CONSUMUL ŞI CONSUMATORUL 1

CONSUMUL ŞI CONSUMATORUL

Studiul comportamentului agenţilor economici în viaţa economică, în condiţiile în care nevoile sunt
nelimitate, iar resursele economice necesare producerii de bunuri au un caracter limitat, constituie unul din domeniile
importante de abordare a ştiinţei economice.
Alocarea şi utilizarea resurselor economice se realizează prin deciziile luate de către agenţii economici -
producători (vânzători) şi consumatori (cumpărători), din cadrul economiei. Aceste decizii presupun stabilirea relaţiilor
cauzale dintre fluxul real şi cel monetar (bănesc), modelarea proceselor economice, folosirea unor pro cedee de analiză
economică şi metode de cercetare specifice. De asemenea, problemele economice fundamentale impun folosirea
metodelor decizionale, a analizei pozitive şi negative etc.
Baza satisfacerii nevoilor o reprezintă consumul de bunuri şi servicii de către membrii societăţii, care se
manifestă în viaţa economică, înainte de toate, în calitate de consumatori. În această calitate, oamenii îşi manifestă
anumite nevoi (trebuinţe), anumite preferinţe şi gusturi.
Ştiinţa economică defineşte consumatorul ca fiind prima categorie de agenţi economici. Prin urmare,
consumatorul este individul şi unitatea economică sau administrativă care efectuează o operaţiune de consum.
În accepţiunea de mai sus, toţi agenţii economici desfăşoară activităţi de consum. De exemplu, întreprinderile
industriale achiziţionează materii prime, combustibil etc. pe care le utilizează în procesul de producţie a altor bunuri
economice. Acest consum are o destinaţie productivă şi de aceea i se spune consum productiv (intermediar).
Alături de consumul intermediar, există şi consumul final, care nu participă la crearea altor bunuri, ci la
satisfacerea nevoilor directe ale gospodăriilor, ca de exemplu: consumul de alimente, de confort personal etc.
Atât consumul intermediar, cât şi cel final participă la satisfacerea nevoilor, care este influenţată de existenţa şi
consumarea de resurse.

SISTEMUL NEVOILOR ŞI RESURSELOR

Nevoile umane sunt cerinţe obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării la nivelul indivizilor,
grupurilor sociale şi societăţii în ansamblul ei. Acestea reprezintă impulsul iniţial şi fundamental al activităţii
economice, constituind forţa motrice a activităţii umane şi punctul de plecare al economiei ca sistem real şi ca ştiinţă.

Multitudinea şi continua diversificare a nevoilor impun clasificarea acestora după anumite criterii, şi anume:
 după geneza lor, nevoile se clasifică astfel: nevoi primare (biologico-naturale), nevoi secundare (sociale)
şi nevoi terţiare (spirituale);
 după gradul de dezvoltare economică (de cultură şi civilizaţie), nevoile se grupează astfel: nevoi
inferioare (de bază, elementare, fundamentale) şi nevoi superioare (elevate);
 după nivelul la care se manifestă, nevoile sunt: individuale, de grup şi sociale;
 după frecvenţa apariţiei lor, nevoile sunt: curente (zilnice), periodice (săptămânale) şi rare (lunare,
anuale);
 din punct de vedere al naturii bunurilor folosite, nevoile sunt: nevoi satisfăcute cu bunuri materiale
(hrană, îmbrăcăminte etc.) şi nevoi care se satisfac cu ajutorul serviciilor.
Indiferent de modul de clasificare, nevoile alcătuiesc un sistem bine conturat, ce caracterizează nivelul de dezvoltare al
fiecărui individ şi al societăţii la un moment dat.
Sistemul nevoilor este dinamic, nelimitat şi diversificat, aspecte aflate sub influenţa nivelului de dezvoltare a
societăţii (condiţia obiectivă), precum şi de nivelul de dezvoltare a individului (condiţia subiectivă).
Nevoile economice constituie mobilul întregii activităţi economico-sociale. Ele reprezintă ansamblul necesităţilor
de consum, productiv şi neproductiv, existente în societate într-o anumită perioadă de timp. De aceea, studiul economiei
trebuie să înceapă cu înţelegerea acestora.
Nevoile constituie fundamentul vieţii economice, ele motivând toate fazele activităţii economice. Evoluţia nevoilor,
în cursul istoriei, a avut loc sub influenţa mai multor factori, dintre care se detaşează:
 dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socială;
 cunoaşterea şi utilizarea crescândă a mediului natural;
 perfecţionarea mediului social.
Forma de realizare conştientă a nevoilor, prin desfăşurarea unor activităţi adecvate, o reprezintă interesele
economice. Varietatea nevoilor omului din epoca contemporană se reflectă, în mod conştient, în varietatea intereselor
economice, care se structurează şi se realizează în cadrul comunităţii umane consacrate de istorie..
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi atrase şi utilizate pentru producerea bunurilor
economice şi serviciilor. Ele constituie suportul consumului şi se clasifică după mai multe criterii, şi anume:
 după natura lor, resursele se grupează în: resurse materiale, resurse umane, resurse financiare, resurse
informaţionale, resurse manageriale etc.;
 după durata folosirii lor, resursele se grupează în: resurse neregenerabile (epuizabile), ca de exemplu:
 CONSUMUL ŞI CONSUMATORUL 2
minereurile, combustibili fosili etc. şi resurse regenerabile, ca: apă, aer, forţă de muncă etc.
 din punct de vedere al volumului, resursele exploatabile pot fi: abundente şi deficitare;
 din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare din procesul de producţie şi consum, resursele sunt:
recuperabile (materiile prime), parţial recuperabile (resursele biologice) şi nerecuperabile (resursele energetice).
Resursele economice reprezintă, aşadar, elementele naturale, umane, materiale şi financiare ce pot fi atrase şi
utilizate în producţia de noi bunuri economice necesare societăţii.

