Sunteți pe pagina 1din 114

DREPTUL CONSUMATORULUI

1
Tematica cursului

1. Capitolul I. Noţiuni introductive

2. Capitolul II. Protecţia consumatorilor în România

3. Capitolul III. Reprimarea clauzelor abuzive

4. Capitolul IV. Contractele comerciale la distanţă

5. Capitolul V. Contractele încheiate în afara spaţiilor


comerciale

6. Capitolul VI. Garanţia calităţii produselor în


condiţiile reglementării speciale a protecţiei
consumatorilor

2
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
– Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţă
– Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor
– Componentele sistemului de protecţie al consumatorilor
– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe
asupra izvoarelor
dreptului consumatorului.
– Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor
specifice materiei
şi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore

3
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Consumatorul şi protecţia sa în economia de piaţă
Economia de piaţă este o modalitate evoluată, complexă şi eficientă
prin carese realizează cooperarea dintre partenerii economiei; este
un sistem economic acărui organizare şi funcţionare se bazează pe
proprietatea privată şi se realizeazăprin mecanismele pieţei, într-un
cadru reglementat legislativ.O condiţie „sine qua non“pentru buna
funcţionare a economiei de piaţă oreprezintă orientarea întregii
producţii de bunuri şi servicii către satisfacerea în celmai înalt grad şi
în mod eficient a necesităţilor oamenilor şi ale societăţii înansamblul
său.
Deşi proclamă acest crez fundamental care consfinţeşte poziţia de
suveran aconsumatorului, există numeroase motive pentru care în
economia de piaţă aparenecesitatea protecţiei consumatorului, ca
parte componentă a protecţiei sociale dinorice ţară.În condiţiile
economiei de piaţă reale constatăm multe deficienţe ale
mecanismului ce pot afecta interesele consumatorilor conducând la
diminuarea suveranităţii sale.
Acestea sunt determinate de faptul că nu mai există o libertate de
alegere aconsumatorilor care sunt supuşi constrângerilor generate de
producţia de masă, declauzele contractelor standardizate şi de unele
manifestări monopoliste. Totodată,probleme ridică şi transparenţa
pieţei care nu este întotdeauna o realitate câtăvreme ceea ce domină
piaţa din acest punct de vedere este publicitatea al căreiscop îl
constituie promovarea vânzărilor, creştere volumului acestora şi
nufurnizarea de informaţii. În acelaşi timp, deficienţe serioase
întâlnim şi în ceea cepriveşte securitatea produselor ori accesul la
justiţie şi respectarea intereselorconsumatorilor în raport cu agenţii
economici.

Consumul şi consumatorul. Relaţiile consumatorilor cu


producţia şi comerţul
În calitatea sa de purtător al cererii, consumatorul joacă un rol
esenţial în cadrul mecanismului de piaţă. El constituie, în acelaşi
timp, elementul de referinţă al tuturor activităţilor pe care agenţii
economici le desfăşoară fie în calitate de
producători, distribuitori sau prestatori de servicii.Consumul
reprezintă un moment autonom, particular al reproducţiei şi al vieţii

4
sociale în general.El desemnează „procesul obiectiv prin care, pe
baza rezultatelor economice absolute, societatea în ansamblul său,
unităţile economice, instituţiile sociale şi fiecare cetăţean în parte îşi
satisface nevoile“. Totodată, consumul este elementul primordial al
activităţii economice, acesta fiind cel care declanşează şi stimulează
activitatea economică, îndeplinind şi o funcţie de reglare permanentă
cantitativă şi calitativă a producţiei. Ca practică şi experienţă socială,
apariţia consumului ţine de existenţa vieţii omului. Pentru a putea trăi,
oamenii trebuie să
consume, iar pentru a consuma este necesar să producă. Prin
urmare, perpetuarea vieţii umane determină, în mod obiectiv,
permanenţa consumului şi implicit a producţiei.În legătură cu
finalitatea consumului, teoria economică uzează consistent noţiuni
precum: nevoie, dorinţă, aspiraţie, utilitate etc.Conceptualizarea şi
utilizarea noţiunilor de consum şi consumator ţin de începutul
economiei politice clasice (W. Petty, Adam Smith, David
Ricardo),când s-a precizat locul şi rolul lor în procesul
reproducţiei.Astfel, reprezentanţii economiei clasice au creat mitul
consumatorului suveran, al individului care, neîngrădit de contrângeri
exterioare, îşi alege, pe baza unor calcule, acea structură de consum
care să-i aducă maximum de bunăstare. Totodată, consumul şi
consumatorul erau privite ca puncte terminus.Peste circa un secol,
neoclasicii (L. Walras, C. Menger) au pus bazele teoriei
consumatorului raţional. Pentru adepţii acestei teorii, consumatorul
este un agent final care, cu venitul câştigat şi în limitele acestuia,
caută să cumpere de pe piaţă un anumit număr de bunuri şi servicii în
intenţia de a-şi satisface propriile nevoi şi dorinţe. Pentru
„antieconomişti“(J. Attali, M. Guillaume) abordarea neoclasică a
consumului şi consumatorului este doar pură teorie. Acum, consumul
şi consumatorii sunt considerate produse ale culturii şi civilizaţiei, ale
istoriei societăţii, motiv pentru care nevoile nu pot fi considerate,
atemporal,independente de organizarea economică şi socială. În
acelaşi timp, neoclasicii sunt acuzaţi că se adresează doar nevoilor
fiziologice, excluzând din analiză alte funcţii importante ale
consumului care vizează statutul social.
Noua teorie a consumului îşi are esenţa în premisa potrivit
căreia consumul nu este un act final ci unul intermediar.
Consumatorul nu mai este doar un beneficiar
de satisfacţii aflat la capăt de drum, de data aceasta el însuşi îşi
„produce“ satisfacţiile. Este nevoie să procedăm la unele delimitări în

5
raport de frecventele utilizări în literatura de specialitate a termenilor
de consumator şi client (în limba engleză consumer şi costumer).
Consumatorii sunt toţi indivizii, fără o selecţie de preferinţă,
putând fi pentru ofertanţi fie persoane cunoscute, fie anonime
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice
care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant.
Aşadar, clienţii sunt persoane concrete, predominant în sfera
serviciilor, având comportamentul consumatorului de rutină. Ei
reprezintă un segment de consumatori cunoscut de ofertant, cu o
anumită loialitate faţă de firmă sau faţă de o marcă de produs, tip de
serviciu etc. Deşi clientul este şi consumator nu orice consumator
poate fi, în toate situaţiile, considerat ca făcând parte din clientela
ofertantului. Putem spune că legătura dintre client şi ofertant este mai
durabilă, pe când cea cu un consumator anonim este trecătoare.
În analiza mecanismelor pieţei este mai larg răspândit termenul
de consumator, ca element caracteristic pentru procesul consumului.
Consumatorul este orice subiect al cărui comportament este îndreptat
spre satisfacerea necesităţilor sale. În orice fel de economie rolul
consumatorului este de neînlocuit. Pentru teoria protecţiei
consumatorului interesează consumul neproductiv (final) al indivizilor
(populaţiei). Trebuie precizat că, actul de
cumpărarea este conştientizat în urma prelucrării nu doar a
necesităţilor care l-au determinat, dar şi a informaţiilor pe baza cărora
se face alegerea. Îl avem în vedere aici pe consumator şi nu pe
cumpărător. Deosebirea este esenţială dată fiind de raportarea în tim
la produsul cumpărat: numai odată ce produsul sau serviciul este
consumat, se realizează comparaţia între nevoia ce a determinat
cumpărarea şi rezultatul obţinut în satisfacerea acestei nevoi.
În legislaţia românească, consumatorul este definit ca fiind
„persoana fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii,
care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau
servicii, în fara activităţii sale profesionale“. O definiţie asemănătoare
întâlnim şi în Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului. În
concordanţă cu normele comunitare în materie, consumatorul este
definit ca
persoană fizică, nu juridică, legiuitorul având în vedere numai
utilizatorul final, individual. Această persoană dobândeşte bunuri în
scop personal şi nu în interesul
exercitării profesiunii sale. Astfel, nu intră în accepţiunea legii
româneşti ca fiind consumator o persoană juridică care este

6
prezumată că are capacitatea economică şi juridică de a-şi urmări
singură interesele. În acelaşi timp consumatorul este privit şi printr-o
accepţiune mai largă, acordându-i-se o dimensiune colectivă. Tocmai
această dimensiune colectivă a făcut puternice asociaţiile de
consumatori şi a determinat guvernele să ia în considerare
revendicările acestora. Pentru o evaluare corectă a nevoilor de
producţie şi consum în scopul satisfacerii cât mai depline a
consumatorilor şi a producătorilor, este utilă analiza structurii
consumatorilor, care scoate în relief tipurile de consumatori
cunoscute.
Este vorba, mai întâi, de consumatorul individual, care trebuie
analizat cu dintr-o viziune complexă, cu toate nevoile, preferinţele,
obiceiurile şi trebuinţele sale. Aşadar, el trebuie privit nu numai ca
fiinţă biologică, ci şi prin prisma
aspiraţiilor sale.
Consumatorul individual este, în acelaşi timp, şi unul „colectiv“,
în dubla sa ipostază de membru al unei familii şi membru al societăţii.
Fiind membru al unei familii se poate afirma că avem de-a face cu un
consumator colectiv cu nevoi şi trebuinţe specifice şi cu un
comportament bine
definit. Familia este un puternic grup de referinţă. Formată din două
sau mai multe persoane care împărtăşesc acelaşi set de norme şi ale
căror relaţii determină un comportament interdependent, familia, ca
grup de referinţă se distinge prin
următoarele caracteristici: contactul direct între membrii săi;
consumul comun; subordonarea nevoilor individului celor ale
grupului; rolul de agent de cumpărare. Prin urmare, caracteristicile
familiei, constituie un factor important în analiza consumului şi
consumatorilor, studiul consumatorilor la acest nivel furnizând o serie
de concluzii pozitive pentru producţia şi comerţul cu bunuri şi servicii.
Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizaţiile,
instituţiile care achiziţionează produse şi servicii pentru propriile
nevoi. Amintim aici şcolile,
spitalele, bisericile, societăţile particulare şi publice, care consumă
produse, echipamente, servicii etc. Acestea pot fi considerate ca un
segment de consumatori intermediari între producători şi
consumatorii individuali finali. Practic, ceea ce produc şi oferă
organizaţiilor de consum ajunge tot la consumatorii individuali,
aceştia determinând de fapt natura şi structura consumului. Acest tip
de consumator este tratat destul de puţin în literatura de specialitate

