Tema 2: Activitatea economică, resursele şi bunurile economice

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane

2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema
alegerii raţionale
2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei.
2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane

Scopul final al oricărei activităţi economice este îndestularea nevoilor umane. Oamenii,
pentru a exista şi funcţiona, au nevoie de bunuri materiale şi servicii: obiecte de consum, locuinţă,
şcoală, spital, mijloace de producţie etc.
Nevoile umane reprezintă cerinţele materiale, economice, sociale şi spirituale ale vieţii şi
activităţii oamenilor. Nevoile umane pot avea caracter subiectiv sau obiectiv.
Nevoile umane care apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor poartă
caracter subiectiv, iar nevoile fixate în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor capătă un
caracter obiectiv. Nevoile umane devin efective, în funcţie de condiţiile de producţie existente la
momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie ale popoarelor şi indivizilor.
Pentru ca nevoile să devină nevoi economice este necesar să se respecte 3 condiţii:
1. să existe bunuri disponibile şi accesibile;
2. bunurile să fie relativ rare;
3. existenţa unei pieţe de confruntare a cererii şi ofertei.
Care sunt trăsăturile nevoilor umane?
1. Multiplicitatea şi diversitatea nevoilor umane. Nevoile umane sunt nelimitate la
număr. Odată cu creşterea progresului tehnico - ştiinţific apar noi nevoi umane. De regulă,
nevoile umane sunt reproductibile, deoarece satisfacerea uneia dă naştere altora. Creşterea şi
diversificarea în continuu a nevoilor umane reprezintă o lege economică generală.
2. Intensitatea şi ierarhia nevoilor umane. Nevoile umane au diferită intensitate, iar
ierarhia nevoilor umane oscilează de la un individ la altul şi de la o persoană la alta la acelaşi
individ.
3. Stabilirea sau limitarea în capacitate a nevoilor umane. Nevoile umane sunt limitate
în volum. Intensitatea unor nevoi descreşte pe măsura ce sunt satisfăcute (de ex., cele fiziologice),
altele rămân stabile de ex., nevoile de caracter estetic, cum ar fi: literatura, arta, muzica etc.).
4. Interdependenţa nevoilor umane. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluează
în sensuri identice, altele sunt substituibile (de ex., cafeaua naturală poate fi substituită cu cafea
solubilă sau invers).
5. Stingerea nevoii umane prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou,
deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate (grupate) în funcţie de mai multe criterii.
I. În funcţie de fiinţa umană tridimensională (biologică, socială, raţională) nevoile umane
se clasifică în:
a) nevoi naturale sau fiziologice, care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
 b) nevoi sociale, de grup, care sunt resimţite de oameni, ca membri ai diferitor socio –
grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună (nevoi de comunicare, convieţuire în
societate, de organizare socială);
c) nevoi raţionale, spiritual – psihologice (nevoi legate de formarea şi perfecţionarea
profesională a oamenilor, de educaţie, de instruire, cultură etc.).
II. În funcţie de prioritate şi etapele de realizare economistul american A.Maslow
divizează nevoile umane în 5 categorii (figura 2.1).

Figura 2.1. Piramida lui A. Maslow cu privire la divizarea nevoilor umane.

III. În funcţie de importanţa nevoilor economistul englez A.Marshall divizează nevoile

în:
a) nevoi inferioare şi superioare (inferioare – asigurarea cu hrană, îmbrăcăminte, locuinţă;
superioare – instruire, cultură);
b) nevoi absolute şi relative (absolute – aer, apă; relative – studierea şi cucerirea spaţiului
cosmic);
c) nevoi directe şi indirecte (directe – asigurarea cu locuinţă; indirecte – frecventarea
teatrului);
d) nevoi actuale şi viitoare (actuale – primirea la timp a salariului, frecventarea permanentă
de către studenţi a cursurilor şi seminarelor; viitoare – zborul la planete Venera sau nevoia de a
termina universitatea cu diplomă de menţiune.

Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice.

Interesele economice reprezintă acele nevoi indirecte, imediate sau relativ îndepărtate –
ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor. Deci, interesele reprezintă o formă de realizare a
nevoilor umane.
În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele
economice pot fi clasificate în:
1) interese personale, care se manifestă la nivelul fiecărui individ în parte şi în legătură cu
una din nevoile sale (de ex., interesul de majorare a salariului);
 2) interesele de grup, care se manifestă la nivelul socio – grupurilor constituite în
conformitate cu legislaţia în vigoare (interesele ţăranilor fermieri, interesele micului business,
interesele consumatorilor etc.);
3) interesele generale (publice), care se manifestă la nivelul populaţiei unei ţări (interesele
de prosperare a economiei naţionale, interesele de reducere a şomajului, inflaţiei);
4) interesele private, care se manifestă la nivelul unei firme (interesul de reducere a
costurilor de producţie şi majorare a profitului);
5) interesele determinate de timp la care se referă: interesele curente, de perspectivă,
periodice, permanente etc.

