Programa pentru admitere

Disciplina Economie

1. Consumatorul si comportamentul sau rational

1.Nevoi şi resurse

Oamenii produc bunuri şi servicii deoarece au nevoie să le consume. Nevoile de

consum depăşesc însă întotdeauna posibilităţile de satisfacere a lor, resursele disponibile
nefiind niciodată suficiente. De aceea, oamenii trebuie să adoptedeciziiraţionale de
utilizare a resurselor existente.

Nevoile

Nevoile sau trebuinţele economice sunt nevoile care se satisfac prin consum de bunuri
si servicii.

Nevoile unei personae (de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, educaţie, îngrijire

medicală,cultură, etc) sunt trebuinţe individuale; nevoile unor grupuri sociale sau ale
societăţii în ansamblu sunt trebuinţe colective, ex : nevoia de ordine publică, de apărare
naţională, de protecţie socială, etc.

Trebuinţele oamenilor nu pot fi satisfăcute în totalitate.

În timpul activităţii umane se poate satisface în totalitate una dintre trebuinţe

dar nu şi celelalte, ex: în timpul cinei se poate satisface nevoia de hrană dar nu şi cea de
mişcare sau de cultură. Pe măsură ce unele trebuinţe sunt satisfăcute, apar altele noi,
deoarece oferta de bunuri şi servicii se diversifică, preferinţele consumatorilor se
modifică.

În decursul timpului, trebuinţele se diversifică şi se multiplică.

Ex : apariţia calculatoarelor, telefoanelor mobile, a Internet-ului, etc. Dintre toate

nevoile unei persoanele, unele au o importanţă mai mare decât altele. Unele sunt
nevoi elementare (hrană, apă, aer, odihnă, etc), altele sunt nevoi complexe determinate de
modul de viaţă, de dorinţe şi aspiraţii, statut social, confort, etc. În raport cu trebuinţele
pe care le satisfac, bunurile sunt apreciate ca fiind de strictă necesitate (alimente,
îmbrăcăminte, locuinţă, etc) sau articole de lux (bijuterii, haine de blană, parfumuri, etc).
Comparativ cu bunurile - care sunt lucruri palpabile, serviciile sunt activităţi
desfăşurate în folosul oamenilor, ex: asistenţă medicală, salubritatea, transporturile de
călători sau de mărfuri, etc.

Multitudinea de trebuinte ale oamenilor alcatuiesc un sistem al nevoilor. Acestea

pot fi grupate in:

- nevoi materiale – individuale (biologice – naturale);

- nevoi sociale, legate de convietuirea in societate;

- nevoi elementare ( de baza, primare sau fundamentale);

- nevoi superioare (elevate).

In decursul timpului nevoile nu raman aceleasi (constante), ci ele se diversifica si

sporesc odata cu dezvoltarea societatii. De aceea, sistemul nevoilor este dinamic si
nelimitat. Astfel, de la nevoile primare s-a ajuns la nevoi superioare ( sociale, spirituale,
culturale).

Multiplicarea si diversificarea continua a nevoilor are o conditionare obiectiva,

data de nivelul de dezvoltare a societatii si o conditionare subiectiva, determinata de
dezvoltarea individului.

Activitatea economica sau de productie prin care omul transforma natura

creandu-si astfel bunurile si serviciile necesare traiului este generata de necesitatea
satisfacerii (acoperirii) nevoilor sale.

Forma fundamentala a activitatii umane este munca, care il defineste pe om; omul
fiind singura fiinta rationala care isi reprezinta, in constiinta sa, scopul actiunilor sale.

Raporturile dintre oameni in procesul activitatii lor sunt raporturi de interese ce

devin mobiluri ale activitatii lor.

Activitatea umana (munca) are un caracter functional , fiind indreptata spre

satisfacerea unor nevoi si un caracter de finalitate, deoarece prin ea se urmareste
realizarea unor scopuri, reiesite din necesitatea satisfacerii navoilor individuale si
sociale.
 Resursele de producţie

Resursele de producţie sunt grupate în trei categorii: resurse naturale, resurse umane
şi bunuri de capital.

Ex: uneltele, maşinile, instalaţiile, echipamentele, clădirile, mijloacele de transport şi

căile de comunicaţie, munca, pământul, resursele minerale, etc.

