Unitatea de învățare 10 - 2 ore

TEORIA COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI

Introducere:

Teoria comportamentului producătorului pe termen scurt are în vedere echilibrul

producătorului, respectiv luarea acelei decizii economice care permite stabilirea
volumului producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul, respectiv diferenţa
dintre încasările totale şi costurile totale este maximă. Profitul este maxim atunci când
costul marginal este egal cu încasarea marginală.
Teoria comportamentului producătorului pe termen lung presupune luarea în
considerare a două probleme: combinarea optimală a factorilor de producţie care asigură
maximizarea profitului şi mărimea optimală a firmei care să permită obţinerea unei
producţii maxime la un nivel dat al costului total sau obţinerea volumului dat al produţiei,
cu un cost de producţie total minim.
Capitolul debutează cu analiza conflictului dintre nevoi şi resurse, a funcţiei de
producţie care este o relaţie matematică între producţie şi resurse (factorii de producţie)
folosite pentru obţinerea acesteia.
În continuare fac o trecere în revistă a factorilor de producţie traditionali - munca,
natura şi capitalul şi dezbat subiectul combinării şi substituirii acestora.

Obiective:

• Înţelegerea aspectelor importante ale comportamentului producătorului;

• Cunoaşterea principalilor factori de producţie tradiţionali (munca, natura şi capitalul)
şi a conţinutului funcţiei de producţie;
• Înţelegerea combinării factorilor de producţie;
• Surprinderea capacităţii manageriale a producătorului în alegerea alternativei de
combinare care să permită obţinerea de rezultate maxim posibile cu resursele existente;
• Explicarea modificărilor producţiei pe termen scurt şi pe termen lung;
• Dezvoltarea capacităţii de a analiza comportamentul producătorului din perspectiva
alegerii variantei optime de producţie.

Cuprins:

10. Teoria comportamentului producătorului

10.1. Conflictul dintre nevoi şi resurse
10.2. Funcţia de producţie
10.3. Factorii de producţie şi combinarea lor
10.3.1. Factorii de producţie
10.3.1.1. Munca - factor determinant în producţie
10.3.1.2. Natura - factor originar de producţie
 10.3.1.3.Capitalul - factor derivat de producţie
10.3.2.Combinarea şi constituirea factorilor de producţie. Programe de
producţie. Rata marginală de substituţie

Teoria comportamentului producătorului este o modalitate de studiere a unui

proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să caute
maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune. Pentru început, teoria
comportamentului producătorului ca de altfel în general, teoria comportamentului
firmei, a fost dezvoltată de R. Cyert, J. G. March şi H. A. Simon. Principiile fundamentale
ale teoriei comportamentului producătorului sunt: a) producătorii încearcă să satisfacă
mai degrabă decât să folosească comportamentul maximizator şi
b) producătorii acţionează individual sau ca sociogrupuri, fiecare cu aspiraţii proprii, ceea
ce conduce la urmărirea unor scopuri multiple, adesea contradictorii. O contribuţie
importantă a acestei teorii este aceea că, pe baza studiilor efectuate, a informaţiilor oferite,
permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai avantajoase
decizii economice, în vederea atingerii scopului de maximizare a profitului. Teoria
comportamentului producătorului presupune: a) utilizarea unor instrumente de analiză,
şi anume funcţia de producţie, Q = f (x, y); b) curbele de izoprodus descrescătoare,
convexe şi nesecante, productivitatea marginală pozitivă şi descrescătoare; c) obiectivul
sau funcţia scop - maximizarea nivelului producţiei care asigură maximizarea profitului
sub constrângere de resurse (bugetare); d) construcţia funcţiei ofertei. Se presupune un
agent economic întreprinzător raţional care acţionează în conformitate cu principiul de
comportament economic al economicităţii, al eficienţei economice. Teoria
comportamentului producătorului pe termen scurt are în vedere echilibrul
producătorului, respectiv luarea acelei decizii economice care permite stabilirea
volumului producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul, respectiv diferenţa
dintre încasările totale şi costurile totale este maximă. Profitul este maxim atunci când
costul marginal este egal cu încasarea marginală. Teoria comportamentului
producătorului pe termen lung presupune luarea în considerare a două probleme:
combinarea optimală a factorilor de producţie care asigură maximizarea profitului şi
mărimea optimală a firmei care să permită obţinerea unei producţii maxime la un nivel
dat al costului total sau obţinerea volumului dat al producţiei, cu un cost de producţie total
minim.

