Macroeconomie

Noțiuni generale economice

Curs 1
 Noţiuni generale ale economiei
Economia este o știință socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul
și consumul de bunuri și servicii. Economia este știința ce studiază modul alocării
resurselor rare, cu utilizări multiple, în scopuri eficientizării utilizării alternative.
Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință socială.
Obiectul de studiu al economiei definește organizarea societăţii umane, pe care o
cercetează, pentru a-i pune în evidenţă conceptele şi legităţile care o
caracterizează.

Economia se constituie într-un ansamblu coerent de cunoştinţe, care reflectă

relaţiilor economice, pentru a crea baza teoretică necesară celorlalte ştiinţe
economice şi politicii economice, fiind o ştiinţă fundamentală care are drept
conţinut teoria generală, menită să rezolve problemele privind ce, cât, cum şi
pentru cine să se producă în condiţiile unor resurse limitate şi ale unor nevoi
nelimitate.
 Etimologia cuvântului „economie” a parcurs mai multe etape.
Conceptul de economie îşi are originea în gândirea filosofului grec antic
Aristotel şi în cuvintele greceşti:
OIKOS = casă şi NOMOS = normă, lege.

OIKONOMIA = lege, normă pentru casă, iar mai târziu se ajunge la cuvântul
ECONOMOS şi apoi ECONOMICS = ECONOMIE

Economia politică este o ştiinţă socială, care studiază procesele şi

fenomenele economice, în strânsă legătură cu factorii şi
împrejurările care le determină (producţia, repartiţia, schimbul şi
consumul), în vederea:
• stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor de condiţionare,
interdependenţă şi funcţionalitate;
• punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a
resurselor,
• motivării mobilurilor care îi animă pe agenţii economici către
activitatea desfăşurată (economică).
 Conceptul are drept scop să indice clar şi exact semnificaţia noţiunilor,
conţinutul procesului exprimat, raporturile cu alte concepte şi modul prin
care fiecare dintre acestea se integrează în sistemul general al ştiinţei.

Legea economică stabileşte legături de interdependenţă funcţională, de durată şi

de profunzime între actele, faptele şi comportamentele oamenilor în/şi prin
activităţile social-economice. Acestea se deosebesc de legile naturii şi de legile
juridice, adoptate de forumurile democratice legiuitoare.
• Legile urmăresc să pună în evidenţă raporturile şi relaţiile durabile între
procese şi fenomenele studiate.
• Legile economice acţionează în contexte economico-sociale determinate. Din
această perspectivă se poate spune că trecerea la economia de piaţă nu este
de conceput fără cunoaştere temeinică a legilor acesteia şi trebuie să se
înceapă cu cunoaşterea lor.
• Legislaţia economică reprezintă ansamblul normelor juridice, consfinţite prin
acte, legi, hotărâri şi decizii, prin care se reglementează, pe baza dreptului de
proprietate, structurile organizatorice şi funcţionale ale economiei, precum şi
relaţiile dintre agenţii economici cu privire la raporturile dintre producători şi
consumatori, dintre vânzători şi cumpărători, dintre debitori şi creditori. În
condiţiile economiei de piaţă, Codul Comercial constituie cadrul juridic
fundamental al desfăşurării vieţii economice.
 Distingem două orientări economice antagoniste:
- cei care consideră că legile economice derivă dintr-un raţionament abstract,
al teoriilor şi al principiilor de lucru;
- cei care acceptă legile statistice, considerate drept legi/tendinţe, care
permit să se evidenţieze efectele economice ale evoluţiilor de lungă durată şi
care pot fie relevate prin analiză statistică.
Economia - este o ştiinţă socială care studiază legile economice, care
guvernează producţia şi repartiţia bunurilor materiale şi a serviciilor în
societatea omenească, pe diversele ei trepte de dezvoltare. Totodată
economia este o ştiinţă istorică, deoarece cercetează dezvoltarea
producţiei, de la treptele ei inferioare către cele superioare, precum şi
modul prin care întregul mers al dezvoltării economice duce inevitabil la
progres tehnico-economic şi la progres social.
Teoria economică generală dezvoltă şi prezintă legile şi principiile după care
se desfăşoară viaţa economică în ţările cu economie de piaţă liberă. Ea
studiază modul în care oamenii se organizează pentru a face faţă
problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de societate există mai
multe nevoi decât resurse (factori de producţie) şi este necesar ca acestea
să fie alocate către cele mai eficiente utilizări.
 FUNDAMENTELE ECONOMIEI
• Economia studiază alocarea resurselor rare.
• Economia studiază renunţările la care oamenii
sunt siliţi sa recurgă.
• Ce este costul de oportunitate.
• Ce înseamnă analiza marginala.
• Cum afectează stimulentele comportamentul
indivizilor.
• De ce comerţul intre indivizi si intre tari poate
fi benefic pentru fiecare.
• Cum resursele sunt alocate de pieţe.
• Ce determina anumite evoluţii in economie
 PRINCIPIILE ECONOMIEI
Cum adopta indivizii decizii:
Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări „ Nu exista prânz gratuit.”
• Eficienta: Capacitatea unei societăţi de a obţine cat mai mult posibil din
resursele rare de care dispune.
• Echitatea: Capacitatea unei societăţi de a distribui prosperitatea
economica intr-un mod „corect” intre membrii ei.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se
renunţa pentru a-l obţine.
• Cost de oportunitate: Valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de
a folosi resursele disponibile intr-un mod si nu in altul.

Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale

• Schimbări marginale: Mici ajustări ale unui plan in curs de desfăşurare.

• Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Cum interacţionează indivizii:

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate

sa fie mai bine situat.

Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare

eficienta a resurselor.
• Economie de piaţa: O economie care aloca resursele prin deciziile
descentralizate ale unei multitudini de firme si gospodarii care
interacţionează pe pieţe pentru a dobândi bunuri si servicii.

Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

• Drepturi de proprietate: Capacitatea unui individ de a deţine si a exercita
controlul asupra resurselor rare.
• Eşec al pieţei: Situaţie in care, pieţele libere eşuează in alocarea eficienta
a resurselor.
• Externalitate: Impactul acţiunii unei persoane asupra bunăstării celor din
jur.
• Putere de piaţa: Capacitatea unui singur agent economic (sau a unui
număr mic de agenţi economici) de a avea o influenta substanţiala asupra
preturilor pieţei.
Cum funcţionează economia ca un întreg

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei ţări depinde de capacitatea ei de a

produce bunuri şi servicii.
• Productivitate: Cantitatea de bunuri şi servicii rezultată din fiecare oră de
muncă a unui lucrător.

Principiul 9: Preturile cresc atunci când autorităţile tipăresc prea mulţi bani.

Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflaţie si şomaj.

• Raritate: Natura limitata a resurselor societăţii.

• Economia: Studiază alegerile pe care le fac oamenii si acţiunile pe care
aceştia le întreprind pentru a da cea mai buna utilizare resurselor rare,
urmărind satisfacerea intereselor lor.
 Procesele economice de bază
Procesul economic reprezintă transformările succesive sau concomitente, cantitative
şi calitative, care au loc în economia sau activitatea unei unităţi determinate
(gospodărie, întreprindere sau economie naţională).

Procesele economice de bază din cadrul activităţii economice sunt:

a) Producţia – care reprezintă ansamblul operaţiunilor şi activităţilor prin care
oamenii creează bunurile materiale necesare satisfacerii nevoilor economico-
sociale. Ea implică utilizarea şi interacţiunea factorilor de producţie (munca, natura
şi capitalul) şi se concretizează în realizarea de bunuri materiale şi servicii;
b) Repartiţia – cuprinde operaţiunile de distribuire şi redistribuire a rezultatelor
activităţii de producţie, prin care se formează veniturile în societate. O categorie
aparte a acestora o constituie operaţiunile financiare, prin care se constituie şi se
utilizează resursele financiare din economie;
c) Schimbul – asigură (ca şi repartiţia) legătura dintre producţie şi consum şi
reprezintă totalitatea activităţilor sau operaţiunilor economice prin care bunurile
economice trec de la producător la consumator, de la o persoană la alta, prin
vânzare-cumpărare, pe plan intern sau extern.
d) Consumul – este procesul de utilizare a bunurilor produse, prin care se asigură
satisfacerea nevoilor materiale, spirituale şi sociale.
Legăturile economice dintre agenţii economici, dintre ramurile şi sectoarele economiei
naţionale poartă denumirea de fluxuri economice.

Într-o economie de schimb dezvoltată, aceste fluxuri sunt de două feluri:

- fluxuri reale care reprezintă deplasarea bunurilor materiale şi a serviciilor de la
producători (vânzători) la cumpărători (utilizatori);
- fluxuri monetare, adică deplasarea banilor în sens invers, de la cumpărători la
vânzători.
Fluxurile economice private în ansamblul interdependenţei lor formează circuitul
economic.

În raport cu factorul de spaţiu, circuitul economic poate fi naţional (fluxuri economice

dintre agenţii economici interni) şi internaţional (fluxuri dintre agenţi economici din
diferite ţări).

Circuitul economic pune în evidenţă legăturile fundamentale pe care se sprijină

funcţionarea economiei naţionale a unei ţări.
Odată încheiat, circuitul economic este reluat, asigurând baza existenţei şi dezvoltării
societăţii omeneşti.
 Problemele fundamentale ale economiei
O trăsătură esenţială a economiei ca sistem real, o reprezintă marea diversitate a
formelor ei de existenţă. Oricare ar fi formele de organizare şi particularităţile
economiilor, există mai multe probleme (întrebări) fundamentale la care
umanitatea trebuie să răspundă şi anume:
1. Ce fel de bunuri trebuie produse şi în ce cantităţi ? Rezolvarea acestei probleme
presupune alocarea resurselor limitate pe ramuri, sectoare şi activităţi.

2. Cum se produc aceste bunuri ? din ce resurse, prin ce metode şi în ce condiţii

tehnice, economice şi sociale ? Această problemă este determinată de marea
varietate a posibilităţilor şi alternativelor de producţie, a mijloacelor tehnice şi
organizatorice.

3. Cât să se producă? Cum este împărţită producţia de bunuri şi servicii a societăţii

între membrii ei ?

4. Sunt resursele utilizate integral sau unele dintre ele sunt risipite ?

5. Pentru cine se produc bunurile economice şi mai ales cum ajung ele la cei cărora
le sunt destinate ?
. Trebuinţe Resurse

Probleme economice
fundamentale

Nelimitate Limitate

Ce să se producă ? Cum să se producă?

Pentru cine să se
producă ?

Ce fel de bunuri şi în ce Ce forme de organizare a

Ce tipuri de sistem
cantitate? producţiei ?
economic?

Schema problemelor economice fundamentale

În literatura de specialitate se întâlnesc două optici în care ştiinţa
economică descrie şi explică sensul mişcării fenomenelor
economice:

• teoria economică pozitivă – încearcă să explice procesele şi

fenomenele economice în mod obiectiv ştiinţific; enunţurile
pozitive încearcă să descrie economia aşa cum este ea în
realitate şi fără prelucrări teoretizante care să-i mărească
importanţa.
• teoria economică normativă – formulează recomandări
bazate pe judecăţi de valoare ce aparţin celui care le enunţă;
enunţurile normative încearcă să descrie şi să prezinte starea
economică aşa cum ar trebui sau aşa cum se doreşte să fie ea
în realitate.
În cercetarea fenomenelor, ştiinţa economică analizează structura economiei
contemporane pornind de la mai multe niveluri de referinţă. Pe această
bază, s-au conturat patru tendinţe (concepte) de analiză ale economiei şi
anume:

• microeconomia - este partea analizei economice care studiază

fenomenele la nivelul unităţilor economice (întreprinderi, instituţii,
gospodării), punând accentul în principal pe comportamentul, acţiunile şi
deciziile producătorilor şi ale consumatorilor;
• mezoeconomia - se situează îndeosebi pe analiza fenomenelor la nivelul
ramurilor, sectoarelor şi zonelor economice;
• macroeconomia - analizează fenomenele şi procesele economice la scara
economiei naţionale, utilizând mărimi de referinţă agregate (produs şi
venit naţional, masă monetară, oferta globală) şi evidenţiind tot odată
tendinţa de evoluţie a fenomenelor;
• mondoeconomia - studiază interrelaţiile dintre economiile naţionale, care
reprezintă verigi primare privite la scară planetară.

Analizele la nivel microeconomic şi macroeconomic reprezintă două metode

fundamental distincte de abordare ale relaţiilor economice.
Microeconomia cercetează şi analizează fenomenele care se localizează la
nivelul unităţilor economice, punând accent pe comportamentul
individual al acesteia.
Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de activităţi economice din
cadrul unei comunităţi (ţări), privite ca un conglomerat în unitatea lor, cu
interdependenţă în procesele similare care se desfăşoară la nivelul
sectorului microeconomic.

Spre deosebire de microeconomie, macroeconomia analizează economia

naţională în întregul ei drept şi spaţiu de acţiune al legilor de manifestare
a activităţilor, al faptelor, al deciziilor şi al evoluţiilor economice, operând
prioritar cu concepte macroeconomice, cu valori sau cu indicatori agregat
(producţie naţională, venit naţional, masă monetară).
Activitatea economică

Caracteristici generale ale economiei

Curs 2
Cei care realizează bunuri materiale şi servicii se numesc generic agenţi
economici.
Agenţii economici reprezintă, în general, categoria specializată de indivizi
producători sau consumatori, care participă direct la piaţă, în vederea
realizării unor schimburi bazate pe bunurile economice tranzacţionate.
Agenţii economici sunt indivizi/grupări sau organizaţii profesionale
individuale, care participă la viaţa economică îndeplinind anumite roluri
sau obligaţii, dispuşi şi în conformitate cu participarea celorlalţi agenţi
economici concurenţiali, dispun de factori de producţie, îi utilizează, îi
transformă şi îi comercializează (revând) sub o formă prelucrată. Gruparea
mai multor agenţi economici, generează corporaţii economice, care
îmbracă forme şi caractere profesionale, generând sectoare ale
economiilor naţionale.
Termenul de agent economic are o utilizare foarte largă în limbajul
cotidian, având numeroase semnificaţii. Termen este folosit adesea cu
înţelesul de subiect al activităţii economice (homo-economicus) sau
întreprinzător, identificat totodată cu elementul decizional asupra naturii
activităţii sau a formei ei de organizare şi cu proprietatea de centru de
decizie economică.
Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici sunt:
- au un patrimoniu propriu,
- pot încheia contracte (adică pot iniţia activităţi de producţie individuale sau
colective);
- sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).
Activitatea economică în societate se poate desfăşură între oameni organizaţi
în cadrul unor unităţi economice, profilate şi specializate pe domenii distincte
de activitate.

Gruparea unităţilor economice pe sectoare de activitate instituţionalizate,

permite realizarea evidenţierii fluxurilor economice de producţie şi de
capital dintre aceste sectoare de activitate si oferă o imagine de
ansamblu asupra economiei naţionale numite fluxuri circulante ale
venitului.
In sistemul de indicatori sintetici ai sistemului contabilităţii naţionale
(SCN) se utilizează următoarele grupe de agenţi economici agregaţi.
 Principalele instituţii, clase, categorii socio-umane reprezentative de
agenţi economici, după natura activităţii desfăşurate, grupate astfel:
• Întreprinderile reprezintă societăţi şi cvasisocietăţi care produc bunuri şi servicii
destinate pieţei, ale căror resurse provin din vânzarea producţiei. Aceste societăţi
cuprind toate unităţile care au ca funcţie principală, producerea de bunuri
economice şi prestarea de servicii în vederea vânzării acestora, cu scopul de a
obţine profit. Veniturile acestui agent economic se materializează din suma
veniturilor parțiale realizate la momentul plasamentelor de bunuri si servicii.
Ele pot fi: publice, private sau mixte, funcţie de raportul stabilit intre societate si
forma de proprietate ( cvasisocietate = aproape societate sau societate virtuala).

