MICROECONOMIE NOTE de curs 1

INTRODUCERE - Obiectul de studiu al stiintei economice si conceptele de bază cu care

operează aceasta

Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere

În condiţiile în care au apărut şi există o multitudine de ştiinţe economice autonome, când

sistemul ştiinţei s-a îmbogăţit cu noi cuceriri, domeniul ştiinţei politice nu mai constituie un
simplu segment al economiei reale şi nici un palier al acţiunii social-economice. Economia este
ştiinţa care s-a autonomizat mai ales prin modul de abordare a activităţilor economice, prin
premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formulează.
Economia este ştiinţa alocării resurselor rare ce au utilizări alternative. Ea studiază
formele comportamentului uman maximizator în utilizarea acestor resurse în timp, analizează şi
explică modalităţile după care un individ sau o societate alocă mijloace limitate satisfacerii
nevoilor nelimitate.
În ultimele decenii se consideră că obiectul de studiu al economiei îl constituie o
reflectare generalizată a realităţii economice cu ajutorul noţiunilor şi conceptelor economice.
Astfel, prin utilizarea unui ansamblu coerent de cunoştinţe, economia studiază motivaţia
activităţii economice a indivizilor şi obiectivele lor, măsoară rezultatele acestei activităţi şi le
compară cu motivaţia şi obiectivele propuse. Ea extinde criteriul raţionalităţii şi al eficienţei
economice asupra socialului în totalitatea sa, de aici rezultând şi legăturile acestei ştiinţe cu
celelalte ştiinţe economice.
Economia este, în acelaşi timp, o ştiinţă fundamentală, şi prin urmare, elaborează
concepte, idei, teorii, legi, principii valabile şi folosite de toate ştiinţele economice.
Fiind o ştiinţă fundamentală, ea are atât un caracter teoretic, prin definirea conceptelor, a
instrumentelor şi metodelor de studiu, cât şi un caracter normativ, care arată cum trebuie să fie
economia, respectiv viaţa economică şi în ce sens trebuie să evolueze.
Economia studiază problemele la nivel micro şi macroeconomic, şi este deci o ştiinţă
economică de ansamblu, respectiv trunchiul de bază al întregii ştiinţe economice fiind structurată
şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor
economici individuali ce participă la fluxurile economice, privite ca acte, fapte autonome şi
specifice.
Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă acelaşi procese şi fapte,
numai că ea se referă la mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor rezultate din
comportamentele individuale ale participanţilor la viaţa economică.
Existenţa şi acţiunea omului presupun permanent satisfacerea unei game foarte variate de
nevoi. Nevoile umane pot fi definite drept ansamblul doleanţelor, aşteptărilor şi aspiraţiilor
indivizilor de a-şi însuşi bunuri şi servicii. Aceste nevoi devin reale, efective în funcţie de gradul
de dezvoltare economică şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al indivizilor.
În principiu, nevoile se grupează astfel :
 În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, avem nevoi somatice sau biologice,
primele resimţite de indivizi şi inerente fiecăruia dintre noi; nevoi de grup resimţite de
oameni ca participanţi la diferite sociogrupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea
conjugată a unor colectivităţi; nevoi spiritual-psihologice, ce apar ca urmare a progresului în
instrucţie, în relaţiile de natură morală şi presupun raţionalitate şi gândire elevată;
 În funcţie de posibilităţile de satisfacere, se disting nevoi solvabile şi nevoi nesolvabile;
 În funcţie de natura bunurilor necesare: nevoi materiale şi nevoi nemateriale;

1
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

 După durata de timp: nevoi prezente şi nevoi viitoare;