7
deoarece, pe de o parte, ponderea sa în cadrul pieţei este relativ
restrânsă, iar pe de altă parte, datorită modalităţilor specifice de
satisfacere. Cererea unităţilor, a instituţiilor îmbracă forme particulare
ca şi mecanismele lor de formare şi manifestare, ceea ce le
deosebeşte de cele ale familiilor şi ale consumatorilor individuali. În
ceea ce priveşte decizia de cumpărare, aceasta este luată în mod
diferit pentru fiecare din cele trei tipuri de consumatori. Luarea
deciziei de cumpărare este un proces complex iar cunoaşterea
modului
cum se formează efectiv aceste decizii, şi mai cu seamă cine este
consumatorul, reprezintă informaţii absolut necesare atât pentru
producători cât şi pentru distribuitori.
Prin umare, consumul a fost şi rămâne un proces de graniţă care
face legătura nu numai între producător şi consumator, dar şi între
activitatea economică şi cea socială în general. Pentru acest motiv
interesează care este raportul consumului cu producţia. Consumul
este esenţial pentru reluarea procesului de producţie căci el
validează deciziile luate în cadrul acestui proces iar atunci când
acestea au fost corecte, consumul creează vidul care trebuie umplut
prin realizarea unui nou produs. Oferta producătorilor este
determinată de cererea consumatorilor. Producătorii trebuie să
adapteze permanent performanţele şi preţurile produselor oferite la
solicitarea consumatorilor. Sunt astfel stimulaţi acei producători care
se află cel mai aproape de nevoile de consum, şi înainte de toate de
raportul preţ-calitate. În acelaşi timp, consumatorul are un rol
important în stimularea concurenţei şi contribuie la îmbunătăţirea
funcţionării pieţei prin alegerile pe care le face, alegeri bazate pe
informaţiile de care dispune. De asemenea trebuie avut în vedere şi
legătura consumului cu comerţul. Sistemul de relaţii ale comerţului cu
consumatorii poate fi structurat în trei mari domenii. Primul dintre
acestea vizează organizarea unui cadru adecvat de dialog cu
consumatorii. Acest demers presupune cunoaşterea unor fenomene
complexe, referitoare atât la relaţia dintre consumator şi societate, cât
şi la o serie de aspecte care sunt specifice evoluţiei procesului de
vânzare-cumpărare. El cuprinde următoarele forme: consultarea;
întâlniri periodice cu consumatorii; realizarea unor conferinţe
periodice, consultaţii sau demonstraţii în marile magazine, utilizarea
mass-mediei pentru acţiunile de informare şi publicitate comercială.
Cel de al doilea domeniu al relaţiilor dintre comerţ şi consumatori este
acela al creării unei ambianţe propice realizării actului de vânzare-

8
cumpărare. În acest scop se realizează o informare largă şi operativă
a consumatorilor, educarea gusturilor acestora şi orientarea
consumului.
Ultimul domeniu este asigurarea unor raporturi
corespunzătoare între vânzători şi cumpărători, care constituie
principala componentă a sistemului de relaţii analizat. Relaţia comerţ
- consumatori scoate în relief rolul activ al comerţului care este
evidenţiat de o cât mai bună cunoaştere a celor doi parteneri,
producătorul şi consumatorul, precum şi de utilizarea unor mijloace
care să faciliteze comunicaţia în ambele sensuri.

1.2. Protecţia consumatorului - componentă de bază a protecţiei


sociale
Nevoile consumatorilor sunt elemente de care agenţii
economici trebuie să ţină seama în contextul economiei de piaţă. În
cadrul acesteia, piaţa, locul de întâlnire a nevoilor consumatorilor
exprimate prin cerere, cu cele ale producătorilor exprimate prin
ofertă, va purta mereu amprenta modului de rezolvare a conflictului
dintre producător şi consumator. În acest context, în absenţa oricărei
restrângeri, acţiunea brutală a forţelor pieţei ar putea genera
inegalităţi şi conduce la neglijarea necesităţilor sociale. Prin urmare,
este necesară existenţa unor reglementări prin care să se instituie
premisele unui mediu concurenţial loial şi o protecţie a
consumatorului iar aceasta din urmă trebuie să fie considerată o
componentă de sine stătătoare a politicii de protecţie socială.
Protecţia socială poate fi analizată atât într-un sens larg, ce
cuprinde întreaga protecţie a societăţii şi a omului, inclusiv drepturile
acestuia, cât şi în sens restrâns, ce are în vedere numai latura ei
economică. În acest context, protecţia consumatorului este
concretizată printr-un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică
sau privată destinată de a asigura respectarea intereselor
consumatorilor. Numai că, dacă protecţia socială presupune un
transfer de fonduri de la stat sau de la agenţii economici privaţi către
consumator, ca rezultat al majorării preţurilor de consum (indexările
sau compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia consumatorului
înseamnă protejarea acestuia împotriva riscului de a achiziţiona sau
de a i se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea
ori interesele sale legitime.
Într-o economie care prosperă rolul consumatorului devine din
ce în ce mai complex. Totodată el este confruntat în cadrul

9
raporturilor de piaţă cu multiple dezechilibre sub aspect economic,
educaţional etc. Pentru aceste motive sunt necesare anumite
intervenţii guvernamentale şi nonguvernamentale care îşi găses
expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.
Protecţia consumatorilor poate fi definită ca o activitate umană
conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui
scop concret corespunzător unor obiective specifice fiecărei zone şi
perioade din programele de protecţie.
În acest context, protecţia consumatorilor îmbracă atât forma
unei mişcări generale pentru respectarea intereselor consumatorilor,
cât şi a unor acţiuni speciale, cu programe bine determinate în timp şi
spaţiu.

1.3. Cunoaşterea comportamentului consumatorului - condiţie


de bază a asigurării
protecţiei sale
Cum arătam, consumatorul constituie o entitate complexă,
diversă şi dinamică care derivă din multitudinea factorilor implicaţi, ca
şi din posibilităţile lor, practice nelimitate de agregare.
Comportamentul consumatorului este un element al
comportamentului economic al acestuia, care la rândul său,
reprezintă o formă de manifestare a comportamentului uman în
general.
Cum se arată în literatura de specialitate, comportamentul este
„ o manieră specifică prin care organismul uman…este determinat să
răspundă, printr-un ansamblu de reacţii, la solicitările mediului intern
şi extern, căutând să se adapteze la necesităţile nou intervenite“.
În definirea comportamentului uman se consideră ca fiind esenţiale
următoarele trei elemente: stimul (cauză), nevoia (dorinţă), obiectiv
(scop). În consecinţă comportamentul este efortul de a elimina
tensiunea dată de nevoie prin urmărorea obiectivelor, a căror
realizare, neutralizează cauzele tensiunii create. Lato sensu,
comportamentul consumatorului cuprinde întreaga conduită a
utilizatorului final de bunuri materiale şi imateriale, incluzând spre
exemplu şi comportamentul alegătorilor sau al pacienţilor unui medic.

10
Comportamentul consumatorului
În acelaşi timp, comportamentul consumatorului a mai fost
descris şi ca fiind o interacţiune dinamică referitoare la impresie şi
percepţie, conduită şi întâmplări
naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează schimbările
survenite în propriile vieţi (American Marketing Association). În raport
de cele prezentate putem formula următoarele concluzii:
- comportamentul consumatorului este dinamic;
- comportamentul consumatorului determină interacţiuni;
- comportamentul consumatorului determină schimburi între oameni.
Este şi motivul pentru care comportamentul consumatorului
impune pentru investigarea sa o abordare interdisciplinară. În
contextul analizei de mai-sus putem defini comportamentul
consumatorului ca reprezentând totalitatea actelor decizionale ale
persoanei sau grupului de
persoane, legate în mod direct de dobândirea şi utilizarea bunurilor şi
serviciilor în vederea satisfacerii nevoilor prezente şi viitoare, inclusiv
procesele decizionale
care preced şi determină aceste acte.
1. Drepturile fundamentale ale consumatorilor şi apărarea lor
Într-o societate democratică, fundamentată pe economia de
piaţă, trebuie să existe raporturi contractuale negociabile iar nu relaţii
de constrângere sau dominare. Calitatea de consumator aparţine
tuturor cetăţenilor, iar drepturile cetăţeanului în calitatea sa de
consumator, sunt drepturi fundamentale ale omului. Fenomenele de
dezechilibru ale raportului dintre comercianţi şi consumatori
au impus cu necesitate statuarea unor drepturi ale consumatorilor. În
acelaşi timp, necesitatea protecţiei drepturilor consumatorilor a apărut
datorită multiplicării practicilor abuzive în domeniul concurenţei,
precum şi a utilizării unor forme agresive sau şocante de vânzare
care, echivalează, de cele mai multe ori cu o presiune exercitată
asupra consumatorilor.
1.1. Drepturile consumatorilor la nivel mondial
Conceptul privind „drepturile consumatorilor“ îşi are originea în
„Carta drepturilor consumatorilor“, definită de preşedintele Kennedy,
în anul 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului
american. Acesta este considerat primul semn prin care administraţia
recunoştea justeţea principiilor pentru care luptau reprezentanţii
consumatorilor. În viziunea Cartei, drepturile consumatorilor comportă
următoarele elemente: dreptul la siguranţă, dreptul de a fi informat,