Resursele naturale utilizate de oameni în activităţile economice sunt : terenurile

agricole, pământurile, apa, zăcămintele, etc. Unele dintre acestea se epuizează prin
folosirea lor în procesele de producţie, altele nu se epuizează sau au capacitatea de a se
regenera.

Resursele umane sunt reprezentate de populaţia aptă de muncă (persoane cu vârsta de

16/60 ani). Calitatea resurselor de muncă se exprimă prin gradul de
calificare profesională. Resursele umane mai cuprind şi spiritul antreprenorial,
reprezentat de capacitatea de iniţiere a unei activităţi economice şi de asumare a
riscurilor.

Bunurile de capital - numite şi capital sau bunuri de producţie – sunt

reprezentate de maşini, utilaje, echipamente de producţie, mijloace de transport, energie,
etc. Spre deosebire de bunurile de consum care satisfac nevoile populaţiei, bunurile
de capital sunt utilizate pentru pentru a realiza bunurile şi serviciile destinate consumului.

Resursele sunt limitate, indiferent de tipul lor. De aceea, oamenii trebuie să decidă ce să
producă, cât, cum şi pentru cine. Economia studiază modul în care oamenii iau decizia de
a aloca resurse limitate pentrua satisface trebuinţe mai mari decât posibilităţile existente.

Resursele se impart in :

a) resurse primare,formate din: potentialul uman si cel natural;

b) resurse derivate, formate pe baza celor primare ( masini, utilaje, experienta

stiintifica, tehnica, etc.).

Dupa durata folosirii lor in timp, resursele naturale se impart in:

a) resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, zacamintele de combustibil
fosili);

b) resurse naturale regenerabile (pamantul, apa, aerul).

Dupa posibilitatea recuperarii (refolosirii) lor in productie sau consum, resursele

naturale se impart in:

a) Resurse recuperabile ( fierul vechi, hartia, sticla, etc.)

b) Resurse partial recuperabile ( cele biologice)

c) Resurse nerecuperabile (energia, combustibili)

Resursele spre deosebire de nevoi sunt limitate la o anumita cantitate data.

Dezvoltarea stiintei si tehnicii ajuta la o mai buna utilizare a resurselor, dar, limitarea
resurselor este o problema principala a omenirii, caci, cresterea nevoilor nu este insotita
de o crestere similara a resurselor. De aceea, resursele trebuie utilizate cat mai rational si
eficient.

Folosirea resurselor limitate trebuie facuta in asa fel incat sa putem satisface cat
mai deplin nevoile. Obiectivul activitatii economice il constituie o functie de maximizare
a efectelor utile prin minimizarea consumului de resurse.

Rationalitatea activitatii economice consta in capacitatea omului de a actiona in

concordanta cu cunostintele dobandite, anticipand rezultatele faptelor sale. Rationalitatea
cere ca omul sa obtina mai multe bunuri cu acelasi efort sau chiar cu un efort mai mic.

A avea eficienta intr-o activitate economica inseamna a satisface trebuinte mai

mari cu aceleasi resurse sau chiar cu resurse mai putine.

Utilizarea eficienta a resurselor si stabilirea raportului dintre resurse si nevoi

presupune o serie de idei si cunostinte care treptat au devenit o stiinta, numita stiinta
economica. Deci, de problemele stabilirii acestor raporturi si utilizarea rationala a
resurselor se ocupa stiinta economica, care are ca rezultat administrarea eficienta a
resurselor limitate. Aceasta stiinta studiaza modul de alocare (repartizare) a resurselor
limitate in vederea satisfacerii cat mai depline a nevoilor nelimitate.
 Totodata, stiinta economica ne invata cum sa ne comportam ca agenti economici
pentrua actiona rational si eficient, stiinta economica are, deci, un caracter practic si
educativ, ajutandu-ne sa cunoastem cel mai important domeniu al vietii sociale –
domeniul economic.

Consumatorul şi comportamentul său (costul de oportunitate, utilitatea economică)

Consumatorul este persoana care utilizează bunuri şi servicii în scopul satisfacerii

trebuinţelor sale. El se defineşte prin trebuinţele şi preferinţele sale şi prin veniturile de
care dispune.

