Seminar numărul 1

Nevoile și resursele umane. Raritatea, alegerea și costul de oportunitate

1. Introducere în studiul economiei

Economia este esențială pentru a înțelege lumea în care trăim și muncim, deoarece activitatea
economică este una de mare importanță în cadrul activităților umane.
În literatură părintele economiei moderne este considerat Adam Smith (1723-1790)
economist și filosof scoțian, datorită operei sale denumită Avuția Națiunilor. Acesta s-a impus
în știința economică prin intermediul practicării unei abordării riguroase și sistematice a unor
probleme economice fundamentale, precum: diviziunea muncii, creșterea economică, teoria
valorii, etc.
Economia se ocupă cu studiul alegerilor și acțiunilor pe care oamenii le întreprind pentru
o bună utilizare a resurselor, în vederea satisfacerii nevoilor lor.
Economia termen sinonim cu cel de activitate economică, reprezintă un domeniu
fundamental de mare complexitate, al activității umane care cuprinde ansamblul faptelor,
acțiunilor și reacțiilor umane concretizate în decizii și comportamente, în vederea atragerii și
utilizării resurselor economice rare, cu întrebuințării alternative, având ca scop producerea,
schimbul și consumul de bunuri economice, potrivit nevoilor și intereselor existente.
Economia cunoscută și sub numele de economie politică (știință teoretică economică
fundamentală) studiază comportamentul uman în activitatea de alocare, în condiții optime, a
resurselor cu folosire alternativă, pentru satisfacerea unor nevoi / trebuințe nelimitate și
diversificate.
Noțiunea de economie a apărut ca urmare a necesității de realizare a unu raport cât mai
adecvat între resurse și nevoi, între producție și consum. Potrivit literaturii, economia este
caracterizată prin intermediul următoarelor afirmați:
- Economia are ca rezultat administrarea eficientă a unor resurse limitate;
- Economia are un caracter practic, formativ, educativ, oferind posibilitatea de a acționa
rațional și eficient;
- Economia este o știință teoretică care urmărește înțelegerea vieții economice;
- Economia este o știință cu caracter istoric care reflectă ideile, concepțiile și teoriile
economice din fiecare etapă istorică.
Potrivit profesorului Gregorz Mankiw cele 10 principii definitorii ale științei economice și
ale studiului acestuia sunt:
1. Oamenii se confruntă cu alegerea
2. Costul unui bun, al unei acțiuni și operațiuni reprezintă șansa sacrificată, acel ceva la
care se renunță pentru a avea bunul, pentru a efectua acțiunea respectivă
3. Oamenii raționali iau deciziile lor pe baza unei analize proprii
4. Oamenii răspund la stimulente, ei acționează în concordanță cu interesele lor
5. Specializarea, schimbul, comerțul îi pot îmbogății pe toți
6. Piețele sunt în general, o formă bună de organizare a activităților economice
7. Guvernele pot uneori să îmbunătățească rezultatele pieței
8. Standardul de viață dintr-o țară depinde de capacitatea acesteia de a produce bunuri
materiale și servicii în cantității, structurii și de calitate corespunzătoare
9. Prețurile cresc atunci când guvernul tipărește prea mulți bani
10. Pe termen scurt, societatea este confruntată cu alegerea între inflație și șomaj
Orice știință are un obiect de studiu propriu iar în cazul economiei obiectul de studiu este
comportamentul uman deosebit de complex și imprevizibil.
Într-un context extins economia reprezintă mecanismul prin care este organizată utilizarea
resurselor de muncă, pământ și capital în vederea satisfacerii nevoilor umane. Ea constituie un

1
mecanism dinamic, aflat într-o continuă schimbare. Fiecărei societăți îi sunt proprii anumite
reguli, instituții, tradiții prin care activitatea economică este organizată și condusă.
În sens fundamental economia este despre comportamentul de a alege, cu privire la modul
în care indivizii, firmele și guvernele utilizează resursele limitate, astfel încât să se maximizeze
bunăstarea economică a părților interesate.
Pentru știința economică este important să se facă distincția între economie pozitivă și
economie normativă. Economia pozitivă se rezumă la a descrie și a explica realitatea, în scopul
surprinderii și formulării concise a regularităților economice. Economia normativă, dimpotrivă,
formulează judecății de valoare despre cum ar trebui să arate economia și ce politici economice
trebuie aplicate pentru a obține anumite rezultate.
Economia este știința despre acele resurse productive rare, pe care oamenii aleg cu ajutorul
banilor sau fără ei, pentru a produce diferite bunuri și despre repartiția lor între diferiți oamenii
sau grupuri ale societății, în scopul consumului lor prezent sau viitor.
În sens restrâns economia poate fi definită ca ansamblul activităților umane desfășurate în
sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și financiare.
Potrivit literaturi, se disting următoarele forme de organizare ale economiei:
1. Economice închisă - în cadrul căreia răspunsurile la întrebările ce se produce?, cum se
produce? și pentru cine se produce?, este în întregime rezultatul deciziei producătorului.
2. Economie de schimb - în care răspunsul dat la întrebările (ce?, cum?, cine?) este dat de
către: piață (în cadrul economiei libere de piață), piață și stat (în cadrul economiei mixte)
și de către stat (în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificate).
În concluzie putem afirma că economia este știința alocării resurselor respectiv o formă a
acțiunii umane ce studiază alegerile pe care le fac oamenii și acțiunile pe care aceștia le
întreprind pentru a da cea mai bună utilizare resurselor rare, urmărind satisfacerea intereselor
lor.

2. Nevoi umane și resurse umane

Nevoi
Pentru a putea trăi și a se manifesta în relațiile cu semenii săi, individul trebuie să consume
diferite bunuri și să utilizeze anumite servicii, să-și satisfacă o varietate de nevoi. Nevoile
umane apar sub forma a ceea ce oamenii consideră ca fiindu-le necesar pentru existență.
Expresia “a avea nevoie de” arată o situație de tensiune, un sentiment de frustrare și, în
consecință, o dorință, care rezultă dintr-un dezechilibru. Altfel spus, noțiunea de nevoie sau de
trebuință umană desemnează starea de privațiune acompaniată de dorința de a o face să dispară.
Nevoile umane constituie impulsul tuturor activităților umane, iar satisfacerea lor scopul
acestora.
Trebuințele umane apar, inițial, sub forma unor dorințe, așteptări, aspirații ale oamenilor, ce
reprezintă latura subiectivă a nevoilor. Ulterior, când acestea sunt acumulate și conștientizate,
devin obișnuințe și tradiții de consum ale indivizilor, nevoile umane capătă un caracter obiectiv.
Nevoile reprezintă ansamblul preferințelor, așteptărilor oamenilor de a avea, de a ști,
de a fi și de a crede, respectiv de a-și însuși bunuri, acestea putând fi satisfăcute doar prin
consum; acestea sunt condiționate de nivelul dezvoltării economico-sociale și de nivelul de
cultură și civilizație al indivizilor.
Nevoile umane sunt, în esență, nevoi de bunuri și servicii și pot fi definite ca stării de
privațiune resimțite de către om.
Trebuințele / nevoile umane se caracterizează printr-o serie de trăsături și anume:
1. Nelimitate ca număr (sunt din ce în ce mai numeroase, fapt care se datorează progresului
economic și social);

2
 - Specific individului este faptul că satisfacerea unei nevoi duce la apariția uneia noi ce
trebuie satisfăcută. Eforturile permanente ale omului de satisfacere a nevoilor, a
dorințelor a fost și este motivația progresului economico-social.
2. Sunt concurente (o nevoie nu poate să se dezvolte în detrimentul alteia);
- Unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele se substituie între ele.
3. Sunt complementare (unele nevoi se satisfac împreună cu altele, completându-se
reciproc);
- Spre exemplu, servirea ,,mesei‘’ la un restaurant de lux presupune o gamă largă de
ustensile, față de aceeași ,,masă’’ luată la bufet;
4. Unele nevoi au capacitatea de regenerare (ele se sting momentan prin satisfacerea lor,
dar se refac în timp);
5. Sunt condiționate obiectiv (adică sunt nevoi reale în funcție de gradul de dezvoltare
economică, de gradul de cultură);
6. Sunt condiționate subiectiv, prin purtătorii lor (fiecare om are propriile aspirații, dorințe
etc.);
7. Sunt dinamice, multiple și diverse (conștientizate de oameni ele devin interese
economice):
8. Sunt limitate în capacitate
- Satisfacerea unei anumite trebuințe implică consumarea unei cantități dintr-un bun dat.
Intensitatea unei nevoi personale este descrescândă pe măsură ce ea este continuu
satisfăcută.
Orice nevoie dispare momentan prin satisfacere, ea renăscând în timp la diferite perioade.
Omul ca individ și membru al societății are multiple nevoi ce apar ca sistem bine determinat
în cadrul căruia nevoile pot fi clasificate după diverse criterii:
1. după natura lor:
a) nevoi biologice și fiziologice;
b) nevoi sociale sau spirituale.
2. după natura bunurilor:
a) nevoi ce se pot satisface cu bunuri materiale;
b) nevoi ce pot fi satisfăcute cu ajutorul serviciilor.
3. după numărul indivizilor:
a) nevoi individuale:
- înnăscute (moștenite genetic): marea lor majoritate sunt legate de capacitatea de supraviețuire
a individului;
- dobândite (însușite): ca urmare a influenței exercitate de schimbările social-economice asupra
fiecărei generați.
b) nevoi de grup
c) nevoi sociale
4. după durata și momentul manifestării:
a) nevoi curente (zilnice, permanente);
b) nevoi periodice (săptămânale, lunare);
c) nevoi rare;
d) nevoi anuale
Nevoile umane nu se manifestă izolat, ci formează un sistem integrat, sistem ce poate fi
caracterizat ca dinamic și nelimitat:
- Dinamic deoarece nevoile se multiplică și se diversifică pe măsură ce sunt satisfăcute;
- Nevoile sunt nelimitate ca număr, dar limitate ca volum în sensul că sunt saturabile la
un moment dat.
Multiplicarea și diversificarea nevoilor este condiționată de:
- Nivelul de dezvoltare al societății (condiționare obiectivă);

3
 - Nivelul de dezvoltare al individului (condiționare subiectivă).
Nevoile umane pot fi considerate fie sub aspect obiectiv, relativ la conștientizarea acestora
de către oameni și corelarea lor cu posibilitățile materiale ale societății și ale fiecărui individ,
fie sub aspect subiectiv, care pune în evidență dorințele oamenilor, adesea necorelate cu
posibilitățile efective de acoperire a lor.
Teoria ierarhiei nevoilor sau piramida nevoilor este una din cele mai cunoscute teorii
elaborate pe baza criteriului ordinii sau al priorității de satisfacere a nevoilor, concepută de
celebrul psiholog american Abraham Maslow.

Fig.1. Piramida nevoilor

Nevoile care se regăsesc în piramida lui Maslow pot fi împărțite în următoarele două
categorii:
- Nevoi deficiente (individul nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute dar
simte disconfort dacă nu sunt satisfăcute): nevoi fiziologice (hrană, apă, igienă, somn);
- Nevoi în creștere (când sunt satisfăcute motivează individul în continuare și nu dispar:
nevoi de siguranță (integritate fizică, sănătate, securitatea casei și a familiei, siguranța
unui loc de muncă); nevoia de iubire și apartenență (prietenii, familie, apartenența la
grup); nevoia de stimă (respect de sine, apreciere, încredere, recunoaștere), nevoile de
autorealizare sau dezvoltare personală (moralitate, creativitate, spontaneitate, lipsa
prejudecăților).
Din această piramidă se pot desprinde următoarele concluzii:
- O trebuință este cu atât mai improbabilă cu cât este mai continuu satisfăcută;
- O trebuință nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută;
- Efectul perturbator al nesatisfacerii unei trebuințe este cu atât mai mare cu cât respectiva
trebuință este situată mai aproape de baza piramidei;
- Activarea și satisfacerea trebuințelor presupune că o trebuință activată și satisfăcută
dispare, lăsând loc pentru activarea și satisfacerea altor trebuințe;
- Satisfacerea sau nesatisfacerea trebuințelor influențează pozitiv sau negativ starea de
sănătate și statutul socio-profesional al individului.
Piramida nevoilor a lui Abraham Maslow, odată înțeleasă de oameni, devine mobilul
demarării unor acțiuni, adică ele se transformă în interese economice.
Manifestarea nevoilor ca mobiluri ale activității umane se realizează în cadrul societății ca
interese economice.
Interesele economice sunt nevoi înțelese (conștientizate), care se manifestă în sensul
dobândirii bunurilor necesare satisfacerii lor.
Condițiile pentru ca nevoile să devină nevoi economice sunt:
1. Să existe bunuri materiale / servicii susceptibile să le satisfacă. Dacă nu există un bun
disponibil și accesibil, nevoia nu este economică.

4
 2. Bunurile materiale / serviciile să fie relativ rare, ceea ce conduce la existența unei piețe
prin care: individul care are o nevoie este dispus să achiziționeze bunurile → C (cerere);
individul care le posedă (dispus să le cedeze) → O (ofertă).
Pentru satisfacerea nevoilor, oamenii se implică în diferite activității. Nevoile umane, sunt
satisfăcute prin intermediul bunurilor și a serviciilor.
Bunurile – sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consideră corespunzătoare pentru
satisfacerea nevoilor lor. Bunurile pot fi: libere și economice.
Bunurile libere sunt abundente, în condiții determinate de loc și de timp. Pentru că sunt
abundente folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit. Ele sunt un dar al
naturii și sunt în principiu nelimitate în raport cu nevoile.
Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor
în raport cu nevoile, în condiții determinate de loc și timp. Obținerea și consumarea lor
ocazionează un consum de resurse, un cost și implicit un preț.
Serviciile în funcție de obiectul activații se clasifică în:
a) productive, cum sunt cele de cercetare științific, proiectare, transport de mărfuri,
depozitare, etc.;
b) neproductive, cum sunt cele din învățământ, ocrotirea sănătății, asistență socială, etc.
Satisfacerea trebuințelor umane implică existența unor resurse. Orice activitate umană care
urmărește satisfacerea nevoilor trebuie să facă apel la resurse.

