I.

ECONOMIA – FORMĂ A ACŢIUNII UMANE (Problema alegerii în economie)

1. Nevoile şi resursele economice – definire şi caracterizare
Nevoile, necesităţile sau trebuinţele, reprezintă dorinţe, visuri, idealuri sau aspiraţii ale oamenilor.
 Caracteristicile nevoilor:
- nelimitate ca număr;
- limitate în capacitatea de satisfacere;
- concurente;
- complementare;
- dinamice;
- formează un sistem.
Satisfacerea nevoilor umane se realizează prin intermediul acţiunilor umane (totalitatea acţiunilor desfăşurate de oameni pentru a-şi asigura cele necesare vieţii).
Cea mai importantă componentă a acţiunii umane o reprezintă activitatea economică. Activitatea economică reprezintă activitatea conştientă a omului prin care acesta
îşi asigură bunurile economice necesare satisfacerii nevoilor. Totalitatea activităţilor economice formează economia.
Pentru satisfacerea nevoilor se utilizează resursele economice.
Resursele economice reprezintă ansamblul potenţialului uman, natural, material, tehnic şi tehnologic, informaţional, cultural, ştiinţific şi economic de care dispune
societatea la un moment dat. altfel spus, resursele economice sunt reprezentate de totalitatea elementelor existente la un moment dat şi care pot fi utilizate pentru
satisfacerea nevoilor umane.
 Clasificarea resurselor economice:
- naturale;
- materiale;
- umane.
Resursele economice pot exista la un moment dat ca:
 stoc, resursele existente la un moment dat;
 ca flux, resursele atrase in procesul de producţie la un moment dat.
Resursele economice sunt limitate în raport cu nevoile nelimitate, această realitate economică este prezentată sub forma legii rarităţii resurselor. Legea rarităţii
resurselor arată faptul că dinamica, structura şi intensitatea nevoilor se modifică mai repede decât dinamica, structura şi calitatea resurselor economice.
Limitarea resurselor în raport cu nevoile umane nelimitate, constituie problema fundamentală a economiei. Pentru rezolvarea acestei probleme, ştiinţa
economică încercă să găsească răspunsul la următoarele întrebări:
- ce să se producă?
- cât să se producă?
- cum să se producă?
-pentru cine să se producă?
Formularea răspunsurilor la aceste întrebări trebuie să se facă pe baza următoarelor principii economice:
- principiul raţionalităţii, capacitatea omului de a acţiona în funcţie de propriile interese, pe baza cunoştinţelor dobândite şi prin anticiparea rezultatelor faptelor sale;
- principiul eficienţei şi optimalităţii, presupune satisfacerea unor trebuinţe mai numeroase cu aceleaşi resurse sau chiar cu resurse mai puţine. Eficienţa presupune ca
raportul efect/efort să fie supraunitar, adică maxim de rezultate cu minim de efort.
- principiul ecologic, alegerilor oamenilor şi manifestarea propriului interes să se acă fără a se afecta mediul înconjurător.
Raritatea resurselor economice, respectiv a bunurilor economice, în raport cu nevoile presupune ca la fiecare alegere efectuată de om, atât în calitate de
consumator, cât şi în calitate de producător, să se sacrifice alte variante alternative. Sacrificiul făcut reprezintă, o pierdere, un cost, denumit cost de oportunitate (CO).
Costul de oportunitate, numit şi cost al alegerii sau costul şanselor sacrificate, reprezintă costul celei mai bune dintre alternativele sacrificate.

CO =

 X = valoarea bunurilor la care se renunţă

 Y = valoarea bunurilor alese
Costul de oportunitate este, în acelaşi timp, un cost relativ şi un cost real; relativ pentru că măsoară câştigul prin pierdere şi real pentru că se exprimă prin valoarea celei
mai bune alternative sacrificate.
În procesul de producţie costul de oportuniate este analizat cu ajutorul frontierei posibilităţilor de producţie (FPP).

