1

CUPRINS

I.LINGVISTICA....................................
......................3

1.1.Delimitarea
domeniului........................................
....3
1.2.Lingvistica, disciplina
neprescriptiva.......................3
1.3.Acceptiile semnului
lingvistic...................................4
1.4.Trasaturile fundamentale ale
semnului lingvistic....5

II.LIMBAJUL SI
LIMBA...........................................7

2
2.1.Originea limbajului si a
limbii...................................7
2.2.Teorii asupra originii
vorbirii....................................8
2.3. Functiile
limbajului..........................................
.......10
2.4. Diversitatea
limbilor.............................................
..11

I.LINGVISTICA

1.1Delimitarea domeniului
Intr-o acceptiune simpla si de cea mai mare generalitate,lingvistica
poate fi definita drept,,studiul stiintific al
limbii``(LYONS,Introducere....,p 11) sau ,,studiul stiintific al limbajului
omenesc`` (MARTINET,Elemente..., p.25),aceasta stiinta avand a
studia ,,toate manifestarile limbajului uman``(SAUSSURE,Curs,p.....33).
Dificultatile de intelegere justa apar atunci cand dorim sa
aprofundam aceasta definitie,caci va trebui sa definim mai intai ce
inseamna in acest caz termenii stiintific,limbaj si limba.
Abordand acesti termeni ''limbaj`` si ''limba``,trebuie sa remarcam
imediat ca ei desemneaza notiuni distincte importante.Sa spunem ca
ambii termeni desemneaza notiuni abstracte si nu realitati
concrete,perceptibile cu simturile.In realitatea ca atare a faptelor nu
exista decat vorbirea oamenilor,adica faptul de a vorbi ca atare sau

3
oameni care vorbesc intre ei.Presupunand ca,asemenea unui
extraterestru,nu am sti nimic despre lume si oameni si am vedea
prima data doi oameni vorbind,ce am observa?Am constata mai intai
ca acei oameni vorbesc,adica schimba intre ei informatii intr-un mod
specific,cu alte cuvinte comunica;apoi,la o examinare repetata si
comparativa a mai multor asemenea acte de vorbire ,vom constata ca
ei practica aceasta comunicare intr-o limba anume,adica intr-un cod de
semne specific.Acest exemplu imaginar are menirea sa ne sugereze
diferentele conceptuale intre limbaj si limba.Prin limbaj,trebuie asadar
sa intelegem o calitate umana intrinseca,o caracteristica a speciei
umane in ansamblul ei si o facultate specifica proprie fiecarui individ
uman,aceea de a produce semne vocale specifice,dotate cu sens,in
scopul comunicarii interpersonale intr.un cadru social.Existenta
limbajului este asadar nu reala,ci potentiala.Oamenii nu ,,vorbesc
limbajul``,ci vorbesc o limba anume,una singura la un moment dat ,fie
aceasta romana,franceza sau oricare alta.
Prin limba vom intelege asadar concretizarea istorica a facultatii
umane universale a limbajului.Pe cand limbile sunt multiple,limbajul
uman natura este unic si are trasaturi generale sau universale1

1.2 Lingvistica, disciplina neprescriptiva

Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului omenesc. Un studiu este

ştiinţific atunci când se bazează pe observarea faptelor şi se abţine să
propună o alegere printre aceste fapte în numele anumitor principii
estetice sau morale. „Ştiinţific” se opune deci lui „prescriptiv”. În cazul
lingvisticii este deosebit de important să se insiste asupra caracterului
ştiinţific şi neprescriptiv al studiului: obiectul acestei ştiinţe fiind o
activitate umană, există o mare tentaţie de a se părăsi domeniul
observaţiei imparţiale pentru a se recomanda o anumită comportare,
de a nu se mai nota ce se spune de fapt, ci de a proclama ceea ce
trebuie să se spună. Greutatea de a despărţi lingvistica ştiinţifică de
gramatica normativă aminteşte de aceea a delimitării moralei de o
adevărată ştiinţă a moravurilor. Istoria ne arată că până la o dată
foarte recentă majoritatea celor care s-au ocupat de limbaj sau de
limbi au făcut-o cu intenţii prescriptive, declarate sau evidente.