Resurse
Resursele reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în activitatea sa
pentru a obține bunurile și serviciile necesare satisfacerii nevoilor.
Satisfacerea nevoilor se realizează cu ajutorul resurselor. Producerea de bunuri și prestarea
de servicii nu este posibilă fără atragerea de resurse astfel că acestea constituie suportul
consumului, de calitatea și cantitatea lor depinzând gradul în care omul își satisface trebuințele.
Toate elementele pe care oamenii le folosesc în activitatea lor pentru satisfacerea nevoilor
reprezintă resursele, pe baza cărora își asigură consumul.
Resursele pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. După sursa de proveniență:
a) primare, sau originare (potențial demografic, potențialul resurselor naturale);
b) derivate, sunt formate pe baza celor primare (mașini, utilaje, cunoștințe, informații, stocuri
de materii prime).
2. După natura lor, există resurse materiale, umane, financiare, informaționale.
Dintre resursele materiale cele mai importante sunt resurse naturale fără de care nu e posibilă
nici o activitate economică. Acestea se clasifică în modul următor:
1. după durata folosirii lor:
a) resurse regenerabile (pământ, apă, aer, etc.);
b) resurse neregenerabile (combustibili fosili și minerali).
2. după posibilitatea recuperării lor:
a) resurse recuperabile (diferite materii prime - metal, sticlă);
b) parțial recuperabile (materii prime de natură biologică);
c) nerecuperabile (resurse energetice).
Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât și cele derivate (rezultate din
acumularea și folosirea resurselor primare).
Resursele umane cuprind atât resursele primare cât și cele derivate.
Cea mai generală clasificare a resurselor presupune delimitarea lor în:
- Resurse materiale (naturale, primare, derivate);
- Resurse umane;
- Resurse financiare;

5
 - Resurse informaționale
Caracterul limitat al resurselor constituie una dintre cele mai importante aspecte ale
omenirii deoarece:
 Multiplicarea și diversificarea nevoilor solicită un consum tot mai mare de resurse;
 În pofida progresului științifică și tehnic, resursele rămân limitate la potențialul planetei;
 Creșterea nevoilor nu a fost și nu este însoțită de o creștere similară a resurselor,
creșterea acestora fiind mai lentă.
Se dovedește astfel că principala caracteristică a resurselor este raritatea. Raritatea vizează
toate categoriile de resurse, are un caracter permanent, iar ca atare se manifestă ca o lege
naturală a economiei.
În concluzie resursele se dovedesc a fi limitate în raport cu nevoile și potențialul planetei.
Raportul dintre nevoi și resurse constituie obiectul acțiunii umane și o formă a activității
economice.
Se constată că spre deosebire de nevoi care au un caracter nelimitat, resursele sunt limitate.
Indiferent că este vorba despre resurse naturale sau prelucrate, de materii prime, de energie sau
de resurse umane, resursele existente sunt limitate. În raport cu nevoile resursele sunt
insuficient. Faptul că sunt limitate pune problema folosirii lor în mod rațional, astfel încât
activitatea economică să fie una eficientă.
Resursele, care în general se concretizează în potențialul material, financiar și uman de care
dispune societatea la un moment dat, sunt considerate rare sau limitate, deci insuficiente pentru
acoperirea tuturor nevoilor oamenilor și societății. Chiar dacă dezvoltarea științei și tehnicii
oferă posibilitatea unei mai bune folosiri a resurselor existente, cât și apariția altora noi,
limitarea acestora reprezintă o permanență a existenței sociale.

3. Raritatea, alegerea și costul de oportunitate

Raritatea
Problema generală a economiei constă în insuficiența resurselor în raport cu nevoile, ceea ce
determină caracterul limitat al resurselor.
Legea rarității resurselor ne spune că, volumul, structura și calitatea resurselor evoluează
mai încet decât volumul, structura și intensitatea nevoilor. Astfel că există o tensiune între
nevoile nelimitate resimțite de către oameni și resursele care rămân limitate și insuficiente.
Raritatea sau limitarea resurselor arată că dintr-o cantitate dată de resurse, folosind tehnica
și tehnologia cea mai înaltă, nu se poate obține decât o cantitate limitată din fiecare bun necesar
consumului. Raritatea resurselor generează probleme oricărei economii, căutând răspunsurile
la întrebările: Ce să se producă și în ce cantități ?, Cum să se producă?, Pentru cine să se
producă?
Indiferent de sistem și formă, raritatea resurselor presupune o raționalitate în utilizarea
resurselor, adică obținerea unor efecte maxime cu un consum minim de resurse.
Raritatea reprezintă proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu trebuințele
umane.
Resursele sunt rare sau limitate prin comparație cu nevoile nelimitate. Raritatea resurselor
poate fi exprimată prin inegalitatea: nevoi nelimitate > resurse limitate.
Între resurse si nevoi există o stare de tensiune permanentă, cu grade de intensitate diferite
de-a lungul timpului. Nici o economie, indiferent de nivelul său de dezvoltare, nu este ocolită
de o asemenea problemă. Totuși, societățile dezvoltate sunt în măsură să asigure o satisfacere
mai bună a nevoilor prin comparație cu societățile sărace, și astfel consecințele rarității
resurselor sunt mai puțin dramatice.
Tensiunea dintre nevoi și resurse impune necesitatea utilizării eficiente sau raționale a
resurselor.

6
 Maximizarea rezultatelor utile în condițiile minimizării eforturilor reprezintă principiul
raționalității.

Alegerea
Limitarea resurselor ridică producătorilor și consumatorilor problema alocării
resurselor (alegerii). La baza alegerilor făcute de către producătorii și consumatorii stau
următoarele principii economice fundamentale:
1. Principiul raționalității: stipulează că producătorul sau consumatorul nu acționează în mod
constant împotriva propriului interes.
2. Principiul eficienței: este cel bazat pe afirmația că scopul oricărui producător sau consumator
este cel conform căruia măsura satisfacției obținute ca urmare a acceptării unui sacrificiu trebuie
să depășească măsura sacrificiului făcut.
3. Principiul optimalității: spune că producătorii și consumatorii acționează astfel încât să-și
maximizeze avantajele obținute cu un efort dat sau să-și minimizeze efortul depus pentru
obținerea unui efort dat.
4. Principiul echilibrului: presupune că prețul la care are loc efectiv tranzacția să fie rezultatul
unei ajustări continue până în punctul în care cererea devine egală cu oferta.
Astfel problema generală a economiei este utilizarea eficientă a resurselor limitate prin
alegerea și ierarhizarea scopurilor în care acestea sunt folosite pentru satisfacerea cât mai
bună a nevoilor.
Raționalitatea este o caracteristică a comportamentului economic care determină
adoptarea deciziilor de către agenții economici pe principii economice, anume din perspectiva
raportului eforturi – efecte, adoptând decizia care aduce câștigul cel mai mare. De aceea
consumatorii vor alege alternativele care le asigură satisfacție maximă iar producătorii vor
urmării, prin acțiunile lor, obținerea de profit.
Obiectivul activității economice este reprezentat astfel de o funcție de maximizare a
efectelor utile prin minimizarea consumului de resurse.
Prin eficiență se înțelege utilizarea optimă a resurselor disponibile într-o acțiune și
raportul dintre rezultatul obținut și efortul depus pentru obținerea sa.
O măsură a eficienței poate fi considerată raportul:

𝑟𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑜𝑏ţ𝑖𝑛𝑢𝑡
𝐸𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛ţă =
𝑒𝑓𝑜𝑟𝑡𝑢𝑙 𝑑𝑒𝑝𝑢𝑠

Cu alte cuvinte eficiența înseamnă a face cum trebuie lucrurile.

Eficiența se poate exprima sub două moduri:
- fie ca maximizarea rezultatului având la dispoziție anumite resurse;
- fie ca minimizarea consumului de resurse în condiția obținerii aceluiași rezultat.
Eficiența activității economice înseamnă a satisface nevoii mai mari cu aceleași consum de
resurse sau chiar cu resurse mai puține.
O altă noțiune importantă este și eficacitatea. Prin eficacitate se înțelege gradul de îndeplinire
a obiectivelor programate pentru o activitate sau raportul dintre rezultatul efectiv și efectul
proiectat al activității respective.
O măsură a eficacității poate fi considerat raportul:

𝑟𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑜𝑏ţ𝑖𝑛𝑢𝑡
𝐸𝑓𝑖𝑐𝑎𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 =
𝑟𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡

Cu alte cuvinte eficacitatea înseamnă a face ce trebuie.

7
 Costul de oportunitate
Caracterul limitat al resurselor impune efectuarea alegerilor. Oamenii trebuie să aleagă între
nevoile ce pot fi satisfăcute în limitele resurselor de care dispun. Din această perspectivă,
resursele au utilizări alternative. Astfel, în procesul satisfacerii nevoilor, oamenii vor selecta
anumite utilizări ale resurselor, renunțând la celelalte utilizări posibile.
În condițiile caracterului limitat al resurselor, ce se utilizează pentru satisfacerea unor nevoi
nelimitate, se pune întotdeauna problema alternativelor de utilizare a resurselor. Prin urmare,
raritatea resurselor presupune alegerea, care se realizează întotdeauna cu un anumit cost: costul
de oportunitate (cost de opțiune).
Costul de oportunitate reprezintă costul alegerii făcute prin prisma alternativelor
abandonate. Dacă resursele ar fi nelimitate costul de oportunitate ar fi egal cu zero.
În cadrul activităților economice se presupune că alegerile ce se fac se realizează în sensul
maximizării avantajelor, respectiv pe criterii de raționalitate. Problema fundamentală a oricărei
economii este utilizarea eficientă a resurselor.
Costul de oportunitate mai poate fi definit și astfel:
- Măsură a câștigului obținut prin pierderea celei mai bune dintre variantele sacrificate
datorită alegerii făcute;
- Aprecierea, în valoare fizică și / sau monetară a celei mai bune dintre șansele sacrificate
atunci când se face o alegere.
Prin urmare concluzionăm că costul de oportunitate al unei unității dintr-un bun este
raportul dintre cantitatea (valoarea) bunului la care s-a renunțat și cantitatea bunului care
s-a produs
Costul de oportunitate se exprimă prin cea mai bună alternativă la care renunțați făcând o
alegere. Costul de oportunitate exprimă valoarea șanselor sacrificate ca urmare a deciziei de a
folosi resursele disponibile într-un mod și nu în altul. El măsoară „câștigul obținut” prin
„pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate. Din perspectiva costului de
oportunitate, se obțin răspunsuri la următoarele întrebări:
•Ce pierd dacă aleg asta? (care este costul de oportunitate al alegerii?)
•Ce pierd dacă NU aleg asta?
∆𝑋 𝑌 −𝑌
Costul de oportunitate se calculează cu formula: 𝐶𝑜 = − ∆𝑌 = − 𝑋2−𝑋1
2 1
unde: - ΔY = −𝑌2 − 𝑌1
- reprezintă efectul pierdut, sau cantitatea din bunul la care se renunță;
+Δ X = 𝑋2 − 𝑋1
- reprezintă cantitatea de bunuri care se dorește.
Alegerea rațională presupune principiu de renunțate la ceva pentru a obține mai mult din
altceva.
Reprezentarea grafică a costului de oportunitate se realizează prin așa numita curbă sau
frontieră a posibilităților de producție.

Frontiera posibilităților de producție

În măsura în care orice utilizare a resurselor limitate are un anumit cost de oportunitate,
devine posibilă o analiză combinată, ceea ce se realizează prin frontiera nevoilor de producție.
Aceasta evidențiază ansamblul combinațiilor de bunuri economice ce pot fi realizate pe termen
scurt în condițiile utilizării integrale și cu maximum de eficiență a resurselor disponibile.
Dacă resursele ar exista din abundență atunci problema opțiunilor în alocarea lor ar fi lipsită
de sens. S-ar produce tot ceea ce se dorește, iar cantitățile ar fi corespunzătoare nevoilor.
Bunurile ar deveni nelimitate, dobândind caracterul unor bunuri libere, precum aerul sau lumina
soarelui. Din nefericire, problema rarității resurselor are un caracter universal, iar alegerile
caracterizează, în ultimă instanță, orice ființă. Sarcina de bază a unei economii constă tocmai
în lupta oamenilor cu raritatea resurselor.
8
 Raritatea și alegerea pot fi puse în evidență cu ajutorul curbei sau frontierei posibilităților de
producție.
Frontiera (curba) posibilităților de producție (FPP) reprezintă un model simplu care
surprinde relația dintre producția de bunuri și servicii și utilizarea resurselor disponibile pentru
o anumită perioadă de analiză. Mai precis, ea arata cantitățile maxime de bunuri și servicii pe
care o economie le poate realiza în condițiile utilizării complete și eficiente a resurselor, dat
fiind un nivel al tehnologiei disponibile.

Fig. 2. Reprezentarea frontierei posibilităților de producție

FPP este curba care separă zona producției posibile a unor combinații de cantității din
bunurile produse cu resursele disponibile de zona producției imposibile.
FPP reprezintă locul geometric al combinaților maxime posibile de cantități ale bunurilor
produse în cazul utilizării optime a resurselor.
Din (FPP) rezultă următoarele legii ale costului de oportunitate:
1. costul de oportunitate este negativ
- o creștere a producției unui bun conduce la scăderea producției din celălalt bun.
2. costul de oportunitate este crescător
- costul de oportunitate al unui bun crește odată cu creșterea producției acelui bun.
În concluzie frontiera posibilităților de producție (FPP) reprezintă toate posibilitățile
alternative de producere (consum) a două bunuri atunci când resursele existente sunt utilizate
integral și cu eficiență maximă.