 În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie, nevoile pot fi
grupate în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi complexe sau superioare.
Acţiunea oamenilor pentru satisfacerea nevoilor reprezintă punctul de plecare în iniţierea şi
desfăşurarea oricărui gen de activitate, iar în momentul în care nevoile devin motivate şi se impun
a fi satisfăcute ele se transformă în interese economice.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni, care devin
obiectul acţiunii şi confruntării lor pentru dobândirea bunurilor necesare satisfacerii acestora.
În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele
economice se grupează în : personale, de grup şi generale.
Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi determinate şi
de calitate adecvată.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor directe şi indirecte
ale acţiunii social practice care pot fi atrase şi efectiv utilizate în producerea de bunuri şi servicii.
Principala clasificare a resurselor le grupează astfel:
a. Resurse materiale, care includ atât resurse primare (originare), cât şi resurse
derivate (echipamente de producţie);
b. Resurse umane, care pot fi şi ele primare(potenţialul demografic), cât şi
derivate (potenţialul inovaţional);
c. Resurse informaţionale.
De-a lungul timpului, resursele s-au amplificat şi diversificat, însă au rămas limitate în
raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane. Teoria economică studiază modul în care
societatea identifică şi utilizează resursele rare de care dispune în vederea satisfacerii
diferitelor nevoi. Raritatea resurselor şi a bunurilor privite cantitativ şi calitativ este o
caracteristică a economiei moderne ce îşi găseşte expresia în legea rarităţii resurselor
economice. Această lege constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi a
bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor.
Creşterea şi diversificarea nevoilor umane în condiţiile manifestării legii rarităţii au
obligat oamenii să se adapteze creator în condiţii de timp şi loc, să aleagă din multiple alternative
de folosire a resurselor rare, pe cea care permite obţinerea de bunuri cât mai multe, de calitate
corespunzătoare, asigurându-se astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor, în creştere şi
diversificare.
Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu multitudinea alternativelor în
care poate fi folosită orice resursă, face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea
celorlalte. Indiferent de felul operaţiunii economice şi de natura subiectului ei, principiul costului
de oportunitate presupune fie maximizarea utilităţii, fie minimizarea efortului (a resurselor
consumate, a costurilor).
Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea bunurilor alternative la care se
renunţă (sacrificate) pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat. Costul alegerii
este costul unei activităţi măsurat în termenii celei mai bune alternative sacrificate.
În aprecierea unei alegeri ca fiind raţională este necesar să se compare utilităţile şi
dezutilităţile diferitelor mijloace ce ar permite să se ajungă la anumite rezultate prin folosirea cât
mai bună a resurselor disponibile. În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se
foloseşte ca instrument, curba sau frontiera posibilităţilor de producţie, prin intermediul căruia
sunt puse în evidenţă toate combinaţiile posibile de producere a două sau mai multe bunuri, prin
folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

2
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

Activitatea economică şi legile economice

Prin conţinutul şi rolul său, economia este o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Cea mai
cuprinzătoare activitate umană, care delimitează pe om ca specie, este munca.
Munca, este acea activitate care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi
prefigurează scopurile acţiunii lor, îşi formulează şi îşi apără interesele, caută şi creează
mijloacele adecvate scopurilor propuse.
Activitatea economică se defineşte prin lupta împotriva rarităţii, proces complex, care
reflectă actele, faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi
utilizarea resurselor economice în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Ceea ce definim noi activitate economică este numai o faţetă a unui sistem real complex,
deoarece în societatea contemporană nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al
dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au autonomizat următoarele
activităţi :
 Producţia – constă în transformarea intrărilor(resurse, factori de producţie) în ieşiri de bunuri
economice. În funcţie de caracterul rezultatelor producţiei se distinge producţia materială
(totalitatea proceselor prin care resursele naturale sau bunurile obţinute în procese de
producţie anterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre obţinerea de
noi produse) şi prestări servicii(totalitatea activităţilor care transformă intrările în rezultate
specifice şi care nu îmbracă formă obiectuală);
 Schimbul – componentă a activităţii economice ce subsumează activităţi de deplasare în
spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare,
păstrarea şi depozitarea lor etc.;
 Repartiţia – cuprinde activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt
orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se redistribuie veniturile participanţilor
la viaţa economică, între membrii societăţii;
 Consumul – actul ce constă în folosirea efectivă a bunurilor, act ce verifică utilitatea acestora
şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele oamenilor.
Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de
intercondiţionare. Unele dintre aceste legături se manifestă la suprafaţa economiei, fiind uşor de
observat, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate sistematic.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele
aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de
oameni direct, pe bază de experienţă. Este vorba de tranzacţii economice, de oferta şi cererea de
mărfuri, de nivelul preţurilor şi al tarifelor etc. Privite în mişcare, în dinamica lor temporală şi
spaţială, fenomenele economice devin procese economice.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi structurale în starea
activităţii economice, evidenţiind desfăşurarea vieţii economice în timp şi spaţiu.