1.3 Acceptiile semnului lingvistic

Inca din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel
caruia lingvistica ii datoreaza o noua abordare a limbajului este

1
E.MUNTEANU, (2005) Introducerea in lingvistica,Ed. Polirom

4
lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. In celebrul sau Curs de
lingvistica generala acesta dezvolta teoria semnului lingvistic.
a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar
semnelor de circulatie). Cuvintele sub forma lor sonora sau grafica sunt
semne pentru intelesurile pe care le vechiculeaza. In acest caz semnul
este unilateral.
Aceasta acceptie este sustinuta in primul rand de acei specialisti
care vad in limbaj un proces de semnalizare de gradul II (primul sistem
de semnalizare este comun omului si animalelor si este alcatuit din
senzatii, perceptii si reprezentari - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare
la cele doua sisteme de semnalizare).
b) In ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvantul ca semn are
doua laturi denumite cu termeni speciali, stabiliti de Ferdinand de
Saussure si deveniti apoi celebri. Latura acustica este numita
"signifiant" semnificant, iar latura de inteles, conceptul e numit
"signifié" semnificat.2
De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor
doua laturi ale cuvantului (unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt
semne din doua laturi; sunetele luate izolat nu sunt semne).
Semnul propriu structurii limbii este deci alcatuit din doua laturi.
Se spune ca el este bilateral.Caracterul bilateral al semnului este luat
in considerare si cercetat mai ales
de lingvistii structuralisti europeni, care sunt nevoiti sa ia in
considerare, din insesi necesitatile metodei, ambele laturi ale
semnului.
c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca
o simpla relatie stabilita intre semnificant si semnificat. Formula prin
care este redata aceasta acceptie este urmatoarea: xRy (x este in
relatie cu y) - unde x=semnificantul, y=semnificatul, R=relatia dintre

2
E.Munteanu-INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.43-51.
- TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.183-
211

5
cele doua laturi. Aici nu intereseaza ce exprima x sau y, trebuie stabilit
doar ca raportul dintre cele doua elemente este o relatie semiotica.
Aceasta acceptie, numita relationala, este proprie disciplinelor
formale ca matematica si logica simbolica si este promovata de cei
care isi consacra eforturile procesului de formalizare a limbii, folosind
in acest scop procedeele logice sau matematice.
Cele trei acceptii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt
oarecum complementare.
Concluzii: Semnele lingvistice sunt unitati semnificative
(inzestrate cu inteles) deosebite de foneme care sunt unitati
distinctive.
Ca unitati de baza ale limbii, semnele se manifesta in cadrul
primei articulari, aceea conform careia orice fapt de experienta,
orice nevoi pe care dorim sa le facem cunoscute altuia sunt analizate
intr-un sir de unitati inzestrate fiecare cu o forma vocala si un
inteles - conform lingvistului André Martinet. Unitatile minimale sunt
numite morfeme (moneme la A.Martinet). Astfel, in enuntul:
Nu/ ma /simt/ bine/
numarul morfemelor este egal cu cel al cuvintelor. Dar exista si semne
complexe in care numarul cuvintelor este diferit de cel al morfemelor:
Elev/ul cite/ste /roman/ul.
La randul ei, forma vocala este analizata intr-un sir de unitati -
foneme - fiecare contribuind la realizarea distinctiilor: bar se
deosebeste de par, car, far, dar prin functia de diferentiere realizata
de fonemele b, p, c, f, respectiv d. In aceasta consta cea de-a doua
articulare a limbajului.

1.4 Trasaturile fundamentale ale semnului

lingvistic

6
 a) Semnul lingvistic este linear. Semnele limbii se desfasoara
succesiv in vorbire, unitatile din cadrul ceieli de-a doua articulari nu
se manifesta decat succesiv.
Daca semnificantul cunoaste o manifestare strict lineara, nu
acelasi lucru se poate spune despre semnificat; acesta este nelinear.
Exista deci o asimetrie care caracterizeaza in genere raportul dintre
cele doua laturi ale limbajului: expresia si continutul
(corespunzatoare celor doua laturi ale semnului, semnificant si
semnificat).