• Gospodăriile individuale ale populaţiei (menajele) şi colectivitățile – reprezintă

forme de manifestare a agentului economic care îndeplinesc în principal funcţia de
consumator de bunuri şi servicii nefinanciare. Veniturile (resursele) acestei
categorii sunt obținute în urma prestărilor de servicii către alte unități economice,
din remunerarea muncii (inclusiv avantaje în natură), pensiile, bursele, premiile, la
care se adaugă subvențiile, titlurilor de proprietate, venituri din proprietate sau din
industria casnică și alte categorii bănești nenominalizate. În cadrul gospodăriilor,
liderul manifestă reprezentanţă faţă de propria personalitatea juridică, iar
creşterea economică este remarcată prin realizări şi acumulări cantitative simple.
• Instituţiile de credit sunt unităţi instituţionale publice, private sau mixte,
care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici, adunând, transformând şi redistribuind disponibilităţile
financiare, asistând riscurile individuale şi colective (bănci, societăţi de
asigurări, instituţii financiare). Aceşti agenţi economici, realizează o
activitate de orientare şi satisfacere a trebuinţelor factorului uman, în
conformitate cu denumirea activităţii unităţii, şi realizează redistribuirea
acumulărilor percepute ca taxe şi impozite. Veniturile acestora se
constituie din economii temporare sau la perioadă determinată existente
în societate şi care se concretizează în scopul redistribuirii acestuia spre
acei agenţi economici care necesită resurse financiare.

• Instituţiile financiare. Sunt unităţi instituţionale a căror funcţie principală

este de a finanţa agenţii economici şi ale căror resurse sunt formate din
fondurile băneşti atrase şi dobânzile încasate. Ele cuprind activitatea
băncilor, a CEC-ului, caselor de schimb valutar ş.a.m.d.

• Întreprinderile de asigurare. Includ toate unităţile instituţionale care

îndeplinesc funcția de asigurare, adică de transferare a riscurilor
individuale in riscuri colective. Aceasta forma de instituții se finanțează pe
baza încasărilor din primele de asigurare.
• Administraţiile – includ acele instituţii care, exercită funcţii de
redistribuire a veniturilor (avuţiilor) pe baza prestării unor servicii
non-marfare. Sunt organizaţii publice sau private care intervin
asupra întreprinderii şi/sau managementului individual astfel:

 Administrațiile publice sunt forme asociative de agenţii administrative şi centrale

de stat (învăţământ, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţă sanitară
publică) care produc servicii non-marfare si efectuează operații de redistribuire a
veniturilor si/sau a bogăției naționale. Administrațiile se finanțează din
vărsămintele obligatorii colectate de la celelalte instituții primite direct sau indirect
prin redistribuirea fondurilor circulante. Veniturile lor urmăresc ca încasările din
serviciile prestate să fie reorientate către populaţie;
 Administrațiile private sunt organizaţii fără scop lucrativ, care prestează servicii
nonprofit (fundaţii, asociaţii private sau profesionale) şi produc servicii nemarfare
pentru grupuri sau categorii particulare de gospodarii sau colectivități. Veniturile
lor se constituie pe baza contribuțiilor voluntare efectuate de gospodarii în calitate
de consumatori din veniturile proprietății individuale prin prelevări ale veniturilor
altor categorii de agenţi economici obţinute sub formă de subvenţii, sponsorizări,
ajutoare, burse şi premii.
• Liber profesioniştii sau libera iniţiativă se concretizează în dreptul agenţilor
economici de a se dezvolta, menţine sau a restrânge acţiunile lor, de a se
manifesta ca întreprinzători, consumându-şi cum doresc bunurile de care dispun,
inclusiv forţa proprie de muncă. Agentul economic liber profesionist participă
voluntar la tranzacţiile economice, asigurându-şi condiţiile funcţionării normale ale
economiei, pornind de la interesele şi posibilităţile fiecăruia. El devine atent la
semnalele pieţei şi îşi îndreaptă eforturile spre ceea ce este şi consideră ca fiind cu
adevărat necesar şi eficient vieţii economice. În aceasta categorie sunt incluşi
agenții economici care practică activități liberale: cercetătorii, artiştii, plasticienii,
creatorii, bijutierii, meseriaşii, oamenii cu activităţi libere. Veniturile acestei
categorii de agenți economici se înregistrează prin însumarea sumelor parțiale
realizate ocazional și încasările parțiale acumulate.

• Restul lumii sau străinătatea, reprezintă generic celelalte economii naţionale şi

unităţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii economici interni intră în
tranzacţii economice, sectoare economice de activitate care grupează unități
nerezidente ce fac operații economice cu unități instituționale rezidente. Sunt acei
agenţi economici, constituit din celelalte sectoare ale economiei naţionale şi
unităţile lor autonome nerezidente, cu care agenţii economici naţionali sau interni
autohtoni, intră în relaţii economice, efectuând tranzacţii care leagă economia
naţională de restul lumii. Veniturile acestora se realizează prioritar din activităţi
economico comerciale şi de import-export.
Macroeconomia se ocupa cu studiul unor mărimi agregate dintre care amintim:

• consumul final al populaţiei;

• formarea naţionala de capital;
• economisirea naţională;
• cererea agregată;
• oferta agregată.

Schimbările economice din cadrul unităţilor generează fluxuri de bunuri și servicii respectiv fluxuri
monetare.

Noţiunea de proprietate impune probleme privind natura proprietăţii, conţinutul acesteia, evoluţia
ei şi a formelor de proprietate.
În sens descriptiv, proprietatea reprezintă un raport social concretizat într-un înscris privind dreptul
efectiv al unei (sau mai multor) persoane asupra unor (unui) bunuri economice create sau
existente în societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun, în mod exclusiv şi absolut,
însă între limitele determinate de lege.
Datorită acestui fapt, se cristalizează domenii şi optici diferite, cu privire la proprietate sau
referitoare la forma de proprietate, dezvoltând presiuni şi pasiuni din punct de vedere analitic
şi funcţional privind definirea proprietăţii. Distingem definiţii economice, juridice şi filosofice.
Din optica economică, proprietatea exprimă un raport de însuşire al unor
produse sau al unui bun material creat de către om, sau o formă socială
determinată istoric, prin prisma raporturilor care apar între oameni, în
legătură cu această însuşire sau apropiere şi care permite înfăptuirea ei.
Altfel spus economic, proprietatea reprezintă totalitatea relaţiilor dintre
oameni ce se stabilesc în legătură cu bunurile şi relaţiile lor, reglate prin
normele istoriceşte statornicite pe plan local şi social. Privită în sens
economic real, proprietatea determină un fapt social, universal răspândit,
însă reglementat în mod diferit. Reglementarea lui constituie unul din
elementele fundamentale, definitorii ale sistemului economic.

Definirea proprietăţii din punct de vedere juridic, proprietatea se

metamorfozează, şi se identifică, în conceptul de drept de proprietate.
Dreptul de proprietate reprezintă o categorie juridică care a apărut pe o
anumită treaptă de dezvoltare economică a societăţii şi anume odată cu
apariţia statului şi a dreptului. Dreptul de proprietate va exista atât timp
cât va exista statul şi dreptul. Juridic, proprietatea este un raport stabilit
între oameni şi bunurile care fac obiectul proprietăţii (bunuri economice
sau servicii).
Juridic, dreptul de proprietate se prezintă ca un complex de atribute juridice
acordate, în virtutea câtorva titluri, titularului de drept, care poate să
satisfacă interesele proprietarului în condiţiile existenţei proprietăţii, în sens
economic, corespunzător stadiului istoric de dezvoltare a societăţii.
El reprezintă domenii de activităţi atribuite agenţilor şi/sau participanţilor
economici la producţie, iar cele mai reprezentative atribute ale acestuia
sunt:
• dreptul de posesie (de a avea şi de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit
bunul, în interes propriu doar după posibilități);
• dreptul de folosinţă (de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în
proprietate serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din aceasta),
• dreptul de dispoziţie (de a face ce se vrea, înstrăina sau de a constitui
asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, precum şi de a consuma sau
distruge chiar fără folos bunul ce-i aparţine);
• uzufruct-ul – dreptul de a te bucura de ceea ce ai şi/sau primi recompensă.

Proprietatea este reală şi garantată.

• Din punct de vedere filosofic, proprietatea reprezintă raportul cauzal
indestructibil, stabilit cauzal ca relație de afinitate (plăcere) dintre
proprietar și bunul aflat în proprietate, ca forma de exprimare a
mulțumirii. Se pune problema unui concept de atribuire a unor game din
categoriile proprietăţii, care de cele mai multe ori fac uzanţă de faptele şi
întâmplările trecutului, cu conotaţii asupra viitorului şi asigurării, printr-o
formă sau alta, a posesiei, folosirii, înstrăinării, închirierii, siguranţei şi ne-
consumului sau epuizării celor necesare viitorului (literatură şi cultură,
tradiţie şi obişnuinţă, ştiinţă şi dezvoltare, progres acumulativ şi de
dezvoltare).

• Proprietatea intelectuală, evidenţiază patrimoniul cultural naţional şi se

extinde şi asupra drepturile aferente activităţilor intelectuale din domeniul
industrial, ştiinţific, literar, artistic.
 Libera iniţiativă este expresia libertăţii agenţilor economici de a
poseda bunuri, de a utiliza, de a dispune de ele şi de uzufructul lor.

Libera iniţiativă presupune:

• Libertatea agenţilor economici de a folosi cum cred de cuviință bunurile aflate
în proprietatea lor şi libertatea deplină în adoptarea deciziilor;
• Libertatea agenţilor economici de a-şi dezvolta, menţine sau restrânge
acţiunile lor, de a-şi asuma riscul pentru tot ceea ce întreprind;
• Libera iniţiativă generată de proprietatea privată stimulează iniţiativă,
responsabilitate, competenţă şi competiţie în activitatea economică care are
ca obiectiv motivaţional maximizarea profitului;
• Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii
particulare. În ţările în care proprietatea particulară este depersonalizată şi
înlocuită cu proprietatea colectivă la nivelul întregii societăţi, libertatea de
acţiune a agenţilor economici este eliminată, iar rezultatele obţinute se
caracterizează prin eficienţă economică foarte scăzută;
• Libera iniţiativă asigură sporirea eficienţei economice, afirmarea agenţilor
economici capabili, şi înlăturarea celor incompetenţi, asigurându-se în acest fel
progresul economic al întregii societăţi.
 Pluralismul formelor de proprietate
În condiţiile economiei de piaţă există următoarele forme principale de proprietate:

a) Proprietatea privată (particulară) constituie baza economiei de piaţă şi cuprinde :

- proprietatea particulară individuală mică (unităţi meşteşugăreşti, comerciale,
exploatări agricole), bazate pe munca proprie a proprietarului şi familiei acestuia;
- proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte muncitori
salariaţi;
- proprietatea particulară asociativă, care apare sub forma cooperativelor şi
societăților comerciale.

b) Proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se constituie

la nivel naţional, municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de
stat sunt subiecţi ai dreptului de proprietate.

c) Proprietatea mixtă apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor două
forme de proprietate (privată şi publică).

Pluralismul formelor de proprietate şi coexistenţa acestora este un fapt real în

economiile moderne.
Macroeconomia - este acea parte a economiei, a acțiunii economice, formată
din procesele, faptele, actele și comportamentele de natură economică, în
contextul raporturilor dintre ele, ca mărimi și variabile agregate ce se
realizează prin ceea ce face fiecare participant. Macroeconomia se refera
la funcționarea economiei pe baza relațiilor multiple dintre agregatele și
categoriile de unități funcțional-instituționale.
Metoda analizei macroeconomice are următoarele trăsături specifice:
• ex-post (analiza se începe cu contabilitatea naționala, analiza datelor
statistice care ne dau posibilitatea sa analizam rezultatele
macroeconomice);
• ex-anti (anticipări care prognozează procesele economice); agregarea
fenomenelor și proceselor economice. Presupune unirea mai multor
elemente a fenomenelor economice în unul singur, modelarea economică
și formarea modelelor economice.
Modelul economic reprezintă reflectarea realității cu scopul de a determina
legitățile realității economice. Orice model economic este influențat de
doua grupuri de factori: exogeni și endogeni.
Orice model economic include fluxurile și rezervele economice.
Preţurile la rândul lor se diferenţiază în:
• preţuri ale pieţei sau curente la care cumpărătorii îşi achiziţionează bunurile şi
serviciile şi pe baza cărora se întocmesc indicatori nominali şi
• preţurile factorilor de producţie, numite şi preţurile producătorilor, care nu includ
impozitele indirecte.
Indicatorii macroeconomici sunt exprimaţi în expresie monetară, iar creşterea lor se
poate datora atât sporirii preţurilor, cât şi volumului fizic al activităţii economice, ei
se exprimă şi în preţuri constante (comparabile), adică preţurile anului de referinţă
şi se numesc indicatori reali.
Raportul dintre indicatorii nominali şi cei reali reprezintă deflatorul preţurilor,
respectiv indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie.
Indiferent în ce unități de preţuri se exprimă, indicatorii macroeconomici îndeplinesc o
serie de funcţii importante.
• au rolul de instrument de evidenţă statistică privind măsurarea potenţialului
economic, oferind imaginea de ansamblu asupra rezultatelor activităţii economice.
• sunt un instrument de analiză a activităţii economice din perioada anterioară.
• constituie un suport de bază în fundamentarea deciziilor economice privind
dezvoltarea în perspectivă.
• au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale, evidenţiind
interdependenţele economice dintre ţări în cadrul circuitului economic mondial.
Sistemul de indicatori trebuie să se bazeze pe o concepţie unitară privind conţinutul categoriilor
pe care le reflectă, pe o metodologie unitară de înregistrare, prelucrare şi agregare a
informaţiilor. Trebuie avute în vedere necesitatea şi posibilitatea asigurării comparabilităţii în
timp şi spaţiu, a indicatorilor respectivi.
Pentru măsurarea rezultatelor macroeconomice indicatorii trebuie să reflecte atât fluxurile
materiale din economie, cât şi cele monetare (de venituri şi cheltuieli). In fundamentarea
sistemului de indicatori se creează condiţiile propice pentru o analiză cât mai riguroasă a
proceselor şi fenomenelor economice de natură să asigure luarea unor decizii optimale.
Indicatorii macroeconomici fi clasificaţi după mai multe criterii:
După structura lor distingem:
a. indicatori globali care includ, pe lângă producţia finală, consumul intermediar şi cel de
capital fix;
b. de natură brută, când nu includ consumul intermediar;
c. de natură netă, când nu includ nici consumul intermediar şi nici cel de capital fix.
După aria teritorială a activităţii agenţilor economici, indicatorii macroeconomici se împart în:
a. indicatori interni ce cuprind rezultatele tuturor operatorilor economici agregaţi (atât
autohtoni, cât şi străini) ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări;
b. indicatori naţionali care estimează numai rezultatele operatorilor economici autohtoni,
indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării sau în afara acesteia.
În funcţie de preţurile în care sunt calculaţi, aşa după cum s-a arătat, ei se măsoară în:
a. preţurile pieţei sau curente (preţurile cumpărătorilor);
b. preţurile producătorilor;
c. preţurile constante sau comparabile.
REZULTATE MACROECONOMICE
ȘI CONTABILITATE NAȚIONALĂ

Noțiuni de macroeconomie
Curs 3
 Sistemul conturilor naționale
Obiectul sistemului conturilor naţionale
Sistemul conturilor sau contabilităţii naţionale (SCN) este un sistem de evidenţă şi analiză
macroeconomică utilizat în statistica ţărilor cu economie de piaţă.
Evidenţierea fluxurilor materiale şi financiare răspunde unor nevoi diferite de informare şi analiză
economică.
Fluxurile materiale şi financiare, grupate pe categorii de produse şi servicii, respectiv de venituri şi
cheltuieli, sunt evidenţiate în conturi alcătuite după principiul dublei înregistrări. Categoriile economice
utilizate în concepţia SCN au la bază teoria economică pe care se fundamentează economia de piaţa.
Principiile care stau la baza SCN fac posibilă urmărirea echilibrului material şi financiar la toate
eşaloanele economiei şi se referă la:
- egalitatea resurselor şi utilizărilor în toate fazele reproducţiei şi la toate nivelele de agregare;
- egalitatea fluxurilor financiare şi materiale, prin care se înfăptuieşte circuitul economic;
- utilizarea sistemului de contabilitate în partidă dublă, adică a unui proces de schimbare a
deţinătorului de valoare îi corespund două operaţiuni contabile.