Bibliografie
1. Lupşa. E., Bratu, V., Economie, Editura Corvin Deva, 2006
2. Enachi, O., Suport de curs - Teoria economică, Chișinău, 2020
3. Stan Ivan Felicia Elena, Suport de curs - Economie general, Universitatea din Craiova,
Facultatea de Inginerie Electrică
4. https://www.academia.edu/17548187/Nevoi_si_resurse
5. Ciocan, L., Economia – formă a acțiunii umane. Nevoi și resurse. Activitatea economică, 2014

9
 Seminar numărul 2
Principiile economiei

Economia este o știință socială al cărei obiect de studiu este modul în care resursele limitate
sunt gestionate pentru a satisface nevoile nelimitate. Astfel, putem afirma că economia ca știință
studiază comportamentul societății, precum și acțiunile întreprinse de indivizi. În esență
economia studiază modul în care societatea gestionează resursele limitate avute la dispoziție.
Economia, ca orice știință, se bazează pe o serie de principii cu toate că mulți autori au
criticat foarte mult această relație de principiu. Cu toate acestea, principiile definite de
economistul Gregory Mankiw, până acum, au fost cele mai acceptate.
Principiile economice reprezintă un set de reguli sau concepte ce guvernează modul în care
oamenii își satisfac nevoile/dorinţele nelimitate cu resursele avute la dispoziție.
Cele zece principii definitorii ale științei economice și ale studiului acesteia, așa cum le
formulează cunoscutul economist american contemporan Gregory N. Mankiw sunt
următoarele:

Principiul 1
Oamenii se confruntă cu alegerea
În sensul că orice decizie individuală presupune renunțarea la un bun, la satisfacerea unei
nevoi (plăcere) pentru a obține un alt bun, o altă plăcere.
Acestui principiu i s-a alăturat expresia „nu există un prânz gratuit” (TANSTAAFL); prin
intermediul căruia se descrie costul luării deciziilor și al consumului. Expresia transmite ideea
că lucrurile care par gratuite au întotdeauna un cost plătit de cineva sau că nimic în viață nu este
cu adevărat gratuit.
Un prânz gratuit se referă la o situație în care nu există niciun cost suportat de persoana care
primește bunurile sau serviciile furnizate, dar cu toate astea economiștii subliniază că, chiar
dacă ceva ar fi cu adevărat gratuit, există un cost de oportunitate în ceea ce nu este luat.
În economie, TANSTAAFL descrie conceptul de costuri de oportunitate, care afirmă că
pentru fiecare alegere făcută, există o alternativă nealeasă care ar fi produs și o oarecare utilitate.
Un mod de a înțelege expresia „nu există un prânz gratuit” poate demonstra conceptul
economic al costul oportunității – prin care, chiar dacă masa de prânz este plătită integral, se
pierde posibilitatea de a petrece timpul respectiv făcând orice altceva. Înțelesul se referă la
faptul că nu există ceva gratuit, totul are un cost mai mult sau mai puțin evident.
Nu se știe cine a inventat expresia „nu există un prânz gratuit”. Expresia pare să fi apărut
ca răspuns la opiniile libertare ale lui Henry Wallace, vicepreședintele SUA între 1941 și 1945.
Autorul Campbell McConnell consideră că expresia “nu există prânz gratuit” este o lege
fundamentală a economiei, cu alte cuvinte, în economie nu poți crea bogăție din nimic.
În știința economică, expresia “nu există un prânz gratuit” nu este echivalentul costului de
oportunitate. Greg Mankiw a descris conceptul în următorul mod și citez: "Pentru a obține un
lucru care ne place, de obicei trebuie să renunțăm la un alt lucru care ne place. Luarea deciziilor
necesită schimbarea unui obiectiv împotriva altuia”.
Cunoașterea faptului că indivizii se confruntă cu renunțări/compromisuri nu este suficientă
pentru a ști ce decizii adoptă sau ar trebui să adopte indivizii. Totuși, dacă oamenii iau în
considerare compromisurile/renunțările pe care le presupun deciziile lor de-a lungul vieții,
crește probabilitatea de a lua decizii bune.

Principiul 2
Costul unui bun reprezintă șansa sacrificată la care se renunță pentru a dobândii
respectivul bun
Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se renunță pentru a-l obține.
1
 Prin urmare luarea deciziilor necesită compararea costurilor și a beneficilor diferitelor
alternative deoarece fiecare acțiune are un cost. Atunci când faci un lucru, renunți la
oportunitatea de a face altul.
 Spre exemplu, ai putea să mănânci, să dormi, să muncești sau să povestești cu prietenii
tăi, dar alegi în schimb să citești o carte. Următoarea cea mai bună alternativă este costul
pe care l-ai suportat pentru citirea cărți.
 Dacă pregătirea pentru o primă lecție îți ia cinci ore și următoarea cea mai bună
alternativă ar fi să muncești pentru 10 lei pe oră, atunci pregătirea pentru lecție te-a
costat oportunitatea de a câștiga 100 de lei (putem spune că „pregătirea pentru lecție”
te-a costat 100 de lei).
 De asemenea vei auzi oameni spunând că „nu există un prânz gratis”, și într-adevăr
lucrurile gratis nu sunt gratis. Un posibil scenariu este că dacă petreci treizeci de minute
la coadă pentru o felie de pizza gratis și cea mai bună alternativă este să fi lucrat pentru
8 lei pe oră, atunci acea felie de pizza te-a costat oportunitatea de a câștiga 4 lei.

Principiul 3
Oamenii raționali iau decizii pe baza analizei marginale
Analiza marginală constă în determinarea profitului sau pierderii obținute de o companie
sau persoană fizică prin suportarea unui cost suplimentar.
Adică, cu analiza marginală, încercăm să aflăm dacă este posibil să obținem un profit pentru
o cheltuială suplimentară specifică.
Analiza marginală este o examinare a beneficiilor suplimentare ale unei activități în
comparație cu costurile suplimentare suportate de aceeași activitate. Companiile folosesc
analiza marginală ca instrument de luare a deciziilor pentru a le ajuta să-și maximizeze
profiturile potențiale.

Exemple de analiză marginală în domeniul producției

Atunci când un producător dorește să-și extindă operațiunile, fie prin adăugarea de 2 linii de
producție pentru un nou produs, fie prin creșterea volumului de mărfuri produse pe linia de
producție actuală, este necesară o analiză marginală a costurilor și beneficiilor. Unele dintre
costurile care urmează să fie examinate includ, dar nu se limitează la, costul echipamentului
suplimentar de producție, orice angajați suplimentari necesari pentru a susține o creștere a
producției, facilități mari pentru fabricarea sau depozitarea produselor finalizate și costul
materiilor prime suplimentare, materiale pentru producerea mărfurilor.
Odată ce toate costurile sunt identificate și estimate, aceste sume sunt comparate cu creșterea
estimată a vânzărilor atribuită producției suplimentare. Această analiză ia creșterea estimată a
veniturilor și scade creșterea estimată a costurilor. Dacă creșterea veniturilor depășește creșterea
costului, extinderea poate fi o investiție înțeleaptă.
De exemplu, dacă luăm cazul unui producător de pălării. Pentru fiecare pălărie produsă are
un cost de șaptezeci și cinci de cenți, cost reprezentat de necesarul de materialele (plastic și
țesătură). Astfel că fabricarea pălăriilor implică costuri fixe de 100 USD pe lună. Dacă se produc
50 de pălării pe lună, atunci fiecare pălărie atrage 2 USD din costuri fixe. Astfel că putem
determina că costul total per pălărie la care se include costul necesarului de materiale, ar fi de
2,75 USD (2,75 USD = 0,75 USD + (100 USD/50)). În cazul în care volumul de producție s-ar
mări și s-ar produce 100 de pălării pe lună, atunci fiecare pălărie ar suporta costuri fixe de 1
dolar, deoarece costurile fixe sunt repartizate pe unitățile de producție. Costul total per pălărie
ar scădea apoi la 1,75 USD (1,75 USD = 0,75 USD + (100 USD/100)). În această situație,
creșterea volumului producției determină scăderea costurilor marginale.

2
 Costul marginal versus beneficiul marginal
Cost marginal reprezintă creșterea incrementală a cheltuielilor pe care le suportă o
companie pentru a produce o unitate suplimentară dintr-un anumit produs.
Un beneficiu marginal (sau produs marginal) este o creștere incrementală a beneficiului
consumatorului în utilizarea unei unități suplimentare dintr-un anumit produs.
Beneficiile marginale scad în mod normal pe măsură ce un consumator decide să consume
din ce în ce mai mult dintr-un singur bun.
 De exemplu, imaginați-vă că un consumator decide că are nevoie de o nouă bijuterie și
se îndreaptă către mall pentru a cumpăra un inel. Acesta cheltuiește 100 de dolari pentru
inelul perfect, apoi găsește altul. Deoarece nu are nevoie de două inele, nu este dispus
să cheltuiască încă 100 de dolari pe al doilea. S-ar putea, totuși, să cumpere al doilea
inel cu 50 de dolari. Prin urmare, beneficiul ei marginal se reduce de la 100 USD la 50
USD de la primul la al doilea bun.
 De exemplu, o companie realizează diverse aplicații telefonice. Datorită acestei cereri,
compania își poate permite aparatură/echipamente performante care reduc costul mediu
de producere a fiecărui aplicație; cu cât fac mai mult, cu atât devine mai ieftine. În
medie, costă 5 USD pentru a produce o singur aplicație, dar datorită aparaturii,
producerea celei de-a 100 aplicație costă doar 1 USD. Prin urmare, costul marginal al
producerii celei de-a 100 aplicație este de 1 USD.
Analiza marginală derivă din teoria economică a marginalismului – oamenii iau decizii la
margine și anume în situații de constrângere.
Utilitate reprezintă „valoarea” sau „satisfacția” pe care un anumit număr de bunuri o oferă
consumatorului.
Utilitatea totală corespunde satisfacției totale pe care o persoană o obține pentru consumul
unei anumite cantități de bunuri sau servicii. Aprecierea utilității unui bun sau serviciu este
subiectivă (același bun sau serviciu poate fi util pentru o anumită persoană, dar inutil pentru o
alta). Utilitatea totală (Ut) reprezintă satisfacția totală resimțită de un consumator în urma
consumării unui număr oarecare de bucăți dintr-un bun; se calculează după formula: Ut=
U1+U2+U3+...+Un.
Utilitatea marginală este satisfacția suplimentară pe care o primește un consumator de a
avea încă o unitate dintr-un bun sau serviciu.
Utilitatea totală reprezintă doar conceptul de utilitate aplicat mai multor cantități. Dacă
consumul unui produs aduce o anumită cantitate de utilitate, creșterea acestui consum va aduce
rezultate superioare, inferioare sau egale.
 Să presupunem, de exemplu, că o persoană intenționează să mânânce doi pești. Cu toate
acestea, după ce ai mâncat primul, senzaţia de foame nu mai este la fel de intensă. Acum,
acesta ar plăti doar pentru satisfacția celei de-a doua, adică cu alte cuvinte nu merită la
fel de mult când burta îți este plină, asta înseamnă că cei doi pești au reunit (primul
pește) „utilitate totală”.
Rețineți că este irelevant dacă al doilea pește a fost sau nu cumpărat. Utilitatea marginală are
în vedere doar ceea ce ați plăti pentru produs. În viața reală, economiștii folosesc modele
matematice pentru a prezice cât de mulți consumatori ar plăti ipotetic pentru ceva.
În economie, conceptul de utilitate marginală reprezintă un mijloc de măsurare a valorii sau
a satisfacției pe care un consumator o obține din consumarea a ceva.
Pentru a determina utilitatea marginală, trebuie să aveți două măsurători de utilitate totale
distincte.
- Să presupunem, că s-a decis că îi este suficient de foame să mănânce patru pești întregi.
După al doilea, este deja puțin plin și, prin urmare, ar fi dispus să plătească doar pentru
următorul. După al treilea, este aproape mulțumit și nu va plăti decât pentru ultimul
pește.

3
 - Satisfacția obținută ar fi aproape depășită de sentimentul de a fi excesiv de plin. Am
putea spune că cei patru pești au adus o utilitate totală.
 Un exemplu care reflectă în mod clar comportamentul utilității menționate este
consumul de alimente. Să presupunem că ne este foarte foame și trecem pe lângă o
brutărie. Primul ștrudel pe care îl mâncăm ne va oferi o utilitate ridicată, deoarece ne
calmează foamea. Ne bucurăm în continuare de al doilea ștrudel, dar nu ne mai este atât
de foame. Al treilea foietaj ne este de puțin folos, deoarece suntem aproape satisfăcuți
și senzația de foame este atenuată. Al patrule ștrudel devine deja prea mult. Cu
siguranță, un al cincilea ștrudel nu ne va mai oferi nicio utilitate iar consumul său ar
putea să ne producă chiar și o stare de rău.
În graficul de mai jos se pot observa curbele utilității totale și utilității marginale ale
exemplului anterior prezentat. După cum putem vedea, utilitatea totală crește până când
consumăm al patrulea ştrudel (punctul de saturație) de unde începe să scadă. Între timp, curba
de utilitate marginală este mereu în scădere, devenind negativă în momentul consumului celui
de al cincilea ștrudel (trecând de punctul de saturație).

Fig.1. Reprezentarea curbelor de utilitate

Principiul 4
Oamenii răspund la stimulente și acționează în concordanță cu interesele lor
Toți agenții economici își bazează modul de acțiune și comportamentul pe recompense pe
care le numim stimulente. Stimulentul poate fi definit ca o răsplată sau ca perspectiva unei
pedepse care îl determină pe om să acționeze.
Oamenii își schimbă comportamentul în funcție de modificarea costurilor și a veniturilor, de
diferența pozitivă între ele. Rolul stimulentelor este de ai motiva pe oameni să acționeze.
Oamenii vor face mai mult dintr-un lucru pe măsură ce costul scade, și vor lucra mai puțin
dacă acest cost crește (legea cererii). În mod similar, vor încerca să furnizeze mai mult din cea
care devine mai remunerativ și mai puțin din ceva care devine mai puțin remunerativ (legea
ofertei). Prețurile sunt unele din cele mai importante stimulente în economie.
Prețul este suma de bani pe care trebuie să o plătească cumpărătorul pentru achiziționarea
unui produs sau pentru un serviciu (2 $ pentru o ceașcă de cafea, de exemplu). Preţurile pe piață
apar din interacțiunile dintre cumpărători și vânzători. Deoarece oamenii decid comparând
costurile și beneficiile deciziilor lor, comportamentul indivizilor se poate schimba atunci când
se modifică beneficiile sau costurile, altfel spus, indivizii răspund la stimulente.
Politicile publice afectează costurile și beneficiile pe care le implică acțiunile indivizilor și,
de aceea, ele influențează comportamentul oamenilor.
 De exemplu, impunerea unei taxe asupra benzinei încurajează oamenii să folosească
mașini cu un consum mai mic de benzină.