RARITATEA ŞI ALEGEREA ÎN ECONOMIE

Multiplicarea şi diversificarea nevoilor umane, de-a lungul evoluţiei omenirii, a atras după sine şi sporirea
volumului de resurse atrase şi folosite în economie. Dacă se analizează în paralel dinamica nevoilor şi resurselor
economice, se constată un decalaj permanent, în sensul că volumul şi structura resurselor se modifică mai încet în
raport cu volumul şi structura nevoilor. Concluzia ce se desprinde este că resursele sunt limitate (restrictive, rare), atât
absolut, cât şi relativ:
 absolut, în sensul că sunt insuficiente în raport cu nevoile;
 relativ, deoarece dinamica resurselor este inferioară dinamicii nevoilor.
Pe baza celor menţionate mai sus, ştiinţa economică a formulat legea rarităţii resurselor. Prin raritate se înţelege
insuficienţa unei resurse în raport cu o nevoie bine delimitată.
Raritatea resurselor economice se manifestă ca o legitate, care constă în aceea că ritmul de modificare a
resurselor şi bunurilor economice, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, este inferior volumului, structurii şi
intensităţii nevoilor umane (resursele şi bunurile economice sunt relativ limitate în comparaţie cu nevoile umane).
Manifestarea legii rarităţii obligă oamenii la o activitate creatoare, adică alegerea dintre multiplele alternative
de folosire a resurselor rare, pe cea care permite obţinerea de bunuri şi servicii într-o cantitate cât mai mare, o structură
cât mai diversificată şi o calitate superioară, asigurându-se astfel satisfacerea la cel mai înalt grad a nevoilor umane.
Problema rarităţii constă în a da răspuns la o serie de întrebări, care se constituie în probleme economice fundamentale:
a) Ce trebuie produs? Este considerată premisa economică fundamentală în condiţiile resurselor limitate (rare),
care impune alegerea. Costul alegerii unui bun sau serviciu, în defavoarea altora, reprezintă costul de oportunitate, care
reflectă sacrificarea celorlalte alternative în favoarea producerii sau consumului bunului sau serviciului ales.
b) Cât trebuie produs? Este o altă problemă care presupune: determinarea posibilităţilor de producţie şi a
volumului resurselor economice disponibile; stabilirea raportului dintre volumul resurselor economice disponibile alocate
pentru producţia curentă şi cel alocat pentru producţia viitoare.
c) Cum trebuie produs? Răspunsul la această întrebare presupune a stabili: cine produce, unde se produce, şi
când se va produce, cu ce resurse economice şi cu ce costuri de producţie.
d) Cine este destinatarul produsului? Este un alt obiectiv ce trebuie stabilit, chiar înainte de execuţia produsului.
Aceasta presupune: determinarea cantităţilor ce trebuie produse în prezent şi în viitor; stabilirea mijloacelor de distribuţie
a bunurilor şi a pieţelor de comercializare etc..
Cele patru probleme menţionate se cer să fie soluţionate atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic.
Aceasta presupune o activitate de cercetare economică laborioasă, urmărindu-se anumite scopuri, care pot fi de natură
explicativă (teoretică) sau aplicativă. Dacă scopul cercetării şi analizei economice este explicativ, atunci avem de-a face
cu o „economie pozitivă”, iar când scopul urmărit este aplicativ, avem de-a face cu o „economie normativă”.
Dacă „economia pozitivă” se caracterizează prin fixarea eficienţei activităţilor ca punct de pornire în opţiunile
indivizilor şi sociogrupurile, cât şi în folosirea resurselor disponibile, „economia normativă” se defineşte prin aceea că
buna folosire a resurselor rare se apreciază prin gradul de satisfacere a nevoilor.
Datorită rarităţii şi caracterului limitat al resurselor, agenţii economici (producători şi consumatori) sunt
constrânşi să aleagă dintre alternativele ce li se oferă, pe cea mai raţională. De exemplu, atunci când se optează pentru
construirea de locuinţe, această activitate consumă resurse ce ar putea fi folosite pentru şcoli, spitale sau invers. Deci,
folosirea pentru producerea unui bun, reduce disponibilitatea acestora pentru alte bunuri. De aici rezultă o altă lege
obiectivă a activităţii economice, şi anume: folosirea resurselor presupune întotdeauna un cost (nimic nu se obţine pe
gratis). Acest cost are două forme principale de exprimare:
 un cost monetar (bănesc), prin care se înţelege suma de bani necesare pentru obţinerea unui bun sau
serviciu;
 un cost de oportunitate, care se formează în procesul alegerii unei variante din mai multe posibile, de
utilizare a resurselor şi de satisfacere a trebuinţelor.
Costul de oportunitate (alternativ) reprezintă valoarea alternativă la care se renunţă sau care se sacrifică atunci
când se alege o altă variantă de producere (procurare) a unui bun economic. În teoria alegerii, alternativa sacrificată este
considerată cea mai bună alternativă disponibilă.
Prin urmare, resursele rare (limitate) impun oamenilor alegerea, problemă ce poate fi soluţionată prin modelare
economică, procedee de analiză economică şi metode de cercetare economică.
a) Modelul economic este „standardul de judecată”, prin intermediul căruia se cercetează o anumită problemă
CONSUMUL ŞI CONSUMATORUL 3
economică (fenomen sau proces economic) şi se concluzionează soluţiile cele mai eficiente ce caracterizează relaţiile
cauză-efect. După construirea modelului şi stabilirea relaţiilor de cauzalitate, se pune problema analizei economice a
acestora, analiză care se realizează printr-o serie de procedee.
b) Procedeele de analiză economică sunt, ca şi modelele, extrem de diversificate. Dintre aceste procedee
menţionăm următoarele: analiza marginală, are un rol deosebit în analiza economică, cu ajutorul ei urmărindu-se
evoluţia cantităţii marginale a variabilei dependente care revine unei unităţi marginale a variabilei inde pendente; analiza
comparată, vizează diferite stări de echilibru (egalitate) între două variabile, care adesea se manifestă ca forţe contrare,
opuse, cum sunt: cererea şi oferta, consumul şi economiile etc.; „caeteris paribus”, procedeu de analiză economică, con-
form căruia corelaţiile cauzale complexe trebuie să fie studiate într-o succesiune de relaţii cauzale de tipul „o singură
cauză şi un singur efect”, celelalte cauze sau efecte fiind considerate constante.
c) Metodele de cercetare economică sunt indispensabile cercetării în domeniu. Dintre acestea putem enumera
inducţia, deducţia, analiza, sinteza, abstracţia, experimentul economic ş.a.