Consumatorii au libertatea de a alege ce, cât şi de la cine vor cumpăra.Consumatorul

este suveran deoarece decizia producătorului de a fabrica un bun sau un altul depinde de
opţiunile de cumpărare ale consumatorului.

Utilitatea economică

Preferinţele consumatorilor se exprimă în utilitatea bunurilor şi serviciilor.

Utilitatea bunurilor şi serviciilor este reprezentată de posibilitatea ca

respectivul bun sau serviciu să satisfacă o anumită trebuinţă; utilitatea arată măsura în care
se satisface o trebuinţă.

Din punct de vedere economic, utilitatea este satisfacţia sau plăcerea resimţită de o
persoană în urma consumării unui anumit bun sau serviciu. Aprecierea utilităţii unui
anumit bun sau serviciu este subiectivă.

Acelaşi bun sau serviciu poate fi util pentru o persoană dar inutil pentru alta.

Utilitatea totală

Utilitatea totală (Ut) reprezintă satisfacţia totală resimţită de un consumator înurma

consumării unui număr oarecare de bucăţi dintr-un bun.

Ex: un consummator mănâncă 5 bomboane. Satisfacţia resimţită după ce a mâncat prima

bomboană este, să spunem, de 10, a doua bomboană are o utilitate de 8, a treia 5, a patra
2 şi ultima 0. Utilitatea totală Ut = 10+8+5+2+0 = 25

Deci, pentru n bucăţi dintr-un produs consumate, utilitatea totală se calculează ca suma
utilităţilor celor n bucăţi :
 Ut =U1 +U2 + U3 +…+Un = Ʃ Ui , unde i= 1,2,3,..,n

Utilitatea marginală (Umg) reprezintă satisfacţia suplimentară resimţită de un

consumator în urma consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun, ceilalţi factori
rămânând constanţi.

Ex: revenind la ex cu bomboanele, utilitatea adusă de a doua bomboană este 8 – mai mică
decât prima - deci Umg= 8 …Umg= 0 pentru a cincea bomboană. După aceea, utilitatea
marginală devine negativă.

Bombone consumate Uₜ Uₘℊ

0 0 -

Prima 10 10-0=10

A doua 18 18-10=8

A treia 23 23-18=5

A patra 25 25-23=2

A cincea 25 25-25=0

Formula după care se calculează utilitatea marginală este Uₘℊ = ΔU / ΔQ, unde
ΔU = variaţia utilităţii, ΔQ = variaţia cantităţii consumate. Acest lucru se poate
reprezenta şi grafic.

Prin definiţie, utilitatea marginală reprezintă variaţia utilităţii totale în condiţiile în

care cantitatea consumată dintr- un bun se modifică cu o unitate.

Utilitatea marginală descreşte pe măsură ce creşte consumul.

Aceasta atinge valoarea 0 atunci când utilitatea totală este maximă, iar când Uₜ

începe să scadă, Uₘℊ ia valori negative. Evoluţia utilităţii marginale, în funcţie de

cantitatea consumată, este definită de legea creşterii marginale - conform căreia Uₘℊ se
diminuează pe măsură ce creşte cantitatea în care este consumat un bun.
 La nivelul consumatorului, creşterea cantităţii consumate dintr-un bun are
următoarele efecte:

Creşterea utilităţii totale;

Scăderea utilităţii marginale.

Cererea

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care consumatorii pot şi sunt
dispuşi să o cumpere într-o anumită perioadă de timp, la diferite preţuri.

Cererea exprimă cantitatea în care un produs este cerut pe piaţă la diferite niveluri ale
preţului, dacă alţi factori rămân constanţi. Cererea ne arată în ce cantitate doresc şi pot
cumpăra consumatorii un anumit produs în funcţie de preţul cerut.

Ex: să presupunem că un consummator oarecare cumpără CD-uri. Cererea se prezintă

astfel :

Cererea de CD-uri :

Pretul unui CD ( u.m.) 50 40 30 20 10

Cantitatea ceruta (nr.Cd-uri) intr-o luna 1 2 3 5 7

Se constată că, pe măsură ce preţul unui CD scade, creşte nr de CD-uri pe care un

consummator le poate cumpăra. Din tabel nu reiese care este preţul pieţei la care se vând
CD-urile. Aceasta nu depinde numai de cerere, ci şi de ofertă.