4
  De asemenea, taxele mari asupra benzinei încurajează indivizii să folosească în mai
mare măsură mijloacele de transport în comun, comparativ cu folosirea autoturismelor
proprii sau să se mute cu locuința mai aproape de locul de muncă.
Atunci când decidenții în politica publică ignoră sau nu reușesc să înțeleagă modul în care
politicile lor afectează stimulentele, ei obțin rezultate departe de cele dorite.
Pentru analizarea oricărei politici publice trebuie luate în considerare nu numai efectele ei
directe, dar și efectele ei indirecte, care sunt generate de alterarea stimulentelor. Dacă o decizie
de politică publică afectează stimulentele, oamenii își schimbă comportamentul.

Principiul 5
Specializarea, schimbul, comerțul îi pot îmbogăți pe toți
Acest principiu se referă la faptul că comerțul ajunge să conducă la o îmbunătățire a
bunăstării, deoarece sunt produse mai multe bunuri și servicii care, direct sau indirect, ne oferă
o mai mare varietate de resurse.
Comerțul este un tip de cooperare voluntară, care se presupune că ne poate face mai bogați;
acest lucru se întâmplă în două moduri. În primul rând, știm că, din moment ce oamenii
acționează, ei vor face lucruri dacă se așteaptă să le aducă un beneficiu.
 Spre exemplu, dacă schimbi 100$ pentru un bilet să mergi la un concert, noi putem
deduce că ai făcut asta deoarece te aștepți să preferi concertul în locul a orice ai fi putut
face cu acei 100 $. Asta nu înseamnă că oamenii nu vor face greșeli din când în când –
toți am comandat cel puțin odată ceva la restaurant care nu ne-a plăcut – dar în general
schimbul ne va face să trăim mai bine.
Al doilea mod prin care comerțul ne face mai bogați este prin creșterea productivității
noastre. Atunci când oamenii se specializează și fac schimburi, ei pot produce mai mult
folosind aceleași resurse. În mod similar, ei vor putea să producă aceleași lucruri folosind
mai puține resurse. În oricare dintre cazuri, oamenii au mai multe resurse cu care să își
atingă scopurile.
 Când un membru al familiei tale caută un loc de muncă, el intră în competiție cu membrii
altor familii care, la rândul lor, caută un loc de muncă. De asemenea, familiile intră în
competiție și atunci când merg la cumpărături – fiecare familie vrea să cumpere cele
mai bune produse și servicii, cu cele mai mici prețuri posibile. Dar, în ciuda acestei
concurențe, familia ta nu ar fi mai bine situată dacă s-ar izola de celelalte familii din
societate. Dacă s-ar izola, o familie ar trebui să consume doar ceea ce produce singură
– de la îmbrăcăminte, până la locuință și spectacole de divertisment sau filme. Orice
familie are mai mult de câștigat folosindu-și abilitatea de a schimba cu alți membri ai
societății, bunuri și servicii.
Schimbul (comerțul) permite fiecărui individ să se specializeze în activitatea pe care o poate
desfășura cel mai bine. Intrând în relații de schimb, oamenii pot cumpăra o varietate mai mare
de bunuri și servicii cu costuri mai mici.

Principiul 6
Piețele sunt în general, o formă bună de organizare a activității economice
Pe diferite piețe se întâlnesc firme și indivizii, fiecare luând decizii în funcție de prețuri și
de interesele lor. În economie există noțiunea de așa numita “Mână invizibilă” ce face ca piețele
să conducă spre cea mai bună variantă de alocare a resurselor existente. Aceasta se referă la
faptul că, așa cum a spus Adam Smith, piața este cel mai bun control existent al economiei.
Economie de piață - alocarea resursele se face prin deciziile descentralizate ale unei
multitudini de firme și gospodării, care interacționează pe piețe pentru a dobândi bunuri și
servicii.

5
 Într-o economie de piață, indivizii sunt preocupați în primul rând de propria bunăstare și
nimeni nu urmărește bunăstarea economică a societății ca întreg. Cu toate acestea, deși procesul
de decizie privind alocarea resurselor este descentralizat și prin urmare interesul personal este
dominant, economiile bazate pe piață au un succes remarcabil în organizarea activității
economice în așa fel încât aceasta să promoveze bunăstarea economică generală.
Prețurile sunt instrumentul cu care „mâna invizibilă” conduce activitatea economică.
Preţurile reflectă atât valoarea pe care societatea o atribuie unui bun, cât și costul producerii lui.
Deoarece gospodăriile și firmele folosesc preţurile atunci când decid ce să cumpere și ce să
vândă, ele țin seama, în mod implicit, și de valoarea beneficiilor și costurilor asociate acțiunilor
lor. Preţurile ghidează decidenții/indivizii spre atingerea unor rezultate care, în multe cazuri,
maximizează bunăstarea la nivelul întregii societăți.

Principiul 7
Guvernul poate uneori să îmbunătățească rezultatele pieței
Intervenția guvernului în economie este justificată de două argumente: promovarea eficienței
și promovarea echității.
Eficiență - Capacitatea unei societăți de a obține cât mai mult posibil din resursele rare de
care dispune.
Echitate - Capacitatea unei societăți de a distribui prosperitatea economică, într-un mod
egal, între membrii săi.
Afirmația conform căreia, uneori, guvernul poate să îmbunătățească rezultatele pieței nu
presupune și faptul că guvernul reușește întotdeauna acest lucru.
Politicile publice sunt rezultatul unor procese politice, care sunt departe de a fi perfecte.
Uneori, sunt promovate anumite politici doar cu scopul de a îmbogăți anumite grupuri de
indivizi. Alteori, sunt promovate politici cu bune intenții, dar cei care le promovează nu dețin
suficiente informații pentru a decide astfel încât să genereze rezultatele dorite. Într-o astfel de
situație economiștii folosesc termenul de eșec al pieței pentru a se referii la situația în care piața
în sine nu produce o alocare eficientă a resurselor.

Principiul 8
Standardul de viață al unei țări depinde de capacitatea ei de a produce bunuri și servicii
În acest sens, cu cât o țară produce mai mult, cu atât crește nivelul său de dezvoltare
economică. Astfel, se înțelege o creștere mai mare, resurse mai mari și, în consecință, o
bunăstare mai mare. Atât diferențele între standardele de viață dintre țări cât și schimbările în
standardele de viață sunt explicate de diferențele de productivitate care există în diferite țări.
Productivitate - cantitatea de bunuri și servicii rezultată din fiecare oră de muncă depusă de
un muncitor.
Pentru a crește standardele de viață, decidenții în politicile publice trebuie să crească
productivitatea în economie, prin asigurarea posibilității ca lucrătorii să dobândească un nivel
ridicat de educație și prin asigurarea accesului întreprinzătorilor la resursele necesare și la cele
mai bune tehnologii disponibile.
În cazul în care decidenții din politică dau greși iar modul de alocare a resurselor nu
generează o creștere a productivității apare situația în care ne confruntăm cu deficitul bugetar.
Deficitul bugetului guvernamental – cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile
acestuia și prin urmare are loc un impact nefavorabil asupra productivității în sfera economiei.
Atunci când guvernul trebuie să-și finanțeze deficitul, se împrumută pe piețele financiare, în
același mod în care se împrumută o firmă pentru a-și extinde activitatea sau un individ, pentru
a-și finanța studiile. Atunci când guvernul se împrumută, reduce cantitatea de fonduri
disponibile pentru indivizi și pentru firme. Astfel concluzionăm că deficitul bugetar reduce

6
investițiile, cu investiții mai mici astăzi productivitate va fi mai mică în viitor, deficitul bugetar
împiedicând ridicarea standardului de viață la nivelul unei societăți.

Principiul 9
Prețurile cresc atunci când autoritățile tipăresc prea mulți bani
Inflație - creștere a nivelului general al prețurilor în economie. Astfel că se consideră că
atunci când autoritățile pun în circulație mari cantități de bani, valoarea banilor scade.

Principiul 10
Societatea are de ales, pe termen scurt, între inflație și șomaj
Dacă inflația poate fi explicată atât de ușor, de ce decidenții în politica economică reușesc
atât de greu să scadă inflația? Reducerea inflației este însoțită adesea de o creștere temporară a
șomajului.
Curba Phillips - reprezentare grafică a compromisului pe termen scurt între inflație și șomaj.
Economistul britanic, de origine neo-zeelandeză, Alban William Phillips, cercetând o serie
de fenomene și date statistice care cuprind perioada 1861 - 1957, a pus în evidență o relație
inversă între rata inflației și rata șomajului.
În economie nu toate preturile se ajustează imediat la scăderea cantității de bani (pe termen
scurt, prețurile sunt rigide). Atunci când autoritățile micșorează cantitatea de bani din economie,
volumul cheltuielilor efectuate de indivizi scade. Cheltuielile mai mici, împreună cu preturile
care se mențin la un nivel înalt, diminuează volumul de vânzări al firmelor.
Scăderea vânzărilor determină firmele să concedieze lucrători. Prin urmare, reducerea
cantității de bani crește temporar șomajul – până în momentul în care prețurile se ajustează la
această schimbare.
Curba Phillips, explicată într-un mod teoretic, este o reprezentare grafică care arată relația
dintre șomaj și inflație. Într-un mod practic, această teorie stabilește că o creștere a șomajului
reduce inflația, la fel cum o scădere a acestui nivel de șomaj este asociată cu o creștere a inflației.
În concluzie, curba Phillips stabilește că nu putem realiza, în același timp, un scenariu de inflație
scăzut și, simultan, să avem o rată ridicată de ocupare a locurilor de muncă.

Fig.2. Relație între rata inflației și rata șomajului

Primele patru principii (Principiul 1: Oamenii se confruntă cu alegerea; Principiul 2: Costul

unui bun reprezintă șansa sacrificată la care se renunță pentru a dobândii respectivul bun;
Principiul 3: Oamenii raționali iau decizii pe baza analizei marginale; Principiul 4: Oamenii
răspund la stimulente și acționează în concordanță cu interesele lor) se referă la luarea deciziilor
economice individuale, următoarele trei privesc modul în care oamenii intră în interacțiuni

7
economice unui cu alții (Principiul 5: Specializarea, schimbul, comerțul îi pot îmbogăți pe toți;
Principiul 6: Piețele sunt în general, o formă de bună de organizare a activității economice;
Principiul 7: Guvernul poate uneori să îmbunătățească rezultatele pieței), în timp ce ultimele
trei (Principiul 8: Standardul de viață al unei țări depinde de capacitatea ei de a produce bunuri
și servicii; Principiul 9: Prețurile cresc atunci când autoritățile tipăresc prea mulți bani;
Principiul 10: Societatea are de ales, pe termen scurt, între inflație și șomaj), vizează modul în
care funcționează economia unei țării ca întreg.

8
 Seminar numărul 3
Piața şi rolul acesteia în economie

Introducere
Piaţa a apărut de timpuriu în istoria popoarelor şi a cunoscut un process îndelungat şi
complex de dezvoltare, jucând un rol crescând şi îndeplinind funcţii diverse în procesul creşterii
economice. Noţiunea de piaţă există încă din antichitate, adică cu zeci sau poate cu sute de aii
de ani în urmă, ea fiind rezultatul evoluţiei schimbului de mărfuri; astăzi piaţa este considerată
instituţia centrală a economiei.
În antichitate oamenii practicau activitatea denumită troc, ce consta în schimbul de bunuri
sau servicii între oameni cu scopul de a-și satisface anumite nevoi.
Se poate aprecia că, în perioada contemporană, piaţa reprezenta principalul ansamblu
economico-social, în procesul de dezvoltare economică. Ea se prezenta ca un sistem complex,
în care avea loc interacţiunea şi condiţionarea reciprocă dintre legile şi mecanismele clasice ale
pieţei: cererea, oferta şi preţul.
În literatura de specialitate, noţiunea de piaţă are sensuri diferite. Astfel, ea este definită în
următoarele moduri:
 Piaţa reprezintă locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor şi a cererii cumpărătorilor, fiind
locul unde acestea se confruntă. Ca urmare, pe piaţă se reflectă raporturile reale dintre
producţie şi consum, prin intermediul cererii, ofertei şi preţului.
 Piaţa desemnează locul şi momentul de întâlnire al vânzătorilor şi cumparătorilor şi
relaţiile dintre aceştia.
 Piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor, sau piaţa în general, desemnează spaţiul şi cadrul
economico-social în care se stabilesc relaţii între agenţii economici în procesul
producerii şi schimbului bunurilor economice care îmbracă forma de marfă.
 Piaţa se costituie şi ca un mecanism prin care se reglează schimbul de mărfuri. Din
moment ce reglează schimbul de mărfuri, aceasta reglează întregul sistem economic şi
orientează evoluţia tuturor activităţilor agenţilor economici.
Participanţii activităţilor desfăşurate în cadrul pieţei, sunt producătorii şi consumatorii, în
calitatea lor de ofertanţi respectiv solicitanţi de mărfuri, care se opun unii altora, fiecare
urmărindu-şi propriul interes.
Piaţa, prin funcţia pe care o îndeplineşte de a pune faţă în faţă producătorii şi consumatorii,
este considerată drep un mecanism de reglare a vieţii economice şi, în acest context, este, în
accepţiunea clasică “mâna invizibilă” care reglementează viaţa economică sau forţa
impersonală care acţionează dincolo de capacitatea de intervenţie a participanţilor la schimbul
de activităţi.
Există o mulţime de definiţii ale pieţei dar cea mai simplă şi uşor de reţinut este: Piaţa
reprezintă locul unde se confruntă cererea şi oferta de bunuri respectiv servicii, în cadrul
acesteia formându-se totalitatea raporturilor de vânzare-cumpărare.
Formele concrete ale pieţei sunt foarte variate, de la târgurile şi halele publice din antichitate
până la formele mai complexe şi sofisticate cum ar fi, în prezent, magazinele specializate şi
universale, staţiile de alimentare auto, barurile şi bursele de tot felul, casele de schimb valutar,
etc.
Putem afirma că piaţa se află în centrul vieţii economice. La rândul său, nucleul pieţei este
constituit din patru elemente de bază, care sunt:
1. cererea;
2. oferta;
3. preţul;
4. concurenţa.

1
 Interdependenţa şi interacţiunea cererii, ofertei şi preţului formează mecanismul pieţei. Atât
cererea, cât şi oferta sunt legate în modul cel mai direct de mărimea şi dinamica preţurilor, în
acelaşi timp, cele două se influenţează reciproc. Cu alte cuvinte, cererea influenţează oferta, iar
oferta, la rândul ei, modifică cererea, în urma confruntării permanente dintre cele două se
stabileşte preţul de echilibru.