RAŢIONALITATEA ÎN ECONOMIE

Datorită rarităţii resurselor, activitatea economică, desfăşurată de oameni în scopul satisfacerii nevoilor, trebuie
să aibă ca obiectiv major raţionalitatea utilizării resurselor, adică maximizarea rezultatelor ce se obţin într-o activitate cu
minimizarea consumurilor de resurse.

Raţionalitatea economică reprezintă capacitatea activităţii economice de satisfacere cât mai bună a trebuinţelor
umane, individuale şi sociale şi se măsoară prin eficienţa economică. Prin urmare, raţionalitatea resurselor presupune
stabilirea unui raport optim între resurse – nevoi şi optimizarea continuă a acestui raport, ca o preo cupare continuă a
agenţilor economici. În acest sens, economistul francez Raymond Barre, în lucrarea sa „Economie politiqe” afirma:
„economia este ştiinţa resurselor rare; ea studiază formele comportamentului uman în utilizarea resurselor, analizând
şi explicând modalităţile prin care individul şi societatea alocă resursele limitate pentru satisfacerea unor nevoi
numeroase şi nelimitate”.
A fi raţional economic nu înseamnă eliminarea riscului ci adaptarea la risc. Activitatea economică implică atât
incertitudinea, cât şi riscul.
Incertitudinea are la bază o acţiune economică considerată nesigură, atunci când este posibilă obţinerea mai
multor rezultate de pe urma ei, fără a se cunoaşte probabilitatea apariţiei unui sau altuia dintre acestea.
Riscul poate fi definit, în termeni generali, ca un eveniment nesigur şi probabil, care poate cauza o pagubă, o
pierdere etc. El se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate. În
realitate, cele două noţiuni (risc şi probabilitate) se întâlnesc combinate în diverse proporţii. Riscul este o probabilitate.
Atât riscul cât şi probabilitatea, ca de altfel şi incertitudinea, se pot interpreta obiectiv şi subiectiv.
Riscul obiectiv (sistematic sau nediferenţat), inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor
probabile, este o variabilă independentă de individ, este un risc de piaţă, în timp ce riscul subiectiv (specific sau
diferenţiat) este un risc nesistematic, individual, care este specific fiecărei acţiuni întreprinse de orice persoană fizică
sau/şi juridică.
Una din problemele cheie ale economiei de piaţă este optimizarea corelaţiei dintre rentabilitate şi risc. În timp
ce rentabilitatea este definită sub forma capacităţii unei acţiuni de a produce profit, riscul are mai multe accepţiuni:
sacrificiul unui avantaj imediat în schimbul unor avantaje viitoare; pierderea unui avantaj cert şi imediat printr-o
investiţie; incertitudinea asupra valorii unui bun financiar ce se va înregistra la o dată viitoare. Teza fundamentală a
teoriei neoclasice a riscului este: „pentru un profit scontat mai mare, întreprinzătorul este gata să accepte un risc mai
mare”. Dacă riscul creşte, „preţul” asumării acestui risc creşte mai rapid – relaţie cunoscută sub denumirea de „lege a
preţului crescând al riscului”.
Una din problemele importante pe care le implică riscul este previzionarea mărimii lui. În acest sens, vom face
referiri la câteva categorii de risc, şi anume:
a) Riscul de ţară, este legat de stabilitatea economică, politică şi socială a ţării respective. O abordare pragmatică
a riscului de ţară ne conduce la cele cinci tipuri de economii: industrial-dezvoltate; nou industrializate („tigrii asiatici”);
exportatoare de petrol şi alte produse primare; puternic îndatorate; fost (actual) comuniste – în curs de dezvoltare şi
dezvoltate mediu.
b) Riscul întreprinderii trebuie abordat în legătură cu: riscul de exploatare (structura stocurilor, structura
cheltuielilor etc.); riscul financiar (riscul îndatorării şi riscul de credit); riscul inovator (tehnic); riscul comercial; riscul de
faliment.
c) Riscul investiţiilor materiale, se poate aprecia cu ajutorul teoriei probabilităţilor. O metodă cunoscută în acest
sens este metoda speranţei matematice a câştigului, în care scop se foloseşte relaţia:
d) Riscul investiţiilor financiare se referă la cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur şi alte titluri,
precum şi la depunerea de bani la instituţiile financiare în scopul obţinerii unui venit (dobândă, dividend, chirie etc.) şi a
unei creşteri de capital.
 PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL 1

PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL

Resursele economice disponibile sunt valorificabile în măsura în care ele sunt atrase şi utilizate în activitatea
economică. Ele apar ca fluxuri şi se transformă în factori de producţie. O delimitare conceptuală între cele două
noţiuni (resurse, factori de producţie) se impune, deşi, în sine, termenii sunt utilizaţi ca fiind sinonimi:
a) Resursele economice exprimă în esenţă, starea de disponibilitate a unor lucruri, care, prin simpla lor
existenţă au, în raport cu procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv (substanţe minerale, terenuri fertile,
echipamente de producţie, tehnologii, capacitate de muncă etc.).
b) Factorii de producţie reprezintă resursele economice productive atrase şi utilizate în activitatea economică.
Resursele economice productive reprezintă punctul de plecare în analiza factorilor de producţie. Ele se
concretizează în ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale
şi în prestarea de servicii. Aceste resurse aduse de către agentul economic într-o stare activă, proprie utilizării lor
efective, în procesul de producţie, reprezintă factorii de producţie.

PRODUCŢIA ŞI ÎNTREPRINZĂTORUL

Producţia are rolul central în cadrul activităţii economice, proces în cadrul căruia oamenii, folosind
mijloacele de producţie, acţionează asupra naturii în vederea obţinerii bunurilor economice destinate satisfacerii
trebuinţelor.
Ca atare, activitatea productivă cuprinde:
 bunurile de consum destinate populaţiei;
 bunurile de capital ca: maşini, utilaje etc.
Desfăşurarea activităţii economice din întreprinderi este condusă de întreprinzător, adică persoana fizică
şi/sau juridică ce îşi asumă riscul de a organiza, desfăşura şi dezvolta o afacere, adică o activitate profitabilă.
Întreprinzătorul îndeplineşte patru funcţii corelate, şi anume:
 asigură cea mai judicioasă combinare a factorilor de producţie care să conducă la maximum de
profitabilitate;
 adoptă deciziile care să asigure succesul, evitând insuccesele care pot conduce la pierderi sau chiar
la faliment;
 exprimă şi realizează oferta de piaţă;
 exercită autoritate asupra întregului colectiv de lucrători.

TIPOLOGIA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Factorii de producţie reprezintă diferite faţete ale potenţialului atras în circuitul economic şi sunt organic
legaţi de resursele economice. Ei sunt: munca, instrumentele de producţie, informaţia, obiectele supuse prelucrării,
energia, unele elemente ale naturii, activitatea de organizare, conducere şi coordonare etc.
După natura lor intrinsecă şi serviciul adus în procesul de utilizare, ca urmare a combinării în diferite
moduri şi proporţii potrivit specificului activităţii economice, s-a elaborat o tipologie reprezentativă a factorilor de
producţie.
A) Teoria economică clasică a factorilor de producţie, care-i limitează pe aceştia la “formula trinitară”, se
dovedeşte a fi nesatisfăcătoare în economia contemporană din următoarele considerente:
a) se acordă o importanţă deosebită resurselor naturale şi caracterului lor restrictiv;
b) studiile elaborate în manieră “tradiţională” au în vedere doar aspectul cantitativ al factorilor de producţie,
neglijând aproape complet elemente de ordin calitativ;
c) “formula trinitară” are la origine numai resurse tangibile (vizibile), care pot fi cuantificate şi gestionate sub
formele lor alternative de stocuri şi fluxuri.
B) Neofactorii de producţie au la bază modificările în decursul timpului, a rolului şi importanţei
factorilor de producţie. În această categorie a factorilor se înscriu o serie de factori derivaţi, apăruţi şi formaţi
pe baza factorilor originari:
a) Progresul ştiinţific şi tehnic s-a impus ca factor distinct de producţie în economiile moderne de piaţă
prin: tehnologiile de fabricaţie, care sunt acele procedee de combinare şi transformare a factorilor de producţie
în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor scheme şi reguli ştiinţific definite; informaţia se defineşte ca un
semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere.
Ca şi tehnologiile, informaţia face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor, îndeplinind mai
multe roluri. Calitatea de factor de producţie revine informaţiei faptice sau documentare, stocate pe suporţi
materiali : hârtie, film, discuri, benzi magnetice, circuite integrate ş.a., şi introduse apoi în procesul de
producţie.
 PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL 2
b) Abilitatea întreprinzătorului este un neofactor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe
concurenţă şi liberă iniţiativă.
Abilitatea întreprinzătorului este un factor de progres, în măsura în care economia contemporană este
bazată prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.

CONŢINUTUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE PRIMARI

Natura şi munca sunt considerate factori primari şi originari ai oricărei activităţi economice, pentru că există
în starea lor naturală.
Munca este o activitate specific umană, desfăşurată în scopul obţinerii de bunuri economice. Ea este
reprezentată de totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale), care sunt şi pot fi antrenate în procesul de
producţie. Munca este un factor de producţie:
 primar (originar), în sensul că este intrinsec asociată personalităţii prestatorului ei;
 activ şi determinant (dinamizator), pentru că deţine în mod exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi
factori de producţie.
Munca reprezintă condiţia naturală permanentă a vieţii omeneşti. Privită în complexitatea sa şi în multitudinea
manifestărilor sale munca de invenţie şi inovaţie, de conducere, de organizare şi execuţie reprezintă factorul activ şi
determinant al progresului.
În decursul istoriei, concepţiile cu privire la rolul muncii ca şi regimul juridic al muncii au evoluat. Preclasicii
şi clasicii au acordat o atenţie deosebită muncii în crearea bogăţiei, a avuţiei naţionale. Astfel, W. Petty preciza că
“munca este tatăl avuţiei”, iar Adam Smith considera munca “sursa unică a avuţiei naţiunilor”. J. M. Keynes, în
perioada interbelică, sublinia că împărtăşeşte “concepţia preclasică după care munca este cea care produce totul ajutată
de cea ce purta cândva numele de meşteşug, iar azi se cheamă tehnică, de resurse naturale care nu costă nimic sau se
obţin în schimbul unei rente, după cum sunt rare sau abundente şi de rezultatele muncii trecute, întruchipate în bunuri
capitale”. Concepţii diferite sunt prezente în gândirea economică şi cu privire la munca productivă. Dacă în secolul al
XVIII-lea, fiziocraţii considerau că numai munca agricolă este singura producătoare de produs net, Adam Smith a
extins noţiunea de muncă productivă la ansamblul activităţilor materiale, considerând productivă munca de sporire a
bogăţiei naţionale. Acest punct de vedere a fost însuşit în mare măsură şi de gândirea marxistă. Teoria modernă
consideră că orice muncă, oricare ar fi natura sa şi autorul sau, este productivă dacă ea este creatoare de utilităţi sau
participă indirect la crearea utilităţilor.
În perioada postbelică, sub influenţa determinantă a progresului ştiinţei şi tehnicii în conţinutul muncii, s-au
produs importante modificări, concretizate în trăsături specifice:
a) Modificarea raportului dintre consumul de energie fizică şi cea intelectuală, în favoarea celei intelectuale.
Distincţia dintre munca intelectuală şi munca fizică nu este netă pentru nici o etapă a dezvoltării societăţii umane, dar
pe scara evoluţiei istorice, ponderea muncii fizice, manuale, scade în favoarea muncii intelectuale, mentale, cerebrale.
b) Creşterea complexităţii muncii. Sub aspectul pregătirii necesare desfăşurării activităţii economice munca
se prezintă sub două forme: simplă, necalificată şi munca complexă, ce necesită o pregătire profesională specială;
c) Îmbinarea specializării muncii cu asigurarea unui larg orizont ştiinţifico-tehnic pe fondul accentuării
diviziunii muncii;
d) Creşterea eficienţei muncii. Rolul activ al factorului de muncă în producţie, schimbările intervenite în
conţinutul muncii şi al celorlalţi factori de producţie, în organizarea şi utilizarea acestora se reflectă în creşterea
eficienţei muncii. O expresie a acesteia este productivitatea muncii.
Trăsăturile muncii la care ne-am referit, sunt caracteristice îndeosebi ţărilor cu o economie de piaţă
dezvoltată. Tranziţia României spre o societate democratică şi o economie de piaţă capitalistă dezvoltată creează
condiţii pentru manifestarea lor mai puternică şi în economia noastră.
La un moment dat factorul de muncă are o dimensiune cantitativă, care se referă la volumul de muncă de o
anumită natură prestat într-un proces de producţie dat (unităţi de timp de muncă prestate, numărul de locuri de muncă,
numărul de lucrători, ore om-muncă) şi o dimensiune calitativă, care este abordată la nivel individual şi se referă la
specializarea profesională şi la experienţa de producţie, respectiv la nivelul său de productivitate.
Cantitatea resurselor de muncă trebuie analizată în legătură cu populaţia care constituie condiţia obligatorie
a oricărei economii. Ea se prezintă într-o dublă ipostază – suport al factorului muncă şi destinatar al rezultatelor
activităţii economice.
Dimensiunile populaţiei, la un moment dat, sunt dependente de procesele demografice (natalitate şi
mortalitate) şi influenţate de unii factori economici-sociali ca: durata medie a vieţii, starea generală de sănătate,
fluxurile de migraţie internaţională, nivelul de trai etc.
Structura populaţiei ocupate poate fii urmărită şi pe profesii, grade de calificare, sex, sectoare de calificare
ş.a..
Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii acestora şi în preocuparea pentru
perfecţionarea calificării lor. Indicatorul de apreciere a calităţii resurselor de muncă este nivelul stocului de
învăţământ, care ilustrează pregnant disponibilităţile generale ale resurselor umane, capacitatea de a face faţă şi, în
 PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL 3
acelaşi timp, de a propulsa ramurile economice performante, purtătoare ale progresului tehnic, ho tărâtoare pentru
creşterea productivităţii.
Natura (resursele naturale), cadru în care omul s-a transformat şi există, reprezintă un ansamblu de elemente
naturale brute care sunt atrase şi folosite pentru producerea bunurilor materiale şi serviciilor.
Activitatea economică, oricare ar fi natura, specificul şi complexitatea ei este dependentă de atragerea şi
utilizarea resurselor naturale. Acestea sunt constituite din obiectele şi forţele mediului natural al ţării cum ar fi:
terenuri cultivate şi cultivabile, pădurile, apele şi potenţialul hidroenergetic, stocul cinegetic şi piscicol, zăcămintele de
minereuri etc.
Pentru unele activităţi economice, dependenţa de resursele naturale este directă, puternică şi indubitabilă. Astfel
stau lucrurile în agricultură, silvicultură, industria extractivă etc., în general ceea ce formează sectorul primar al
economiei. Este important să reţinem că fără acest sector primar, chiar dacă el a trecut cumva pe un plan “secundar”, sub
aspectul participării la producerea PNB, în mod real, nu poate exista nici o activitate economică, chiar şi cele care au
drept obiect prestarea de servicii.
Resursele naturale, ca bază a producţiei şi în final a consumului, au constituit în toate timpurile, desigur în
diferite feluri, obiect al interesului diriguitorilor politici, întreprinzătorilor şi chiar diferitelor comunităţi. Dominantă a
fost tendinţa de a acapara prin intermediul forţelor armate resurse naturale ce aparţineau unora, de către alţii care se
considerau îndreptăţiţi să le posede şi să consume mai mult. Şi în condiţiile “paşnice” accesul la resursele naturale nu
este la îndemâna oricui, mai ales după ce omenirea a fost zguduită de cele două şocuri ale petrolului, din deceniul al 8-
lea, care au constituit trecerea de la era risipei de resurse, la era economisirii foarte drastice a acestora. În această nouă
situaţie, ţările bogate în resurse naturale, mai ales dacă ştiu să le valorifice, au o situaţie privilegiată.
Resursele naturale pot fi grupate folosind diferite criterii:
 după modul de existenţă, deosebim: resursele materiale (solul, flora, fauna, minereurile, lemnul etc.), re-
sursele energetice (căderea apelor, energia solară, mareele, energia eoliană, reacţiile chimice şi nucleare ş.a.);
 după posibilitatea reproducerii şi durata folosirii lor se grupează în: resurse regenerabile (solul, apa,
fondul cinegetic etc.) şi resurse neregenerabile (minerale etc.);
 după posibilităţile de recuperare, distingem: resurse recuperabile, resurse parţial recuperabile şi
resurse nerecuperabile (în special combustibilii fosili);
 în funcţie de destinaţia şi rolul pe care-l joacă în satisfacerea tuturor trebuinţelor, întâlnim resurse de
mijloace de subzistenţă (utilizabile direct sau după o anumită perioadă de prelucrare pentru consumul omului) şi
resurse de mijloace de producţie (utilizabile direct în activitatea economică).

