Sunteți pe pagina 1din 25

LIMBAJUL

A.LIMBAJ, COMUNICARE ŞI CUNOAŞTERE

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE: LIMBĂ VERSUS LIMBAJ

Definirea limbajului face în mod obligatoriu trimitere la un alt concept, cel de limbă, cele
două fenomene fiind interdependente.

1.1. Definiţia şi caracteristicile generale ale limbii

LIMBA reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale şi


gramaticale) cu ajutorul carora se realizează comunicarea interumană.
Limba este o realitate extraindividuală, în sensul că existenţa acesteia nu depinde
de existenţa unui individ singular, ci de existenţa unei naţiuni, a unui grup social vast care o
foloseşte ca mijloc de comunicare şi de gândire. În numeroase cazuri, aria de răspândire, utilizare
şi cunoaştere a unei limbi depăşeşte limitele teritoriale ale unei ţări; cele mai ilustrative exemple
în acest sens sunt limbile engleză şi spaniolă.
Limba are un caracter social-istoric. Apariţia şi evoluţia oricărei limbi este strâns legată
de cristalizarea unei mase de oameni ce se concentrază într-un anumit teritoriu, interacţionează
şi comunică; acest proces are la bază un consens cu privire la simbolurile utilizate ca substitut
pentru diferitele elemente ale realităţii, care se generalizează ajungând să fie adoptate de toţi
membrii comunităţii respective. Totodată, limba reflectă trecutul istoric al unei naţiuni. De
exemplu, limba română conţine atât elemente latine, cât şi reminiscenţe dacice şi influenţe
slavone.
Odată constituită, o limbă nu este fixă, rigidă şi inflexibilă, ci dimpotrivă, ea cunoaşte o
dinamică lentă şi continuă. Caracterul evolutiv al limbii este atestat de fenomene cum sunt:
 modificarea sensului unor cuvinte – să ne amintim de exemplu ce însemna în evul
mediu cuvântul “domn” şi câţi domni erau în ţările române, versus ce înţelegem azi prin acelaşi
cuvânt;
 intrarea în limbă a unor neologisme;
 ieşirea treptată din uz a unor cuvinte (arhaisme);
 modificarea regulilor gramaticale etc.
Din punct de vedere structural, orice limbă include trei componente fundamentale:
fonetica, vocabularul şi gramatica. Putem vorbi despre existenţa unei limbi doar în măsura în
care aceste trei elemente sunt întrunite.
Fonetica reglementează repertoriul sunetelor dintr-o limbă şi modul de articulare al
acestora. Fiecare limbă are propria melodicitate dată de specificul sunetelor sale. Există sunete
specifice unei limbi, foarte familiare, chiar fireşti pentru membrii naţiunii respective, dar aproape
imposibil de pronunţat pentru un străin (vezi ca exemplu sunetele ö, ò, ü din limba maghiară),
după cum sunt şi cazuri în care aceeaşi literă sau grup de litere este pronunţat diferit în limbi
diferite (“che” în limba română versus în limba franceză).
Vocabularul (lexicul) reuneşte ansamblul semnelor / cuvintelor cu valoare de simbol
existente în acea limbă. Chiar dacă la prima vedere asemuim cunoaşterea unei limbi asimilării
vocabularului limbii respective, în realitate acesta reprezintă doar elementul static de elemente ce
urmează a fi utilizate selectiv şi combinate în structuri cu sens necesare comunicării.
Gramatica reprezintă un ansamblu de reguli de combinare a simbolurilor (cuvintelor)
dintr-o limbă. Sunt incluse aici:
 reguli fonetice – de exemplu, în limba română, înaintea literelor “p” şi “b” nu
vom avea niciodată “n”, ci întotdeauna “m”; spunem astfel “a împodobi” şi nu “a înpodobi”,
“dimpotrivă” şi nu “dinpotrivă” etc.;
 reguli sintactice şi morfologice – cum sunt acordul subiectului cu predicatul,
acordul adjectivului cu substantivul pe care îl determină, reguli de conjugare a verbelor şi de
declinare a substantivelor etc.;
 reguli logice – un exemplu este regula conform căreia într-o frază, nu putem şi să
negăm şi să afirmăm ceva despre altceva în acelaşi timp.