Legea cererii

Între preţ şi cantitatea cerută există o relaţie inversă.

Dacă ceilalţi factori rămân constanţi, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea
cerută creşte, iar când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută scade.Consumatorul va
cumpăra o cantitate mai mare dintr-un produs dacă preţul acestuia scade şi, invers. Curba
cererii este descrescătoare la preţ.

Elasticitatea cererii

Codul în care reacţionează consumatorii la modificarea preţului unui anumit produs

reprezintă elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
 Dacă reacţia consumatorilor la variaţia preţului este puternică, înregistrându-se o
creştere mare a cantităţii cumpărate de consumatori, chiar la o variaţie relative mică a
preţului, cererea este considerată elasică.

Dimpotrivă, dacă reacţia consumatorilor la variaţia preţului este slabă, cererea

este considerată inelasică.

Pentru a determina gradul de elasticitate a cererii pentru un bun oarecare, se

calculează coeficientul de elasticitate ( Ec), care reprezintă variaţia cantităţii cerute
pe piaţă raportată la variaţia preţului
 Modificările preţului şi ale cantităţii cerute pe piaţă influenţează, totodată şi
nivelul încasărilor totale ale producătorilor, respective nivelul cheltuielilor totale ale
consumatorilor.

Dacă cererea este elastică, scăderea preţului va determina creşterea

încasărilor totale, şi invers, creşterea preţului va determina scăderea încasărilor totale.

Dacă cererea are elasticitate unitară, modificarea preţului nu afectează nivelul

încasărilor totale.

Dacă cererea este inelastică, scăderea preţului va determina scăderea

încasărilor totale, şi invers, creşterea preţului va determina creşterea încasărilor totale.

Modificarea cererii

Preţul este factorul cel mai important care determină cantitatea în care va cumpăra
un produs. Dar el nu este singurul factor. Cererea este influenţată şi de alţi
factori: preferinţele, veniturile şi numărul consumatorilor, preţurile altor bunuri. Până
acum am presupus că aceşti factori rămân constanţi. Dar aceşti factori se modifică odată
cu cererea pe piaţă.

- preferinţele consumatorilor se pot schimba, ex. Laptop (pt care creşte cererea şi
scade pt desktop);
 - veniturile consumatorilor pot creşte → creşterea cererii.

Bunurile pentru care cererea creşte, dacă veniturile cresc, sunt bunuri superioare; cele
pentru care cererea scade, dacă veniturile cresc, sunt bunuri inferioare.

- creşterea sau scăderea numărului consumatorilor determină o modificare

înacelaşi sens a cererii;

- preţurile altor bunuri influenţează şi ele cererea. Pot exista bunuri substituibile
şi bunuri complementare. Ex : zaharina este un substitute al zahărului, tastatură şi
monitorul unui PC sunt bunuri complementare.

Bunurile substituibile pot fi consummate unul în locul altuia; cele complementare se

consumă / folosesc împreună.

Creşterea preţului unui bun determină :

- creşterea cererii pentru bunurile care îl pot substitui (dar cu un preţ mai mic) şi invers,
ex :zaharina-zahar

- scăderea cererii bunurilor complementare, ex: creşterea preţului monitoarelor →

scăderea cererii de tastaturi.

Concluzie :

• între preţul unui bun şi cererea pentru bunurile sustituibile există o relaţie directă;

• între preţul unui bun şi cererea pentru bunurile complementare există o relaţie
indirectă.
2. Producătorul / Întreprinzătorul și comportamentul său rațional

PRODUCĂTORUL este persoana care utilizează resurse (naturale, de muncă şi

capital) pentru a produce bunuri şi servicii. Satisfacerea nevoilor de consum ale
oamenilor presupune producerea de bunuri şi servicii. Scopul şi rezultatul producţiei îl
reprezintă crearea de utilităţi.

Producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma resursele

disponibile din societate corespunzător nevoilor, urmărind crearea de bunuri şi servicii
destinate consumului. Resursele atrase şi consumate în procesul de producţie sau altă
activitate economică se transformă în factori de producţie. Factorii de producţie
reprezintă totalitatea elementelor care participă, într-un fel sau altul, la producerea de
bunuri şi servicii.