2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema alegerii

raţionale

Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate

şi de calitate respectivă (de ex.,pentru a construi o uşă sau un geam tâmplarul are nevoie de lemn,
sticlă şi alte materiale).
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, condiţiilor, premiselor directe şi
indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri în
scopul satisfacerii nevoilor umane.
Principalul izvor de formare a resurselor economice este natura, care constituie cadrul de
existenţă şi activitate a oamenilor. Resursele economice constituie potenţialul material şi spiritual
al procesului de producţie şi reproducţie de bunuri materiale şi servicii.
Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale, umane şi informaţionale.
Resursele materiale includ:
a) resursele naturale primare, care cuprind: fondul funciar, forestier, apa, flora, fauna,
aerul, bogăţiile subterane pe care natura le-a creat sau le regenerează;
b) resursele materiale derivate (maşini, instalaţii, utilaje, tehnologii etc).
În funcţie de caracterul utilizării resurselor economice naturale se clasifică în:
- reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, fondul forestier, apa);
- nereproductibile sau neregenerabile care nu se reproduc natural şi sunt epuizabile
(zăcămintele de petrol, gaze, cărbune, minereuri etc.).
În funcţie de volum resursele naturale se clasifică în: abundente (aer, lumina solară etc.) şi
deficitare (aur, argint, cărbune etc.)
În funcţie de gradul de recuperare şi refolosire resursele naturale se clasifică în resurse
recuperabile, parţial recuperabile şi nerecuperabile.

Resursele umane reprezintă potenţialul de muncă al unei ţări şi includ:

a) resursele umane primare ( populaţia aptă disponibilă, populaţia activă);
b) resursele umane derivate (nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitor
categorii profesionale, descoperirile ştiinţifice, inovaţionale etc.).

Resursele informaţionale1 reprezintă informaţii utile şi disponibile pentru folosirea lor de

către factorul uman în scopuri de cunoaştere, de luare a deciziei sau acţiune. Resursele

1
Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.403
informaţionale se manifestă sub formă de fişiere pe suport clasic, magnetic sau electronooptic,
baze de date şi bănci de date gestionate cu calculatorul, colecţii documentare, registre
informaţionale computerizate, fonduri de brevete, proiecte şi patente, precum şi informaţiile
deţinute de subiecţii umani.
Extinderea şi diversitatea nelimitată a nevoilor se confruntă cu raritatea şi limitele fizice ale
resurselor (limita terenurilor arabile, apei potabile, zăcămintelor subterane si altele). Raritatea
resurselor şi bunurilor economice devine o lege economică, o caracteristică generală a
economiei.

Legea rarităţii resurselor constă în aceea, că volumul, structura şi calitatea resurselor

evoluează mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Cu alte cuvinte,
resursele (inclusiv bunurile economice) sunt limitate în comparaţie cu nevoile nelimitate.
Legea rarităţii a generat o problemă de importanţă majoră de ordin micro şi
macroeconomic – problema utilizării raţionale a resurselor economice limitate. Utilizarea
raţională a resurselor înseamnă: obţinerea de rezultate maxime cu cheltuieli minime de resurse la
fiecare unitate de produs. De ex., actualmente în R. Moldova la fiecare unitate de produs se
cheltuie resurse de materie primă şi surse energetice de 2-3 ori mai mult decât în ţările economice
dezvoltate.
Costul alegerii sau costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate
pentru a alege un bun pentru consum. Pentru a alege o alternativă posibilă agenţii economici
trebuie să ţină cont de 3 condiţii:
a) de volumul de resurse de care dispune firma;
b) de coraportul dintre cerere şi ofertă de piaţa respectivă;
c) de rata profitului aşteptat.

2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei.

Resursele economice nu trebuie confundate cu noţiunea de bunuri economice.