II. Utilitatea economică.

Utilitatea, în sens general, reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie. Utilitatea conomică reprezintă satisfacţio obţinută prin consumul unei
cantităţi determinate dintr-un bun economic.
În literatura economică există două teorii cu privire la utilitate:
- teoria clasică sau obiectivă, care arată că muncă stă la baza valorii bunurilor, iar bunurile identice au aceeaşi utilitate pentru persoane diferite.
- teoria neoclasică sau subiectivă arată că bunurile economice au utilitate doar în măsura în care satisfac o nevoie umană, iar satisfacţia este resimţită în mod
diferit de fiecare individ. Astfel, conform acestei teorii, un bun economic are utilitate dacă sunt îndeplinite simultan condiţiile:
o conştientizarea de către oameni că bunului economic, prin proprietăţile sale, le va satisface nevoile;
o oamenii trebuie să fie convinşi că nevoia lor poate fi satisfăcută cu ajutorul bunului economic;
o capacitatea oamenilor de a folosi efectiv diferitele bunuri economice.
Pentru măsurarea utilităţii, specific fiecărei teorii, există două metode: metoda cardinală sau obiectivă, aparţinând de teoria clasică, ce presupune
determinarea utilităţii unui bun economic prin procedee ştiinţifice şi metoda ordinală, aparţinând de teoria neoclasică, care presupune ierarhizarea bunurilor
economice sub forma unui clasament, în funcţie de preferinţele individuale ale consumatorilor.
Formele utilităţii economice:
o utilitatea individuală, satisfacţia obţinută prin consumarea unei singure unităţi/doze dintr-un bun economic;
o utilitatea totală ( ), satisfacţia obţinută prin consumarea unor doze succesive dintr-un bun economic;
o utilitatea marginală ( ), satisfacţia obţinută prin consumarea unei doze suplimentare dintr-un bun economic.
Utilitatea primei unităţi consumate dintr-un bun este mai ridicată, intensitatea nevoii fiind maximă, iar fiecare nouă unitate care se consumă, din bunul respectiv, are o
utilitate mai mică pentru că satisface o nevoie în scădere.
Lege utilităţii marginale descrescânde, enunţată de Gossen în 1854, arată că pe măsură ce cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea
marginală scade.
Utilitatea totală şi utilitatea marginală se află într-o dependenţă specifică de volumul consumului individual dintr-un bun omogen.
Ex.: pp., un consumator care doreşte să achiziţioneze, pentru a-şi satisface nevoia de a mânca, biscuiţi (pachete). Evoluţia consumului este redată în tabelul de mai jos:

Pachete Utilitatea Utilitatea UT

consumate (Q) totală marginală Umg UT
17
0 0 - 16
1 8 8 13
2 13 5 8
3 16 3 5
3
4 17 1 1
5 17 0
Umg
0

1 2 3 4 5 Q
Analizând relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală se observă:
 pe măsură ce creşte cantitatea consumată dintr-un bun economic, utilitatea totală creşte cu o rată descrescătoare, iar utilitatea marginală este pozitivă şi
descrescătoare;
2
 când utilitatea totală este maximă, utilitatea marginală este zero (minimă), atingându-se punctul de saturaţie în consum;
 suma utilităţilor marginale reprezintă utilitatea totală.

III. Cererea şi elasticitatea cererii

În sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun economic pe care un consumator sau toţi consumatorii, doresc să o achiziţioneze la un
moment dat şi în anumite împrejurări economice şi extraeconomice date.
Cererea poate fi analizată ca cerere individuală, cantitatea dintr-un bun economic pe care un singur consumator doreşte să o achiziţioneze la un moment dat şi
la un anumit nivel al preţului, şi ca cererea pieţei, suma cererilor individuale.
Cel mai important factor ce influenţează cantitatea cerută dintr-un bun economic este preţul de vânzare. Relaţiile dintre modificarea preţului, în calitate de
variabilă independentă, şi cantităţile cerute dintr-un bun economic, variabilă dependentă, sunt analizate cu ajutorul următoarelor instrumente:
 baremul cererii: tabel în care sunt surprinse modificările cererii pentru bunurile economice în funcţie
de modificarea preţului de vânzare;
Cantitate (Q) /preţ 10 u.m. 6 u.m. 4 u.m. 2 u.m.
Ag. ec. 1 2 buc. 3 buc. 6 buc. 10 buc.
Ag. ec. 2 3 buc. 5 buc. 8 buc. 12 buc.
Cererea pieţei 5 buc. 8 buc. 14 buc. 22 buc.

 diagrama cererii: grafic ce arată modificarea cererii în funcţie de modificarea preţului;