Elementele de bază ale pieţei

În mecanismul de funcţionare a unei economii moderne, piaţa ocupă un loc esenţial
determinând într-o proporţie însemnată deciziile şi comportamentele agenţilor economici.
Categorie a economiei de schimb, în acceptiunea cea mai frecventă, piaţa desemnează un
ansamblu coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-cumpărare între părţile
contractante care sunt pe de o parte, unite prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se
află în raporturi de opoziţie.
’’Piaţa (afirma economistul francez M., Dider) apare ca un ansamblu de mijloace de
comunicaţii prin care vânzatorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au,
despre ceea ce aceştea au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca
tranziţiile dintre ei să se încheie. Deci, piaţa este înainte de toate ’’un contract social’’, mai mult
sau mai puţin spontan, ce defineşte locul economic în ansamblul vieţii sociale’.
Importanţa pieţei, într-un asemenea mecanism economic derivă din funcţiile pe care ea le
îndeplineşte în economie, cu abateri mai mari sau mai mici ca urmare a condiţiilor concrete ce
există în timp sau spaţiu. În primul rând, piaţa este cea care realizează contactul permanent
dintre producţie, respectiv dintre producătorii de bunuri şi servicii, pe de o parte, respectiv
consumatorii, nevoile si gusturile acestora, pe de altă parte. Prin acest fapt piaţa asigură alocarea
şi utilizarea eficientă a resurselor economico-materiale, umane şi financiare, determinând
deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum.
Piaţa asigură echilibrul economic pe termen lung, în principiu, echilibrul dintre ofertă
(producţie) şi cerere (consum), realizând ceea ce preconizau economiştii clasici, şi anume
transformarea intereselor proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate,
făcându-se referire la gestiunea resurselor disponibile la un moment dat.

Funcţiile pieţei
Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice, piaţa a exercitat o influenţă
enormă asupra acesteia, îndeplinind pe parcurs un şir de funcţii, principalele dintre ele fiind:
1. Funcţia de intermediere
Piaţa îi pune faţă în faţă pe producători şi pe consumatori, pe vânzători şi pe cumpărători,
făcând astfel posibil schimbul. Ea oferă consumatorului posibilitatea de a-şi alege producătorul
optim din punctul de vedere al preţului, calităţii, modelului ales, etc. Aceeaşi posibilitate de
alegere i-se oferă şi vânzătorului.
2. Funcţia de reglementare
Apărută iniţial ca o punte de legătură între producători şi consumatori, treptat, piaţa a devenit
principalul mecanism de reglementare a vieţii economice. Ea îndeplineşte rolul unei „mâini
invizibile", care, după cum spunea A., Smith, îi „împinge" pe agenţii economici individuali să
acţioneze în conformitate cu interesul general, determinând producătorii să confecţioneze
bunurile şi serviciile de care are nevoie societatea la momentul dat.
3. Funcţia de formare a preţului
Deşi cheltuielile individuale pentru producerea şi desfacerea aceluiaşi bun sunt diferite, piaţa
stabileşte un preţ unic, preţ care corespunde cheltuielilor necesare pentru confecţionarea
bunului.

2
 4. Funcţia de informare
Prin jocul liber al ratei profitului şi al ratei dobânzii, piaţa oferă agenţiilor economici
informaţia necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de activitate. Piaţa „trimite"
semnale producătorilor despre produsele ce urmează a fi confecţionate, despre calitatea şi
volumul lor, despre profiturile ce pot fi obţinute.
5. Funcţia de diferenţiere a producătorilor
Piaţa îi îmbogăţeşte pe învingătorii în lupta de concurenţă şi, în acelaşi timp, penalizează,
până la falimentare, întreprinderile necompetitive. În acest fel, piaţa stimulează reducerea
cheltuielilor de producţie, aplicarea noilor maşini şi tehnologii, sporirea eficienţei producţiei.
Piaţa realizează o stimulare economică a procesului eficienţei de producţie, impunând
producătorilor producerea cantităţii necesare de mărfuri, cu cheltuieli minimale şi obţinerea
profitului necesar.
Prin intermediul pieţei se asigură o dezvoltare proporţională a diferitor regiuni,
gospodării, teritorii economice naţionale în condiţiile aprofundării diviziunii sociale a muncii
şi realizarea procesului integraţional în economie.
Putem spune despre piață că este un mecanism în cadrul căruia se realizează un raport între
cumpărător și vânzător, în vederea stabilirii calității sau prețului unui produs respectiv serviciu.
Ajungem la concluzia că în sistemul economic piaţa se manifestă ca un subsistem independent.
Esenţa relaţiilor de piaţă poate fi manifestată prin trăsăturile de bază ale acesteia:
- recuperarea cheltuielilor materiale ale producătorilor şi vânzătorilor (obţinerea
profitului);
- satisfacerea cerinţelor consumatorilor prin crearea unui anumit volum al ofertei de
mărfuri.

Clasificarea tipurilor de pieţe

Mai presus de toate, pentru a face orice clasificare a pieței, primul lucru important de
menţionat este că o piață în general este legată de un set de cumpărători care formează cererea
pentru un bun sau serviciu și un set de vânzători care constituie oferta unui anumit bun sau
serviciu.
Prin urmare, pentru a face orice clasificare a ratelor pieței, trebuie să luăm în considerare
consumatorii sau cumpărătorii unui produs, furnizorii sau vânzătorii unui produs și produsul
care face obiectul schimbului.
În funcţie de istoria dezvoltării economiei pe piaţă cunoaştem următoarele tipuri de pieţe:
- piaţa nedezvoltată;
- piaţa liberă;
- piaţa reglementată;
- piaţa deformată.
Piaţa nedezvoltată se caracterizează prin caracterul stiiinţific al relaţiilor de piaţă care se
realizează mai mult sub formă de schimb prin troc.
Piaţa liberă se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. număr nelimitat de subiecţi ai relaţiilor de piaţă şi dezvoltarea concurenţei libere între ei;
2. accesul absolut liber a tuturor membrilor societăţii la orice tip de activitate economică;
3. toţi membrii societăţii au acces la informaţiile economice ale pieţei.
Piaţa reglementată este rezultatul dezvoltării civilizaţiei umane când statul, prin activitatea
sa, încearcă să limiteze acţiunile consecinţelor negative ale pieţei libere. Problema de bază în
acest tip de piaţă este de a găsi combinarea optimă între reglementarea realizată de către stat şi
autoregularea realizată de piaţă.
Piaţa deformată poate apărea în cazul în care influenţa statului e prea mare.
Din definiţia pieţei concluzionăm că aceasta poate fi privită ca un sistem integral,
caracteristica căruia poate fi reprezentată prin structura pieţei şi infrastructura ei.

3
 Pentru a determina structura pieţei se utilizează diferite criterii:
1. După obiectul relaţiilor de piaţă există următoarea structură a pieţei:
- piaţa mărfurilor şi serviciilor;
- piaţa forţei de muncă;
- piaţa investiţiilor;
- piaţa monetară şi valutară;
- piaţa titlurilor financiare
- piaţa serviciilor informaţionale.
2. După subiect:
- piaţa consumatorilor (oferta este mai mică decât cererea);
- piaţa producătorilor (cererea este mai mică decât oferta);
- piaţa intermediarilor în comerţ.
3. După aşezarea geografică:
- piaţa locală;
- piaţa regională;
- piaţa naţională;
- piaţa mondială
Tipurile de piață se referă la diferitele moduri în care piețele pot fi clasificate în funcție de
diferite variabile.

Tipuri de piață în funcție de produs

În funcție de produsul cumpărat și vândut, piețele pot fi de următoarele tipuri:
1. Piața produselor de larg consum
Pe de o parte, piața bunurilor de consum sau a produselor reprezintă piața în care sunt
comercializate produsele care vizează satisfacerea unei nevoii a consumatorilor, aceasta implică
faptul că sunt produse care sunt utilizate pentru a acoperii o nevoie, dar după ce nevoia este
rezolvată, produsul dispare.
Putem da un exemplu privitor la o bucată de pizza care este folosită pentru a satisface nevoia
de hrană, dar când este satisfăcută nevoia, produsul dispare complet.
2. Piața produselor de utilizare sau de investiții
Dimpotrivă, pe piața produselor de uz (numite și bunuri de investiții sau bunuri de capital),
se schimbă produse care sunt folosite pentru a acoperi o nevoie, dar după acoperirea acesteia,
bunul nu se stinge, ci rămâne.
Cu toate acestea, aceste produse pot fi de folosință durabilă, cum ar fi un computer sau
utilizare nedurabilă, cum ar fi un creion.
3. Piața produselor industriale
Desigur, piața produselor industriale include toate produsele care sunt utilizate ca materii
prime. Acesta poate fi cazul unui produs precum oțelul care poate fi utilizat pentru a produce
avioane sau automobile.
4. Piața serviciilor
Într-adevăr, această piață include comercializarea produselor numite servicii, în care
consumatorul nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra bunului, pentru că cumpără doar
furnizarea serviciului; de exemplu, dacă utilizați un telefon public pentru a comunica.
5. Piețele financiare
Piețele financiare sunt un spațiu fizic sau virtual, prin care activele financiare sunt schimbate
între diferiți agenți economici ale căror tranzacții definesc prețurile activelor menționate. Prin
urmare, pe piețele financiare sunt tranzacționate produse financiare care sunt legate de un activ
suport.

4
 Tipuri de piață în funcție de cumpărători
În funcție de caracteristicile cumpărătorilor, piețele pot fi clasificate în:
1. Piața intermediarilor
Pe de altă parte, această piață include toate companiile care cumpără produse nu pentru a le
consuma, ci pentru a le revinde la un preț mai mare decât au cumpărat și astfel obțin profit.
Putem lua ca exemplu orice supermarket care cumpără produse de la companii industriale
pentru a le revinde consumatorilor finali.
2. Piața cumpărătorilor industriali
În același mod, piața cumpărătorilor industriali este alcătuită din toate companiile care
cumpără resurse productive pentru a-și desfășura procesul de producție. Poate fi o companie
care cumpără piele pentru a produce pantofi, genți, curele, printre altele.
3. Piața cumpărătorilor guvernamentali
În schimb, piața cumpărătorilor guvernamentali cuprinde toate instituțiile guvernamentale
care cumpără bunuri și servicii pentru a furniza servicii publice, cum ar fi sănătatea, sau care
vor fi utilizate pentru investiții publice, cum ar fi asfaltul utilizat în infrastructura rutieră.
4. Piața de consum
Piața de consum reprezintă toți cumpărătorii care caută să achiziționeze bunurile și serviciile
care sunt vândute pe piață pentru a fi utilizate în vederea satisfacerii unei nevoi, din acest motiv
sunt numiți consumatori pentru că ei sunt cei care utilizează și consumă produsele. Ex: O
persoană cumpără o sticlă de apă pentru a-și satisface setea.
5. Piața muncii
Piața muncii este una în care converg cererea și oferta de muncă. Oferta de muncă este
alcătuită din setul de lucrători care sunt dispuși să lucreze și cererea de muncă este reprezentată
de către grupul de companii sau angajatori care angajează.

Tipuri de piață în funcție de concurență

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre agenţii
economici vânzători respectiv iniţiatorii ofertei, fiind rezultatul comportamentului lor specific,
de atragere a consumatorilor, în vederea asigurării unor profituri ridicate şi sigure.
Concurenţa stimulează progresul tehnico-economic, invenţiile şi inovaţiile, oferind agenţilor
economici motivaţia de a crea produse performante şi, în acelaşi timp, de a produce la un cost
mai scăzut.
Concurenţa, care este o formă de rivalitate între agenţii economicii cu privire la obţinerea
unor condiţii mai bune de producere, cumpărare şi vânzare a mărfurilor, influenţează, la rândul
ei, celelalte elemente ale nucleului pieţei (cererea, oferta şi preţul).
Pe baza tipului de concurență cu care se confruntă producătorii sau furnizorii de produse,
piețele pot fi împărțite în:
1. Piață perfect competitivă
În orice caz, acest tip de piață se caracterizează prin faptul că există un număr infinit de
concurenți, astfel încât niciunul dintre ei nu are puterea de a stabili prețurile pe piață și practic
toate produsele sunt aceleași, din acest motiv concurența perfectă există doar în mod teoretic,
dar nu practic.
2. Piață cu concurență imperfectă
În timp ce piața concurenței imperfecte se referă la diferite situații pe care le găsim în care
unii abordează concurența perfectă, iar alții o absență totală a concurenței. Piaţa cu concurenţă
imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de
numărul şi forţa economică a agenţilor economici - producători şi consumatori, astfel:
 piaţă cu concurenţă monopolistă reprezintă acea stare a pieţei în cadrul căreia
vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-o oarecare
măsură cererea, oferta şi preţul;

5
  piaţă cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa dominată de un singur producător
deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu există substituenţi, firma
impunând cantitatea, calitatea şi preţul produsului;
 piaţă cu concurenţă de oligopol caracterizată printr-un număr foarte limitat de
vânzători mari, care asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun sau
serviciu, solicitat de numeroși cumpărători sau consumatori;
 piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson) în cadrul căreia un număr mic de
firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, marfă care este
furnizată de mai mulți producători sau ofertanți.
3. Piața monopolului pur
La rândul său, se numește piață de monopol pur atunci când strict o singură companie oferă
bunurile și serviciile care sunt vândute pe o piață, prin urmare, acea companie are control total
asupra prețului și condițiilor de calitate ale produselor menționate. Monopolul pur este situaţia
de piaţă, inexistentă în fapt, în care un producător nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă,
producând un bun fără înlocuitor.
În general, se poate spune că, cu cât este mai mare concurența, piața este mai fragmentată și
cu cât este mai puțină concurență, cu atât piața este mai concentrată.