Contabilitatea fluxurilor financiare are următoarele obiective principale:

- determinarea relaţiilor care există între funcţionarea sistemului bancar şi variaţiile activităților
productive şi comerciale;
- indicarea originii fondurilor şi a modalităţilor de finanţare a cheltuielilor pentru fiecare sector;
- stabilirea corelaţiilor între cheltuielile de consum, economisire şi alte forme de finanţare.
Pornind de la principiile care stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice, ţinând seama de sfera
de cuprindere a indicatorilor, pe plan internaţional sunt folosite două sisteme de calcul:
1.Sistemul conturilor naţionale (SCN) sau contabilitatea naţională;
2. Sistemul producţiei materiale (SPM).
Rezultatele activității economice pot fi evaluate la nivel:
- microeconomic (activ economic, în care are loc activități legate de obținerea veniturilor prin
producerea de bunuri si servicii),
- mezoeconomic (rezultatele la nivel de ramura)
- macroeconomic (calculează anumiți indicatori sintetici - prin SNC = Sistemul Conturilor Naționale)
Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte o serie de funcţii
esenţiale cum ar fi:
a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile
privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic, oferind o imagine de
ansamblu asupra procesului creşterii şi dezvoltării economice;
b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului
macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare, permiţând înţelegerea legităţilor
economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu;
c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al influenţării corelaţiilor şi tendinţelor
celor mai favorabile, al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei, deoarece
indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională, al
interdependențelor vieţii economice;
d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale,
pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia mondială, a
interdependenţelor economice internaţionale, a participării ţării la circuitul economic mondial.
 Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi
calculaţi prin una din următoarele trei metode:
a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi
evidenţierea valorilor adăugate brute create de către toţi agenţii economici, producători de
bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe
ansamblul economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei sau
valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie naţională), se elimină consumul
intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea
noi bunuri), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix
(amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor), care constă în
agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care
compun producţia finală. Concret, prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor
(menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile publice guvernamentale
(instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia
colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa
dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea elementelor
ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri încasate de proprietarii
acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizările).
În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se
îmbină cele trei metode.
În domeniul afacerilor, venitul reprezintă o sumă de bani pe care o companie o primește din activitățile sale normale
de afaceri, de obicei, din vânzarea de bunuri și servicii. În multe țări, (Regatul Unit), venitul este menționat
ca cifra de afaceri. Unele companii primesc venituri din dobânzi, dividende sau redevențele plătite lor de către
alte companii. Veniturile se pot referi la cifra de afaceri în general, sau se pot referi la suma, într-o unitate
monetară, primită pe parcursul unei perioade de timp,.
La nivel microeconomic, venitul reprezintă recompensarea primită de posesorii factorilor de producţie pentru
efectul rezultatul activităţii economico-umane distribuite între cei care participă la desfăşurarea activităţii de
producţie şi îmbracă una din următoarele forme: salariu, profit, dobândă şi rentă, denumit generic venituri
fundamentale.
La nivel macroeconomic, venitul desemnează expresia agregată a veniturilor fundamentale însuşite de posesorii
factorilor de producţie, care se manifestă sub următoarele forme: venit personal, venit disponibil şi venit
naţional.

Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:

1) produsul global brut (PGB) = reflectă valoarea totală a bunurilor materiale și a serviciilor cu caracter marfar
și nemarfar, obținute într-o perioada de timp în cadrul subsistemelor economiei naționale. Acest indicator include
înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusa. PGB se calculează ca sumă a producției brute de bunuri
materiale și servicii din toate sectoarele , adică prin însumarea consumului final si a celui intermediar.

2) produsul intern brut (PIB) = reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi
agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate consumului final.
Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării
şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale
tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o
perioadă determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:
PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci
unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul intermediar.
 Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează, în
practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a
însumării veniturilor).

3) produsul intern net (PIN) = sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi
serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în
interiorul ţării, într-o perioadă de timp:
PIN = Σ VANi
Se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix, amortizarea (A)
PIN = PIB – A

4) produsul naţional brut (PNB); Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută
a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali,
obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină
prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici
străini (VABS), la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VABNS), astfel:
PNB = PIB − VABS + VABNS.

• Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul pozitiv sau negativ (±
M) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii
economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± M). Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea
producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv amortizările
(A).
 5) produsul naţional net (PNN) = reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete
obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se
determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A)
PNN = PNB - A
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv sau
negativ, (± M) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de
agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări
PNN = PIN ± M
Dacă PNN este evaluat la preţurile factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.
6) venitul naţional (VN) = sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de
producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi
serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate
care decurg din producţia bunurilor economice. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici,
determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se
scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi
se adaugă subvenţiile de exploatare (Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB,
exprimat în preţurile factorilor (PNBpf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A).
VN = PNBpp − A − Ii + Se sau VN = PNBpf − Amortizarea
Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică
veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele
din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie
naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente, profituri,
dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind
supuse impozitării directe.
 Aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de
la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în
preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real, PNB real).
Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali sau
monetari. Raportul dintre PIB nominal PIBnominal şi PIB real PIBreal se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele
mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată.
D = PIBnominal / PIBreal,
PIBreal = PIBnominal / D
După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv, prin
calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB).
IPIB = PIBreal-1 / PIBreal-0

preturi curente termeni nominali

deflatorul = =
preturi constante termeni reali de referința

Se mai utilizează și se pot calcula următorii indicatori economici sau indicativi:

- Produsul intern net ( PIN ) reprezintă produsul național brut la valoarea neta
- Produsul național net ( PNN ) reprezintă produsul național brut net

Venitul național (VN) reprezintă valoarea produsului național net la prețul factorilor de producție
Venitul personal (VP) reprezintă disponibilitățile cantitative a fi consumate de unitățile economice în mod
direct
Venitul disponibil (VD) reprezintă cuantumul valoric al unităților monetare disponibile a fi consumate ulterior
PNN = PNB – deprecierea capitalului
VP = VN – contribuțiile la asigurările sociale, taxele pe venitul plătit și profitul nedistribuit
VD = VN – veniturile nedistribuite – taxe si impozite + transferuri bancare încă nerambursate
 Orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de activitatea
de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale, ajutoare, daune,
penalizări, taxe.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că venitul
naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi
soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS).

Venitul naţional disponibil (VND)

VND = VN ± STCS
Din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale,
profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din
transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii.) și se obţine venitul personal al populaţiei
(menajelor) = VPM.

Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie, se
obţine venitul disponibil al menajelor = VDM.

Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este

condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii factorilor de producţie
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii
economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici.
 Forme de recompensă a utilizării factorilor de producție
Veniturile factorilor de producție
Cele mai remarcabilă forme de asigurare a veniturilor, o reprezintă încasările din vânzări, și recompensarea
utilizării factorilor de producție.

Salariul – reprezintă forma fundamentală de remunerare a muncii consumate în întreprinderi şi administraţii,

în unități economice productive, în activități bugetate și în sferele de activitate nonprofit. Reprezintă suma
plătită pentru obţinerea serviciului factorului de producţie muncă. Se obţine după ce munca s-a consumat,
el deducându-se din preţul încasat pentru bunul material produs, la a cărei activitate salariatul a contribuit.
Salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă. Este cea mai frecventă formă de venit, nivelul acestuia
condiţionând situaţia economică a unui număr însemnat de persoane active şi ocupate. El exprimă atât
forma retribuirii munci executate (prin activitate productivă a lucrătorilor propriu-zişi), cât şi remunerarea
muncii celor care execută activităţi de concepţie şi conducere.
Cei care au nevoie de consum plătesc preţul necesar, la obţinerea şi folosirea capacităţii de a munci, posesorilor
acesteia. În aceste condiţii, salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii prestate, ci ca preţ al închirierii
forţei de muncă, a capacităţii de a muncii (a unor oameni liberi atât juridic cât şi economic), fiind totodată
preţ al serviciului adus prin muncă de cel ce desfăşoară activitatea lucrativă şi care îndeplineşte condiţia de
angajat.

Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza mecanismului pieţei, fiind
definitivat şi plătit după depunerea muncii, şi în funcţie de natura, cantitatea, calitatea şi condiţiile
deosebite de muncă, sau în funcţie de rezultatele obţinute prin activitatea propriu-zis lucrativă.
Dacă se cunoaşte oferta totală de forţă de muncă şi cererea totală de efect de muncă, la intersecţia curbelor se
realizează valoarea salariul de referinţă pentru numărul optim de angajaţi.
Pe lângă salariul încasat de fiecare individ s-au mai constituit și următoarele categorii salariale:
– salariul colectiv – formă a salariului-cost, respectiv sumele ce se acordă tuturor salariaţilor
unor întreprinderi, sub forma unor sume (care semnifică participarea angajaţilor la
rezultatele financiare ale întreprinderii) sau sub forma unor facilităţi făcute salariaţilor de
către serviciile sociale de care angajaţii beneficiază (creştere copil, cantine, tabere şcolare).
Este atribuit în mod global tuturor participanţilor la rezultatele întreprinderii (beneficii) şi se
calculează prin cote de participare la rezultatul sau beneficiile întreprinderii care se poate
acorda sub formă de lichidităţi sau diferite facilităţi în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de
viaţă ale angajaţilor şi familiilor acestora.
– salariul social – reprezintă acea parte din venitul naţional prin care societatea intervine
pentru a spori veniturile unor categorii de angajaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul
acestora, care se confruntă cu riscuri mai mari (cum ar fi accidentele de muncă, bolile
profesionale, şomajul, decese în familie) remarcându-se cei care se confruntă cu condiţii
deosebite şi speciale de existenţă, şi/sau vitregii ale sorţii.
– salariul preferenţial – se stabileşte în anumite condiţii ca urmare a efectului efortului adus
asupra ridicării beneficiului întreprinderii sau pentru realizarea unui aspect tehnico-
economico-organizațional sau de cercetare şi inovaţie, stabilit pentru un număr restrâns de
salariaţi (o singura persoană), iar nivelul acestuia se atribuie procentual, în funcţie de
importanţa activităţii lucrative. Se acordă sub formă de premii, gradaţii pentru o perioadă
determinată sau pentru întreaga perioadă de până la lichidarea contractului de muncă
încheiat.
În esenţă, formele salariului constau în:
– salariul nominal – reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea în care,
sau pentru care, desfăşoară activitate productivă lunar sau la termen, exprimată în preţuri
curente de piaţă şi în termeni inflaţionişti. Decurge din contractul de muncă care prevede
tariful orar de salarizare, durata legală a muncii şi indexarea la creşterea preţurilor de consum;

– salariul de bază – este acea formă a salariului (venitului) care, teoretic, se determină în funcţie
de salariul minim real. Practic, se calculează prin înmulţirea tarifului salarial orar negociat cu
numărul de ore lucrate într-o perioadă de timp (lună);

– salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se poate fi cumpărată prin
epuizarea salariului nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la
alta. Se află, în dinamică, în relaţie directă cu modificarea salariilor nominale nete şi în relaţie
indirectă cu modificarea preţurilor de consum;

Formele de salarizare sunt practic modalităţi cuantificate de exprimare prin care se determină mărimea
şi dinamica salariilor individuale. Formele de salarizare realizează legătura între mărimea
rezultatelor muncii, partea ce revine salariaţilor şi activitatea depusă de salariaţi în unitate de
producţie economică. În aceste condiţii se determină cât de mare este salariul fiecărui agent
lucrativ şi cât reprezintă acesta (mărimea salariului) din ansamblul cheltuielilor totale ale
întreprinderii.
Generic, se cunosc următoarele forme distincte de salarizare:
1. salarizarea în regie (salariul pe o unitate de timp lucrat) – asigură remunerarea salariaţilor pe criteriul
timpului lucrat, fără a se preciza în mod expres cantitatea de muncă pe care salariatul trebuie să o
depună în unitate de timp. Salarizarea în regie se practică în acele sectoare în care lipsa de omogenitate
a angajaţilor face dificilă aprecierea muncii pentru fiecare lucrare pe lucrător în parte. Pentru activitatea
depusă fiecare salariat primeşte un echivalent manoperă/ora de muncă, în condiţiile realizării integrale
a sarcinilor de serviciu potrivit fişei postului, care pe ansamblul unei perioade de timp cumulează forma
maximă de venit cuvenit şi acordat;
2. salarizarea în acord – constă în remunerarea salariaţilor pe criteriul aprecierii operaţiilor activităţilor
realizate sau al volumului de produs realizat, la baza căruia stă tariful/unitate de produs sau lucrare,
stabilit în funcţie de salariul negociat, categoria de încadrare a lucrării şi norma de muncă. Durata de
muncă pentru efectuarea muncii respective nu este anterior fixată şi luată în calcul în mod expres. În
cadrul acestei forme de salarizare, legătura între mărimea salariului şi efortul depus de salariat este
evidenţiat mai bine, iar productivitatea muncii creşte sau scade în funcţie de calitatea producţiei
obţinute sau al nivelului de pregătire, specializare şi instruire al angajatului;
3. salarizarea mixtă – constă într-o remunerarea stabilită fixă (pe o unitate de timp) care se acordă
fiecărui salariat în parte şi în funcţie de efortul depus, de condiţiile tehnice, tehnologice şi de organizare
a sectoarelor de producţie sau în funcţie de importanţa pe care activitatea o are pentru volumul,
calitatea şi nivelul producţiei totale obţinute, astfel încât mărimea cuantumului salariului să devină
variabilă ca şi în cazul formei de salarizare în acord. Fiecare atribut de apreciere pe care îl dobândeşte
volumul producţiei şi aspectul de evaluare, poate condiţiona mărimea şi natura salariului, care în aceste
condiţii devine preferenţial între participanţi, în cadrul aceleiaşi activităţi productive, în cadrul aceleiaşi
unităţi şi în codiţii identice de pregătire, instruire şi calificare al angajaţilor;
4. salarizarea pe baza cotelor procentuale – reprezintă forma de salarizare care constă în acordarea unei
părţi din volumul obţinut, calculat procentual, şi negociat la data încheierii contractului de muncă.
Aplicarea acestor forme de salarizare este contestată uneori, atât de salariaţi cât şi de unităţile productive,
întrucât, fiecare parte în sensul ei, acuză şi luptă pentru modificarea nivelului salarial. În scopul
rezolvării divergenţelor dintre părţi, s-au conturat anumite metode sau mecanisme de îmbunătăţire
(corecție) a nivelului sau a dinamicii salariului. Astfel:
• corelarea – se referă la toate formele de salarii şi cuprinde sporirea siguranţei menţinerii salariului la un
nivel decent şi totodată presupune adaptarea nivelului salarial la dinamica preţului, atenuarea
diferenţelor salariale dintre sectoarele economiei de stat şi cele private şi constă în acordarea unor
sporuri sub formă de recalculare a mărimii normative lei/oră, la condiţiile de muncă dificile;
• participarea – priveşte admiterea salariaţilor la redistribuirea profitului realizat, care poate fi distribuit
salariaţilor atât sub formă de participare directa – numerar (cotă procentuală din profit), acordare de
acţiuni sau prime proporţional cu rezultatele individuale realizate de fiecare angajat;
• socializarea – include acele forme de nivele salariale care cuprinde şi alte criterii în afara celor
economice, criterii care conferă unor grupe de salariaţi sporuri de salarii datorate unor condiţii dificile
şi/sau deosebite de muncă.
Mărimea salariului în mod obiectiv, are două limite stabilite de comun acord între angajat şi angajator, între
care se poate acorda un nivel salarial, specific încadrării, fiecărui angajat.
• Limita inferioara este stabilită din punctul de vedere al angajatului şi reprezintă cuantumul minim
suportabil pe care acesta îl poate primi pentru munca prestată., dar care nu poate fi inferior salariului
minim pe economie declarat. Pentru stabilirea mărimii salariului unui angajat trebuie luat în
considerare nivelul lui de instruire, forma de activitate prestata si efectele rezultatului muncii sale.
• La limita minimă inferioară sunt încadraţi salariaţii care sunt debutanţi în activitatea lucrativă, iar
mărimea acestuia trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
• Limita maximă reprezintă întregul venit realizat de activitatea economică, care s-ar putea transforma
astfel în salariu limită, şi care din punct de vedere al celor posesori de factori de producţie nu trebuie
atins niciodată, deoarece participanţi la actul propriu-zis lucrativ n-ar mai putea primi nimic.
Salariul minim – reprezintă condiţia de acceptare a necesităţii efectuării muncii. Se stabileşte pe cale
legală pentru a garanta salariaţilor, din categoriile defavorizate, un venit care să le asigure un minim
decent de subzistenţă, minim determinat în raport cu mediul social dat.
• Reprezintă nivelul de salariu sub care nici un salariat nu trebuie să fie plătit. În condiţiile actuale,
când proliferează varietatea programelor atipice de lucru, salariul minim îşi pierde din importanţă şi
reprezintă o cale de a controla nivelul pragului de subzistenţă care reprezintă capacitatea de a
contracta sau cumpăra bunuri materiale şi servicii, în vederea realizării suportabilităţii condiţiilor de
viaţă.
• Datorită acestui criteriu, la nivelul unei colectivităţi, nivelul minim de suportabilitate se mai
numeşte şi prag de sărăcie.
Pragul de sărăcie – este un instrument utilizat în politica socială, care semnifică nivelul cel mai redus al
consumului unor familii şi persoane, nivel care asigură doar satisfacerea trebuinţelor de bază sau
subzistenţa da la o lună la alta.