Capitalul este format din totalitatea bunurilor rezultate din procesele de producţie anterioare, care sunt
folosite pentru crearea altor bunuri materiale şi servicii destinate vânzării în scopul obţinerii de profit. Capitalul este un
factor de producţie derivat, deoarece:
 este rezultatul unor procese de producţie anterioare;
 constă din bunuri intermediare, numite mijloace de producţie.
Elementele care formează factorul de producţie capital poartă denumirea de capital tehnic (mijloace de
producţie), care cuprinde: construcţii, maşini, utilaje, stocuri de materii prime şi materiale, tehnică electronică, licenţe
etc.
PROGRESUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Factorii de producţie, în decursul timpului, au cunoscut o evoluţie continuă, cu efecte pozitive asupra
dezvoltării economice şi eficienţei sale.
Progresul factorilor de producţie – legitatea generală a dezvoltării societăţii – este un proces continuu de
modificări cantitative, calitative şi structurale ale factorilor de producţie. Acest progres vizează două aspecte majore
interdependente, şi anume:
 aspectul cantitativ se referă la creşterea numărului şi/sau a volumului de factori de producţie utilizat, fapt ce
are ca rezultat sporirea volumului producţiei şi satisfacerea la un nivel superior a trebuinţelor societăţii;
 aspectul calitativ are în vedere creşterea raţionalităţii şi a eficienţei utilizării factorilor de producţie.
În condiţiile caracterului limitat al resurselor şi al factorilor de producţie, creşterea raţionalităţii şi eficienţei
are ca rezultat diminuarea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs şi, implicit, sporirea volumului
producţiei cu acelaşi volum de factori de producţie.
În ultimele trei secole, factorii de producţie au marcat ritmuri de creştere accelerate, ca rezultat al revoluţiilor
industriale.
a) Prima revoluţie industrială a fost în Anglia, care, în ultima treime a secolului XVIII şi prima jumătate a
secolului XIX, a făcut trecerea de la producţia bazată pe tehnica manuală la cea maşinistă, la marea industrie textilă,
maşina cu aburi, siderurgia etc. Revoluţia industrială din Anglia a marcat începutul industrializării şi trecerea la
capitalismul clasic;
 PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL 4
b) A doua revoluţie industrială s-a declanşat în ultimele trei decenii ale secolului XIX, perioadă de avânt
accelerat în evoluţia calitativă a tuturor factorilor de producţie, ca rezultat al marilor cuceriri ale ştiinţei fizice şi
mecanice, care au generat apariţia automobilului, aviaţiei, folosirea petrolului în tehnologie, extinderea folosirii ener-
giei electrice, industria chimică etc. Apogeul acestui roces complex a fost atins în anii ’50-’70 ai secolului XX,
propulsând în fruntea ţărilor capitaliste SUA, Europa Occidentală şi Japonia;
c) A treia revoluţie industrială s-a declanşat sub forma revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane începând
cu anul 1970. Este cea mai amplă revoluţie din ştiinţă şi tehnică, în care progresul factorilor de producţie s-a
manifestat şi se manifestă într-o serie de ramuri ca: electronica, telemecanica, robotica, biotehnica, cibernetica, energia
atomică etc.
Principalele trăsături ale actualei revoluţii din ştiinţă şi tehnică sunt următoarele:
 are un caracter multilateral, cuprinzând şi influenţând toate elementele factorilor de producţie;
 transformarea ştiinţei într-o nemijlocită forţă de producţie;
 scurtarea considerabilă a perioadei care desparte descoperirile tehnico-ştiinţifice de aplicarea a lor în
producţie;
 implică schimbări esenţiale în organizarea muncii productive, folosirea unui număr mare de specialişti
de înaltă calificare, a unor cheltuieli uriaşe de investiţii etc.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE. EFICIENŢA COMBINĂRII

