TEMA 4.

TEORIA COMPORTĂRII CONSUMATORULUI

_____________________________________________________________

1. Comportamentul consumatorului - aspecte generale. Axiomele teoriei comportării

consumatorului

2. Utilitatea. Funcţii de utilitate. Legea utilităţii marginale descrescătoare

3. Curbe de indiferentă. Harta curbelor de indiferenţă. Substituibilitatea bunurilor

4. Linii bugetare. Esenţa economică a pantei liniei bugetare şi a punctelor de intersecţie cu

axele. Consecinţele modificării venitului şi a preţurilor

5. Maximizarea utilităţii şi echilibrul consumatorului. Echilibrul intern şi echilibrul unghiular

6. Modificarea venitului şi comportamentul consumatorului. Curba „venit-consum”. Curba lui

Engel
7. Modificarea preţurilor şi comportamentul consumatorului. Curba „preţ-consum”. Deducerea
curbei cererii din curba „preţ-consum”

1. Comportamentul consumatorului - aspecte generale. Axiomele teoriei comportării

consumatorului

Teoria comportamentului consumatorului cercetează problema alegerii, pornind de la

preferințele acestuia, venitul disponibil şi preţurile existente pe piaţă. În acest context sunt analizate
motivele şi determinantele comportamentului de consum, principiile şi mecanismul adoptării
deciziilor de către consumatorul raţional. Ipoteza consumatorului raţional presupune capacitatea
alegerii eficiente, adică a satisfacerii la maximum a nevoilor cu venitul disponibil limitat.
În economia de piaţă, consumatorul adesea este privit ca figura principală, reieşind din
următoarele considerente:
 nevoile consumatorilor servesc drept punct de reper pentru producători;
 deciziile consumatorului determină cererea de bunuri care, la rândul său, are o influenţă decisivă
asupra economiei naţionale;
 anume consumatorilor le revine aprecierea rezultatelor activităţii de producţie.
Pornind de la diversitatea nevoilor pe care le au şi bugetul limitat, consumatorii se află
permanent în stare de alegere. Altfel spus, în cadrul venitului disponibil şi a preţurilor existente pe
piaţă consumatorii formează programele de consum care le asigură o satisfacţie maximă.
În procesul de alegere, consumatorul va lua următoarele decizii interdependente:
 Ce să procure? (care sunt bunurile cu cea mai înaltă utilitate);
 Cât să procure? (în funcție de preţurile existente pe piaţă);

1
 Este posibilă procurarea bunurilor? (pornind de la venitul disponibil şi preţurile pieţei).

Alegerea consumatorului este influenţată de diferiţi factori, care pot fi grupaţi astfel:
 factori social-demografici (sexul,vârsta, starea socială, nivelul de instruire, mediul de trai (urban
sau rural), ocupaţia, componenţa familiei);
 factori social-economici (nevoile, veniturile populaţiei, preţurile bunurilor, nivelul impozitelor,
inflaţia, bunăstarea populaţiei;
 factori psihologici (determină comportamentul consumatorului din punct de vedere al
preferinţelor, motivaţiei, percepţiei, anticipărilor, individualităţii);
 factori instituţionali (obiceiurile şi tradiţiile naţionale, normele şi standardele care
reglementează consumul etc.).

Comportamentul consumatorului reprezentativ (mediu) se bazează pe următoarele ipoteze:

 libertatea de decizie şi de acţiune a consumatorului;
 suveranitatea consumatorului;
 consumatorul este raţional;
 consumatorul dispune de un venit limitat pe care-l foloseşte integral pentru consum, reieşind din
preţurile existente pe piaţă;
 consumatorul evaluează subiectiv utilitatea bunurilor şi tinde spre maximizarea ei.

Teoria comportării consumatorului se bazează pe o serie de axiome, care stau la baza deciziilor
luate de către consumator şi îi permit acestuia să-şi ordoneze raţional programele de consum:
1. Axioma comparaţiei şi ierarhizării preferinţelor consumatorului: dintre două seturi de
bunuri, A şi B, el va alege o singură variantă din cele trei posibile:
 preferă setul A  setului B;
 preferă setul B  setului A;
 este indiferent faţă de cele două seturi de bunuri, considerându-le echivalente: setul A ~ setul B.
Primele două situaţii semnifică relaţiile de preferinţă, iar cea dea treia - relaţia de indiferenţă.
2. Tranzitivitatea opţiunii: consumatorul ordonează diferite seturi de bunuri şi le compară în
pereche: dacă el preferă setul A setului B şi setul B  setului C, atunci, înseamnă că el preferă setul
A  setului C.
3. Axioma nonsaţietăţii (lăcomiei): consumatorii preferă o cantitate mai mare de bunuri unei
cantităţi mai mici, dacă bunurile alternative în consum au aceeaşi utilizare.

2. Utilitatea. Funcţii de utilitate. Legea utilităţii marginale descrescătoare.

Utilitatea unui bun reflectă satisfacţia pe care consumatorul preconizează să o obţină prin
consum. Această noţiune comportă un caracter subiectiv. Mărimea utilităţii poate fi determinată de
consumator, iar utilitatea aceluiaşi bun este diferită, pentru diferite persoane.
În evaluarea utilităţii, istoric, s-au constituit două teorii:

2
1. Teoria cardinală a utilităţii, care presupune:
 evaluarea subiectivă, individuală a utilităţii;
 măsurarea cantitativă a utilităţii bunului cu ajutorul unei unităţi convenţionale – „utili”;
 descreşterea utilităţii marginale;
 maximizarea utilităţii consumatorului la nivelul dat al venitului.

2. Teoria ordinală a utilităţii, care presupune:

 ierarhizarea programelor de consum în baza preferinţelor individuale (astfel, nu este necesară
măsurarea utilităţii fiecărui bun consumat);
 compararea programelor de consum şi, respectiv, ordonarea acestora în funcţie de preferinţele şi
posibilităţile financiare ale consumatorului;
 utilizarea instrumentelor specifice în alegerea consumatorului: curba de indiferenţă, rata
marginală de substituţie şi linia bugetară.

Conform teoriei cardinale, utilitatea poate fi măsurată printr-un număr de unităţi abstracte.
Mărimea utilităţii este în funcţie de cantitatea bunurilor consumate, în acest sens fiind utilizate
noţiunile utilitate totală şi utilitate marginală.
Utilitatea totală exprimă satisfacţia obţinută prin consumul unor cantităţi de bunuri într-o
perioadă dată.
Funcţia utilităţii totale poate prezentată în următoarea formulă:
 
TU  f QX i
unde TU semnifică utilitatea totală, iar QXi – cantitatea consumată a bunului i.
Utilitatea marginală exprimă satisfacţia suplimentară resimţită prin consumul unei unităţi
suplimentare dintr-un bun. Altfel spus, utilitatea marginală reprezintă modificările în utilitatea totală
care rezultă din consumul unei unităţi suplimentare din bunul respectiv.
Relaţia de calcul al utilităţii marginale este:
 
MU Q X i 
TU
Q X i
,

unde MU exprimă utilitatea marginală.

Pentru a fi exprimată în termeni matematici, utilitatea marginală a unui bun poate fi determinată
ca derivata funcţiei utilităţii totale în raport cu Xi:
MUx=(TUx)'.
Pe măsura satisfacerii nevoilor consumatorului, utilitatea marginală scade. Această constatare
este cunoscută ca legea utilităţii marginale descrescânde, sau ca legea I a lui Gössen.
Legea utilităţii marginale descrescânde presupune că cu cât un individ consumă mai mult dintr-
un bun (x1 , x2 , … xi), cu atât va obţine o utilitate marginală mai mică prin consumul unei unităţi
adiţionale din bunul respectiv:
MU X1  MU X 2 ...  MU X i .

3
 Interdependenţa dintre utilitatea marginală şi utilitatea totală este ilustrată în modelul grafic
care urmează. Analizând evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale, putem formula următoarele
concluzii:
 odată cu majorarea consumului bunului dat, utilitatea marginală scade (curba MU are pantă
descrescătoare), iar utilitatea totală creşte, dar cu o rată din ce în ce mai mică;
 în punctul de saţietate, utilitatea marginală este egală cu zero (MU=0), iar utilitatea totală în
acest caz atinge nivelul maxim;
 dacă consumul va creşte în continuare, utilitatea marginală va deveni negativă, iar utilitatea
totală se va reduce
Utilitate (TU, MU )

60

55

50

45

40 TU
35

30

25

20

15

10

0
1 2 3 4 5 6 7 Q (cantitate )
-5

-10
MU

3. Curbe de indiferentă. Harta curbelor de indiferenţă. Substituibilitatea bunurilor.

Abordarea ordinală a utilităţii se bazează pe capacitatea consumatorilor de a compara

programele de consum din punct de vedere al preferinţelor. Orice consumator îşi ordonează
(ierarhizează) raţional preferinţele în raport cu nivelul satisfacţiei totale, care se doreşte a fi obţinută.
Instrumentele principale care explică alegerea consumatorului, sunt curbele de indiferenţă, rata
marginală de substituţie şi linia bugetară.
Curba de indiferenţă reflectă preferinţele consumatorului şi determină combinaţiile alternative
de bunuri, care îi permit consumatorului să obţină acelaşi nivel de utilitate.
Vom exemplifica curba de indiferenţă, limitând alegerea consumatorului la seturi din două
bunuri, echivalente după utilitatea totală:
Seturi echivalente de bunuri

Setul Bunul Y Bunul X

a 800 10
b 600 20
c 200 60
d 100 80

4
 Seturile nominalizate au aceeaşi utilitate totală şi, din aceste considerente, consumatorului îi
este indiferent pe care să îl aleagă.

Curba de indiferenţă construită în baza datelor din tabel se prezintă astfel:

Bunul Y

c
d
U
Bunul X

Totalitatea curbelor de indiferenţă ale unui consumator formează harta curbelor de indiferenţă.
Aceasta descrie preferinţele consumatorului pentru două bunuri, în funcţie de nivelul utilităţii totale:
Y

YC C
B
YB
U3

U2
YA A
U1
X
XB XC XA

Proprietăţile curbelor de indiferenţă:

1. Curba de indiferenţă, situată mai sus faţă de altă curbă, exprimă un nivel de utilitate mai mare
şi este preferabilă pentru consumator.
2. Curbele de indiferenţă ale uni consumator nu se intersectează niciodată, adică nu sunt posibile
situaţii de tipul celei prezentate în modelul grafic de mai jos:

5
 Y

A
C U2
YC
B U1
YB

X
XB XC

3. Curbele de indiferenţă, de regulă, au pantă descrescătoare şi sunt convexe faţă de originea

sistemului de axe. Pentru ca utilitatea totală să rămână neschimbată, în cazul în care se reduce
consumul bunului Y se vor consuma unităţi suplimentare ale bunului X.
Y

10 A
9 –
∆Y
8
B
7

6 +
C
5

3
D
2

1 ∆X
X
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Rata marginală de substituire a bunurilor se determină ca raportul dintre cantitatea unui bun,
la care consumatorul este dispus să renunţe, şi cantitatea consumată suplimentar a altui bun,
asigurându-şi acelaşi nivel al utilităţii totale:
 Y
MRS xy  , TU – const.
X
Rata marginală de substituire a bunurilor poate fi calculată şi ca raportul utilităţilor marginale
ale celor două bunuri:
MRSxy = MUx/MUy.

6
 Rata marginală de substituire a bunurilor (MRSxy) prezintă următoarele proprietăţi:
 În cazul deplasării (în jos spre dreapta) pe curba de indiferenţă MRSxy se reduce. Astfel,
consumatorii renunţă la cantităţi din ce în ce mai mici ale bunului Y pentru a majora cu o unitate
consumul bunului X. Altfel spus, fiecare unitate suplimentară a bunului X substituie o cantitate
din ce în ce mai mică a bunului Y.
 În interpretare grafică, MRSxy este egală cu panta tangentelor duse la diferite puncte ale curbei
de indiferenţă. În acest caz MRSxy semnifică valoarea absolută a pantei curbei de indiferenţă în
punctul respectiv.
Y

A
B

U1

Forme particulare ale curbelor de indiferenţă

În afară de forma clasică prezentată mai sus, curbele de indiferenţă pot fi şi de altă formă:
 pentru bunurile perfect substituibile, care se substituie în acelaşi raport indiferent de cantităţile
consumate, curbele de indiferenţă se prezintă ca drepte paralele. În acest caz MRSxy este
aceeaşi în toate punctele curbelor de indiferenţă.
Y

U1 U2
X

 pentru bunurile strict complementare, care se pot folosi numai împreună, curbele de indiferenţă
au forma unor unghiuri drepte. În acest caz substituirea bunurilor nu este posibilă şi MRSxy=0.

U2

U1

7
 dacă alegerea consumatorului vizează un bun şi un antibun, curbele de indiferenţă au pantă
crescătoare. Odată cu creşterea consumului antibunului Y, care aduce utilitate negativă, trebuie
majorat şi consumul bunului X, care aduce utilitate pozitivă.

Y U1
U2
U3
U4
U5

4. Linii bugetare. Esenţa economică a pantei liniei bugetare şi a punctelor de intersecţie cu

axele. Consecinţele modificării venitului şi a preţurilor.

Comportamentul consumatorului este influenţat nu doar de preferinţele acestuia, reflectate în

harta curbelor de indiferenţă. Concomitent trebuie luate în considerație şi posibilităţile sale
financiare, respectiv, venitul disponibil şi preţurile bunurilor pe care îşi propune să le procure. Dat
fiind acest fapt, în continuare vom examina constrângerile de ordin bugetar cu care se confruntă
consumatorul.

Linia bugetară (linia veniturilor sau linia prețurilor) descrie comportamentul consumatorului
ce posedă venituri limitate pe care își propune să le cheltuiască în totalitate pentru un set de bunuri
ale căror prețuri sunt date. Aceasta determină totalitatea combinaţiilor de bunuri pe care
consumatorul le poate procura în limita venitului disponibil (I) la preţurile (Px şi Py) existente pe
piaţă.
Linia bugetară poate fi descrisă prin următoarea ecuaţie:
I  Px  X  Py  Y ,
unde I semnifică venitul consumatorului, Px şi Py – preţurile bunurilor, X şi Y – cantităţile celor
două bunuri.

În urma unor transformări ale ecuației liniei bugetare obţinem:

I P
Y  x X.
Py Py
I
Raportul semnifică cantitatea maximă din bunul Y, care poate fi procurată de către
Py
consumator în cazul în care el renunţă la bunul X. Aceasta este esenţa economică a punctului de
intersecţie a liniei bugetare cu axa Y. În același mod poate determinată cantitatea maximă din bunul
X, care poate fi procurată de către consumator în cazul în care el renunţă la bunul Y (ca raportul
I/Px).
8
 Px
Raportul  semnifică panta liniei bugetare. În sens economic, aceasta este egală cu raportul
Py
preţurilor celor două bunuri, luat cu semnul „minus”. În sens matematic, panta liniei bugetare este
derivata de ordinul întâi a ecuaţiei liniei bugetare.

Pentru a exemplifica construirea liniei bugetare, vom presupune că consumatorul dispune de un

venit (I) egal cu 300 u.m., pe care îl cheltuieşte integral pentru a procura două bunuri: X şi Y. Se
cunosc preţurile acestora: Px constituie 60 u.m., iar Py constituie 3 u.m.

Linia bugetară construită în baza datelor de mai sus se prezintă astfel:

Y

A (I/Py)
100

80 B

M
60 C

40 D

N
20
E

F (I/Px)
X
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Evident, consumatorul poate procura combinații de bunuri ce corespund punctelor amplasate fie
pe linia bugetară, fie sub ea. Cele determinate de puncte situate deasupra liniei bugetare necesită
cheltuieli care depășesc venitul disponibil al consumatorului.

Orice modificare a venitului consumatorului, cât şi a preţurilor bunurilor determină o nouă linie
bugetară.

Consecinţele modificării venitului

Dacă venitul consumatorului creşte, linia bugetară se va deplasa în sus spre dreapta, paralel cu
linia iniţială. Întrucât preţurile bunurilor nu se modifică, nu se modifică nici panta liniei bugetare
(I↑; Px, Py – constant). În cazul în care venitul consumatorului se reduce, linia bugetară se va deplasa
în jos spre stânga, paralel cu cea iniţială (I↓; Px, Py – constant).

9
 Y

J
140

120

100 A I=300

80

70
M

60

I=420
40

I=210
N F K
X
0 1 2 3 3,5 4 5 6 7 8 9 10

Consecinţele modificării preţului unuia dintre cele două bunuri

Reducerea preţului bunului X (Px↓) determină creşterea cantităţii maxime a acestuia pe care
consumatorul o poate procura. Ca urmare, punctul de intersecţie a liniei bugetare cu axa OX se va
deplasa spre dreapta.

100
A

80

60
Px =30

40

20
Px =60 Px
F H X
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Întrucât venitul consumatorului și prețul bunului Y nu se modifică, punctul de intersecţie a liniei

bugetare cu axa OY rămâne același.
10
 Creşterea preţului bunului X (Px↑) va determina reducerea cantităţii maxime a acestuia pe care
consumatorul o poate procura şi, ca urmare, deplasarea spre stânga a punctului de intersecţie a liniei
bugetare cu axa OX.
În cazul în care nu se modifică venitul consumatorului și prețul bunului X, consecințele
modificării prețului bunului Y vor fi similare celor examinate mai sus pentru modificările prețului
bunului X.

5. Maximizarea utilităţii şi echilibrul consumatorului.

Fiecare consumator raţional tinde să maximizeze utilitatea totală de care beneficiază în urma
consumului de bunuri. În acest sens, teoria comportării consumatorului explică legitățile şi
principiile alegerii consumatorului. Totodată, unele prevederi ale ei nu sunt acceptate din
următoarele considerente:
 utilitatea bunurilor nu poate fi măsurată;
 consumatorii nu fac careva calcule matematice;
 utilitatea marginală a bunurilor pe care consumatorul dorește să le procure depinde şi de
consumul altor bunuri.
Combinația de bunuri căreia îi corespunde utilitatea maximă în condițiile respectării restricțiilor
bugetare este numită combinație optimă. Ea desemnează echilibrul consumatorului.
Pentru a deduce condiţia de maximizare a utilităţii, în acelaşi sistem de axe vom reprezenta
harta curbelor de indiferenţă şi linia bugetară a consumatorului. Combinaţia de bunuri
corespunzătoare punctului E din modelul grafic de mai jos îi aduce consumatorului cel mai înalt
nivel de utilitate permis de venitul disponibil.

I/Py

A E U3
YE
U2
U1
B X
XE
I/Px

Deci, pentru maximizarea utilităţii consumatorul va alege combinația care satisface simultan
preferinţele şi posibilităţile acestuia, fiind cheltuit integral venitul rezervat. Grafic, această
combinaţie este determinată de punctul în care linia bugetară este tangentă la cea mai înaltă curbă de
indiferenţă (U2) care poate fi atinsă cu venitul disponibil. Punctul respectiv determină echilibrul
consumatorului, iar combinație optimă este (XE, YE).
În punctul de echilibru panta curbei de indiferenţă (–MRSxy) coincide cu panta liniei bugetare
(–Px / Py):

11
 MU x P MU x Px MU x MU y
  x   sau 
MU y Py MU y Py Px Py

Din punct de vedere analitic, echilibrul consumatorului presupune egalitatea dintre raportul
utilităţilor marginale ale bunurilor X şi Y, care reflectă preferinţele consumatorilor, şi raportul
preţurilor celor două bunuri. Pe de altă parte, consumatorul raţional se va conduce de Legea a II a
lui Gössen (legea echilibrului consumatorului). Conform acesteia, pentru a maximiza utilitatea totală
de care beneficiază, consumatorul trebuie să-şi repartizeze venitul în aşa fel, încât utilitatea
marginală raportată la preţul bunurilor să fie egală pentru toate bunurile.

Din modelul grafic examinat (pentru comoditate este expus și mai jos) rezultă că consumatorul
cheltuie întreg venitul nu doar în cazul combinației E, dar și a combinațiilor A și B. Întrucât acestea
din urmă corespund punctelor în care linia bugetară intersectează curba de indiferență (nu este vorba
despre punctul de tangență) utilitatea de care ar beneficia consumatorul (U1) este mai mică decât cea
maximă (U2) care poate fi obținută cu venitul disponibil.

I/Py

A E U3
YE
U2
U1
B X
XE
I/Px

În cazul combinației A panta curbei de indiferenţă (–MRSxy) depășește panta liniei bugetare
(–Px / Py):
MUx/MUy > Px/Py sau MUx/Px > MUy/Py.
Într-o astfel de situație, pentru a beneficia de utilitate maximă consumatorul va reduce
cantitatea bunului Y și va majora cantitatea bunului X (va trece de la combinația A la combinația E).

În cazul combinației B panta curbei de indiferenţă (–MRSxy) este mai mică decât panta liniei
bugetare (–Px / Py):
MUx/MUy < Px/Py sau MUx/Px < MUy/Py.
Într-o astfel de situație, pentru a beneficia de utilitate maximă consumatorul va reduce
cantitatea bunului X și va majora cantitatea bunului Y (va trece de la combinația B la combinația E).

Alegerea consumatorului este influenţată de modificarea venitului disponibil şi a preţurilor

bunurilor. În astfel de cazuri se modifică şi echilibrul consumatorului.

12
6. Modificarea venitului şi comportamentul consumatorului. Curba „venit-consum”.
Curba lui Engel

Sensibilitatea consumatorului la modificarea venitului poate fi analizată în baza a două curbe:

curba „venit-consum” şi curba lui Engel.
Curba „venit-consum” uneşte punctele de echilibru ale consumatorului ce corespund diferitor
niveluri ale venitului şi ilustrează schimbările în alegerea consumatorului în raport cu modificarea
venitului.
Curba lui Engel este derivată din curba „venit-consum” şi reflectă atitudinea consumatorului
faţă de un bun (X sau Y) la modificarea venitului.

Y a) curba „venit-consum”

E2 I
A W
E0
E1 U2

U0

U1

I B D N
X
0 X1 X0 X2

I b) curba lui Engel

pentru bunul X

I2 E2

I0 E0

I1
E1

X
0 X1 X0 X2

În modelul grafic de mai sus, odată cu creşterea venitului, consumatorul majorează consumul
ambelor bunuri (X și Y), deoarece creşte puterea sa de cumpărare, iar preţurile celor două bunuri nu
se schimbă. Astfel, când venitul creşte (I↑), echilibrul consumatorului E0 se deplasează spre dreapta
în punctul E2 şi, invers, la reducerea venitului (I↓), echilibrul consumatorului se deplasează spre
13
stânga în punctul E1. Reamintim, că modificarea venitului consumatorului deplasează linia bugetului
paralel cu ea însăşi.
Deci, curba care uneşte punctele de echilibru E0, E1, E2 şi arată schimbările în alegerea
consumatorului, în raport cu modificarea venitului, reprezintă curba „venit-consum”.
Curba lui Engel este construită în baza curbei „venit-consum” şi, în cazul de față, reflectă
modificările comportamentului consumatorului faţă de bunul X la schimbarea mărimii venitului (I).
După cum știm, în dependență de comportamentul consumatorului faţă de modificarea venitului,
bunurile se grupează în:
 normale al căror consum creşte ca răspuns la majorarea venitului, şi invers (în modelul grafic de
mai sus pentru consumator ambele bunuri sunt normale);
 inferioare, consumul cărora scade atunci când venitul creşte;
 bunuri de lux, pentru care elasticitatea consumului faţă de modificarea venitului este mai mare
decât 1;
 bunuri de primă necesitate, la care elasticitatea consumului faţă de modificarea venitului este
subunitară;
 bunuri neutre, consumul cărora nu depinde de nivelul venitului.
În funcţie de atitudinea consumatorului față de bunurile care fac obiectul consumului, există
diferite forme ale curbei lui Engel.

I curba I
lui Engel

curba
U3 lui Engel

U2
U3
U2
U1 U1
O X O X
a) b)

curba
lui Engel

U3

U2

U1
O X
c)

14
 În figura din stânga sus, curba lui Engel este abruptă, ceea ce denotă că consumul bunului
respectiv nu creşte proporţional cu venitul. Pe axa OX, este reprezentat un bun de primă necesitate.
În figura din dreapta sus, curba lui Engel este apropiată de axa OX şi tinde să devină paralelă
cu ea. Aceasta este curba pentru un bun de lux, pentru care cererea creşte în proporţie mai mare,
comparativ cu creşterea venitului.
În figura de jos, este ilustrat un caz special, în care curba lui Engel creşte, practic, în sens
invers faţă de cele două curbe reprezentate mai sus, demonstrând că, pentru bunurile inferioare
consumul scade odată cu creşterea venitului.
În cazul în care bunul X ar fi un bun neutru, curba lui Engel s-ar prezenta ca o dreaptă
verticală, iar dacă acesta ar fi inferior curba ar avea pantă descrescătoare.
Pentru a construi curba lui Engel pentru bunul Y, pe axa verticală se va depune cantitatea
acestuia, iar pe axa orizontală venitul consumatorului.

7. Modificarea preţurilor şi comportamentul consumatorului. Curba „preţ-consum”.

Deducerea curbei cererii din curba „preţ-consum”

La creşterea preţului bunului X (Px ↑) panta liniei bugetare creşte, punctul de intersecție cu axa
orizontală deplasându-se spre stânga, iar combinaţia optimă de consum se va deplasa de la E0 la E1.
Reducerea preţului bunului X (Px ↓) va reduce panta liniei bugetare, punctul de intersecție cu axa
orizontală deplasându-se spre dreapta, iar combinaţia optimă de consum se va deplasa din E0 în E2 .
Unind toate punctele de echilibru ale consumatorului, obţinem curba „preţ-consum”, care
arată evoluţia cantităţii cerute din bunul X, dacă se modifică preţul acestuia.

15
 Y
YY A
a) Curba preţ-consum

E1 E2

E0 U3

U1
U2

C B
X1 X0 X2 D
X

PX

b) Curba cererii individuale

P1 E1

P0 E0

P2 E2 D

X1 X0 X2 X

Din curba „preţ-consum”, poate fi dedusă curba cererii individuale, care ilustrează corelaţia
dintre preţul bunului şi cantitatea cerută a acestui bun. Pornind de la curba „preţ-consum”, construim
curba cererii individuale, reflectând pe axa verticală preţurile bunului X, iar pe axa orizontală
volumurile cererii la prețurile respective.

Construirea curbei cererii se bazează pe efectul de venit şi efectul de substituţie, ca efect total
al modificării preţului. Consecinţele acestei modificări manifestă o influenţă dublă asupra
comportamentului consumatorului.

16
 Efectul de substituţie relevă modificarea cererii consumatorilor faţă de un anumit bun, atunci
când preţul lui se modifică, cu scopul menţinerii aceluiaşi nivel de utilitate totală. Dacă preţul
bunului X scade, consumatorul substituie bunul Y prin bunul X, procurând mai puţin din bunul Y
şi mai mult din bunul X, transferându-se în alt punct pe aceeaşi curbă de indiferenţă.

Efectul de venit relevă schimbarea cererii consumatorului pentru un anumit bun, ca urmare a
modificării puterii de cumpărare şi a venitului real, determinată de schimbarea preţului. Efectul de
venit este în funcţie de caracterul bunurilor pentru consumator. Acest efect implică trecerea de pe
curba de indiferenţă iniţială pe altă curbă.

17