11
dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. La rândul său, preşedintele
Nixon a adăugat alte două drepturi ale consumatorului, şi anume:
dreptul de a-i fi înregistrată insatisfacţia şi dreptul de a-i fi auzite
reclamaţiile. În anul 1975, preşedintele Gerald Ford a afirmat că
trebuie să-i fie recunoscut consumatorului şi dreptul la educaţie în
calitatea sa de consumator. Sub presiunea mişcării consumeriste s-a
adăugat al şaptelea drept, anume cel al unui mediu nepoluat.
În anul 1977, în urma întâlnirilor avute cu mai mulţi activişti
pentru protecţia consumatorilor, preşedintele Carter a instituit aceste
drepturi ca fiind fundamentale. Ulterior, la nivelul O.N.U. prin
Rezoluţia nr. 39-248 din aprilie 1985, s-a elaborat un set de principii
şi măsuri fundamentale cu scopul de a proteja consumatorii faţă de
produsele, serviciile sau procesele care pot să le pună în
pericol sănătatea, precum şi să promoveze interesele legitime ale
consumatorilor.
În acest document sunt exprimate următoarele drepturi ale
consumatorilor:
- protecţia consumatorilor faţă de produsele care le afectează
sănătatea şi siguranţa;
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- accesul la informaţii corecte, care să permită consumatorilor să facă
o alegere în conformitate cu necesităţile exprimate;
- dreptul de a fi educat în calitate de consumator;
- dreptul de a fi despăgubit în mod eficient;
- libertatea consumatorilor de a-şi prezenta interesele în cadrul
proceselor decizionale care îi afectează. La rândul său, Organizaţia
Internaţională a Uniunilor de Consumatori
– IOCU, constituită în anul 1960, a elaborat următoarea formulare a
drepturilor consumatorilor:
- dreptul la satisfacerea nevoilor;
- dreptul la siguranţă;
- dreptul de a fi informat;
- dreptul de a alege;
- dreptul de a fi ascultat;
- dreptul la despăgubiri;
- dreptul la educare;
- dreptul la un mediu ambiant sănătos.
Pentru statele membre ale Comunităţii Europene, Consiliul Europei a
adoptat în anul 1973 „Carta pentru protecţia consumatorilor“, unde
sunt precizate principiile unei politici eficiente de asistenţă, de

12
reparare a daunelor, informare, educare şi reprezentare a
consumatorilor. Sunt avute în vedere următoarele drepturi care
figurează de altfel în documentele oficiale ale ţărilor europene:
- dreptul la protecţia împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau
de a i se presta un serviciu care ar putea să-i prejudicieze sănătatea,
securitatea sau viaţa, ori să-i afecteze drepturile şi interesele legitime;
- dreptul de a fi informat complet, corect şi precis asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât
decizia pe care o va lua în legătură cu achiziţionarea unui produs sau
solicitarea unui serviciu să corespundă cât mai bine nevoilor sale;
- libertatea consumatorului de a alege produsele şi serviciile pe care
le apreciazăca fiind cele mai potrivite pentru satisfacerea nevoilor lui
de consum;
- dreptul consumatorului de acces liber la pieţele, magazinele,
furnizorii de produse şi servicii;
- dreptul consumatorului de a fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate
de calitatea necorespunzătoare a produselor şi/sau serviciilor;
- dreptul consumatorului de a se organiza în diverse forme asociative.

1.2. Drepturile consumatorilor în legislaţia română


Cadrul legislativ existent în România în domeniul protecţiei
consumatorilor,rezultat al procesului de armonizare cu acquis-ul
comunitar, asigură fundamental recunoaşterii şi respectării drepturilor
fundamentale ale consumatorilor. Astfel, O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor, instituite în cuprinsul art. 3 principalele
drepturi ale consumatorilor, şi anume:
- dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de achiziţiona un produs
sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa,
sănătatea sau securitateaori să le afecteze drepturile şi interesele
legitime;
- dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra
caracteristiclor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât
decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât
mai bine nevoilor lor;
- dreptul de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
- dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de
produse şi servicii de calitate;
- dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop
mijloacele prevăzute de lege;

13
- dreptul de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor,
în scopul părării intereselor lor.
În raport de textul legal, putem concluziona că exprimarea
drepturilor onsumatorilor este consfinţită prin:
- existenţa unui cadru legislativ şi instituţional;
- disponibilităţile autorităţilor de a ţine seama de grupurile din
societatea civilă;
- posibilitatea ca individul să-şi exprime interesele prin intermediul
unor rganizaţii nonguvernamentale care se constituie în mod voluntar.
Pentru realizarea în practică a acestor dispoziţii menţionăm mai
multe odalităţi. Prima implică un consumator educat, informat, dar
presupune un roces de educare a consumatorului. A doua modalitate
este cea administrativă, rin care cetăţenii responsabilizează
administraţia să acţioneze pentru restabilirea egii. Cea de-a treia
modalitate este cea judecătorească, care presupune o acţiune
în justiţie pentru soluţionarea unui litigiu de consum.Existenţa
drepturilor implică şi responsabilităţi. În primul rând consumatorii
trebuie să fie conştienţi de rolul şi funcţia lor în economie. În al doilea
rând cnsumatorii pregătiţi şi informaţi trebuie să acţioneze efectiv.
Totodată consumatorii au o mare responsabilitate de a evita poluarea
aerului, a apei, a solului, de a exercita un consum responsabil, de
evitare a risipei. Consumatorii au responsabilitatea de a fi oneşti în tot
ceea ce fac. Vânzătorii oneşti şi cumpărătorii oneşti promovează
interese reciproce. Într-o societate liberă consumatorii au dreptul şi
responsabilitatea de a protesta. Funcţia protestului poate fi exercitată
fie individual fie colectiv. Ei pot exercita această funcţie prin a sprijini
sau ase opune la propunerile legislative.

2.3. Apărarea drepturilor consumatorilor


Crearea mişcărilor de apărare a consumatorilor este răspunsul
dat de către aceştia imperfecţiunilor pieţei. Ea constituie o
contraputere a consumatorilor faţă de puterea deţinută de producători
şi distribuitori.
Caracterul organizat al mişcării, larga audienţă la public a
acţiunilor întreprinse, presiunea exercitată asupra întreprinderilor
soldată cu plata unor despăgubiri, retragerea anumitor produse şi
servicii de piaţă, recunoaşterea publică a unor erori, cât şi asupra
legiuitorului pentru elaborarea unor reglementări care să apere
efectiv interesele consumatorilor, au transformat consumerismul într-
o mişcare de amploare, o forţă care nu mai poate fi ognorată.

14
Mişcarea consumeristă este descrisă ca un grup eterogen de indivizi
independenţi, grupuri şi organizaţii care urmăresc să protejeze
drepturile consumatorilor.

responsabilitaţi
În viziunea altor specialişti consumerismul este mai degrabă o
forţă socială abstractă, alcătuită din părţi componente nelegate între
ele. Aceste componente includ Sindicatul Consumatorilor, avocaţi ai
consumatorilor, publiciştii Rapoartelor Consumatorilor, agenţiile de
reglementări guvernamentale şi Biroul de Afaceri prospere. Cu toate
că, la nivel mondial problema apărării drepturilor consumatorului
datează de o perioadă relativ scurtă de timp, există ţări unde se
poate vorbi de o tradiţie în această activitate. Dintre acestea,
menţionăm S.U.A. ca ţară promotoare a mişcării consumeriste.
Marile probleme cu care se confruntă în zilele noastre consumatorii
îşi au originea în anii 60 ca rezultat al unor evenimente precum:
- proiectul de lege al preşedintelui Kennedy privind drepturile
consumatorilor (1962);
- cartea lui Ralph Nader despre industria automobilului (Unsafe at
Any Speed, 1965);
- cartea lui Vince Packard despre abilitatea afaceriştilor de a convige
(Hidden Persuaders, 1966);
- cartea lui Rachel Carson despre degradarea mediului înconjurător
de către concernele industriale (Silent Spring, 1968).
Oficialităţile americane au fost nevoite să ia poziţie faţă de acestea
astfel încât în anul 1967, preşedintele S.U.A. a declarat în faţa
Congresului recunoaşterea acestei mişcări. În următorii 4-5 ani
această recunoaştere a fost urmată de adoptarea unor legi referitoare
la protecţia consumatorilor. O analiză a istoriei consumerismului
evidenţiază că mişcarea acestuia este ciclică, devenind, iarăşi, o forţă
puternică în viitorul apropiat. Astfel, după scăderea interesului faţă de
consumator în perioada anilor 80, asistăm în present la o revigorare a
protecţiei caracterizată prin acţiuni intense şi variate precum şi
prin elaborarea unor reglementări ample şi eficiente în domeniu.
Criticii mişcării consumeriste o consideră idealistă sau orientată spre
bunăstare. În realitate ea este rezultatul unor nevoi crescânde ale
consumatorilor care trebuiau să fie auzite iar punctele lor de vedere
trebuiau luate în considerare de către lumea afacerilor şi de către
guvernanţi. Mişcarea consumeristă, ca expresie a conflictului dintre
consumatori şi vânzători pe piaţă, este o mişcare economică şi nu

15
una socială. Atâta timp cât va exista piaţa, va exista şi o mişcare a
consumatorilor. Primele manifestări ale mişcării consumeriste au avut
loc în S.U.A. Aici s-a constituit Consumers Union, o asociaţie cu
peste 5 milioane de membri, cu publicaţii şi acţiuni recunoscute de
factorii de decizie guvernamentali şi de managerii marilor companii.
Primele asociaţii de consumatori apar în Anglia secolului al XIX-lea
sub forma unor cooperative de consum constituite în scopul de a
cumpăra produse de consum individual direct de la depozitele en-
gros. În S.U.A., în anii 30, apar sociaţiile de consumatori cu
obiectivele din prezent. Ele sunt organizate pe robleme generale ale
protecţiei consumatorilor cât şi pe grupe de produse.
Activitatea acestor asociaţii se remarcă printr-o serie de elemente
inedite ca de xemplu, publicarea rezultatelor obţinute în urma
efectuării de comparaţii între produsele de acelaşi tip, oferite de
producători. În ţările Europei occidentale, dezvoltarea economică
accelerată după anii 50 asociată cu libertatea de exprimare a
cetăţeanului, au generat apariţia asociaţiilor
de consumatori. State precum Marea Britanie, Belgia, Olanda,
Franţa, Germania înregistrează evoluţii semnificative ale activităţii
asociaţiilor de consumatori de la aspecte punctuale, cu caracter
revendicativ, la elaborarea unor strategii de amploare. Ca o etapă
firească în evoluţia lor, asociaţiile consumatorilor din S.U.A,
Marea Britanie, Olanda, Belgia, Australia formează, în anul 1960,
IOCU (International Organisation of Consumers Unions - Organizaţia
Internaţională a Uniunilor de Consumatori) cu sediul la Londra.
Fixându-şi ca obiective fundamentale: structurarea mişcării
internaţionale a consumatorilor şi reprezentarea lor în cadrul
organizaţiilor internaţionale, IOCU este reprezentantul intereselor
consumatorilor în:
- Consiliul economic şi social al ONU (ECOSOC);
- Organizaţia pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură a ONU (UNESCO);
- Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD);
- Consiliul Europei;
- Comisia Codex Alimentarius;
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
- Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie;
- Organizaţia Internaţională de Standardizare.
Două categorii de indicatori ai consumerismului pot determina
audienţa mişcării consumeriste. Aceştia sunt indicatorii de atitudine şi
indicatorii de comportament.

