4.

SEMNUL LINGVISTIC
 4.1 Cuvântul ca semn – semn, semnificat,
semnificant

 Întregul proces al cunoaşterii raţionale nu este posibil fără

cuvânt, toate operaţiile pe care le operează gândirea sunt
posibile datorită cuvintelor.
 Cuvântul este realitatea nemijlocită a gândirii, modul ei de
materializare şi concretizare, serveşte pentru exprimarea unei
noţiuni, fără cuvânt, fără limbă nu s-ar fi dezvoltat gândirea.
Analizat din punct de vedere structural, cuvântul reprezintă o
unitate lexicală fundamentală a lexicului unei limbi, având un
rol activ în procesul cunoaşterii de către om a lumii
înconjurătoare.
 Ele fac posibilă generalizarea şi abstractizarea, au un rol
obiectiv şi structura lor a dovedit că reprezintă unitatea dialectică
a două elemente constitutive: complexul sonor şi sensul
cuvântului.
 Atât complexul sonor cât şi sensul sunt condiţii necesare de
existenţă a unui cuvânt, latura sonoră reprezintă forma, învelişul
sonor, iar latura semantică este înţelesul, conţinutul cuvântului.
 Lingvistul român Al. Graur arăta că „de obicei”, prin „formă”
se înţelege, în materie de limbă, complexul sonor, în vreme ce
„conţinutul” este sensul cuvântului”.
 Forma cuprinde sistemul fonologic, seria de sunete, iar
conţinutul cuprinde sensurile gramaticale şi lexicale, în limbă.
Acest conţinut are un caracter unitar, apare ca un tot organizat,
nu numai din punct de vedere sincronic, dar şi diacronic.
 Analiza celor două laturi ale limbajului, cea materială,
sonoră (planul expresiei) şi cea ideală, noţiunea (planul
conţinutului) a interesat, de la început, cercetarea lingvistică.
Planul expresiei şi planul conţinutului sunt categorii
fundamentale în lingvistica generală şi ele pot fi analizate sub
două aspecte: analiza expresiei şi a conţinutului în cadrul
unităţilor semnificative, al semnelor lingvistice şi, respectiv,
manifestarea structurală a expresiei şi a conţinutului.
 Studierea semnului lingvistic, a caracterului de semn
lingvistic al cuvântului a fost iniţiată de F. de Saussure.
 Saussure nota: „Numim semn combinarea dintre concept şi
imaginea acustică” , iar Al. Rosetti: „Semnul lingvistic sau cuvântul
este format, aşadar, din reuniunea unei noţiuni cu câteva sunete”
 Semnul lingvistic asociază două entităţi de natură psihică: un
concept (semnificatul) cu o imagine acustică (semnificantul).
Relaţia dintre semnificatul şi semnificantul semnului lingvistic este
arbitrară.
 Semnificatul – denumit de Saussure – este sinonim cu termenul
de concept, pentru a scoate în evidenţă raportul indirect dintre semn
şi realitatea extralingvistică.
 Semnificantul – lanţul sonor, tot în accepţiunea lui Saussure –
este aspectul fonologic al secvenţei de sunete care constituie latura
materială a semnului, având, deci, şi el, caracter virtual, definit în
sistemul fonologic.
 Semnificantul se realizează prin desfăşurarea lui în timp, având
un caracter linear, deoarece vorbirea nu permite decât un act fonic
în fiecare moment, spre deosebire de alte sisteme de semne, al
căror semnificant se prezintă simultan, în dimensiune spaţială.