b) Trasatura informationala. Limbajul este alcatuit din doua

laturi: expresie si continut, din care prima seveste la exprimarea
celei de-a doua. Cuvintele sunt semne, deci au o latura de
semnificant si o latura de semnificat numai pentru ca ele au ca scop
transmiterea unui mesaj. Aceasta comunicare se face prin
manifestarea semnelor sub forma de semnale lineare, acustice sau
grafice.

c) Legatura dintre cele doua laturi ale limbajului, expresia si

continutul, poate fi pusa in lumina si de o alta trasatura semiotica, de
asa numitul arbitrar al semnului lingvistic. Forma vocala a
cuvintelor este intamplatoare in raport cu intelesul acestora. Dar
legatura dintre cele doua laturi ale limbajului are un caracter necesar
si obiectiv. Aceasta necesitate insa se manifeasta fie prin semne
arbitrare (nemotivate) - majoritare in orice limba - fie prin semne
complexe, motivate.3
4. Motivarea semnului lingvistic

3
INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.43-51.
TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.183-211.

7
 Intre semnul lingvistic si continutul denumit de el exista o legatura
necesara, unul nu poate exista fara altul.

a) Motivarea absoluta cuprinde acea categorie de cuvinte a caror

forma sonora reproduce unele trasaturi ale continutului denumit. Aici
intra:
- interjectiile: Ah! Oh! Vai! sunt legate in mod spontan de anumite
stari afective;
- onomatopeele reproduc sunete si zgomote din mediul
inconjurator: cucurigu, cucu, trosc, zdronc; ele au insusirea de a
trezi imaginea concreta a unui lucru sau fenomen;
- cuvintele cu simbolism fonetic contin numai unele sunete care
amintesc de caracteristicile obiectului: a inghiti, a sughita, a
miorlai evoca partial fenomenele denumite; ele sunt mai
frecvente decat interjectiile si onomatopeele si cuprind si cuvinte
ce au primit, din cauza unor imbinari de sunete - (a)rl, (a)rt -
considerate "inestetice" pentru vorbitorii de limba romana, sensuri
peiorative: scafarlie, toparlan, martoaga etc.
-
b) Motivarea relativa nu cuprinde semne care sa evoce prin
structura lor fonetica anumite obiecte sau fenomene. Este vorba de
cuvinte a caror forma poate fi explicata prin alte semne. Despre astfel
de cuvinte care amintesc prin structura lor de alte cuvinte (ca aspect
sonor sau inteles) se spune ca au forma interna. In aceasta categorie
intra:
- cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau
sufixelor: ghiocel < ghioc (vezi si fr. perce-neige "strapunge
zapada", engl. snowdrop "picatura de zapada");
- cuvinte compuse ce se bazeaza, de obicei, pe o comparatie sau o
metafora: ciubotica-cucului, mierea-ursului, engl. do-nothing,
rom. pierde-vara etc.; aceste cuvinte sunt extrem de numeroase

8
 in limbi care folosesc curent compunerea, ca germana, maghiara
sau rusa.4

II.LIMBA SI LIMBAJUL

2.1 Originea limbajului si a limbii

Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice cu ajutorul
carora se realizează
comunicarea interumană, adică limbajul.
Limba reprezinta un fenomen extraindividual si social-istoric,in sensul
ca existenta ei nu dpinde de existenta unui individ singular ci de
existenta unei natiuni, grup social vast care o foloseste ca mijloc de
comunicare si gandire. Limba a aparut, deci, in filogeneza si presupune
existenta unei natiuni care o foloseste.
Din punct de vedere structural,limba include trei elemente
fundamentale:
*fonetica,
* vocabularul (ansamblul semnelor / cuvintelor cu valoare simbol
existente in acea limba),
* gramatica (ansamblul regulilor de combinare a acestor simboluri in
structuri cu sens).
Doar impreuna cele doua constituie limba. In comunicare si gandire
utilizam cuvinte,
corespondent mintal al realitatii. Vocabularul reprezinta elementul
static, nu este suficient pentru
a putea comunica. Gramatica este mai importanta deoarece prin
intermediul ei aplicam o serie de
reguli cuvintelor pe care le folosim. Regulile pot fi: sintactice(de
exemplu acordul subiectului cu
predicatul), fonetice (de exemplu niciodata inainte de litera P nu am
litera N ci M ) , pragmatice
si logice (de exemplu nu putem afirma si nega acelasi lucru despre
ceva in acelasi timp).
Din multitudinea de cuvinte existente in memorie extragem cuvintele
pe care vrem sa le folosim

4
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si
adaptare la limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.

