Eseu

Introducere pentru eseu sau în cazul în care vi se solicită DISCIPLINA PIEȚEI/

CONCURENȚĂ/Economia de schimb (liberă, de piață, capitalistă)
Economiile contemporane funcționează ca economii de schimb, având în centru (ca element
central sau puteți preciza ca nucleu/pilon) piața. Piața relevă întâlnirea, directă sau
intermediară, a cererii cu oferta unuia sau mai multor bunuri, stabilirea prețului de
vânzare-cumpărare și a cantităților care se schimbă. Mai mult, piața reprezintă principala
cale de comunicație între vânzători și producători, între producție și consum, ca domenii
fundamentale ale economiei. Prin intermediul pieței, agenții economici ( ) își exprimă
intențiile de cumpărare și de vânzare pe baza cărora cei interesați decid ce, cât, cum și
pentru cine să producă și ce, cât și de unde să cumpere. Totodată, piața reprezintă
principalul mecanism de alocare a resurselor economice limitate, pentru a produce bunuri
economice destinate satisfacerii nevoilor nelimitate, ea având ca principale variabile
obiectul tranzacțiilor, cererea, oferta, prețul și concurența, variabile care sunt cunoscute ca
pârghiile pieței. Piața modernă se prezintă ca un sistem de piețe concurențiale (piețele cu
concurență imperfectă, respectiv piața cu concurență monopolistică, piața de tip oligopol,
piața oligopson, piața cu concurență de tip monopol și piața te tip monopson), în cadrul
cărora agenții economici intră în relații economice care îmbracă forma unor tranzacții
bilaterale, libere și directe. Așadar, piața liberă este guvernată de legea economică
obiectivă a cererii și a ofertei și de către legea concurenței (această frază vă precizează
mecanismul de reglare propriu pieței libere, adică noi știm că în cadrul acestor economii de
piață/de schimb piața are ca mecanism de reglarea confruntarea dintre cerere și ofertă).
Temeiul pieței libere este principiul fundamental al dreptului de proprietate. Piața liberă
care este văzută și ca o instituție, prin prisma unor reguli care privesc de exemplu buna
conviețuire în societate, necesită și un mecanism de funcționare, și anume concurența
liberă. Această concurență cunoaște două valențe, deoarece, pe de o parte, are putere de
recompensare (depășirea competitorilor aduce cu sine recompensa), iar, pe de altă parte,
forță de constrângere (salubrizarea vieții economice/afânare). Numai prin concurență se
poate asigura prosperitatea economică, deoarece această confruntare directă dintre agenții
economici de același fel și propriile lor interese conduc spre evoluție. Așa cum se poate
vorbi despre o diviziune a muncii, la fel se poate observa o selecție naturală a agenților
economici atunci când sunt lăsați să acționeze voluntar pe piață. Cumulul acestor acțiuni
reflectă ceea ce numim disciplină a pieței, care presupune respectarea legislației în vigoare.
Mai mult, competiția/concurența presupune inovare/creativitate ceea ce conduce la apariția
unor noi bunuri economice. Producătorii au puterea de a induce consumatorilor noi nevoi.
Schumpeter aducea în atenție distrugerea creativă, lăudându-i pe antreprenorii care prin
ideile creative/inovative obțineau anumite avantaje economice, deoarece aceste idei pot
duce la salubrizarea pieței prin scoaterea de pe piață a agenților economici neeficienți. În
concluzie, piața liberă are un caracter formal și este o formă de conduită socială.
 Nevoi- resurse/ Raționalitate / Raționalitatea alocării resurselor / Costul de oportunitate
care ajută producătorul să obțină avantajul economic