16
Indicatorii de atitudine identifică consumeriştii plecând de la scoruri
asupra scărilor de atitudine în ceea ce priveşte publicitatea, conştiinţa
socială, atitudinea privitoare la întreprindere.
Indicatorii de comportament sunt, la rândul lor, foarte diverşi. Unii
identifică consumeriştii ca fiind cei care se abonează la publicaţii ale
organizaţiilor de apărare a consumatorilor iar alţii îi definesc ca fiind
membri ai asociaţiilor de consumatori sau militanţi ai unei asociaţii.
Încă din perioada 1965-1970, consumatorul nu mai este considerat
un simplu cumpărător sau utilizator de bunuri sau servicii, ci o
persoană interesată de aspecte ale vieţii sociale care pot direct sau
indirect să-l afecteze în calitatea sa de consumator.
În România, mişcarea consumeristă este legată de apariţia pieţei
libere şi constă în:
- constituirea unor organizaţii şi asociaţii proprii ale consumatorilor
(prima asociaţie care promovează interesele consumatorilor s-a
format în anul 1990, când s-a constituit Asociaţia pentru Protecţia
Consumatorilor);
- implicarea puterii publice în procesul de protecţie a consumatorilor
prin elaborarea unei legislaţii care să răspundă necesităţilor generate
de asigurarea protecţiei consumatorilor şi prin organizarea unor
instituţii de specialitate care să vegheze asupra protecţiei
consumatorilor.
2. Componentele sistemului de protecţie a consumatorilor
În condiţiile unei economii de piaţă reale s-au constatat
numeroase deficienţe ale funcţionării mecanismelor care ar regla,
teoretic, poziţia în cadrul pieţei a diverşilor actori economici. Evident
că defavorizaţii sunt consumatorii ale căror interese sunt adeseori
variate şi care nu dispun de capacitatea necesară de
negociere cu agenţii economici. În acest context se identifică
necesitatea unei politici de protecţie a consumatorilor, în ea fiind
implicaţi o serie de factori, fiecare având un rol bine definit.
2.1. Politica de protecţie a consumatorilor pe plan mondial
Necesitatea unei politici coerente privind protecţia
consumatorilor este determinată de constatarea că funcţionarea
corectă a pieţei este împiedicată, în mod semnificativ de eşecurile şi
distorsiunile funcţionalităţii ei. Toate acestea limitează rolul şi
influenţa consumatorului pe piaţă şi aceasta din cauza:
- deficitului concurenţial generat de practicile monopoliste şi
contractile restrictive;

17
- deficitului informativ determinat de limitele impuse prevederilor
legate de informarea consumatorilor;
- deficitului contractual sau de tranzacţie cauzat de poziţia slabă în
cadrul negocierilor sau chiar absenţa totală a unui reprezentant al
consumatorilor în cadrul unui comerţ din ce în ce mai standardizat;
- deficitului de securitate datorat circulaţiei unui număr nepermis de
bunuri care produc accidente, a produselor defectuoase şi
periculoase pe o piaţă fără frontiere etc.;
- deficitului accesului la justiţie şi aplicării legilor câtă vreme bariere
financiare, psihologice şi culturale acţionează contra asistenţei legale
şi accesului la organismele judiciare;
- deficitului de reprezentare determinat de numeroase dificultăţi
privind asigurarea unei reprezentări eficiente a consumatorilor în
forurile politice, economice şi juridice de luare a deciziilor la nivel
local şi statal.
Sunt cauze şi eşecuri a căror prezenţă este şi mai accentuată în
economiile şi/sau pieţele în tranziţie iar acestă situaţie impune
necesitatea unor măsuri corective prin care să se dea posibilitatea
consumatorilor să exercite un rol eficace aşa cum se întâmplă pe
pieţele cu adevărat concurenţiale. Este motivul pentru care trebuie
acordată prioritate consolidării instrumentelor concurenţiale şi
informaţionale: interzicerea contractelor care diminuează concurenţa
liberă şi favorizează abuzurile celor cu poziţii dominante; interzicerea
reclamelor înşelătoare; etichetarea produselor şi indicarea preţurilor
şi tarifelor; amplificarea volumului informaţiilor referitoare la
caracteristicile de siguranţă ale produselor şi serviciilor etc.
Problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei
teoriei şi practicii economice şi juridice din toată lumea. Teoria
protecţiei consumatorilor este din ce în ce mai mult studiată la nivelul
diverselor comunităţi internaţionale, guvernamentale şi
nonguvernamentale, împreună cu stabilirea cadrului necesar,
legislativ şi instituţional pentru asigurarea unei protecţii reale a
consumatorilor.
În acest context Organizaţia Naţiunilor Unite a considerat să
pună în discuţia structurilor sale problematica protecţiei
consumatorilor, elaborându-se în acest sens documentul intitulat
„Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor“ prin care s-a
urmărit ca guvernele tuturor ţărilor să dezvolte, să
întărească şi să menţină o politică eficientă de protecţie a
consumatorilor în accord cu principiile directoare declarate.

18
Principiile directoare se referă, în principal, la următoarele domenii:
- siguranţa de consum, adică, produsele achiziţionate pentru consum
să nu prezinte pericol pentru sănătatea consumatorilor;
- promovarea intereselor economice ale consumatorilor;
- adoptarea de standarde privind siguranţa în utilizarea bunurilor de
consum;
- asigurarea condiţiilor de distribuţie pentru bunurile de consum
esenţiale;
- asigurarea posibilităţilor de compensare a daunelor suferite de
consumatori;
- realizarea de programe pentru educarea şi informarea
consumatorilor.
Un rol important în protecţia consumatorilor îl are Organizaţia
Internaţională a Uniunilor de Consumatori care sprijină organizaţiile
consumatorilor din întreaga lume. Organizată ca o fundaţie nonprofit
ea reprezintă interesele a peste 200 de organizaţii din toată lumea.
Direcţiile de sprijin afirmate în cadrul IOCU vizează următoarele
aspecte:
- promovarea colaborării între membrii săi;
- extinderea mişcării consumeriste şi sprijinirea organizaţiilor
consumeriste nou create;
- reprezentarea intereselor consumatorilor în forurile internaţionale.
De altfel, „Principiile Directoare“declarate de către O.N.U. sunt
rezultatul eforturilor pe plan internaţional ale acestei organizaţii.
În anul 1978 a fost creat în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii
Louvain- Neuve din Belgia, Centrul de Drept al Consumatorilor ce are
ca obiectiv participarea la realizarea programelor de cercetare în
domeniul dreptului consumatorilor. Încercând să impună dreptul
consumatorilor între preocupările ştiinţifice ale institutelor de studiere
a dreptului, Centrul de Drept al Consumatorilor pune la dispoziţia
celor interesaţi documente legate de această ramură a dreptului.
2.2. Sisteme de protecţie a consumatorilor în Uniunea
Europeană
Politica comunitară în domeniul protecţiei consumatorilor a
beneficiat de o reglementare specifică prin Tratatul de la Maastricht
care a introdus în Tratatul CE un nou titlu XI (devenit XIV) - „Protecţia
consumatorilor“. Primele acţiuni concrete venite în sprijinul protecţiei
consumatorilor le-au constituit elaborarea a două programe
preliminare pentru informarea şi protejarea drepturilor fundamentale

19
ale consumatorilor adoptate de Consiliu la 14 aprilie 1975 şi 19 mai
1981.
În cadrul acestor programe au fost stabilite 5 obiective
fundamentale menite să asigure protecţia consumatorilor şi anume:
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- protecţia sănătăţii şi securităţii consumatorilor;
- dreptul la repararea daunelor provocate prin utilizarea normală a
bunurilor;
- dreptul de participare şi reprezentare la luarea deciziilor;
- dreptul la informare şi publicitate.
Primul obiectiv vizează domenii esenţiale precum: încheierea
contractelor, indicarea corectă a preţurilor, combaterea publicităţii
mincinoase, controlul de calitate al bunurilor, protecţia originii
produselor etc. Al doilea obiectiv are menirea de a determina crearea
unui sistem rapid de informare asupra calităţii produselor, măsuri de
control şi verificare ce se impugn în cazul unor produse specifice
(produse cosmetice, farmaceutice etc.), controlul de securitate pe
care îl implică folosirea jucăriilor, a produselor electrice etc. Pentru
punerea în practică a celui de–al treilea obiectiv s-au adoptat
numeroase directive care reglementează răspunderea pentru
produsele defectuoase. Acestora li se adaugă Directiva nr. 85/374 a
Consiliului care reglementează accesul consumatorilor la justiţie şi
Directiva nr. 1998/27 care priveşte acţiunile în justiţie pentru protecţia
consumatorilor. Realizarea următorului obiectiv este asigurată prin
activităţi organizate în cadrul structurilor instituţionalizate precum:
Comitetul consumatorilor – serviciu care funcţionează la nivelul
Comisiei Europene din 1973 - şi Biroul european al
consumatorilor. Aceste structuri îndeplinesc atribuţii de informare şi
consultare, prezentând Comisiei propuneri în sprijinul adoptării de
acte normative comunitare care să protejeze interesele
consumatorilor.În martie 1995 a fost creată Direcţia Generală XXIV,
cu un caracter distinct în aparatul administrativ al Comisiei, care este
organizată în următoarele
compartimente:
- relaţii cu alte instituţii comunitare şi cu organizaţiile de consumatori;
- conceperea şi aplicarea legislaţiei;
- siguranţa produselor şi serviciilor;
- politica pentru calitate şi accesul pe piaţă;
- informarea şi educarea consumatorilor;
- tranzacţii financiare.