9
dar lor le aplicam reguli. Un copil de 6 ani,insa vorbeste corect limba
romana fara a cunoaste
regulile.Modalitatea prin care este insusita gramatica in acest caz se
numeste invatare implicita,
un mecanism ce implica “a prinde din zbor” reguli,mecanism ce
functioneaza foarte eficient in
primii ani de viata pana la aproximativ 7 – 8 ani. De exemplu,copiii
invata o limba straina din
joaca,insa un adult o invata mult mai greu. Copii dispun de invatare
implicita, dar nu dispun de
invatarea explicita, invatare logica specifica adultilor. Cand studiem
gramatica la scoala
redescoperim explicit ceea ce am invatat implicit.

Prin vorbire se intelege procesul prin care omul a inceput sa

gandeasca si sa-si exprime gandurile prin limbaj articulat.
Desi considerata de unii o problema mai curand a filozofiei
(Societatea de lingvistica de la Paris, infiintata in 1866, a inscris in
statutele ei interdictia de a discuta originea vorbirii), totusi lingvistii au
incercat sa suplineasca dificultatile si lipsa de material in ceea ce
priveste limba primilor oameni prin cercetarea limbilor unor triburi
salbatice actuale. Aceasta cale nu poate fi folosita decat in mica
masura, deoarece toate limbile care exista astazi au o istorie
indelungata si sunt foarte departe de starea initiala.
Nu se poate porni nici de la cuvintele indo-europene reconstituite cu
ajutorul metodei comparativ-istorice, pentru ca intre epoca aparitiei
limbajului articulat si indo-europeana este o perioada de sute de mii de
ani pe care nu o cunoastem.
Alti cercetatori au luat ca baza de studiu limbajul copiilor,
considerand ca evolutia felului de a vorbi al copiilor reproduce in
rezumat etapele prin care a trecut, de la aparitia lui, limbajul omenesc;
aceasta este o afirmatie intr-o oarecare masura adevarata, cu cateva
amendamente: limbajul copiilor se dezvolta in conditii speciale: copiii
invata de la cei din jur o limba gata formata, pe cand primii oameni
creau singuri limbajul, ei nu beneficiau de o experienta indelungata;

10
apoi, copiii au de la nastere un aparat vocal capabil de a emite sunete
articulate si un creier dezvoltat, pe cand aparatul vocal al primilor
oameni de-abia atunci se deprindea treptat sa articuleze un sunet
dupa altul, iar creierul lor nu era atat de dezvoltat.
2.2 Teorii asupra originii vorbirii
Popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor
oameni.Limba era considerata un dar al lui Dumnezeu sau o inventie a
celui mai intelept om.
Originea divina a limbajului. Dumnezeu a creat in tacere, iar
omul a numit apoi toate lucrurile create de acesta datorita inzestrarii
divine cu posibilitatea de a vorbi (competenta lingvistica, am zice
astazi).
Teoria evolutionista, sustinuta de adeptii teoriei lui Darwin,
considera ca omul si-a dezvoltat limbajul in procesul desprinderii din
maimuta datorita necesitatilor create de munca in grup.
Ganditorii antici s-au interesat atat de natura limbii (este un dar
divin sau o creatie omeneasca?; limba este un fenomen
individual sau social?), cat si de originea numelor obiectelor, de
caracterul legaturii dintre nume si obiectul denumit.
Raspunsurile date la aceste intrebari au reflectat cele doua
conceptii filozofice fundamentale: cea materialista (stoicii, de
exemplu considerau ca oamenii au creat vorbirea) si cea idealista
(limbajul are un caracter divin).
In privinta caracterului primelor cuvinte s-au reflectat de
asemenea doua conceptii:
Adeptii teoriei naturale sustineau ca numele obiectelor decurg
din natuira lor, ca fiecare cuvant este o oglindire, o imagine a lucrului
pe care il denumeste (printre ei se numara Heraclit pentru care
cuvintele sunt "umbre" ale lucrurilor, imagini ale lor, asemanatoare cu
imaginile arborilor si muntilor reflectate intr-un rau).