Salariul minim – reprezintă o cale de a controla puterea monopson-ului pe piaţa muncii, datorită
faptului prin care statul stabileşte un nivel minim al salariului. Stabilirea salariului minim are ca
efect creşterea salariilor, dar şi o reducere a volumului angajaţilor, adică a reducerii şi ocupării
forţei de muncă.

Căile de corectare a nivelului salariului minim, se realizează prin politici financiar-monetare, politici
fiscale, politici protecţioniste şi politici strategice de menţinere şi depăşire a condiţiilor incomode
dar reale de viaţă.
Pentru stabilirea mărimii salariului unui angajat, trebuie luată în considerare şi existenţa a două tendinţe
(contradictorii) ale comportării acestuia. Aceste contradicţii se formează pornind de la interesele
personale pe care le manifestă fiecare individ în parte, şi sunt surprinse şi/sau analizate, în
conformitate cu caracterul individual al factorului uman, utilizând concepţiile comportamentelor
cum ar fi:

• efectul de substituire – este denumit aşa întrucât, pe ansamblu, înlocuieşte o parte (proporţie) mai
mare sau mai mică din timpul liber al salariatului cu timp destinat activităţii de muncă. Interesul de
a avea un venit cât mai mare, îl determină pe salariat să depună muncă suplimentară ceea ce are ca
rezultat diminuarea timpului liber, creşterea acumulărilor simple, obţinerea unor facilităţi legate de
gradul personal de mulţumire în favoarea diminuării timpilor personali de odihna ceea ce va
conduce la creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă şi surmenaj;

• efectul de venit – se înregistrează atunci când salariatul înregistrează (atinge) o mărime a

încasărilor (realizărilor) care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate
de aspiraţiile sale, şi să opteze pentru renunţarea (eliminarea) la unele cantităţi de muncă
considerate muncă suplimentară, în favoarea restabilirii surmenajului sau a timpului destinat
odihnei. Acest efect se manifestă până la momentul în care salariatul începe să se confrunte cu
greutăţi materiale şi înregistrează noul prag minim al mulţumirilor şi al aspiraţiilor, moment în care
acesta renunţă la efectul de venit în favoarea efectului de subzistenţă şi ciclul se repetă.

• efectul de subzistență – se înregistrează atunci când, salariul oferit de angajator este mult diminuat
sau se află sub cotația acordării lui din piață. În aceste condiții, salariatul (factorul lucrativ uman)
este obligat să accepte nivelul salariului oferit și/sau acordat de angajator, doar pentru a putea să-și
acopere nevoile umane și sociale imediate, de să-și poată procura cele necesare traiului decent,
aflat de cele mai multe ori la nivelul critic al sărăciei.
Determinarea salariului constituie un element cheie al politicilor economice. Distingem mai multe
modalităţi de determinare a mărimii salariului şi anume:

• în cazul concurenţei perfecte – mecanismul pieţei perfecte dictează mărimea instrumentului

salariului prin respectarea mecanismelor cu funcţie de reglare anticipat prin incidenţa indicelui
pieţei; negociere directă între oferta de muncă (angajații-muncitorii) și cererea de muncă
(angajatorii-întreprinderile), între oferta de locuri de muncă (angajatorii) și cererea de locuri de
muncă (angajații).

• în cazul monopol-ului – pentru piaţa muncii salariul se va determina la un nivel impus de angajator,
dar contestat de sindicate. Rolul sindicatelor este acela de a stabili: mărimea suportabilităţi nivelului
salariului, de a preciza aspectul propriu-zis lucrativ necesar şi conform condiţiilor de muncă, precum
şi aspecte privind problemele ocupării forţei de muncă şi a calităţii acesteia. În cazul ofertei exagerate
a forţei de muncă, salariale sunt impuse de angajaţi prin intermediul sindicatelor, care vor căuta
depăşirea pragului optim al mecanismului pieţei perfecte. Sindicatul are menirea de a diminua
concurenţa către producător cu obligaţia de asumare a responsabilităţii forţei de muncă.

• în cazul monopson-ului (un singur cumpărător al resurselor forţei de muncă) – nivelul salariului este
de obicei impus de angajator şi situat mult sub limita punctului de echilibru al pieţei muncii. Mărimea
salariului, în aceste condiţii, este în favoarea angajatorului, iar acesta intră în conflicte de interese cu
sindicatul, întrucât nu se respectă protecţia socială.
 Venitul Național, rezultat al
implicării/intervenției veniturilor
factorilor de producție

Noțiuni de macroeconomie
Curs 4
 Venitul Naţional reflectă PNN evaluat la valoarea preţurile factorilor, adică valoarea totală a
rezultatelor tuturor activităților economice.

Venitul Naţional (VN) = sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de

producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi
serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate
care decurg din producţia bunurilor economice. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici,
determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se
scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi
se adaugă subvenţiile de exploatare (Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB,
exprimat în preţurile factorilor (PNBpf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A).

VN = PNBpp − A − Ii + Se sau VN = PNBpf − Amortizarea

Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică

veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele
din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie
naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente, profituri,
dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind
supuse impozitării directe.
 Aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii
preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii
macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi
se numesc indicatori reali (PIB real, PNB real).

Se mai utilizează și se pot calcula următorii indicatori economici sau indicativi:

- Produsul intern net ( PIN ) reprezintă produsul național brut la valoarea neta
- Produsul național net ( PNN ) reprezintă produsul național brut net

Venitul național (VN) reprezintă valoarea produsului național net la prețul factorilor de producție
Venitul personal (VP) reprezintă disponibilitățile cantitative a fi consumate de unitățile
economice în mod direct
Venitul disponibil (VD) reprezintă cuantumul valoric al unităților monetare disponibile a fi
consumate ulterior

PNN = PNB – deprecierea capitalului

VP = VN – contribuțiile la asigurările sociale, taxele pe venitul plătit și profitul nedistribuit
VD = VN – veniturile nedistribuite – taxe si impozite + transferuri bancare încă nerambursate
 Orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de activitatea
de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale, ajutoare, daune,
penalizări, taxe.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că venitul
naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi
soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS).

Venitul naţional disponibil (VND)

VND = VN ± STCS
Din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale,
profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din
transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii.) și se obţine venitul personal al populaţiei
(menajelor) = VPM.

Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie, se
obţine venitul disponibil al menajelor = VDM.

Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este

condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii factorilor de producţie
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii
economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici.
La nivel microeconomic, venitul reprezintă recompensarea primită de posesorii factorilor de producţie
pentru efectul rezultatul activităţii economico-umane distribuite între cei care participă la desfăşurarea
activităţii de producţie şi îmbracă una din următoarele forme: salariu, profit, dobândă şi rentă, denumit
generic venituri fundamentale.
La nivel macroeconomic, venitul desemnează expresia agregată a veniturilor fundamentale însuşite de
posesorii factorilor de producţie, care se manifestă sub următoarele forme: venit personal, venit
disponibil şi venit naţional.

1. Salariul – reprezintă forma fundamentală de remunerare a muncii salariate din întreprinderi şi

administraţii. Reprezintă suma plătită pentru obţinerea serviciului factorului de producţie muncă. Se
obţine după ce munca s-a consumat, el deducându-se din preţul încasat pentru bunul material produs,
la a cărei activitate salariatul a contribuit.
Salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă. Este cea mai frecventă formă de venit, nivelul acestuia
condiţionând situaţia economică a unui număr însemnat de persoane active şi ocupate. El exprimă atât
forma retribuirii munci executate (prin activitate productivă a lucrătorilor propriu-zişi), cât şi
remunerarea muncii celor care execută activităţi de concepţie şi conducere.
Cei care au nevoie de consum plătesc preţul necesar, la obţinerea şi folosirea capacităţii de a munci,
posesorilor acesteia. În aceste condiţii, salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii prestate, ci ca
preţ al închirierii forţei de muncă, a capacităţii de a muncii (a unor oameni liberi atât juridic cât şi
economic), fiind totodată preţ al serviciului adus prin muncă de cel ce desfăşoară activitatea lucrativă şi
care îndeplineşte condiţia de angajat.
Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza mecanismului pieţei,
fiind definitivat şi plătit după depunerea muncii, şi în funcţie de natura, cantitatea, calitatea şi condiţiile
deosebite de muncă, sau în funcţie de rezultatele obţinute prin activitatea propriu-zis lucrativă.
Dacă se cunoaşte oferta totală de forţă de muncă şi cererea totală de efect de muncă, la intersecţia curbelor
se realizează valoarea salariul de referinţă pentru numărul optim de angajaţi.
2. Renta – reprezintă un venit relativ stabil, realizat de posesorul unui bun imobiliar (teren, clădiri,
construcţii) sau mobiliar (hârtii de valoare) în schimbul transferării temporare (închirierii) a
dreptului de folosinţă al acestuia. Este un venit pe care îl aduce în mod regulat un bun, mobil sau
imobil, şi care nu este legat de o activitate productivă propriu-zisă a proprietarului acestuia. Şcoala
marginalistă a considerat că renta se formează pe baza legii randamentelor neproporţionale şi a
productivităţii factorilor de producţie. Pe măsura cultivării unor terenuri din ce în ce mai puţin
fertile, renta pentru proprietarii terenurilor cu fertilitatea cea mai ridicată este din ce în ce mai
mare.
Renta reprezintă nivelul care revine proprietarului oricărui factor de producţie a cărui ofertă este
rigidă sau foarte puţin elastică. Cu cât oferta totala este mai rigidă, cu atât renta este mai mare. Ea
nu determină preţul de vânzare, ci preţul de vânzare a bunului determină renta.
preţ Renta
P1

P2
P3
P4
P5
P6
producție
Q1 Q2 Q3 Q4 Q5 Q6

Mecanismul stabilirii cuantumului rentei

Renta economică – reprezintă plata pentru folosirea unei resurse nesubstituibile sau greu substituibile, a
cărei ofertă este rigidă sau perfect inelastică la preţ pe termen scurt. Ea apare ca o plată peste cea
normală, rezultată din preţul ridicat al acelor categorii de bunuri, satisfactori şi prodfactori a căror
ofertă este rigidă şi nu poate fi elasticizată oricât de mult ar creşte preţul.
Această situaţie este cauzată de un complex de factori: monopol, restricţii vamale, reglementări
comerciale restrictive.
Mărimea rentei economice este dată de diferenţa dintre veniturile încasate în urma valorificării unei
resurse nesubstituibile cu performanţe superioare celor medii şi cheltuieli cu utilizarea lor, sau câştigul
obţinut obişnuit în urma speculării unor situaţii deosebite.
Renta funciară – reprezintă acea categorie (formă) a rentei care este încasată de proprietarul funciar şi este
renta cu cea mai îndelungată existenţă. Conform teoriilor economice clasice aceasta se evidenţiază
prin:
• este urmarea insuficienţei terenurilor fertile care determină luarea în cultură şi a terenurilor mai
puţin fertile;
• se plăteşte pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului;
• depinde de cererea şi preţul produselor agricole din/pe piaţă. Astfel, cerealele nu sunt scumpe
pentru că se plăteşte rentă, ci se plăteşte rentă întrucât cerealele sunt scumpe”. Acest punct de
vedere este însuşit şi de şcolile contemporane de gândire economică.
Renta funciară – suma plătită de arendaş proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata un teren într-o
perioadă de timp, deci reprezintă un venit însuşit de proprietarul funciar.
Renta diferenţială – renta care provine din diferenţa de fertilitate a terenurilor;
Renta absolută – renta însuşită de proprietarii funciari (indiferent de fertilitatea şi poziţia terenurilor faţă
de piaţă) de pe toate terenurile;
Renta de monopol – renta obţinută din preţul de monopol al anumitor produse care se cultivă în condiţii
speciale şi sunt neproductibile.
Preţul pământului – reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate al unei
persoane fizice sau juridice asupra unei suprafeţe de teren, altei persoane, prin actul de
vânzare/cumpărare. Teoretic, preţul pământului este egal cu o sumă de bani care, depusă la bancă, cu
dobânda pieţii, aduce proprietarului acesteia un venit anual egal cu renta încasată de proprietar. Astfel,
se poate considera că preţul pământului este, de fapt, rentă capitalizată.
În esenţă, nivelul preţului pământului depinde de mărimea rentei „R” şi rata dobânzii „d1”, practicată
de bănci la depozitele bancare: R
Pp 
d1
Preţul pământului – mărimea şi evoluţia sa depinde de factorii următori:
• cererea şi oferta de terenuri agricole în continuă modificare va modifica preţul pământului
deoarece cererea determină preţul întrucât oferta rămâne rigidă;
• cererea şi oferta de produse agricole impune creşterea cererii de produse agricole iar scumpirea
lor stimulează creşterea de pământ şi ridică preţul acestuia întrucât oferta este inelastică;
• mărimea rentei – rentă mare implică preţ ridicat;
• rata dobânzii bancare mare – scade preţul pământului.