Bunul economic este rezultat al utilizării resurselor economice, care satisface o anumită
nevoie individală sau socială.
Bunurile pot fi clasificate în următoarele grupe:
a) bunuri capital, care sunt utilizate în procesul de producţie şi se compun din maşini,
utilaj, instalaţii, clădiri, echipamente de telecomunicaţii etc.
b) bunuri colective, care pot fi utilizate de un număr mare de oameni (parcul public,
iluminatul public, emisiunile de radio şi de televiziune etc.).
c) bunuri complementare, utilizarea cărora nu poate avea loc fără consumul concomitent al
altor bunuri (de ex. automobilul nu poate fi utilizat fără consumul de carburanţi).
d) bunuri de consum, care includ: bunuri de consum a produselor alimentare ce contribuie
direct la satisfacerea nevoilor umane (individuale, de grup, colective); bunuri de consum a
produselor nealimentare de uz personal. Bunurile de consum pot fi: de unică folosinţă (cele
alimentare); de folosinţă curentă (îmbrăcăminte); de folosinţă îndelungată (locuinţă, mobilă,
televizor etc.).
e) bunuri economice sunt bunurile care îndeplinesc cumulativ două condiţii: capacitatea
indivizilor de a realiza o legătură între nevoia lor şi bunul apt să o satisfacă; raritatea – cantitatea
limitată, insuficientă comparativ cu nevoile nelimitate.
 f) bunurile libere sunt bunurile aflate în cantităţi disponibile şi corespunzătoare nevoilor
umane. Bunurie libere sunt utile şi indispensabile omului (aer, lumina solară, apă etc.), dar nu au
utilitate în sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru obţinerea
satisfacţiei ce rezultă din folosirea lor.
g) bunurile substituibile sunt bunurile care se pot înlocui unul cu altul atât în consum, cât
şi în activitatea economică. De ex., cafeaua şi ceaiul sunt bunuri substituibile când este vorba
despre consum; automobilul şi motocicleta sunt substituibile când apare problema transportului
etc.
În economia de piaţă majoritatea bunurilor create sunt destinate pentru piaţă, pentru
vânzare – cumpărare se manifestă sub formă de marfă.

Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor
umane creat în baza utilizării factorilor de producţie şi destinat pentru realizare prin mecanismul
de vânzare – cumpărare.
Principalele categorii de mărfuri sunt:
1) mărfuri corporale de consum personal (îmbrăcăminte, alimente, locuinţe) şi de consum
productiv (maşini, utilaje, echipamente de producţie);
2) mărfuri incorporale, servicii şi informaţii destinate consumului personal şi productiv
(servicii de instruire, asistenţă medicală, de poştă, de transport, de telefon);
3) mărfuri în formă de capital real (utilaje, construcţii);
4) mărfuri în formă de resurse naturale (terenuri agricole, bogăţii subterane);
5) mărfuri în formă de resurse de muncă (forţă de muncă);
6) mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice (brevete, patente de inovaţie,
programe de calculator);
7) mărfuri în formă de servicii manageriale şi de marketing ;
8) mărfuri în formă de monedă şi hârtii de valoare (valută, acţiuni, obligaţiuni, cambii);

Orice bun economic în formă de marfă are două proprietăţi (laturi) – utilitate (valoare de
întrebuinţare ) şi valoare (valoare de schimb).

Utilitatea mărfii reflectă capacitatea reală de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa
în consumul personal sau productiv final. Utilitatea mărfii poate să satisfacă cerinţele omului în
mod direct ca obiect de consum (hrana, îmbrăcăminte) sau în mod indirect – ca mijloc de
producţie (utilaj, instalaţii, maşini).
Măsura în care utilitatea bunului corespunde nevoilor individuale sau sociale reprezintă
calitatea mărfii. Calitatea mărfii este determinată de factorii tehnico – economici, sociali, estetici,
de gusturile şi preferinţele consumatorilor. Calitatea mărfii se află într-o legătură de
interdependenţă cu utilitatea economică.
Utilitatea economică2 exprimă gradul, măsura în care consumarea unei cantităţi satisface
una sau alta dintre nevoile umane. Utilitatea economică se manifestă în următoarele forme:
a) utilitatea unitară (individuală) este satisfacţia pe care o aduce o porţiune (doză) dintr-un
bun consumat de către individ, acel segment al anumitei nevoi umane care poate fi acoperit şi
satisfăcut prin consumarea unei cantităţi dintr-un bun (de ex., cantitatea de pâine consumată zilnic
de o persoană);

2
Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura economică. Bucureşti, 1999, p.482 – 483.
 b) utilitatea totală este satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor
cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată. De ex., dacă un consumator utilizează cinci
doze dintr-un bun, iar utilitatea individuală medie resimţită este de trei doze, atunci utilitatea
totală va constituii 15 doze;
c) utilitatea marginală este satisfacţia adiţională pe care un consumator dat o acordă unei
unităţi suplimentare consumate dintr-un bun economic (de ex., primul pahar de apă va avea o
utilitate pentru omul însetat mai mare decît al treilea pahar).
A doua proprietate (latură) a bunului economic ca marfă este valoarea (valoarea de
schimb).
Valoarea de schimb reprezintă un raport cantitativ, o proporţie dintre utilităţile mărfurilor
care se schimbă între ele, raport care variază permanent în funcţie de timp şi spaţiu. Valoarea de
schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie. Exprimată în
bani, valoarea de schimb devine preţ relativ. Valoarea de schimb bazată pe raportul dintre cerere
şi ofertă poartă denumirea de valoare de piaţă.
Valoarea mărfii reprezintă cheltuirea factorilor de producţie întruchipate în bunul respectiv.
În condiţiile economiei de piaţă marfă devine nu numai bunurile materiale şi serviciile, ci şi
forţa de muncă.