11
 Teoria contractuala (sau a conventiei) sustinea, dimpotriva, ca
numele obiectelor au fost stabilite de oameni printr-o conventie.
Democrit (sec. V i.Hr.) a adus impotriva ideii ca
numele ar fi date de la natura urmatoarele argumente: unele lucruri
deoasebite intre ele sunt numite cu acelasi cuvant (omonime), iar
acelasi obiect poate fi denumit prin cuvinte diferite (sinonime); numele
unui obiect poate fi inlocuit dupa un timp cu altul, or acest lucru nu ar
fi posibil daca numele ar fi determinat de caracteristicile obiectului.
Pentru Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor.
Datorita conventiei dintre oameni, cuvintele sunt, dupa parerea sa,
echivalentele lucrurilor, imaginile lor evocatoare.
Cele doua teorii asupra originii vorbirii au fost continuate, cu
unele variante, pana in zilele noastre.
In incercarea de a raspunde la intrebarea "care au fost
primele cuvinte cu care oamenii au inceput sa vorbeasca",
adeptii teoriei naturale au ajuns la doua concluzii:
- primele cuvinte au fost imitatii ale sunetelor emise de fiinte si
obiecte, iar aceste cuvinte imitative au ramas ca denumiri pentru
fiintele si lucrurile respective (teoria onomatopeelor);
- primele cuvinte au aparut pe baza unor sunete emise
involuntar, care exprimau diferite stari sufletesti si impresii ale omului;
ulterior aceste strigate involuntare au devenit denumiri ale realitatilor
care au provocat starile sufletesti, impresiile etc. (teoria
interjectiilor).
Filozofii au ridicat si problema naturii sociale a limbajului. Astfel,
Diodor din Sicilia (secolul I i.Hr.) a inteles origina sociala a limbii, a
gasit explicatia aparitiei vorbirii in necesitatea oamenilor de a
comunica intre ei ("s-au strans in grupuri de frica fiarelor si au invatat
sa se ajute unii pe altii").

12
 Pentru Lucretiu (Despre natura lucrurilor) limba a aparut in
societate; capacitatea naturala a oamenilor de a emite sunete
articulate a fost folosita pentru satisfacerea nevoilor de comunicare.
Perioada medievala reia teoria originii divine a limbajului, fara a
aduce ceva nou.
In secolul al XVII-lea se reafirma cele doua teze fundamentale
asupra originii vorbirii: cea sociala si cea individuala. De asemenea se
vorbeste din nou despre caracterul imitativ sau interjectional al
primelor cuvinte.
Filozofii materialisti englezi (T.Hobbes si J.Locke) isi exprima
convingerea ca numai nevoia de a comunica i-a facut pe oameni sa
vorbeasca.
In secolul XVIII, J.J.Rousseau sustine originea vorbirii in
necesitatea sociala: omul primitiv poseda un strigat natural, produs al
instinctului, de care se servea in caz de primejdie; trecerea la limbajul
articulat s-ar fi facut pe baza "contractului social".
O alta teorie aparuta in secolul al XIX-lea sustine teoria "limbii"
manuale sau a gesturilor si numai dupa ce ideile s-au inmultit s-a simtit
nevoia sa se inventeze alte semne. Lingvistul danez Jaspersen credea
ca omul mai intai a cantat si abia apoi a inceput sa vorbeasca.
In ciuda dificultatii de a stabili originea vorbirii si a primelor
cuvinte rostite de oameni, putem afirma ca limba este produsul
dezvoltarii istorice a societatii; ea a aparut, impreuna cu gesturile, in
colectivitatea oamenilor primitivi odata cu gandirea, din necesitatea
comunicarii reciproce. 5
2.3FUNCTIUNILE LIMBAJULUI
Esentiala este functiunea de mijloc de comunicare intre
membrii unei societati. Aceasta functiune este strans legata de natura