Test de autoevaluare 1.
Ce reprezintă teoria comportamentului producătorului?
 9.1. CONFLICTUL DINTRE NEVOI ŞI RESURSE

Constituirea economiei a fost impusă de faptul că potenţialul de resurse (primare şi

derivate) al Terrei rămâne permanent în urma trebuinţelor generând o stare continuă de
tensiune între acestea, tensiune pe care majoritatea specialiştilor au definit-o prin raritate,
iar perceperea ei şi lupta pentru a o atenua se face prin intermediul economiei care
reprezintă un ansamblu de acţiuni şi activităţi sociale care au drept caracteristică
fundamentală şi ghid principal eficienţa.
În condiţiile unor mijloace disponibile limitate, cu întrebuinţări alternative, şi ale unor
nevoi nelimitate, apare necesitatea alegerii celor mai avantajoase activităţi economice de
producere sau procurare a bunurilor economice.
Aceasta înseamnă că, atunci când alegem să folosim resursele limitate pentru a
produce sau a procura utilităţi, inevitabil renunţăm la a avea alte bunuri şi, prin urmare,
nu este posibilă satisfacerea concomitentă a tuturor nevoilor noastre.
Cea mai bună alternativă la care se renunţă atunci când s-a luat decizia de a folosi
resurse limitate pentru a produce sau a procura un anumit bun economic se numeşte cost
real al alegerii făcute. Să presupunem că o persoană are 100 RON şi doreşte să cumpere
o pereche de pantofi sau un parfum care costă fiecare 100 RON. Dacă alege să cumpere
perechea de pantofi dorită, costul real al acestei alegeri este renunţarea la a cumpăra şi a
avea parfumul, şi invers. Acest sacrificiu este interpretat ca un „cost real al alegerilor”
pe care le facem în condiţiile unor nevoi mai mari decât existentul de bunuri economice,
ca un „cost alternativ”, „de opţiune” sau „de oportunitate”.
Dacă resursele ar fi nelimitate, nici o activitate economică nu s-ar înfăptui pe
seama alteia, toate alternativele dorite de cheltuire a resurselor s-ar putea desfăşura,
iar costul oportunităţii ar fi egal cu zero Prin urmare, activitatea economică se bazează
pe principiul că „nu există câştig fără sacrificiu”.
Drepturile de proprietate şi alte reguli ale jocului economic determină, în esenţă, ce
vor alege persoanele individuale în realizarea intereselor lor.
Raţionalitatea economică presupune ca mijloacele limitate să fie în aşa fel
utilizate încât satisfacţia obţinută să fie maximă. Acţiunea raţională se mai numeşte
şi acţiune desfăşurată pe principiul raţionalităţii, al eficacităţii. Acesta se poate
formula: a) fie sub forma maximului, în sensul că, prin mijloacele date, să se obţină
cele mai bune rezultate posibile; b) fie sub forma minimului, în sensul că rezultatele
dorite, bine definite, să se realizeze cu cele mai mici cheltuieli de resurse (mijloace).
Indiferent de gradul de folosire sau refolosire, resursele trebuie interpretate ca fiind
limitate. Este adevărat că dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii oferă posibilitatea de a dezvolta
şi de a utiliza mai bine resursele, dar limitarea acestora rămâne o problemă principală a
omenirii. Consumul este o mărime direct proporţională cu gradul de cultură şi civilizaţie,
ceea ce înseamnă că nevoile cresc o dată cu dezvoltarea generală a umanităţii, solicitând
tot mai multe resurse. Resursele, oricât de diversificate şi de bine folosite ar fi, se
limitează teoretic la potenţialul pe care îl are planeta noastră (cel puţin până la folosirea
resurselor microcosmosului nostru). În concluzie, creşterea nevoilor nu poate fi însoţită
de o creştere similară a resurselor. Orice acoperire a unor nevoi suplimentare trebuie deci
să se realizeze printr-o utilizare mai bună, mai raţională a resurselor, care sunt limitate.
 Dacă resursele nu sunt folosite în concordanţă cu principiul raţionalităţii, în economie
apare risipa de resurse. Aceasta survine, în principal, atunci când: • se produce ce nu se
cere; • se produce mai mult decât se cere; • se produce de proastă calitate; • se produce cu
consumuri de resurse mai mari decât permite tehnologia dominantă; • activitatea
respectivă poluează mediul.
Dacă unele resurse folosite în activitatea economică se pot recupera mai mult sau mai
puţin, timpul cheltuit de om pentru producerea de bunuri este singura resursă
irecuperabilă De aici aprecierea că economisirea timpului ce poate fi folosit este cea
mai importantă cerinţă a progresului.