Economia concurenţială de schimb – trăsături generale

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin autoconsum, fie
apelând la produsele altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de
utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea
rezultatelor propriei activităţi pentru a primi în contraprestaţie alte bunuri necesare existenţei,
inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de
organizare şi funcţionare a vieţii economico-sociale : economia naturală(autarhică) şi economia
de schimb (marfară, de mărfuri, comercială).

3
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a societăţii, în care trebuinţele

individului şi ale societăţii sunt satisfăcute prin autoconsum, fără a se apela la schimb.
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie de
schimb. Aceste forme de economie au coexistat şi s-au intercondiţionat în timp. Aprecierea unei
realităţi economice ca fiind organizată ca economie naturală sau de schimb se face după criteriul
preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi
economice.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare
economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente. De-a lungul
timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă, iar elemente
ale economiei naturale, în prezent, mai au semnificaţie doar în ţările slab dezvoltate din punct de
vedere economic şi în gospodăriile agrare tradiţionale.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană. Ca trăsături generale ale economiei de schimb, mai
semnificative, precizăm :
 Specializarea agenţilor economici - reprezintă o formă a diviziunii muncii care constă în
producerea anumitor bunuri sau desfăşurarea anumitor activităţi pe principii de raţionalitate şi
eficienţă economică. Specializarea agenţilor economici într-un domeniu sau altul de activitate
are la bază interesul economic, respectiv avantajul obţinut dintr-o activitate comparativ cu
alta. Astfel, deciziile de specializare se bazează conştient sau intuitiv pe teoria avantajului
economic relativ sau comparativ şi pe teoria avantajului economic absolut. Un agent
economic deţine avantaj economic relativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un
anumit bun cu cel mai mic cost de oportunitate. Agentul economic deţine avantaj economic
absolut atunci când obţine cea mai mare cantitate de bunuri, cu aceleaşi resurse, comparativ
cu ceilalţi agenţi economici. Efectele specializării pe baza avantajului relativ şi absolut au dus
în timp la creşterea producţiei şi la economisirea resurselor folosite.
 Autonomia şi independenţa producătorilor - ca trăsătură de bază a economiei de schimb
presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor
economice se realizează pe criterii economice.
 Activitatea economică gravitează în jurul pieţei - între producţie şi consum, între
producător şi consumator se interpune schimbul, respectiv piaţa, care devine instituţia
centrală care mediază aceste legături şi cea care validează în ultimă instanţă deciziile
economice.
 Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă - acestea constau în mişcări
reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. În rândul acestora se disting
tranzacţii bilaterale coercitive, de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri, impuse
administrativ asupra unuia dintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale de piaţă,
generate de întâlnirea cererii cu oferta, a interesului cumpărătorului de a-şi maximiza
utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor
economice, doar cele bilaterale de piaţă, decurg din esenţa şi natura economiei de schimb.
 Bunurile îmbracă forma de marfă - în economia de schimb, majoritatea bunurilor
economice îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic
care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-
cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă. Se disting trei tipuri semnificative de bunuri
economice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale – sunt bunurile care trec de la
producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează în
mod liber, în raport de cerere şi ofertă; bunuri parţial marfare sau mixte – sunt bunurile ca
trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează
tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi pe baza unor măsuri de protecţie
socială; bunuri noncomerciale sau nemarfare – sunt acele bunuri economice a căror