5
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti

13
sociala a limbii. Nevoia de comunicare guverneaza aparitia,
dezvoltarea si perfectionarea limbajului.
Functiunea denominativa. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la
dispozitie un inventar de semne. Aceste semne denumesc perceptiile
gandirii noastre, perceptii care o data ce capata nume devin mai
stabile, gandirea putand sa le manevreze cu mai multa usurinta.
Limba functioneaza asadar ca instrument al gandirii. Prin limbaj
realitatea isi poate prelungi existenta in gandirea, in constiinta
noastra. Prin cuvant, realitatea e "la indemana" meditatiei, reflectiei
noastre. Limbajul permite gandirii sa fixeze datele capatate prin
senzatii si perceptii. De aceea functiunea denominativa mai este
numita si constitutiva sau mentala.
O alta functiune a limbajului este cea expresiva. Printr-un mesaj
oarecare vorbitorul comunica nu numai o idee, un gand, ci si anume
informatii cu privire la propria persoana: sexul, varsta, starea
sufleteasca sau chiar atitudinea fata de mesajul transmis. Mijloacele
expresivitatii lingvistice sunt felurite. Cel mai intrebuintat mijloc este
intonatia. Alegerea unui anumit cuvant din mai multe sinonime este
legata de asemenea de persoana vorbitorului. Si procedee
morfosintactice stau la dispozitia expresivitatii lingvistice (de ex.
timpurile verbale). Dintre procedeele sintactice ordinea cuvintelor este
cea mai legata de expresivitate.
Functiunea poetica nu trebuie confundata cu functiunea
expresiva. Datorita functiunii poetice mesajele lingvistice pot provoca
emotii artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei literare.
Acestor functiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adaugat alte doua:
Functia fatica este functia prin care vorbitorul se asigura de
contactul pemanent cu destinatarul mesajului. In anumite momente
aceasta legatura poate fi afectata de zgomote, oboseala etc. Prin
functiunea fatica limbajul asigura o reluare a comunicarii.

14
 Cand obiectul mesajului este insasi limba, functiunea care se
utilizeaza poarta denumirea de functie metalinguala sau
metalingvistica. De exemplu, un enunt de tipul "elevul este un
substantiv articulat" se constituie intr-un metalimbaj pentru ca limba
este si instrumentul mesajului si obiectul acestuia.
Roman Jakobson considera ca studiul functiunilor limbii necesita o
scurta trecere in revista a factorilor constitutivi in orice act de
vorbire, in orice comunicare verbala. Cel care se adreseaza
(transmitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul).
Pentru ca mesajul sa-si indeplineasca functiunea el are nevoie:

*de un context la care se refera, pe care destinatarul sa-l poata

pricepe si care sa fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat;
*de un cod intru totul sau cel putin partial comun atat
transmitatorului cat si destinatarului;
*de un contact cu destinatarul, conducta materiala sau legatura
psihologica dintre cei doi care le da posibilitatea sa stabileasca si sa
mentina comunicarea.6

2.4. DIVERSITATEA LIMBILOR

Ceea ce frapeaza in primul rand in studiul limbilor este
diversitatea lor, diferentele lingvistice care apar de la o tara la alta sau
chiar de la o regiune la alte. Astfel diversitatea geografica a fost prima
constatare facuta in lingvistica, ea a determinat forma initiala a
cercetarii stiintifice avand ca obiect limba inca in Grecia antica (este
adevarat insa ca grecii s-au limitat la varietatea dialectelor elenice).

6
WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob,
Bucuresti.
– 1969, Progresul in limba. Scurta istorie
a limbajului, Bucuresti

