2.

LIMBA – MIJLOC DE
COMUNICARE INTERUMANĂ
2. 1 Limba - fenomen social, structura, esenţa şi natura limbii

 Limba este principalul mijloc de comunicare între oameni, între

membrii unei colectivități. O problemă deosebită a lingvisticii generale
o reprezintă structura (alcătuirea) limbii. Una dintre caracteristicile
structurii limbii este productivitatea ei, care permite oricărui vorbitor
să alcătuiască un număr nelimitat de semne, elementele limbii fiind
semne simple și complexe: sunete, morfeme, cuvinte, propoziții.
 De asemenea, productivitatea limbii oferă indivizilor vorbitori
posibilitatea de a înțelege îmbinări sau asocieri de cuvinte, pe care nu
le-au mai auzit niciodată.
  O altă problemă importantă a limbii este esenţa (specificul) ei,
cercetătorii limbii trebuind să precizeze ce se înțelege prin natura și
funcțiile ei; esenţa limbii nu se reduce doar la funcția de comunicare,
întrucât limba reprezintă și forma materială a gândirii, un sistem de
exteriorizare a acesteia.
 În ceea ce privește natura limbii, lingvistul trebuie să arate
dacă limba este un fenomen social sau biologic, fizic ori psihologic,
în prezent știindu-se că limba nu reprezintă un fenomen biologic,
nici unul psihic, lingviștii au demonstrat natura socială a limbii,
bazându-se pe înțelegerea științifică a istoriei societății.
 Orice fenomen lingvistic poate fi explicat prin dependența limbii
de societate, chiar dacă limba și societatea nu au același ritm de
dezvoltare, societatea se poate schimba relativ repede, în vreme ce
limba se schimbă mult mai încet, aproape imperceptibil.
 Vorbind de natura socială a limbii, am fi predispuși să considerăm
limba printre instituțiile umane. Limba este, însă, față de celelalte
instituții, în cel mai înalt grad socială, de aici decurgând caracterul
ei obiectiv, sensibilitatea minimă la transformările social-politice
(caracterul ei obiectiv decurge din natura sa profund socială).

 Limba poate fi privită și ca o sumă de cuvinte, categorii, reguli,

care cuprind, în acestea și în organizarea lor, o anumită interpretare a
realității, o concepție asupra acesteia. Învățând să vorbească, oamenii
învață și să înțeleagă realitatea într-un anumit fel, ei primesc astfel o
serie întreagă de noțiuni, deduc însușiri, acțiuni și relații între diverse
obiecte.
 Limba oferă tuturor vorbitorilor săi nu doar un mijloc
unic și complex de comunicare, ci și un mod, aproximativ,
identic de a percepe și de a organiza realitatea.
 Trăsăturile ei specifice nu sunt date de societatea în care
sunt folosite, ci de faptul că limba le folosește într-o societate
umană, între limbă și societate existând multiple legături.
 Limba mai poate fi definită și ca o totalitate a actelor
de vorbire (a „vorbitorilor”) comune unui colectiv sau chiar
unui singur individ, reiese așadar că „limba nu se găsește
niciodată în afară de vorbire”, ea „există numai în vorbire, ca
dimensiune a vorbirii”.
 2.2 Funcțiile limbii