Tipuri de piață în funcție de zona geografică acoperită

În funcție de demarcația geografică pe care o servește, piața poate fi:
1. Piața locală
Mai presus de toate, o piață locală este una care deservește o zonă mică a pieței, cum ar fi o
provincie sau un oraș, o farmacie situată într-un cartier sau într-un centru comercial al unui oraș
ar putea servi ca exemplu de acest tip de piață.
2. Piața națională
Desigur, piața națională se caracterizează prin faptul că cuprinde și acoperă o țară întreagă,
se extinde prin toate orașele, departamentele, provinciile sau municipalitățile care alcătuiesc o
țară. De exemplu, am putea menționa un lanț de supermarketuri care servește consumatorii unei
națiuni întregi.
3. Piața regională
În consecință, atunci când vorbim de piața regională, zona pe care o deserveşte nu se
limitează la anumite limite politice; în acest caz putem vorbi de o piață care acoperă regiunea
de nord sau de sud a unei țări.
4. Piața internațională
Acum, o piață internațională este una care este formată dintr-un set de cumpărători care pot
fi din diferite țări, acestea fiind în general piețe deservite de companii multinaționale sau
transnaționale.
5. Piața globală
Deci, piața globală se referă la o piață care se extinde la toate țările din lume, prin urmare,
bunurile și serviciile sunt produse sau comercializate în orice țară din lume. Se poate spune că
piața globală este cea mai mare și mai extinsă piaţă care există.
Aici se cere remarcat faptul că în prezent piaţa mondială vizează doar un număr limitat de
produse, mai mult sau mai puţin omogene, cum ar fi: materia primă (grâu, orez, cafea, ceai),
resursele energetice, anumite tipuri de echipament. Pentru aceste produse se stabileşte un preţ
mondial, ce rezultă dintr-o confruntare permanentă între cerere şi ofertă, în acelaşi timp, de
exemplu, nu există o piaţă mondială a automobilelor din lipsa unei cereri mondiale omogene şi
a unui preţ unic, preţul depinzând nu numai de marca automobilului, de modă, ci şi de fidelitatea
unui număr însemnat de cumpărători faţă de un anumit model de automobil.

6
 Piaţa este cadrul în care se realizează legătura dintre producători şi consumatori, oferind
participanţilor informaţii utile pentru a decide ce, cât, cum şi pentru cine să producă, dar şi ce,
cum şi cât să consume.
Formele concrete sub care întâlnim piaţa în viaţa de zi cu zi: halele, magazinele, târgurile,
expoziţiile cu vânzare, tranzacţiile între agenţii economici, bursele de mărfuri.
Piaţa este o realitate extrem de complexă şi dinamică.
Piaţa apare ca cadrul de formare al preţului, nivelul acestuia determinând deciziile de a
cumpăra sau a oferi un bun.
Orice piaţă se defineşte şi se caracterizează prin variabilele sale: Bunurile marfare, care fac
obiectul tranzacţiilor; Cererea; Oferta; Preţul.
În funcţie de obiectul tranzacţiei distingem:
I. Piaţa prodfactorilor care include: piaţa capitalului, piaţa muncii, piaţa pământului, piaţa
financiară, piaţa informaţiilor.
II. Piaţa satisfactorilor care include: piaţa bunurilor, piaţa serviciilor; pe fiecare dintre
aceste pieţe, cererea, oferta şi preţul îmbracă forme specifice.

Infrastructura pieţei
Piața are propria structură și în această privință, este ușor de gestionat, deoarece prin
intermediul acesteia se ating obiectivele vizate.
Termenul „infrastructură" este folosit pentru a desemna două noţiuni diferite: „infrastructura
economiei naţionale" şi „infrastructura pieţei".
Infrastructura economiei naţionale constituie totalitatea elementelor materiale,
organizaţionale şi informaţionale cu ajutorul cărora sunt asigurate legăturile dintre ramurile şi
regiunile economiei şi care permit o funcţionare normală a vieţii economice.
Din infrastructura economiei naţionale fac parte: drumurile auto şi căile ferate, aeroporturile,
şcolile, spitalele, hotelurile, reţelele informaţionale, etc., create, de obicei, din mijloacele
organelor puterii centrale sau locale.
Infrastructura pieţei constituie ansamblul de instituţii, servicii, întreprinderi specializate,
generate de relaţiile de piaţă, care, la rândul lor, asigură o funcţionare civilizată şi eficientă a
pieţei.

Preţul şi echilibrul pieţei

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru cumpărarea
unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor de pe piaţă.
Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte vânzătorul
unui bun economic de la cumpărătorul acestuia.
Considerat ca o variabilă independentă, creşterea sau scăderea preţului determină
modificarea cererii şi ofertei, în sens invers una faţă de cealaltă. Nivelul şi dinamica cererii şi
ofertei pot determina modificări ale preţurilor de piaţă astfel:
Din partea cererii, preţul va fi influenţat de:
 utilitatea economică pe care consumatorul o atribuie unui bun;
 veniturile de care dispune;
 preferinţele sale;
 preţul aceluiaşi obiect pe alte pieţe;
 preţul unor mărfuri similare (bunuri substituibile).
Atunci când cererea pentru un produs este mai mare decât oferta, preţul bunului respectiv
creşte ceea ce va determina reducerea cererii şi apropierea ei de ofertă, şi invers, când cererea
este mai mică decât oferta, preţul scade stimulând cererea consumatorilor să crească.
Din partea ofertei, preţul va fi influenţat de:
 costul producţiei;

7
  costul stocării produselor;
 nivelul impozitelor şi al taxelor;
 numărul firmelor concurente pe piaţă;
 preţul aceluiaşi produs pe alte pieţe.
Atunci când oferta este mai mai mare decât cererea, se va produce o scădere a preţului, ce
va stimula cererea să crească la nivelul ofertei existente, şi invers, dacă oferta este mai mică
decât cererea, ea va duce la scumpirea produsului, reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei.
Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general valabile ale formării şi
funcţionării preţurilor, trăsături care au ca sursă primară de dezvoltare teoria factorilor de
producţie.
În practica economică, se întâlnesc trei categorii de preţuri:
 preţuri libere - care se formează în condiţii de concurenţă deschisă, la intersecţia cererii
cu oferta;
 preţuri administrate - care sunt impuse de firme mari, dominate pe piaţă sau controlate
de stat;
 preţuri mixte - care se formează prin împletirea mecanismului pieţei cu intervenţia
statului sau a firmelor care, prin puterea lor economică, domină segmente mari ale pieţei.
Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, unde preţurile s-ar forma liber, acestea ar tinde să
echilibreze cererea şi oferta totală, formându-se astfel preţul de echilibru.
Preţul de echilibru poate fi definit ca fiind preţul la care cantitatea ce se poate vinde
dintr-un bun economic este cea mai mare, atunci când cererea şi oferta acestuia se egalizează
la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi achiziţii pe piaţă.
Agenţii economici tind spre acest preţ de echilibru, deoarece el este un punct de atracţie, pe
măsură ce se apropie mai mult de el:
 riscurile lor se diminuează şi dispar;
 creşte gradul de reuşită în acţiunile lor;
 cererea şi oferta tind să se echilibreze.
De aceea preţul de echilibru este căutat frecvent de toţi participanţii la actele de schimb pe
piaţă, deoarece mărimea sa, la un moment dat, depinde de:
 costurile de producţie;
 veniturile şi comportamentul consumatorului;
 preţurile altor bunuri economice;
 evoluţia cererii şi ofertei etc.
Preţul de echilibru se poate stabili:
 la un nivel înalt, când cresc veniturile cumpărătorilor;
 la un nivel scăzut, când agenţii economici produc cu costuri mai mici.
Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:
1. apare spontan pe piaţă, prin jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi oferta);
2. reglează raportul cerere-ofertă, prin egalizarea acestor forţe ale pieţei la acel nivel la care
vânzările sunt maxime;
3. este unic pentru fiecare bun economic;
4. selecţionează agenţii economici eliminându-i pe cei necompetitivi fiind un punct de
atracţie ce le permite să-şi atingă scopurile;
5. este un preţ dinamic, creşterea sau scăderea lui depinde de evoluţia raportului cerere-
ofertă;
6. asigură un echilibru dinamic al pieţei.
Deoarece aceste condiţii nu pot fi realizate pe piaţa reală, rezultă că starea de echilibru şi
preţul de echilibru nu pot fi atinse, decât ca tendinţă.

8
 Seminar numărul 3
Cererea şi oferta

Cererea
 reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care consumatorii pot şi sunt dispuşi
să o cumpere într-o anumită perioadă de timp, la diferite preţuri posibile.
 exprimă cantitatea în care un produs este cerut pe piaţă la diferite niveluri ale preţului,
dacă alţi factori rămân constanţi; arată în ce cantitate doresc şi pot cumpăra consumatorii
un anumit produs în funcţie de preţul cerut.
 exprimă atât trebuinţele şi preferinţele consumatorilor, cât şi posibilităţile lor de
cumpărare. Trebuinţele sau preferinţele nu reprezintă o cerere efectivă. Unei persoane
poate să-i placă foarte mult un anumit produs, dar nu îl va cumpăra dacă nu poate plăti
preţul cerut. În acest caz, preferinţele nu se vor exprima pe piaţă sub formă de cerere.
În analiza fenomenului cererii distingem două concepte: cererea completă şi cererea
propriu-zisă.

Cererea completă
Cererea completă descrie relaţia dintre cantitatea solicitată dintr-un bun şi factorii care
o influenţează. Aceşti factori sunt:
- Preţul propriu al bunului (Pp)
Între preţul unui bun şi cantitatea cerută se manifestă o relaţie inversă: la un preţ mai
mare pe piaţă consumatorii vor solicita o cantitate mai mică din bunul respectiv (legea cererii).
Legea cererii descrie în mod universal întregul comportament uman. Legea cererii este
dedusă din legea utilităţii marginale descrescânde; conform acesteia, atunci când individul
dispune de o cantitate mai mare dintr-un bun, e de la sine înţeles că valoarea marginală pe care
el o atribuie bunului respectiv va fi mai mică. În termeni monetari, această valoare este
reprezentată de preţul bunului respectiv.
Legea utilității marginale descrescătoare explică că odată cu consumul fiecărei unități
ulterioare a unei mărfuri, satisfacția anticipată sau derivată din aceasta continuă să scadă.
Punctul în care consumatorul nu mai simte nevoia de a consuma un anumit produs este denumit
„Punctul de sațietate”.
- Preţul altor bunuri (Pa)
Individul decide cantitatea solicitată dintr-un bun în cadrul unei operaţiuni generale de
maximizare a utilităţii sale.
Fie A şi B două bunuri. Atunci când creşterea preţului bunului A determină creşterea
cantităţii solicitate din bunul B, numim bunurile A şi B bunuri substituibile.
Atunci când creşterea preţului bunului A determina scăderea cantităţii solicitate din
bunul B, spunem că A şi B sunt bunuri complementare.
- Gusturile sau preferinţele (G)
Între preferinţele de consum şi cerere se manifestă o relaţie directă: în condiţiile unor
preferinţe mai puternice pentru anumite bunuri, cererea pentru ele va fi mai mare. Schimbarea
preferinţelor modifică, indepentent de ceilalţi factori, cantitatea solicitată.
- Venitul individului şi distribuţia veniturilor în colectivitate (V)
Între nivelul venitului şi cerere se manifestă o relaţie directă: la un venit mai mare,
oamenii vor putea să achiziţioneze cantităţi mai mari din bunurile dorite.
- Anticipările consumatorilor (A)
Orice persoană, fie ea în calitate de consumator sau de producător, îşi proiectează
acţiunile atât pe piaţa prezentă, cât şi pe o piaţă viitoare: acţiunile din prezent reflectă
întotdeauna anumite anticipări cu privire la evoluţia evenimentelor.

1
 De exemplu, dacă cineva anticipează că preţul unui bun va creşte în perioada următoare,
atunci în prezent cererea va creşte. Similar, dacă se anticipează reducerea preţului, cererea se
reduce în aşteptarea unui preţ mai mic.
- Înclinaţia sau atitudinea faţă de risc (R)
Anumite bunuri comportă un anumit grad de risc. În acest caz, înclinaţia spre risc a
fiecărui consumator va determina cererea sa pentru bunurile respective.
=> funcţia cererii complete este: Cc = f (Pp, Pa, V, A, G, R).

Cererea propriu-zisă
Cererea propriu-zisă reprezintă relaţia dintre cantitatea solicitată dintr-un bun şi preţul
propriu al acestui bun. Ea arată cantitatea solicitată dintr-un bun la fiecare preţ al acestuia, atunci
când ceilalţi factori de influenţă din cadrul cererii complete se menţin constanţi.
Să presupunem că eu am mere şi un coleg portocale. Eu îmi doresc portocale şi sunt
dispus să îi ofer colegului mere în schimb pentru a obţine portocale. Să spunem că la un preţ de
5 mere per portocală aş cumpăra o singură portocală, la un preţ de 4 mere per portocală aş
cumpăra 2 portocale, la un preţ de 3 mere per portocală aş cumpăra 3 portocale, şi aşa mai
departe.
Relaţia între cantitatea cerută şi preţ va arăta în modul următor:
Preţ portocale Număr de portocale cerute
(exprimat în mere)
5 1
4 2
3 3
2 4
1 5

În aceste condiţii, cererea mea de portocale poate fi reprezentată grafic în felul următor:

Ceea ce trebuie observat este că între preţul bunului şi cantitatea cerută se manifestă o
relaţie inversă. Această concluzie nu este dedusă din experienţă, ci este o consecinţă a legii
utilităţii marginale descrescânde: întrucât fiecare unitate suplimentară dintr-un bun va fi folosită
pentru satisfacerea unei nevoi mai puţin intense, oamenii vor fi dispuşi să plătească un preţ mai
mic pentru fiecare unitate adiţională din bunul respectiv.
Deşi cererea pentru un bun este, matematic, discretă (oamenii cumpără portocale întregi
şi nu felii oricât de mici), cel mai frecvent, pentru facilitarea ilustrării, cererea va fi reprezentată
grafic printr-o linie dreaptă sau o curbă convexă înclinată negativ.
Pentru cazul exemplului de mai sus, curba cererii ar arăta în felul următor:

2
 Spre deosebire de convenţia din matematică, cantitatea cerută (variabila dependentă)
este reprezentată pe abscisă, iar variabila independentă (preţul) este reprezentată pe ordonată.
Alături de cerere, în teoria economică se foloseşte şi un alt concept: cantitate cerută.
Cantitatea cerută are ses numai în legătură cu un anumit preţ. În funcţie de nivelul la care se
exprimă relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută, distingem între cererea individuală şi cererea
pieţei.
Cererea individuală ilustrează relaţia dintre cantitatea solicitată dintr-un bun de către
un consumator şi preţul propriu al acelui bun.
Cererea pieţei exprimă relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un bun la nivelul pieţei (de
către toţi consumatorii la un loc) şi preţul propriu al bunului.
Curba cererii pieţei se obţine prin însumarea orizontală a curbelor cererilor individuale,
adică prin însumarea cantităţilor cerute de toţi consumatorii la fiecare nivel al preţului.