15
 Dealtfel, in antichitate fiecare popor credea in superioritatea
propriului idiom. Nu intamplator grecii, de exemplu, ii numeau pe
oamenii de alta limba barbaros, indivizi care "bolborosesc".
Multa vreme (si situatia aceasta nu a disparut total nici astazi) membrii
unei colectivitati umane au trait cu impresia ca numai limba lor
materna e "normala", celelalte fiind forme aberante.
Recunoasterea egalitatii in drepturi a tuturor limbilor, indiferent
de tipul lor structural si de nivelul dezvoltarii lor, a indreptat atentia
lingvistilor in directia cercetarii formelor sub care se manifesta
diversitatea limbilor si a cauzelor care i-au dat nastere.
Limbile se deosebesc intre ele prin toate laturilr lor: fonetica,
lexic, gramatica, ca si prin legile interne de evolutie. Se stie ca, in afara
unor legi cu totul generale decurgand din trasaturile limbajului, legile
lingvistice difera de la o familie la alta, de la limba la limba si chiar in
cursul istoriei aceleiasi limbi. Fiecare limba transforma intr-un mod
propriu materialul transmis din limba-baza.
1. Varietatea actuala a limbilor de pe glob se explica prin mai
multi factori: descendenta din limbi-baza diferite, specificul dezvoltarii
istorice a colectivelor de vorbitori etc. S-a formulat ipoteza ca limbajul
a aparut pe glob intr-un singur punct; faptul ca antropologii au gasit
urmele omului primitiv, in diferite etape ale existentei lui, in mai multe
regiuni arata ca procesul formarii limbajului a durat o vreme foarte
indelungata.
Si in tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari
distente intre ele, colectivele umane si-au faurit mijloace de
comunicare sonore specifice.
In lunga perioada a comunei primitive procesele de diversificare
au avut o deosebita intensitate. In aceasta epoca au luat nastere
marile familii de limbi de pe glob.
Odata cu formarea statelor, diferentierea lingvistica scade in
intensitate, fara a inceta insa. Unele familii de limbi - ca cea romanica

16
- iau nastere in epoca istorica, la sfarsitul antichitatii. In societatile
tribale separarea limbilor in dialecte si transformarea acestora in
idiomuri de sine statatoare se produc pana in ultimele secole, dupa
cum se constata din studiul limbilor amerindiene.
2. Limbile care provin din acelasi izvor au trasaturi comune, dar
evolueaza in directie centrifuga datorita conditiilor specifice ale istoriei
lor: sunt difertite, de la caz la caz, substratul, superstratul, ocupatiile
vorbitorilor etc.
In explicarea specificului lingvistic s-a facut adesea apel la
conditiile naturale si spirituale de viata ale colectivitatilor umane.
Problema a fost pusa in discutie inca din secolul al XVII-lea, cand se
introduce conceptul de geniu al limbii, intelegandu-se prin aceasta
formula partea din gramatica unei limbi care nu se incadra in sistemul
logic universal. In secolul urmator aceasta problema a fost analizata de
Condillac, pentru care le génie de la langue inseamna, intr-o
interpretare mai lingvistica, un sistem particular de reprezentare
semantica a raporturilor logice si gnoseologice dintre idei. Geniul limbii
este pentru el un produs al geniului poporului si se manifesta mai ales
in organizarea semnatica: "toute confirme donc que chaque langue
exprime le caractére du peuple qui la parle" (apud TL, nota 5, p. 447).
In Germania, Herder cauta se explice diversitatea fonetica a
limbilor prin conditiile naturale de viata ale poporului, mentionand
influenta climei, hranei, bauturii asupra organelor articulatorii.
Formula "the genius of language" e intalnita si in lucrarile
iluministilor englezi: geniul sau spiriul limbii corespunde spiritului
national. Acest paralelism dus pana la identificare a fost preluat de
intreaga directie idealist-romantica in lingvistica, dezvoltata in special
in Germania. El ocupa un loc central in lucrarile lui Wilhelm von
Humboldt, care a relevat raportul dintre limbaj - ca forma generala de
activitate umana - si varietatea limbilor concrete, dintre unitatea
laturii de continut a tuturor limbilor (manifestarea unei forte unice