4
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile fiind
suportate de către comunitate.
 Monetarizarea economiei – se concretizează în faptul că banii, alături de capital şi
specializare constituie cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne.
Caracteristici ale economiei de piaţă. Tipuri de economii de piaţă

Problema esenţială a oricărei societăţi cu economie de piaţă o constituie alocarea

resurselor rare cu utilizări alternative pentru acoperirea trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi
ale societăţii.
Într-o economie de piaţă resursele sunt alocate prin pieţe, în cazul bunurilor private şi
printr-un sistem alternativ la piaţă, în cazul bunurilor publice. Astfel, o primă delimitare răspunde
unei logici economice, distingând activităţile de piaţă şi cele de non-piaţă. Acestea din urmă nu
sunt gratuite, ele au un cost monetar, însă utilizatorul nu îl suportă nici direct şi nici total. Servicii
de acest gen (şcoli, creşe etc.) sunt puse la dispoziţia întregii populaţii sau a unei părţi a ei,
organizându-le printr-o finanţare specială de tip fiscal. A doua delimitare răspunde unei distincţii
instituţionale între public şi privat. Se consideră ca publică orice organizaţie care depinde de una
sau mai multe alte organizaţii din diversele eşaloane de reprezentare naţională. Delimitarea atât a
sectorului public şi a sectorului privat, cât şi a frontierelor lor, se poate realiza combinând cele
două criterii de clasificare: public/privat şi piaţă/non-piaţă. Se pot construi astfel următoarele
subansamble ce au un mod propriu de alocare a resurselor :
 Sectorul privat de piaţă – cuprinde toate firmele individuale sau societare, iar alocarea
resurselor se face prin piaţă. Aceasta constituie forma cea mai evidentă într-o economie
modernă şi care îi dă caracteristica esenţială – de piaţă, dar nu este singura;
 Sectorul public non–piaţă – respectiv, administraţiile publice, şi cuprinde toate organizaţiile
dependente de diverse eşaloane de reprezentare naţională. Alocarea resurselor se face imitând
piaţa, dar nu prin piaţă;
 Sectorul public de piaţă – cuprinde întreprinderi aflate în proprietatea statului şi care
furnizează bunuri şi servicii de piaţă. Alocarea resurselor se face printr-un sistem combinat,
care permite un control mai mare sau mai puţin accentuat al intervenţiei guvernamentale.
 Sectorul privat non-piaţă – corespunde administraţiilor private. El cuprinde administraţii
private cu scop lucrativ, dar care angajează personal salariat, iar prin distribuirea veniturilor,
participă de fapt la producţie.
Forma universală de organizare a activităţii economice este economia de schimb. În
teorie însă, există şi alte forme de organizare, ce se pot constitui în mecanismul de fundamentare
şi de aplicare a deciziilor în ceea ce priveşte mecanismul de alocare a resurselor limitate.
În acest context, au fost elaborate două modele teoretice de organizare şi funcţionare a
economiei de schimb: sistemul economic de piaţă şi sistemul economic de comandă sau
centralizat, la baza cărora stau două deosebiri principale: gradul de libertate al agenţilor
economici şi caracteristicile mecanismului de reglare. Complexitatea economiilor lumii actuale
poate fi simplificată şi analizată, nu fără riscuri, cu ajutorul sintagmei „economia de piaţă”.
Economia de piaţă desemnează o structură rezultată din interacţiunea economiilor individuale,
într-o ordine stabilită în mod deliberat prin piaţă.
Economia de piaţă este acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere
şi ofertă determină principiile de stabilire a priorităţilor economice, iar preţul reprezintă
principalul instrument de reglare a accesului la bunurile existente pe piaţă.
Cu alte cuvinte, economia de piaţă este acel sistem în care mecanismele pieţei sunt
singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, fiind exclusă orice intervenţie a
monopolului sau a statului.