20
Dreptul la informare şi publicitate este consacrat într-un număr
însemnat de acte juridice comunitare precum:
- Directiva nr. 79/112 a Consiliului din 18.12.1979 privind etichetarea,
prezentarea şi publicitatea produselor alimentare modificată prin
Directiva 97/4 din 27. 01. 1997 care stabileşte în sarcina
producătorilor obligaţia de a indica denumirea produselor şi alte
caracteristici cum sunt: termenul de valabilitate, compoziţie, cantitate
- Directiva nr. 98/6 a Parlamentului European şi a Consiliului din
16.02.1998 privind modalităţile de indicare a preţurilor produselor
comercializate;
- Directiva nr. 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 prin care se
interzice publicitatea mincinoasă, modificată prin Directiva 97/ 55/CE
din 6 octombrie 1997.
- Prin Recomandarea nr. 28/276 din 30 martie 1998, Comisia a
stabilit principiile aplicabile autorităţilor naţionale, altele decât
tribunalele competente, să reglementeze litigiile consumatorilor.
Aceste principii se referă la: eficacitatea si legalitatea măsurilor, la
dreptul de reprezentare, la accesul liber la aceste
proceduri, la independenţa, transparenţa si caracterul contradictoriu
al procedurilor de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor;
- Prin Recomandarea 2001/1016 a Comisiei din 4 martie 2001 au fost
indicate organele extrajudiciare cu atribuţii in solutionarea pe cale
amiabilă a litigiilor consumatorilor;
- La 12 ianuarie 2000, Comisia a publicat Cartea albă asupra
securităţii alimentare. Dintre obiectivele stabilite în acest document
privind protecţia consumatorilor cele mai importante se referă la:
- necesitatea instituirii unei Autorităţi europene independente cu
atribuţii în domeniul monitorizării măsurilor privind siguranţa
alimentară;
- elaborarea unui cadru juridic adecvat;
- crearea unor sisteme de control naţionale armonizate;
- instituirea unui dialog social organizat intre consumatori, producători
şi comercianţi.
În prezent Uniunea Europeană concepe politica de protecţia a
consumatorilor ca o doctrină de sine stătătoare cu obiective, priorităţi
şi mijloace proprii, specifice. Este o orientare recunoscută clar prin
Tratatul de la Maastricht care legitimează pe deplin caracterul distinct
şi autonom al politicii faţă de consumator şi o recunoaşte ca parte
integrantă a politicii generale privind piaţa internă.

21
O politică activă în ceea ce-i priveşte pe consumatori este strâns
legată de imperfecţiunile inerente ce caracterizează funcţionarea
pieţei interne. De altfel, încă de la instituirea Pieţei comune, întreaga
ideologie comunitară a fost fundamentată pe baza respectării a 4
libertăţi fundamentale:
- libertatea de circulaţie a mărfurilor;
- libertatea de circulaţie a persoanelor;
- libertatea de circulaţie a capitalurilor;
- libertatea de circulaţie a serviciilor.
Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a
obiectivelor comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o
liberalizare cât mai mare a schimburilor de bunuri şi servicii între
statele membre. Realizarea pieţei commune a constituit prima etapă
în cadrul procesului de integrare comunitară. Deoarece progresele
înregistrate până în jurul anului 1980 nu s-au ridicat la nivelul
obiectivelor comunitare propuse, Comunitatea a hotărât să
procedeze la o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai
eficiente de aplicare în practică astfel că a propus realizarea unei
„pieţe interne“.
Piaţa internă este definită ca: „un spaţiu fără frontiere, în care
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor se
desfăşoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunităţii,
funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale“. Actul Unic European,
semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, a incorporate conceptul
de piaţă internă în Tratat şi a stabilit ca termen limită pentru
finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992.
În acest context a fost liberalizată circulaţia capitalului, au fost
eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi
persoanelor, s-au înregistrat progrese în privinţa libertăţii de stabilire
şi prestări servicii. În acest cadru se poate afirma că realizarea pieţei
interne în care produsele şi serviciile să poată circula liber, pe de o
parte, şi protecţia consumatorilor din statele ce alcătuiesc această
piaţă, pe de altă parte, reprezintă două politici distincte cu obiective
oarecum contradictorii. În timp ce constituirea pieţei unice urmăreşte
eliminarea barierelor comerciale dintre statele integrate, pentru a
asigura o circulaţie liberă, statele şi cetăţenii lor obstrucţionează, nu
de puţine ori, aceste iniţiative invocând pretextul apărării şi garantării
securităţii consumatorilor de pe pieţele naţionale. În acest context
realizarea echilibrului necesar între interesul de a crea şi consolida
piaţa unică şi de a asigura protecţia consumatorilor este o sarcină

22
dificilă pentru orice stat şi autoritate multinaţională. Promovarea
intereselor consumatorilor trebuie privită înainte de toate ca parte
integrantă a unei politici generale axate pe bunăstarea cetăţenilor.
Înfiinţarea unei vaste pieţe interne constituie mijlocul şi nu scopul
creării Uniunii Europene. Ori de câte ori se naşte un conflict între
politica pieţei interne şi reglementările naţionale ce au ca obiect
protecţia consumatorilor se găseşte un remediu, câtă vreme măsurile
naţionale nu reprezintă forme deghizate de protecţionism, care de
cele mai multe ori îl constituie armonizarea prevederilor legislative ale
statelor membre. Asperităţile şi chiar elementele de conflict dintre
normele dreptului comunitar şi normele juridice ale statelor membre
nu vor putea fi eliminate decât prin „armonizarea legislaţiei“, proces
care a început chiar din momentul adoptării Tratatelor constitutive ale
Comunităţilor Europene şi care este în continuă desfăşurare şi în
prezent.
Normele comunitare referitoare la protecţia consumatorilor
impun un înalt nivel de protecţie însă, în anumite domenii, statele
membre pot aplica nivele de protecţie mai ridicate, norme mai severe
decât cele din legislaţia comunitară, cu condiţia ca ele să nu creeze
piedici în schimburile comerciale.
Spaţiul Uniunii Europene cunoaşte mai multe sisteme de
protecţie a consumatorilor. Un prim sistem este cel german care
lărgeşte sfera intereselor protejate de dreptul concurenţei neloiale.
Aici afirmarea drepturilor de protecţie a consumatorilor s-a realizat în
cadrul Legii pentru reprimarea concurenţei neloiale ce are un dublu
scop, respectiv apărarea intereselor individuale ale comercianţilor,
îmbinată cu apărarea intereselor consumatorilor. În sistemul francez,
alături de dreptul concurenţei neloiale care rămâne în cadrul său
clasic, s-a dezvoltat în paralel un drept al consumatorilor, protecţia
acestora fiind asigurată prin reglementări speciale care prevăd, în
majoritatea cazurilor, răspunderi penale.
Sistemul suedez asigură protecţia consumatorilor, în principal,
prin intervenţia statului, neexistând organizaţii independente care au
drept scop exclusiv acest domeniu. Menţionăm şi sistemul italian în
care există un fel de cod privat de autoreglementare, care are la bază
libertatea contractuală şi sistemul belgian unde este reglementată
amănunţit obligaţia de informare a consumatorului, sunt definite şi
sancţionate clauzele abuzive fiind constituită o Comisie specială, care
poate fi sesizată în legătură cu asemenea clauze.

23
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Arătaţi care sunt sistemele de protecţie a consumatorului în
Uniunea europeană ?
TEMĂ DE REFLECŢIE
Drepturile fundamentale ale consumatorilor
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare
întrebare.
1. Consiliul Europei a adoptat in anul 1973:
a) “Carta drepturilor consumatorilor”;
33
b) “Carta pentru protecţia consumatorilor”;
c) “Principii directoare pentru protecţia consumatorilor”;
d) nici-un răspuns valabil.
2. Protecţia consumatorilor presupune:
a) un transfer de fonduri de la stat către consumator;
b) un transfer de fonduri de la operatorii economici către
consumator;
c) protejarea acestora împotriva riscului de a achiziţiona sau de a i
se presta un serviciu care să-i pună în pericol viaţa, sănătatea ori
interesele legitime;
d) nici-un răspuns valabil.
3. Intervenţia statului ca modalitate de asigurare a protecţiei
consumatorului
este specifică:
a) - sistemului german;
b) – sistemului francez;
c) - sistemului italian;
a) - nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. b); 2. c); 3. d).

24
CAPITOLUL II
PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN
ROMÂNIA
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
– Mijloace prin care statul asigura protectia consumatorilor
– Principiile dreptului consumatorului
– Obligaţia de informare
– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe asupra
principiilor protectiei consumatorilor si analiza obligatiei de
informare,
principal instrument de asigurare a protectiei consumatorilor.
– Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei
şi înţelegerea semnificaţiei acesteia.
= 3 ore

25
CAPITOLUL II
PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA
Stadiul atins de protecţia consumatorilor în România reclamă în
continuareperfecţionarea formelor şi mijloacelor care să asigure un
caracter permanentacestui proces. Deşi apropierea legislativă şi
comportamentală de standardelecomunitare a înregistrat progrese,
România trebuie să asigure ca legislaţia sa sădevină compatibilă cu
cea a Comunităţii.
1. Mijloace prin care statul asigură protecţia consumatorilor
Principalele mijloace prin care statul asigură protecţia
consumatorilor au în vedere următoarele direcţii:
- instituirea unor drepturi - garanţii referitoare la calitatea produselor
şi serviciilor;
- informarea consumatorului;
- garanţii contractuale preventive ;
- sancţionarea practicilor comerciale abuzive.
Totodată, reglementările în domeniul protecţiei consumatorilor sunt
guvernate de o serie de principii cu rol esenţial în interpretarea şi
aplicarea normelor legale. Astfel, din punctul de vedere al protecţiei
consumatorilor distingem următoarele principii:
1. Principiul liberei concurenţe.
O componentă de bază a economiei de piaţă o constituie libera
competiţie, concurenţa dintre agenţii economici. Însăşi Constituţia
României prevede că statul trebuie să asigure „libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie“(art.135). Prin legi speciale
sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera
concurenţă precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestora.
Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect. Pe de o
parte, legea interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de
poziţie dominantă care periclitează existenţa concurenţei, protecţie
care este realizată prin dispoziţiile Legii nr. 21/1996 asupra
concurenţei. Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea
folosirii mijloacelor nelicite în scopul atragerii clientelei (concurenţa
neloială), protecţie ce face obiectul Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale. Regulile juridice ale concurenţei
instituite prin Legea nr. 21/1996 în acord cu reglementările Uniunii
Europene au în vedere atingerea următoarelor scopuri:
- protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei;
- protecţia consumatorilor;