1.2. Limbajul:dimensiuni psihologice şi mecanisme neuro-fiziologice

LIMBAJUL este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se


realizează comunicarea interumană şi gândirea verbal-noţională.
Spre deosebire de limbă, care este un dat obiectiv ce se constituie în cursul filogenezei
independent de existenţa individului singular, limbajul are un profund caracter individual şi
subiectiv; el reprezintă modul particular de însuşire şi utilizare a unei limbi de către o persoană
anume.
Din punct de vedere funcţional, limbajul implică două dimensiuni:
 latura activă, implicată în emiterea de semnale către alte persoane;
 latura pasivă, responsabilă de receptarea şi decodificarea semnalelor emise de alţii.
În cazul limbajului oral, dimensiunea activă este vorbirea, iar cea pasivă ascultarea; la
nivelul limbajului scris, latura activă este scrierea, iar cea pasivă este citirea. Doar împreună cele
două laturi constituie un întreg funcţional şi util actului comunicării.
Sub aspect neuro-fiziologic, limbajul predupune două categorii de mecanisme:
 mecanisme centrale situate la nivel cortical, responsabile de dimensiunile de conţinut ale
comunicării (stabilirea ideilor ce urmează a fi transmise, interpretarea mesajelor receptate
etc.);
 mecanisme periferice, responsabile de aspectele executive, legate de forma pe care o
îmbracă un mesaj.
Dacă restrângem nivelul de analiză doar asupra limbajului oral, mecanismele periferice
specifice rezidă în următoarele componente:
1) componenta energetică: aparatul respirator şi sistemul muscular aferent acestuia
(diafragma şi muşchii intercostali);
2) componenta generatoare: laringele;
3) componenta articulatorie şi de rezonanţă: buzele, dinţii, limba, palatul dur, vălul
palatin, cavitatea bucală şi cea nazală per ansamblu.
Astfel, fluxul emisiilor sonore are la bază aerul expirat cu ajutorul plămânilor şi a
musculaturii aferente (componenta energetică) trece prin laringe determinând vibraţia acestuia.
În acest mod se produce un sunet brut, ce poate fi modulat doar în materie de înalţime şi
intensitate, însă fără a fi purtătorul unor mesaje specifice (componenta generatoare). Laringele
este cel care dă timbrul vocii specific fiecărei persoane. Următorul segment care intră în uz este
cel articulator, în care, cu aportul limbii, al buzelor şi dinţilor (componenta articulatorie), sunetul
brut capătă forme specifice, distincte şi inteligibile, articulate în silabe şi cuvinte cu sens. În fine,
sunetul odată obţinut rezonează în cavitatea bucală, respectiv cea nazală (componenta de
rezonanţă). Orice deficienţă sau funcţionare defectuoasă la nivelul unuia dintre mecanismele
periferice enumerate îşi pune amprenta asupra calităţii şi clarităţii emisiilor orale, afectând
implicit caracterul inteligibil al celor spuse. Drept dovadă, lipsa incisivilor superiori,
malformaţiile de la nivelul buzelor sau al palatului dur (cazul copiilor ce se nasc cu
cheiloschizis / buză de iepure), momentele în care salivăm abundent, am stat mult în frig şi nu
putem să ne mişcăm buzele firesc sau avem nasul înfundat de la o răceală sunt toate situaţii în
care nu reuşim să articulăm cuvintele în mod corect.
2. FUNCŢIILE LIMBAJULUI

În cadrul activităţii umane, limbajul îndeplineşte mai multe funcţii, dintre care cele mai
importante sunt funcţia de comunicare, funcţia cognitivă, funcţia emoţional-expresivă, funcţia
imperativ-persuasivă şi funcţia ludică.

2.1. Funcţia de comunicare

Funcţia de comunicare desemnează rolul primordial al limbajului, de a servi ca mijloc de


transmitere şi recepţie a informaţiilor. În cea mai restrânsă perspectivă, actul comunicării implică
în mod obligatoriu următoarele elemente:
 emiţătorul (E)
 receptorul (R)
 repertoriul emiţătorului (RE)
 repertoriul receptorului (RR)
 un sistem de coduri
 canalul de comunicare
 feedback

E C D R

RE RR

RE ∩ RR
Esenţa procesului de comunicare constă în vehicularea unor informaţii între doi poli:
emiţătorul (entitatea care iniţiază comunicarea, are un rol activ) şi receptorul (destinatarul
mesajului, cu rol pasiv). Dacă ne raportăm la comunicarea interumană, receptorul şi emiţătorul
vor fi două persoane, însă nu trebuie să omitem faptul că există comunicare şi în rândul
animalelor şi între sistemele artificiale inteligente. Cei doi poli intră în actul comunicării cu un
bagaj de cunoştinţe (repertoriul emiţătorului, respectiv repertoriu receptorului); cu cât zona de
intersecţie a celor două repertorii este mai vastă, cu atât mai eficientă va fi comunicarea. Între
emiţător şi receptor se interpune canalul de comunicare, reprezentat de mediul fizic ce face
posibilă transmiterea semnalelor. La nivelul acestuia pot interveni perturbaţii, stimuli ce
parazitează acurateţea semnalelor emise. De exemplu, canalul de comunicare pentru limbajul
oral este mediul aerian, ce permite răspândirea undelor sonore, iar posibile perturbaţii sunt
zgomotele de fond.
Cel mai important element al comunicării este sistemul de coduri utilizat. Informaţia are
un caracter abstract; pentru a putea fi transmisă altei persoane, e necesar să-i dăm o formă
concretă şi specifică (codare). Acelaşi mesaj poate fi transmis folosind coduri diferite,
formulându-l, de pildă, în limba maternă, într-o limbă străină ori apelând la la limbajul
nonverbal. Pentru ca receptorul să poată decodifica mesajul primit, e vital ca el să cunoască
sistemul de coduri utilizat de subiect. Altminteri, receptorul doar doar va percepe un stimul fără
a-i putea extrage semnificaţia, mesajul fiind neinteligibil.
Prin definiţie, comunicarea implică şi elemente de fedback, prin care emiţătorul primeşte
semnale despre impactul mesajului său asupra receptorului, semnificaţiile extrase de acesta,
atitudinile lui etc.