5
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

Independent de modul de descriere a economiei de piaţă o condiţie esenţială a existenţei

ei este sistemul politic democratic. În această ordine de idei economiile de piaţă articulează
diferite tipuri de activităţi într-o manieră proprie.
Acest model al economiei de piaţă are la bază o serie de caracteristici structurale care îi
asigură funcţionalitatea, şi anume:
1. proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei
naţionale a sectorului public. Această caracteristică este esenţială, deoarece fiecare proprietar
va fi interesat să-şi valorifice cu maximum de eficienţă resursele, ceea ce va determina o
creştere a performanţelor întregului sistem economic.
2. multipolaritatea, adică pluritatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii
economice. Aceste centre de decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între piaţa
bunurilor şi serviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare.
3. principalul obiectiv al firmelor este maximizarea bunului, iar relaţiile dintre firme sunt în
principal relaţii de concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile, dar în acelaşi timp
conduce la crearea unor centre de putere de genul monopolurilor şi oligopolurilor.
4. monetizarea economiei, adică existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi
relaţiile monetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de
ansamblu.
5. descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent, iar
coordonarea şi echilibrul economic să se realizeze prin intermediul pieţei.
6. intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unei
disfuncţionalităţi în sistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale acestora.
Pornind de la aceste trăsături şi având în vedere modul cum se operează în alegerea
manierei de alocare a resurselor în economiile de piaţă actuale se înregistrează diferenţe
semnificative. Cea mai importantă diferenţiere este gradul de control guvernamental al
economiei. Utilizând acest criteriu se deosebesc următoarele tipuri de economii: economia cu
piaţă liberă şi economia mixtă.
Economia cu piaţă liberă este asociată cu capitalismul pur, unde pământul şi capitalul se
află în întregime în proprietate privată.
În acest tip de economie deciziile sunt luate de indivizi, menaje şi firme, fără nici un fel
de intervenţie sau influenţă a guvernului. Asumarea răspunderii este făcută astfel: firmele caută
să-şi maximizeze bunurile; consumatorii caută să realizeze cea mai bună întrebuinţare a banilor,
în achiziţiile lor, iar salariaţii caută să-şi maximizeze veniturile faţă de costul vieţii. Alegerea este
liberă şi fiecare îşi exprimă răspunderea să facă cea mai bună alegere: firmele sunt libere să
aleagă ce să vândă/producă şi ce metode de producţie să folosească; consumatorii sunt liberi să
decidă ce să cumpere cu venitul lor, iar salariaţii sunt liberi să aleagă ce şi cât să muncească.
Oferta şi cererea, într-o astfel de economie rezultă din deciziile firmelor şi menajelor, care sunt
transmise spre altele prin preţ pe piaţă.
O economie mixtă se compune dintr-un sector privat (de piaţă) şi un sector public (non
piaţă). Funcţionarea economiei în ansamblul ei presupune interacţiunea dintre cele două sectoare
şi controlul guvernamental. În economia mixtă, guvernele pot controla:
 preţurile relative ale bunurilor prin taxe şi subvenţii;
 veniturile relative, prin taxe şi impozite directe şi indirecte;
 echilibrul dintre producţie şi consum;
 probleme macroeconomice etc.
Formele şi întinderea intervenţiei guvernamentale sunt extrem de diferite de la o ţară la
alta şi de la o perioadă la alta si se înscriu în anumite limite. Limitele exercitării controlului
guvernamental, sunt marcate de principiile ce stau la baza funcţionării unei economii libere:
libertatea; egalitatea şanselor; eficienţa în producţie; accesul la consumul dorit; creşterea
economică şi ocuparea deplină..

6
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

Opusul economiilor libere, economia de comandă – este acel tip de economie în care
deciziile sunt luate de autoritatea centrală, exercitându-se un control guvernamental integral.
În mod curent, economia de comandă este asociată sistemului socialist (comunist) unde
pământul şi capitalul sunt în proprietate colectivă, iar resursele sunt alocate prin plan, atât pentru
consumul curent, cât şi pentru investiţii. Deciziile sunt formulate prin indicatori de plan, şi tot
prin plan sunt distribuite rezultatele pentru consum.