 Cele mai multe studii vorbesc despre următoarele funcții ale oricărei
limbi, care depind de elementele constitutive ale actului de comunicare: funcţia
de comunicare, funcţia denominativă, funcţia expresivă, printre cele mai vechi,
la care cercetătorii mai adaugă funcțiile: conativă, fatică, metalingvistică,
magică..
 Funcţia de comunicare (comunicativă) este esențială pentru membrii
unei colectivități umane. Comunitatea de limbă este o trăsătură definitorie
pentru un popor, iar folosirea neîntreruptă a unei limbi este cea mai sigură
dovadă a continuității istorice a poporului respectiv, între limbă și societate
existând strânse legături.
  Legată de comunicare este și funcţia denominativă (constitutivă
sau mentală) - vorbitorii unei limbi au la dispoziție un inventar de
semne, care denumesc percepțiile gândirii noastre, devenind, cu
timpul, stabile. Limba servește nu numai comunicării, ci și gândirii, ea
funcționează ca instrument al gândirii, prin cuvinte, realitatea își
prelungește existența în conștiința vorbitorilor.
 Se numește denominativă și pentru că mijloacele ei de realizare
(cuvinte noționale ce exprimă noțiuni) servesc, în același timp, ca
denumiri ale obiectelor și fenomenelor din realitatea imediată. A mai
fost numită și funcţie reprezentativă sau limbaj logic ori intelectual.
 O altă funcție este cea expresivă - vorbitorii unei limbi comunică,
printr-un mesaj, nu numai o idee, un gând, ci și anumite informații,
cu privire la propria persoană, mesajele expresivității lingvistice
fiind diferite, cel mai, adesea, utilizat este intonația.
 Această funcție expresivă se confundă, în mod eronat, cu cea
poetică, deoarece un mesaj lingvistic poate provoca interlocutorului
emoții artistice. Funcția poetică este orientată către mesaj, iar
vorbitorul este interesat de felul în care spune ceva, în primul rând,
și nu de ceea ce spune.
 Funcţia conativă - (lat. conatus,-us - „impuls, tendință”) este
acea funcție prin care, în comunicarea verbală, se tinde să se producă o
replică, o reacție din partea destinatarului.
 Funcția fatică - este orientată către contactul, legătura psihică
dintre emițător și receptor, confirmă emițătorului că receptorul este
atent la ceea ce i se spune, sau invers, comunică intenția de control
asupra atenției ascultătorului.

 Funcţia metalingvistică - se bazează pe cod, pe sistemul de

semne, în baza căruia are loc actul de comunicare; ea încearcă să
explice elementele codului, în situația în care codul este numai
parțial comun celor doi interlocutori; această funcție se exercită și în
cazul convorbirilor dintre membrii uneia și aceleiași comunități
etnoculturale, când apar deosebiri de dialect sau de grai local între
partenerii actului de comunicare.
 Roman Jakobson vorbea despre șase (funcțiile referențială,
emotivă, conativă, poetică, fatică și metalingvistică, prin luarea în
considerare a unor chestiuni de amănunt, mai puțin evidente în
funcționarea limbii); el mai aducea în discuție și o a șaptea funcție,
magică, specifică descântecelor și incantațiilor.
 2.3 Procesul de comunicare

 În societatea umană, orice act de comunicare se desfășoară între

cel puțin doi vorbitori; prin comunicare (verbală, articulată)
înțelegem procesul de transmitere (emitere) conștientă, de către
emițător, a unei informații, a unui mesaj ca și procesul de receptare
(primire) a acestei informații de către receptor. În procesul de
comunicare este important nu numai de a transmite, dar și de a
recepta mesajul.
 Procesul de comunicare presupune doi subiecți: transmițătorul
(emițătorul, locutorul), persoana care codifică și transmite o
informație, un mesaj, și receptorul (destinatarul, interlocutorul),
persoana care decodifică și reconstituie informația (mesajul)
transmițătorului.
 Orice mesaj, pentru a fi înțeles, are nevoie de un context,
iar limba nu poate exista și funcționa decât în măsura în
care este un sistem deschis, referindu-se la realitățile
exterioare ei.
 Cei doi (locutorul şi interlocutorul) au în comun un cod,
pe care niciunul nu îl poate modifica fără acordul celuilalt.
 Între emițător și receptor are loc un contact, care face
posibilă comunicarea unui anumit mesaj.
 Factorii esențiali ai comunicării verbale pot fi
schematizați, astfel, fiecare dintre acești factori desemnând
o altă funcție a limbii, și anume:

-> context
-> mesaj
-> destinatar
-> transmițător
-> contact
-> cod
2.4 Limbajul uman - origine, caracteristici, obiect de studiu interdisciplinar

 Se admite, în general, că obiectul lingvisticii este limba, dar

lingvistica nu studiază toate proprietățile limbilor naturale;
istoria lingvisticii dovedește că obiectul ei îl constituie nu
numai limbile naturale, ci și limbajul, ca facultate (trăsătură,
caracteristică, proprietate) comună tuturor oamenilor.
 Vorbirea sau actul de vorbire este realizarea concretă a
limbajului, este actul de folosire, pentru a comunica, a
semnelor limbajului articulat.
 Ca produs al societății umane, limbajul este o facultate
(caracteristică) exclusiv omenească, o însușire esențială a naturii
umane. Prin limbaj înțelegem orice sistem de semne care asigură
realizarea procesului de transmitere și de receptare a unui mesaj, în
comunicarea interumană.
 Astfel, limbajul poate fi atât articulat, constituit din sunete
articulate (limbaj de bază, de gradul întâi), cât și nearticulat,
reprezentat de alte sisteme: de scriere, de circulație rutieră (limbaj
auxiliar, de gradul doi).
 Orice mesaj lingvistic este emis de oameni și pentru oameni.
Caracterul vocal și rațional, al oricărui mesaj lingvistic, face din
limbaj un atribut uman (sunetele unei limbi nu sunt produse în mod
involuntar și inconștient, ci pentru a transmite un mesaj gândit,
rezultat al gândirii).
 Cele mai obișnuite acte de comunicare între oameni se realizează
prin limbaj, care depind, în particular, în dependență de variate
comunități etnoculturale (popoare, națiuni), prin diferite forme,
numite limbi, al căror număr se ridică astăzi la câteva mii. Dacă
limbajul caracterizează specia umană, în opoziție cu cea animală,
limbile diferențiază diverse comunități etnoculturale, funcționând în
interiorul acestora, ca niște coduri.
 În sens mai larg, prin limbaj înțelegem “mijloc de comunicare”,
de transmitere a unor informații, un instrument de comunicare
verbal interuman, dotat cu caracter vocal și cu dublă articulație și
având și caracter de instituție.
 Limbajul este un fenomen antropologic (înțeles ca instrument de
comunicare între oameni), distingând pe homo sapiens de celelalte
viețuitoare. El devine o instituție socială, deosebindu-se de alte
instituții sociale prin faptul că limba este independentă, indiferentă
de clasele sociale, care formează o comunitate etnoculturală, în
schimb, clasele sociale nu sunt indiferente față de limbă..
 Dacă transformările socio-economice, culturale, politice pot afecta
celelalte instituții sociale, limba (aspectul social al limbajului) rămâne
neatinsă.
 Caracterul vocal al limbajului se referă la articularea lui, prin voce, și
constituie o trăsătură de ordin antropologic, reprezentând o punte de
legătură între limbajul uman și limbajul celorlalte viețuitoare, este un
atribut natural al limbajului.
 Dubla articulație a limbajului interuman conferă, în grad mai înalt,
caracter social fenomenului lingvistic, prin articulație înțelegând
înșiruirea unităților limbii, pentru a alcătui lanțul sonor, numit mesaj.
Este vorba, de fapt, de o dublă înlănțuire, a unor unități de două tipuri:
unități lingvistice minimale, dotate cu corp fonetic și cu înțeles, ce
formează cuvinte noi, numite morfeme în lingvistica românească,
(moneme, numite de lingvistul francez Andre Martinet) și unități
lingvistice minimale, cu realizare exclusiv fonetică, a căror înșiruire dă
naștere corpurilor fonetice ale morfemelor, numite foneme (unităţi
sonore distinctive ale limbii).
 Limbajul, însă, nu este singurul mijloc de comunicare între
oameni, există și alte coduri: Morse, limbajul surdo-muților, unele
gesturi de politețe, semnale marinărești SOS, semnale de
circulație..., toate acestea se constituie ca mijloace de comunicare pe
baza limbii, limba este influențată de societatea în cadrul căreia
funcționează.
 Limbajul se diversifică în spațiu (limbi, dialecte, graiurj), în timp
sau în funcție de caracteristicile sociale ale vorbitorilor (jargon,
argou, limbaj tehnic), ori antropologic (limbaj infantil, al femeilor)
…