2.2. Funcţia cognitivă

Dincolo de transmiterea de informaţii, limbajul are un rol foarte important în


dobândirea de cunoştinţe noi. O mare parte din cunoştinţele stocate în memorie sunt obţinute
prin intermediul limbajului.
Există trei căi de acces ale informaţiilor în sistemul cognitiv, cunoscute în literatura de
specialitate sub denumirea de sisteme de semnalizare:
 procesele de cunoaştere senzorială (primul sistem de semnalizare), prin
intermediul cărora avem acces direct la informaţiile din mediu. Cunoaşterea senzorială are însă
un caracter limitat, permiţând accesul doar la aspectele concrete şi imediate ale stimulilor şi
evenimentelor din ambianţă (pentru mai multe detalii, revezi modulele 3 şi 4);
 limbajul (al doilea sistem de semnalizare), care prin funcţia sa cognitivă este cea
de-a doua poartă de intrare a informaţiilor în sistemul cognitiv. Cunoaşterea prin intermediul
limbajului are un caracter mijlocit, în sensul că nu venim în contact direct cu sursa primară a
informaţiilor, ci indirect, prin intermediul unui emiţător.
 gândirea, care prin intermediul raţionamentului ne permite să extragem cunoştinţe noi
prin combinarea logică a datelor deja existente. Cunoaşterea prin intermediul gândirii este o
formă superioară întrucât permite accesul la informaţiile abstracte şi esenţiale, nefiind limitată la
concretul sezorial (pentru mai multe detalii, revezi Cap. Gândirea).
Exemplu: Să ilustrăm cele spuse aici printr-un raţionament silogistic celebru. Pornind de
la două aserţiuni date (numite în limbaj tehnic premise)
P1: Toţi oamenii sunt muritori.
P2: Socrate este om.
prin combinarea lor şi eliminarea termenului mediu (oameni), obţinem o informaţie nouă,
numită concluzie:
C: Socrate este muritor.
Acestă informaţie nu exista anterior în sistemul nostru cognitiv, nu a fost dobândită nici
pe cale senzorială şi nici prin mijlocirea limbajului, ea fiind o mostră de cunoştinţe autogenerate.
Valoarea de adevăr a cunoştinţelor generate pe bază de raţionamente este dependentă de
doi factori:
1) valoarea de adevăr a premiselor;
2) respectarea normelor logicii.
Alături de aportul informaţional, funcţia cognitivă a limbajului rezidă şi în rolul acestuia
de:
- mijlocire a cunoaşterii prin gândire
- organizare a datelor stocate în memorie
- orientare a proceselor senzoriale
- organizare a output-urilor acestora etc.
2.3. Funcţia emoţional-expresivă

Funcţia emoţional-expresivă evidenţiază faptul că, odată cu comunicarea şi cunoaşterea,


limbajul are un rol important şi în viaţa emoţională: permite exprimarea stărilor emoţionale
proprii şi identificarea stărilor emoţionale ale altor persoane. Acest rol se realizează în primul
rând prin expresiile verbale utilizate (ce spunem despre ceea ce simţim la un moment dat), dar şi
printr-o serie de mijloace de expresivitate specifice de tip nonverbal şi paraverbal specifice.
Dintre mijloacele nonverbale amintim:
 mimica (ansamblul expresiilor date de modificarile elementelor mobile de la nivel facial:
ochi, sprâncene, buze şi comisuri bucale, frunte, pomeţi, bărbie etc.);
 gestica (ansamblul expresiilor la care participă alte elemente mobile ale corpului:
mişcarea mâinilor, direcţia privirii, înclinarea capului, orientarea corpului etc);
 modalitati de expresie de care e responsabil sistemul nervos parasimpatic: transpiraţia,
tremurul, paloarea sau înroşirea feţei, ritmul şi amplitudinea respiraţiei, dilatarea
pupilelor, etc.
Toate acestea sunt putătoare de semnificaţii despre stările emoţionale şi atitudinile
subiectului faţă de o anumită temă. Specific lor este faptul că pot să apară independent de orice
exprimare orală.
Spre deosebire de mijloacele nonverbale de expresivitate, mijloacele de tip paraverbal
însoţesc întotdeauna vorbirea şi au semnificaţie doar coroborate cu conţinutul semantic al celor
spuse. În rândul acestora se numără intensitatea vorbirii, intonaţia, ritmul vorbirii, topica,
pauzele, dificultăţile de exprimare etc.
Pentru ilustrare, vom prezenta succint un posibil tablou emoţional-expresiv al stării de
frică acută: ochi larg deschişi, sprâncene ridicate, gura întredeschisă, postură cataleptică, tremur,
transpiraţie, respiraţie accelerată etc.
În ceea ce priveşte raportul dintre conţinutul semantic al mesajului verbal şi expresiile
emoţionale concomitente, se conturează trei ipostaze:
1) Expresiile emoţionale întăresc şi susţin cele exprimate în plan verbal. În acest caz,
mesajul verbal devine unul foarte viu şi persuasiv, elementele nonverbale venind ca o confirmare
a celor spuse.
2) Expresiile emoţionale completează enunţurile orale. În general, această situaţie este
specifică persoanelor cu deficit de vocabular, care nu reuşesc să se exprime adecvat în cuvinte.
3) Expresiile emoţionale contrazic declaraţiile verbale ale persoanei. O aplicaţie practică
a acestei situaţii este tehnica poligraf (detectorul de minciuni) utilizată în identificarea
comportamentului simulat, care are la bază disonanţa dintre conţinuturile verbale şi elementele
nonverbale concomitente. În general, mesajul nonverbal este mai credibil, deoarece este relativ
insensibil la controlul voluntar.