Agenţii economici – concept şi tipologie

Explicarea proceselor complexe care au loc în sistemele economice presupun luarea în

considerare a faptului că aceste sisteme sunt formate din agenţi economici ale căror acţiuni şi
interacţiuni dau substanţă şi sens vieţii economice.
Prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice ce
îndeplinesc funcţii bine determinate în viaţa economică. Agenţii economici sunt entităţi de natură
socială, cu o existenţă recunoscută şi eventual oficializată, ca atare, prin care anumiţi subiecţi
concep şi promovează acţiuni ce decurg din interesele lor.
În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia care stă la baza
sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale, în cadrul căreia se disting :
1. agenţi economici producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor;
2. agenţi economici consumatori, de natura menajelor;
3. agenţi economici financiari, reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit;
4. administraţiile;
5. străinătatea(„restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.
Agenţii economici producători împreună cu cei consumatori constituie categoria agenţilor
nonfinanciari a căror existenţă este determinată de natura economiei de piaţă, care presupune
efectuarea de tranzacţii între purtătorii cererii şi purtătorii ofertei.
Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi agenţi agregaţi. Agenţii economici
elementari reprezintă entităţi primare, autonome ale vieţii economice. Categoria agenţilor
economici elementari formează obiectul de studiu al microeconomiei. Existenţa şi
funcţionalitatea lor specifică pot fi puse înevidenţă prin abordarea analitică a proceselor
economice, vizând identificarea formelor lor elementare de manifestare. Economiile
contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi varietăţii tipologice a agenţilor
primari implicaţi în funcţionarea lor, precum şi multiplicarea interacţiunilor dintre aceştia. Orice
agent economic elementar întruneşte o serie de trăsături distincte :
1. este identificabil şi posibil de observat ca subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de
p.f., fie în calitate de p.j.;
2. este purtătorul unor interese proprii, ireductibile, pe care le converteşte în scopuri ale acţiunii
sale;
3. are un comportament specific, constând din decizii şi acţiuni, elaborate şi îndeplinite de
agentul respectiv;
4. dispune de resurse şi capabilităţi proprii, care îi permit să-şi promoveze comportamentul
adoptat;
5. are capacitatea de a întreţine şi iniţia relaţii cu alţi agenţi economici elementari, de a-şi
exercita influenţa asupra mediului său ambiant şi de a recepta la rândul său influenţele
acestuia.

Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc
funcţii similare. Această categorie de agenţi economici formează obiectul de studiu al

7
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

macroeconomiei şi au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor economici elementari se referă

strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea comportamentelor unor agenţi economici
elementari.
Agentul agregat întreprinderi – grupează toate unităţile instituţionale a căror principală
funcţie constă în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei. Ele sunt de tipul
societăţilor de capitaluri, a cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate juridică, a
întreprinderilor individuale şi a întreprinderilor publice. Veniturile acestor agenţi economici
provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii lor îl constituie obţinerea de profit, ceea ce
face posibilă încadrarea lor în sectorul afacerilor existent la nivelul fiecărei economii naţionale.

Agentul agregat menaje – este acel agent economic purtător al calităţii de consumator de
bunuri personale. Acest agent economic cuprinde toate entităţile care obţin venituri şi organizează
folosirea lor pentru a produce şi consuma bunuri de care au nevoie şi pentru a face economii:
familiile, celibatarii, diverse comunităţi consumatoare. Veniturile menajelor provin din
remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferuri efectuate de celelalte
sectoare.

Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurare – reuneşte toate

unităţile instituţionale a căror principală funcţie este cea de intermediar financiar între ceilalţi
agenţi economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare, sau în
cazul clor de asigurare, transformă riscurile individuale în riscuri colective. Resursele principale
ale acestor agenţi sunt constituite din fonduri provenite din angajamente, dobânzi primite, prime
de asigurare etc.