După origine şi specific factorii de producţie sunt:

a) Originari (primari) - munca şi natura;

b) Derivaţi - capitalul; neofactorii.

3. Piata – întâlnire a agenților economici

PIAŢA – spaţiul economic în cadrul căruia se desfăşoară schimburile (actele de

vânzare cumpărare) de bunuri şi servicii, locul unde se întâlnesc purtătorii cererii cu
purtătorii ofertei.

Forme ale pieţei:

a. În funcţie de obiectul tranzacţionării, se pot distinge:

1. piaţa unui bun de consum

2. piaţa unui factor de producţie

3. piaţa monetară

4. piaţa valutară etc.

b. În funcţie de spaţiul geographic acoperit, se pot face referiri la:

1. piaţa locală

2. piaţa regională

3. piaţa naţională

4. piaţa mondială

c. În funcţie de caracterul concurenţei, se poate face deosebirea între:

1. piaţa cu concurenţă perfectă

2. piaţa cu concurenţă imperfectă

PREŢUL – se formează pe piaţă prin întâlnirea cererii cu oferta. Preţul de

echilibru – este preţul la care cererea satisfăcută este egală cu oferta satisfăcută, egalitate
ce determină cea mai mare cantitate a vânzărilor/cumpărărilor. Condiţia realizării rolului
preţului de echilibru este ca acesta să se formeze liber pe piaţă.

Statul poate interveni în stabilirea/influenţarea preţului prin două modalităţi

fundamentale:

a. Prin intervenţie directă:

 1. Fie prin stabilirea unor preţuri minime, consecinţa fiind, de regulă, stimularea
ofertei, ceea ce duce la apariţia unui exces de ofertă.

2. Fie prin stabilirea unor preţuri maxime (numite şi ,,preţ plafon”, pentru că nu
pot fi depăşite) consecinţa fiind stimularea cererii, care devine mai mare decât oferta
(exces de cerere), cu efecte negative de tipul: ,,piaţa neagră” , ,,statul la coadă”.

b. Prin intervenţie indirectă:

1. Achiziţii de stat – conduc la creşterea cererii pentru un anumit bun

2. Majorarea veniturilor consumatorilor prin diminuarea impozitelor – conduce la

stimularea cererii

3. Acordarea de prime (subvenţii) producătorilor – conduce la stimularea ofertei

4. Reducerea/creşterea taxelor de import – conduce la creşterea/scăderea

importurilor şi la creşterea/scăderea ofertei.

CONCURENŢA – desemnează tipul specific de relaţii între agenţii economici

(producători sau consumatori) care acţionează pe piaţă pentru realizarea propriilor
interese, confirm libertăţii de acţiune şi liberei iniţiative.

a. Tipul de concurenţă după criteriul respectării legilor:

1. Loială sau corectă – dacă respectă legile şi reglementările în vigoare. - aceasta

nu permite: participarea la înţelegeri care să afecteze jocul liber al concurenţei, reclama
mincinoasă care înşală consumatorul, favorizarea creşterii/scăderii artificiale a preţurilor,
falsificarea mărfurilor.

2. Neloială sau incorectă – dacă are drept consecinţă favorizarea artificială a

agenţilor economici care obţin astfel avantaje nemeritate.

b. Tipul de concurenţă după ipotezele de definire:

1. Piaţa cu concurenţă perfectă – cu caracter ideal; trăsăturile sale sunt un model

de analiză pentru concurenţa reală
 2. Piaţa cu concurenţă imperfectă – caracterizează realitatea economică - fiecare
formă de piaţă cu concurenţă imperfectă se caracterizează printr-un preţ specific şi o
anumită modalitate de maximizare a profitului.

Concurenţa perfectă se caracterizează prin:

• Atomicitatea constă în faptul că participanţii la piaţă sunt foarte numeroşi, cu

putere concurenţială mică şi participanţii acţionează independent.

• Omogenitatea produsului se referă la faptul că toate firmele produc şi distribuie

bunuri identice, astfel încât consumatorilor le este indiferent de la ce firmă cumpără.