Modificarea cererii
Atunci când se modifică preţul propriu al unui bun, are lor modificarea cantităţii cerute.
Din punct de vedere grafic, aceasta se reprezintă printr-o deplasare de-a lungul curbei cererii.

Atunci când se modifică un alt factor din funcţia cererii complete, are loc modificarea
cererii. Operaţiunea respectivă va fi reprezentată grafic prin deplasarea curbei cererii.
Exemplu: atunci când se produce o creştere a intensităţii preferinţelor consumatorilor
pentru un anumit produs, curba cererii se deplasează în sus, în afară sau în direcţia nord-est;
spunem că cererea creşte (la fiecare preţ se solicită o cantitate mai mare, sau pentru aceeaşi
cantitate consumatorii sunt dispuşi să plătească mai mult). În mod similar, atunci când se
produce o scădere a intensităţii preferinţelor pentru un anumit produs, curba cererii se
deplasează în jos, în interior sau în direcţia sud-vest; spunem că cerea scade.
Aceşti factori influenţează cererea în ansamblul ei, în sensul creşterii (pe grafic
deplasarea curbei spre dreapta) sau descreşterii acesteia (pe grafic deplasarea curbei spre
stânga), în funcţie de specificul fiecărui factor.

3
 Oferta
 reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care producătorii pot şi sunt dispuşi să
o producă şi, să o vândă într-o anumită perioadă de timp, în funcţie de preţurile existente;
 exprimă cantitatea în care un produs este oferit pe piaţă la diferite preţuri posibile, dacă
ceilalţi factori rămân constanţi;
 cantitatea în care producătorii vor oferi un anumit produs în funcţie de preţul plătit.
Legea ofertei (în funcţie de preţ, presupunând alţi factori constanţi): între preţ şi oferta
există o relaţie directă. Atunci când preţul unui bun scade, dacă alte condiţii nu se schimbă,
cantitatea produsă scade, iar când preţul unui bun creşte, cantitatea produsă creşte. Datorită
relaţiei directe dintre preţul de vânzare şi profit, la preţuri mari, producătorii vor produce şi vor
oferi spre vânzare mai multe produse decât atunci când preţurile sunt mici.

Oferta completă
Oferta completă descrie relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi ansamblul
factorilor care influenţează această cantitate în mod direct.
Aceşti factori sunt:
- Preţul propriu al produsului (Pp)
Între preţ şi cantitatea oferită există o relaţie directă. Această idee formează conţinutul
legii economice a ofertei: atunci când preţul creşte, ofertanţii, anticipând oportunităţile de
creştere a profitului, vor decide sporirea cantităţii oferite.
- Preţul altor bunuri (Pa)
Economia este o structură productivă în care resursele sunt alocate alternativ între
diferitele sectoare sau domenii economice. Întreprinzătorii decid alocarea resurselor
productive disponibile în funcţie de semnalele pe care le recepţionează din sistemul
preţurilor.
De exemplu, atunci când întreprinzătorii anticipează că în următorul an agricol preţul
grâului va creşte comparativ cu preţul porumbului, ei vor decide să aloce suprafeţe mai mari
cultivării grâului, ceea ce înseamnă că vor rămâne mai puţine suprafeţe de plantat cu
porumb. În general, atunci când sunt direcţionate mai multe resurse către un anumit
domeniu sau sector economic, vor rămâne mai puţine resurse pentru celelalte sectoare.
- Preţul factorilor de producţie (Pf)
Între preţurile factorilor de producţie şi cantitatea oferită se manifestă o relaţie
inversă. Cu cât factorii de producţie vor fi mai scumpi, cu atât întreprinzătorii, potrivit
capacităţii disponibile, vor achiziţiona cantităţi mai mici din aceştia, ceea ce înseamnă
că producţia va fi mai mică, iar oferta se va reduce.
- Fiscalitatea (F)
Pentru orice întreprinzător, impozitele reprezintă un cost. Cu cât povara fiscală va fi
mai mare, cu atât capacitatea disponibilă de producţie se va diminua. În acelaşi timp,
impozitele reduc stimulentele posibililor producători de a intra pe piată. Prin urmare,
între nivelul impozitelor şi ofertă se manifestă o relaţie inversă.
- Tehnologia (T)
Orice act de producţie se caracterizează prin utilizarea unei anumite tehnologii. Cu cât
aceasta este mai performantă, cu atât productivitatea va fi mai mare, iar producţia şi oferta vor
fi mai mari. Astfel, producţia şi oferta se găsesc într-o relaţie directă cu gradul de tehnologizare
şi cu performanţa tehnologică.
- Anticipările ofertanţilor (A)
Dacă producătorii anticipează creşterea preţului bunului produs de aceştia în perioada
următoare, oferta pentru bunul respectiv se va reduce: producătorii vor prefera ca, în
prezent, să constituie sau să își mărească stocurile pe care să le valorifice în viitor la un

4
 preţ mai mare. Dacă ei anticipează scăderea preţului, vor decide să îşi mărească oferta
prezentă pentru a-şi valorifica producţia la preţul actual, presupus mai mare.
- Înclinaţia spre risc a producătorilor (R)
=> funcţia ofertei complete este: Oc = f (Pp, Pa, Pf, F, T, A, R)

Oferta propriu-zisă
Oferta propriu-zisă reprezintă relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul acelui
bun. Aceasta indică nivelul cantităţii oferite la fiecare preţ, atunci când ceilalţi factori de
influenţă se menţin constanţi.
Linia care descrie grafic oferta este curba ofertei. Aceasta este de regulă o dreaptă sau o
curbă convexă înclinată pozitiv. Înclinaţia pozitivă a curbei ofertei reflectă relaţia directă între
cantitatea oferită şi preţ.

După nivelul la care se formează oferta, avem:

- Ofertă individuală = relaţia dintre cantitatea oferită de un anumit producător
individual şi preţul propriu al produsului.
- Oferta pieţei = relaţia dintre cantitatea oferită de către toţi producătorii dintr-o
ramură şi preţul produsului.
Curba ofertei pieţei se obţine prin însumarea pe orizontală a curbelor ofertelor
individuale sau, altfel spus, prin însumarea cantităţilor oferite de producători la fiecare preţ.

Modificarea ofertei
Atunci când se modifică preţul propriu al produsului, are lor modificarea cantităţii
oferite. Din punct de vedere grafic, aceasta se reprezintă printr-o deplasare de-a lungul curbei
ofertei.
Atunci când se modifică un alt factor din funcţia ofertei complete, are loc modificarea
ofertei. Operaţiunea respectivă va fi reprezentată grafic prin deplasarea curbei ofertei.

Aceşti factori influenţează oferta în ansamblul ei, în sensul creşterii (pe grafic deplasarea curbei
spre dreapta) sau descreşterii acesteia (pe grafic deplasarea curbei spre stânga), în funcţie de specificul
fiecărui factor.

5
 Elasticitatea cererii și ofertei
Elasticitatea cererii la preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii cerute în raport cu o
anumită modificare a preţului. Ea se calculează ca raportul dintre modificarea procentuală a
cantităţii cerute şi modificarea procentuală a preţului:

unde:

În general, în teoria economică se utilizează o anumită înclinaţie generală a curbei cererii

pentru a sugera tipul de elasticitate. Totuşi, e important de menţionat faptul că elasticitatea
cererii variază în funcţie de zona, segmentul sau punctul curbei cererii în care aceasta se
măsoară.
Presupunem că cererea are o funcţie liniară (curba cererii e o linie dreaptă de ecuaţie
Q=a-bP). Astfel, raportul –ΔQ/ΔP, care evidenţiază panta curbei cererii şi a cărei valoare poate
fi evidenţiată prin derivata de ordinul I a funcţiei cererii, este constant.
Aşadar, valoarea coeficientului de elasticitate Ecp depinde numai de raportul P/Q:

Există următoarele tipuri de cerere în funcţie de criteriul elasticităţii:

1. Cererea perfect inelastică (Ecp=0): indiferent de modificarea preţului, cantitatea
cerută rămâne neschimbată.

2. Cererea inelastică (0<Ecp<1): o anumită modificare a preţului determină o

modificare inversă, dar de mai mică intensitate a cantităţii cerute.

6
 3. Cererea unitară (Ecp=1): o anumită modificare a preţului determină o modificare
în sens invers a cantităţii cerute, cu aceeaşi intensitate.

4. Cererea elastică (Ecp>1): o anumită modificare a preţului antrenează modificarea

inversă, dar de mai mare intensitate a cantităţii cerute.

5. Cererea perfect elastică (Ecp=∞): este acea cerere adresată firmei de pe piaţa perfect
concurenţială pentru care, la nivelul preţului de echilibru, se poate tranzacţiona o
cantitate oricât de mare.

Nivelul coeficientului de elasticitate ce caracterizează cererea pe o anumită piaţă este o

informaţie foarte importantă pentru producător (vânzător), deoarece pe baza ei poate fi
elaborată decizia privind evoluţia preţului. În sinteză, relaţia dintre tipul de cerere şi deciziile
întreprinzătorului privind preţul este prezentată în tabelul următor:

Tipul de cerere Ecp Relaţia preţ-venit Decizia privind preţul

Inelastică 0<Ecp<1 Directă Creşterea preţului
Unitară Ecp=1 Venit maxim Menţinerea preţului
Elastică 1<Ecp<∞ Inversă Reducerea preţului

Ce determină elasticitatea sau inelasticitatea cererii pentru un bun? Disponibilitatea de

înlocuitori buni este cu siguranţă un factor important: cu cât există mai multe substitute pentru
un bun, cu atât cumpărătorii vor reacţiona mai intens la modificarea preţului, alegându-l pe cel
mai convenabil.
Să luăm spre exemplu cererea de sare. Sarea este un bun din care nu avem nevoie de
cantităţi foarte mari şi pentru care nu există mulţi înlocuitori.

7
 Cererea de sare pare să fie foarte inelastică, dacă nu cumva chiar perfect inelastică. Chiar
dacă sarea s-ar scumpi, nu poţi prepara pastramă cu zahăr în loc de sare. Iar dacă sarea s-ar
ieftini, pentru prepararea pastramei nu vom folosi mai multă sare decât prescrie reţeta.
Se poate însă să exagerăm când considerăm cererea pentru sare atât de rigidă. Pe timp
de iarnă, oamenii obişnuiesc să împrăştie sare pe trotuare sau pe scările de la intrare pentru a
topi gheaţa. Dacă însă sarea ar deveni de zece ori mai scumpă, acest obicei s-ar dovedi pentru
mulţi prea costisitor şi ar putea fi înlocuit cu spargerea şi mărunţirea gheţii.
Spre deosebire de cererea pentru sare ca bun generic, cererea pentru marca X de sare
este mai puţin rigidă, întrucât acest bun poate fi înlocuit în mod satisfăcător cu alte mărci de
sare. În mod asemănător, cererea pentru marca X de sare la magazinul M este cu mult mai
elastică, existând o mulţime de substitute pentru ea. Astfel, vânzătorii care ar încerca să ridice
considerabil preţul pentru a profita de faptul că cererea totală de sare este foarte rigidă vor
constata cu uimire că îşi pierd clienţii, căci cererea pentru sarea pe care o vând ei este de fapt
una elastică.

Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei la preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii oferite în raport cu o
anumită modificare a preţului:

Există 5 tipuri de ofertă în funcţie de criteriul elasticităţii:

1. Oferta perfect inelastică (Eop=0): indiferent de modificarea preţului, cantitatea oferită
rămâne aceeaşi.

2. Oferta inelastică (0<Eop<1): modificarea preţului determină modificarea cantităţii

oferite în acelaşi sens, dar de o mai mică intensitate decât modificarea preţului.

3. Oferta unitară (Eop=1): modificarea preţului determină modificarea cantităţii oferite în

acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate.

8
 4. Oferta elastică (Eop>1): modificarea preţului determină modificarea în acelaşi sens şi
de o mai mare intensitate a cantităţii oferite.

5. Oferta perfect elastică (Eop=∞): acea ofertă pentru care, la nivelul preţului de echilibru,
se poate tranzacţiona întreaga cantitate oferită, oricât ar fi de mare.

Echilibrul pieţei
Modificarea preţurilor resurselor de producţie, a condiţiilor tehnice de producţie, a
preţurilor altor bunuri sau a numărului producătorilor determină modificarea ofertei, care va
creşte sau va scădea.
Pe piaţă, cumpărătorii sunt purtători de cerere, iar vânzătorii, purtători de ofertă.
Intersecţia celor două curbe (a cererii şi a ofertei) indică preţul de echilibru şi cantitatea
de echilibru pe piaţă.

9
 La preţuri mai mici decât preţul de echilibru există exces de cerere, iar la preţuri mai
mari decât preţul de echilibru, exces de ofertă. Dacă pe piaţă este exces de cerere, atunci preţul
va creşte, iar dacă este exces de ofertă, atunci preţul va scădea.
Dacă echilibrul pieţei este atins, deciziile producătorilor şi cele ale consumatorilor sunt
reciproc consistente, cererea şi oferta se egalizează la cel mai ridicat volum posibil al cantităţilor
vândute respectiv cumpărate. Preţul de echilibru este din acest motiv un preţ optim la care atât
nevoile consumatorilor cât şi interesele vânzătorilor sunt satisfăcute în cel mai înalt grad posibil.
Lipsa de corelare dintre intenţiile acestora se va resimţi imediat la nivelul preţului, care
se va modifica, iar în noile condiţii de preţ, producătorii şi consumatorii vor decide altfel.
Preţul este mecanismul prin care piaţa coordonează şi corelează deciziile individuale.
Schimbările ce se produc la nivelul cererii sau al ofertei influenţează preţul şi cantitatea
de echilibru.
În condiţiile în care oferta nu se modifică, dacă cererea creşte, atunci şi preţul şi
cantitatea de echilibru cresc, iar dacă cererea scade, atunci şi preţul şi cantitatea de echilibru
scad, între modificarea cererii şi modificarea preţului şi a cantităţii de echilibru există o relaţie
directă.
În cazul în care cererea nu se modifică, dacă oferta creşte, preţul de echilibru scade şi
cantitatea de echilibru creşte, iar dacă oferta scade, preţul de echilibru creşte şi cantitatea de
echilibru scade
Între modificarea ofertei şi modificarea preţului există o relaţie inversă, iar între
modificarea ofertei şi modificarea cantităţii de echilibru există o relaţie directă.
Pe piaţă pot apărea situaţii complexe în care se modifică atât cererea, cât şi oferta. În
asemenea cazuri, schimbările care se produc la nivelul preţului şi al cantităţii de echilibru
depind de raportul dintre variaţia cererii şi cea a ofertei.

