Capitolul 2

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
Mecanismul prin care sunt create noi dorinţe şi nevoi ce nu pot fi
satisfăcute decât câştigând mai mult, explică în bună măsură comportamentul
consumatorului. Cunoaşterea acestuia implică studierea procesului logic de
decizie care îl determină pe consumator să caute obţinerea maximului de
avantaj pornind de la resursele de care dispune. Consumatorul se confruntă cu
o problemă de maximizare a utilităţii sub constrângerea venitului disponibil.

1. CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE CONSUMULUI

Consumul desemnează procesul prin care sunt satisfăcute
trebuinţele economice de către fiecare individ şi societate în ansamblul
prin folosirea bunurilor corporale şi necorporale care antrenează
pierderea imediată sau treptată a utilităţilor lor. El verifică utilitatea
bunurilor economice şi concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele oamenilor, ale
colectivităţii în general.
Ca practică, sorgintea consumului ţine de existenţa vieţii oamenilor.
Pentru a trăi oamenii trebuie să consume iar bunurile necesare sunt produse.
Permanenţa vieţii implică continuitatea producţiei şi a consumului de bunuri.
O dată cu extinderea producţiei de bunuri destinate schimbului,
consumul s-a autonomizat ca act distinct în cadrul activităţii economice.
Aceasta nu înseamnă producerea unei rupturi în procesul economic şi
transformarea consumului în punct terminus al unui lanţ început cu producţia.
Prin logica desfăşurării ei, activitatea economică implică ideea de continuitate,
de flux neîntrerupte.
Din această perspectivă şi analizat din punct de vedere al dimensiunii,
structurii şi tendinţelor, consumul este o reflectare a societăţii. Din punct de
vedere al conţinutului şi efectelor sale, consumul poate fi: a) consum de
bunuri şi servicii, în care caz oamenii, agenţii economici apar în postură de
cumpărător-consumator; b) consum de factori de producţie, când agentul
economic se manifestă ca întreprinzător, adică cumpărător-investitor. Această
grupare se prezintă şi sub formă de: a) consum intermediar, sinonim cu
producţia şi semnifică folosirea bunurilor economice în scopul producerii altor
bunuri şi b) consum final (personal şi colectiv), care înseamnă folosirea de
către oameni a bunurilor în forme, cantităţi şi de calităţi diferite, determinate
de propria lor natură, de gusturile, preferinţele şi veniturile lor, în scopul
satisfacerii trebuinţelor de care este legată viaţa individului. În cadrul
consumului final se include consumul final privat, care semnifică utilizarea
43
bunurilor finale de către persoane fizice sau juridice private pentru activităţi
necomerciale, şi consumul public, ce exprimă folosirea bunurilor finale de
către administraţii publice pentru realizarea de activităţi cu caracter
necomercial.
După natura bunurilor care fac obiectul consumului distingem: a)
consum de produse alimentare; b) consum de produse nealimentare c)
consum de servicii. În funcţie de modul de asigurare a bunurilor şi
serviciilor consumate distingem: a) consum de mărfuri şi b) autoconsum.
Prezintă interese şi clasificarea după durata consumului în: a) consum de
bunuri de folosinţă curentă şi b) consum de bunuri de folosinţă îndelungată.
Indiferent de clasificare, bunurile şi serviciile sunt destinate, în ultimă
instanţă, satisfacerii unei trebuinţe umane. De aceea, prima funcţie pe care o
realizează consumul este funcţia utilitară. Alimentaţia, îmbrăcămintea,
locuinţa, transportul, sănătatea sunt necesităţi vitale, condiţionează viaţa
individului. Ele s-au născut şi sunt concepute pentru a aduce individului
satisfacţie şi bunăstare. Aceasta din urmă nu are sens dacă nu se raportează în
primul rând la individ. Dar individul există în societate, este un “social” şi
consumul îndeplineşte funcţii sociale, de comunicare, de mediere şi
integrare cu mediul în care convieţuieşte. Şi această funcţie corespunde unor
necesităţi raţionale: există anumite “norme” ce trebuie a fi respectate: costumul
şi cravata sunt obligatorii la un spectacol de teatru. Funcţia de comunicare
se poate extinde, practic, la toate categoriile de bunuri şi servicii. Acceptarea
“normei” impusă de simbolistica bunurilor înseamnă acceptarea codului social,
a uzanţelor, tradiţiei, obiceiurilor, grupului şi locului. Tot de rolul social ţine şi
componenţa diferenţierii în sens de afirmare ostentativă. În cadrul fiecărui
grup social există un standard de consum care defineşte nivelul mediu.
Tendinţa de depăşire a mediei, de diferenţiere, în raport cu ceilalţi, este
firească. Consumul apare astfel ca o modalitate de poziţionare pe o treaptă a
ierarhiei sociale. În acest sens, M. Didier scrie: “Alegerea modului de viaţă, a
casei, a automobilului sau a locului unde-ţi petreci concediu nu răspunde
numai unor necesităţi fiziologice, ci şi dorinţei de afirmare în raport cu
vecinii, prietenii, colegii. Consumul este de aceea unul dintre codurile care te
situează în ierarhia socială. A crescut deci rolul social al consumului, o dată cu
creşterea veniturilor şi cu dezvoltarea consumurilor inutile şi ostentative1.
Individul este mult mai sensibil la ceea ce îi lipseşte, nu la ce are deja, el nu
compară situaţia sa cu a părinţilor şi bunicilor, ci cu cea a cunoscuţilor, a
vecinilor, care de obicei sunt mai înstăriţi. Tendinţa care se naşte din această
comparaţie este creşterea consumului de bunuri şi servicii ce procură
satisfacţii episodice dar care se cantonează în sfera codului simbolic. Cei care

1
Michel Didier, Economia. Regulile jocului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p.35.
44
prin poziţia şi venit nu pot face faţă noului val de extindere a nevoilor
“simbolice” sunt marginalizaţi, excluşi din grup.
Când consumul ca atare, ca operaţiune în sine, interesează mai mult
decât consecinţa, rezultatul nu mai poate fi circumscris sferei raţionalului.
Efectul de cod şi, în general, funcţiile social-simbolice trec pe primul plan ca
importanţă. Creşterea consumului în această direcţie nu mai antrenează o
sporire a efectelor utilitare.

2. ABORDAREA CONSUMULUI ŞI CONSUMULUI

ÎN TEORIA ECONOMICĂ
Conceptualizarea şi utilizarea noţiunilor de consum şi consumator ţin
de începuturile economiei politice clasice în care, concurenţa perfectă şi
deplina libertate de mişcare reprezentau elemente esenţiale ale mecanismului
economic. Într-un asemenea context a fost creat şi susţinut mitul
consumatorului suveran, neîngrădit de constrângeri exterioare şi care îşi alege
raţional acea structură de consum ce îi satisface maxim nevoile. Consumatorul
este capabil de evaluări cantitative şi calitative. Calculele sale de maximizare
sunt în esenţă elaborate pentru a construi o scară a preferinţelor în funcţie de
natură şi intensitatea nevoilor.
Abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului pleacă de la
ipoteza că individul caută să-şi maximizeze utilitatea în raport cu constrângerea
bugetară dată de venitul disponibil şi preţurile bunurilor. Venitul, preţurile şi
preferinţele stau la baza explicării comportamentului consumatorului.
Teoria tradiţională, clasică, a consumatorului prezintă o serie de
2
limite . Consideră preferinţele consumatorilor o variabilă exogenă întrucât
ipoteza modificării gusturilor nu este testabilă. Nu există o teorie utilă a
formării gusturilor şi explicarea alegerii, a variaţiei cererii, numai prin
modificarea veniturilor şi preţurilor poate fi realizată decât pentru un număr
redus de cazuri.
Abordarea clasică poate oferi o explicaţie convenabilă a amplificării
consumului odată cu creşterea veniturilor dar nu şi a modificării structurii lui,
a apariţiei de numeroase bunuri şi servicii pentru satisfacerea “noilor nevoi” -
nevoia de televizor, nevoia de casete video, de compact disc etc. Ea nu este
adecvată pentru a explica alegerile nonmarfare, unde individul nu poate
cuantifica şi compara prin intermediul preţurilor: căsătoria şi divorţul,
naşterile, discriminările, opţiunea între o activitate licită şi activitatea ilicită.
“Noua teorie a consumatorului”, conturată prin lucrările lui
K.J.Lancaster, G.S.Becker, T.W.Schultz, s.a., nu-şi propune să respingă teoria
2
I.Ignat, I.Pohoaţă, N.Clipa, Gh. Luţac, Economie politică, Bucureşti, Ed. Economică, 1998,
p.90-93.
45
tradiţională, ci doar să-i înlăture limitele prin lărgirea sferei de cuprindere,
îmbunătăţirea instrumentelor de analiză şi sporirea rigurozităţii ştiinţifice.
Contestarea modernă a teoriei consumatorului suveran se
fundamentează pe faptul inexistenţei unei societăţi în care consumatorul are
la dispoziţie deplina libertate de decizie privind alegerea bunurilor şi a
cantităţilor. Criticii moderni ai neoclasicismului apreciază că schimbul este
profund inegal între un consumator dominat, subinformat, iraţional,
influenţabil şi cu rol pasiv şi un producător dominat. Mai mult “… le
consumateur-roi descris în tratatele de economie nu se întâlneşte nici unde în
realitate” şi sunt utilizate o serie de procedee prin care consumatorul este
manipulat şi deformate structurile de consum. După M.Didier, deşi cererea
solvabilă este aceea care influenţează producţia, libertatea de alegere a
consumatorului este îngrădită de trei factori: a) statul care socializează o
parte importantă a consumului colectiv, sub forma serviciilor publice ce se
prestează în beneficiul general al societăţii. Consumatorul individual plăteşte
preţul, dar nu poate influenţa calitatea; b) producătorul care adoptă decizia de
a produce sau nu şi care poate recurge la publicitate pentru a atrage
cumpărătorii; c) ceilalţi consumatori de a căror preferinţe, gusturi, nevoi
depind şi opţiunile noastre3. Pentru noii economişti, teoria neoclasică a
consumului şi consumatorului este un exemplu frumos de teorie elegantă
construită pe câteva principii simple, dar care explică puţin. Cu temei se arată
că, într-o anumită proporţie, consumul şi consumatorul sunt produse ale
culturii şi civilizaţiei, iar nevoile nu pot fi privite atemporal, independente de
nivelul de dezvoltare şi de organizarea economică şi socială.
Criticile formulate teoriei clasice şi neoclasice a consumului şi
consumatorului au servit ca punct de plecare pentru “noii economişti” în
elaborarea “noii teorii a consumatorului”.
Pentru “noii economişti” actul de consum nu este pasiv, dimpotrivă
consumatorul este capabil de arbitraje intertemporale, iar nivelul şi structura
consumului său nu sunt determinate doar de venitul “de facto”, ci şi de
anticipaţiile asupra veniturilor viitoare.
Pentru noua teorie a consumului, consumul nu este un act final ci
unul intermediar, iar “menajul” este o instituţie economică cu rol activ,
“producător”. Consumatorul nu este doar un beneficiar de satisfacţii aflat la
capăt de drum; el îşi “produce” satisfacţiile, realizează o “funcţie de
producţie domestică”. O asemenea funcţie cuprinde trei variabile prin a căror
combinare consumatorul caută să-şi maximizeze satisfacţia şi poate fi
exprimată astfel:
U = f(x, t, M)