• Libertatea de acţiune pe piaţă se manifestă prin ,,intrarea” şi ,,ieşirea“ liberă în şi

de pe piaţă, care se bazează numai pe criteriul eficienţei economice.

• Transparenţa perfectă constă în perfecta informare a agenţilor economici privind

cantitatea, calitatea, preţul, structura cererii şi a ofertei.

• Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie se referă la accesul nelimitat la

utilizarea capitalului şi a muncii, în activităţi cu maximă eficienţă.

Concurenţa imperfectă apare din mai multe cauze:

• fenomenul concentrării firmelor

• strategia firmelor de a se individualiza prin diferenţierea produselor

• intenţia informării imperfecte în scopul obţinerii unor avantaje strategice

• menţinerea avantajelor firmelor deja existente, care creează bariere în intrarea pe

piaţă etc.

MONOPOLUL – situaţia de pe piaţă în care o singură firmă produce (oferă) un

anumit bun şi se confruntă cu toată cererea.

MONOPSONUL – situaţia de piaţă în care o singură firmă cumpără de la mai

mulţi producători.

OLIGOPOLUL – situaţia de piaţă unde există câteva firme care asigură oferta
unui bun, În timp ce numărul de cumpărători este mare.
 OLIGOPSONUL – tipul de piaţă caracterizat de existenţa unui număr restrâns de
firme mari cumpărătoare ale unei mărfi – oferită (vândută) de mai mulţi producători.

CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ – situaţia în care pe piaţă există un număr

mare de ofertanţi, unii dintre aceştia fiind de mari dimensiuni şi deţinând monopol de
marcă, iar bunurile oferite sunt puternic diferenţiate.

Piaţa muncii – locul de întâlnire între purtătorii cererii şi ofertei de muncă; este
spaţiul în care aceştia intră în contact, stabilesc condiţiile de angajare, negogiază mărimea
salariilor, stabilesc performanţele corespunzătoare salariilor.

Cererea de muncă – nevoia de muncă salariată care se formează în cadrul

diferitelor activităţi la nivel de firme, zone, regiuni sau ţară şi se exprimă prin numărul de
locuri de muncă existente sau oferta de locuri de muncă.

Contractul de muncă există în două forme:

1. Contract individual de muncă care este rezultatul negocierii libere dintre

angajator şi angajat. - angajatorul stabileşte sarcinile care îi revin salariatului şi drepturile
salariale corespunzătoare, respectiv obligaţiile pe care şi le asumă patronul faţă de angajat
în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor propice de muncă, plata impozitelor aferente şi a
contribuţiilor la asigurările sociale etc.

2. Contractul colectiv de muncă este rezultatul negocierii cu sindicatul din

întreprindere, prin care se precizează o serie de drepturi şi obligaţii generale referitoare
la: condiţiile de muncă, zilele libere şi concediul de odihnă, sporurile pentru muncă
periculoasă sau pentru lucrul de noapte etc.

Oferta de muncă – cantitatea totală de muncă pe care indivizii dintr-o economie

sunt dispuşi să o presteze în condiţii generale.

Salariul – preţul la care este tranzacţionată forţa de muncă. - acesta poate avea
mai multe forme:

a. Salariul nominal – suma de bani primită de salariat/plătă de firmă, în schimbul

muncii depuse de angajat. - acesta poate fi:

1. Salariul nominal brut - suma totală de bani prevazută în statul de salarii

 2. Salariul nominal net – suma de bani care rămâne din salariul nominal brut după
scăderea impozitului şi a contribuţiilor la sistemele de asigurări.

b. Salariul real – cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi procurată cu salariul

nominal.

PIAŢA MONETARĂ

Noţiunea de bani desemnează un mijloc de schimb general acceptat, pe baza unei

convenţii între oameni, într-un spaţiu economic dat. Cele 4 funcţii fundamentale ale
banilor:

a. Funcţia de mijloc de schimb

b. Funcţia de etalon general de măsurare şi comparare a activităţii economice

c. Funcţia de mijloc de plată

d. Funcţia de economisire

Masa monetară sau masa bănească – suma de bani aflată în circulaţie într-o
economie la un moment dat şi care aparţine diferiţilor agenţi economici (naţionali) şi are
drept componente:

• numerarul – care este emis numai de Banca Centrală şi este alcătuit din:
bancnote şi monedă metalică (confecţionată din aliaje de cupru, nichel, aluminiu)

• bani scipturali (înscrisuri în conturile bancare) – aceştia sunt creaţi atât de Banca
Centrală, cât şi de celelalte bănci şi instituţii financiare.