 2. 5 Clasificarea limbilor

 Avându-se în vedere criteriul genealogic, familiile de limbi au

fost clasificate, în: familia limbilor indo - europene, semito-
hamitice, fino-ugrice, ibero-caucaziene manciuro-tunguse, chino-
tibetane, familia limbilor indoneziene, polineziene, australiene,
microneziene și melaneziene, limbile indienilor americani,
familia limbilor dravidiene, turcice, mongolice și africane;
 după criteriul tipologic (morfologic), clasificarea limbilor se
prezintă ca o succesiune de opoziții, opoziția inițială este limbi
izolante - limbi neizolante (cele neizolante sunt: aglutinante și
neaglutinante sau flexionare), iar limbile flexionare, la rândul
lor, sunt: analitice şi sintetice; cele sintetice numără, printre ele,
o serie de limbi, denumite polisintetice sau încorporante.
 2. 5. 1 Clasificarea limbilor, după criteriul
genealogic,
are în vedere strămoșul lor comun, unitatea de clasificare
utilizată fiind familia de limbi.
 O familie de limbi este alcătuită din limbile care provin
din aceeași limbă-bază, ce poate fi atestată sau neatestată;
în acest sens, se afirmă că limbile romanice formează o
familie, limbile slave altă familie ș.a.m.d.
 Dar o familie poate fi alcătuită și din familii de limbi, de
exemplu, limba-bază a familiei romanice este latina;
latina, împreună cu slava veche, cu sanscrita și cu greaca
au trăsături comune, fapt pentru care le includem în
familia limbilor indo-europene, în acest caz, familia
limbilor indo-europene cuprinde familia limbilor
1. Familia limbilor indo-europene este cea mai cunoscută
specialiștilor, ele se vorbesc, astăzi în cea mai mare parte a
Europei, în America și într-o parte a Asiei și cuprind limbile
indiene vechi (sanscrita), medii și noi, greaca, latina, slava
veche, traca...
2. Familia limbilor semito-hamitice, ca arie geografică, cuprinde
nordul și nord-estul Africii și Peninsulei Arabice, ele sunt:
ebraica, egipteana, araba și limbile etiopiene;
3. Familia limbilor fino-ugrice este alcătuită din maghiară,
finlandeză, laponă și estonă;
4. Familia limbilor ibero-caucaziene este reprezentată de
gruzină (georgiană), cercetătorii punând alături și limbile din
Caucaz, descrise de lingviștii sovietici, și chiar, limba bască,
limba unei minorități din Spania;
5. Familia limbilor manciuro-tunguse este alcătuită din
două grupe, cele mai importante sunt limbile manciuriană
şi evenă; sunt vorbite în Siberia și în China; s-a afirmat că
și japoneza și coreeana ar face parte din această familie,
dar cercetările recente au infirmat această ipoteză;
6. Familia limbilor chino-tibetane cuprinde grupa chino-
tibetană, din care fac parte chineza, vietnameza şi
siameza, și grupa tibeto-birmană, ce include tibetana şi
birmana;
7. Limbile indoneziene, polineziene, australiene,
microneziene şi melaneziene sunt puțin studiate-
adevăratul criteriu al unirii lor într-o singură grupă este
cel geografic, deoarece nu sunt dovezi că ar fi și înrudite;
 8. Limbile indienilor americani aparțin populațiilor din America de
Nord și Centrală, și ele sunt maia, azteca, tolteca;

9. Famila limbilor dravidiene este alcătuită din, aproximativ, 20 de

limbi, vorbite în India și în Sri Lanka;