Test de autoevaluare 2.
Când survine risipa de resurse?

9.2. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Funcţia de producţie este o relaţie matematică între producţie şi resurse (factorii de

producţie) folosite pentru obţinerea acestei producţii, între output şi input, bazată pe o
anumită stare a tehnicii şi tehnologiei. Generic, funcţia de producţie este de tipul Q
= f (L, K,....) unde Q este variabila dependentă (producţia) şi L, K... sunt variabile
independente (resurse, factori de producţie). Funcţia de producţie este expresia
diferitelor posibilităţi de producţie. Cu ajutorul funcţiei de producţie se măsoară
eficienţa relativă a factorilor de producţie, contribuţia fiecăruia la obţinerea producţiei,
posibilităţile lor de substituire. Se utilizează pentru ramurile cu producţie omogenă, care
presupun stabilitate în timp în ceea ce priveşte combinarea specifică a factorilor de
producţie. Funcţia de producţie de tipul Q = f (a, b) este omogenă de gradul n dacă, f
(xa, xb) = xn (a + b), unde n este o constantă şi x un număr real pozitiv. Dacă n
= 1, funcţia este omogenă de gradul 1 şi se numeşte funcţie omogenă lineară. În acest caz,
se consideră că există randamente constante de scară. Dacă n > 1, există randamente
crescătoare de scară. Dacă 0 < n < 1, vor fi randamente descrescătoare de scară.

9.3. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI COMBINAREA LOR

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul

economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt
atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale
factorilor de producţie. Tipologia factorilor de producţie include atât factori tradiţionali,
respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea
întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul.
 9.3.1. FACTORII DE PRODUCŢIE

9.3.1.1. MUNCA - FACTOR DETERMINANT ÎN PRODUCŢIE

Munca este un factor primar, originar, de producţie.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi
folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de
instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; ea este aceea
care produce factorii derivaţi de producţie, ea antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi
utilizează eficient.
Transformarea muncii în factor de producţie a presupus existenţa producţiei de
mărfuri. În plus, o astfel de devenire a muncii însemna şi o seamă de modificări în plan
instituţional. În fond, munca a devenit factor de producţie atunci când, pe baza proprietăţii
particulare, s-a trecut de la munca în sistem de sclavaj şi de dependenţă feudală la munca
meşteşugarului liber şi a fermierului având parcela sa de pământ. Apoi, ea s-a dezvoltat
ca atare în contextul proprietăţii private şi privat - asociative când s-a transformat, deci
în muncă salariată.

9.3.1.2. NATURA - FACTOR ORIGINAR DE PRODUCŢIE

Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii

fac apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă. În
acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi,
ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social - economice.
Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropiat-o, este pământul, care,
din punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane sunt legate într-
un fel sau altul, direct sau indirect, de pământ. Până la un punct, acesta se identifică cu
„mama natură”, fiind suportul desfăşurării oricărei activităţi umane.
Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva trăsături specifice.
El este un dat preexistent omului, adică un element neprodus de om; este un element
durabil şi teoretic indestructibil; este limitat.
Funcţiile specifice ale pământului - fond funciar pot fi redate astfel:
- suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre;
- sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie pentru
organismele vii;
- receptor şi regulator al umidităţii în sistemul sol - apă - plantă.

10.3.1.3. CAPITALUL - FACTOR DERIVAT DE PRODUCŢIE

Capitalul* este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor produse
Literatura de specialitate din ţările cu economie de piaţă avansată (modernă) a
consacrat mai multe optici de abordare a capitalului: juridică, contabilă, economică.