2.4. Funcţia imperativ-persuasivă

Într-o primă accepţiune, funcţia imperativ-persuasivă atestă capacitatea de a influenţa,


prin intermediul limbajului, voinţa altor persoane, de a induce altora o idee sau o stare afectivă
proprie. Această funcţie se realizează prin conţinutul semantic al mesajului, prin latura expresivă
a acestuia, dar şi printr-o serie de mijloace de persuasiune, cum sunt:
 mijloace prin care solicităm unei persoane să săvârşeasc un anumit act: aluzia, apropos-
ul, rugămintea, cerinţa fermă, ordinul, comanda etc. Alegerea unuia sau altuia dintre
mijloacele existente depinde de raportul existent între emiţător şi receptor;
 mijloace prin care solicităm întreruperea unor acţiuni: rugămintea, reproşul, interdicţia,
ameninţarea etc;
 mijloace de convingere a interlocutorului: propunerea, invitaţia, prevenirea, sfatul, etc.
Toate aceste mijloace de persuasiune sunt importante şi utile în domeniul vânzărilor, al
actoriei, negocierii etc.
Un al doilea aspect acoperit de funcţia imperativ-persuasivă a limbajului este influenţarea
voinţei şi a stărilor afective proprii, sub formă de imbolduri, fraze autoîncurajatoare, mesaje
pozitive etc.
2.5. Funcţia ludică

Funcţia ludică se referă la posibilitatea construirii prin limbaj a unor asociaţii verbale
de efect, care pot merge de la rime, consonanţe, ciocniri de sensuri, până la creaţia artistică în
forma poeziilor, proverbelor, zicătorilor, ghicitorilor etc. În alţi termeni, prin această funcţie
limbajul răspunde nevoii umane de joc, ce poate să meargă de la simplul joc de cuvinte până la
creaţia artistică.
Subiecte pentru autoevaluare:

Întrebări de autoevaluare

1. Care este definiţia limbajului?


Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se realizează comunicarea
interumană şi gândirea verbal-noţională.

2. Ce include componenta energetică, parte a mecanismelor periferice specifice


limbajului oral?
Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Aparatul respirator şi sistemul muscular aferent acestuia (diafragma şi muşchii intercostali)

3. Care sunt factorii de care depinde valoarea de adevăr a concluziei unui


raţionament?
Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Valoarea de adevăr a premiselor şi respectarea normelor logicii.

4. În ce constă diferenţa esenţială dintre mijloacele de expresivitate de tip nonverbal şi


cele de tip paraverbal specifice limbajului oral?
Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Mijloacele de expresivitate de tip nonverbal pot să apară independent de orice exprimare
orală, în timp ce mijloacele paraverbale de expresivitate însoţesc întotdeauna vorbirea şi au
semnificaţie doar coroborate cu conţinutul semantic al celor spuse. Această funcţie se realizează
prin conţinutul semantic al mesajului, prin latura expresivă a acestuia, dar şi printr-o serie de
mijloace de persuasiune

5. Prin ce modalităţi se realizează funcţia imperativ-persuasivă a limbajului?


Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Funcţia imperativ-persuasivă a limbajului se realizează prin conţinutul semantic al mesajului,
prin latura expresivă a acestuia şi printr-o serie de mijloace de persuasiune specifice.
Teste grilă pentru autoevaluare:
1. Formele de creaţie artistică, cum sunt poeziile, proverbele, zicătorile şi ghicitorile atestă una
din funcţiile limbajului. Care este aceasta?
a) funcţia emoţional-expresivă
b) funcţia ludică
c) funcţia de comunicare
d) funcţia imperativ-persuasivă
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

2. Mecanismele neuro-fiziologice ale limbajului sunt:


a) latura activă şi latura pasivă
b) mecanismele centrale şi mecanismele periferice
c) componenta energetică şi componenta generatoare
d) componenta articulatorie şi cea de rezonanţă
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

3. Ansamblul regulilor de combinare a simbolurilor dintr-o limbă constituie:


a) fonetica
b) lexicul
c) vocabularul
d) gramatica
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

4. Funcţia imperativ-persuasivă atestă capacitatea de a influenţa prin intermediul


limbajului:
a) doar alte persoane
b) doar propria persoană
c) atât propria persoană cât şi alte persoane
d) niciuna din variantele de mai sus
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

5. Sunt fenomene ce dovedesc caracterul evolutiv al unei limbi:


a) intrarea în limbă a unor neologisme
b) ieşirea treptată din uz a unor cuvinte (arhaisme)
c) modificarea normelor gramaticale de către forurile abilitate
d) toate variantele de mai sus (a + b + c)
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