10. Familia limbilor turcice cuprinde limbile din fosta URSS (turca,
tătara, turkmena, uzbeca, azerbaidjana);

11. Familia limbilor mongolice include halha-mongola vorbită în

Mongolia și în China, buriat-mongola, vorbită în fosta URSS, și kalmâca;

12. Limbile africane sunt asemănătoare, înrudite, doar în cazul

grupurilor bantu, hotentote şi sudaneze.
 Clasificarea limbilor după criteriul genealogic,
nu este singura posibilă, nici „cea mai adevărată”,
dificultatea oricăror clasificări ale limbilor fiind
dată de granițele dintre limbă și dialect, ce nu pot
fi trasate cu precizie, în toate situațiile.
 Apar diferențe de grupare a limbilor în familii și
din cauza insuficientei cunoașteri a acestor limbi și
din cauză că aceleași date pot fi interpretate în mai
multe feluri.
2. 5. 2 Clasificarea limbilor după criteriul tipologic

 Clasificarea după criteriul tipologic (morfologic)

se înfăţișează ca o succesiune de opoziţii:
 Opoziția iniţială este limbi izolante - limbi
neizolante, ultimele sunt de două feluri:
aglutinante şi neaglutinante (flexionare), la rândul
lor, limbile flexionare (neaglutinante) sunt
analitice și sintetice, iar cele sintetice includ o
serie de limbi, numite polisintetice sau
încorporante.
 Limbile izolante sunt lipsite de morfologie și este discutabil
dacă aceste limbi admit clasificarea cuvintelor în părți de
vorbire; o limbă izolantă este lipsită de posibilitatea de a
exprima noţiuni prin intermediul categoriilor gramaticale (caz,
gen la substantive, diateză la verb); sunt limbi izolante chineza
și indoneziana.

 Limbi aglutinante — limbi neaglutinante sau flexionare -

această distincție se poate sesiza prin prezenţa comparației şi a
alternanțelor fonetice.
 O valoare gramaticală, care într-o limbă flexionară, se
exprimă de mai multe ori, într-o limbă aglutinantă se exprimă
numai o dată; din clasa limbilor aglutinante fac parte, alături de
maghiară, și limbile bantu, tătară, turcă, finlandeză, laponă.
 Grupul limbilor flexionare se împarte în două subgrupe:
limbi cu flexiune analitică şi limbi cu flexiune sintetică.
 O limbă este analitică dacă flexiunea cazuală este exprimată
prepozițional, și este sintetică dacă flexiunea cazuală se
realizează prin desinențe (româna și franceza sunt limbi
analitice, în vreme ce latina este sintetică.

 Un alt element de apreciere a caracterului analitic sau

sintetic al unei limbi îl constituie gradele de comparație
(româna şi franceza sunt analitice, pentru că gradele de
comparație sunt exprimate cu ajutorul unor adverbe, în
vreme ce latina şi rusa sunt sintetice, deoarece au afixe
specializate).
 Limbile polisintetice - s-au descoperit limbi la care flexiunea
sintactică se găsește
într-o stare, aproape, pură. În astfel de limbi, o propoziție are
dimensiunile unui cuvânt, din aproape, orice limbă modernă, dar
fiecare fonem al acestei propoziții este purtătorul unei valori
gramaticale, care se raportează la nucleele lexicale ale propoziției.
Limbile polisintetice nu sunt, încă, suficient cunoscute, iar
clasificarea limbilor implică, și ea, o inevitabilă doză de
relativism.
 După părerea unor specialiști, clasificarea tipologică nu are
legătură cu metoda comparativ-istorică, iar cele două clasificări,
tipologică şi genealogică, nu conduc, în mod firesc, la aceleaşi
rezultate. Pot exista limbi înrudite, dar care aparţin unor tipuri
structurale diferite, după cum întâlnim cazuri de limbi structural
asemănătoare, dar neînrudite (de exemplu, nipona și coreeana).