3. Dobânda este venitul care revine posesorului factorului de producţie capital şi reprezintă suma de bani
pe care debitorul o datorează creditorului drept recompensă pentru serviciul adus de către creditele
utilizate. Este preţul la care se vinde sau se cumpără capitalul împrumutat pe piaţa capitalului,
constituind o recompensă pentru riscul pe care şi-l asumă creditorul prin cedarea temporară a
capitalului său.
Dobânda se plăteşte şi pentru drepturile făcute de diverşi agenţi economici către instituţiile financiar-
bancare, pentru obligaţiunile emise de stat sau diverse societăţi comerciale. Fiind un surplus plătit
proprietarului, peste mărimea capitalului folosit dobânda reprezintă o formă de venit care se poate
realiza numai într-o activitate sau acţiune economică care se caracterizează prin eficienţă, în care se
produce mai mult decât se cheltuieşte.
Dobânda nominală – remunerarea efectivă a unui capital în expresie monetară la preţul pieţii. Mărimea
sa este determinată de: mărimea capitalului (cu care este direct proporţională), durata folosirii sau
a perioadei de serviciu a capitalului (cu care este direct proporţională) şi rata de piaţă.
Dobânda nominală este influenţată şi de alţii factori precum: domeniul de activitate (în care este folosit
capitalul), evoluţia economiei naţionale şi mondiale, politica monetar-financiară a statului şi rata
inflaţiei. În acţiunea lor, aceşti factori sunt interdependenţi şi acţionează în acelaşi sens sau în
sensuri diferite. Pentru unităţile economice, mărirea şi dinamica dobânzii nominale sunt deosebit
de importante întrucât ele exprimă direct condiţiile pieţii, ale cererii şi ofertei de capital.
Dobânda reală – reprezintă venitul sau remunerarea unui capital calculată prin deducerea inflaţiei din
dobânda nominală. În condiţiile în care procesul inflaţionist nu se manifestă, rata dobânzii nominale
este egală cu rata dobânzii reale. Această formă a dobânzii are o importanţă majoră pentru
stimularea economisirii veniturilor unităţilor economice şi ale populaţiei, pentru acumularea
capitalului şi creşterea investiţiilor. În raport cu inflaţia, dobânda reală poate fi:
- pozitivă – când rata dobânzii nominale este mai mare decât rata inflaţiei;
- negativă – când rata dobânzii nominale este mai mică decât rata inflaţiei.
Dobânda real-pozitivă incită în mod deosebit economiile şi utilizarea acestora pentru realizarea unor
obiective economice prin investiţii, iar dobânda real-negativă, dimpotrivă frânează economisirea
banilor şi investiţiilor lor pentru că cei care au economisit pot investirea pierderii în termeni reali.
d r1  d n1  ri , unde:
d n1 = rata nominală a dobânzii;
d r1 = rata reală;
r i = rata inflaţiei.
Dobânda simplă „D” – reprezintă venitul sau remuneraţia plătită sau primită pentru serviciul unui
capital în condiţiile în care acesta nu se capitalizează. În practică, dobânda simplă este mai rar
folosită, dar ea constituie punctul de pornire pentru alte moduri de a calcula dobânda şi pentru
calcularea dobânzii compuse. Dobânda simplă este de fapt suma absolută a acestei forme de
dobândă, calculată astfel:
D  i C , în care:
i = rata anuală a dobânzii;
i  d1  n
d 1 = nivelul dobânzii
n = numărul de ani
C = creditul sau capitalul împrumutat.
Dobânda compusă „D” – reprezintă venitul sau remuneraţia plătită sau primită pentru serviciul unui
capital în condiţiile capitalizării sale. Aceasta presupune capitalizarea dobânzii şi apare la creditele
de peste un an cu dobândă achitată la scadentă. Acesta presupune transformarea dobânzii primite
în capital, ajungându-se astfel să se calculeze dobânda la dobândă.
Masa dobânzii compuse se calculează utilizând:
D  C  (1  d 1 )n  C , sau D  C  [(1  d 1 ) n  1] unde:
C = creditul sau capitalul împrumutat;
d 1 = rata anuală a dobânzii;
n = numărul de ani.
Se mai calculează şi ca diferenţă între suma care revine proprietarului capitalului împrumutat (timp de „n”
ani) şi creditul iniţial acordat.
S n  C  D sau D  Sn  C în care:
Sn = suma ce revine proprietarului capitalului după „n” ani;
C = creditul acordat;
D = dobânda cuvenită.
Rata dobânzii – reprezintă raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat. Aceasta depinde
de raportul dintre cererea şi oferta de capital împrumutat, precum şi de inflaţie. Dacă rata dobânzii este
mai mare decât rata inflaţiei, dobânda este real-pozitivă, iar dacă este mai mică decât inflaţia, dobânda
este real-negativă. Dobânda real-pozitivă stimulează economisirea şi investiţiile.
Rata dobânzii „d1 ” (calculată prin capitalizare) se determină conform relaţiei:
D
I   100 [%],
C
şi este considerată un venitul anual, exprimat procentual, care este obţinut fie ca remunerarea pentru
orice împrumut bănesc, fie adus de obligaţiune sau valoare imobiliară, fie câştig realizat cu capitalul pe
piaţă concurenţială.
Principalele forme ale dobânzii sunt:
 dobânda pe piaţa monetară (împrumuturi pe termen scurt),
 dobândă percepută de bănci persoanelor fizice sau juridice pentru creditul acordat,
 dobânda plătită de bănci pentru depozite ale persoanelor fizice şi/sau juridice.
În aceste cazuri, nivelul ratei dobânzii este determinat de mai mulţi factori dintre care cei mai edificatori sunt:
 raportul dintre cererea şi oferta de capital,
 inflaţie,
 modul de finanţare al deficitului bugetului de stoc,
 factorul extern sau raportul de schimb monetar,
 dobânda încasată pe piaţa de obligaţiuni.
4. Profitul – denumire generică dată diferenţei pozitive dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor
realizate de un agent economic şi costul lor, considerat ca expresie a eficienţei economice. De fapt,
profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent
economic, peste costul de producţie al acestora.
Profitul este considerat expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice şi stabileşte
mărimea cantitativă determinată în acest sens fiind un rezultat al activităţii umane independente. De
aceea, obiectivul major al unităţilor economice în formează maximizarea profitului.
Altfel spus, profitul evidenţiază acea formă de venit care se cuvine pentru proprietarului neofactor-ului de
producţie numit generic abilitatea întreprinzătorului.
Faţă de aceste considerente, forma clasică de profit cunoaşte mai multe încadrări, dintre care cele mai
întâlnite sunt:
• profit legitim (legal) – realizat ca urmare a respectării prevederilor, normelor şi legislaţiei;
• profit nelegitim (nelegal) – realizat în urma încălcării prevederilor legale (creşterea artificială a
costurilor – care determină scăderea profitului, sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor
datorate statului, utilizarea dublei înregistrări contabile).
Într-o economie reală, profitul trebuie şi este impozitat conform legislaţiei fiecărei economii naţionale, iar
mărimea acestuia poate fi calculată în două variante:
• în mod absolut (ca masă a profitului) – profitul „P” se calculează ca diferenţă între veniturile
realizate „V” şi cheltuielile efectuate „C”:
P V C
• în mod relativ – profitul se calculează ca rată a acestuia, ca raport procentual între masa profitului
„P” și un indicator reprezentând fie cheltuielile (C), fie capitalul (K), fie cifra de afaceri (CA).
Astfel: Pr’ = P/C x 100 [%]
unde: Pr’ - rata profitului calculat , P - masa profitului, C - cheltuielile totale.
Rata profitului – este un indicator relativ pentru măsurarea mărimii şi dinamicii profitului care se calculează
ca raport procentual între masa (volumul) profitului „Pr” şi costuri „c”, volumul capitalului folosit „K”
sau cifra de afaceri „CA” astfel:
P P P
p1r  r  100 [%], p1r  r  100 [%], p1r  r  100[%].
c K CA

Mărimea ratei profitului diferă de la un mod de calcul la altul. A doua şi a treia formulă sunt cel mai des
folosite. Pentru domenii cu ciclu de producţie scurt sau foarte scurt, prima formulă este cea mai
adecvată, întrucât în astfel de activităţi ponderea capitalului fix este mai mică, iar diferenţa între
capitalul utilizat şi costuri are tendinţa să se diminueze.
Rata profitului se poate calcula pe produs, pe firmă, ramură economică sau economia unei ţări, şi este
deosebit de importantă pentru aprecierea eficienţei economice. Cu cât rata profitului este mai mare,
cu atât eficienta economică este mai ridicată, exprimând, sintetic, rezultatul întregii activităţi
desfăşurate în întreprindere.
Din punctul de vedere al întreprinzătorului şi al proprietarului de capital, rata profitului este cel mai
important indicator economic, întrucât prezintă comparativ rezultatele obţinute şi efortul depus, sau
evidenţiază necesitatea de efort care ar trebui pentru a se putea ajunge la rezultatul scontat sau scopul
propus.
Mobilul întreprinzătorului este de a-şi maximiza profitul. În cazul în care valoarea încasărilor este egală cu
valoarea cheltuielilor, unitatea se află la pragul de rentabilitate.

5. Rentabilitatea – evidenţiază capacitatea unei unităţi economice de o obţine profit, ca diferenţă

pozitivă între încasările obţinute din activitatea proprie (cifra de afaceri) şi cheltuielile de fabricaţie,
comercializare şi pentru tranzacţia propriu-zisă. Aceasta depinde atât de activitatea firmei (de volumul
şi calitatea ofertei, nivelul costului unitar, performanţele marketing-ului şi management-ului propriu
unităţii economice) cât şi de factorii exogeni, independenţi de firmă (nivelul preţurilor formate pe
piaţă, volumul şi dinamica cererii, preferinţele consumatorilor, intensitatea concurenţei).
Rentabilitatea se apreciază sub aspect absolut (ca masă a profitului) şi relativ (ca rată a rentabilităţii) privite
pe produs, pe firmă şi pe ramură şi poate fi remarcată ca formă a eficientei, la nivel microeconomic,
care reflectă efectele şi rezultatele nete care se obţin de o unitate de efort (cheltuită) cu factori de
producţie.
Masa profitului şi rata acestuia sunt influenţate de o serie de factori care acţionează asupra profitului şi al
ratei acestuia astfel:
• nivelul productivităţii factorilor de producţie „W” are influenţă direct proporţională datorită
preţului produsului care se utilizează. Cu cât preţul este mai mare, va fi mai mare şi profitul unitar;
• costul de producţie „C” influenţează masa profitului invers proporţional faţă de preţ. Cu cât costul
este mai mare, cu atât profitul va fi mai mic.
• volumul, structura şi calitatea producţiei acţionează asupra masei profitului atât separat cât în
totalitatea lor;
• volumul producţiei acţionează direct proporţional faţă de masa profitului;
• structura producţiei determină o creştere a profitului datorat identificării produselor cerute pe
piaţă, care au preţuri de vânzare ridicate şi de producţie mici;
• calitatea producţiei influenţează masa profitului astfel – cu cât aceasta va fi mare cu cât profitul va
înregistra o valoare mai ridicată;
• viteza de rotaţie a capitalului determină masa profitului în sensul prin care cu cât timpul de rotaţie
va fi (estimativ) mai mic, cu atât viteza de revenire (rotaţie) va fi mai mică şi masa profitului va
înregistra acumulări, şi creşteri cantitative.
Rata rentabilităţii „Rr” – reprezintă un indicator de eficienţă a activităţii firmei, calculat ca raport procentual
între masa profitului şi costurile de producţie (rata rentabilităţii capitalului consumat), sau cifra de
afaceri (rata rentabilităţii comerciale). Se poate calcula pe produs, linie sau gamă de produse sau pe
unitate de producţie.
VENITUL, CONSUMUL ŞI
INVESTIŢIILE

Comportamente economico-financiare
Curs 5
Schema venitului național și a cheltuielilor naționale, se prezintă ca un flux circular care arată modul în care
producția națională generează profituri-salarii și profituri-rente astfel încât, aceiași activitate de producție, va
forma venituri de valoare echivalentă.
Venitul (V), în procesul utilizării, se divide în două mari componente: consum (C) şi economii nete (E).
V=C+E
Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe ale populaţiei, venitul este utilizat,
în primul rând, pentru consum şi apoi pentru economii, pentru sporirea avuţiei.
Profitul se distribuie celor care au investit, transformându-se în venit. Distingem:
a) Venit marginal – venit suplimentar obținut datorat vânzării unei unități suplimentare de produs. Calcularea
venitului marginal este importantă deoarece cu ajutorul acestei mărimi se determina cantitatea optimă de
produse care aduce profit maxim. Pentru maximizare, se mărește producția până în momentul în care costul
marginal se identifica cu venitul marginal.
b) Venit național – indicator macroeconomic care măsoară efortul creativ al unei națiuni. Se calculează prin
însumarea tuturor veniturilor obținute de posesorii de factorii de producție care intervin în realizarea
producției, la nivelul ansamblul economiei naționale (totalitatea salariilor, a dobânzilor obținute de posesorii
de depozite, a rentelor proprietarilor de terenuri, ale încasărilor populației și antreprenorilor). Se mai poate
calcula scăzând din PNN totalitatea impozitelor indirecte.
c) Venitul perceput – suma maximă pe care un individ o poate utiliza pentru consum, fără sa-și afecteze rezervele
materiale sau bănești, denumite anexe sau bogății. Este format din venitul permanent (VP) și venit tranzitoriu
(VT). V=VP+VT
d) Venitul permanent – venitul care nu se modifica pe termen scurt. Este destinat consumului și nu produce
modificări în averea sau avuție.
e) Venitul real – reprezintă puterea de cumpărare a venitului nominal. Se calculează raportând venitul nominal la
indicele preturilor bunurilor de consum. Daca venitul nominal crește mai lent față de indicele prețurilor, atunci
venitul real scade.
Venitul real indică totalitate bunurilor și a serviciilor care pot fi cumpărate cu ajutorul venitului nominal într-o
anumita perioada de timp.
 Consumul
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărături de bunuri
materiale şi servicii, care părăsesc sfera producţiei destinate satisfacerii
directe a trebuinţelor personale ale populaţiei şi/sau trebuinţelor generale
de consum ale societăţii.
În abordarea problematicii consumului trebuie pornit de la concepţia potrivit
căreia desfăşurarea liberă a activităţilor economice impune subordonarea
producţiei consumului. Orientarea tuturor activităţilor care au loc în cadrul
pieţei presupune o bună cunoaştere şi evaluare a consumului, ca forţă
motrică a producţiei.
Consumul ar putea fi definit ca un subsistem final al activităților economice,
proces al reproducției și începerea unui nou ciclu de producție.
Caracterizează scopul principal al sistemului de producție, exprimând
condițiile de viață ale populației, adică nivelul de trai material și spiritual,
nivelul structural, dinamic și comportamental.
Înclinaţia medie spre consum, denumită şi rata medie a consumului, c,
exprimă cât se consumă dintr-o unitate monetară de venit;
şi se determină ca raportând consumul net la venit. De aici rezultă că:
C=cV
 mărimea consumului

C r. m. c. VD Č

C/VD VD timp

r. m. c. = rata medie de consum

dC
Č = inclinația de consum 0< <1
dV

Č = C/VD
Funcția consumului reprezintă produsul algebric dintre venitul disponibil și inclinație
C = Č * VD