4.2 Semnul lingvistic – accepţiuni, caracteristici

 Semnul lingvistic este alcătuit din reunirea celor două laturi ale
sale, semnificatul şi semnificantul, în acest caz el cuprinzând şi
înţelesul şi complexul sonor.
 Semnul are două laturi, el este bilateral, în interiorul structurii
limbii, ca atare, considerată în aspectul ei „static”; orice limbă este
alcătuită dintr-o serie de unităţi semnificative, iar acestea se
prezintă, în structura limbii, cu cele două laturi, expresia şi
conţinutul, semnificantul şi semnificatul.
 Semnele lingvistice sunt unităţi semnificative ale limbii
deosebite de foneme, care sunt unităţi distinctive;
 ca unităţi de bază ale limbii, semnele lingvistice se manifestă în
cadrul primei articulări, conform căreia, lanţul vorbirii este
segmentat în unităţi semnificative minimale, numite morfeme.
 Semnul lingvistic este linear, trăsătură relevată de Saussure:
semnele limbii se desfăşoară succesiv, se înşiruie într-un enunţ.
 Strâns legată de linearitatea semnului este o altă trăsătură,
cea informaţională. Prima latură a limbajului, expresia, ajută la
exprimarea celei de-a doua, conţinutul.
 Cuvintele sunt semne pentru că au drept scop comunicarea
unui mesaj, şi această comunicare se realizează prin
manifestarea semnelor sub formă de semnale lineare – acustice
sau grafice.
 Procesul de transmitere a informaţiei cu ajutorul semnalelor
lingvistice se realizează în două etape, de emitere şi de recepţie
a informaţiei. Astfel, în procesul informaţional, vorbitorul
porneşte de la semne, pe care le codifică în semnale, iar
acestea, la rândul lor, sunt decodate în semne corespunzătoare.
 Legătura dintre expresie şi conţinut, cele două laturi ale
limbajului, este scoasă în evidenţă şi de o altă caracteristică a
semnului lingvistic, şi anume, arbitrarul acestuia. Între
semnificant şi semnificat nu este o condiţionare reciprocă, un
anumit semnificant nu cere, obligatoriu, un semnificat
determinat, şi invers.
 Legătura dintre expresie (semnificant) şi conţinut
(semnificat) are un caracter necesar, necesitatea aceasta se
manifestă, fie prin semne arbitrare, nemotivate, fie prin semne
complexe, motivate.
 Semnul lingvistic are caracter obiectiv, care derivă din
caracterul obiectiv al limbii, în primul rând, ca un mijloc de
comunicare între membrii colectivităţii. Semnele lingvistice
ajută, deopotrivă, tuturor vorbitorilor care fac apel la ele, în
procesul de comunicare, pentru ca aceasta să se poată realiza.
De asemenea, semnele mijlocesc obiectivarea gândurilor,
ideilor, sentimentelor vorbitorilor.
 O altă trăsătură a semnului lingvistic este caracterul discret;
semnele sunt entităţi discrete, discontinue, pentru că ele sunt
distincte, unele faţă de altele, Saussure numindu-le unităţi
diferenţiale. Acest caracter permite segmentarea lanţului
vorbirii, pornind de la unităţile superioare (enunţurile) până la
unităţile minimale, neanalizabile (morfemele), doar morfemele
suprasegmentale (ritmul, intonaţia) sunt unităţi continue.
 Stabilitatea în timp este o altă caracteristică a semnelor
lingvistice, care nu exclude, însă, mobilitatea sau
mutabilitatea lor; limba, ca sistem de comunicare, este o
convenţie socială, impusă membrilor unei comunităţi
umane, din generaţie în generaţie, ea funcţionează pe baza
unui cod, format din sistemul de semne, ce se păstrează şi se
transmite, ca o moştenire.
 Existenţa raportului dintre stabilitatea şi mobilitatea
semnelor lingvistice dă posibilitatea specialiştilor să
studieze limba din punct de vedere sincronic, dar şi din
punct de vedere diacronic.
4.3 Funcţiile semnului lingvistic

 Una dintre acestea este funcţia de abstractizare şi

generalizare. În procesul de reflectare a realităţii
obiective, semnul lingvistic face trecerea de la cunoaşterea
senzorială la cea abstractă. Cunoaşterea raţională înseamnă
abstractizarea trăsăturilor esenţiale şi eliminarea celor
neesenţiale, lucru posibil, doar, cu ajutorul cuvintelor. În
procesul cunoaşterii, omul generalizează anumite însuşiri
ale unor obiecte, pornind de la un obiect din clasa
respectivă.
 O altă funcţie este cea de fixare – dacă formele
cunoaşterii senzoriale sunt trecătoare, momentane,
cele ale cunoaşterii logice au caracter permanent.
Percepţiile se şterg, în afara contactului direct cu
obiectele, însă, omul, în procesul cunoaşterii,
trebuie să reţină anumite obiecte şi însuşiri ale
acestora, cu care să stabilească, mai târziu,
raporturi.
 Funcţia de păstrare şi de fixare a noţiunilor o
îndeplinesc cuvintele, prin cuvinte se reţin şi se
fixează noţiunile, în mintea noastră.
 Funcţia de diferenţiere – fiecare formă de cunoaştere
logică are un conţinut diferit, fiindcă în realitate îi
corespund lucruri diferite. Noţiunile diferă între ele pentru
că reflectă clase deosebite de obiecte şi fenomene, această
funcţie de diferenţiere o au cuvintele (sunetele cu funcţie
de diferenţiere sunt fonemele).

 Funcţia de comunicare, de transmitere a unei

informaţii – pentru comunicarea unor gânduri, idei,
sentimente este nevoie de limbă, cu ajutorul limbii
oamenii fac schimburi de idei şi se influenţează reciproc.
Cuvântul, semnul lingvistic, are rolul de a transmite ideile
de la un individ la altul.
 Funcţia de obiectivizare – conştiinţa este reflectarea
subiectivă a realităţii obiective, conţinutul reflectării este, deci,
obiectiv. Formele logice de cunoaştere au conţinut obiectiv,
pentru că le corespund obiecte existente în afara conştiinţei.
Limba, ca factor de conştiinţă subiectiv, devine obiectivă prin
folosirea ei în societate, în procesul de comunicare.
 În structura ei, limba reflectă raporturile logice obiective
existente între obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare şi
membrii comunităţii respective. Aceştia îşi însuşesc şi folosesc
limba, aşa cum a fost statornicită de societate, dar pot să dea şi
o anumită coloratură cuvintelor, logică sau afectivă, acţionând
subiectiv, în acest mod, asupra realităţii lingvistice obiective.