Principala problemă a întreprinderii este cum să producă ieşiri (produse finite şi servicii) cu in puturi cât
mai mici (consumuri de factori de producţie). Esenţa conceptului de producţie reprezintă, deci, transformarea
(conversiunea) unuia sau mai multor bunuri, lucruri şi/sau servicii. Acest concept, folosit în eco nomie, este mult mai
amplu decât cel utilizat în limbajul curent. Prun urmare, producţia presupune fabricarea de obiecte tangibile, precum şi
obiecte intangibile (spectacole, învăţământ, hotelurile, barurile etc.). Aceasta pentru că, în condiţiile contemporane,
serviciile constituie cea mai mare parte din producţia totală a ţărilor industrializate şi ocupă cea mai mare parte din
populaţia productivă.
Raţionalitatea impune o anumită modalitate de combinare şi substituire a factorilor de producţie. Aceasta
nu este un fenomen nelimitat. În practică, producătorul dispune de un număr limitat de posibilităţi de combinare a
acestora, pentru a realiza în condiţii de eficienţă acest proces. Astfel, se pot întâlni următoarele situaţii:
a) Dacă între factori de producţie există o singură combinaţie posibilă care poate fi utilizată pentru obţinerea
unei anumite producţii, între factorii respectivi există o strictă complementaritate, orice suplimentare a disponibilului
dintr-un anumit factor înseamnă o subutilizare a acestui factor;
b) Realitatea arată că, în cazul folosirii conjugate a factorilor de producţie, cantitatea unui factor nu poate fi
constant sporită, chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne relativ fixă, fără a se diminua
volumul de producţie suplimentar realizat.
Combinarea factorilor de producţie are, în condiţiile economiei de piaţă, două laturi: una tehnică şi alta
economică.
 tehnic, combinarea şi substituirea factorilor de producţie, este specifică fiecărui proces de producţie şi
presupune alegerea tehnologiei de fabricaţie celei mai rentabile. Obţinerea unui bun economic presupune unirea
factorului muncă, de o anumită structură şi calificare cu elementele de capital tehnic, specifice domeniului respectiv;
 economic, combinarea şi substituirea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivele
minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, în vederea producerii de
bunuri şi a vânzării lor cu scopul de a obţine profit. Ea depinde de următorii factori:
 natura activităţii (gen de activitate umană). Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii
distincte, de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii;
 nevoile de bunuri şi servicii într-un anumit domeniu, determină proporţiile activităţii respective.
Maximizarea producţiei de bunuri şi servicii la un volum dat al factorilor de producţie utilizaţi reprezintă so luţia cea
mai potrivită;
 condiţiile tehnice de producţie reprezintă determinarea obiectivă a combinării factorilor de producţie.
Gradul de încorporare a progresului tehnic şi tehnologic în factorii de producţie utilizaţi reprezintă elementul esenţial
pentru realizarea celei mai bune combinaţii a lor;
abilitatea întreprinzătorului, managementul şi marketingul activităţii, stă la baza eficienţei combinării şi utilizării
factorilor de producţie. Aceasta se concretizează în capacitatea de adaptare rapidă şi eficientă la condiţiile pieţei, ca
urmare a priceperii, pregătirii, iscusinţei şi dibăciei întreprinzătorului.
Condiţiile combinării factorilor de producţie sunt următoarele:
a) Divizibilitatea factorilor de producţie, constă în proprietatea acestora de a fi împărţiţi în unităţi simple, în
subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea respectivului factor de producţie. Cel care hotărăşte cât de mici sunt
aceste diviziuni este întreprinzătorul. Divizibilitatea poate fi perfectă pentru unele bunuri (grâu), iar pentru altele chiar
 PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL 5
imposibilă (centrală nucleară).

b) Adaptabilitatea factorilor de producţie se defineşte ca acea proprietate a unui factor de producţie de a se

asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi dintr-un alt factor de producţie. Această caracteristică se
ilustrează cu factorul-pământ. În funcţie de felul de cultură, de gradul de intensitate al agriculturii, pe una şi aceeaşi
parcelă pot lucra mai mulţi sau mai puţini oameni, numărul lor este deci adaptabil.
c) Complementaritatea factorilor de producţie se manifestă atunci când o cantitate dată dintr-un factor poate
fi asociată doar cu o cantitate fixă dintr-un alt factor de producţie (tractoare şi tractorişti).
d) Substituibilitatea factorilor de producţie este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un
factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al
producţiei, sau al sporirii acestuia. Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul
muncă şi factorul capital, între diferitele elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime
naturale cu cele sintetice), etc..
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu
altul sau creşterea (descreşterea) utilizării unui factor în comparaţie cu altul. Ea se măsoară cu ajutorul coeficientului
elasticităţii substituirii unui factor A cu un factor B(Ces). Acesta arată cu câte procente trebuie să crească valoarea
raportului dintre nivelul factorului A şi cel al factorului B, atunci când raportul dintre productivitatea marginală a
factorului B şi cea a factorului A creşte cu un procent, astfel încât producţia să rămână constantă.
Tehnologia existentă într-o întreprindere la un moment dat determină cantitatea maximă de ieşiri (produse
finite şi servicii) care se poate obţine cu o combinaţie dată de intrări de factori de producţie. Această relaţie funcţională
care există între inputurile folosite şi outputurile obţinute este cunoscută în economie sub denumirea de funcţie de
producţie. Aceasta exprimă relaţia fizică între cantitatea de factorii productivi necesari şi volumul de producţie care se
poate obţine într-o anumită perioadă de timp.
Problema combinării factorilor de producţie şi stabilirea unei funcţii de producţie optime, presupune
abordarea acesteia pe diferite orizonturi de timp:
a) Perioada foarte scurtă (instantanee), în care firma este incapabilă să modifice cantităţile pe care le
utilizează atât din factorul muncă cât şi din factorul capital. În consecinţă, volumul producţiei nu poate fi modificat.
Ceea ce poate face firma respectivă, dacă se aşteaptă la o creştere a preţului de vânzare a produsului său, este să îl
stocheze;
b) Perioada scurtă, reprezintă acel interval de timp în care deciziile pe care le ia firma sunt limitate, deoarece
unele dintre inputurile pe care le foloseşte sunt fixe. În cadrul acestuia, firma poate să modifice volumul producţiei. Ea
continuă să utilizeze stocul de capital de care dispune la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, poa te adapta cantitatea
de muncă fie la o creştere sau la o diminuare a producţiei, stocul de capital rămânând neschimbat;
c) Perioada lungă, se defineşte ca fiind acel interval de timp suficient de mare pentru ca întreprinderea să
poată modifica inputurile sale pentru toţi factorii productivi pe care-i utilizează, dar nu suficient de lung pentru ca
tehnologia de bază de care dispune să se schimbe. Desigur, această perioadă nu este aceeaşi pentru toate firmele.
Firmele pot să crească sau să reducă capacitatea lor productivă, aşa cum ele pot să sporească sau să diminueze volumul
forţei de muncă;
d) Perioada foarte lungă, se referă la situaţiile în care posibilităţile tehnologice sunt supuse schimbării.
Tehnologia se schimbă în decursul timpului cu o mai mare sau mai mică rapiditate în cadrul unei întreprinderi, iar
avansul tehnologic este legat de ceea ce se descoperă: noi produse, noi factori productivi sau mai bune metode de
organizare a producţiei şi a muncii.
Problema pe care şi-o pune firma este dacă poate sau nu să obţină randamente crescătoare de scară. Acest
aspect depinde de faptul dacă factorii productivi sunt perfect divizibili. Divizibilitatea perfectă are o limită determinată
pe scara minimă de eficienţă, deoarece aceasta presupune luarea în considerare a două aspecte: pe de o parte,
caracteristicile fizice ale factorilor productivi, iar pe de altă parte, atingerea unui nivel de producţie suficient de mare.
În analiza eficienţei fiecărui factor de producţie, se face abstracţie de ceilalţi factori, considerându-se că
producţia se realizează prin punerea în acţiune a factorului respectiv şi a eficienţei rezultate de la acest factor.
Utilizarea acestei modalităţi de abordare majorează artificial dinamica indicatorilor respectivi. Producţia nu
este influenţată numai de un factor sau altul, ci de toţi factorii în interdependenţa lor.
Astfel, munca poate fi substituită de capital în orice proporţie dată şi invers, fără a afecta output-ul (produse şi
servicii).
Finalitatea combinării factorilor de producţie reprezintă creşterea eficienţei economice. În acest sens se
folosesc următorii indicatori:
a) Productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wm) exprimă sporul de producţie obţinut (Q) prin
creşterea cu o unitate a factorului respectiv ( X), ceilalţi rămânând nemodificaţi:
 PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL 6

b) Randamentul marginal (external) al unui factor de producţie (Rm) exprimă producţia maximă (Qm) ce poate fi
obţinută prin sporirea cu o unitate a unui factor:

c) Rata marginală de substituţie (Rms) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor de producţie necesară
(X) pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor (- Y), astfel încât producţia să rămână aceeaşi:

Substituţia factorilor de producţie trebuie să ţină seama de productivitatea marginală, astfel încât producţia să
fie obţinută cu cheltuieli cât mai mici.
Ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă (L) pentru o stare dată a tehnologiilor, care permit să se obţină
aceeaşi cantitate de producţie (Q), este reflectată de curbele izocoantei (constrângerii tehnologice). Aceste curbe mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de curbe de izoproducţie. Aşa cum reiese din graficul prezentat în figura 2., izocoanta arată că
una şi aceeaşi cantitate de produse (Q1) poate fi realizată atât prin combinarea cantităţilor K1 + L1, cât şi prin combinarea
cantităţilor K2 + L2.
Gaz K
(zahăr)
Q1<Q2<Q3

Q3 Q’3 A
20
Q’2 D
15 Q2
Q2 Q’1 10 C
Q1 B Q1
5
Petrol 5 10 17 18 L
(sare)
b)
Fig. 2. Substituirea factorilor de producţie

Cantitatea Q2 reprezintă o combinaţie a factorului muncă şi capital, care antrenează o cantitate Q 2 > Q1.
O izocoantă este descrescătoare pentru că productivitatea marginală a doi factori este pozitivă, în faza
raţională a producţiei. Dacă productivitatea marginală este pozitivă, diminuarea unui factor tinde să reducă producţia.
Aceasta nu poate rămâne, deci, constantă de-a lungul unei izocoante, numai dacă se compensează diminuarea unui
factor prin creşterea celuilalt. Prin urmare, cantităţile din cei doi factori evoluează, în mod necesar, în sens invers de-a
lungul unei izocoante, curba fiind descrescătoare. Diminuarea factorului capital (K) nu poate fi compensată decât
printr-o combinaţie crescândă de factor muncă (L).
În concluzie, putem menţiona că pentru o tehnologie dată, la toate nivelurile de producţie ale firmei
corespunde o singură izocoantă. Aceasta reflectă, deci, ansamblul combinator de factori de producţie, care permite
firmei să obţină nivelul de producţie maxim.