Agentul agregat administraţii publice – reprezintă acel agent economice care exercită
funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei pe baza serviciilor nonmarfare prestate, în cazul în
care firmele nu oferă aceste servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. În această
categorie intră administraţiile centrale şi locale de stat şi celelalte instituţii publice care prestează
servicii nonmarfare către populaţie, cum sunt cele prestate în cadrul învăţământului public,
justiţie, sănătate, în cadrul protecţiei şi securităţii sociale.

Agentul agregat administraţii private – produc servicii marfare şi nemarfare pentru

colectivitate şi cuprind organisme private fără scop lucrativ(culte religioase, partide politice,
sindicate, fundaţii, uniuni, asociaţii culturale, sportive etc). Resursele lor financiare provin, în
principal, din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate, sponsorizări etc.

Agentul agregat străinătatea sau exteriorul – desemnează generic celelalte economii

naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii economice.

În funcţie de forma de proprietate, se disting : firme private, de stat şi mixte.

Întreprinderile private se caracterizează prin deţinerea patrimoniului lor de către o singură
persoană sau de un grup de persoane. În funcţie de numărul deţinătorilor de capital, firmele
private se împart în firme individuale şi firme de grup(firma familială, întreprinderea
cooperatistă). S.A. este întreprinderea privată de grup cea mai larg utilizată în lumea
contemporană. Întreprinderile de stat au ca trăsătură definitorie deţinerea întregului patrimoniu
de statul pe teritoriu pe care se află. Înfiinţarea şi funcţionarea lor depind, în exclusivitate, de
voinţa factorilor decizionali etatici, în conformitate cu reglementările existente în fiecare ţară. Cel
mai ades, firmele mixte sunt de tipul S.A., statul devenind unul din principalii acţionari. Ca
regulă, însă, firmele mixte se apropie tot mai mult de firmele private, centrate pe obţinerea de
profit, iar modalităţile concrete de funcţionare diferă în limite foarte largi de la o ţară la alta, şi în
cadrul lor pe ramuri de activitate.

8
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

Forme de organizare a afacerilor

În economia de piaţă, agenţii economici din sectorul afacerilor cunosc forme tipice de
organizare. Fiecărei forme de organizare îi corespunde un anumit regim economic şi juridic de
funcţionare pentru firmele şi întreprinderile care îl adoptă. Opţiunea pentru o anumită formă de
organizare revine, în principal, subiecţilor în calitatea lor de întreprinzători sau de proprietari care
iniţiază activitatea economică. Subiecţii îşi aleg acea formă a afacerilor care, în raport cu cadrul
legal apare cea mai favorabilă.

Raportarea la cadrul legal este extrem de importantă, deoarece în funcţie de cadrul legal,
agenţii economici îşi elaborează şi modifică statutul de funcţionare a firmei, pe care îl au, în
conformitate cu legea. Raportarea la cadrul legal permite înregistrarea firmei respective ca
persoană juridică şi prin aceasta este abilitată să încheie contracte şi să-şi desfăşoare activitatea.
Pe baza unor criterii economice şi juridice este concepută o anumită tipologie a tipurilor de
organizare a afacerilor, şi anume:
1. întreprinderea individuală – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu aparţine
unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii săi de producţie. Proprietarul însuşi
conduce activitatea întreprinderii care este de dimensiuni mici şi care aduce pe piaţă o parte a
producţiei ei, restul fiind obiectul autoconsumului;
2. întreprinderea privată de familie – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu
aparţine unei persoane fizice sau unei familii care utilizează obiectul proprietăţii sale,
angajând salariaţi. Conducerea unităţii este realizată de proprietar sau de reprezentanţi,
unitatea producând pentru piaţă;
3. întreprinderea cooperatistă – este unitatea economică individual-asociativă, constituită prin
libera acceptare a unor proprietari individuali care devin membri cooperatori. Pe baza
aportului şi a muncii în comun se produc bunuri pentru nevoile proprii şi pentru schimb.
Cooperativa este condusă de adunarea generală a membrilor ei.