Dacă aţi terminat de răspuns la testele grilă de mai sus, verificaţi-vă răspunsurile date
confruntându-le cu cele din tabelul următor:
Nr. întrebării Răspunsul corect:
1. b
2. b
3. d
4. c
5. d
Subiecte pentru evaluare şi control

Teme pentru aprofundarea cunoştinţelor


1. Eficienţa comunicării depinde, alături de alţi factori, şi de amploarea zonei de intersecţie
dintre repertoriul emiţătorului şi repertoriul receptorului. Imaginează-ţi o situaţie în care aria
de intersecţie dintre repertoriile celor doi poli să fie cât mai mică, tinzând spre zero şi
răspunde la următoarele întrebări / sarcini:
a) Cine sunt cei doi interlocutori şi ce caracteristici au (unde trăiesc, în ce condiţii au
crescut, ce limbă vorbesc, ce deficienţe au etc.)?
b) Identifică cel puţin 5 elemente (semne, simboluri, gesturi etc.) care, dincolo de
diferenţele extreme dintre cele două persoane, rămân totuşi în zona comună a celor
două repertorii. Argumentează caracterul universal al acestor elemente.
c) Descrie minimum 5 elemente care se află în afara zonei de intersecţie a repertoriilor
celor doi interlocutori. Argumentează caracterul local, specific al acestora.

Termen: sfârşitul săptămânii 6.

Teste grilă:
1. Funcţia de comunicare a limbajului rezidă în:
a) influenţa asupra voinţei proprii şi asupra voinţei altora
b) dobândirea unor cunoştinţe noi
c) transmiterea şi recepţia de informaţii
d) exprimarea stărilor emoţionale şi a atitudinilor
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

2. Modificarea în timp a semnificaţiei atribuite unor cuvinte atestă:


a) caracterul social-istoric al limbii
b) caracterul evolutiv al limbii
c) evoluţia ontogenetică a limbajului
d) caracterul subiectiv al limbajului
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

3. Dimensiunile funcţionale ale limbajului oral sunt:


a) emisia şi recepţia de informaţii
b) ascultarea şi vorbirea
c) citirea şi scriere
d) mecanismele centrale şi mecanismele periferice
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

4. Fonetica reglementează:
a) repertoriul sunetelor dintr-o limbă şi modul de articulare al acestora
b) ansablul cuvintelor din limba respectivă
c) regulile de combinare a simbolurilor în structuri cu sens
d) niciuna din variantele de mai sus
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

5. Mijloacele emoţional-expresive specifice limbajului nonverbal se referă la:


a) mijloace prin care solicităm unei persoane să săvârşeasc un anumit act
b) mijloace prin care solicităm întreruperea unei acţiuni
c) mijloace de convingere a interlocutorului
d) niciuna din variantele a), b) sau c)
Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

Rezumatul acestei părți


 Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale) cu
ajutorul carora se realizează comunicarea interumană; ea este o realitate extraindividuală cu
caracter social-istoric şi evolutiv.
 Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se realizează comunicarea
interumană şi gândirea verbal-noţională. Din punct de vedere funcţional, limbajul presupune
o dimensiune activă, implicată în emisia de semnale şi o dimensiune pasivă responsabilă de
recepţia şi decodificarea semnalelor
 Principalele funcţii ale limbajului sunt funcţia de comunicare, funcţia cognitivă, funcţia
emoţional-expresivă, funcţia imperativ-persuasivă şi funcţia ludică.
B.FORMELE LIMBAJULUI
După cum ai aflat din modulul anterior, în existenţa sa concretă, limbajul îndeplineşte mai
multe funcţii concentrate în jurul actului de comunicare. Acest obiectiv este realizat prin
intermediul mai multor forme ale limbajului, care vor fi prezentate în detaliu în cele ce urmează.

1 CRITERII ŞI FORME DE CLASIFICARE ALE LIMBAJULUI

În figura 2 este prezentată cea mai uzitată dintre taxonomiile limbajului.

solilocviu

monolog
oral
dialog

extern colocviu

verbal scris

intern

Limbaj nonverbal

paraverbal
Fig. 2. Taxonomia limbajului
Astfel, un prim criteriu de clasificare invocă modul de implicare a limbii, în baza căruia
limbajul poate fi verbal (realizat cu ajutorul cuvintelor), nonverbal (nu utilizează cuvinte) şi
paraverbal (însoţeşte vorbirea şi capătă sens şi semnificaţie doar împreună cu aceasta).
În funcţie de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, limbajul verbal se clasifică la
rândul lui în limbaj extern (accesibil celorlalţi) şi limbaj intern (accesibil doar propriei
persoane).
La rândul său, limbajul extern se subdivide în limbaj oral şi limbaj scris, în funcţie de
natura suportului utilizat: cuvinte rostite în cazul limbajului oral, respectiv cuvinte scrise în
cazul limbajului scris.
După numărul de interlocutori, limbajul oral include mai multe forme concrete:
solilocviul, monologul, dialogul şi colocviul.

2. LIMBAJUL ORAL

Limbajul oral constă în producerea unor semnale verbale sonore (cuvinte rostite)
perceptibile pentru alte persoane şi receptarea unor asemenea semnale emise de către alţii.
Simplu spus, limbaj oral înseamna a vorbi şi a asculta.
Este cel mai important dintre toate formele limbajului, forma fundamentală a acestuia,
aspect susţinut de următoarele argumente:
 este cel mai frecvent utilizat în comparaţie cu toate celelalte forme (ca dovadă, fă un
exerciţiu de imaginaţie şi estimează câte cuvinte pronunţi şi asculţi în medie într-o zi în
comparaţie cu numărul cuvintelor pe care le scrii / citeşti sau cu cele pe care le spui doar
în gând);
 este prima formă a limbajului care apare în dezvoltarea ontogenetică, celelalte forme
constituindu-se pe baza acesteia. Studiile de psihologia dezvoltării arată că limbajul oral
apare în jurul vârstei de un an, în timp ce limbajul intern, scris, nonverbal şi paraverbal
apar mult mai târziu şi doar pe baza celui oral.
Funcţiile principale ale limbajului oral sunt cele de comunicare şi de cunoaştere. El
dispune de un registru foarte vast de mijloace de expresivitate (vezi funcţia emoţional-
expresivă).
O notă distinctivă a acestei forme a limbajului este caracterul situational.
Această însuşire face trimitere la faptul că limbajul oral, desfăşurându-se mereu într-
un context social, este dependent şi susţinut de interacţiunile sociale, fiind orientat şi
direcţionat de reacţiile de moment ale interlocutorilor. Spre deosebire de un discurs citit sau
“recitat” în faţa altora, care decurge fidel modului în care a fost elaborat în prealabil şi
neabâtându-se de la textul stabilit, comunicarea orală ţine cont de reacţiile celor cărora li te
adresezi, detaliind anumite aspecte ce par a fi mai puţin clare pentru interlocutori, făcând
paranteze explicative, aducând argumente suplimentare, preluând, subliniind sau chiar
contrazicând anumite idei exprimate de alţii ca răspuns la spusele tale. În acest fel, comunicarea
este marcată de imprevizibil şi spontaneitate, şirul ideilor de modifică “din mers”, putând lua
turnuri neaşteptate.
În funcţie de numărul de interlocutori, limbajul oral poate îmbrăca forma monologului,
a dialogului sau a colocviului.
Monologul are ca notă definitorie faptul că un vorbitor se adresează unui public mai larg.
Îl întâlnim atunci când cineva susţine o prelegere, un discurs, o conferinţă, o predică etc.
Etimologic, provine din cuvintele greceşti mono (= unu) şi logos (= cuvânt, vorbire).
Dintre toate formele limbajului, monologul are un gradul de dificultate cel mai ridicat,
întrucât eficienţa sa este dependentă nu doar de ceea ce spui, cât mai ales de
adaptarea conţinuturilor şi a nivelului de accesibilitate al exprimării la
caracteristicile auditorului. Discordanţa dintre cele două elemente duce fie la
îngreunarea înţelegerii atunci când nivelul discursului este unul prea elevat, fie la o impresie
generală de superficialitate atunci când nivelul exprimării şi calitatea expresiilor folsite sunt sub
cele de care este capabil auditoriul. De exemplu, un cercetător care a facut o descoperire
importantă în domeniu ştiinţei îşi va prezenta realizarea într-un mod mai accesibil, apelând la un
vocabular facil în faţa publicului larg (de pildă, la o conferinţă de presă), însă va etala acelaşi
subiect într-o cu totul altă manieră, formulat în limbaj de specialitate la o conferinţă ştiinţifică ori
în faţa unei comisii de specialişti.
Eficienţa monologului reclamă aşadar o bună cunoaştere a auditoriului, a caracteristicilor
publicului căruia i te adresezi şi a gradului de heterogenitate al acestuia. Acest lucru nu este însă
întotdeauna la îndemână. De cele mai multe ori vorbitorul este nevoit să extragă informaţii
despre impactul spuselor sale asupra auditoriului din reacţiile nonverbale ale acestuia. Rareori se
întâmplă ca cineva care vorbeşte de la o tribună să fie sesizat pentru nelămuriri ori informaţii
complementare. De exemplu, în timpul unui curs academic, constatarea unei priviri nedumerite
poate fi semnul necesităţii unor explicaţii şi exemple suplimentare; oftatul şi privitul frecvent la
ceas ori pe fereastră pot indica plictiseală sau oboseală şi, prin urmare, ar fi momentul potrivit
pentru a schimba modul de expunere sau pentru a face o pauză. Dificultatea monologului rezultă
aşadar din slaba susţinere situaţională a acestuia, iar eficientizarea discursului ţine în primul rând
de măiestria vorbitorului de a interpreta reacţiile (preponderent nonverbale) care vin din partea
audienţei şi de a adapta conţinuturile expuse în consecinţă.
Dialogul (di = doi, logos = cuvânt, vorbire) se distinge prin existenţa a doi interlocutori
între care pozitiile de emiţător şi receptor alternează succesiv. Este cea mai frecvent întâlnită
dintre toate formele limbajului şi prototipul acestei activităţi psihice. Din punct de vedere al
pregătirii conţinuturilor ce urmează a fi vehiculate, dialogul modalitatea de comunicare cea mai
facilă, întrucât dispune de cel mai inalt grad al caracterului situational: cel mai frecvent, o idee
exprimată continuă sau constituie un răspuns la ceea ce partenerul de conversaţie a spus anerior,
feedback-urile sunt verbale, clare şi directe, subiectul nu este unul impus ci eventual propus de
unul dintre interlocutori şi poate fi schimbat cu uşurinţă în funcţie dorinţa vorbitorilor sau de
contextul situaţional.
Colocviul presupune un număr mai mare de participanţi care comunică între ei, fiecare
adresându-se succesiv tuturor. Este o forma de monolog sau dialog extins, o discuţie gen “masă
rotundă”.

3. LIMBAJUL SCRIS
Limbajul scris constă în elaborarea unor semnale grafice şi respectiv în receptarea şi
înţelegerea unor astfel de semnale emise de alte persoane. Spre deosebire de limbajul oral, care
se dobândeşte timpuriu, spontan şi natural, simpla interacţiune cu semenii fiind suficientă pentru
a activa predispoziţiile genetice pentru învăţarea vorbirii, însuşirea limbajului scris necesită
intenţionalitate, efort constant şi intruire specială. Ontogenetic apare mai târziu decât limbajul
oral (în jurul vârstei de 6 – 7 ani), când copilul stăpâneşte relativ corect exprimarea orală şi
motricitatea fină de la nivelul mâinii este suficient de dezvoltată. În cele mai multe cazuri,
scrisul se achiziţionează prin procesul şcolarizării, cu ajutorul metodei fonetico-analitico-
sintetice: şcolarul mic învaţă să despartă propoziţiile în cuvinte, cuvintele în silabe, silabele în
sunete distincte, iar apoi învaţă semnul grafic (litera) aferentă sunetului respectiv.
Sub aspectul gradului de dificultate, limbajul scris este mai pretenţios decât cel oral
pentru că necesită o activitate complexă de elaborare a frazelor în scopul surprinderii adecvate a
ceea ce se doreşte a se exprima şi nu dispune de caracter situaţional. Este strict reglementat de
reguli de ortografie şi punctuaţie, iar cele mai neînsemnate omisiuni pot denatura sensul
mesajului.
Dificultatea exprimării în scris este amplificată şi de faptul că mijloacele de expresivitate
sunt mult mai sărac reprezentate (semnele de punctuaţie), iar utilizarea şi receptarea adecvată a
acestora necesită cunoştinţe suplimentare. Un exemplu concret este faptul că intonaţia este foarte
greu de redat în scris, iar redarea acestia pe baza unui text este adeseori un exerciţiu delicat:
probabil fiecare dintre noi am avut la un moment dat experienţa (neplăcută) de a asculta pe
cineva recitând monoton şi inflexibil nişte versuri (dealtfel) pline de sensibilitate.
În fine, o altă diferenţă importantă dintre limbajul oral şi cel scris este dată de lungimea
frazelor. Limbajului scris îi sunt specifice frazele lungi, elaborate, care reflectă mai fidel şi mai
nuanţat ideea ce se doreşte a fi exprimată, întrucât, spre deosebire de ascultăror, cititorul alege
singur ritmul ce-i este confortabil pentru a parcurge textul şi are posibilitatea de a reveni asupra
unui anumit paragraf. Invers, limbajul oral implică fraze mai scurte, mai uşor de procesat în timp
real, are o cadenţă mai alertă, însă ansamblul mijloacelor de expresivitate disponibile fac ca
mesajul să fie mai viu şi să aibă un impact mai puternic.
Fiecare formă a limbajului are aşadar caracteristici proprii ce se impun a fi respectate. În caz
contrar, eficienţa şi inteligibilitatea mesajului sunt afectate semnificativ. Transferul
caracteristicilor limbajului scris asupra vorbirii duce la o înţelegere lacunară, în timp
ce transcrierea mot-a-mot a unui discurs crează un efect de superficialitate. Vi s-a
întâmplat să ascultaţi pe cineva care vă vorbea citind în faţa dumneavoastră citind un text /
discurs scris pe o foaie? Câte idei aţi reţinut din spusele acelei persoane? Cât de interesantă a fost
prezentarea sau cât de tare v-aţi plictisit? Acum încercaţi să răspundeţi la aceleaşi întrebări, dar
raportându-vă la cineva care v-a vorbit liber. Cum apreciaţi eficienţa şi caracterul inteligibil al
mesajului în cele două cazuri?