Viteza de circulaţie a banilor reprezintă numărul de tranzacţii de vânzare-

cumpărare şi plăţi pe care le mijloceşte o unitate monetară într-o perioadă de timp.
Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
cumpărată la un moment dat cu o unitate monetară, la un anumit nivel al preţurilor.

Creditul este o relaţie între un creditor care acordă un împrumut şi un debitor care
este beneficiarul împrumutului şi care se angajează să plătească la o dată ulterioară
(scadenţa) suma corespunzătoare, plus o dobândă.
 Dobânda este o sumă de bani care revine creditorului pentru folosirea
împrumutului de către debitor într-o anumită perioadă de timp.

Investiţia este procesul de plasare a banilor pentru achiziţionarea de bunuri de

capital.

Piaţa financiară este acea piaţă pe care se întâlnesc agenţii economici care au
nevoie de bani pentru a-şi finanţa afacerile şi agenţii economici care doresc să susţină cu
bani acele afaceri.

Bursa reprezintă instituţia centrală a pieţei capitalurilor şi este ,,barometrul unei

economii”.

Piaţa extrabursieră a titlurilor cotate - este formată din titluri financiare emise de
societăţi neadmise la bursă. - un exemplu de astfel de piaţă în România este sistemul
RASDAQ, creat după modelul şi cu asistenţă NASDAQ (National Association of
Securities Dealers Automated Quotation – Asociaţia Naţională a Dealerilor de Titluri de
valoare Cotate în Sistem Automat) din SUA.

Piaţa extrabursieră a titlurilor necotate - este formată din tranzacţiile directe de

titluri financiare neînscrise într-unul din sistemele anterioare, şi prin urmare, fără un preţ
oficial (recunoscut de un organism financiar) - fiind o piaţă nesupravegheată, gradul de
risc al tranzacţiilor este mai Ridicat.

Piaţa valutară este piaţa specializată în vânzări şi cumpărări de valute sau alte
devize, locul unde se întâlneşte cererea cu oferta de valută şi se stabileşte cursul de
schimb al monedei naţionale.

Valuta este termenul economic care desemnează moneda naţională utilizată în

schimburile internaţionale.

Paritatea aur – cantitatea de aur cu care o monedă se schimbă oficial o unitate

monetară a unei ţări.

Cursul de schimb este preţul unei monede exprimat în altă monedă.

Convertibilitatea unei monede se referă la capacitatea ei de a putea fi schimbată

pe o altă monedă.
 MACROECONOMIA

Economia naţională este forma de manifestare a interdependenţelor dintre agenţii

economici în cadrul instituţional-naţional al unei ţări.

Fluxurile economice (materiale şi monetare) sunt generate de schimburile de

bunuri şi servicii. Totalitatea fluxurilor economice alcătuieşte circuitul macroeconomic.
Indicatorii macroeconomici rezultă din măsurarea fluxurilor economice şi sunt foarte
importanţi, deoarece relevă performanţele economice ale fiecărei ţări.

Produsul Intern Brut (PIB) este principalul indicator macroeconomic şi reprezintă

valoarea adăugată brută produsă într-o economie naţională, într-o perioadă de timp (an,
trimestru).

Valoarea adăugată brută(VAB) constă în plusul de valoare realizat de fiecare

agent economic în raport cu valoarea intrărilor în sistemul său de activitate.

Inflaţia – un dezechilibru de ansamblu al economiei, manifestat prin creşterea

generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Şomajul – un dezechilibru macroeconomic major manifestat prin excendentul

ofertei de muncă în raport cu cererea de muncă.

Modificarea în timp a stării economiei naţionale se numeşte dinamica economiei

naţionale.

Perioada de timp formată dintr-o fază de expansiune şi una de recesiune se

numeşte ciclu economic.

Creşterea economică reprezintă evoluţia ascendentă a PIB-ului potenţial, pe

termen lung.