Efectele preţurilor pe piaţă

Cazul preţului minimal
Este vorba de acea situaţie când guvernul stabileşte pe piaţa unui anumit produs un preţ
mai mare decât preţul de echilibru (un preţ minimal, adică un nivel până la care preţul poate să
scadă). Această intervenţie guvernamentală este motivată de dorinţa de a stimula producătorii
sau de a spori rentabilitatea unui anumit domeniu. Însă producătorii nu vor putea să vândă cât
doresc deoarece, la un preţ mai ridicat decât cel de echilibru, disponibilitatea consumatorilor de
a cumpăra produsele respective se va reduce.
Pe piaţă se va forma o ofertă excedentară (cantitatea oferită va fi mai mare decât
cantitatea cerută: Qo>Qc). Resorbirea ofertei excedentare se va realiza doar odată cu eliminarea
măsurilor discreţionare de stabilire a unui preţ minimal, superior preţului de echilibru.

10
 Cazul preţului maximal
Guvernul stabileşte pe piaţa unui anumit produs un preţ mai mic decât preţul de echilibru
(un preţ maximal, adică un nivel până la care preţul poate să crească) cu intenţia de a facilita
accesul consumatorilor la anumite produse considerate de bază. Consumatorii nu vor putea însă
cumpăra atât cât doresc deoarece, în condiţiile unui preţ mai scăzut decât cel de echilibru,
producătorii vor considera acel domeniu mai puţin rentabil şi vor decide să micşoreze cantităţile
oferite. În aceste condiţii, pe piaţă se va manifesta un deficit de ofertă (Qo<Qc), dezechilibru
ce nu se va putea remedia decât în momentul în care guvernul va elimina măsura de stabilire a
preţului maximal.
Exemplu: Guvernul constată că preţul laptelui este ridicat şi că mulţi oameni nu şi-l pot
permite. Cum laptele este un aliment care nu ar trebui să lipsească din alimentaţia nimănui,
guvernul decide să fixeze prin lege nivelul maxim la care se poate ridica preţul unui litru de
lapte (bineînţeles, sub nivelul preţului de echilibru), pentru ca şi cei cu venituri modeste să poată
consuma lapte măcar o dată pe lună.

În condiţiile în care costurile pe care fermierii trebuie să le suporte pentru producerea

laptelui au rămas neschimbate, iar veniturile pe care aceştia anticipează că le vor obţine în urma
vânzării laptelui se reduc, unii producători ar putea estima că această afacere nu mai este
rentabilă şi ar putea hotărî să părăsească acest domeniu de activitate. Ei s-ar putea îndrepta, spre
exemplu, spre producerea unor alte produse lactate, precum brânză sau smântâna, sau spre orice
alt domeniu în care guvernul nu a impus un preţ maximal. În orice caz, cantitatea de lapte pe
care producătorii vor fi dispuşi să o ofere spre vânzare la preţul impus de guvern se va diminua.
Astfel, deşi vor exista mai mulţi oameni dornici să cumpere lapte la noul preţ, numărul
celor care vor cumpăra efectiv laptele va fi mai mic, ceea ce va face ca numărul celor
nemulţumiţi să crească.
Văzând în aceasta un nou eşec al pieţei, guvernul ar putea să încerce să remedieze
situaţia fixând un preţ maximal pentru fân, pentru a reduce costurile producătorilor de lapte şi
pentru a-i stimula să îşi extindă activitatea.
Însă această nouă intervenţie nu numai că nu va rezolva problema, ci o va adânci şi mai
mult, extintzând-o şi în alte domenii. Soluţia la problema nou apărută nu constă în intervenţia

11
guvernului prin noi şi noi reglementări, ci tocmai în eliminarea restricţiilor de pe piaţă. Acesta
este singurul mod în care se va putea egaliza din nou cantitatea cerută cu cea oferită astfel încât
ambele părţi să fie satisfăcute.

12
 Universitatea Politehnica Timișoara
Facultatea de Inginerie Hunedoara

Factorii de producţie.Productivitatea
- Seminar la economie -

Asistent doctorand inginer: Fărcean Ioana

Factori de producţie

2 INTRODUCERE

Producția nu se poate realiza decât în baza resurselor economice, care atrase și

utilizate în procesul de producție constituie factorii de producție. Astfel că factorii
de producției pot fi considerați drept intrări în procesul de producție iar bunurile și
serviciile ieșiri.
Activitatea economică are ca fundament existenţa, acţiunea şi folosirea
factorilor de producţie.
Factori de producţie

3 DEFINIRE

Factorii de producție reprezintă acea parte a resurselor atrase, alocate și

consumate în procesul de producere a bunurilor economice.

FACTORI DE PRODUCŢIE ≠ RESURSE

Factorii de producţie reprezintă resursele care au devenit active, care au fost

desprinse din lumea lor naturală şi aduse în circuitul economic.
Factori de producţie

4 TIPOLOGIE
Factori de producție sunt:
1. Munca
2. Natura (pământul)
3. Capitalul.
Factori de producţie

5 MUNCA
Munca reprezintă o activitate conştientă care urmăreşte obţinerea unui anumit
rezultat.
Prin muncă omul stabileşte, în mod conştient, legătura între rezultatele pe care
doreşte să le obţină şi instrumentele prin care poate realiza rezultatele dorite.
Acest factor de producţie poate fi analizat atât din punct de vedere cantitativ,
cât şi din punct de vedere calitativ.
Factori de producţie

6 NATURA (pământul)
Natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii fac apel pentru
a produce şi care sunt adaptate nevoilor umane prin muncă, cum ar fi: solul,
aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.
Natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii
însăşi, ea dând şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi
social-econimice.
O parte importantă a naturii, pe care omul o foloseşte este pământul privit
în accepţiunea sa de planetă.
La fel ca şi munca, natura poate fi analizată din punct de vedere cantitativ şi
calitativ.
Factori de producţie

7
Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin următoarele:
- este un element viu al naturii.
- este limitat
Resursele naturale ale subsolului sunt o componentă esenţială a factorului
de producţie natura şi reprezintă baza de materii prime şi energie necesare
activităţilor economice
Factori de producţie

8 CAPITALUL
Capitalul, poate fi definit, ca fiind ansamblul bunurilor produse prin muncă și
folosite pentru obținerea altor bunuri și servicii destinate vânzării.
Capitalul se caracterizează prin următoarele particularităţi:
- capitalul nu este un factor originar, ci este un factor derivat, el fiind un
rezultat al proceselor economice anterioare;
- capitalul, ca factor de producţie, are un caracter lucrativ;
- capitalul se reproduce din punct de vedere economic pe baza unor legi
adoptate, convenite de agenţii economici.
Factori de producţie

9 Din punct de vedere economic, capitalul poate fi privit ca:

˗ capital real
˗ capital fictiv
În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie capitalul poate fi:
˗ capital fix
˗ capital circulant
Factori de producţie

10 Pe măsură ce este folosit în procesul de producţie, capitalul fix este supus

unui proces de depreciere, care va determina înlocuirea sa într-un anumit orizont
de timp. Această depreciere a capitalului fix poate fi întâlnită atât sub forma unei
uzuri fizice, cât şi sub forma unei uzuri morale.
 Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăților tehnice a mijloacelor
de muncă ca urmare a folosirii lor productive și a acțiunii agenților naturali,
fizici, chimici, biologici.
 Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix
înainte de a se produce uzura fizică completă.
Factori de producţie

11 În teoria şi practica economică întâlnim şi noţiunea de neofactori de

producţie. Printre aceştia, cei mai importanţi se referă la:
˗ abilitatea întreprinzătorului;
˗ tehnologii;
˗ informaţia;
˗ cunoaşterea, etc.
12 PRODUCŢIA. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE
Funcţia de producţie exprimă relaţia determinată tehnologic dintre producţia
unui anumit bun economic (variabilă dependentă) şi factorii de producţie angajaţi
(variabile independente).
Pentru un anumit bun economic şi pentru doi factori de producţie, capital (K) şi
muncă (L), funcţia de producţie poate fi exprimată formal astfel: Q=f (K,L). Relaţia
exprimă cantitatea maximă ce poate fi realizată folosind diferite combinaţii ale
factorilor K şi L.
 13
 Produsul total al unui bun X reprezintă cantitatea produsă din acest bun prin combinarea
factorilor de producţie ai firmei. Pentru a măsura contribuţiile acestor factori la realizarea
produsului total se folosesc conceptele de produs mediu (productivitate medie) şi
produsul marginal (productivitate marginală).
 Produsul mediu al unui factor exprimă cantitatea produsă prin utilizarea unei unităţi din
factorul respectiv.
 Produsul marginal reprezintă sporul de rezultate (∆Q) care se obtine prin utilizarea unei
unităţi suplimentare dintr-un factor, ceilalţi rămânând constanţi.
 Venit marginal este un concept esențial în teoria economică, utilizat pentru a determina
modificarea venitului total atunci când cantitatea de producție a unei companii variază.
Venitul marginal este definit ca modificarea venitului total, care are loc atunci când
cantitatea produsă și vândută este mărită cu o unitate.
Factori de producţie

14

 Combinarea factorilor de producţie reprezintă procesul specific de unire a doi

sau mai mulţi factori de producţie pentru a obţine în condiţii de eficienţă
economică şi ecologică bunurile solicitate de piaţă.
 Combinarea factorilor de producţie poate fi analizată sub aspect tehnic şi
economic.
 Pentru a fi posibilă combinarea factorilor de producţie este necesar ca aceştia să
fie caracterizaţi prin divizibilitate şi adaptabilitate.
Productivitate

15 INTRODUCERE
Într-o activitate productivă, eficienţa utilizării factorilor de producţie se poate exprima
prin unul din următoarele moduri:
 Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie;
 Rentabilitatea (profitabilitatea) activităţii;
 Consum specific de factori de producţie.
Productivitate

16 DEFINIRE
Productivitatea reprezintă eficienţa cu care sunt avansaţi, combinaţi, substituiţi şi
consumaţi factorii de producţie.
Productivitatea este o măsură a eficienţei cu care se lucrează într-un proces de
producţie sau, altfel spus, randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie într-o
activitate productivă.
Mărimea productivităţii (W) se calculează cu relaţia:W = Q/Fi,
unde: W - nivelul productivităţii;
Q - producţia (exprimată în unităţi fizice - bucăţi, kilograme, metri, tone sau/şi în
unităţi monetare - lei, dolari, euro)
Fi - efortul depus, factorii de producţie utilizaţi exprimaţi în unităţi fizice sau
monetare
17 FORMELE PRODUCTIVITĂŢII
În practica economică se folosesc două forme de determinare şi analiză a
productivităţii: productivitatea parţială, productivitatea globală (totală). Prima este
cea a unui singur factor de producţie iar cea de a doua exprimă eficienţa agregată
(globală) a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea producţiei.
Ambele forme ale productivităţii se determină ca productivitate medie (Wm) şi
ca productivitate marginală (Wmg).
18 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

 Productivitatea medie a muncii reprezintă raportul dintre producţia totală (Q) şi

cantitatea totală de muncă utilizată (L) exprimată prin numărul de salariaţi sau ore de
muncă depuse.
 Productivitatea medie a capitalului se calculează ca raport între rezultatul (producţia)
obţinut (Q) şi capitalul tehnic utilizat (K).
 Productivitatea medie a pământului se determină ca raport între efectul (recolta)
obţinut (Q) şi suprafaţa totală de teren (pământ) (P).
19
 Productivitatea marginală a muncii (WLmg) exprimă eficienţa ultimei unităţi
de muncă utilizate.
Se determina după relaţia: WLmg = ∆Q / ∆L.
 Productivitatea marginală a capitalului (WK mg ) exprimă eficienţa ultimei
unităţi din capitalul tehnic atras şi utilizat în producţie. Ea se calculeaza
după relaţia WK mg = ∆Q / ∆K.
 Productivitatea marginală a pământului ( WPmg ) exprimă randamentul
ultimei unităţi de teren atras în activitatea economică şi se calculează după
relaţia WPmg = ∆Q / ∆P.
20  Productivitatea globală medie (WG) exprimă eficienţa agregată a tuturor
factorilor de producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat şi se poate calcula
WG = Q / (L + K + P).
 Productivitatea globală marginală (WGmg ) exprimă eficienţa ultimei unităţi
din totalul factorilor de producţie utilizaţi şi se calculează dupa relaţia:
WGmg = ∆Q / (∆L + ∆K + ∆P).
21 Raportul dintre productivitatea medie şi marginală pentru cazul factorului
de producţie variabil (L)
Relaţia dintre WmgL şi WmL sunt:
1. dacă WLmg>WLm =>WLm creşte
2. dacă WLmg<WLm =>WLm scade
3. dacă WLmg=WLm => WLm= maximă
22 Factorii care influenţează nivelul productivităţii pot fi grupaţi în:
1. Factorii naturali
2. Factorii tehnici
3. Factorii sociali
4. Factorii psihologici
5. Factorii internaţionali
23 CONCLUZII
Factorii de producţie pot fi identificaţi ca fiind un „flux de resurse atrase şi utilizate
pentru serviciile pe care le asigură activităţii economice”.
Transformarea resurselor în factori de producţie depinde în mare măsură de
diversitatea nevoilor, nivelul dezvoltării economice, potenţialul tehnic şi ştiinţific,
nivelul educaţiei şi al culturii, etc.
Productivitatea reprezintă eficienţa, randamentul sau rodnicia cu care sunt
combinaţi şi utilizaţi factorii de producţie în activitatea de obţinere a bunurilor şi
serviciilor.
Randamentul factorilor de producţie se apreciază cu ajutorul nivelului
productivităţii.