4. LIMBAJUL INTERN

Limbajul intern se desfaşoară în sfera launtrică, mintală a individului şi reprezintă o


vorbire cu sine şi pentru sine. Sub aspect fonetic este asonor, inaccesibil altor persoane, dar, cu
toate acestea, el implică o serie de micro-mişcări la nivelul aparatului fono-articulator. Acest
lucru face ca, chiar dacă cei din jur nu au acces la conţinuturile procesate, prezenţa “vorbirii în
gând” să poată fi uneori identificată.
Spre deosebire de limbajul extern, care se desfăşoară în mai multe faze succesive şi
consumă timp, limbajul intern reduce succesivitatea la o relativă simultaneitate, ceea ce îi
conferă o viteza de lucru foarte mare (economicitate). Adeseori eludează elementele mai puţin
importante dintr-un mesaj (cum sunt cuvintele de legătură), fiind centrat pe înţelesuri, pe imagini
şi idei. Limbajul intern uzează de prescurtări şi condensări de sensuri, substituind cuvintele cu
imagini şi fixându-se cu predilecţie asupra acţiunuilor şi calităţilor, însuşire numită
predicativitate.
Sub aspect evolutiv, limbajul intern se constituie pe baza celui extern, dar, odată,
dezvoltat şi maturizat, ajunge să coordoneze celelalte forme ale limbajului. Functiile sale
principale sunt functia cognitiva şi funcţia reglatorie. El reflectă cel mai fidel structura actului
gândirii (operaţiile gândirii se realizează în limbaj intern). Astfel, una dintre metodele de studiu
ale procesului de rezolvare a problemelor, funcţie esenţială a gândirii (protocolul gândirii cu voce
tare) presupune tocmai verbalizarea operaţiilor desfăşurate la nivel lăuntric, intern.
8.5. LIMBAJUL NONVERBAL ŞI LIMBAJUL PARAVERBAL

Limbajul nonverbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale, posturilor


corporale etc. care însoţesc, dublează sau substituie vorbirea. Acestea sunt menite a întări,
completa sau înlocui informaţia enunţată verbal, însă sunt frecvente şi cazurile în care mesajele
nonverbale contrazic flagrant conţinutul celor spuse. În materie de veridicitate, mesajele
nonverbale sunt însă întotdeauna mai credibile. Alegerea conţinuturilor ce urmează a fi transmise
verbal se află sub controlul total al subiectului (o excepţie de la această regulă o constituie actele
ratate, situaţii în care adevărul pe care nu voiam să-l spunem “ne scapă” pur şi simplu).
Adeseori, din complezenţă sau pentru a putea rezolva onorabil o situaţie delicată, le spunem
celorlalţi ceea ce considerăm că ar fi potrivit contextului, că le-ar face plăcere să audă sau chiar
neadevăruri flagrante menite a rezolva o problemă în care ne aflăm. Elementele nonverbale ale
comunicării însă, aflându-se sub tutela sistemului nervos parasimpatic, răspund mai greu la
comenzi voluntare şi de aceea controlul lor este mult mai dificil. Prin urmare, limbajul nonverbal
este mult mai veridic în comparaţie cu cel verbal. Chiar dacă ne este relativ facil să afişăm un
zâmbet (forţat) la nevoie, controlul ritmului cardiac, al tensiunii arteriale ori al conductanţei
electrice a pielii este aproape imposibil de realizat. Pornind de la aceste considerente, în
psihologia judiciară este folosit pe scară largă un dispozitiv numit poligraf (cunoscut în limbaj
comun sub denumirea de “detector de minciuni”), care permite identificarea comportamentului
simulat al unei persoane prin înregistrarea şi analiza reacţiilor psiho-fiziologice ce apar în timpul
administrării unor întrebări.
Dacă limbajul nonverbal se poate manifesta independent de exprimarea orală, limbajul
paraverbal însă este strict dependent de vorbire şi nu poate exista independent de aceasta. Sunt
incluse aici elemente ca intensitatea vorbirii, intonaţia, ritmul şi pauzele, topica, alegerea
cuvintelor, repetiţiile, dificultaile de exprimare etc. Toate acestea sunt purtătoare de semnificaţie,
putând nuanţa sau chiar modifica în totalitate adevăratul sens al celor enunţate. De exemplu, în
funcţie de intonaţie, un “nu” poate să însemne de fapt “da”, iar un “da” să exprime o negare
clară.
Subiecte pentru autoevaluare:

Întrebări de autoevaluare
1. Care este criteriul în baza căruia limbajul se clasifică în limbaj verbal, limbaj
nonverbal şi limbaj paraverbal?
Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Citeriul în baza căruia limbajul se clasifică în limbaj verbal, limbaj nonverbal şi limbaj
paraverbal este modul de implicare a limbii.
2. Cum se subdivide limbajul verbal în funcţie de gradul de accesibilitate pentru cei din
jur?
Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
În funcţie de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, limbajul verbal poate fi intern sau extern.

3. Care sunt argumentele ce susţin faptul că limbajul oral este forma fundamentală a
limbajului?
Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
a) Este cea mai frecvent utilizată dintre formele limbajului;
b) Ontogenetic, apare mai timpuriu decât alte forme de limbaj;
c) Celelalte forme ale limbajului se constituie pe baza limbajului oral.

4. La ce se referă predicativitatea limbajului intern?


Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Predicativitatea se referă la faptul că limbajul intern este centrat pe înţelesuri, pe imagini şi idei,
utilizează prescurtări şi condensări de sensuri, substituie cuvintele cu imaginile şi se fixează cu
predilecţie asupra acţiunuilor şi calităţilor.

5. Care sunt condiţiile de care este dependentă eficienţa monologului?


Scrie răspunsul tău aici:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este:
Eficienţa monologului sa este dependentă de adaptarea conţinuturilor şi a nivelului de
accesibilitate al exprimării la caracteristicile auditorului.