Caracterul limitat al resurselor, respectiv al factorilor de producție, creșterea și

diversificarea nevoilor, dar și necesitatea de a rezista pe piața concurenței existente
reprezintă câteva motive care îl impulsionează pe întreprinzător să determine cât costă un
bun economic, ce bunuri să producă, cum să producă și pentru cine. De aceste întrebări
trebuie să țină cont producătorii, respectiv administrațiile publice pentru alegerea
alternativelor de producție, care implică astfel sacrificarea unor alternative potențiale. Prin
urmare raritatea resurselor presupune alegerea care se realizează întotdeauna cu un cost,
și anume costul de oportunitate care ne arată cea mai bună variantă la care se renunță în
procesul alegerii unui bun sau serviciu, respectiv prețul șanselor alternative sacrificate
pentru a alege un anumit bun pentru a fi produs (cumpărat) sau pentru a întreprinde o
acțiune. În cadrul activității economice, alegerile se realizează în sensul maximizării
avantajelor, respectiv criterii de raționalitate. Raționalitatea este o caracteristică a
comportamentului economic care determină adoptarea deciziilor de către agenții
economici pe principii economice, adică din perspectiva raportului eforturi-efecte (eficiența
economică), adoptând decizia care aduce câștigul cel mai mare. Raționalitatea economică
presupune ca mijloacele limitate să fie utilizate astfel încât satisfacția obținută să fie
maximă. Acțiunea rațională se mai numește și acțiune desfășurată pe principiul
raționalității ce poate fi formulat fie sub forma maximului ( în sensul că prin mijloacele,
resursele date să se obțină cele mai bune rezultate sau efecte), fie sub forma minimului (în
sensul că rezultatele sau efectele dorite să se realizeze cu cele mai mici cheltuieli de resurse
sau mijloace).
Partea de teorie sună așa:
Principala caracteristică a resurselor este raritatea. Raritatea vizează toate categoriile de
resurse, are un caracter permanent, iar ca atare se manifestă ca o lege naturală a economiei.
Resursele se dovedesc a fi limitate în raport cu nevoile și potențialul planetei. Gradul de
satisfacere a nevoilor depinde atât de cantitatea și calitatea resurselor, cât și de eficiența utilizării
acestora. Deci, dacă analizăm însă în paralel dinamica nevoilor cu dinamica resurselor,
constantăm un decalaj permanent, în sensul că volumul și structura resurselor se modifică mai
încet în raport cu volumul și structura nevoilor. Concluzia ce se desprinde este că resursele sunt
limitate atât în mod absolut cât și relativ. Absolut, în sensul că sunt insuficiente în raport cu
nevoile și relativ, deoarece dinamica resurselor este inferioară dinamicii nevoilor. Pe această
bază știința economică a formulat legea rarității resurselor. În știința economică, prin raritate
se înțelege însuficiența unei resurse în raport cu o nevoie bine delimitată. Datorită rarității
resurselor, activitatea desfășurată de oameni în scopul satisfacerii nevoilor trebuie să aibă ca
obiectiv major raționalitatea utilizării resurselor, adică maximizarea rezultatelor ce se obțin într-o
activitate cu minimizarea consumului de resurse.
*problema fundamentală a economiei = raționalitatea utilizării resurselor
Raționalitate (eficiență) economică:
EFECT URMĂRIT/EFORT REALIZAT MAX.
EFORT REALIZAT/EFECT URMĂRIT MIN.

Aceasta înseamnă că trebuie comparate rezultatele scontate (acoperirea nevoilor/dorințelor) cu

eforturile realizate (resursele/bunurile consumate), astfel încât să se obțină maximum de efect în
raport cu eforturile depuse sau să se minimizeze efortul corespunzător unui obiectiv urmărit.
Acoperirea nevoilor nelimitate ale omului sub presiunea limitării resurselor presupune ca
deciziile și acțiunile economice să se întemeieze pe principiul raționalității economice.
Principiul raționalotății presupune maximizarea efectelor economice utile prin
minimizarea consumului de resurse.
Acesta se poate aplica sub trei forme:
a) principiul maximului - care presupune obținerea unor rezultate economice maxime pe baza
unui volum dat de resurse;
b) principiul minimului - care presupune obținerea unor rezultate date cu un volum cât mai mic
de resurse;
c) principiul minimaxului (un mix de maxim și minim) - care presupune obținerea unor
rezultate economice cât mai mari cu un consum minim de resurse.