Dezvoltarea economică este un process complex care presupune îmbunătăţiri

profunde legate de structura socială, de calitatea instituţiilor şi de atitudinile populaţiei
unei ţări. Acest concept de dezvoltare economică (economic development) se bazează pe
trei valori esenţiale:

• substenanţa – relevă perfomanţele procesului de dezvoltare economică în ceea

ce priveşte modul de acoperire a nevoilor populaţiei unei ţări
 • autorespectul – caracterizează demnitatea, simţul onoarei, preţuirea faţă de sine
a cetăţenilor unei ţări

• libertatea – evindeţiază modul în care indivizii pot lua decizii fără a fi îngrădiţi
structuri birocratice sau politice, respectiv de superstiţii, cutume sau mentalităţi
anacronic.

ECONOMIA DESCHISĂ

Comerţul este activitatea economică prin care bunurile ajung de la producători la

consumatori.

Comerţul internaţional se referă la totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii

dintre agenţii economici din diferite ţări.

Comerţul exterior desemnează ansamblul exporturilor şi importurilor unei ţări. În

ceea ce priveşte comerţul exterior, de-alungul timpului s-au conturat diferite politici
economice:

1. Protecţionismul reprezintă un ansamblu de măsuri menite să protejeze

producătorii interni de concurenţa realizată prin bunuri importate la preţuri mai mici. -
principalele forme de protecţionism sunt:

• introducerea unor taxe vamale reprezentând cote procentuale aplicate preţurilor

bunurilor importate • utilizarea unor restricţii netarifare: standardele de calitate ridicate,
condiţii privind protecţia consumatorilor şi a mediului natural etc.

• practicarea unor cote cantitative pentru importuri: sunt negociate unele plafoane
cantitative pentru mărfurile importate, încheindu-se acorduri comerciale cu diferite ţări

2. Stimularea exporturilor – sunt oferite anumite prime de export, subvenţii,

scutiri sau reduceri de impozite, ori alte facilităţi firmelor exportatoare; este o formă mai
subtilă de protecţie a producătorilor interni, întrucât avantajele concurenţiale ale acestora
se manifestă pe pieţele externe.

3. Liberalismul – schimburile economice dintre diferite ţări nu sunt afectate nici

de restricţii tarifare sau netarifare şi nici de stimulente acordate exportatorilor.
 Balanţa comercială este un tablou statistic în care sunt înregistrate importurile şi
exporturile de mărfuri ale unei ţări pe o perioadă de timp (un an).

Balanţa de plăţi externe redă modul în care pot fi echilibrate încasările şi plăţile
aferente operaţiunilor economice cu străinătatea.

Creşterea interdependenţelor economice, sociale, culturale, ecologice, politice al

economiilor naţionale conduce la o nouă stare în economia mondială, în careabordarea
problemelor generale ale omenirii se face la scară planetară, viziunea fragmentată pe
continente sau regiuni ale lumii fin depăşită. Această nouă tendinţă de evoluţie a
economiei mondiale se numeşte globalizare. O tendinţă oarecum contrară globalizării
este aceea de integrare.

Uniunile vamale şi asociaţiile economice regionale constituie forme elevate ale

procesului de integrare. Cele mai cunoscute structuri de integrare sunt:

• Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (ALACL) a fost înfiinţată în

1960 prin Tratatul de la Montevideo semnat de Argentina, Brazilia, Chile, Mexic,
Paraguay, Peru şi Uruguay. Ulterior, au mai aderat şi alte ţări latino-americane.

• Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) a fost înfiinţată în 1967 prin
participarea următoarelor ţări: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda. •
Asociaţia Nord-Americană de Comerţ Liber (NAFTA) a fost înfiinţată în 1993 prin
participarea Mexicului, Canadei şi Statelor Unite ale Americii. Ulterior, Chile a acceptat
invitaţia celor trei ţări de a deveni membru NAFTA.

• Uniunea Europeană (UE) care este cea mai avansată formă de structură
integraţionistă mondială întrucât presupune existenţa unor pieţe comune, a unei monede
commune (euro), a unor instituţii economice şi sociale comunitare, respective
coordonarea politicilor economice şi sociale.