2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice

Activitatea economică reprezintă un proces complex de activităţi umane, care este orientat
spre atragerea şi utilizarea resurselor economice limitate în scopul satisfacerii nevoilor şi
intereselor umane.
Activitatea economică privită în ansamblu cuprinde: activităţile de producţie, de organizare
a schimbului de mărfuri, de repartiţie a bunurilor economice, de organizare a consumului
personal şi productiv, de cercetare ştiinţifică, de protecţie şi ameliorare a mediului, de apărare
naţională şi altele. Însă principalele forme de activităţi economice sunt cele de producţie, schimb,
repartiţie şi consum, numite faze ale procesului de reproducţie şi între care există legături
reciproce.
Principala fază în activitatea economică constituie faza de producţie, care condiţionează
derularea celorlalte faze.
Producţia este acea fază a activităţii economice a cărei funcţie esenţială constă în
combinarea şi utilizarea factorilor materiali şi umani în vederea obţinerii de noi bunuri
economice.
Producţia, privită în sensul larg al cuvântului, include producţia de bunuri materiale şi
producţia de bunuri nemateriale (figura 2.2.).
Producţia de bunuri materiale cuprinde astfel de domenii de activitate cum ar fi: industria,
agricultura, sivilcutura, construcţia și altele.
Producţia de servicii materiale include: transportul, comerţul, sistemul de deservire,
telecomunicaţiile şi altele.
Producţia de servicii nemateriale cuprinde: transportul de pasageri, serviciile medicale,
serviciile de instruire, serviciile financiar – bancare, serviciile juridice şi altele. Producţia de
bunuri nemateriale include produsele de artă, literatură, muzică şi alte bunuri nemateriale.
A doua fază a activităţii economice este schimbul (circulaţia), care cuprinde activităţile
de distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării – cumpărării, depozitarea şi
păstrarea acestor bunuri, precum şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică
(servicii comerciale, servicii de depozitare, servicii de comunicaţii şi telecomunicaţii). Schimbul
este generat de diviziunea socială a muncii.

Producţia

Producţia materială Producţia nematerială

Producţia de Producţia de Producţia de Producţia de

bunuri servicii servicii bunuri
materiale materiale nemateriale nemateriale

Sfera de servicii

Figura 2.2. Structura fazei de producţie

A treia fază a activităţii este repartiţia. Repartiţia ca proces economic cuprinde:

a) repartiţia (alocarea) resurselor (în aspect cantitativ, calitativ şi structural) are loc pe
ramuri, subdiviziuni, sectoare etc. Ea constituie puncul de plecare în desfăşurarea activităţii
economice şi sociale, deoarece asigură factorii de producţie necesari;
b) repartiţia veniturilor, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional sau a
valorii adăugate între agenţii economici individuali şi agregaţi;
c) repartiţia funcţională care constă în distribuirea veniturilor fundamentale obţinute de la
realizarea factorilor de producţie (salariul pentru muncă, dobânda pentru capital, renta pentru
pământ, profitul pentru abilitate şi spirit de întreprinzător);
d) redistribuirea veniturilor prin sistemul de asigurări sociale (pensii, indemnizaţii, burse,
ajutoare sociale) şi prin sistemul de fiscalitate (impozitele directe şi indirecte, taxe).
A patra fază a activităţii economice este consumul, act care verifică utilitatea bunurilor şi
concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor. Consumul poate accelera sau stopa restul
fazelor de activitate economică (de ex., dacă bunurile nu sunt consumate atunci are loc reducerea
producţiei, schimbului şi distribuirii bunurilor). Consumul poate fi:
- final, când bunul dat nu participă la crearea altor bunuri (de ex., frigiderul în gospodărie,
autoturismul, televizorul etc.), ci este utilizat pentru satisfacerea directă a nevoilor umane;
consumul final cuprinde consumul personal şi productiv;
- intermediar, când bunul dat este utilizat pentru producerea altor bunuri (de ex., strugurele
de poamă pentru a produce vin, lemnul pentru a construi o casă etc.).
Principiul general al activităţii economice este obţinerea maximului de bunuri economice
cu cheltuieli minime de resurse, adică obţinerea unui maxim de efect cu minim de efort. Pentru a
realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie.