Statul și economia

1. Introducere generală
Definirea raportului dintre stat și economie reprezintă o problematică care a constituit obiectul
unor teoretizări și studii ample asupra influențelor pe care cele două construcții le exercită una
asupra ceilalalte. Cu precădere s-au pus în discuție rolul economic al statului, poziția pe care
acesta trebuie să o ocupe în raport cu economia. În vedere soluționării acestei paradigme s-au
conturat o serie de ideologii/concepții care, în ansamblu lor, promovează două direcții în linii
generale, anume intervenționismul sau non-interveționismul. Aceste doua curente s-au înfățișat
inițial drept doua extreme ale unui spectru ideologic, ulterior având loc o conciliere impusă de
evenimentele istorice care au marcat evoluția socio-economică.
O premisă esențială care trebuie să fie atinsă este aceea a formulării unei definiții explicative
pentru stat, pentru a prezenta într-o formă cât mai concisă teza de față.
Definițiile emise de-a lungul timpului de oamenii de știință preocupați de originea și evoluția
statului s-au fundamentat fie pe conceptul de comunitate civilă, fie pe cel de autoritate sau o
îmbinare între cele două, care își asumă realizarea unor scopuri indezirabile comunitații:
bunăstarea, prosperitatea și siguranța socială. In mod normal, principalele îndatoriri ale statului în
acest sens sunt non-creatoare de valoare, fiind evidențiat ca un mare consumator de resurse și servicii, iar
nu producător, sarcină ce-i revine pieței libere și altor agenți economici, aceste obligații necesitând
constituirea unor bugete publice sau, în perspectivă, a unor finanțe publice. Astfel, statul asigură o
redistribuire a produsului social dinspre sectorul material privat înspre sectorul nematerial public, premisa
fiind constituită din caracterul neproductiv al principalelor instițutii ale statului. Redistribuirea resurselor
are menirea de a finanta principalele organisme publice care asigura bunul mers al vieții sociale și
economice a colectivității. Se remarcă aici administrația publică, învătământul public, apărarea internă și
externă, iar, în unele cazuri, sistemul de sănătate publică.

Redistribuirea resurselor prin intermediul bugetului statului a căpătat un plus de legitimitate

atunci când statul a început să îşi asume noi sarcini, susţinând, organizând, coordonând sau
reglând activităţile din sectorul material, economic sau productiv. Evoluţiile sub aspectul
sarcinilor asumate de către stat au condus la schimbări şi în planul gradului intervenţiei statului
în economie, dar şi la nivelul dimensiunii bugetelor publice. Odată ce existenţa statului a căpătat
legitimitatea necesară şi implicit cheltuielile sale au fost acceptate, preocupările economiştilor s-
au centrat de-a lungul timpului pe determinarea unui nivel agreat al intervenţiei statale prin
politica sa economică.
Rezumativ, statul, de la origine până în prezent, a avut anumite sarcini tradiționale care necesitau
aportul productiv al societății (ordinea internă, apărarea), însă, odată cu dezvoltarea și
multiplicarea într-o complexitate din ce în ce mai mare a societății moderne și, implicit, a
economiei, a fost adusă la lumină discuția privind interferența statului în sfera economică,
conturându-se întrebare: În ce măsură este statul un arbitru sau un participant în economie și cât
de mult conduce aceasta la bunăstare?
Numeroase au fost tezele formulate în acest domeniu, având puternice argumente teoretice şi
inspirate uneori chiar de evoluţiile economiei.

2. Doctrine politico-economice
2.1 Mercantilismul. Statul în slujba economicului și apariția economiei de piață.
Curentul de gîndire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa
economică, sub aspect teoretico-practic, pînă la mijlocul sec. al-XVIII-lea. Cu toate că, prin
excelenţă, acest curent de gîndire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi
preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea
veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în
plină ascensiune în peisajul economic general.

Termenii „mercantilism” și „sistemul mercantil” au fost utilizați pentru prima dată în 1763 de
fiziocratul francez marchizul de Mirabeau și popularizați mai târziu de Adam Smith în "Avuția
națiunilor", acesta fiind printre cei mai mari critici ai mercantilismului.
Dezideratele gândirii mercantiliste se pot traduce prin necesitatea unor reglementări ale vieții
economice și acceptarea declarată a goanei după profit a națiunilor și a indivizilor. Thomas Mun
(1571-1641) a expus această doctrină în "England's Treasure by Foreign Trade" (1664):„Mijlocul
la îndemână pentru sporirea avuției și a tezaurului nostru îl constituie comerțul exterior, unde
trebuie să aplicăm întotdeauna regula de a vinde anual străinilor mai mult decât consumăm noi,
valoric, din produsele lor”.

Mercantilismul a fost o doctrină economică ce avea în centrul său ideea că națiunea/statul trebuie
să aibă și să rețină cât mai mult din activitățile economice manufacturiere/industriale în interiorul
propriilor granițe, mai ales cele industrial-militare.[2] Sub numele de mercantiliști sunt cunoscuți
mulți economiști care în secolele XVI și XVII–XVIII (de la 1500 până la 1750) au format mai
multe școli naționale care militau pentru determinarea modalităților prin care statul putea să-și
procure cantități cât mai mari de aur și argint.

In fapt, o formă de naționalism economic, într-o economie planificată, cu monopoluri ale căror
privilegii sunt acordate și reglementate de stat,, bazându-se pe un sistem politic opresiv. Deși a
existat din cele mai vechi timpuri și practicat de diferite țări (ex.China), s-a afirmat ca teorie
economică în Europa, între secolele XV - XVIII, bazată pe conceptul că puterea unei națiuni
poate fi mărită dacă exporturile sunt superioare importurilor.
Statul apare astfel ca un participant activ și agresiv în economie și în tranzacțiile comerciale prin
următoarele acțiuni de influențare a comerțului și pieței economice:
 tarife ridicate la importul de produse finite, tarife minime (sau zero) la exportul de produse
finite
 tarife ridicate la exportul de materii prime, tarife minime (sau zero) la importul de materii
prime
 căutarea de noi piețe pentru comerț prin acordarea de subvenții și mărirea artificială a cererii
de produse interne la export
 restricționarea/interzicerea consumului de produse importate prin reglementări/legi/taxe date
de stat
 monopolizarea piețelor de desfacere prin acordarea de privilegii comerciale
 interzicerea anumitor teritorii/industrii de a face comerț
Această doctrină reprezintă prima reflectare teoretică a economiei dirijate, printre ideile
promovate se regăsesc:
- bogăția provine din comerț, bogăția provine din ajutorul acordat comerciantului de către
stat;
- materiile prime trebuie utilizate în industria internă și exportate doar produsele finite;
- balanța trebuie să fie activă adică să se cumpere mai puțin de la străini decât se vinde
În general, mercantiliştii s-au axat pe ofertă, cu scopul de a exporta surplusul de produse şi
pentru a procura valuta necesară . Ei au urmărit o abordare macroeconomică a fenomenelor şi
proceselor, însă niciodată nu au reuşit să realizeze o prezentare sintetică asupra economiei şi a
funcţionării acesteia. Nu au reuşit să separe aspectele economice de cele politice, adeseori
acestea suprapunîndu-se, economia căpătînd, de cele mai multe ori, forma acţiunii politice.
Replica firească asupra intervenției statului în economie a fost cea a liberalismului clasic.
2.2 Liberalismul si neoliberalismul economic. Apariția capitalismului, non-
interveționismul și necesitatea reglării mecanismelor economice de către stat.