Inclinația de consum reprezintă manifestarea individuala pe care agenții economici sunt capabili, doresc si
au posibilitatea de a-si condiționa mărimea consumului in funcție de dimensiunea venitului disponibil.
În cadrul factorilor care determină variaţiile consumului, mai ales în perioade scurte de timp, venitul este, de
regulă, variabila determinantă. Relaţia dintre consum şi venit a fost denumită de J. M. Keynes funcţia de
consum şi semnifică modul cum sunt influenţate nivelul, dinamica şi structura consumului de către venit.
Pentru un VD mare, de obicei, crește dimensiunea consumului:
VD ↑ → ↑ C
Acesta îmbracă forme diferite, în funcție de sfera de cuprinde, etapa de realizare și
destinația finală. După stadiul de realizare a produselor (finalizare), se distinge:
• consumul intermediar, reprezentând în expresie bănească recuperarea uzurii
fizice și morale a capitalului fizic (fonduri fizice), prin mecanismele de amortizare,
precum și consumul efectiv de bunuri materiale și servicii încorporate în produs;
• consumul final, adică consumul efectiv care s-a încorporat în produs și care
poate fi considerat ca un produs net destinat consumului final al societății. El
(consumul final) devine consumul uman ce ar urma să se realizeze în economiile
dezvoltate prin mecanismele pieței libere, supuse jocului cererii si al ofertei.
În funcție de anumite criterii, consumul final s-ar putea grupa astfel:
a) După natura produselor:
• produse alimentare;
• produse nealimentare;
• energie;
• servicii.
b) După ciclul de viață a produselor:
• bunuri de folosință îndelungata (durabile);
• bunuri de folosință semi-durabile;
• bunuri de folosință curenta (nedurabile);
• servicii.
c) După prioritățile în stadiul de satisfacere a sistemului de trebuințe:
• bunuri de prima necesitate, în special produse alimentare, apă și energie;
• bunuri de necesitate medie (nealimentare);
• bunuri de lux.
Economiştii au împărţit termenul de consum general în două părţi: consumul privat şi
cheltuielile sectorului public.
Consumul privat exprimă valoarea la preţul pieţei, a tuturor bunurilor şi serviciilor
cumpărate sau primite sub formă de venituri în natură de către populaţie şi/sau
întreprinderi, cu scop nelucrativ pentru diverse servicii prestate.
Consumul public cuprinde toate cheltuielile curente destinate cumpărării bunurilor
materiale şi serviciilor de către administraţiile publice de la toate nivelurile.
Avantajele împărţirii consumului total în acest mod în teoria macroeconomică sunt:
• Consumul privat este o preocupare centrală a economiei bunăstării. Investiţiile
private şi subdiviziunile comerciale ale economiei sunt direcţionate ultimativ (în
curentul principal al modelelor economice) înspre creşterea pe termen lung a
consumului privat.
• Consumul sectorului public poate fi considerat exogen (deoarece este separat de
consumul privat endogen), astfel încât diferite niveluri ale consumului sectorului
public pot fi considerate ca făcând parte din domeniul plin de sensuri al
macroeconomiei.
Consumul influenţează decisiv aportul muncii la crearea produsului naţional şi a
venitului global.
Un venit personal proporţional cu aportul muncii la crearea produsului şi un consum
personal proporţional cu acest venit personal va stimula creşterea aportului muncii
la activitatea economică. Dimpotrivă, un consum personal mai redus în raport cu
aportul muncii la crearea produsului naţional va determina scăderea interesului
pentru muncă, a imboldului pentru muncă şi scăderea aportului muncii şi a
producţiei.
În cadrul relaţiei de interdependenţă consum - producţie, dacă nevoia de consum
generează şi orientează activitatea umană de a produce, trebuie subliniat rolul
determinant al producţiei ca volum, structură şi calitate asupra consumului. În
general, nu se poate consuma decât dacă s-a produs, ce şi cât s-a produs.
Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori
obiectivi şi subiectivi.
În categoria factorilor obiectivi se includ: mărimea şi dinamica venitului; modificarea
aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor al
venitului. Speranţa că, în viitor, veniturile vor spori poate determina creşterea
consumului curent şi, dimpotrivă, prevederea unor venituri viitoare nesigure sau
mai reduse poate limita consumul curent; existenţa unor riscuri, ca de pildă acela
de a trăi prea puţin pentru a putea beneficia de bunurile viitoare; modificările
neprevăzute ale valorii capitalului şi neluate în considerare în calculul de
previziune a venitului, datorate schimbării preţurilor şi dobânzilor; modificările
politicii fiscale, fie în scopul trecerii la o politică bazată pe constituirea de fonduri
proprii, fie invers, care pot lărgi sau restrânge cererea de consum; rata dobânzii.
Factorii subiectivi de care depind cheltuielile de consum decurg din caracteristicile
naturii umane, care determină nevoile subiective şi obiceiurile indivizilor. Aceştia
sunt: nivelul consumului atins într-o perioadă dată, care devine, cu timpul, un
minimum psihologic în afara circumstanţelor restrictive; publicitatea şi sistemul de
ofertă; influenţa socială a altor consumatori şi a tuturor factorilor socio-culturali;
evaziunea din statutul social real; dorinţa acelora cu venituri mai coborâte de a
aborda modul de viaţă al celor cu venituri mai ridicate; apariţia produselor noi.
În cadrul factorilor care determină variaţiile consumului, mai ales în perioade scurte
de timp, venitul este variabila determinantă. Relaţia dintre consum şi venit a fost
denumită ”funcţia de consum” şi semnifică modul cum este influenţate nivelul,
dinamica şi structura consumului de către venit.
Consumul de bunuri și servicii este studiat cu ajutorul bugetelor de familie. Ele arată
structura consumului și evoluția acestuia în funcție atributele necesității vitale,
cum ar fi: existentă, mediu, sex, vârsta, instruire, venituri.
Partea din venit care depășește consumul o reprezintă economisirea sau economiile.
E=V–C E=I+T
Ele fiind folosite de agenții economici pentru investiții și/sau tezaurizare.
Venitul se transforma în cheltuieli pentru consum și cheltuieli pentru producție, adică:
V = C + E unde, V = venit, C = consum, E = economisiri, I = investiții și T = Tezaurizare
 Economisirea / Economiile
În procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este destinată economisirii, formându-se
economiile nete.
Economisirea sau economiile = partea din venitul național rămasă neutilizată după efectuarea
cheltuielilor.
Prin economisire/economii nete se înţelege partea din venit care nu este consumată:
V–C=E
Dacă la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile
brute.
Structura economiilor poate fi analizată din mai multe puncte de vedere.
În funcţie de sursele de finanţare există economii ale sectorului privat şi economii ale sectorului
public.
Prin economii nete se înţelege, de regulă, partea din venit care nu este consumată, deci V – C = E.
Dacă la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile brute.
Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre economiile nete şi venit, ca şi tendinţa acestora, se
exprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală.
Înclinaţia medie spre economii, denumită şi rata medie a economiilor, e, exprimă cât se economiseşte
dintr-o unitate monetară de venit şi se determină raportând economiile nete la venit. De aici rezultă că:
E=eV
În aceasta condiție VD (obținut din economisire) practic va reprezenta pe termen ulterior o
dimensiune capabilă să mărească valoarea consumului ulterior sau economiilor ulterioare.
În aceste condiții, rata medie a economisirii reprezintă înclinația medie spre economisire a agenților
economici, exprimată prin valoarea economiilor totale disponibile la un anumit moment și intr-o economie
socotită spațiu economic social definit.
E = ē · VD ē VD
ē = E/VD r.m.e ē

VD timp

ē = rata medie a economisirii r.m.e =rata medie a economisirii

Prin raporturile totale ale VD = C + E comportamentul economiei naționale la
nivel balanțier se poate găsi într-una din formele:

Înclinația marginală spre economisire, reprezintă o funcție a economiilor,

raportată prin valoarea diferenței economiilor în condițiile creșterii VD cu o
unitate.

e’ = ΔE/ ΔVD
e’ = înclinația marginală spre economisire
Ponderea principală în totalul economiilor o deţin economiile sectorului privat, îndeosebi, economiile
private ale persoanelor şi familiilor, în raport cu economiile nedistribuite ale corporaţiilor şi ale
sectorului public.
După modul cum se iau deciziile de economisire, pot exista: economii libere şi economii forţate.
• Economiile libere sunt economiile corespunzătoare unui ideal individualist, rezultate dintr-un non-
consum. Potrivit împrejurărilor care determină apariţia unui non-consum, economiile libere pot fi:
– economiile destinate = economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi activă, dintr-o alegere
între consum şi non-consum, care reprezintă partea de venit sustrasă consumului imediat, cu
intenţia de a-i destina valoarea altor întrebuinţări;
– economiile reziduale reprezintă economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi pasivă; ele
sunt un reziduu al consumului; ele nu reprezintă un sacrificiu al prezentului pentru viitor.
• Economiile forţate exprimă economiile provenite din procedee mai mult sau mai puţin discrete, care
limitează partea de opţiune individuală în repartiţia venitului între consum şi economii. Ele reprezintă
surplusul economiilor efective peste ceea ce s-ar economisi dacă nu ar exista o constrângere
exterioară, deliberată sau nu, care să impună această alegere deţinătorului de venit şi care conferă
economiilor un caracter colectiv.

Într-o economie de piaţă la baza incitaţiei spre economii se află numeroşi factori:
a) dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp - se renunţă la o satisfacţie imediată în
favoarea unei satisfacţii viitoare, considerată de preferat. Un asemenea raţionament este condiţionat
de utilizarea diferită în timp a bunurilor;
b) dorinţa de îmbogăţire - este dorinţa de a acumula mijloace care să permită creşterea veniturilor
viitoare, fie în condiţii de satisfacţie prin bunuri de consum durabile, fie în condiţii de venituri
monetare (care pot conduce la crearea de capitaluri tehnice noi prin investiţii sau la însuşirea directă a
capitalurilor tehnice deja existente – altfel spus – plasament);
c) întârzieri de adaptare a consumului - o asemenea situaţie există atunci când dispare dorinţa de noi
cheltuieli imediate.
O astfel de economie poate îmbrăca două forme:
- forma elementară, care se manifestă la consumatorii de o anumită vârstă, mai puţin
sensibili la creşterea consumului, mai ales dacă venitul creşte după ce modul de viaţă este bine
determinat de mai mulţi ani;
- forma raţională, care se manifestă atunci când, deşi venitul este în creştere, economia nu
poate face posibil accesul la noi cumpărături dorite decât dacă se depăşeşte un anumit prag;
d) preferinţa pentru lichiditate - o dată atins un anumit nivel de consum, în anumite împrejurări,
se preferă, abţinerea de la consum în plus în favoarea păstrării venitului excedentar sub formă
lichidă. Printre motivele care stau la baza banilor lichizi sunt:
- tranzacţia, pentru a face faţă cumpărăturilor curente;
- precauţia, pentru a face faţă unor cheltuieli neprevăzute;
- speculaţia pentru a se profita de ocaziile favorabile unor cumpărături (titluri la bursă).
 Investiţiile
Investițiile reprezintă totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărare de bunuri de capital in
vederea sporirii tezaurului sau a avuției societății.
Formarea de capital - implică cu necesitate efectuarea de investiţii. Investițiile sunt de mai multe feluri:
- Investiții nete;
- Investiții brute;
Investiția neta - presupune partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului;
- se concretizează prin acumularea neta de capital;
Investiția brută - este investiția neta plus capitalul fix. Ea reprezintă creșterea volumului stocurilor
materiale.

Orice investiţie (netă) presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de producţie.
Aceste venituri sunt economisite.
În funcție de modul de analiză sau catalogare a investițiilor distingem:
1 – investiții de înlocuire, adică categoria bunurilor care pentru a realiza o producție superioară și
rentabilă necesită înlocuirea totala sau parțială a mijloacelor de producție utilizate.
2 – investiții de dezvoltare, se mai numesc investiții pentru formare de capital. Aceste investiții se
caracterizează prin faptul prin care întreprinzătorul, pentru a-și mări avuția, este determinat să
achiziționeze noi forme de mijloace de producție, bunuri și servicii care să-i confere o mărire a
patrimoniului.
3 – investiții ale proprietății publice și/sau private, adică categoria de investiții care sunt
determinate de mărirea capacităților de producție sau ale domeniilor de activitate.
4 – investiții reprezentative ale locului de desfășurare al activității de baza, dintre care amintim:
investiții în/ ale industriei, investiții ale/ în agricultură, investiții în/ ale sănătății, învățământului,
apărare națională, sectorul public (bugetat).
Decizia de investiții reprezintă asumarea responsabilității managerului sau întreprinzătorului de a opta pentru
economisire sau consum, în funcție de principalele preocupări momentane, caracteristice activității
economice.
La nivel național general, decizia de consum sau decizia de investiții este luată doar pentru momentul imediat
următor și caracterizează momentul real al economiei, în diagrama ciclului economic.
VD
C
C
I
VD E

timp
C = consum
I = investiții

Variabilele după care se calculează dimensiunea raporturilor consumului și al economisirilor, sunt

cunoscute ca fiind expresii matematice cunoscute ca multiplicator al investițiilor sau
accelerator al consumului și reprezintă orientarea agentului economic decizional asupra
dispoziției de a consuma sau a economisii în funcție de perioada anunțată.
Clasificare investițiilor

1. După modul de folosire al bunurilor de capital achiziționate:

a) investiții de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din funcție, ca
urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea;
b) investiții pentru dezvoltare sau investiții nete, destinate sporirii volumului capitalului
tehnic real, adică formării nete a capitalului.
2. După tipologia proprietății:
a) investiții private - efectuate de sectorul privat;
b) investiții publice - efectuate de către stat.
3. Indicatori economici ai deciziei de investiții:
a) raportul dintre valoarea prezentă a venitului, ce urmează să fie obținut din investiție și
costul investiției;
- dacă decizia de a investi este favorabilă, valoarea prezentă a venitului este mai mare sau
cel mai mult egala cu mărimea costului investiției;
- în situația în care costul investiției este mai mare decât valoarea prezenta, investiția nu
trebuie realizata;
b) raportul dintre rata venitului net actualizat și rata reala a dobânzii (sau costul de
oportunitate al investiției.
- rata venitului net se determina raportând profitul net actualizat la costul investiției, iar
rata reala a dobânzii este egala cu diferența dintre rata nominala (de piață) și rata inflației. Atunci
când rata venitului net este mai mare sau egala cu rata reala a dobânzii, investiția se poate realiza.
Economiile apar ca o condiţie a investiţiilor nete.
Cuvântul economic, economisire, economie, s-a rezumat la neconsumarea venitului, însă privind
din punct de vedere funcțional, economiile sunt veniturile neconsumate distincte de
investiții.
Unii autori susţin că ceea ce se economiseşte din venit, prin non-consum, nu este obligatoriu şi
întotdeauna să fie egal cu valoarea veniturilor investite. Veniturile economisite pot fi utilizate
ca investiţii, plasamente de capital sau pot fi tezaurizate; de asemenea, o parte a veniturilor
investite poate proveni nu din veniturile economisite, ci din crearea de monedă care produce
venituri ce nu sunt rezultate din activitatea economică.
Se face o delimitare netă între investiţii, plasamente de capital şi tezaurizare.
Capitalul investit lucrează și produce împreună cu ceilalţi factori de producţie bunuri materiale şi
servicii. Atât investițiile cât și economiile sunt esențiale în creșterea economică. Economiile în
sine nu ajuta creșterea economica dacă nu sunt investite și utilizate în mod productiv.
1. Plasamentele de capital sunt operaţiunile prin care deţinătorii de capital întrebuinţează
fondurile (economiile) în afara activităţii lor de bază, în scopul de a obţine profituri cât mai
ridicate. Capitalul plasat apare doar ca aducător de câştig. Plasamentele de capital au o largă
sferă de cuprindere:
- plasamente în hârtii de valoare - obligaţiuni, acţiuni, rente.;
- plasamente imobiliare - în terenuri, construcţii, lucrări de infrastructură;
- achiziţionarea de bunuri mobile - metale preţioase, tablouri, mobilă şi obiecte de artă,
mărci poştale, care vizează sporirea simţitoare a capitalului când se scontează creşterea în
perspectivă a preţului bunurilor cumpărate.
2. Tezaurizarea, respectiv punerea deoparte şi păstrarea neproductivă a valorilor, are drept
rezultat scoaterea unor importante mijloace din circuitul monetar şi economic pentru utilizarea
masei economisite ulterior, în scopuri avantajoase și profitabile.