În marea lor majoritate, firmele din sectorul afacerilor au regim economico-juridic de

societate comercială. Această denumire sugerează ideea că este o firmă care lucrează pentru piaţă.
O societate comercială se caracterizează prin obiectul său de activitate, prin modul de organizare
şi prin forma de proprietate. În practica economic-juridică au fost consacrate două tipuri de
societăţi comerciale, respectiv societăţile comerciale de persoane şi de capitaluri. Tipurile şi
formele de societăţi comerciale realizează, în fond, variate combinaţii ale dreptului de proprietate
şi ale modului de utilizare a obiectului proprietăţii. În raport cu gradul de responsabilitate a
subiecţilor de proprietate faţă de unitate, societăţile comerciale de persoane pot fi structurate în
societăţi în nume colectiv (S.N.C.) şi societăţi în comandită simplă.

Societăţile comerciale în nume colectiv se caracterizează în primul rând, prin aceea că

aportul asociaţilor, sub formă de plăţi sociale, este netransmisibil, iar obligaţiile financiare ale
societăţii sunt garantate de toţi asociaţii şi în al doilea rând, fiecare asociat răspunde nelimitat,

9
 MICROECONOMIE NOTE de curs 1

subsidiar şi solidar pentru obligaţiunile asumate de societate. Societăţile de persoane în

comandită simplă se definesc prin aceea că aportul asociaţilor nu este transmisibil şi nici
negociabil. În acelaşi timp, asociaţii se împart în două categorii, respectiv în comanditaţi şi
comanditari. Comanditaţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile societăţii, iar
comanditarii răspund numai în limita mărimii aportului lor la capitalul social. Societăţile
comerciale de capitaluri sunt întreprinderi privat-asociative al căror mobil principal este profitul.
Ele pot fi clasificate în societăţi în comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni. Societăţile
comerciale în comandită pe acţiuni se caracterizează prin faptul că acţionarii se împart în
comanditaţi şi comanditari, fiecare cu funcţii şi răspunderi distincte faţă de societate, iar prin
statut se stabileşte, în cazul acestei societăţi numărul de acţionari şi limita capitalului subscris.
Societatea comercială de capitaluri pe acţiuni se caracterizează prin formarea capitalului social
pe baza contribuţiei acţionarilor, persoane fizice şi/sau juridice, iar participarea acţionarilor la
formarea societăţii pe acţiuni se face sub forma unor înscrisuri numite acţiuni. Societatea pe
acţiuni, care se mai numeşte şi corporaţie, constituie cea mai reprezentativă formă contemporană
de întreprindere. Ea se caracterizează prin următoarele aspecte:
1. conducerea societăţii este înfăptuită de adunarea generală a salariaţilor sau a reprezentanţilor
aleşi;
2. fiecare acţionar sau reprezentant are drept de vot;
3. numărul voturilor este proporţional cu numărul şi valoarea acţiunilor deţinute;
4. conducerea curentă este realizată de Consiliul de administraţie, ales sau numit de adunarea
generală.
O altă formă de întreprindere o constituie societatea cu răspundere limitată (S.R.L.).
Aceasta integrează în funcţionarea ei elemente împrumutate atât de la societăţile de persoane, cât
şi de la societăţile de capitaluri. Regiile autonome (companiile autonome) sau regiile publice –
reprezintă acele forme de întreprinderi care au ca obiect producerea de bunuri economice în
scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Ele sunt
organizate în sectoarele strategice ale economiei naţionale. Regiile autonome sunt abilitate să-şi
exercite drepturile de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, privind posesiunea şi
folosirea lor, pentru a produce alte bunuri şi servicii pentru piaţă. Ele au personalitate juridică, iar
gestiunea lor este separată de bugetul statului. Regia autonomă poate fi directă dacă atribuţiile ei
economico-financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat şi indirectă, în situaţia în care
aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor întreprinzători sau manageri particulari.

10