17
indreptata spre acelasi scop) si specificul laturii sonore si a sensului
(produs al spiritului fiecarei natiuni).
Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au functiuni si
scopuri comune, pe care insa le realizeaza in forme diferite.
Multitudinea limbilor arata modul variat in care fiecare colectivitate
percepe aceleasi obiecte ale realitatii.
Specificul national se manifesta, dupa Humboldt, in forma
interna a limbii, care e alcatuita din ansamblul sensurilor lexicale si
gramaticale. Diferentele in forma interna se explica, pe de o parte, prin
faptul ca forta creatoare a limbajului se manifesta in grade diferite, pe
de alta parte, prin interventia sentimentelor si a fanteziei. Cuvintele nu
reprezinta imagini ale obiectelor, ci impresiile produse de obiecte
asupra spiritului fiecarei colectivitati. Dar, mai mult decat prin latura
interna limbile se deosebesc intre ele prin latura lor fonetica, iar aici
imbinarile sonore pot varia la infinit.
Concluzia lingvistului german era aceea ca, intrucat diferentele
in forma interna nu sunt destul de mari, iar cele din latura sonora sunt
prea mari, singurul criteriu potrivit pentru clasificarea limbilor ramane
cel propus de Fr. Schlegel - flexiunea.
3. Diferentele dintre limbi se manifesta, dupa cum am aratat, din
epocile cele mai vechi. Ele s-au accentuat in anumite perioade si s-au
atenuat in altele. Epoca moderna se caracterizeaza prin tendinta spre
unificare lingvistica nu numai pe plan national, dar si international.
Este vizibil procesul de formare a unui vocabular international datorita
relatiilor tot mai stranse intre popoare si raspandirii rapide - prin
mijloacele de informare moderne - a unor notiuni si a termenilor
corespunzatori. Pastrand in scris (aproape) aceeasi forma, asemenea
cuvinte se identifica usor si in vorbire, chiar daca se pronunta diferit de
la o colectivitate la alta.

18
 In ceea ce priveste morfologia, s-a semnalat tendinta comuna
spre analitism a limbilor indo-europene, raspandite astazi pe toate
continentele.
4. Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde insa in sine o
dubla unitate - de structura si de origine.
- Unitate de structura pentru ca, indiferent de gradul lor de
dezvoltare, limbile trebuie sa indeplineasca aceleasi functiuni, sa
exprime aceleasi procese logice ale gandirii. Tinand seama de
functiunile limbii in societate, E. Sapir sublinia ca, din punctul de
vedere al structurii, nu exista diferente transante intre o limba de
civilizatie si o limba primitiva, intrucat si una si cealalta poseda
insusirile esentiale ale limbajului: sistem fonetic, asocierea elementelor
sonore cu un concept, capacitatea de a exprima formal raporturi.
Intr-adevar, se observa ca varietatea lingvistica comporta grade
diferite, in functie de nivelul de abstractizare. Ea se manifesta cel mai
mult la nivelul vorbirilor individuale sau al uzului si mult mai putin la
nivelul abstract al sistemului.
- Unitate de origine pentru ca e neindoielnic ca limbile actuale
deriva dintr-un numar redus de limbi primare, apartinand primelor
comunitati umane.
Importanţa limbajului pentru viaţa omului poate să fie
expusă în diverse moduri, de la cele comune, nesistematizate, până la
o abordare ştiinţifică şi filosofică. Trebuie remarcat că folosirea
limbajului articulat de către om îi dă acestuia avantaje considerabile
faţă de celelalte specii, prin deprinderile cognitive specifice omului.
Abordările limbajului din punct de vedere filosofic s-au realizat cu
deosebire în Anglia, dar au apărut diferite teorii concurente în secolul
XX, filosofia limbajului devenind un fel de centru al filosofiei care poate
clarifica aspecte ce deveniseră insurmontabile la nivelul metafizicii,
epistemologiei, eticii, esteicii etc. Clarificările cu privire la
complexitatea limbajului uman devin cu atât mai dificile cu cât

19
experimentele asupra „limbajelor” folosite de animale au scos în
evidenţă zone de interferenţă dintre lumea omului şi a celorlalte
vieţuitoare. Au apărut astfel un set de probleme care scot în evidenţă,
dincolo de aceste interferenţe, specificitatea limbajului uman.
Trăsăturile prin care se remarcă acesta sunt[7]: independenţa de
stimuli; abstractizarea; arbitrarietatea; învăţarea; independenţa de
mediu; caracterul sistemic; puterea. În cadrul filosofiei limbajului se
remarcă două probleme importante: a) problema explicării
semnificaţiei – a găsi proprietăţile în virtutea cărora simbolurile joacă
un rol central în viaţa noastră; b) conturarea unei competenţe
lingvistice – „trăsăturile în virtutea cărora mintea umană poate folosi şi
înţelege simbolurile şi sistemul de simboluri pe care-l numim limbaj”[8].

7
Michael Devitt, Kim Sterelny, Limbaj şi realitate. O introducere în filosofia limbajului,
Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 27-30
8
Ibidem, p. 30

20