Rolul investiţiilor
Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei,
asupra tuturor agenţilor economici. Prin investiţii sporeşte şi se modernizează capitalul –
factor de producţie.
Investiţiile nete constituie suportul material al creării de noi locuri de muncă şi sporirii înzestrării
tehnice a muncii, al promovării celor mai noi şi eficiente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii
moderne în producţie, al modernizării structurii şi diversificării producţiei, al creşterii
productivităţii factorilor de producţiei şi al rentabilităţii, a competitivităţii, a creşterii
economice şi a venitului şi consumului. Prin urmare, creşterea consumului în viitor implică, în
mod necesar, folosirea unei părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.
 Eficienţa economică a investiţiilor
Imboldul la investiţii depinde de eficienţa economică a acestora.
Eficienţa economică a investiţiilor exprimă, în general, raportul dintre rezultatele economice utile
obţinute pe multiple planuri de pe urma acestora şi efortul de investiţii. O investiţie, pentru a
aduce avantaje maxime, impune ca decizia de investiţii să se bazeze pe calcule de eficienţă şi
analiză riguroasă a condiţiilor în care se va realiza, să ţină seama de faptul că investiţiile sunt
supuse unui regim de incertitudine.
Realizarea investiţiilor este un proces ireversibil. Cazurile întâlnite în practică de investiţii asistate,
de investiţii de capital fix realizate şi puse în funcţiune, dar care necesită imediat după
această dată noi fonduri de modernizare sau capacităţi de producţie care stau nefolosite,
sunt consecinţa unor decizii care nu s-au luat pe baza unei analize riguroase, având efecte
negative asupra rezultatelor financiare ale agenţilor economici.
Pentru creşterea eficienţei economice a investiţiilor este necesar să se acţioneze atât în perioada
de pregătire a investiţiei, cât şi în perioadele de execuţie şi de realizare a parametrilor
tehnico-economici proiectaţi. Prezintă importanţă stabilirea mărimii optime a capacităţii de
producţie, realizarea unei structuri raționale a investiţiilor, creşterea ponderii echipamentelor
de producţie la nivelul tehnicii avansate, reducerea perioadelor de realizare a obiectivului de
investiţie, cât şi de realizare a parametrilor proiectaţi.
 Creşterea Economică şi
Echilibrul Economic

Creștere și dezvoltare economică, Echilibrul economic

Curs 6
În contextul general al dezvoltării teoriei economice şi al intervenţiei statului în mecanismul de funcţionare a
economiei naţionale, a pieţei libere, creşterea economică şi echilibrul economic reprezintă probleme
fundamentale ale teoriei şi practicii economice.
Creșterea Economică - constă în sporirea cantitativă a activităților și a rezultatelor acestora, pe ansamblul
economiei naționale, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la această sporire;
- evoluție pozitivă de ansamblu a societății;
- șansa pentru o viață mai bună
Teoria creşterii economice abordează probleme care vizează macroeconomia, adică economia naţională în
ansamblul ei. Ea studiază procesele economice în dinamica lor pe termen lung, cauzele dezvoltării în
perspectivă a economiei, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea echilibrului dinamic precum
şi alegerea strategiei care să asigure traiectoriile cele mai favorabile ale indicatorilor macroeconomici. Ea
are ca obiectiv sporirea producţiei naţionale în vederea satisfacerii mai bune a trebuinţelor umane.

Creșterea economică zero semnifică situația în care rezultatele economice absolute și populația totală
sporesc în același ritm, iar nivelul rezultatelor PIB pe locuitor rămân constante.

Creștere Economică – evoluția unor mărimi economice agregate într-un cadru spațial și temporal. Implică
expansiune și recesiune, adică dezvoltare economică.
Subzistență = subdezvoltare socio-economică.

Creșterea economică reprezintă variația pozitivă a producerii de bunuri și de servicii într-o economie pe o
perioadă determinată, în general îndelungată. Indicatorul cel mai utilizat pentru a măsura creșterea este
produsul intern brut (PIB).
Se disting două tipuri de creștere economică: extinsă și intensivă.
- În primul caz, procesul se realizează prin sporirea factorilor de creștere extinsă.
- În al doilea - datorită factorilor de creștere intensivă.

Atunci când pentru creşterea producţiei naţionale s-au folosit mai multe persoane, mai multe
maşini, cantităţi mai mari de materii prime, suprafeţe de terenuri mai mari, creşterea
economică este extensivă. Ea este o creştere obţinută prin mărirea volumului factorilor de
producţie folosiţi. Acumulare susținuta cu efort investit și creștere a capacităților de
producție (țările sărace, subdezvoltate și în curs de dezvoltare).
Creşterea economică intensivă desemnează creşterea producţiei naţionale, prin îmbunătăţirea
calităţii şi folosirea mai eficientă a factorilor de producţie (țările dezvoltate și puternic
dezvoltate).
Odată cu dezvoltarea și stăpânirea realizărilor moderne în domeniul științei și tehnologiei, factorii
de creștere intensivi devin predominanți. În viața reală, nu există tipuri extinse și intensive de
creștere economică în forma lor pură. Există interconectarea și interacțiunea dintre ele.
Măsurarea creșterii economiei se realizează prin calcularea ratelor de creștere a PIB-urilor din
țările lumii în termeni de PIB (la valoarea de piață a tuturor bunurilor și serviciilor finale
produse pe o perioadă determinată pe plan intern, ținând seama de inflație) sau a utilizării
acesteia (pe cheltuieli). Pentru estimări aproximative, se folosește Regula de 72 - metoda
empirică de estimare a perioadei în care valoarea se dublează pentru o creștere constantă cu
un anumit procent:
T ≈ 70/r ;
unde r este procentul anual de creștere, T este perioada (în ani) de dublare a sumei.
Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o
tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu
compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe
planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei perspective nefavorabile. Cele
trei sensuri ale creşterii economice sunt surprinse în anumite sisteme de gândire prin noţiunea de
reproducţie socială (simplă, lărgită, restrânsă). În opinia unor economişti, creşterea economică este
sinonimă cu dezvoltarea economică şi chiar cu progresul social economic.
Majoritatea economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică
nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun.
Cele două noţiuni au unele elemente comune:
- ambele sunt procese evolutive;
- au la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori;
- finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg.
În această situaţie, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe lângă creşterea
economică, îşi asociază şi modificări structural-calitative în economia naţională şi calitatea vieţii
oamenilor. Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază cel de
progres economic. Acesta evidenţiază specificul şi sensul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie
cu etapele anterioare, şi constituie suportul unei viziuni optimiste asupra evoluţiei societăţii în
perspectivă.
Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu
de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică
şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a
economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor.
 Conceptul de creştere economică
Noţiunea de creştere economică a fost introdusă de economistul englez Roy F.Harrod, în 1939, iar
primele căutări teoretice sistematice încep în anii ’30, când criza economică a deplasat
preocupările economiştilor de la analiza microeconomică spre analiza problemelor
macroeconomice, pentru a găsi factorii creşterii economice pe termen lung şi, totodată,
soluţii pentru politicele economice ale ţărilor cu economie de piaţă.

Teoria creşterii economice, reprezintă ca o componentă a ştiinţei economice contemporane, deşi

s-a conturat după cel de-al doilea război mondial, îşi are originea în secolul al XVIII-lea.
În literatura economică există concepţii diferite referitoare la definirea creşterii economice.

Definim creşterea economică ca fiind procesul complex de lungă durată de sporire a producţiei
naţionale exprimată prin produsul intern brut real sau produsul naţional brut real atât total,
cât şi pe locuitor, în condiţiile folosirii cu eficienţă sporită a resurselor economice în scopul
ridicării nivelului de trai şi în condiţiile compatibilităţii relaţiilor om - societate - natură, a
intereselor generaţiilor prezente cu cele viitoare.

Creşterea economică exprimă procesul complex de evoluţie de lungă durată, care se manifestă
printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale unei economii naţionale. Ea nu poate fi
analizată decât într-o perioadă lungă.
Creşterea economică reprezintă mişcarea profundă a unei economii în întregime, după ce se
elimină mişcările sezoniere sau ciclice.
Pentru a exista creştere, nu trebuie doar ca producţia să crească, ci şi ca mişcarea ascendentă să
fie durabilă şi nu întâmplătoare. Din acest punct de vedere, al perioadei în care are loc
creşterea economică, ea nu se identifică cu expansiunea, ca fază a ciclului economic ce
desemnează mişcarea de sporire a producţiei naţionale pe termen scurt (şi deci reversibilă),
în timp ce creşterea economică desemnează un fenomen pe termen lung, o mişcare
ascendentă a unor mărimi macroeconomice (creşterea PIB, a venitului naţional) pe o
perioadă îndelungată.
Scăderea temporară a producţiei nu înseamnă oprirea creşterii; în special recesiunile sunt parte
integrantă a creşterii economice. Prin urmare, creşterea economică include atât expansiunea,
cât şi recesiunea din mai multe cicluri economice succesive.

Creşterea economică este un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin modificările

cumulative ale condiţiilor de producţie.

Conceptul de creştere economică reflectă modificările cantitative ale producţiei reale, totale şi pe
locuitor, iar dezvoltarea economică reliefează aspectele calitative ale activităţii economice,
respectiv modificările intervenite în structurile teritoriale, organizaţionale, de producţie şi de
ocupare a forţei de muncă, în structurile mediului şi ale standardului de viaţă.

Pe o perioadă îndelungată, procesul creşterii economice determină modificarea structurilor

economice şi instituţionale, contribuind astfel la dezvoltarea economică a societăţii.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi compatibilitate
a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil
de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi
susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca sistemul să fie operaţional, este necesar ca
această susţinere sau viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele patru
dimensiuni ale dezvoltării durabile plecând de la energie, agricultură, industrie până la
investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ:

- redimensionarea creşterii economice, având în vedere accentuarea laturilor calitative ale
producţiei;
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale: un loc de muncă, hrană,
energie, apă, locuinţă şi sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii demografice
necontrolate);
- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
- reorientarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor privind mediul şi economia.
Aspectele multiple ale dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi ocuparea populaţiei până la
egalitatea dintre sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale, sunt tratate întro viziune
integratoare, accentul fiind pus pe lărgirea posibilităţilor de manifestare a opţiunii oamenilor.
Longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă sunt considerate esenţiale. Acestea stau la baza
indicelui dezvoltării umane (IDU) care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi
complexe.

Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de
cuprindere în învăţământ, ce reflectă nivelul de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a
standardului de viaţă.

Problematica dezvoltării durabile a rămas şi va rămâne în actualitatea preocupărilor mondiale mai

ales datorită discrepanţei care există între recunoaşterea teoretică a importanţei acesteia şi
rezultatele concrete înregistrate până în prezent, subsumate ideii de progres social.

Strategia dezvoltării durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să
favorizeze compatibilitatea sistemelor ce se intercondiţionează în timp şi spaţiu, colaborarea şi
cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.

Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi
economic, prin distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare.
Problemă comună a tuturor ţărilor la nivel planetar, strategia dezvoltării durabile trebuie
abordată ţinând seama de decalajele existente astăzi în lume, de împărţirea ţărilor în dezvoltate
şi subdezvoltate.
 Măsurarea creşterii economice şi problema ratei de
creştere economică
Indicatorul cel mai frecvent utilizat pentru a măsura creşterea economică este produsul intern
brut (PIB) sau produsul naţional brut (PNB), pe total şi pe locuitor. Pentru eliminarea efectului
variaţiilor de preţuri, acest produs este exprimat în termeni reali, adică în preţuri constante.
Măsurarea creşterii economice se face prin compararea PIB sau PNB de la începutul
intervalului cu cel de la sfârşitul intervalului. Măsurarea se efectuează prin ritmul sporului PIB
sau PNB real, total şi pe locuitor.

Progresul economic şi social al oricărei ţări se află în strânsă dependenţă cu creşterea economică.
De sporirea continuă şi în ritm optim a venitului naţional depinde realizarea obiectivelor pe care
şi le propune societatea în etapa dată. Ritmurile înalte de creştere economică permit
obţinerea unor sporuri absolute mai mari şi, prin urmare, duc la ridicarea mai rapidă pe
trepte superioare de civilizaţie materială şi spirituală.

De la un anumit nivel de dezvoltare economică, ritmurile mai înalte de creştere economică în

ţările mai puţin dezvoltate determină obţinerea unor sporuri ale producţiei pe locuitor egale
şi apoi mai mari ca în ţările dezvoltate economic, accelerarea reducerii decalajelor relative,
intrarea într-o nouă etapă, aceea a eliminării decalajelor absolute.
 Resursele şi factorii creşterii economice
În analiza creşterii economice, resursele şi factorii creşterii au roluri diferite. Astfel, resursele
creşterii economice reprezintă potenţialul de substanţe minerale utile, potenţialul uman, de
cercetare ştiinţifică și sectorul financiar de care dispune societatea la un moment dat.
Din resurse se creează factorii creşterii economice care sunt utilizaţi şi care determină
posibilităţile reale de dezvoltare a societăţii.

Factorii creşterii economice sunt componentele care participă direct în procesele de producţie,
determinând ritmul şi eficienţa acestora. Resursele se transformă în factori ai creşterii într-un
flux neîntrerupt, marcat de condiţiile naturale şi economice existente, de obiectivele
societăţii.
Transformarea ireversibilă a resurselor în factori ai creşterii economice este dominată de spaţiu,
timp şi de progresul tehnic.
• Trăsătura spaţiu - determină ca resursele minerale să se găsească la distanţe şi adâncimi
convenabile faţă de locul unde se desfăşoară procesul de producţie, astfel încât factorii de
creştere să îndeplinească cerinţele economice.
• Trăsătura timp - impune ca transformarea în factori ai creşterii şi transportul acestora la locul
de producţie să se facă în durate de timp acceptabile, în orice perioadă a anului.
• Trăsătura progres tehnic - determină eficienţa extracţiei, respectiv costul factorilor,
posibilitatea de utilizare a unor resurse mai sărace în substanţe utile prin intermediul unei
tehnologii perfecţionate de extracţie.
 Factorii direcți ai creșterii economice
• Resursele umane – oferta de muncă;
– educație;
– disciplină;
– motivație.
• Resurse naturale – pământ;
– resursele subsolului;
– petroliere și de combustibil;
– condițiile climatice.
• Stocul de capital – mașini;
– echipamente;
– clădiri;
– căi de transport și comunicare
• Tehnologie – știință;
– inginerie;
– organizare;
– management;
– antreprenoriat;
– cercetare.
 Factorii indirecți ai creșterii economice
- dimensiunea cererii agregate;
- capacitatea de absorbție a pieței;
- eficiența sistemului bancar-financiar;
- rata economisirii și a investițiilor (E), (I), (T).
- cadrul mediului internațional;
- competitivitatea producției nete;
- migrația forței de muncă în raport cu străinătatea (plecați calificați);
- înclinația spre export;
- politica bugetară/fiscală a statului;
- înclinația (tendința) marginală de export/import.

Creșterea economică poate fi analizată:

– cantitativ - creșterea capitalului și a resurselor de muncă determină creșterea producției,
productivității, dar și a energiei consumate.
– calitativ - creșterea eficienței, a mediului instituțional și/într-o economie favorabilă determină
creșterea productivității absolute, a investițiilor, a tezaurizărilor cu reducerea consumului
specific și a efortului productiv.