Continuare:
Dacă resursele nu sunt utilizate în concordanță cu principiul raționalității, în economie
apare risipa de resurse, sau altfel spus, un consum prea mare de resurse pentru
satisfacerea unei nevoi. În concluzie, costul de oportunitate reprezintă cea mai bună
alternativă de alocare a resurselor disponibile sacrificată în favoarea alternativei alese,
producătorii urmărind să obțină cât mai multe avantaje economice în urma alegerilor
făcute.
 Producător / profit/ avantajul economic

Pentru realizarea scopurilor propuse, pentru a obține avantaje economice, agenții

economici vor urmări să modifice principalele constrângeri impuse de piață (disciplina
pieței), în interesul lor, utilizând diferite modalități, precum prețurile, cheltuielile, deciziile
consumatorului, precum și acțiunile colective sau ale statului.
Astfel, o primă modalitate prin care producătorii urmăresc să obțină avantaje economice
este reprezentată de politica de preț, producătorii încercând să influențeze prețurile. În
sens general, prețul reprezintă cantitatea de monedă cerută sau oferită în schimbul unei
unități dintr-un bun economic (puteți da și altă definiție pentru preț). Prețul este influențat
atât de factori interni (factori legați de cerere, ca de exemplu utilitatea bunurilor sau
nevoile consumatorilor, și factori legați de ofertă, precum abilitatea producătorului sau
costurile unitare), cât și de factori externi (intervenția statului).
A doua modalitate prin care se producătorul încearcă obținerea avantajelor economice este
legată de politica cheltuielilor/costurilor. Costul de producție exprimă, în expresie
bănească/monetară, consumul de factori de producție necesari producerii și
desfacerii/distribuției de bunuri economice destinate pieței. Aprecierea costului reprezintă
o noțiune esențială în activitatea unei întreprinderi și în fundamentarea deciziei
întreprinzătorului în vederea reducerii costurilor și creșterii profitului. Astfel, cunoașterea
și stabilirea reală a costului determină alegerea factorilor de producție, combinarea optimă
a acestora (producătorul trebuie să țină cont de condițiile combinării factorilor de
producție, respectiv divizibilitatea/complementaritatea/substituibilitatea/adaptabilitatea),
precum și de stabilirea dimensiunilor producției care să maximizeze profitul. Ca parte
componentă a prețului de vânzare, costul stă la baza orientării comportamentului
producătorului, iar prin intermediul profitului, costul reflectă calitatea și eficiența
activității economice, respectiv capacitatea concurențială a întreprinderii.
A treia modalitate prin care producătorul încearcă obținerea avantajelor economice este
legată de influențarea acțiunilor colectivității sau ale statului. Pentru ca partea de profit ce
le rămâne agenților economici după plata taxelor și impozitelor să fie cât mai mare, aceștia
vor urmări să convingă guvernanții să reducă cota de impozitare a profitului, să
subvenționeze anumite produse sau să aplice măsuri protecționiste. Presiunea fiscală poate
mări veniturile statului, dar micșorează consumul privat, fapt ce poate contribui la
diminuarea posibilităților de investiții ale agenților economici, motiv pentru care agenții
economici vor solicita reducerea cotelor de impozitare.

Intervenția statului în economie (puteți lega și de a treia modalitate)

Statul intervine direct în economia de piață în calitate de agent economic, încadrându-se în
mecanismul concurențial al pieței alături de alți agenți economici, dar statul, prin
instituțiile sale se manifestă și în calitate de consumator, cumpărător. Statul intervinr=e
mai ales indirect, influențând activitatea celorlalți agenți economici prin mecanismul de
redistribuire a veniturilor și prestări de servicii sociale nemarfare. Atenuarea sau
reducerea unor dezechilibre manifestate la nivelul unor ramuri economice sau chiar la
nivelul economiei naționale nu poate fi realizată doar prin acțiunea separată a agenților
economici, conform intereselor individuale, ci este necesară intervenția statului (prin
intermediul pârghiilor economice sau reglementărilor juridice/legale) care poate
subvenționa unele credite pentru investiții.
În concluzie, așa cum afirma Galbrait, în lucrarea Știința economică și interesul public,
agenții economici vor urmări să utilizeze diferitele constrângeri ale pieței pentru a obține
diferite avantaje economice și în acest sens vor adopta diferite măsuri care vizează atât
activitatea proprie, dar și deciziile consumatorilor, acțiunile colectivității și ale statului.

Argumentarea modalității prin care producătorul induce noi nevoi pe piață

Producătorul pentru a obține mai multe avantaje economice va urmări să influențeze
prețurile, cheltuielile și deciziile consumatorilor de a achiziționa și de a consuma anumite
bunuri. Principiul raționalității și costul de oportunitate se manifestă nu numai în
activitatea de producție, ci și în cea de consum. Raționalitatea în consum presupune
maximizarea satisfacției, cu venitul/bugetul deținut de consumator (echilibrul
consumatorului – programul optim de achiziție), consumatorul rațional fiind acela care
acționează pe criterii de eficiență, alegând bunurile achiziționate în funcție de raportul
utilitate marginală/preț, iar costul de oportunitate exprimă costul de oportunitate prețul
șanselor alternative sacrificate pentru a cumpăra un anumit bun sau pentru a întreprinde
o acțiune. Dorința cumpărătorului de a achiziționa un bun, însoțită de capacitatea de plată
a acesteia, permite manifestarea cererii solvabile.
Teoria: Cererea nu trebuie confundată cu nevoile, deoarece ea nu cuprinde decât nevoile
solvabile, în această măsură facându-se, pentru mai multă claritate distincția între:
-cererea solvabilă care reprezintă cererea de bunuri și servicii pentru care cumpărătorii dispun
de mijloace de plată;
-cererea nesolvabilă care se referă la nevoile care nu au acoperire în veniturile consumatorilor.
 Legătura dintre legea creșterii costurilor relative (costul de oportunitate se mai numește
cost relativ) și a legii randamentelor neproporționale
Creșterea costului de oportunitate pe măsură cese renunță la o cantitate tot mai mare
dintr-un bun în favoarea altuia exprimă conținutul legii creșterii costurilor relative. O
explicație a acțiunii acestei legi este legată de caracterul specializat al resurselor
econoimice, iar o altă explicație este dată de acțiunea legii rendamentelor (marginale)
neproporționale. În stabilirea nivelului optim al producției care maximizează profitul, un
rol important revine nivelului și dinamicii costului marginal și a costului total mediu.
Evoluția lor este influențată de acțiunea legii randamentelor neproporționale care arată că
produsul marginal al fiecărei unități consumate dintr-un factor de producție scade pe
măsură ce se utilizează o cantitate mai mare din factorul de producție considerat, ceilalți
factori rămânând constanți. Această lege este numită și lege productivității marginale
descrescătoare/descrescânde. Orice activitate umană cunoaște mai întâi o fază de
randamente crescătoare și costuri descrescătoare, apoi un randament maxim pentru o
combinare optimă a factorilor de producție, iar în final se manifestă faza de randamente
descrescătoare și de costuri crescătoare. Extrem de important este calcularea costului totsl
mediu, deoarece permite examinarea condițiilor necesare reducerii diferitelor cheltuieli
care au o pondere mai mare în structura costului, iar în acest mod asigurându-se creșterea
rentabilității/profitabilității produsului.
Producția optimă: producția este optimă și profitul este maxim când Cmg = CTM, sau
diferențele dintre acestea sunt cele mai mici (CTM este minim).
Echilibrul producătorului: producătorul poate mări producția atâta vreme cât Cmg este
mai mic decât CTM. Dacă Cmg este mai mare decât CTM, producția nu este eficientă,
deoarece sporul de cost antrenat de creșterea producției determină o creștere a fiecărei
unități realizate în plus, ceea ce ar echivala cu o reducere a profitului.