26
- lupta împotriva comportamentelor monopoliste, practicilor
anticoncurenţiale care tind să falsifice sau să înlăture concurenţa.
2. Principiul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii
consumatorilor.
Protecţia vieţii şi integrităţii fizice a persoanelor este un drept
natural regăsit de-a lungul timpului în toate civilizaţiile, filosofiile şi
religiile. Acestui principiu etic fundamental al umanităţii îi corespunde
formularea juridică a obligaţiei de securitate. Dreptul fundamental al
consumatorului de a fi protejat împotriva riscului achiziţionării de
produse care îi pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau îi pot
prejudicia interesele legitime este consacrat expres în art. 3 lit. a) din
O.G. nr.21/1992. La rândul său art. 4 din acelaşi act normativ
interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care,
utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor. Dispoziţii similare întâlnim şi în art. 22 din
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului care interzice
comercializarea produselor ce imită produsele alimentare, fără a fi
astfel de produse şi care prezintă riscul de a pune în pericol
sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Regăsim acest principiu şi în Legea nr. 245/2004 privind
securitatea generală a produselor ce are ca scop asigurarea
consumatorilor că produsele puse pe piaţă sunt sigure (art.1). În
acelaşi timp, potrivit art. 3 din lege, producătorii sunt obligaţi să pună
pe piaţă numai produse sigure legea instituind în sarcina lor dar şi a
distribuitorilor obligativitatea informării consumatorilor cu privire la
riscul produselor. Si O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea
produselor şi serviciilor de piaţă obligă deopotrivă producătorii şi
importatorii să introducă pe piaţă numai produse sigure pentru viaţa,
sănătatea şi securitatea consumatorilor.
3. Principiul protecţiei intereselor economice ale
consumatorului.
Este consacrat în art. 8 şi 9 din O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor, ambele plasate în Capitolul 3 al legii intitulat
„Protecţia intereselor economice ale consumatorilor“.
Conform acestor reglementări agenţii economici sunt obligaţi să pună
pe piaţă numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor
prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu
consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive.

27
2. Obligaţia de informare
În contextul interesului manifestat pe plan european şi naţional
pentru protecţia consumatorilor, obligaţia de informare a câştigat
teren. În acest fel, s-a apreciat că se reîntregeşte echilibrul
contractual în condiţiile în care, datorită complexităţii vieţii economice
şi a existenţei unor produse de asemenea complexe, posibilităţile de
informare ale consumatorului se dovedesc sumare. În România,
cadrul legal general privind obligativitatea informării şi educării
consumatorilor este instituit în Capitolul VI din Codul consumului.
Consumatorii informaţi sunt consumatorii protejaţi iar în raport de
reglementările legale distingem între:
- dreptul la informare consacrat de O.G. nr. 21/1992 [art. 3 lit. b); art.
10 alin. (1)lit. b)] şi,
- obligaţia de informare instituită prin dispoziţiile aceluiaşi art. 3 lit. b)
din O.G. nr. 21/1992.
Într-o definiţie pe care o reţinem, obligaţia de informare constă
în obligaţia de a comunica consumatorului în calitate de creditor al
acestei obligaţii, un summum de cunoştinţe necesare formării unui
consimţământ valid la încheierea contractului, executării în bune
condiţii a acestuia, sau folosirii produsului ori serviciului achiziţionat în
mod corespunzător propriilor nevoi.Punctele de vedere exprimate în
analiza acestei obligaţii au generat mai multe clasificări ale obligaţiei
de informare, în raport de diferite criterii.
O primă clasificare distinge între:
- obligaţia de informare propriu-zisă atunci când priveşte fapte
obiective cum ar fi preţul, caracteristicile produselor ori serviciilor etc.;
- obligaţia de consiliere atunci când priveşte sfătuirea potenţialului
contractant în legătură cu oportunitatea încheierii contractului.
Unii autori au considerat că între obligaţia de informare şi cea
de consiliere există o diferenţă de nuanţă, prima având un domeniu
mai redus decât cealaltă şi pivind o categorie diferită de informaţii în
timp ce alţi autori au apreciat, dimpotrivă, că obligaţia de consiliere nu
este decât o expresie a informării. O altă clasificare a obligaţiei de
informare cuprinde:
- obligaţia de informare precontractuală menită să asigure un
consimţământ valid pentru încheierea sau modificarea contractului;
- obligaţia de informare contractuală menită să asigure executarea în
bune condiţii a contractului.

28
Primei categorii i-ar corespunde o răspundere delictuală,
angajată pe tărâmul viciilor de consimţământ, iar celei de a doua, o
răspundere contractuală ce poate îmbrăca forme diferite.
După aria de cuprindere distingem între:
- obligaţia de informare generală care poate fi precontractuală sau
contractuală;
- obligaţia de informare specială făcută în scopul cunoaşterii unor
aspecte tehnice legate de mijloacele electronice utilizate la
încheierea contractului.
Din punctul de vedere al debitorului obligaţiei de informare aceasta
poate fi:
- unilaterală când incumbă doar uneia dintre părţi, de regulă
comerciantului;
- bilaterală când cade atât în sarcina comerciantului cât şi a
consumatorului care îl informează pe vânzător în legătură cu scopul
pentru care achiziţionează un produs sau un serviciu.
Din perspectiva obiectului obligaţiei de informare reţinem că aceasta
va purta asupra tuturor informaţiilor apte de a influenţa voinţa
beneficiarului de a achiziţiona un produs/serviciu sau necesare şi
utile folosinţei acestuia. Pentru a ne afla în prezenţa obligaţiei de
informare trebuie îndeplinite anumite condiţii. În acest sens doctrina
reţine următoarele:
- informaţiile pe care le deţine debitorul obligaţiei să fie pertinente
(apte să influenţeze consimţământul creditorului obligaţiei) şi;
- ignoranţa creditorului să fie legitimă în sensul că lipsa de cunoştinţe
privind obiectul contractului să nu îi fie imputabilă.
Indiferent de formele pe care le îmbracă obligaţia de informare
asigură o reală protecţie a consumatorului în relaţiile sale cu
comerciantul profesionist. Este adevărat că obligaţia de informare
este o creaţie a dreptului modern al statelor occidentale care a
consacrat în vederea asigurării protecţiei consumatorului mai multe
remedii al căror regim general se depărtează substanţial de cel al
obligaţiilor civile şi comerciale. Plecând de la reglementările legale
existente doctrina apreciază că instituirea prin lege a obligaţiei de
informare are o dublă justificare:
- remedierea situaţiei juridice a dezechilibrelor contractuale şi,
- remedierea limitelor teoriei clasice a viciilor de consimţământ, în
mod particular eroarea şi dolul.
Sintetizând opiniile exprimate putem reţine ca fundament juridic
pentru instituirea prin lege a obligaţiei de informare, buna-credinţă ce

29
trebuie manifestată cu prilejul executării contractelor şi care este
necesar a fi extinsă şi în perioada precontractuală tocmai datorită
inegalităţii de informaţie a părţilor contractante. Modalităţile de punere
în executare a obligaţiei de informare sunt din cele mai
diverse. O primă modalitate reprezentând forma principală de
transmitere a informaţiei este cea scrisă. O consacră art. 20 din O.G.
nr. 21/1992 şi art. 13 din Legea nr. 178/2000 privind produsele
cosmetice. Astfel, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992, informaţiile
trebuie să fie concretizate în înscrisuri care conţin date specifice:
eticheta, cartea tehnică şi instrucţiuni de utilizare [art. 20 alin. (2)
modificat] pentru produsele de folosinţă îndelungată. Tot pentru
produsele de folosinţă îndelungată, se cere să fie însoţite de o
declaraţie de conformitate (eventual) şi de un certificat de garanţie.
Informaţiile trebuie scrise obligatoriu în limba română fără a exclude
posibilitatea prezentării produsului şi într-o limbă străină alături de
limba română (art. 20 alin. ultim). De asemenea, potrivit Legii
legii nr. 178/2000, produsele cosmetice pot fi puse pe piaţă numai
dacă pe recipient şi pe ambalaj informaţiile sunt inscripţionate vizibil,
lizibil şi cu caractere care nu se şterg uşor.
Demonstraţia este o altă modalitate de punere în executare a
obligaţiei de informare aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 22 din
O.G.nr. 21/1992, potrivit căruia agenţii economici sunt obligaţi să
demonstreze consumatorilor, la cerea acestora, cu ocazia cumpărării,
modul de utilizare şi funcţionalitatea produselor ce urmează a fi
vândute; la lansarea pe piaţă a produselor, aceştia sunt obligaţi să
efectueze demonstraţii de utilizare. De mare actualitate şi în continuă
expansiune în direcţia informării consumatorilor este pagina de web.
Ea este utilizată la încheierea contractelor prin mijloace electronice,
regimul juridic al acestor contracte fiind reglementat de Legea nr.
455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind
comerţul electronic care finalizează cadrul de reglementare a
operaţiunilor comerciale desfăşurate cu ajutorul instrumentelor IT& C.
De altfel acest demers legislativ s-a bazat pe dispoziţiile unor acte
normative europene care au reuşit deja să contribuie, într-un mod
semnificativ, la dinamizarea comerţului virtual în spaţiul Uniunii
Europene. Aceste acte normative constituie un instrument juridic aflat
la îndemâna consumatorilor on-line care pretind o protecţie juridică
adecvată în raporturile cu orice comerciant din spaţiul virtual.
Consumatorii se bucură astfel de un tratament de favoare în
domeniul încheierii contractelor prin mijloace electronice, fiind mai