Resursele de muncă potenţiale, pentru a deveni un factor de creştere economică, trebuie să

dispună de calificarea cerută de procesul de producţie, care-i conferă calitatea necesară,
concomitent cu asigurarea şi a celorlalţi factori necesari.
Resursele de investiţii, devin factori ai creşterii numai după transformarea lor în capital fix şi
circulant productiv.
Resursele funciare, silvice, de apă se transformă în factori ai creşterii în măsura în care devin
suprafeţe agricole, cantităţi de lemn, debite de apă, ce pot fi şi sunt utilizate în procesele de
producţie.
Opiniile privind numărul factorilor economici, locul şi rolul lor au evoluat pe măsură ce teoria
creşterii economice a început să capete consistenţă şi mai ales când s-au dezvoltat cercetările
economice care au urmărit să stabilească corelaţiile ce se formează între elementele
proceselor de producţie.
Factorii de producţie formează o unitate, se află în interdependenţă; acţiunea lor determină
particularităţile activităţilor economice şi dimensionează aspectele ei cantitative, structurale
şi calitative. Fiecare factor de producţie apare ca o unitate a unor determinări cantitative,
calitative şi structurale.
Susţinerea creşterii economice presupune sporirea cantitativă dar mai ales calitativă a
consumului, schimbările structurii acestuia.
 Factorul uman şi investiţiile în resurse umane
Factorul uman contribuie la creşterea economică prin sporirea volumului de muncă prestată la scara
macroeconomică de către populaţia ocupată în cadrul timpului de muncă efectiv, precum şi prin
calitatea acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii. La baza factorului uman se
află resursele de muncă.
Resursele de muncă sau potenţialul de muncă - exprimă totalitatea persoanelor în vârstă legală de
muncă şi apte de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt convenţionale, fiind determinate în mod
diferenţiat în fiecare ţară, potrivit legislaţiei în vigoare.
Potenţialul de resurse de muncă depinde de factorii demografici: densitatea populaţiei, natalitatea,
mortalitatea, mişcarea migrațională internaţională, durata medie de viaţă, a vieţii active,
condiţiile de trai.
Din resursele de muncă, o parte constituie populaţia activă, iar cealaltă parte formează populaţia
inactivă.
Mărimea populaţia activă şi ponderea acesteia, depind de: evoluţia demografică anterioară, durata
şcolarizării, structura pe sexe a populaţiei, reglementarea vârstei de pensionare, normalitatea,
respectiv gradul de infirmitate a populaţiei.
Din populaţia activă, cea care-şi aduce efectiv contribuţia la crearea de noi bunuri materiale şi servicii
este populaţia ocupată. Aceasta cuprinde persoanele care au un loc de muncă, prestează efectiv
o muncă şi obţin un venit din prestarea muncii. Populaţia ocupată nu include elevii şi studenţii,
persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
Dimensiunile muncii depind atât de numărul persoanelor ocupate în activitatea economică, cât şi de
durata timpului de muncă.
Potenţialul de muncă este influenţat şi de calitatea factorului uman, care se află în strânsă legătură atât
cu nivelul de instruire profesională şi de cultură generală, cât şi cu nivelul de dezvoltare economică a
ţării. Între conţinutul factorului uman şi nivelul general de dezvoltare a societăţii există permanent o
relaţie de interdependenţă, de intercondiţionare.

Creşterea calităţii factorului uman depinde de dezvoltarea învăţământului, a activităţilor cultural-

artistice şi de ocrotirea sănătăţii. Investiţiile în resurse umane sunt considerate cele mai eficiente
investiţii şi factori importanţi ai creşterii economice.

Cheltuielile pentru învăţământ contribuie la sporirea eficienţei economice iar expresia cea mai sintetică
a eficienţei economice a cheltuielilor pentru învăţământ o reprezintă contribuţia la creşterea
economică. Activităţile social-culturale contribuie, alături de învăţământ la creşterea calităţii
factorului uman, crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor morale
şi etice, ridicarea gradului de educaţie şi civilizaţie. Prin urmare, resursele financiare destinate
culturii şi artei intră în componenţa investiţiei în resurse umane. Ele au un efect indirect şi mai
îndepărtat, influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în final, contribuie la creşterea
economică.

Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii.
Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă medicală, ci şi o problemă cu profund caracter social
făcând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social economice de dezvoltare.
Total populație naționale = populație activă + populație inactivă
populație activă = populație ocupată + populație neocupată
populație ocupată = cu timp integral (to = 8 h) + cu timp parțial (to < 8 h)

Eficienţa economică a ocrotirii sănătăţii se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate

de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii
altora. Păstrarea sănătăţii conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la
creşterea capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în
ansamblu, la creşterea venitului naţional.
Investiţiile în resurse umane, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale exercită o anumită
influenţă asupra economiei, asupra dezvoltării economice. Ele contribuie la întreţinerea,
refacerea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a indivizilor, la formarea şi ridicarea calificării
acestora, la reproducerea forţei de muncă.
Factorul natural. În cadrul resurselor economice, un rol deosebit revine resurselor naturale.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel dintâi izvor
al resurselor materiale şi cadrul existenţei şi al activităţii oamenilor. Direct sau indirect,
natura oferă aproape toate cele necesare existenţei omului şi progresului societăţii.
Problemele folosirii raţionale, ale conservării şi economisirii resurselor naturale de toate
felurile au devenit tot mai stringente în ultimul timp.
 Capitalul real şi investiţiile (acumularea capitalului real)
Acumularea declanşează efecte antrenante multiple, cantitative şi calitative în toţi factorii creşterii
economice şi asupra producţiei, venitului naţional şi produsului social.
De volumul, structura şi dinamica fondului de acumulare, de nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor
depinde crearea de noi capacităţi de producţie şi modernizarea celor existente, sporirea forţei de
muncă atrasă în procesul de producţie şi calitatea acesteia, atragerea în circuitul economic a noi
resurse naturale.
În etapa dezvoltării intensive, funcţiile acumulării sporesc. Se realizează dotarea muncii cu mijloace
automatizate, cibernetizate, roboţi şi calculatoare, se ridică nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor,
se modernizează structura economiei naţionale şi, prin toate acestea, se măreşte productivitatea
muncii sociale, eficienţa fondurilor fixe şi circulante, se intensifică legăturile calitative ale
dezvoltării. Iată de ce putem aprecia că acumularea capitalului real privit cantitativ şi structural
constituie factori hotărâtori ai creşterii economico-sociale.
De intensitatea acumulării şi eficienţa ei, depinde creşterea economică cu o rată a acumulării înaltă
(bineînţeles, dacă dimensiunile ei se situează în limitele socialmente necesare). Se obţine şi un ritm
înalt de creştere economică.
Acumularea capitalului real poate avea loc la nivel tehnic-calitativ constant sau prin încorporarea
economică a progresului tehnic. În condiţiile acumulării extensive, adică a sporirii capitalului fix şi
circulant la nivel tehnic constant, datorită relaţiei strânse existente între creşterea economică şi
acumulare, pare foarte plauzibilă ideea că, pe măsura sporirii ponderii fondului de acumulare în
venitul naţional, are loc ridicarea ritmului de creştere economică deoarece vor fi puse în funcţiune
mai multe mijloace de muncă şi un număr mai mare de lucrători vor fi atraşi în procesul de
producţie.
 Factorul informaţional tehnologic
Paternitatea ideii corespunzător căreia inovaţia creează stimuli pentru creşterea capitalistă şi permite
explicaţia fluctuaţiei economice în ciclurile lungi este determinată prin:
a) inovaţii fundamentale (radicale sau de bază) prin care înţelege acele inovaţii care generează
sectoare de producţie complet noi şi care schimbă radical direcţia dezvoltării;
b) inovaţii de raţionalizare (îmbunătăţire) care au loc în perioadele în care sectoarele noi se
maturizează şi se manifestă o anumită saturare faţă de produsele lor, care au ca scop să le
prelungească viaţa. Inovaţiile fundamentale au un rol major în procesul creşterii întrucât creând
sectoare noi acestea se extind rapid şi generează noi pieţe, sub impactul cererii şi al concurenţei,
îşi concentrează şi-şi dezvoltă capacităţile de producţie, promovează procese de îmbunătăţire a
produselor şi a proceselor de fabricaţie.

Consumul. Creşterea cantitativă şi mai ales calitativă a consumului - factor al creşterii economice.
Creşterea economică este privită ca un proces cantitativ care depinde exclusiv de producţie, făcându-
se abstracţie de consum. Analizarea procesului de creştere devine astfel unilateral.
Realizarea unui ritm optim de creştere economică presupune optimizarea tuturor elementelor
sistemului printre care şi crearea unui raport optim între producţie şi consum.
Continuarea creşterii depinde de satisfacerea unor nevoi dinamice reale şi relativ imediate, care se
nasc pe măsura creşterii productivităţii muncii şi a veniturilor.
Practica demonstrează că societăţile în care consumul a crescut în strânsă legătură cu producţia, au
cunoscut şi ritmuri înalte de creştere economică, au asigurat un grad înalt de folosire a forţei de
muncă. Stagnarea sau scăderea consumului a fost, de regulă, însoţită de scăderea producţiei, de
creşterea şomajului şi a capacităţii de producţie nefolosite, de dezechilibre în economie.
 Echilibrul economic - macroeconomic
Susţinerea creşterii economice pe termen lung ridică problema echilibrului şi dezechilibrului
economic.

Echilibru economic desemnează, într-un sens mai general, egalitatea între nevoi şi resurse care,
în condiţiile economiei de piaţă, se prezintă ca egalitate a cererii şi ofertei, la diferite niveluri
de manifestare a acestora. Problema echilibrului economic include: constatarea egalităţii sau
inegalităţii celor doi termeni de bază (resurse - nevoi sau ofertă - cerere); descoperirea
factorilor şi a condiţiilor care concură la realizarea acestor situaţii; cuantificarea influenţei
factorilor; identificarea legităţilor de mişcare a echilibrelor. Aceasta presupune ca, pe lângă
aspectele cantitative, să fie avute în vedere şi multiple aspecte calitative, legate de
modificările structurale din economie, de intensitatea şi eficienţa utilizării resurselor.
Din punct de vedere al dimensiunilor sale, echilibrul este privit cantitativ şi calitativ. Legătura
dintre aspectele cantitative şi calitative ale echilibrului economic se exprimă prin unitatea
echilibrului economic funcţional şi a celui structural.
Starea de echilibru funcţional este dată de raportul dintre resursele, care exprimă potenţialul
economic şi necesităţile de resurse, pentru nevoile de consum individual şi social, pentru
producţie şi export.

Echilibrul economic structural este dat de raporturile structurale dintre sferele, ramurile,
subramurile şi domeniile de activitate care asigură realizarea unei producţii destinate, prin
nivelul, structura şi calitatea sa, înfăptuirii echilibrului economic funcţional.
Din punct de vedere al perioadei de realizare, putem vorbi de echilibru economic pe termen
scurt, în care se concretizează raportul dintre resurse şi necesităţi într-o perspectivă imediată,
favorabilă cuantificării mai exacte a influenţelor exercitate de factorii de condiţionare a
echilibrului, şi despre echilibrul economic pe termen lung, în care concordanţa dintre cei doi
termeni ai echilibrului funcţional şi structurile economiei îşi menţin stabilitatea pe o perioadă
mai îndelungată de timp, depăşind unele dezechilibre pe termen scurt.
Echilibrul economic are un caracter relativ şi nu absolut. Economia tinde doar către echilibru
înţeles ca egalitate între nevoi şi resurse sau ca o stare de concordanţă între ramuri,
subramuri şi sectoare de activitate. În momentul în care atinge această stare, ea este deja
depăşită, deoarece economia se află într-o continuă mişcare.

Echilibrul economic desemnează o stare efemeră. În realitate, permanent ne raportăm la o stare

generală de dezechilibru.

Atunci când vorbim însă despre dezechilibru economic, trebuie să distingem dezechilibru ca stare
normală, necesară ascensiunii spre un nou nivel de echilibru, de dezechilibru ca stare gravă
de disfuncţionalitate în economie, de deteriorare de proporţii a raportului dintre nevoi şi
resurse, de perturbare anormală a relaţiilor intersectoriale, care numai cu mari eforturi poate
fi resorbit pentru a se tinde apoi către echilibru.
Într-o astfel de situaţie, se poate ajunge prin neglijarea cerinţelor legităţilor economice, prin
acţiuni voluntariste de alocare şi utilizare a resurselor în neconcordanţă cu nevoile sociale
prioritare, fără a se ţine seama de potenţialul economic al ţării, de dimensiunile sale, prin
neluarea în considerare a realităţii şi acceptarea acumulării şi amplificării dezechilibrelor.
Raportându-se la timpul în care se realizează anularea reciprocă a forţelor de sensuri contrarii
putem vorbi de echilibru temporal static, atins într-o secvenţă de timp, şi de echilibrul
economic dinamic, înfăptuit de-al lungul succesiunii mai multor momente sau perioade de
timp.
• Starea de echilibru static este o abstracţie creată de nevoia de a putea opera cu fenomenul
economic complex.
• Statica economică nu se justifică decât ca premisă iniţială a analizei dinamice, deoarece
procesele reproducţiei sunt într-o permanentă schimbare.
Un caz particular al echilibrului dinamic este stare staţionară, în care toate variabilele sunt date,
dar continuă să rămână neschimbate de la o perioadă la alta, cu o rată de creştere egală cu
zero. O extindere firească a stării staţionare este şi starea de creştere echilibrată sau starea
de echilibru în care ratele de creştere în timp ale variabilelor relevante sunt egale şi
constante. La o asemenea situaţie însă nu se poate ajunge decât în momentul în care se sting
anumite stări de saturaţie.

Creșterea economică durabilă = înfăptuirea creșterii economice susținute prin păstrarea și

ameliorarea sănătății natural-umane a societății, respectarea și păstrarea justiției socială
democratice, asigurarea ambianței democrației în viața socială.

Indicele dezvoltării umane = expresia economică cantitativă a dezvoltării;

= valoarea capitalului (natural+uman+social) acumulat și
dezvoltat.
Dezechilibrul economic este înţeles ca stare normală necesară dezvoltării şi nu ca stare gravă de
disfuncţionalitate. În gândirea economică contemporană, se semnalează mai multe tipuri de
situaţii de dezechilibru:
a. exces de cerere de bunuri și exces ofertă de muncă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii
→ șomaj clasic ( C↗ → ↗Omuncă );
b. exces de cerere de bunuri şi exces de ofertă de muncă (şomajul clasic, când echipamentul de
producţie era insuficient pentru a satisface cererea de bunuri şi prea strâns pentru a ocupa
toată forţa de muncă disponibilă);
→ șomaj clasic ( C↗ → ↗Cmuncă );
c. exces de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii (când întreprinderile nu găsesc atâtea
lucrători de câţi au nevoie şi cererea de bunuri nu poate fi satisfăcută);
( C↗ → ↗Cmuncă );
d. exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi de cerere pe piaţa muncii, care corespunde situaţiei de
supracapitalizare.
( O↗ → ↗Cmuncă );

În strânsă legătură cu echilibrul economic se află optimul economic, adică acea variantă de
echilibru care asigură obţinerea unor rezultate economice maxime pe unitatea de cheltuială,
în condiţiile protejării mediului natural.
O problemă de mare importanţă practică o constituie modul de realizare a echilibrului economic,
mijloacele prin care să se poată pune de acord oferta cu cererea.
Accentuarea interdependenţelor dintre economiile naţionale, ca şi problemele globale ale lumii,
impun ca nevoia de echilibru economic să depăşească cadrul naţional şi să se reprezinte o
cerinţă şi la scară mondială. De aceea s-a impus atenţiei în domeniul cercetării ştiinţifice în
încercarea de a elabora modele globale sau mondoeconomice, care privesc societatea
umană ca sistem a cărei funcţionare de ansamblu este condiţionată de comportamentul
fiecărei economii naţionale.
Primirea noilor state in Uniunea Europeană, care au un nivel de dezvoltare economică mult mai
scăzut decât media comunitară, va constitui o provocare majoră pentru capacitatea Uniunii
de a finanţa noua politică de dezvoltare regională. Pentru a putea face faţă acestei provocări,
bugetul Uniunii va trebui despovărat de „birul” impus de promovarea politicii agricole
comunitare, de susţinerea preţurilor şi de reglarea capacităţii productive a agriculturii
comunitare. Dosarul social al Uniunii, împovărat la rândul său, de amploarea unui şomaj ce a
depăşit limitele suportabilităţii, aşteaptă şi el să fie soluţionat.
Structurile juridice şi instituţionale ale Uniunii au nevoie de reamenajări permanente care să le
confere vigoare şi elasticitate. Ca orice operă de dimensiuni istorice, înălţarea continuă a
edificiului european este condiţionată de capacitatea şi hotărârea de a depăşi noile provocări.