3
M.Didier, Economia: regulile jocului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 31-36.
46
în care U este utilitatea; x - ansamblul bunurilor achiziţionate; M - mediul în
care există menajul, iar t - timpul, considerat o resursă rară.
Luarea în considerare a timpului ca resursă rară a permis realizarea
unor analize inedite cu privire la comportamentul consumatorului. Astfel:
a) noua teorie a consumatorului a pus problema integrării costului
timpului şi implicit a măsurării valorii resursei timp. Ca şi pentru orice bun rar
cu întrebuinţări alternative, măsurarea valorii timpului poate fi realizată prin
costul de oportunitate, adică prin valoarea bunurilor ce pot fi create dacă acel
timp ar fi alocat producţiei. În condiţiile în care productivitatea socială creşte,
se măreşte costul de oportunitate, adică venitul sacrificat pe unitate de timp.
Dacă această componentă a funcţiei de utilitate, timpul, devine tot mai rară şi
mai scumpă, consumatorul-producător va căuta să o economisească şi să
găsească substituenţi care îi păstrează sau măresc satisfacţia: achiziţionarea
de frigidere pentru a economisii timpul necesar procurării şi pregătirii
alimentelor; dezvoltarea serviciilor de transport rapid, asistenţă medicală la
domiciliu, crearea de servicii de închiriere şi consignaţie. Toate acestea
economisesc timpul de dispoziţie care nu poate fi supradimensionat, în care
scop se acumulează tot mai multe bunuri. Preţul bunurilor tinde să se
diminueze în raport cu preţul timpului, iar consumatorul va utiliza mai multe
obiecte pe unitate de timp.
Prin luarea în considerare costului timpului, promotorii “noii teorii a
consumatorului” au extins sfera de aplicare a teoriei economice la unele
domenii mai deosebite, cum ar fi scăderea natalităţii în ţările dezvoltate
odată cu creşterea nivelului de trai. Acest comportament demografic nu se
poate explica prin scăderea preferinţei pentru copii. Prin integrarea în analiză
a costului timpului, scăderea natalităţii în ţările dezvoltate se poate explica
prin costul de oportunitate al timpului. Creşterea salariilor reale echivalează
cu o sporire a costului timpului, ceea ce înseamnă că fiecare oră consacrată
activităţilor de creştere şi educare a copiilor are un cost de oportunitate mai
ridicat decât în trecut.
b) noua teorie explică ipoteza “stabilităţii preferinţelor”, fundamentală
pentru teoria tradiţională a consumatorului. În acest scop face distincţie între
bunuri şi nevoi. Dacă teorie tradiţională confundă bunurile cu nevoile pe care
acestea le satisfac (nevoia de alimente, nevoia de automobil etc.), noua
abordare formulează ipoteza că individul are nevoie de hrană, de informare,
de deplasare. Nevoia de hrană se poate satisface prin consum de pâine neagră
sau albă, carne de pasăre sau de porc, cartofi sau paste făinoase etc. Nevoia de
deplasare se poate realiza mergând “pe jos” sau folosind un animal, o bicicletă,
un automobil, un tren, un avion etc.
Pentru “noii economişti” diversificarea bunurilor şi serviciilor se
explică nu prin multiplicarea gusturilor şi preferinţelor. Ceea ce se schimbă nu
sunt preferinţele ci “preţul timpului”, care este într-o permanentă creştere în
47
raport cu preţul celorlalte bunuri. Pentru a realiza aceleaşi preferinţe,
consumatorul substituie bunurile vechi cu altele noi, pentru că noile produse
sunt mai eficace în satisfacerea cu un cost mai mic a nevoilor. Deci, ceea ce se
schimbă nu sunt preferinţele, structura nevoilor consumatorului, ci mijloacele
de satisfacere a acestora. Ceea ce se modifică este mijlocul de realizare care
evoluează pentru a economisii resursa rară (timpul) necesară pentru a realiza
preferinţa.
Teoria “noilor economişti” cuprinde multe aspecte de real interes.
Accentul pus pe resursa timp permite o înţelegere realistă a structurii şi
tendinţelor consumului modern de bunuri marfare, dă o explicaţie proliferării
şi creşterii serviciilor în economiile dezvoltate.
Noua teorie a consumatorului reînnoieşte “teoria consumatorului
suveran” care rămâne valabilă într-o economie dezvoltată. În ţări subdez-
voltate, altele sunt problemele pe care şi le pune, altele sunt mijloacele pe care
consumatorul poate să le utilizeze pentru satisfacerea nevoilor sale.
O economie subdezvoltată cu un nivel redus şi cu o structură
deformată a ofertei de bunuri care nu satisface cerere, face caducă ideea
consumatorului suveran. El este dominat şi manevrat prin mecanismele unei
economii dezarticulate, în care se manifestă puternice monopoluri artificiale,
lipseşte concurenţa efectivă, iar preţul nu este capabil să măsoare tensiunile
dintre cerere şi ofertă.
În condiţii de penurie, problema alegerii în funcţie de preferinţe este
un nonsens. Dacă oferta este sub cererea solvabilă, diferenţa dintre cele două
elemente corelate ale pieţei este măsurată prin dimensiunea cozilor. Variabila
“timp” influenţează şi în cazul economiilor subdezvoltate comportamentul
consumatorului, dar într-un specific. Şi aici există conştiinţa necesităţii
economisirii acestei resurse rare cu valoare în creştere, numai că acum
economisirea timpului se manifestă prin tendinţa de stocaj, de acumulare de
bunuri. Nu este vorba de “stabilirea preferinţelor”, ci de sindromul lipsei, frica
de a nu găsi cantitativ, calitativ şi structural cele necesare, atât ca urmare a
unei producţii insuficiente cât şi a unui comerţ haotic, şi a unor măsuri
administrative de protecţie a consumatorilor cu eficacitate minimă.

3. UTILITATEA BUNURILOR ECONOMICE

Satisfacerea nevoilor nonproducătorului se realizează în principal prin
consumul de bunuri economice marfare. Bunurile trebuie să fie apreciate ca
utile, de către consumatorul nonproducător.

3.1. Bunurile economice şi utilitatea economică

48
 Un bun reprezintă orice element al realităţii care este apt să
satisfacă o nevoie de consum personal sau de consum productiv.
Dobândesc calitatea de bunuri acei satisfactori şi acei prodfactori care se
disting printr-o dublă determinare: existenţială şi economică4.
Determinarea existenţială constă în aceea că bunurile trebuie să
constituie entităţi identificabile. Ea este supusă măsurării fizice care evaluează
proprietăţile statice (masă, dimensiune, compoziţie etc.) şi proprietăţile
dinamice ale bunurilor (fiabilitate, intensitatea în timp pentru diferite categorii
de fluxuri, capacitatea de efect util, proprietăţii legate de contactul cu mediul
exterior etc.) şi care sunt exprimate în unităţi de măsură adecvate.
Determinarea economică circumscrie bunurile la sfera satisfactori şi
prodfactori şi se regăseşte, din punct de vedere al măsurării, în aprecierea
conformanţei acestora cu nevoile umane, calcularea conţinutului lor de factori
primari, valoarea economică şi preţurile. Măsurarea economică implică,
organic, pe cea fizică şi apelează la toate cele trei tipuri de scale:
- scala nominală, care se mai numeşte şi scala de clasificare;
- scala ordinală, care evidenţiază dacă, dintr-un anume punct de
vedere, un bun este în raport cu altul preferabil, echivalent, sau mai puţin
preferabil;
- scalele cantitative (de intervale, proporţionale, absolute), care
evaluează, pe baza unei anumite unităţi de măsură, corelaţiile cantitative dintre
elementele comensurate.
Din punct de vedere al analizei economice, prezintă un interes deosebit
împărţirea bunurilor în bunuri economice şi bunuri libere.
Dacă bunurile libere sunt virtual nelimitate în raport cu nevoile,
bunurile economice au drept caracteristică definitorie raritatea iar obţinerea
şi consumarea lor ocazionează un cost. Distincţia dintre bunurile libere şi
bunurile economice are un caracter relativ. Ea se face concret în raport de loc
şi timp.
Tipologia bunurilor economice se realizează în raport cu un număr
mare de criterii. După destinaţie, bunurile economice sunt bunuri de consum
şi bunuri de producţie. După forma de existenţă, bunurile se clasifică în: a)
bunuri corporale (materiale); b) bunuri necorporale, adică servicii
(comerciale, de transport, financiare - bancare, de consultanţă, personale etc.);
c) informaţii sub forma de brevete, licenţe, programe de calculator, inovaţii
etc.
De mare însemnătate este clasificarea bunurilor în bunuri private şi
bunuri publicate5. Bunurile private sunt acele bunuri economice din a căror
4
Em. Dobrescu, T. Postolache, Consemnări economice, Bucureşti, Ed. Academiei Române,
1990, p.97-110.
5
Niţă Dobrotă (coordonator), Dicţionar de economie, Bucureşti, Ed. Economică, 1999, p.75-
77.
49
utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale. Un bun privat este exclusiv
deoarece poate fi utilizat numai de persoana care îl posedă, care a achitat
contravaloarea beneficiilor rezultate din folosirea bunului respectiv. Dacă un
bun privat este disponibil pentru o persoană, atunci el nu mai poate fi
disponibil pentru o altă persoană. Caracteristica de rivalitate constă în faptul că
o unitate suplimentară dintr-un bun privat are întotdeauna un cost marginal
suportat de cumpărătorul unităţii respective.
Bunurile publice sunt caracterizate prin nonexclusivitate şi
nonrivalitate. Un bun public este nonexclusiv deoarece poate fi consumat
simultan de mai multe persoane. Dacă un bun este asigurat pentru un
consumator, atunci el devine disponibil pentru oricare alt consumator.
Excluderea unor persoane de la consumul unui bun public nu este posibilă.
Totodată un bun public se caracterizează prin nonrivalitate, deoarece pentru
orice consumator adiţional, costul social marginal este egal cu zero. Oferta
totală a unui bun public nu se reduce dacă bunul respectiv face obiectul
consumului individual sau colectiv.
Există puţine bunuri publice pure şi ele se delimitează de bunurile
mixte, numite şi bunuri publice impure. Primele asigură beneficii nonrivale
şi nonexclusive tuturor membrilor unei colectivităţi. Celelalte îndeplinesc
numai una din caracteristici.
Bunurile private, în multe situaţii, pot substitui unele bunuri publice.
De aceea în ultimul timp sunt autori care susţin că este de preferat ca numai
bunurile de importanţă naţională (exemplul - apărarea strategică) să fie
asigurate de către stat iar restul să fie lăsat pe seama sectorului privat. Agenţii
economici privaţi se pot reuni şi organiza pentru a produce cât mai eficient.
Acesta este motivul pentru care teoria respectivă este cunoscută sub denumirea
de teoria clubului.
În condiţiile economiei de schimb, bunurile economice trebuie să se
bucure de aprecierea consumatorului nonproducător, să aibă pentru acesta
utilitate. Există mai multe modalităţi de abordare a utilităţii. Cele mai
consacrate sunt aspectele tehnice şi cele economice.
Utilitatea, sub aspect tehnic, reprezintă capacitatea reală sau
presupusă a unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi
se exprimă prin trăsături, caracteristici şi însuşiri intrinseci ale fiecărui
bun sau clase omogene de bunuri de consum personal, de bunuri de
capital, de servicii sau informaţii.
În sens economic, utilitatea include o raportare la o nevoie, la o
trebuinţă a nonposesorului. Doar în măsura în care prin însuşirile sale un
bun poate satisface o nevoie a nonposesorului, este posibilă realizarea
tranzacţiei bilaterale de piaţă.
Utilitatea capătă sens economic când sunt îndeplinite trei condiţii;

50
 a) existenţa unei relaţii între calităţile sau caracteristicile bunurilor şi
una din nevoile oamenilor sau societăţii. Utilitatea este intrinsecă fiecărui bun,
decurge din proprietăţile acestuia, dar capătă sens economic doar în relaţia cu
o anumită nevoie socială. Aşa, spre exemplu, se poate spune pâinea este utilă,
pentru că, pe de o parte, avem nevoie de a ne hrăni, iar pe de altă parte, pentru
că grâul posedă elementele proprii alimentaţii. În definirea utilităţii nu
prezintă importanţă deosebită faptul dacă ea răspunde unor nevoi “reale” sau
“induse” prin obiceiuri, modă, credinţă, reclamă etc., dacă nevoile respective
sunt conforme cu normele etice sau valorile dominante din societate.
Din cei doi termeni ai raportului de cauzalitate, calităţile lucrului şi
nevoile omului, omul ca fiinţă individuală şi socială şi nu lucru, este cel mai
important, are rol determinant. El este agentul economic producător de bunuri
şi purtător al nevoilor care se satisfac cu bunurile economice.
Pe măsura progresului cunoaşterii, oamenii descoperă noi caracteristici
ale bunurilor, precum şi noi relaţii între acestea şi nevoile lor care şi ele
cunosc o tendinţă de amplificare şi de diversificare.
b) Relaţiile necesare dintre caracteristicile lucrurilor şi nevoile
oamenilor trebuie cunoscute şi înţelese. Oamenii trebuie să fie convinşi că prin
calităţile lor, bunurile consumate le aduc un serviciu, o satisfacţie. Nu are
importanţă dacă aceste convingeri sunt sau nu fundamentale ştiinţific.
Dacă oamenii nu cunosc caracteristicile bunurilor, capacitatea acestora
de a satisface o anumită nevoie, bunurile rămân nefolosite sau nu au utilizare.
Numărul domeniilor în care un bun îşi dovedeşte utilitatea creşte o dată cu
progresul ştiinţei. Exemplul cărbunelui este unul dintre cele mai remarcabile.
Dacă iniţial a fost utilizat drept combustibil domestic, apoi a devenit forţă
motrice, sursă de energie, în prezent este materie primă în unele domenii ale
industriei chimice.
c) comunitatea, în ansamblul ei, trebuie să fie capabilă să folosească
caracteristicile bunurilor la satisfacerea nevoilor. Nu este suficient ca un bun
să fie cunoscut ca util, el trebuie ca să poată fi folosit. Ceea ce nu este cazul
întotdeauna. De multă vreme, spre exemplu, oamenii ştiu ce forţe enorme sunt
ascunse în fluxul şi refluxul mărilor, dar nu se pot utiliza pe scară largă în
stadiul actual al cunoaşterii. Pentru un analfabet, o carte oricât de valoroasă ar
fi nu prezintă utilitate economică şi culturală.
Deşi utilitatea are determinări în natura proprie a fiecărui bun
economic, aprecierea utilităţii are un caracter subiectiv, depinde de raportul
pe care fiecare individ îl stabileşte între un anumit bun economic şi nevoile
sale. Utilitatea sintetizează importanţa, preţuirea pe care consumatorul o
acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-
o mulţime de bunuri identice. Pornind de la această realitate, în gândirea
economică se disting două curente de abordare a utilităţii. Curentul de
gândire clasică apreciază că bunurile identice au aceeaşi utilitate pentru
51
diferite persoane, dacă sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor şi a
sacrificiului făcut pentru achiziţionarea lor. Utilitatea economică apare ca
unitate a proprietăţilor intrinseci ale bunului şi a nevoii de satisfăcut. Rolul
determinant în evaluarea utilităţii economice a unui bun îl au proprietăţile
intrinseci şi fiecare unitate dintr-o mulţime de bunuri are aceeaşi utilitate
economică.
În concepţia clasică, elementele x1, x2 … xj, aparţinând mulţimii
bunului X, au utilităţile individuale identice, u1 = u2 = … = un, iar utilitatea
totală, Ut, este produsul dintre utilităţile individuale ui şi numărul de unităţi n
care alcătuiesc mulţimea respectivă:
Ut =u i ⋅ n .
În definirea utilităţii economice, gândirea neoclasică are în vedere
satisfacţia resimţită de un consumator dat prin consumarea unei cantităţi
determinate din acel bun în condiţii specifice de loc şi timp. Cantităţi identice
din bunul consumat sunt apreciate în mod diferit de către un anumit
consumator dat. Consumatori diferiţi conferă utilităţi economice diferite
pentru aceeaşi cantitate dintr-un bun, întrucât structura şi intensitatea
trebuinţelor lor nu sunt identice.
Şcoala neoclasică face distincţie între utilitatea unitară şi utilitatea
totală. Utilitatea unitară este reprezentată de satisfacţia ce o resimte un
consumator dat prin consumarea unei doze date dintr-un bun în condiţii
determinate de timp şi loc. Utilitatea totală este considerată a fi satisfacţia
resimţită de un individ în urma consumării unor cantităţi succesive dintr-un
bun într-o perioadă dată.

3.2. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Utilitatea totală şi utilitatea marginală sunt două noţiuni complementare
care trebuie riguros diferenţiate în cadrul analizei economice.

3.2.1. Utilitatea totală

În cazul unui bun X, care poate fi consumat în cantităţi x , mai mari
sau mai mici, utilitatea totală, Ut, poate fi exprimată prin funcţia:
Ut = f (x).
Considerând că utilitatea poate fi exprimată prin numere cardinale,
funcţia de utilitate totală are mai multe proprietăţi. În primul rând, este
continuă, adică între două valori ale lui X, funcţia Ut poate lua atâtea valori,
câte valori ia x. Din punct de vedere economic, aceasta presupune că bunul
este perfect divizibil în doze omogene. O asemenea ipoteză este realistă în
cazul că bunul este lichid, gaz, energia şi altele, dar nu se extinde la toate
52
bunurile. În al doilea rând, dacă se are în vedere fenomenul saturaţie, funcţia
Ut este la început crescătoare, atinge un punct de maxim, de saturaţie, după
care devine descrescătoare. La început, cantităţi suplimentare procură utilităţi
crescătoare, adică pentru x2 > x1 avem Ut2 = f(x2) > Ut1 = f(x1) şi dincolo de
punctul de saturaţie situaţia se inversează: dacă xn > xn-1, atunci Utn = f(xn) <
Utn-1 = f(xn-1).
Funcţia de utilitate totală are o curbă de formă generală asemănătoare
cu cea din fig.2.1.

Ut
S
UtS

0 xS X
Fig.2.1. Curba utilităţii totale.
Se impun mai multe observaţii în legătură cu evoluţia curbei Ut:
- nu este obligatoriu să plece din origine; o cantitate prea mică
consumată dintr-un bun se poate dovedi insuficientă pentru a declanşa un
proces de satisfacere a unei trebuinţe;
- curba Ut prezintă două puncte caracteristice. Punctul I este un punct
de inflexiune cu schimbare de semn pentru derivata pantei. Între O şi I rata de
creştere a utilităţii totale sporeşte şi curba este convexă. După I rata de creştere
a utilităţii totale se micşorează şi curba devine concavă. Punctul S este punct
de saturaţie şi Ut este maximă.
- curba Ut, exprimă utilităţile diferitelor cantităţi consumabile la un
moment dat ceea ce presupune constanta preferinţelor.

53
 În cazul mai general al diferitelor bunuri, funcţia de utilitate se
modifică. Dacă se au în vedere două bunuri, X şi Y, utilitatea totală este
exprimată de funcţia:
Ut = f(x,y).
O asemenea funcţie de utilitate implică două ipoteze:
a) independenţa utilităţilor. Pentru fiecare din bunurile X şi Y se
stabileşte o funcţie de utilitate totală:
Utx = f1(x) şi Uty = f2 (y),
de unde
Ut = Utx + Uty, unde g(x,y) = f1(x) + f2(y).
Utilitatea totală resimţită prin consumarea cantităţii x1 şi y1 din bunul Y
este egală cu Utx1+Uty1. Această ipoteză nu este corespunzătoare pentru că
diferitele consumuri nu sunt independente unele de altele.
b) dependenţa utilităţilor. Consumurile diferitelor bunuri sunt legate
între el în cadrul unui program de consum. Îmbinarea funcţiilor de utilitate ale
diferitelor bunuri permite construirea unei suprafeţe de utilitate prin reunirea
utilităţii totale a consumurilor simultane a diferitelor bunuri (fig.2.2.).

Ut Ut3
Ut2
Y
Ut1

X
Fig. 2.2. Suprafaţa de utilitate.
Pe axa verticală este înscrisă utilitatea totală, funcţie crescătoare de
consumul fiecăruia dintre acele două bunuri X şi Y , reprezentat pe celelalte
două axe. Se observă că utilitatea totală (globală), pentru cele două bunuri,
creşte o dată cu consumul fiecăruia dintre bunuri. La niveluri de utilitate date
(Ut1, Ut2, Ut3, …) corespund diferite combinaţii de consum a bunurilor din
coşul de bunuri, reprezentate în grafic prin curbele de izoutilitate.

3.2.2. Utilitatea marginală

54
 Utilitatea totală exprimă satisfacţia resimţită prin consumarea unei
cantităţi date din bunurile X şi Y . Modificarea acestor cantităţi influenţează
utilitatea totală.
Utilitatea marginală exprimă variaţia utilităţii totale provocată de
modificarea cu o unitate a cantităţii din bunul X utilizată pentru satisfacerea
unei nevoi în decursul unei perioade de timp considerate. Primii marginalişti,
raţionând asupra unei nevoi divizibile ce poate fi satisfăcută de bunul X,
apreciau că dacă se consumă doze succesive, nevoia se diminuează iar
utilitatea bunului X se reduce şi devine nulă când se atinge punctul de saţietate.
Utilitatea cantităţii (dozei) marginale este cea care determină utilitatea bunului.
Definiţia utilităţii marginale permite precizarea câtorva din
caracteristicile ei mai importante:
a) legătura între utilitatea totală şi utilitatea marginală a unui bun se
exprimă sub forma legii utilităţii marginale descrescânde: utilitatea fiecărei
unităţi (doze) suplimentare deţinute şi/sau consumate dintr-un bun (adică
utilitatea marginală) se modifică pe măsură ce creşte cantitatea consumată
(deţinută); cel mai adesea ea se reduce când consumul creşte. Această relaţie se
regăseşte în ceea ce este cunoscut a fi prima lege a lui Gossen: intensitatea
satisfacţiei unui bun scade pe măsură ce creşte cantitatea consumată din bunul
respectiv. În tabelul 2.1 se relevă legătura dintre utilitatea totală şi utilitatea
marginală.
Tabelul sugerează mai multe constatări:
- utilitatea marginală se diminuează pe măsură ce cresc cantităţile
consumate dintr-un bun;
- utilitatea totală maximă corespunde unei utilităţi marginale egale cu
zero şi indică faptul că s-a ajuns la un punct de saturaţie;
- dacă cantitatea consumată dintr-un bun continuă să crească, utilitatea
marginală devine negativă.
Tabelul 2.1
Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Cantitatea (doza) x Utilitatea totală Ut Utilitatea marginală Um

1 10 10
2 18 8
3 24 6
4 28 4
5 30 2
6 30 0
55
 7 28 -2
8 24 -4

Legea utilităţii marginale descrescânde răspunde unui comportament

psihologic uşor de verificat. Sporul utilităţii totale resimţite din consumarea
unei unităţi (doze) suplimentare dintr-un bun economic are tendinţă să se
reducă. Aceasta se explică prin faptul că intensitatea nevoilor se diminuează şi
fiecare doză se adresează unei nevoi de intensitate mai mică, iar satisfacţia va
fi şi ea pozitivă, dar descrescătoare.
S-a crezut că o excepţie de la legea utilităţii marginale descrescânde se
manifestă în cazul monedei. Dar, în fapt, utilitatea monedei este utilitatea
unităţii monetare şi utilitatea acesteia este mai scăzută dacă se posedă un
număr mai mare de unităţi monetare decât dacă se deţine un număr mic.
Totodată, legea nu exclude posibilitatea teoretică a unei creşteri momentane a
utilităţii marginale. Însă, plecând de la un anumit punct, ceteris paribus,
utilitatea marginală este întotdeauna descrescătoare.
Evoluţia curbelor de utilitate (fig.2.3) explică legătura strânsă dintre
evoluţia utilităţii totale şi utilităţii marginale a unui bun:
- dacă utilitatea totală sporeşte cu o rată crescătoare, utilitatea
marginală este crescătoare şi este maximă în punctul de inflexiune al curbei
utilităţii totale;
- dacă utilitatea totală creşte cu o rată constantă, utilitatea marginală
este constantă;
- dacă utilitatea totală creşte cu o rată descrescătoare, utilitatea
marginală este descrescătoare;
- pentru cantitatea xs corespunzătoare utilităţii totale maxime, utilitatea
marginală este nulă;
- dacă utilitatea totală este pozitivă dar descrescătoare, utilitatea
marginală este negativă.

Ut s
Um
I

0 xi xs X

56
 Fig. 2.3. Utilitatea totală şi utilitatea marginală.
b) Dacă funcţia de utilitate totală este derivabilă, relaţia între
utilitatea totală şi utilitatea marginală poate fi exprimată sub o formă
matematică simplă.
În cazul unui singur bun, pentru o funcţie de utilitate totală Ut =
f(x), continuă şi derivabilă, utilitatea marginală poate fi reprezentată de
derivata întâi a acestei funcţii în raport cu x sau prin limita raporturilor
diferenţelor ∆Ut şi ∆x, când ∆x tinde spre zero.
Utilitatea marginală va fi de forma:
dUt
Um = = U ′t = f ′( x ) .
dx

Ut Ut
Ut2 B
A ∆Ut
Ut1
∆x

x1 x2 X
Fig. 2.4. Utilitatea totală.
Dacă pe curba de utilitate totală Ut sunt punctele A şi B, se poate scrie:
∆Ut = Ut2 - Ut1,
sau
Ut2 = Ut1 + ∆Ut.

Prin raportarea diferenţei de utilitate totală la diferenţa de cantitate

obţinem un cât de două diferenţe finite;
∆Ut Ut 2 − Ut1 (Ut1 + ∆U t ) − Ut1
= =
∆x ∆x ∆x

şi dacă ∆x → 0 , atunci:

∆Ut dUt
→ = f ′( x ) .
∆x dx

57
 Din punct de vedere geometric, câtul diferenţelor finite este dat de
panta segmentului AB. Dacă ∆x → 0 , punctele A şi B tind să se suprapună, iar
segmentul AB tinde să se confunde cu tangenta la curba Ut: într-un punct
oarecare al curbei utilităţii totale, utilitatea marginală este dată de panta
tangentei în acest punct al curbei Ut. Pentru o cantitate la care utilitatea totală
este maximă, tangenta la curba utilităţii totale este paralelă cu abscisa şi
utilitatea marginală este nulă. Dincolo de acest punct, utilitatea totală se
diminuează, panta tangentei ca şi utilitatea marginală este negativă.
O informaţie suplimentară poate fi obţinută prin calculul derivatei
secundare a utilităţii totale, în raport cu cantitatea:
d 2Ut
Ut = f ′( x ) =
''
.
dx 2

Legea utilităţii marginale descrescânde implică faptul că unei creşteri a

cantităţii îi corespunde o creştere mai mică a utilităţii totale. Aceasta înseamnă
d 2Ut d 2Ut
că trebuie să fie negativă. Saturaţia intervine dacă < 0 , pentru o
dx 2 dx 2
dUt
valoare a lui x astfel că = 0.
dx
Cazul cel mai frecvent este cel al unui coş cu mai multe bunuri, când
utilitatea totală este exprimată de o funcţie de mai multe variabile: Ut =
= f(x,y,z, …). Dacă reţinem ipoteza existenţei a două bunuri X şi Y, funcţia de
utilitate totală este: Ut = f(x,y). În această situaţie, dacă conceptul de utilitate
marginală nu se modifică, instrumentarul matematic pentru exprimarea sa este
modificat:
- dacă se presupune că una din variabile nu se modifică , iar cealaltă
variază, se face apel la derivata parţială a utilităţii totale. Pentru că y rămâne
nemodificat, utilitatea marginală a lui x va fi reprezentată de derivata parţială a
lui Ut în raport cu x:
∂Ut
Umx = f’x(x,y)= .
∂x
Dacă x rămâne nemodificat, utilitatea marginală a lui y este
reprezentată de derivata parţială a lui Ut în raport cu y.
∂Ut
Umy = f’y(x,y) = ∂y ,
- dacă se admite ipoteza variabilităţii simultane a lui x şi y se foloseşte
procedeul diferenţierii totale. Pentru Ut = f(x,y), diferenţiala totală este dată de:
∂Ut ∂Ut
dUt = dx + ⋅ dy .
∂x ∂y

58
 3.3. Problema măsurării utilităţii
Ştiinţa economică îşi propune, între altele, găsirea de soluţii pentru
maximizarea utilităţii în condiţiile existenţei unor resurse limitate şi a unor
nevoi diverse. Aceasta impune măsurarea utilităţii, care este o problemă
fundamentală şi dificil de rezolvat. Utilitatea exprimă o satisfacţie şi, în măsura
în care ea trebuie să orienteze alegerea consumatorului, este necesar să aibă o
expresie cantitativă. În legătură cu posibilităţile de realizare a măsurării
utilităţii, ştiinţa economică face referirii la două tipuri (teorii) de utilităţi:
cardinală şi ordinală.

3.3.1. Utilitatea cardinală

Teoria utilităţii cardinale a fost formulată de fondatorii
marginalismului (Walras, Jevons, Menger), care au elaborat ipoteza existenţei
unui consumator capabil să exprime printr-un număr cantitatea de utilitate
care decurge din consumul unui volum determinat dintr-un bun. Unităţile de
măsură speciale folosite în acest scop au fost denumite utils (adică unităţi de
utilitate).
Cu ajutorul acestora, potrivit teoriei utilităţii cardinale, este posibil să
se măsoare satisfacţia oferită de un nivel dat al consumului unui anumit bun:
- cantitatea qA din bunul X are utilitatea 100 utils
- cantitatea qB din bunul X are utilitatea 150 utils
- cantitatea qA din bunul Y are utilitatea 50 utils
- cantitatea qA din bunul Z are utilitatea 10 utils.
Pe această bază poate fi stabilită o ierarhie semnificativă între anumite
niveluri de utilitate: cantitatea qA din bunul X oferă 100 utils, iar cantitatea
qB oferă 150 utils. Aceeaşi cantitatea din bunuri diferite au utilităţi diferite şi
este posibil efectuarea unui clasament: bunul Y oferă de 5 ori mai multă
utilitate decât bunul Z, iar bunul X oferă o utilitate dublă în raport cu bunul Y.
Ipoteza măsurării directe a utilităţii printr-un număr s-a dovedit
inacceptabilă din mai multe motive: aprecierea utilităţii fiind subiectivă, este
imposibil să comparăm utilitatea aceluiaşi bun prin prisma diferiţilor indivizi,
întreaga măsurare cardinală fiind în contradicţie cu principiul subiectivităţii.
De altfel, nu este posibil ca un individ să compare în termeni cardinali
satisfacţiile resimţite prin consumul unor bunuri diferite, chiar dacă
comparaţia se face la un moment dat: nici un individ nu va şti dacă satisfacţia
resimţită după un prânz bun este egală cu satisfacţia produsă de două
spectacole cinematografice. Luând în considerare, chiar cazul cel mai simplu,
cel al unui bun divizibil, satisfacţia resimţită nu este proporţională cu numărul
de doze consumate din bunul respectiv. Acest lucru este adevărat şi pentru un

59
bun fungibil prin excelenţa, cum este moneda: dacă este posibil, ca după
numărul de unităţi monetare posedate, să presupunem că individul A este mai
bogat decât individul B, nu se poate afirma ca satisfacţia resimţită de cei doi
indivizi este proporţională cu bogăţiile aflate în proprietatea fiecăruia.
Conceptul de utilitate nu are nimic de a face cu expresia simplă, monetară:
variaţia preţului unui bun modifică capacitatea de a satisface nevoia
corespunzătoare? În plus, utilitatea unui bun nu poate fi apreciată şi analizată
izolat. Utilitatea unui bun nu este independentă de deţinerea altor bunuri:
utilitatea unui automobil este dependentă în mare măsură de cantitatea de
benzină care poate fi achiziţionată; utilitatea unui garaj este mai mare dacă se
posedă un autoturism. Atât timp cât utilitatea unui bun depinde de utilitatea
altor bunuri, nu este posibil a construi o scară cardinală a utilităţii.

3.3.2. Utilitatea ordinală şi curbele de indiferenţă

Imposibilitatea practică de măsurare directă a utilităţii l-a determinat
pe V.Pareto să sugereze înlocuirea cuantificării cu clasificarea, respectiv a
teoriei cardinale prin teorie ordinală a utilităţi.

3.3.2.1. Conceptul de utilitate ordinală

Pentru a prezenta opţiunile consumatorilor, măsurarea utilităţii nu este

indispensabilă realizării ordonării opţiunilor. Este acceptată posibilitatea
efectuării unor comparaţii calitative în ceea ce priveşte satisfacţia pe care
utilizarea bunurilor o oferă beneficiarilor. Dacă o persoană nu poate preciza
câţi utils îi procură consumarea unei cantităţi dintr-un anumit bun, ea este însă
capabilă să-şi ordoneze în mod raţional preferinţele. Măsurarea ordinală
presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport cu
preferinţele consumatorului.
Consacrarea principiului măsurării ordinale a utilităţii corespunde
comportamentului comun, care constă în stabilirea unei ordini, mai mult sau
mai puţin riguroase, traducând preferinţele ce se exprimă la un moment dat,
însă fără a aloca fiecăruia dintre ele un număr ce să exprime cantitatea de
utilitate pe care ea o reprezintă.
Ordonarea preferinţelor este o operaţiune ce se execută în toate
situaţiile în care veniturile se află sub nivelul nevoilor de acoperit pe seama
lor. Pentru explicarea modelului de realizare a ordonării preferinţelor în funcţie
de utilitatea bunurilor, presupunem că persoana are de a face raţionamente
asupra unui număr finit de bunuri diferite, care formează “coşul de bunuri”
sau “programul de consum”. “Coşul de bunuri” sau “programul de
consum” desemnează diferite combinaţii de bunuri de la care consumatorul

60
scontează să obţină o anumită utilitate totală. “Programele de consum” se
află sub incidenţa unei multitudini de factori de natura complexă, exprimând
obiceiurile, tabieturile, gusturile şi preferinţele unui consumator. Ele poartă, pe
lângă amprenta propriei personalităţi, şi o puternică încărcătură socială indusă
prin mass-media. Ansamblul “programelor” se numeşte “spaţiu de bunuri”.
Un “program de consum” conţine bunurile X,Y,Z, …, iar fiecare bun
are cantităţile xi, yi, zi, … . Este evident că există o infinitate de combinaţii
posibile între bunurile care pot satisface nevoile de consum, aşa că individul
trebuie să facă alegeri atât între bunuri când pregăteşte “coşurile de consum”,
cât şi între “coşurile” A,B,C, … care asigură niveluri diferite de utilitate.
Consumatorul are un comportament raţional în acord cu un ansamblu
sistematic de preferinţe. Conform principiului raţionalităţii, consumatorul
caută să-şi maximizeze satisfacţia stabilind o funcţie sau o relaţie de preferinţă
între diferite posibilităţi de consum, funcţie a cărei formă generală este:
ϕ = ϕ(x,y,z …),
unde: ϕ este satisfacţia globală; x,y,z sunt cantităţi sau combinaţii diferite de
bunurile X,Y,Z.
În vederea construirii unei funcţii de preferinţă, teoria alegerii implică
posibilitatea de comparare şi aranjare a eventualelor satisfacţii şi raţionalitatea
comportamentului poate fi sistematizată într-un anumit număr de axiome:
a) Axioma de liniaritate sau de ordine completă: în prezenţa a două
combinaţii sau de bunuri A şi B , consumatorul este capabil să spună că A este
preferabil lui B sau dacă B este preferabil lui A:
A≥ B sau B≥A.
Una singură din aceste posibilităţi este adevărată şi procedeul este
valabil pentru toate combinaţiile luate două câte două. Aceasta înseamnă că
toate coşurile de bunuri pot fi clasate. Preferinţele sunt echivalente şi avem o
relaţie completă.
b) Axioma de tranzitivitate sau de compatibilitate a preferinţelor. Dacă
coşul A este preferat lui B, iar B este preferat lui C, atunci coşul A, este
preferat coşului C:
A≥ B şi B ≥ C → A ≥ C
Aceasta înseamnă că în spaţiul bunurilor avem o relaţie de
tranzitivitate între coşurile de bunuri şi există o coerenţă în opţiunea
consumatorului.
c) Axioma de non-saturaţie sau de dominare. Dacă coşurile
(combinaţiile) A şi B din bunurile X şi Y conţin aceeaşi cantitate din X, dar A
conţine mai mult din Y, atunci A este preferat lui B (A ≥ B), ceea ce implică o
situaţie de non-saturaţie pentru Y. Nevoile satisfăcute de bunurile X şi Y nu
sunt saturate şi aceasta explică de ce funcţia de preferinţă trece în mod necesar
printr-un maxim.

61
 d) Axioma de substituibilitate. Dacă coşul A conţine aceeaşi cantitate
din X ca şi coşul B, dar mai puţin din Y, există o preferinţă pentru B în raport
cu A. Dacă adăugăm o anumită cantitate din Y la A, este posibil să facem să
dispară inferioritatea coşului A în raport cu B, astfel încât consumatorul ajunge
într-o situaţie de indiferenţă:
A = B.
Aceste axiome sunt suficiente pentru realizarea de către consumator a
unei ordonări a preferinţelor, în raport cu utilitatea considerată a bunurilor.
Ordonarea preferinţelor şi utilităţilor se face fără nici un fel de cuantificări.

3.3.2.2. Curbele de indiferenţă

Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de

indiferenţă (curba de izoutilitate) introdusă în teoria economică de V.Pareto şi
dezvoltată ulterior de J.R.Hicks, G.Debreu, M.Allais etc.
Pentru asigurarea posibilităţilor de exprimare grafică a utilităţii, să
presupunem că un consumator are la dispoziţie bunurile X şi Y cu ajutorul
cărora se pot efectua o infinitate de combinaţie (“coşuri de consum”). Acestea
pot fi grupate în două categorii:
- “coşuri” (“programe”) ce asigură acelaşi nivel de utilitate sau satisfacţie;
- “coşuri” (“programe”) care asigură niveluri diferite de utilitate sau
satisfacţie;
Ansamblul combinaţiilor de bunuri X şi Y care permit obţinerea
aceluiaşi nivel de satisfacţie (utilitate) reprezintă o curbă de indiferenţă.
În fig.2.5 sunt reprezentate curbele de indiferenţă Ut0, Ut1, Ut2.
O infinitate de situaţii indiferente sunt posibile dacă se porneşte de la
ipoteza divizibilităţii bunurilor. Combinaţiile de bunuri indicate prin
coordonatele punctelor care o definesc, asigură acelaşi nivel de utilitate în
urma consumării cantităţilor respective.

YE E
YF F
YA A
62
 YC U2
B
YB D
U1
YD
U0

xA xB xC xE xF xD X
Fig. 2.5. Curba de indiferenţă.

Dacă ne situăm pe curba Ut0 se obţine acelaşi nivel de utilitate,

consumând fie “coşul” A, constituit din combinaţia YA, XA, fie “coşul” B,
constituit din combinaţia YB, XB. Combinaţiile (“coşurile”) situate pe Ut1 oferă
un nivel de satisfacţie superior în raport cu Ut0. Putem formaliza cele de mai
sus astfel:
Ut0 = f0(X,Y); Ut1 = f1(X,Y); Ut2 = f2(X,Y), în care Ut0, Ut1, Ut2
sunt constante, iar Ut0 < Ut1 < Ut2.
Pentru acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă,
fiecare corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe
de indiferenţă reprezintă harta de indiferenţă.
Curbele de indiferenţă prezintă mai multe caracteristici interesante:
a) Prin definiţie, variaţia utilităţii totale ∆Ut între două puncte situate
pe o curbă de indiferenţă este nulă.
b) Ca expresie directă a principiului tranzitivităţii, o curbă superioară
(internă) unei alte curbe semnifică un nivel de utilitate mai ridicat, în timp ce,
dimpotrivă, o curbă inferioară (externă) corespunde unei utilităţi totale mai
mici. Evident, se presupune că nu există saturaţie pentru nici unul din bunurile
considerate.
c) O curbă de indiferenţă constituie o limită; drept urmare, unui punct
pe curbă nu-i corespunde decât o singură abscisă şi o singură ordonată. În
consecinţă, în planul XOY trece o singură curbă de indiferenţă, ceea este
conform principiului continuităţii.
d) Ca expresie a legii utilităţii marginale descrescânde şi a nonsaturării
nevoilor, curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. O eventuală porţiune
crescătoare a acestor curbe ar fi expresia relaţiilor de strictă preferinţă şi nu a
relaţiilor de indiferenţă.
e) Două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta. Intersecţia ar
însemna că un consumator se poate situa în acelaşi timp la două niveluri de
utilitate. Dar un consumator are un nivel de utilitate superior dacă este situat
pe Ut3 şi inferior dacă este în Ut1, însă nu se poate măsura suplimentul de
utilitate care apare prin trecerea de la curbă inferioară la una superioară.
Deplasarea de la o curbă la alta se realizează sub influenţa unor factorii:
63
creşterea veniturilor consumatorilor, modificarea preţurilor, măsuri de
raţionalizare a consumului etc. Dacă prin intermediul primilor doi factori se
asigură sporirea cantităţii de bunuri consumate şi a utilităţii totale,
raţionalizarea consumului se finalizează prin diminuarea utilităţii. Limitarea
consumului pentru unele bunuri deficitare se poate înfăptui nu neapărat prin
limitarea directă a cantităţilor, ci şi prin perceperea unor impozite sau taxe
pentru dobândirea posibilităţii de achiziţionare a bunurilor. Pe această cale se
obţine o diminuare a utilităţii totale.
f) Curbele de indiferenţă pun în evidenţă convexitatea preferinţelor
consumatorilor, care se justifică şi ea prin legea utilităţii marginale
descrescânde. În cazul alegerii între două bunuri imperfect substituibile, de-a
lungul curbei de indiferenţă, aceeaşi diminuare a cantităţii lui Y nu poate fi
compensată decât printr-o cantitate crescută din bunul X. Potrivit teoriei
utilităţii marginale, când se diminuează cu o anumită cantitate volumul
consumat din bunul X, primul bun devine din ce în ce mai rar, astfel încât
utilitatea sa marginală (UmY) creşte. Ca urmare, utilitatea totală se diminuează
din ce în ce mai repede, iar o cantitate crescândă din celălalt bun (bunul X) va
putea menţine utilitatea totală neschimbată. Cu cât bunul X este mai abundent,
cu atât utilitatea sa marginală se diminuează.

3.3.2.3. Tipologia bunurilor şi a funcţiilor de utilitate

Bunurile care intră în consumul oamenilor, datorită posibilităţilor

limitate de achiziţionare şi de modul în care îşi pot dovedi utilitatea, se
grupează în două categorii principale: complementare şi substituibile.
Bunurile complementare se caracterizează prin aceea că nu îşi pot
manifesta utilitatea independent unele de altele: autoturism - carburant; zahăr -
ceai; unt - pâine; stilou - hârtie etc. În funcţie de gradul de complementaritate,
apreciat ca raport între indicele variaţiei consumului din bunul principal şi
indicele variaţiei consumului din bunul complementar, se disting:
a) bunuri strict complementare, în cazul în care acestea se consumă, în
totalitate sau aproape în totalitate, împreună: asigurare casco - automobil;
marcă poştală - plic; nasturi - îmbrăcăminte etc. În acest caz curba de
indiferenţă nu reprezintă decât o singură combinaţie semnificativă şi o
creştere a cantităţii disponibile doar a unui bun din cele două nu schimbă
utilitatea consumatorului.
b) bunuri parţial complementare, în cazul în care indicele de
complementaritate se îndepărtează de 1. Situaţia apare când bunurile au mai
multe întrebuinţări, parţial se consumă împreună dar au şi alte utilizări: zahăr -
ceai, dar şi zahăr - prăjituri.
Bunurile substituibile sunt a celea care, de regulă, în anumite limite
se pot înlocui unele cu altele, având caracteristici şi utilităţi similare: unt -
64
margarină; zahăr - zaharină; automobil - tren etc. În raport cu gradul de
substituibilitate, bunurile se grupează în:
a) bunuri perfect substituibile, atunci când utilitatea înlocuitorului este
egală sau aproape egală cu a bunului înlocuit: consumatorul are de ales între
două mărci de benzină Super ce au acelaşi caracteristici; sau între două
perechi de pantofi produse de firme diferite.
b) bunuri parţial substituibile, în cazul în care substituirea nu se poate
face decât într-o anumită proporţie. Aceasta este situaţia cea mai extinsă.
Pot fi şi bunuri indiferente, în cazul în care un anumit bun nu este
dorit de către consumator: tutunul pentru nefumător; carnea pentru vegetarian,
o carte pentru analfabet etc.

Y Y Y Y

M2 U2 U2 U2
M1 U1 U1
U1 U1 U2 U3
a) Complementaritate b) Substituibilitate c) Substituibilitate d) Bunuri
X strictă Ximperfectă Xperfectă X
dăunătoare

Fig.2.6. Complementaritate, substituibilitate, indiferenţă.

Totodată, poate fi luată în considerare şi situaţia în care un bun este

dăunător pentru un individ (fumul, zgomotul, gaze, alt tip de poluant) în care
caz pentru păstrarea aceluiaşi nivel de utilitate, trebuie compensată
insatisfacţia prin sporirea consumului din alt bun.
Comportamentul consumatorului, ca reacţie la schimbările survenite în
venit, preţuri şi alţi factori, poate fi exprimat prin hărţi de indiferenţă
specifice (fig.2.6), expresie a unor funcţii de utilitate deosebite.
Forma obişnuită a curbelor de indiferenţă (fig.2.6.b) exprimă o
substituibilitate imperfectă. De-a lungul unei curbe de indiferenţă, diminuarea
cantităţii din bunul Y nu poate fi compensată decât printr-o cantitate crescândă
din bunul X. Această situaţie se explică prin legea utilităţii marginale
descrescânde: când se diminuează cu o anumită cantitate volumul consumat
din bunul Y, care se substituie cu bunul X, primul devine mai rar, astfel încât
utilitatea sa marginală (Um) creşte. Ca urmare, utilitatea totală se diminuează
tot mai repede şi doar o cantitate crescândă din bunul X va menţine utilitatea
totală neschimbată. Funcţia de utilitate care generează curbele de indiferenţă
în cazul de substituibilitate imperfectă este de forma:
Ut = U(x;y) = xα . yβ,
65
unde α şi β sunt coeficienţii de elasticitate.
Pentru bunurile perfect substituibile, curbele de indiferenţă se prezintă
sub forma unor drepte înclinate (fig.2.6.c). Ele sunt generate de o funcţie de
utilitate descrisă de ecuaţia:
Ut = U(x,y) = αx + βy,
unde α şi β sunt constante pozitive. Aceste curbe exprimă faptul că o diminuare
a cantităţii bunului Y cu o mărime (∆y), pentru a menţine neschimbată
utilitatea totală, impune creşterea cantităţii din bunul X cu aceeaşi mărime (∆x).
Consumatorului îi este indiferentă ponderea fiecărui bun în “coşul de bunuri”,
el este interesat de cantitatea totală.
În cazul bunurilor perfect complementare, curbele de indiferenţă sunt
de forma L, în echer, ceea ce arată că perechile respective de bunuri nu pot fi
consumate decât într-o proporţie fixă, exprimată de dimensiunea pe verticală:
de exemplu, 5 grame zahăr şi 8 grame cafea. Trecerea de la Ut1 la Ut2 implică
sporirea corespunzătoare a ambelor produse. O creştere doar a cantităţii de
zahăr sau de cafea, fără sporirea cantităţii din celălalt bun, nu poate asigura
creşterea utilităţii. Funcţia de utilitate pentru curbele L este
Ut = U(x,y) = min (αx, βy),
unde operatorul “min” înseamnă că utilitatea este dată de cel mai mic dintre
cei doi termeni. Pentru ca nici unul din cele două bunuri să nu fie în exces, mai
trebuie pusă condiţia:
αx = βy,
de unde rezultă:
y α
=
x β.
Relaţia indică proporţia fixă dintre cantităţile celor două bunuri necesare
pentru a menţine utilitatea totală.
Curbele de indiferenţă din fig.2.6.d, sub forma unor drepte cu panta
pozitivă, exprimă situaţia când bunul Y este dăunător iar bunul X este cel care
produce satisfacţie. O dată cu creşterea cantităţii de bun “rău” (dăunător) care
provoacă dezutilitate, trebuie să crească cantitatea din bunul care sporeşte
utilitatea, astfel încât nivelul utilităţii totale se va menţine constant.
Forma funcţiei de utilitate este în acest caz următoarea:
Ut = U(x,y) = αx + βy,
unde α>0 şi β<0, ceea ce înseamnă că o creştere a cantităţilor din bunul X
determină sporirea utilităţii, iar o creştere a cantităţilor din bunul Y determină
diminuarea utilităţii totale. Pentru a menţine constantă utilitatea totală este
necesară modificarea concomitentă, dar în sens invers, a cantităţilor din cele
două bunuri.

3.3.2.4. Rata marginală de substituire

66
 Dacă două bunuri sunt substituibile, plecându-se de la o funcţie de
utilitate de forma:
Ut = f(x,y),
în care x şi y sunt cantităţile consumate din două bunuri diferite, se poate
determina o mărime denumită rata marginală de substituire.
Rata marginală de substituire între bunurile Y şi X este egală cu
cantitatea din bunul X care este necesară pentru a compensa pierderea de
utilitate ca urmare a diminuării cu o unitate a consumului din bunul Y astfel
încât să se menţină acelaşi nivel de satisfacţie.
Corespunzător, rata marginală de substituire se determină potrivit
relaţiei
−∆y
RMSyx = ,
∆x
unde RMSyx este rata marginală de substituire a bunului Y prin bunul X, ∆y -
cantitatea cu care se reduce consumul bunului Y, ∆x - cantitatea cu care
sporeşte consumul bunului X pentru a compensa reducerea consumului Y,
astfel încât utilitatea totală să rămână constantă.
Rata marginală de substituire, RMS, posedă câteva proprietăţi
deosebite.
1. Evoluează continuu şi descrescător pe măsură ce are loc substituirea
între bunuri, ceea ce înseamnă că RMS respectă convexitatea curbei de
indiferenţă. Cu cât bunul Y este substituit într-un ritm mai rapid de către bunul
X , cu atât panta curbei de-a lungul căreia se face substituirea este mai
puternică.
Explicaţia economică a acestei situaţii face apel la utilitatea marginală,
pentru cazul unui consumator care doreşte să substituie bunul Y cu bunul X
(fig.2.7). Dacă ne plasăm iniţial în punctul A, rezultă că utilitatea totală Ut0
implică consumarea a cinci unităţi (y5) din bunul Y şi a unei unităţi (x1) din
bunul X. Consumarea unei unităţi suplimentare din bunul X (∆x=x2 - x1),
necesită un sacrificiu relativ important din bunul Y(∆y = y5 - y3). Dar pe măsură
ce substituirea se produce, unităţi suplimentare pentru consum se obţin cu
cedări din Y din ce în ce mai reduse. Utilităţile marginale a celor două bunuri
variază în sens invers şi diminuarea raportului |∆ y/∆x| este o expresie a
creşterii dificultăţilor de substituire.

Y
T
y5 - A

y4- ∆y
67
 αi
−∆y
y3 - P B RMS = ∆x
y2- ∆x
C
y1- Ut0

T’
0 x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 X

Fig. 2.7. Rata marginală de substituire a bunurilor.

2. Dacă bunurile sunt infinit divizibile, rata marginală de substituire

se poate defini pornind de la valoarea, în punctul respectiv, a pantei curbei de
indiferenţă. A şi B sunt două puncte situate pe aceeaşi curbă de indiferenţă,
ceea ce înseamnă că se obţine o satisfacţie egală dacă se consumă y5 + x1 sau
y3 + x2. Dacă consumatorul se găseşte în A şi doreşte să se plaseze în B,
trebuie să cedeze PA = ∆y, în schimbul lui PB = ∆x. Rata marginală de
substituire este dată de:
y5 − y3 PA ∆y
RMS = = = .
x2 − x1 PB ∆x
Pe măsură ce A se apropie de B, unghiul α se micşorează, iar raportul
|∆ y/∆x| are la limită valoarea pantei tangentei TT’ în punctul B. În punctul B,
RMS este egală cu panta tangentei la curba de indiferenţă.
În cazul unei drepte, raportul |∆ y/∆x| este identic în toate punctele
sale. De-a lungul unei curbe convexe, valoarea absolută a pantei se diminuează
de la stânga spre dreapta, ea luând alte valori în fiecare punct. Curba de
indiferenţă este deci convexă şi dacă presupunem că funcţia de utilitate este de
două ori derivabilă, atunci derivata secundă este pozitivă.
3. Rata marginală de substituire este egală cu raportul invers al
utilităţilor marginale a bunurilor X şi Y. Această proprietate se poate
demonstra cu ajutorul principiului compensării pierderii şi câştigului de
utilitate în cazul unei deplasări de-a lungul unei curbe de indiferenţă. În cadrul
fig.2.7, rata marginală de substituire este | dy/dx| = PA/RB pentru că arcul
AB este mic. Deoarece A şi B se găsesc pe curba de indiferenţă Ut0 , pierderea
de utilitate a lui Y trebuie să fie egală cu câştigul de utilitate a lui X, obţinut
în compensaţie. Trecând de la A la B, pierderea utilităţii este dată de utilitatea
marginală a lui y, Umy, multiplicată cu ∆y. Această pierdere trebuie să fie
integral compensată de către câştigul de utilitate exprimat prin Umx,
multiplicată prin ∆x.
68
 Raţionând pe baza unor creşteri infinit de mici ale cantităţilor
consumate din fiecare dintre bunuri, creşterea de utilitate, ţinând seama de
definiţia utilităţii marginale, se scrie:
dUt = Umx . dx, dacă se presupune că variază doar x;
dUt = Umy . dy, dacă se presupune că variază doar y.
Dacă x şi y variază simultan în sens invers, se poate scrie:
dUt = Umx . dx + Umy . dy.
O curbă de indiferenţă se defineşte prin constanţa utilităţii totale, ceea ce
permite determinarea RMS:
dUt = 0 = Umx . dx + Umy . dy,
de unde rezultă că:
Umx . dx = - Umy . dy

Umx dy
=− = RMS .
Umy dx
Dacă se consideră toate modalităţile prin care se poate calcula, rezultă
că RMS reflectă:
- la câte unităţi dintr-un bun trebuie să se renunţe atunci când se
doreşte consumarea unei unităţi suplimentare din alt bun, dacă se calculează
ca raport între variaţiile, în mărimi absolute, ale consumurilor din cele două
bunuri;
- de câte ori este mai mare utilitatea marginală a bunului substituit în
raport cu a bunului cu care se face substituirea, când RSM se calculează ca
raport între utilităţile marginale ale bunurilor;
- de câte ori este mai scump bunul substituit în raport cu bunul cu
care se face substituirea, dacă RMS se determină ca raport între preţurile
bunurilor.
Informaţiile complexe furnizate de modalităţile prin care poate fi
exprimată rata marginală de substituire a bunurilor face din ea un indicator
important în analizele economice.

4. ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
Consumatorul încearcă să obţină maximum de utilitate (satisfacţie) cu
ajutorul bugetului de care dispune. El plăteşte bunurile necesare cu venitul său
disponibil şi nu poate achiziţiona orice cantitate. Nivelul preţurilor nu este
influenţat de consumator care, în acest caz, este un “adaptor” de cantităţi.

4.1. Preliminarii

69
 Echilibrul consumatorului este o problemă de optimizare; el este
determinat în funcţie de totalul resurselor de care dispune şi de nivelul dat al
preţurilor. Consumatorul se află în echilibru atunci când pentru venitul
(bugetul) dat şi la preţuri determinate exogen obţine maximum de
utilitate.
Teoria echilibrului consumului a evoluat şi oferă răspunsuri din ce în
ce mai satisfăcătoare. Iniţial, optimizarea a rezultat din maximizarea
utilităţilor măsurabile cardinal şi a fost exprimată prin teorema egalizării
utilităţilor marginale ponderate. Apoi, optimizarea rezultă dintr-un echilibru
realizat în condiţiile existenţei unei constrângeri bugetare, plecând de la
curbele de indiferenţă potenţiale. În prezent, preferinţele consumatorului sunt
revelate prin alegerile sale efective şi raţionamentul are la bază curbele de
indiferenţă efective. Noţiunea de preferinţă revelantă a fost formulată de
P.Samuelson (1938) şi apoi reluată de J.R.Hicks.

4.2. Abordarea ordinală a echilibrului consumatorului

Prin intermediul curbelor de indiferenţă se formalizează preferinţele
subiective ale consumatorului şi se indică modul în care indivizii sunt dispuşi
să substituie între ele diferitele bunuri. Totodată, curbele de indiferenţă
sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului constă în atingerea celui mai
ridicat nivel al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea
respectivă. Pentru a alege, consumatorul ţine seama nu numai de preferinţe, ci
şi de posibilităţile sale care sunt limitate.
4.2.1. Dreapta bugetului şi spaţiul bugetar
Posibilităţile consumatorului sunt legate de venitul disponibil şi de
preţurile bunurilor. Aceste variabile sunt independente de decizia
consumatorului. Astfel, venitul consumatorului depinde, în esenţă, de salariu
individului, a cărei mărime se formează pe piaţa muncii, iar preţurile bunurilor
se formează prin confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa bunurilor respective.
Fie V bugetul de care dispune consumatorul pentru perioada
considerată; el nu poate fi depăşit şi trebuie cheltuit în totalitate pentru că, prin
ipoteză, nu există posibilitate de economisire. Consumatorul are la dispoziţie
bunurile X şi Y, iar preţurile acestora sunt px şi py. Ceea ce poate efectiv să-şi
permită consumatorul în raport cu venitul disponibil şi preţurile pieţei este pus
în evidenţă de constrângerea bugetară şi analizată cu ajutorul aşa-numitei linii
bugetare.
Constrângerea bugetară poate fi exprimată prin ecuaţia:
V = x . px + y . py.
Din constrângerea bugetară rezultă că

70
 V p
−x⋅ x .
y=
py py
Aceasta este ecuaţia unei drepte, dreapta bugetului, a venitului
disponibil, ce este reprezentată în fig. 2.8. Panta acestei drepte este
 px 
reprezentată de  − .
 py 


8- A
7-
6-
V p
y = p − p .x
x
5- *I
y y

4-
3- *P
2-
1- B
0 1 2 3 4 5 6 x
Fig. 2.8. Dreapta bugetului.
Pentru a trasa dreapta descrisă de ecuaţia constrângerii bugetare este
suficient să cunoaştem punctele A şi B, care reprezintă intersecţiile dreptei cu
axele de coordonate: pe ordonată, intersecţia exprimă cantitatea maximă ce
poate fi consumată din bunul Y dacă tot venitul este utilizat pentru cumpărarea
acestui bun, iar bunul X nu este luat în consum, ceea ce înseamnă că:
V = px . O + py . y
şi mai departe:
V
y = p = A.
y

Pe abscisă, punctul B exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată

din bunul X dacă întregul venit este utilizat pentru achiziţionarea lui:
V = px . x + py . O,
V
adică x= = B.
px
Panta dreptei bugetare, în mărime absolută este tangenta unghiului
ABO din triunghiul AOB:

71
 V
AO py p
tg ABO = = = x
OB V py
px
şi depinde de preţul relativ al celor două bunuri.
Ecuaţia constrângerii bugetare descrie modul în care evoluează
consumul lui Y în funcţie de consumul lui X. Dacă X =0, consumul lui Y este
la un nivel maxim (A = V/py); dacă X > 0, consumul lui Y se reduce cu partea
din venit cheltuită pentru X. Partea cu care se reduce consumul lui Y depinde
de mărimea lui px. De aici rezultă că ritmul în care Y se diminuează când X
creşte depinde de preţul relativ al celor două bunuri. Dacă px > py, cantitatea
din bunul Y se va diminua mai repede, dacă px < py, Y se va diminua mai lent.
În primul caz, panta este mai mare, iar în al doilea caz, panta este mai uşoară.
Dacă px = 0, adică bunul X este un bun gratuit, cantitatea din bunul Y nu s-ar
mai diminua, panta ar fi zero, iar dreapta bugetară ar fi o dreaptă orizontală.
Suprafaţa triunghiului AOB este numită suprafaţa bugetară. Ea
materializează ansamblul consumurilor efectiv realizabile, iar dreapta AB
constituie o limită între două zone ale planului pe care se realizează
maximizarea satisfacţiei.
Fiecare din punctele segmentului AB reprezintă o cheltuială identică
(V) cu o alocare diferită între cantităţile de bunuri cumpărate. Pentru
consumator, orice combinaţie dintre cele două bunuri care se găseşte pe
segmentul AB îndeplineşte condiţia restrictivă la limita ei maximă. Zona de
cumpărare şi alegere se găseşte în triunghiul OAB. Dacă cheltuiala se
situează în punctul P, cantităţile achiziţionate sunt inferioare posibilităţilor
oferite de venit, în schimb cumpărătorul nu îşi poate situa alegerea în punctul I
aflat în dreapta liniei bugetare.

4.2.2. Combinaţia optimală

Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza pe cale
grafică şi analitică.

4.2.2.1. Determinarea grafică a echilibrului consumatorului

Echilibrul consumatorului corespunzător maximizării utilităţii este dat

de punctul de tangentă a dreptei bugetului la una din curbele de indiferenţă.
Definirea echilibrului sau a optimului consumatorului implică confruntarea
dintre dreapta bugetului şi ansamblul curbelor de indiferenţă. Dacă sunt trei
curbe de indiferenţă, Ut1, Ut2, Ut3, curba Ut3 este eliminată întrucât nu are nici
un punct comun cu dreapta bugetului. Posibilităţile exprimate de C şi D se
72
supun constrângerii bugetare, însă curba Ut1 care trece prin punctele C şi D
este o curbă exterioară în raport cu Ut2. În punctele C şi D există o mai mică
satisfacţie decât în M (Ut2 > Ut1). În punctul C consumatorul este interesat să
substituie bunul Y cu bunul X care îi permite o creştere a satisfacţiei, iar în D
are interes să diminueze consumul din bunul X în favoarea bunului Y. În
ambele cazuri, interesul îl determină să se îndrepte spre M. Punctul M, care
este punctul de tangentă al dreptei bugetului la una din curbele de
indiferenţă, indică echilibrul consumatorului. El este unic, există în mod
necesar şi are sens doar cu ipoteza unor curbe convexe (fig. 2.9).
Pentru ca un punct de tangenţă să desemneze combinaţia de bunuri
care oferă maximum de satisfacţie, el trebuie să fie situat în acelaşi timp pe
cea mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă, dar şi pe linia bugetară aferentă
venitului disponibil.
Poziţia punctului M în plan permite atât caracterizarea nivelului de
utilitate maximă a consumatorului în funcţie de venit, cât şi structura
consumului (coordonatele yM şi xM). Consumatorul se află în stare de echilibru
când, înlocuind un bun cu altul, utilitatea totală nu se modifică. El a repartizat
optim venitul astfel încât există egalitate între utilitatea marginală a cantităţii
de bun X care poate fi cumpărat cu venitul şi utilitatea marginală a cantităţii
din bunul Y ce poate fi achiziţionată cu acelaşi venit.
y
A

M px Ut3
RMS =
Ym py
Ut2
D
Ut1
α
0 xM B x

Fig. 2.9. Echilibrul consumatorului.

În stare de echilibru, utilităţile marginale ale bunurilor cumpărate sunt

egalizate în toate modalităţile de folosire a venitului. Acest rezultat este
cunoscut sub denumirea de a doua lege a lui Gossen: raportul utilităţilor

73
marginale este egal cu raportul preţurilor sau utilităţile marginale
împărţite la preţuri sunt egale.
Într-adevăr, în orice punct al unei curbe de indiferenţă,
dy Um x dy px
RMS = − = . Panta dreptei bugetului este egală cu =− .
dx Um y dx py
Punctul M fiind situat în punctul de tangenţă al dreptei bugetului la
curba de indiferenţă U2, permite să se scrie:
Umx p x Umx Umy
= ⇒ =
Umy p y px py

4.2.2.2. Determinarea analitică a echilibrului consumatorului

Problema constă în a maximiza o funcţie de utilitate de forma Ut =

= f(x,y,z, …), ţinând seama de constrângerea bugetară V = xpx + ypy + zpz +
+ …. Pentru simplificare, se consideră că preferinţele se manifestă asupra
bunurilor X şi Y şi se poate utiliza metoda substituţiei sau metoda
multiplicatorului Lagrange.
Metoda substituţiei de determinare a echilibrului consumatorului
presupune luarea în considerare a funcţiei de utilitate cu două variabile
independente de tipul:
Ut = f(x,y),
căreia îi corespunde restricţia bugetară de forma:
V = xpx + ypy.
Din această restricţie reiese că:
V − xpx
y= .
py
Înlocuind în funcţia Ut pe y cu expresia sa de calcul, vom obţine o
funcţie de utilitate de o singură variabilă.
 V − xp x 
Ut= f  x , .
 py  
O funcţie oarecare atinge nivelul maxim atunci când sunt întrunite două
condiţii:
a) derivata de ordinul întâi a funcţiei de utilitate (care are
semnificaţia de utilitate, marginală) devină nulă:
Ut’= f’(t) = 0.
Cum raportul dintre utilităţile marginale este egal cu raportul dintre
preţuri,
dy p
=− x,
dx py
74
ţinând seama de expresia lui y în funcţie de x, utilitatea va fi maximă pentru:
dUt
= 0 ⇒ Utx ( − p x / p y ) = 0 .
dx
De unde rezultă
Ut ′x px Ut ′x Ut ′y
= ⇒ = .
Ut ′y py px py
Această relaţie reflectă faptul că un consumator va alege acea
combinaţie care să-i asigure maximum de satisfacţie în punctul în care
rata marginală de substituire va fi egală cu raportul preţurilor.
b) cea de a doua derivată (care exprimă variaţia utilităţii marginale) îşi
schimbă semnul şi devine negativă.
Ut’’=f’’(t)<0

Satisfacerea acestei condiţii este determinată de convexitatea curbelor

de indiferenţă. Dacă curbele sunt concave sau linii drepte, atunci linia
bugetului întâlneşte curbele de indiferenţă doar pe una din cele două
coordonate ceea ce semnifică existenţa unui consumator cu comportament
“monomaniac”, adică un individ care consumă numai un singur bun.
Prin calculul şi anularea primei derivate devine posibil obţinerea
valorii lui x. După verificarea semnului negativ a derivatei secunde, prin
introducerea valorii lui x în ecuaţia dreptei bugetului se obţine valoarea lui y.
În final se poate calcula valoarea funcţiei Ut pentru valorile lui x şi y.
Metoda multiplicatorului Lagrange presupune o funcţie de utilitate
Ut = U(x,y) şi constrângerea bugetară V. Pornind de la aceasta se formează:
L = U(x,y) + λ(V-xpx -ypy),
unde λ este multiplicatorul Lagrange. Când x şi y verifică constrângerea
bugetară, L este identic cu U(x,y).
Pentru a maximiza funcţia, se calculează derivatele parţiale şi se
anulează, obţinând rezultatele următoare:
∂ L/∂ x = U’x - λpx = 0 => λ =U’x/px;
∂ L/∂ y = U’y - λpy = 0 => λ = U’y/py;
∂ L/∂λ = V - xpx - ypy = 0 => V = xpx + ypy.
De aici
U ′x U ′y U ′x p
λ= = şi = x .
px py U ′y py
În stare de echilibru, multiplicatorul Lagrange, λ, este egal cu utilităţile
marginale raportate la preţuri şi respectiv, raportul dintre utilităţile marginale
este egal cu raportul dintre preţuri. El măsoară suplimentul de utilitate care
decurge dintr-o creştere unitară a resurselor pentru că:
dUt = U’xdx + U’ydy,
dUt = λdV.
75
 Dacă resursele cresc cu dV, utilitatea creşte cu λdV şi deci
multiplicatorul Lagrange măsoară creşterea utilităţii totale ca urmare a unei
relaxări în domeniul resurselor.

4.2.3. Modificări în echilibrul consumatorului

Echilibrul consumatorului este dinamic. El se modifică sub incidenţă
schimbării preferinţelor, a resurselor (bugetului) şi a preţurilor bunurilor.

4.2.3.1. Modificarea venitului consumatorului

Dacă nivelul venitului se modifică (preţurile bunurilor rămân
constante), dreapta bugetului se deplasează paralel cu ea însuşi spre dreapta sau
spre stânga, după cum venitul creşte sau scade, majorând sau reducând
domeniul de opţiune al cumpărătorului.
Pentru fiecare nivel de venit se poate determina optimul
consumatorului. Dacă unim ansamblul punctelor de optim, M1, M2, …, Mn,
obţinem ceea ce se numeşte curba consumului în raport cu venitul (curba
Engel), care arată modul în care combinaţiile de bunuri consumate se modifică
în funcţie de evoluţia bugetului consumatorului.

Y y y

M4
M4 M4 M3
M3 M3 M2
M2 M2 M1
M1 M1
0 (a) x 0 (b) x 0 c) x
Fig. 2.10. Curba consumului în raport cu venitul (Curba Engel).

Cazul “a” este cel mai frecvent: sporirea venitului determină creşterea
consumului, dar se modifică structura întrucât consumul bunului y creşte mai
mult decât consumul bunului x.
În cazul “b”, consumul celor două bunuri sporeşte în aceeaşi proporţie
şi structura consumului nu se modifică.
În graficul “c” este prezentat cazul bunurilor inferioare: atunci când
venitul creşte, poate avea loc o scădere a cantităţii consumate din unul dintre
bunuri; cantitatea consumată din bunul x scade după M2.
76
 Pentru cazuri particulare, considerate ca tipuri distincte de preferinţe,
curba Engel are forme specifice:
- pentru bunurile perfecte substituibile, consumatorul alege bunul mai
ieftin. Dacă px < py, atunci curba venit - consum se află chiar pe axa Ox în
situaţia în care cererea pentru bunul x devine la un moment dat de tipul V/px;
- pentru bunurile perfecte complementare, consumatorul va alege
aceeaşi cantitate din fiecare bun, curba venit - consum fiind dată de diagonala
care trece prin origine şi având panta px + py. În acest caz curba Engel va fi o
linie dreaptă.
Deşi curba Engel pare a fi o dreaptă pentru cazuri particulare, în fapt nu
sunt linii drepte pentru că la o creştere a venitului, cererea pentru un bun creşte
mult sau mai puţin rapid decât sporirea venitului.

4.2.3.2. Modificarea structurii preţurilor

Dacă structura preţurilor bunurilor de consum se modifică şi nivelul
venitului rămâne neschimbat, este afectat echilibrul consumatorului.
Presupunem că py este fix iar px este variabil. Dreapta venitului se
roteşte în jurul punctului său de intersecţie cu ordonata (V/py) este fix, prin
ipoteza) şi se deplasează spre dreapta sau stânga după cum px scade sau creşte.
În ipoteza în care preţul bunului X scade, are loc trecerea la un nivel de utilitate
mai ridicat pentru consumatorul în cauză.
Consecinţele scăderii lui px asupra structurii de consum se cer a fi
analizate în continuare. În fig. 2.11 (a) există o strictă complementaritate a
bunurilor X şi Y. Scăderea lui px face să crească consumul celor două bunuri,
iar structura de consum nu se modifică.
Cea mai frecventă situaţie este cea a bunurilor substituibile (fig.2.11.b).
În acest caz echilibrul consumatorului trece din M în M1 şi este posibil să
disociem un efect de substituire de un efect de venit. Scăderea lui px
determină creşterea puterii de cumpărare a venitului V de care dispune
cumpărătorul. Pentru a preciza acest fenomen, trasăm pe grafic o paralelă la
noua linie a bugetului AB’, astfel încât să fie tangentă în M’ la izocuanta pe
care se situa iniţial consumatorul. Prin construcţie, punctele M şi M’ reprezintă
acelaşi nivel de utilitate (se afla pe aceeaşi curbă de indiferenţă) şi noua
dreaptă reprezintă noul raport de preţuri.
Trecerea de la M la M’ reprezintă un efect pur de substituire, adică o
modificare în structura de consum care corespunde schimbării structurii
preţurilor când nivelul de utilitate se menţine constant. Trecerea de la M la M1
reprezintă un efect de venit: punctele M şi M1 sunt, prin construcţie, puncte de
echilibru care corespund aceleiaşi structuri de preţuri, dar unui volum diferit de
resurse. Totul se petrece ca şi cum consumatorul ar deveni mai bogat, iar
constrângerea s-ar deplasa spre dreapta.

77
 Are loc o creştere a consumului din bunul X al cărui preţ a scăzut.
Această creştere apare ca sumă a două efecte: efectul de substituţie m m’ şi
efectul de venit m m1.

Fig. 2.11. Echilibrul consumatorului în cazul bunurilor strict complementare

(a) şi bunurilor substituibile (b).

Efectul de venit (∆xv) se poate exprima prin relaţia:

∆x
∆xv = m1 - m’ = m.∆px . ,
∆V
în care ∆x/∆V este înclinaţia marginală spre consum din bunul X.
∆x
Cum ∆V = m . ∆px, rezultă că ∆xv = ∆V . .
∆V
Efectul de substituţie (∆xs) se poate dimensiona plecând de la egalităţile:
Umx ∆m′ U
px = = Umx pum ; = k. x ,
k ∆px Ut
în care k = Umx/px este utilitatea marginală a unei unităţi monetare; ∆m’/∆px -
variaţia cererii din bunul X determinată de reducerea preţului px, apreciată
numai ca efect de substituţie; Ux/Ut - greutatea specifică a utilităţii bunului X
în utilitatea totală Ut, şi pum = 1/k - preţul unei unităţi de utilitate marginală.
Aşadar
U U
∆xs = k x .∆px = ∆U mx x ,
Ut Ut

78
 în care ∆Umx = ∆px – k,
unde ∆Umx - sporul de utilitate marginală pe care reducerea preţului px o
asigură consumul de bunul X, cu cât sporeşte utilitatea marginală a bunului X
când preţul ei se reduce cu ∆px lei.
Efectul final (∆x) al reducerii preţului px va fi
∆x = ∆xv + ∆xs
∆x U
∆x = m . ∆px . + k . x . ∆px .
∆V Ut

Această relaţie este cunoscută sub denumirea de ecuaţia lui Slutski şi

care exprimă faptul că efectul de preţ este suma efectului de venit şi a efectului
de substituţie.
Curba preţ-consum evidenţiază o corelaţie fundamentală în
microeconomie; corelaţia dintre cantitatea cerută şi preţ, din care se poate
deduce curba cererii.

*
* *

REZUMAT

Continuitatea vieţii economice şi sociale presupune reluarea

permanentă a diverselor activităţi şi în primul rând a celor proprii domeniului
economic. În ciuda diversităţii lor, acestea pot fi grupate după sfera în care se
desfăşoară, definind generic: producţia, repartiţia, schimbul şi consumul Acesta
din urmă reprezintă atât finalitatea cât şi motivaţia reluării activităţii
economice. Consumul, ca proces, este legat de satisfacerea nevoilor prin
bunuri şi servicii; diversitatea acestora permite structurarea lui după anumite
criterii. Prin efectele sale, consumul îndeplineşte nu numai o funcţie utilitară ci
şi funcţii sociale.
Punctul de plecare în abordarea teoretică a consumului l-a constituit
comportamentul de maximizare a satisfacerii nevoilor consumatorului în
limitele unui venit în funcţie de preţuri, evidentă fiind imposibilitatea
surprinderii mutaţiilor de ordin calitativ. În timp, s-au adăugat şi alte limite în
modelarea comportamentului de consum, impuse de acţiunile statului, ale
producătorilor sau ale celorlalţi consumatori. Un pas mai departe a fost acela
prin care consumul a fost plasat în sfera raţionamentelor proprii costului de
oportunitate şi resursa timp a fost luată în considerare în condiţiile stabilităţii
preferinţelor.

79
 Satisfacerea nevoilor de consum presupune prezenţa bunurilor şi
aprecierea utilităţii lor. În raport cu intensitatea nevoii şi măsura satisfacerii
sale prezintă importanţă utilitatea totală şi utilitatea marginală. Măsurarea
utilităţii pune în discuţie utilitatea cardinală, dar şi utilitatea ordinală şi
curbele de indiferenţă. Tot prin prisma utilităţii şi a satisfacerii nevoilor de
consum, bunurile pot fi privite ca bunuri complementare sau bunuri
substituibile, rezultând de aici diferite forme ale curbelor de indiferenţă,
considerate ca expresie a funcţiei de utilitate. În acest context prezintă
importanţă cunoaşterea şi determinarea ratei marginale de substituire.
Echilibrul consumatorului presupune luarea în considerare a unui
model economic având ca funcţie obiectiv: maximizarea satisfacerii nevoilor,
iar ca restricţii cu caracter economic: nivelul preţurilor şi venitul disponibil. În
metoda grafică de determinare a echilibrului consumatorului, dreapta
bugetului delimitează spaţiul bugetar care conţine toate soluţiile posibile,
dintre care doar una este cea corespunzătoare funcţiei de maximizare şi care
este considerată optimă. Calea analitică de rezolvare a modelului presupune
folosirea metodei substituţiei sau a metodei multiplicatorului Lagrange.
Importante se dovedesc a fi modificările în echilibrul consumatorului în raport
cu venitul sau în raport cu structura preţurilor. În primul caz se ajunge la
Curba lui Engel, iar în cel de al doilea, la evidenţierea efectului de substituţie,
a celui de venit, precum şi a celui final.

80