30
eficient protejaţi decât ceilalţi destinatari, în raporturile cu furnizorii de
servicii.
Prin dispoziţiile art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 365/2002 se
instituie o obligaţie precontractuală de informare în sarcina
furnizorului de servicii informaţionale ce poartă asupra unor elemente
necesare formării consimţământului destinatarului.
O altă modalitate de realizare a obligaţiei de informare o
constituie publicitatea comercială. Ea are menirea de a asigura
cunoaşterea existenţei diferitelor produse şi servicii cu accent pe
comunicarea elementelor de noutate, spre deosebire de etichetare
care este destinată cunoaşterii mărcii, a naturii produselor, a
caracteristicilor lor precum, greutate, termen de valabilitate, conţinut.
Legiuitorul defineşte publicitatea în art. 4 din Legea nr.
148/2000 aceasta fiind văzută ca orice formă de prezentare a unei
activităţi comerciale, industriale,artizanale sau liber-profesioniste,
având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii, de drepturi
şi obligaţii. Scopul publicităţii este sporirea vânzărilor şi pentru a
combate efectele negative ale publicităţii înşelătoare s-a adoptat
Legea nr. 148/2000. Potrivit art. 5 din lege publicitatea trebuie să fie
decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritual responsabilităţii
sociale, legiuitorul interzicând în art. 6 formele de publicitate
înşelătoare. Neexecutarea obligaţiei de informare atrage după sine o
varietate de sancţiuni dată fiind natura diferită a informaţiilor. Acestea
pot fi grupate în:
- sancţiuni extracontractuale: nulitatea relativă şi daunele interese
având temei delictual, atunci când neexecutarea obligaţiei de
informare întruneşte condiţiile dolului reticent. Răspunderea
delictuală intervine atât pentru fapta proprie cât şi pentru fapta
lucrului în condiţiile art. 1000 C.civil în măsura în care conţinutul
informaţiei poate fi considerat „lucru“în sensul legii civile. Putem
reţine aici răspunderea furnizorilor de conţinut angajată potrivit art. 21
alin. (2) din Legea nr. 365/2002. Furnizorul de conţinut este persoana
care pune la dispoziţia terţilor informaţii (text, imagine, muzică). Se
consideră că un furnizor de conţinut este ţinut să răspundă de
exactitatea acestuia iar răspunderea intervine pentru un
conţinut ilicit sau prejudiciabil;
- sancţiuni contractuale: daune-interese pe temei contractual sau
rezoluţiune/reziliere. Răspunderea poate fi angajată pentru vicii
ascunse, pentru evicţiune sau pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiei de predare în contractile translative de proprietate.

31
Sarcina probei executării obligaţiei de informare revine
debitorului obligaţiei adică comerciantului (art. 72 din Codul
consumului) în timp ce sarcina probei existenţei obligaţiei de
informare incumbă consumatorului în calitate de creditor al acestei
obligaţii, conform art. 1169 C. civ. În dreptul român obligaţia de
informare este consacrată expres şi în cuprinsul altor acte normative
din sfera protecţiei consumatorilor. Menţionăm aici O.G. nr. 107/1999
privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice
care consacră, în Capitolul 2, intitulat „Informarea consumatorului de
servicii turistice“ o obligaţie de informare. Potrivit legii, orice informaţii
privind pachetul de servicii turistice, preţul acestuia şi toate celelalte
condiţii aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de
detailist consumatorului, trebuie să conţină indicaţii corecte şi
clare, care să nu permită interpretări echivoce. Materialele publicitare
turistice puse la dispoziţia consumatorului în vederea încheierii
contractului – cataloage sau pliante-trebuie să indice, în mod lizibil,
clar şi precis, preţul şi informaţiile corespunzătoare referitoare la:
destinaţie, ruta de parcurs, mijloacele de transport
utilizate, serviciile de masă oferite şi categoria de clasificare a
unităţilor de alimentaţie (art. 5 lit. a-j), precum şi o serie de alte
informaţii care trebuie furnizate turistului înaintea plecării (art. 8 lit. a-
d). Aceste informaţii privesc faza precontractuală. Pentru perioada
contractuală este reglementată obligaţia de informare din partea
furnizorului de servicii turistice în cadrul Capitolului 3 intitulat
„Contractul de organizare de călătorii turistice“. Conform art. 13, în
cazul în care agentul de turism modifică unilateral (în situaţii speciale)
una din prevederile esenţiale ale contractului, are obligaţia să
informeze despre aceasta pe consumator cu cel puţin 15 zile înainte
de plecare. Din acest moment, se naşte în sarcina consumatorului
obligaţia de a comunica agenţiei dacă acceptă noile condiţii sau
reziliază unilateral contractul, în termen de 5 zile de la înştiinţarea
modificării survenite.
Obligaţia de informare se regăseşte şi în domeniul asigurărilor
principalul debitor fiind în acest caz asiguratul. Existenţa acestei
obligaţii îşi are temeiul în art. 13 al Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România. Primul alineat al articolului
citat se referă la comunicarea faţă de asigurător a parametrilor
riscurilor la data încheierii contractului iar alineatul secund are în
vedere modificările riscului survenite pe perioada derulării
contractului

32
TEST DE AUTOEVALUARE
Prezentaţi obligaţia de informare
TEMĂ DE REFLECŢIE
Natura juridica a obligaţiei de informare
46
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare
întrebare.
1. Asigură un consimţământ valabil pentru încheierea
contractului:
a)- obligaţia de consiliere;
b)- obligaţia de informare specială;
c)- obligaţia de informare precontractuală;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. Publicitatea asigură:
a)- cunoaşterea naturii produselor;
b)- cunoaşterea existenţei produselor;
c)- cunoaşterea mărcii produselor;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. Sarcina probei existenţei obligaţiei de informare revine:
a) -consumatorului;
b) – comerciantului;
c) – furnizorului de conţinut;
a) - nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. c) ; 2. b); 3. a).

33
CAPITOLUL III
REPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
– Noţiuni introductive
– Buna – credinţă în contracte
– Contractele de adeziune
– Aspecte de drept comparat
– Clauzele abuzive în dreptul intern
– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la
regimul juridic al clauzelor abuzive.
– Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei
şi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore

34
CAPITOLUL III
REPRIMAREA CLAUZELOR ABUZIVE
1. Preliminarii
Reprimarea clauzelor abuzive constituie unul din elementele
esenţiale alese delegiuitor pentru protecţia intereselor economice ale
consumatorilor.Dreptul la protecţia intereselor economice constituie
unul dintre drepturile fundamentale ce se regăsesc în programele
preliminare ale comunităţilor europene, iar mai nou, sunt enumerate
exhaustiv în art. 129A din Tratatul de la Maastricht (modificat prin
Tratatul de la Amsterdam). Având în vedere situaţia economică a ţării
– simpla raportare la indicatorul PSB (produsul social brut) alcătuit
din adiţionarea PIB (produsul intern brut) la PEB (produsul extern
brut) arată că România, cel puţin în momentul actual, este o
ţară de consumatori şi nu de producători – precum şi cerinţele de
armonizare cu legislaţia comunitară, legiuitorul nostru se află într-o
reală dilemă.
Principiile clasice enunţate de codul civil sunt încă de
actualitate dar cu toate acestea, în dreptul civil român nu există un
principiu general de natură să asigure în mod direct echilibrul
contractual, în situaţia în care un consumator consimte la încheierea
unui contract ce conţine o clauză abuzivă. Astfel, odată încheiat
contractul, acesta se va impune, conform vechiului adagiu: “Qui dit
contractuel, dit juste„. În căutarea unui echilibru contractual, dat fiind
principiul autonomiei de voinţă, al libertăţii contractuale şi forţei
obligatorii jurisprudenţa şi doctrina au dezvoltat teorii remediu în
cadrul sistemului. Dintre acestea amintim:
- teoria cauzei. Potrivit dispoz. art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză
sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un
efect“. Raţionând potrivit textului de lege, un contract cu titlu oneros
va fi nul dacă nu va exista o proporţionalitate între contraprestaţii;
- teoria leziunii viciu de consimţământ. Leziunea, ca viciu de
consimţământ, are un domeniu restrâns de aplicare în sfera actelor
juridice civile comutative şi lezionare pentru minorul de 14-18 ani care
încheie acte de administrare fără încuviinţarea ocrotitorului legal.
Totodată, precizăm că leziunea, viciu de consimţământ, vizează
dezechilibrul dintre prestaţiile principale şi nu caracterul abuziv al
anumitor clauze contractuale;
- teoria abuzului de drept cu diversele sale variante, cu o aplicaţie
quasi inexistentă în raporturile contractuale. Cu toate acestea în

35
Codul civil sunt considerate abuzive şi, prin urmare, susceptibile de
sancţiunea nulităţii clauzele prin care:
- una din părţi îşi rezervă facultatea discreţionară de a nu-şi executa
obligaţia, clauză cunoscută sub numele de condiţie potestativă (art.
1006 C. civ.);
- se permite unei părţi să determine în mod unilateral preţul vânzării,
contractul fiind anulabil în lumina dispoz. art. 1303 C. civ., potrivit
căruia preţul trebuie să fie serios şi determinat între părţi;
- se suprimă sau se reduce obligaţia de garanţie ce incumbă
vânzătorului în caz de vicii ascunse a lucrului vândut, chiar dacă,
potrivit dispoz. art. 1354 C. civ.: „vânzătorul este răspunzător de
viciile ascunse chiar când nu le-a cunoscut, afară numai dacă, în
cazul acesta nu se va fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de
vicii“;
- clauzele de nerăspundere, clauze leonine;
- teoria bunei credinţe, adică acea atitudine prezumată de lege, de
corectitudine, fidelitate, temperanţă, lealitate pe care cocontractantul
trebuie să o aibă la încheierea şi executarea contractului. Astfel,
conform art. 970 C. civ.: “Convenţiile trebuie executate cu bună-
credinţă” .
2. Buna -credinţă în contracte
La 6 decembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 193 privind
clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori unde, în art. 4, se defineşte noul concept: „O clauză
contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte
prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi
contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor“. În vederea creării unui nou concept
care se bucură de o autonomie aparte, norma legală a trebuit să-şi
găsească o sursă justificativă. Din definiţia normativă a clauzei
abuzive rezultă că aceasta este buna-credinţă. Este motivul pentru
care vom proceda la o scurtă discuţie asupra buneicredinţe.
Pentru început arătăm că noţiunea a fost folosită pentru cele mai
variate domenii ale dreptului privat: de la sancţionarea manoperelor
dolozive sau a reticenţei în informare ajungând până la diversele şi
variatele forme ale fraudei. Buna-credinţă a cunoscut o întruchipare
cu totul specială în domeniul contractului. Exemplul cel mai
semnificativ îl constituie interpretarea jurisprudenţială a citatului art.

