Formele utilităţii

Preferinţele consumatorilor se exprimă în utilitatea bunurilor şi serviciilor.

Aprecierea utilităţii unui bun este subiectivă (acelaşi bun sau serviciu poate fi util
pentru o anumită persoană, dar inutil pentru o alta).
Utilitatea depinde de mărimea şi intensitatea nevoilor, de preferinţele
consumatorilor, de cantitatea consumată etc. Dacă utilitatea reprezintă latura
calitativă a mărfurilor atunci valoarea defineşte latura cantitativă comună tuturor
mărfurilor.

Caracteristica de bază, a bunurilor şi serviciilor este aceea că ele sunt utile

omului, lucru care se dovedeşte cu ocazia consumului lor propriu-zis, a utilizării în
diverse scopuri sau a simplei posesii.
Utilitatea consumatorului se reprezintă matematic prin funcția de utilitate, care
reprezintă cantitatea unui bun relativ la cantitatea de bani pe care acel consumator
este dispus să o dea în schimb.
S-a observat că funcția utilității crește cu
cantitatea, dar utilitatea marginală scade, respectând
legea randamentelor descrescătoare. Astfel utilitatea
crește tot mai puțin cu fiecare unitate suplimentară de
bun. În cadrul studiului funcțiilor de utilitate, se
numesc utili valorile preluate de o funcție de utilitate.
Utilitatea apare ca unitate a proprietăţilor bunului şi
a nevoii consumatorului.
Luând în considerare caracteristica dominantă avută în vederea definirii
utilităţii, vom putea vorbi despre:
  utilitate fizică, dată bunurilor de caracteristicile sale fizico-chimice care
contribuie la acoperirea nevoii;
 utilitate spatială, conferită bunurilor de însuşirea lor de a se afla în locul
în care se manifestă nevoia sau acolo unde pot fi consumate;
 utilitate temporală, asigurată de însuşirea bunurilor de a putea fi utilizate
în momentul sau perioada în care acest lucru se impune;

Problema care se pune este privitoare la posibilitatea de a cuantifica

utilitatea. Reprezentanţii Şcolii Marginaliste au considerat că utilitatea este
ordinală sau cardinală.
 Utilitatea este cardinală atunci când fiecărui bun i se atribuie o valoare
directă şi exactă acestei utilităţi.
Imposibilitatea operării în practică cu utilitatea cardinală nu-i anulează cu
nimic importanţa teoretică exceptională. Fără a apela la ea, o sumedenie de
raţionamente economice ar fi imposibil de făcut, iar o bună parte din
mecanismul de funcţionare a pieţei ar rămânea necunoscută.
 Utilitatea se numeşte ordinală dacă numerele de utilitate atribuite
pachetelor nu au altă semnificaţie decât acela de a desemna rangul acestor
preferinţe din punctul de vedere al consumatorului.
În concepţia sa, pentru a reprezenta diferitele preferinţe ale consumatorilor
nu este necesar sa se masoare utilitatea numeric, ci trebuie sa se ordoneze
preferinţele acestora. Teoria ordinală a utilităţii are la bază ordonarea diferitelor
bunuri în funcţie de preferinţele unuia sau altuia dintre consumatori.

În funcţie de modul în care este abordată, utilitatea poate fi totală,

individuală şi marginală.
 Utilitatea totală (UT) arată care este satisfacţia totală sau plăcerea pe care o
persoană anticipează să o obţină prin consum.

UT=∑Ui
unde: UT- utilitatea totală;
Ui- utilitatea individuală atribuită unităţii consumate unei anumite
cantităţi dintr-un bun.
Utilitatea totală este o funcţie crescândă în raport cu cantitatea folosită, dar
ea creşte din ce în ce mai puţin. Prin urmare, utilitatea totală a unei mărfi este o
funcţie de cantitatea consumată din acea marfă.

Fig. 2.1. Evoluţia utilităţii totale (UT) a unei mărfi X în funcţie de mărimea consumului (x)

Pe baza unui astfel de grafic pot fi făcute câteva constatari:

 Înainte de toate se poate observa că, curba utilităţii totale pleacă din
originea sistemului de axe, ceea ce inseamnă că neconsumând nimic din
marfa dată, consumatorul nu inregistrează nici o satisfacţie (unui consum nul
nu-i poate corespunde decât o satisfacţie nulă).
 Pe de altă parte, atâta vreme cât consumul variază cu valori pozitive,
fără a depăşi nivelul optim x0, odată cu creşterea consumului are loc şi
sporirea satisfacţiei consumatorului (a utilitatii totale UT).
 Utilitatea totală atinge nivelul maxim Umax în momentul în care
consumul din marfa dată X este optim (este egal cu x0).
 Atunci când consumul depăşeşte nivelul optim, sunt posibile două
evoluţii distincte.
a) utilitatea totală rămâne constantă (curba utilităţii totale transformându-
se într-o dreaptă – linia întreruptă– paralelă cu axa absciselor), suprasaturarea
neafectând satisfacţia consumatorului, ceea ce se întamplă în cazul
majorităţii mărfurilor (locuinţe, automobile etc.);
b) utilitatea totală descreşte, suprasaturarea devenind supărătoare (lucru
valabil în cazul unor mărfuri de genul alimentelor, căldurii, medicamentelor
etc.).
 Prin urmare, nu orice creştere a consumului este dorită de beneficiar,
raportul dintre utilitatea totală şi consumul total nefiind neapărat direct
proporţional. Dacă se depăşeşte nivelul optim x0 al consumului (ceea ce nici
un consumator normal, având un comportament raţional, nu va face),
satisfacţia poate lăsa locul insatisfacţiei (utilitatea se transformă în
desutilitate).
Din evoluţia utilităţii totale raportată la modificarea consumului, rezultă
că, în urma consumului mărfurile, mărfurile se pot dovedi:
- utile, determinând creşterea satisfacţiei consumatorului;
- inutile, lăsând satisfacţia neschimbată;
- dezutile, creşterea consumului ducând la insatisfacţie.
 Utilitatea marginală (UM) reprezintă satisfacţia suplimentară pe care
consumatorul speară să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi dintr-
un bun.

UM= ΔUT/ΔQ
unde: UM= utilitatea marginală;
UT= utilitatea totală estimate a se obţine;
Q= cantitatea consumată dintr-un bun;
Cu alte cuvinte, ea ne arată cu câte unităţi creşte sau scade utilitatea totală
atunci când consumul din marfa considerată sporeşte sau se diminuează cu o
unitate.

Fig. 2.2. Evoluţia utilităţii marginale a unei mărfi X

Aşadar, cu sporirea consumului, utilitatea marginală scade, uneori
înregistrând şi valori negative (dacă suprasaturarea provoacă neplăcere). Acest
lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de lege a utilităţii
marginale descrescânde sau de legea lui Gossen.
 Relaţiile existente între utilităţile totale şi marginale ale unui bun sunt:

1) Se observă că, atât timp cât consumul nu depăşeşte nivelul optim x0,
utilitatea marginală scade continuu, ceea ce face ca utilitatea totală să crească
din ce în ce mai încet;
2) În momentul în care se atinge nivelul optim x0 al consumului, utilitatea
marginală devine nulă iar utilitatea totală ajunge la nivelul maxim. De aici
rezultă că, pentru ca un consum să fie optim, este necesar ca utilitatea sa
marginală să fie nulă.
3) De îndată ce se depăşeşte nivelul optim al consumului, utilitatea marginală
devine negativă (curba aferentă coborând sub axa absciselor), iar utilitatea
totală devine descrescătoare (lucru marcat de curba continuă, aferentă
mărfurilor dezutile)) sau se menţine nulă, curba sa transformându-se într-o
dreaptă (marcată, în Fig. 2.2, cu linia intreruptă) care se suprapune peste axa
absciselor.

Din toate aceste evoluţii se desprinde încă o remarcă importantă: legea

utilităţii marginale descrescânde nu are o valabilitate chiar generală, existând
mărfuri (cele care, prin depăşirea consumului optim, devin inutile) care ies, la
un moment dat, de sub acţiunea sa.
 Totuşi, atât timp cât consumatorul nu iese din
limitele comportamentului raţional (nu-şi
cheltuieşte veniturile pe mărfuri care să-i
provoace insatisfacţie), utilitatea marginală
va fi pozitivă şi continuu descrescătoare.

Fig. 2.3. Relaţiile dintre utilitatea marginală

şi cea totală

Teoria utilităţii marginale explică „paradoxul

valorii” sesizat de Adam Smith. De exemplu
- apa, esentială pentru viaţă, este mai ieftină
decât diamantele, mult mai puţin folositoare.
Explicaţia presupune distincţia dintre
utilitatea totală şi marginală a unui bun.
Utilitatea totală obţinută prin consumul apei este enormă dar cu cât
consumăm mai multă într-un interval de timp, utilitatea ei marginală scade la o
valoare foarte mică.
În cazul diamantelor utilitatea lor totală este mică în comparaţie cu a apei
dar cumpărând foarte puţine, utilitatea lor marginală este foarte înaltă. În aceste
cazuri utilitatea marginală pe unitatea monetară este aceeasi.

Utilitatea individuală (Ui) este satisfacţia pe care o aduce fiecare proporţie

dintr-un bun consumat de un individ dintr-o mulţime e bunuri omogene.