*
Termenul de capital a fost introdus în limbajul de specialitate încă din secolele XI - XII, cu sensul de: fond, stoc de
mărfuri, cheag pentru o afacere, bani aducători de venituri (dobânzi). În secolele XIII - XVI, capitalul se folosea şi cu
sensul de bogăţie, de averi băneşti, valoare, fonduri, patrimoniu. Sensul modern al capitalului a fost consacrat pe ntru prima
dată de către economistul francez A. J. Turgot, încă din anul 1770. Acesta susţinea: „capitalul nu mai înseamnă doar bani,
ci mai mult - participant la producerea de valoare şi profit”.
 Optica juridică asupra capitalului dă acestuia sensul de ansamblu al drepturilor de
proprietate şi de creanţe, pe care o persoană le deţine şi de care beneficiază.
Optica contabilă identifică capitalul cu aportul iniţial şi cu cel adus pe parcurs, de
acţionari (societari), la care se adaugă beneficiile acumulate, investiţiile noi făcute. În
sens mai larg, într-o asemenea optică, capitalul unei firme constă din capitalul ei financiar,
respectiv din expresia monetară a capitalului social (resurse proprii şi mijloace atrase pe
termen lung la dispoziţia firmei).
În optică economică, capitalul constă din mijloacele de producţie avansate şi folosite
(punctul de vedere al producţiei) sau din ansamblul resurselor eterogene a căror utilizare
face posibilă obţinerea periodică a unui venit (punctul de vedere ce pune în centrul
problemei repartiţia). În fond, cele două laturi ale opticii economice se întrepătrund, ele
subordonându-se una celeilalte.
După modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de
bunuri, după felul în care ele se consumă în activităţile economice şi modalităţile de
înlocuire a acestora în momentul când sunt consumate sau uzate, capitalul tehnic se
împarte în fix şi circulant.
Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci
când este consumat integral sau când este uzat moral.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în
fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea
costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu reluarea unui nou ciclu.
Elementele capitalului circulant (materiile prime, combustibilii, energia, apa
tehnologică) sunt susceptibile la mai multe utilizări alternative, cu atât mai multe cu cât
ele se află mai aproape de stadiul materiei brute naturale.

• Formarea şi deteriorarea capitalului fix

Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii; acestea sunt
formate din totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi pentru dezvoltarea capacităţilor
de producţie (intrări de capital fix). Astfel de investiţii au rol de motor al creşterii
economice, ele având drept sursă o parte a beneficiului (profitului) obţinut de producători
şi fondul de amortizare constituit.
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate uzurii
fizice şi celei morale.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui
tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală* constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a
valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul
de fabricaţie, adică înainte de a se fi amortizat complet.
De exemplu, o întreprindere producătoare de strunguri produce şi vinde în anul 1990
un strung de 10.000.000 lei, care este proiectat să funcţioneze 10 ani.

*
În literatura economică, uzura morală a capitalului fix mai este numită şi uzură involuntară. Ea constă din acele pierderi
de capital fix ca urmare a unei schimbări a valorilor pe piaţă, a uzurii prin învechire sau prin simpla trecere a timpului (J .
M. Keynes).
Întreprinderea achizitoare - utilizatoare de strunguri programează o amortizare lineară,
adică cu o cotă anuală de 10 %, începând cu anul 1991. După 8 ani de utilizare se
constituie un fond de amortizare de 8.000.000 lei, partea rămasă neamortizată fiind de
2.000.000 lei.
Să presupunem că în anul 1998 întreprinderea producătoare reuşeşte să ofere acelaşi
strung (ca parametri tehnici şi de exploatare) cu un preţ de achiziţie mai mic decât în anul
1990, adică cu preţul de 8.000.000 lei. Dacă întreprinderea utilizatoare decide să
achiziţioneze noul strung folosind în acest scop fondul de amortizare constituit, atunci ea
sacrifică partea din preţul de achiziţie plătit în anul 1990, parte rămasă neamortizată.
Aceasta este uzura morală care, în cazul nostru, însumează
2.000.000 lei, adică diferenţa dintre preţul de achiziţie al strungului şi amortizarea
calculată şi recuperată prin vânzarea mărfurilor produse şi cu ajutorul capitalului fix
folosit.
Gradul de depreciere a capitalului fix, ca stare a acestuia, la un moment dat, se măsoară
mai întâi prin coeficientul uzurii capitalului fix (bn), care se calculează ca raport între
uzura capitalului fix (uk) şi stocul de capital fix la preţurile iniţiale de achiziţie (kt):

uk
bn 
kt

Acest grad de depreciere se exprimă şi prin coeficientul stării fizice (bf), ca raport
între valoarea rămasă a capitalului fix (kr) şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (kt).

kr
bf 
kt

Cei doi indicatori reflectă starea capitalului fix din punctul de vedere al expresiei lui
băneşti.

10.3.2.COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE.

PROGRAME DE PRODUCŢIE. RATA MARGINALĂ DE
SUBSTITUŢIE

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora,

îndeosebi unirea factorului muncă cu capitalul, în vederea producerii de bunuri şi a
vânzării lor cu scopul de a obţine profit.
Oricât de complexă ar fi combinarea factorilor de producţie şi oricât de abstractă ar fi
această operaţiune, în caracterizarea combinării este necesar să se ţină seama de două
aspecte: divizibilitatea şi adaptabilitatea factorilor de producţie.
Divizibilitatea factorilor de producţie constă în proprietatea acestora de a fi împărţiţi
în unităţi simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea respectivului factor de
producţie; cel care hotăreşte cât de mici sunt aceste diviziuni este întreprinzătorul.

70
 Pentru unele bunuri (grâu, benzină, energie electrică), divizibilitatea este perfectă, în
sensul că respectivul factor poate fi obţinut şi utilizat în unităţi atât de mici cât să răspundă
nevoilor pieţei. Pentru alte bunuri, divizibilitatea este foarte dificilă sau chiar
imposibilă (centrala nucleară, barajul unei hidrocentrale, vaca cu lapte). În plus, nici
factorii din prima categorie nu pot fi divizaţi la infinit.
Adaptabilitatea se defineşte ca acea proprietate a unui anume factor de producţie de
a se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi dintr-un alt factor de producţie.
Tradiţional, această caracteristică se ilustrează cu factorul - pământ; în funcţie de felul
de cultură, de gradul de intensivitate a agriculturii, pe una şi aceeaşi parcelă pot lucra mai
mulţi sau mai puţini oameni, numărul lor este deci adaptabil.
Pe baza celor două caracteristici ale factorilor de producţie s-a impus operaţiunea de
substituire.
Substituirea factorilor de producţie exprimă posibilitatea, respectiv realitatea
înlocuirii unei cantităţi date dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată
dintr-un alt factor, prin aceasta păstrându-se neschimbată producţia realizată.
Spre deosebire de aceasta, complementaritatea se manifestă atunci când o cantitate
dată dintr-un factor poate fi asociată doar cu o cantitate fixă dintr-un alt factor
de producţie (tractoare şi tractorişti).
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie are, în condiţiile economiei de piaţă,
două laturi: una tehnică şi alta economică.
Alegerea tehnologiei de fabricaţie este o problemă tehnico - inginerească. Astfel,
orice producător este preocupat să aibă la dispoziţie un set de programe de producţie, de
tehnologii, dintre care să reţină pe cea mai bună.
Deoarece economia se caracterizează prin raţionalitate şi este opusă risipei, pentru a
produce o cantitate dată de bunuri un întreprinzător caută să folosească cât mai puţini
factori de producţie. De exemplu, dacă o producţie de 1.000 de tone poate fi fabricată
în medie cu 4 maşini şi 500 de ore de muncă, atunci întreprinderea care va obţine aceeaşi
producţie cu 4 maşini şi 600 de ore de muncă înseamnă că risipeşte 100 de ore de muncă.
Deseori, sunt posibile şi se practică mai multe tehnici şi tehnologii. Este posibil, de
exemplu, ca cele 1.000 de tone să poată fi fabricate cu 600 ore de muncă şi cu 3 maşini,
faţă de 500 de ore şi 4 maşini, cât s-a presupus iniţial. În acest caz, nu se poate spune dacă
cea de-a doua tehnologie este mai bună decât prima. În fond, această nouă tehnologie cere
mai multă muncă (600 de ore faţă de 500), ea economisind o maşină (3 faţă de 4).
Într-o ţară săracă, unde lipsesc resursele tehnice şi prisosesc cele umane, cea de-a doua
tehnologie este preferabilă celei dintâi. Invers, într-o ţară avansată economic, unde
munca costă mult, se va opta pentru prima tehnologie.
În exemplul nostru, un lucru este cert: tehnologia care utilizează 600 de ore de muncă
şi 4 maşini este ineficientă (ea sacrifică fie 100 de ore, fie o maşină).
O asemenea apreciere vine în contradicţie cu unele idei admise de mulţi agenţi
economici. Astfel, în unele ţări întreprinderile au ezitat să diminueze efectivele lor în anii
crizei petroliere, fiind încurajate de puterea publică să menţină nivelul ocupării.

71
 Pe baza multiplelor tehnologii posibile, întreprinderea optează, economic
vorbind, pentru acea combinaţie de factori care costă mai puţin.
Se consideră două tehnologii posibile:

T1: 500 ore şi 4 maşini

T2: 600 ore şi 3 maşini

Presupunându-se un salariu orar de 10 u.m. şi costul unei maşini de

1.00 u.m., costul celor 1.000 tone este identic, indiferent de tehnologia folosită (9.000
u.m.).
T1: (500  10) + (4  1.000) = 9.000 u.m.
T2: (600  10) + (3  1.000) = 9.000 u.m.

Întrucât costurile sunt aceleaşi, întreprinzătorul poate alege una din cele două
tehnologii. Dar dacă salariul orar creşte la 20 u.m., atunci prima tehnologie devine mai
eficientă economic.

T1: (500  20) + (4  1.000) = 14.000 u.m.

T2: (600  20) + (3  1.000) = 15.000 u.m.

Opţiunea pentru T1 înseamnă mai puţină muncă şi mai mult capital. Creşterea salariilor
încurajează substituirea muncii cu capitalul. Invers, creşterea preţurilor maşinilor face
avantajoasă substituirea capitalului prin muncă.
Curba izocuantei (izoprodusului) desemnează ansamblul combinaţiilor posibile
între doi sau mai mulţi factori, fiecare din ele putând asigura obţinerea aceluiaşi volum
de producţie. Ea este descrescătoare, convexă la origine şi nonsecantă.
Una şi aceeaşi cantitate de produse (Q1) poate fi realizată atât prin combinarea
cantităţilor KA + LA, cât şi prin cea a cantităţilor KB + LB. Graficul 6.1. evidenţiază
aceasta.

Graficul 10.1. Substituirea factorilor de producţie

72
 Rata marginală de substituire (Rms) evidenţiază numărul de unităţi din factorul de
producţie y, care poate înlocui o unitate din factorul x, în condiţiile obţinerii aceluiaşi
volum de producţie.

y fx
Rms   x  ,
fy
unde:
x - scăderea factorului x;
y - creşterea factorului y;

fx, fy - producţiile marginale ale factorilor x şi y.

Măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul este
evidenţiată de elasticitatea substituirii. Ea exprimă creşterea sau descreşterea utilizării
unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate
combinaţiile normale ale factorilor de producţie. Ea variază de la zero la infinit, în funcţie
de uşurinţa cu care unul din factori îl poate înlocui pe altul, producţia rămânând aceeaşi.
Substituirea imperfectă constă în folosirea mai multor resurse din cele abundente
pentru a înlocui resursa deficitară, respectiv, are loc creşterea progresivă a volumului
dintr-o resursă abundentă pentru a substitui o unitate din resursa rară.
Substituirea perfectă arată că volumul factorilor suplimentari necesari compensării
reducerii cu o unitate a altui factor rămâne constant.
Factorul timp are un rol foarte important în modul de manifestare a
comportamentului producătorului. Pe termen scurt, adică în timpul istoric al aceloraşi
factori de producţie, deciziile producătorului sunt luate pe baza costurilor şi a modificării
lor în raport de cererea pentru un anume bun şi de oferta acestuia; în acest caz, esenţială
este cantitatea produsă şi oferită. Pe termen lung, producătorul ţine seama de progresul
factorilor de producţie, el căutând maximizarea profitului, mai ales, pe baza sporirii
randamentului şi productivităţii folosirii factorilor de producţie.

Test de autoevaluare 3.
În ce constă tipologia factorilor de producție?

Lucrare de verificare:

1. Cum poate fi atenuat conflictul dintre nevoi şi resurse?

2. Ce este funcţia de producţie şi unde se utilizează aceasta?
3. Din ce constau factorii de producţie?
4. Care sunt factorii de producţie tradiţionali? Daţi exemple de neofactori.
5. Ce reprezintă munca?
6. Ce reprezintă natura ca factor de producţie şi care sunt principalele sale
componente?
7. Care sunt trăsăturile pământului ca factor de producţie? Dar funcţiile specifice
ale acestuia ca fond funciar?
8. Ce este capitalul?
73
 9. Ce reprezintă capitalul fix? Dar capitalul circulant?
10. Cum se formează noi capitaluri fixe?
11. Ce se înţelege prin uzura fizică a capitalului fix? În ce constă uzura morală?
12. Prin intermediul cui se măsoară gradul de depreciere a capitalului fix, ca stare a
acestuia?
13. Ce reprezintă combinarea factorilor de producţie?
14. Care este semnificaţia economică a substituirii factorilor de producţie?
15. Ce desemnează curba izocuantei (izoprodusului)?
16. Definiţi rata marginală de substituire.
17. Ce rol are factorul timp în modul de manifestare a comportamentului
producătorului?

Răspunsurile la testele de autoevaluare:

1. Teoria comportamentului producătorului este o modalitate de studiere a unui

proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să caute
maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune;
2. Risipa de resurse survine, în principal, atunci când:
• se produce ce nu se cere;
• se produce mai mult decât se cere;
• se produce de proastă calitate;
• se produce cu consumuri de resurse mai mari decât permite tehnologia
dominantă;
• activitatea respectivă poluează mediul;
3. Tipologia factorilor de producție include atât factori tradiționali, respectiv munca,
natura și capitalul, cât și neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului,
tehnologia, informația, managementul etc.

Rezumat:

În condiţiile unor mijloace disponibile limitate, cu întrebuinţări alternative, şi ale unor

nevoi nelimitate, apare necesitatea alegerii celor mai avantajoase activităţi economice de
producere sau procurare a bunurilor economice.
Aceasta înseamnă că, atunci când alegem să folosim resursele limitate pentru a
produce sau a procura utilităţi, inevitabil renunţăm la a avea alte bunuri şi, prin urmare,
nu este posibilă satisfacerea concomitentă a tuturor nevoilor noastre.
Cea mai bună alternativă la care se renunţă atunci când s-a luat decizia de a folosi
resurse limitate pentru a produce sau procura un anumit bun economic se numeşte cost
real al alegerii făcute, ,,cost alternativ”, ,,de opţiune” sau ,,de oportunitate”.
În concluzie, creşterea nevoilor nu poate fi însoţită de o creştere similară a resurselor.
Orice acoperire a unor nevoi suplimentare trebuie deci să se realizeze printr-o utilizare
mai bună, mai raţională a resurselor, care sunt limitate.
Funcţia de producţie este o relaţie matematică între producţie şi resurse (factorii de
producţie) folosite pentru obţinerea acestei producţii, între output şi input, bazată pe o
anumită stare a tehnicii şi tehnologiei.
74
 Funcţia de producţie este expresia diferitelor posibilităţi de producţie. Cu ajutorul ei
se măsoară eficienţa relativă a factorilor de producţie, contribuţia fiecăruia la obţinerea
producţiei, posibilităţile lor de substituire. Se utilizează pentru ramurile cu producţie
omogenă, care presupun stabilitate în timp în ceea ce priveşte combinarea specifică a
factorilor de producţie.
Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul
economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt
atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri, sub formă de servicii ale
factorilor de producţie.
Tipologia factorilor de producţie include atât factori tradiţionali, respectiv munca,
natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia,
informaţia, managementul.
Munca este un factor primar, originar, de producţie.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi
folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de

75
instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; ea este aceea
care produce factorii derivaţi de producţie, ea antreneaza ceilalţi factori, îi combină şi îi
utilizează eficient.
Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii
fac apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă. În
acest sens, natura asigura substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi,
ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social - economice.
Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropiat-o, este pământul, care,
din punct de vedere economic, include şi apa.
Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva trăsături specifice.
El este un dat preexistent omului, adică un element neprodus de om; este un element
durabil şi teoretic indestructibil; este limitat.
Funcţiile specifice ale pământului - fond funciar pot fi redate astfel:
- suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre;
- sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie pentru
organismele vii;
- receptor şi reglator al umidităţii în sistemul sol - apă - plantă.
Capitalul este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor produse şi
folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzarii cu avantaj
economic, cu profit.
După modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de
bunuri, după felul în care ele se consumă în activităţile economice şi modalităţile de
înlocuire a acestora în momentul când sunt consumate sau uzate, capitalul tehnic se
împarte în fix şi circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese
economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci când este
consumat integral sau este uzat moral.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în
fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea
costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu reluarea unui nou ciclu.
Elementele capitalului circulant (materiile prime, combustibilii, energia, apa
tehnologică) sunt susceptibile la mai multe utilizări alternative, cu atât mai multe cu cât
ele se află mai aproape de stadiul materiei brute naturale.
Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii; acestea sunt
formate din totalitatea cheltuielior făcute de întreprinderi pentru dezvoltarea capacităţilor
de producţie (intrări de capital fix). Astfel de investiţii au rol de motor al creşterii
economice, ele având drept sursă o parte a beneficiului (profitului) obţinut de producători
şi fondul de amortizare constituit.
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate uzurii
fizice şi celei morale.

80
 Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui
tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a
valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul
de fabricaţie, adică înainte de a fi amortizat complet.
Gradul de depreciere a capitalului fix, ca stare a acestuia, la un moment dat, se măsoară
mai întâi prin coeficientul uzurii capitalului fix (bn), care se calculează ca raport între
uzura capitalului fix (uk) şi stocul de capital fix la preţurile iniţiale de achiziţie (kt).
Acest grad de depreciere se exprimă si prin coeficientul stării fizice (bf), ca raport
între valoarea rămasă a capitalului fix (kr) şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (kt).
Cei doi indicatori reflectă starea capitalului fix din punctul de vedere al expresiei lui
băneşti.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora,
îndeosebi unirea factorului muncă cu capitalul, în vederea producerii de bunuri şi a
vânzării lor cu scopul de a obţine profit.
Substituirea factorilor de producţie exprimă posibilitatea, respectiv realitatea
înlocuirii unei cantităţi date dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată
dintr-un alt factor, prin aceasta păstrându-se neschimbată producţia realizată.
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie are, în condiţiile economiei de piaţă
două laturi: una tehnică şi alta economică.
Alegerea tehnologiei de fabricaţie este o problemă tehnico - inginerească. Astfel,
orice producător este preocupat să aibă la dispoziţie un set de programe de producţie, de
tehnologii, dintre care să reţină pe cea mai bună.
Deoarece economia se caracterizează prin raţionalitate şi este opusă risipei, pentru a
produce o cantitate dată de bunuri întreprinzătorul caută să folosească cât mai puţini
factori de producţie.
Deseori, sunt posibile şi se practică mai multe tehnici şi tehnologii.
Pe baza multiplelor tehnologii posibile, întreprinderea optează, economic vorbind,
pentru acea combinaţie de factori care costă mai puţin.
Curba izocuantei (izoprodusului) desemnează ansamblul combinaţiilor posibile
între doi sau mai mulţi factori, fiecare dintre ele putând asigura obţinerea aceluiaşi volum
de producţie. Ea este descrescătoare, convexă la origine şi nonsecantă.
Rata marginală de substituire (Rms) evidenţiază numărul de unităţi din factorul de
producţie y, care poate înlocui o unitate din factorul x, în condiţiile obţinerii aceluiaşi
volum de producţie.
Factorul timp are un rol foarte important în modul de manifestare a
comportamentului producătorului. Pe termen scurt, adică în timpul istoric al aceloraşi
factori de producţie, deciziile producătorului sunt luate pe baza costurilor şi a modificării
lor în raport de cererea pentru un anume bun şi de oferta acestuia; în acest caz, esenţial
este cantitatea produsă si oferită. Pe termen lung, producătorul ţine seama de progresul
factorilor de producţie, el căutând maximizarea profitului, mai ales, pe baza sporirii
randamentului şi productivităţii folosirii factorilor de producţe.

Bibliografie:

81
• Amacher, Ryan; Ulbrich, Holley - Principles of microeconomics, ediţia a
V a, South Western, Publishing, 1992;
• Angelescu, Coralia; Jula, Dorin - Timpul liber, Editura Economică, Bucureşti,
1997;
• Angelescu, Coralia; - Economie politică - elemente fundamentale,
Stănescu, Ileana ediţia a III a, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2003;
• Angelescu, Coralia; - Economie politică - culegere de teste şi
Stănescu, Ileana; Papuc Marilena; probleme, ediţia a II a, Editura Oscar Print,
Grosu, Tudor; Bucureşti, 2003;
Socol Cristian
• Colectivul Catedrei de - Economie, ediţia a VI- a, Editura Economică,
Economie şi Politici Bucureşti, 2003;
Economice
• Colectivul Catedrei de Economie - Economie - aplicații, ediţia a IV-a,
şi Politici Economice Editura Economică, Bucureşti, 2003;
• Colectivul Catedrei de Economie - Dicționar de economie, ediţia a II-a,
şi Politici Economice Editura Economică, Bucureşti, 2001.

82
 • Dobrescu, Emilian - Evaluarea comportamentului actual şi a
tendințelor pe termen scurt ale economiei
româneşti, Academia Română, ESEN 1,
Raport 1999;
• Frois, Gilbert Abraham - Economie politică, Editura Humantitas,
Bucureşti, 1998;
• Hardwick, Phillip ș.a. - An introduction to Modern Economics,
Fourth Edition, ELBS, 1994;
• Iovițu, Mariana, - Microeconomie și macroeconomie, Editura
A.S.E., București, 2011;
• Lipsey, Richard G.; - Economia pozitivă, Editura Economică,
Chrystal, K. Alec Bucureşti, 1999;
• Lipsey, Richard G.; - Principiile economiei, Editura Economică,
Chrystal, K. Alec 2002;
• Mansfield, Edwin - Microeconomics, Theory and applications,
W.W. Norton, 1979;
• Suciu, Cristina - Martha; - Economics, Vol. II, Microeconomics,
Ivanovici, Mina Ediția a II-a, Editura A.S.E., București,
2010.