1
0

6
4
2 5 8 14 22 Q

 funcţia cererii, liniară de forma: C = a – bP

 legea generală a cererii, ce arată relaţia negativă dintre modificarea preţului şi a cantităţilor cerute pentru toate bunurile normale şi majoritatea bunurilor
inferioare, caeteris paribus (celelalte condiţii rămânând nemodificate). Conform legii generale a cererii când preţul creşte, cererea scade (caeteris
paribus), iar când preţul se reduce, cererea creşte (caeteris paribus).
Referitor la legea generală a cererii există şi paradoxuri:
- paradoxul Giffen sau al bunurilor inferioare (bunurile inferioare sau bunurile tip giffen sunt bunurile cu valoare nutritivă redusă: cartofi, fasole uscată etc.),
când preţul creşte, cererea creşte, iar când preţul scade cererea scade;
- paradoxul Veblen sau „snob effect”, se referă la cei îmbogăţiţi relativ uşor care ca să epateze achiziţionează bunuri economice scumpe;
- paradoxul Rugină, preţul creşte, cererea creşte.
Condiţiile cererii (factorii ce influenţează cererea). Desemnează toate împrejurările economice şi extraeconomice care influenţează evoluţia cererii atunci când preţul
unitar este neschimbat:
 o venitul disponibil. În cazul bunurilor inferioare între modificarea venitului şi modificarea cererii există o relaţie inversă/negativă, iar în cazul
bunurilor normale o relaţie directă/pozitivă.
o preferinţele consumatorilor, relaţie directă;
o numărul şi structura populaţiei, relaţie directă;
o preţul altor bunuri. În cazul bunurilor substituibile (bunuri ce satisfac aceeaşi nevoie putându-se substitui în consum; unt şi margarină) între
modificarea preţului bunului x şi a cantităţii cerute din bunul y există o relaţie directă/pozitivă; iar în cazul bunurilor complementare (bunuri ce se
asociază în consum, neputând fi utilizat unul fără celălalt; stiloul şi cerneala) între modificarea preţului bunului x şi a cantităţii cerute din bunul y
există o relaţie negativă/inversă.
o previziuni privind evoluţia preţului.
Sensibilitatea cererii la condiţiile ce o influenţează exprimă elasticitatea cererii. Elasticitatea cererii se determină cu ajutorul coeficientului de elasticitate (k ec)
ce poate fi calculat în funcţie de preţ, de venit şi de preţul altor bunuri.

În funcţie de valorile pe care le poate lua coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ, aceasta poate fi:
- cerere elastică, când kec/p >1, modificarea preţului cu 1% determină modificarea cererii în sens opus preţului cu mai mult de 1%;
- cerere inelastică, când kec/p < 1, modificarea preţului cu 1% determină modificarea cererii în sens opus preţului cu mai puţin de 1%;
- cerere cu elasticitate unitară, când kec/p >1, modificarea preţului cu 1% determină modificarea invers proporţională a cererii;
- cerere perfect elastică kec/p , la un anumit nivel al preţului cererea tinde spre infinit;
- cerere perfect inelastică kec/p= 0, indiferent de modificarea preţului cererea este constantă.
Determinarea tipului de elasticitate a cererii este importantă pentru producători deoarece îşi pot fundamenta strategiile privind vânzările pe baza tipului de
elasticitate. Când cererea este inelastică între modificarea preţului şi venitului încasat de producători există o relaţie directă, iar în cazul cererii elastice, între modificarea
preţului de vânzare şi venitul încasat de producători este o relaţie inversă.

IV. Costul de producţie

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea producţiei dorite.
Atunci când ia decizia de a devenii producător, orice agent economic se confruntă cu două categorii de costuri:
- costul explicit, ce reprezintă plăţile către terţi, pentru factorii de producţie achiziţionaţi;
- costul implicit, costul de oportunitate, ce reprezintă profitul normal cuvenit.
Tipologia costului de producţie
Costul de producţie este format, pe termen scurt, din următoarele categorii de costuri:
a) costul global, cuprinde costurile pentru întreaga producţie realizată şi este format din următoarele costuri:
 costuri fixe (CF), cuprind cheltuielile cu amortizarea, iluminatul şi încălzirea unităţii, salariile personalului administrativ,
chiriile etc., sunt independente de evoluţia producţiei (Q = 0, CF >0), iar pe termen scurt rămâne relativ constant;
 costuri variabile (CV), cuprind cheltuielile cu materiile prime şi materialele, cheltuielile cu energia şi combustibilul
consumate pentru realizarea producţiei, salariile personalului direct productiv etc., sunt dependente de evoluţia producţiei (Q = 0, CV =
0), evoluând proporţional cu aceasta;
 costul total (CT), reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, când Q = 0, CT=CF.
b) costurile medii, sunt costurile pe unitatea de produs realizată şi cuprind următoarele categorii de costuri:
 costul fix mediu (CFM), este costul fix pe o unitate de produs realizată:

 costul variabil mediu (CVM), este costul variabil cheltuit pentru realizarea unei unităţi de produs:

 costul total mediu (CTM), este costul total unitar:

c) costul marginal Cmg, este costul suplimentar generat de obţinerea unei unităţi de produs în plus:

Analiza costului de producţie pe termen scurt:

o când producţia creşte, costul fix mediu se reduce; când producţia se reduce, costul fix mediu creşte

o când producţia creşte, costul variabil mediu se reduce, dacă producţia creşte mai repede sau se reduce mai încet
decât costul variabil; costul variabil mediu creşte când producţia creşte mai încet sau se reduce mai repede decât costul variabil

o când producţia creşte costul total mediu creşte dacă şi costul variabil creşte mai
mult decât producţia
o relaţia dintre costurile medii şi costul marginal Cmg
- Cmg < CVM, CVM scade
- Cmg > CVM, CVM creşte
- Cmg = CVM, CVM= minim CTM
- Cmg < CTM, CTM scade CVM

- Cmg > CTM, CTM creşte

- Cmg = CTM, CTM= minim

o relaţia dintre costuri şi productivităţi

- când Wmg = maximă, Cmg = minim;

- = maxim, CTM = minim; W
- Wmg = , = maxim;
- Cmg = CTM, CTM= minim
Wmg

C mg
CTM

o Relaţia dintre cost şi profit: la un preţ considerat dat creşterea costului, determină reducerea profitului; scăderea
costului duce la creşterea profitului:
V. Indicatorii macroeconomici de rezultate
La nivelul unei economii naţionale, pentru realizarea analizelor, se calculează o serie de indicatori macroeconomici de rezultate cu ajutorul Sistemului
Conturilor Naţionale (SCN). SCN este un instrument de analiză, previziune şi politică macroeconomică, într-un orizont de timp.
Rezultatele activităţii economice sunt înregistrate în conturile naţionale la preţurile de bază sau ale producătorilor şi/sau preţurile pieţei, care includ în plus
impozitele indirecte (TVA, accize etc.).
SCN oferă informaţii cu privire la următorii indicatori macroeconomici de rezultate:
- produsul intern;
- produsul naţional;
- venitul naţional.
Produsul intern şi produsul naţional se pot calcula atât ca valoare brută, cât şi ca valoare netă.
Produsul intern brut (PIB) reprezintă valoarea adăugată brută a producţiei obţinute în decursul perioadei de calcul, de regulă un an, de agenţii economici ce
îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.
PIB este principalul agregat macroeconomic din SCN, şi se poate calcula prin trei modalităţi:
 metoda producţiei: determinarea volumului producţiei finale produse într-o ţară
;
PIBpp = PIB în preţurile pieţei
PIBpf = PIB în preţurile producătorilor (factorilor de producţie)
PGB = produsul global brut
CI = consum intermediar
SVAB = soldul valorii adăugate brute
IIN = impozite indirecte nete
 metoda veniturilor: însumarea veniturilor ce exprimă remunerarea factorilor de producţie cu alocaţiile pentru consumul de capital fix

VF = veniturile factorilor de producţie

A = amorizarea
 metoda cheltuielilor: presupune agregarea cheltuielilor pentru bunurile ce alcătuiesc producţia finală

CPV = consum privat

CG = consum guvernamental
IB = investiţia brută
ExpN= export net
Pentru aprecierea corectă a dinamicii PIB este necesară determinarea acestuia atât în termeni nominali, cât şi în termeni reali.
PIB nominal (PIB în preţuri curente) = măsoară valoarea producţiei finale în preţurile curente ale perioadei de calcul.
PIB real (PIB în preţuri comparabile) = exprimă valoarea producţiei realizată în perioade diferite de timp în preţurile unui an considerat de referinţă, numite
preţuri comparabile.
Raportul dintre PIB nominal şi PIB real reprezintă deflatorul PIB. Deflatorul PIB se prezintă ca un indice general al preţurilor însă mult mai cuprinzător,
calculându-se ca raport între PIB nominal şi PIB real.
 Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă a producţiei finale obţinute în decursul perioadei de calcul de agenţii economici ce îşi desfăşoară
activitatea în interiorul ţării.

Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea adăugată brută a producţiei obţinute în decursul perioadei de calcul, de regulă un an, de agenţii economici
naţionali ce îşi desfăşoară activitatea atât în ţară, cât şi în străinătate.

SVFS = soldul valorii factorilor în raport cu străinătatea; reprezintă diferenţa dintre valoarea producţiei obţinute de agenţii economici naţionali ce îşi
desfăşoară activitatea în străinătate şi agenţii economici străini ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.
Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a producţiei obţinute în decursul perioadei de calcul, de regulă un an, de agenţii economici
naţionali ce îşi desfăşoară activitatea atât în ţară, cât şi în străinătate.

Dacă SVFS > 0, PNB > PIB şi PNN > PIN;

SVFS < 0, PNB < PIB şi PNN < PIN;
SVFS = 0, PNB = PIB şi PNN = PIN.
VI. Venitul naţional şi componentele sale
Venitul naţional, conform lui Alfred Marshall, reprezintă valoarea factorilor de producţie şi singura sursă de plată a acestora. Venitul naţional reprezintă
produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor.
Formele venitului naţional:
- venitul naţional = PNNPF = PIBPF – A – SVFS
- venitul naţional disponibil = venitul naţional minus soldul transferurilor curente cu străinătatea;
- venitul personal al menajelor = venitul naţional disponibil – elemente ale veniturilor ce se plătesc de către populaţie la bugetul de stat (impozite, taxe, amenzi
etc.) + elemente ale venitului primite de populaţie de la stat (ajutoare sociale, burse, alocaţii erc.)
- venitul disponibil al menajelor = venitul personal al menajelor – impozit pe venit
Venitul disponibil (V), atât la nivelul economiei naţionale, cât şi la nivelul gospodăriilor populaţie, se utilizează o parte pentru consum © şi o parte pentru
economii (E).

Relaţiile dintre venit (variabilă independentă), consum şi economii (variabile dependente) sunt analizate cu ajutorul următoarelor corelaţii:
o rata medie/înclinaţia medie spre consum , ce arată partea din venit folosită pentru consum;

o rata medie/înclinaţia medie spre economii , ce arată partea din venit folosită pentru economii;

o rata medie/înclinaţia marginală spre consum , ce arată cât din creşterea venitului este folosită pentru creşterea consumului;

o rata medie/înclinaţia marginală spre economii , ce arată partea din creşterea venitului folosită pentru creşterea economiilor;

Consumul reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionare bunurilor economice destinate satisfacerii nevoilor.
Factorii care influenţează consumul:
a. factori obiectivi:
 avuţia economică, în care se include şi capitalul uman;
 creditul de consum;
 impozitele şi taxele;
 nivelul general al preţurilor;
b. factori subiectivi:
 manifestarea zgârceniei;
 dorinţa de a lăsa moştenire urmaşilor;
 dorinţa de a-şi asigura bătrâneţile;
Cel mai important factor ce influenţează consumul este venitul real al consumatorilor. Analizând relaţia dintre modificarea venitului şi modificarea
consumului, Keynes a enunţat legea psihologică fundamentală, conform căreia ”…. În medie şi în cea mai mare parte a timpului oamenii tind să-şi sporească cheltuielile
cu consumul atunci când venitul creşte, însă nu în aceeaşi proporţie”.
Pe baza legii psihologice fundamentale se pot desprinde următoarele observaţii:
 când venitul creşte, economiile cresc mai mult decât venitul, iar consumul mai încet (dacă de ex. venitul creşte cu 20%, economiile cresc mai mult
de 1,2 ori, iar consumul creşte mai puţin de 20%)
 când venitul creşte, consumul creşte însă înclinaţia medie spre consum se reduce;
 un venit în scădere este însoţit de reducerea mai accentuată a economiilor, iar consumul se reduce mai încet (dacă de ex. venitul scade cu 20%,
economiile scad mai mult de 1,2 ori, iar consumul scade mai puţin de 20%). Explicaţia este că, pe termen scurt, consumul este susţinut de
economiile realizate.
Economiile reprezintă partea din venit rămasă după efectuarea consumului: E = V- C. La nivelul unei economii naţionale economiile realizate într-o
perioadă de timp se utilizează pentru efectuarea investiţiilor (I = E).
 Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de capital, destinate fie înlocuirii elementelor de capital depreciate şi
scoase din funcţiune (investiţii de înlocuire), fie destinate creşterii stocului de capital (investiţii nete/dezvoltare). Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete
reprezintă investiţiile brute sau formarea brută de capital.
Principalii factori ce influenţează cererea pentru investiţii sunt:
 taxele şi impozitele pe profit;
 rata reală a dobânzii;
 previziunile investitorilor cu privire la evoluţia vânzărilor şi a preţurilor, etc.
Relaţiile dintre modificarea veniturilor la creşterea cu o unitate a investiţiilor realizate sunt analizate cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (k).
Multiplicatorul arată cu cât creşte venitul la creşterea cu o unitate a investiţiilor:

VII. Creşterea economică

Creşterea economică exprimă acele modificări cantitative ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor
rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi. Aceste rezultate se pot măsura prin intermediul unor indicatori sintetici ca produsul
intern brut şi venitul naţional, în termeni reali, atât pe total cât şi pe locuitor. În sens larg creşterea economică reprezintă ansamblul modificărilor pozitive ale
economiei naţionale într-un orizont de timp şi un anumit spaţiu, în dimensiunile rezultatelor macroeconomice. Aprecierea că o economie naţională înregistrează o
creştere economică semnifică existenţa unei tendinţe de creştere pozitivă reală.
Raţiuni de politică economică au dus la noţiuni precum creşterea economică zero (menţionată prima dată în Raportul Clubului de la Roma) care defineşte
situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm astfel încât nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant; sau la noţiunea de
creştere negativă, situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au tendinţă de scădere, dar se menţin o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ca
rezultat al unor compromisuri pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.
În funcţie de cum se combină factorii de producţie, de contribuţia laturilor lor la creşterea economică se definesc drept tipuri de creştere economică:
 tipul extensiv de creştere economică în care contribuţia laturilor cantitative ale factorilor de producţie este preponderentă. El caracterizează
ţările cu un nivel economic scăzut, care n-au reuşit să-şi valorifice superior potenţialul lor economic (natural şi uman). Acest tip de creştere mizează
pe acumulări susţinute, pe un efort investiţional amplu, adesea cu efecte negative în planul consumului.
 tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin contribuţia majoritară a laturilor calitative ale factorilor de creştere la sporul rezultatelor
macroeconomice. Ea este capabilă de a genera şi absorbi progres tehnologic şi a menţine un echilibru consolidat al cererii şi ofertei de bunuri, este în
măsură să se auto-întreţină şi să se auto-accelereze prin efecte de conexiune inversă. Este caracteristic ţărilor cu economie dezvoltată.
 tipul intermediar de creştere economică presupune contribuţii relativ egale ale celor două categorii de laturi ale factorilor de producţie. Funcţie de
factorii interni şi de conjunctura internaţională, un astfel de tip de creştere poate dura o perioadă mai mare sau mai scurtă.
Factorii creşterii economice
- factori direcţi, influenţează creşterea economică în mod nemijlocit: potenţialul uman, matura, capitalul şi nefactorii;
- factori cu influenţă indirectă, mijlocită prin intermediul factorilor direcţi: organizarea producţiei, schimburile internaţionale, capacitatea de
absorbţie a pieţei, etc.
Pentru o analiză pertinentă apare logic necesitatea ca să se ia în considerare: dinamică macroeconomică şi cea demografică; o perioadă de timp suficient de
lungă; rezultatele reale, cele corectate cu mărimea defaltorului; sporul PNB sau PIB pe locuitor; durata timpului liber şi speranţa medie de viaţă; "costurile ecologice"
legate de degradarea mediului natural. Ea trebuie efectuată comparativ cu alt proces care exprimă dinamica macroeconomică, respectiv cu: dezvoltarea economică
care evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative, calitative şi structurale, în cadrul unei economii naţionale atât în procesele economice cât şi în cercetarea
ştiinţifică, în structurile economico-sociale, în mecanismele economice, în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor. Putem spune că orice
dezvoltare economică înseamnă implicit şi creştere economică dar creşterea economică nu înseamnă şi dezvoltare economică. Numai acea creştere economică care
aduce modificări structural-calitative în economia naţională şi calitatea vieţii oamenilor însemnă şi o dezvoltare economică.