36
970 C. civ. Interpretarea ad litteram a textului de lege evidenţiază că
se are în vedere buna-credinţă legată de executarea obligaţiilor
contractuale. De altfel, acesta pare să fi fost şi înţelesul pe care
autorii codului au vrut să-l confere textului. Totuşi, numeroase hotărâri
judecătoreşti au apelat la textul legal pentru a justifica interpretări ale
comportamentului uneia dintre părţi, specific perioadei
precontractuale. Prin astfel de aplicaţii, interpretarea art. 970
alin. (1) C. civ. [art. 1134 alin. (3) C. civ. fr.], a rupt barierele impuse
de interpretarea gramaticală şi, în absenţa unor prevederi legale, a
extins obligaţia de bună-credinţă şi la faza precontractuală,
„forţând“astfel, textul legal. Noua ipostază a obligaţiei de bună -
credinţă rămâne însă extrem de difuză sau, mai bine spus, „straniu
de omniprezentă“în relaţiile contractuale. Acest lucru se datorează,
după cum s-a subliniat, lipsei de autonomie a principiului bunei -
credinţe la care s-ar adăuga şi vocaţia sa universală de a completa
normele legale. Este motivul pentru care obligaţia de bună - credinţă
a fost calificată ca o obligaţia absolută şi totodată implicită.
Aceste considerente trimit la principii şi mai vaste, deja enunţate, cum
ar fi autonomia de voinţă sau subspecia sa, libertatea de a contracta.
Evoluţia dreptului vădeşte necesitatea ca aceste principii să fie
regândite de pe alte poziţii, generate
de apariţia şi amploarea unor fenomene economice şi sociale noi,
cum ar fi bunăoară „consumerismul“. Aceste fenomene impun
dreptului o serie de limtări profund nonliberale dacă avem în vedere
fundamentele ideologice care au stat la baza redactării Codului civil.
În relaţiile de consum, libertatea contractuală a consumatorului este
strivită de puterea economică a profesionistului. Ca un revers,
libertatea contractuală a profesionistului este îngrădită de normele
legale menite să - l protejeze pe consumator şi care îi impun o serie
de reguli drastice. Cum arătam, buna - credinţă în contracte
semnifică o normă obiectivă de comportament: a nu dăuna celeilalte
părţi. În concluzie, încălcarea obligaţiei de bună - credinţă, reprezintă
un veritabil abuz de drept. Afirmaţia nu este exagerată dacă se are în
vedere că, în dreptul ţărilor europene (cu excepţia Angliei şi Suediei),
abuzul de drept este conceput ca o încălcare a exigenţei generale de
bună - credinţă în exercitarea unui drept. Iată de ce, definirea clauzei
abuzive, adică a unei clauze întemeiate pe abuzul uneia dintre părţi,
trebuia să aibă ca punct de plecare buna-credinţă. Acesta este
motivul pentru care, şi reglementarea comunitară trimite la buna -
credinţă atunci când defineşte clauzele abuzive (art. 3.1 din Directiva

37
93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii).
3. Contractele de adeziune
Raporturile contractuale din domeniul protecţiei consumatorilor
îşi au izvorul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în contracte de
adeziune. Acestea au devenit în ultimii ani o prezenţă din ce în ce
mai des întâlnită în planul relaţiilor contractuale. Încă de la apariţia
lor, ca un complement inevitabil al producţiei şi distribuţiei de masă,
aceste forme contractuale au fost privite cu circumspecţie. Produs al
revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea, contractul cuprinzând
(aproape) în întregime clauze preredactate a cunoscut o
cvasigeneralizare în societatea de consum a acestui secol. În acest
context, odată cu standardizarea producţiei de bunuri şi servicii, din
raţiuni de ordin economic şi juridic, s-a impus şi standardizarea
clauzelor contractuale în temeiul cărora aceste bunuri şi servicii
sunt puse la dispoziţia publicului. Acest fenomen a avut drept rezultat
restrângerea substanţială a libertăţii contractuale. Astfel, beneficiind
de puterea sa financiară ce îi asigură o poziţie privilegiată, agentul
economic poate impune celeilalte părţi din contract (consumatorul)
unele clauze pe care nu le supune negocierii. În aceste cazuri,
consumatorul poate să accepte ori să refuze încheierea unui contract
de adeziune. Pe bună dreptate sunt autori care arată că şi această
opţiune este iluzorie, datorită poziţiei monopoliste a agentului
economic:contractele de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice,
prestarea serviciilor de telecomunicaţii etc.
Este clar că existenţa unui raport contractual în cadrul căruia
conţinutul contractului este opera exclusivă a voinţei profesionistului
implică o prezumţie absolută de inegalitate a părţilor. În acelaşi timp,
versatilitatea patentă a comerciantului care urmăreşte profitul dă
naştere unei prezumţii simple de abuz. De aceea, s-a arătat că, în
asemenea contracte există întotdeauna o doză mai mică sau mai
mare de injusteţe, datorată inegalităţii părţilor. În asemenea condiţii,
restabilirea echilibrului contractual este o sarcină complexă pentru
dreptul modern al contractelor care trebuie să răspundă acestei
provocări.Mult timp s-a considerat că justeţea contractuală provine
din raportul de egalitate dintre părţi. S-a mai spus, în temeiul unei
interpretări liberale asupra contractului, că nu se poate vorbi de un
contract „just“decât dacă acesta a fost liber acceptat, ceea ce
presupune o informare corectă şi, în acelaşi timp, o voinţă
liberă (şi în sensul de a nu fi supusă presiunilor economice).

38
Se pune întrebarea, cum se poate interveni atunci când contractul
este „injust“? Nu avem aici în vedere mijloacele care duc la anularea
contractului sau la daune - interese (cum sunt acţiunile care
sancţionează viciile de consimţământ, cauza ilicită sau imorală etc.)
ci modalitatea concretă de operare asupra contractului, înţeleasă într
- un sens oarecum procedural. Intervenţia are loc prin
aşa - numita justiţie comutativă, care poate fi înţeleasă ca
modalitatea de echilibrare a contractului (mai precis a intereselor
părţilor) sau dacă nu se poate
realiza un astfel de echilibru, de aneantizare a contractului. De regulă
părţile nu pot avea acces la această justiţie decât prin intermediari:
judecătorul, arbitrul sau
o altă autoritate căreia i se atribuie o putere regulatoare. Suntem în
prezenţa unui fenomen care a fost denumit procesualizare a
contractului.
O modalitate concretă de intervenţie asupra contractului rezultă
din apelul la un concept de maximă generalitate şi anume: ordinea
publică. Regula este că aceasta apare ca o limitare a libertăţii de a
contracta şi implicit a autonomiei de voinţă însă, în domeniul
protecţiei consumatorului, rolul ordinii publice este contrar. El tinde
tocmai la protejarea autonomiei de voinţă a consumatorului şi la
extinderea libertăţii acestuia. De aceea, eliminarea dintr - un contract
a unei clauze care nu a fost negociată cu consumatorul reprezintă o
modalitate de conservare a autonomiei de voinţă a consumatorului
care nu a putut, cu ocazia încheierii contractului, să opteze între a
accepta sau nu o atare stipulaţie. Ordinea publică reprezintă un
concept fără de care principiul bunei – credinţe ar fi lipsit de eficienţă.
Si în contextul acestui raport, buna - credinţă reprezintă un principiu
de bază în definirea clauzelor abuzive, principiu care era necesar
pentru ca ordinea publică să-şi justifice abilităţile intervenţioniste.
Codul civil nu mai era suficient, „trebuia ceva nou şi clauzele abuzive
vor încarna această noutate“.
4. Aspecte de drept comparat
Potrivit unei definiţii generale o clauză este abuzivă, atunci
când este în prealabil redactată de partea contractuală mai puternică
economic şi care, tinde să acorde acestuia din urmă un avantaj
excesiv faţă de celălalt contractant. Alţi autori definesc clauza
abuzivă ca fiind acea clauză ce figurează într-un contract
încheiat între un agent economic profesionist şi un agent economic
neprofesionist sau consumator, şi care are ca obiect sau ca efect,

39
crearea în detrimental acestora din urmă, a unui dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor din contract. Drept exemple de cauze abuzive sunt date:
clauzele limitative sau exoneratorii de răspundere, clauzele penale
disproporţionat de mari, clauze atributive de competenţă etc.
Încă din antichitate, atât grecii cât şi romanii au elaborat dispoziţii
care aveau ca principală funcţie protecţia celor mai slabi din punct de
vedere economic. Astfel, Codul lui Diocleţian interzicea vânzarea
imobilelor sub jumătate din preţul just, adică inferior jumătăţii valorii
reale a lucrului. Dispoziţiile erau edictate numai în favoarea
vânzătorului şi urmărea să ocrotească interesele micilor proprietari
(tenuiores) care puteau fi siliţi de lipsuri sau constrânşi prin violenţă
să-şi vândă ogoarele marilor proprietari (potentes). În situaţia în care
totuşi vânzarea se efectua, ea putea fi anulată datorită acestei grave
leziuni (lesion enormis). Cu toate acestea, principiul justului preţ nu s-
a cristalizat decât în perioada feudală sub influenţa moralei creştine,
fiind mai târziu perfecţionat sub influenţa dezvoltării comerţului şi a
economiei de tip liberal.
În sistemul de comon law un rol important în evoluţia
conceptului de clauză abuzivă l-au jucat Curţile in equity care au
permis configurarea ideii de unconscionability. Erau definite ca
unconscionability acele clauze care „ şochează conştiinţa curţii“ (
etimologic provenind din termenul conscience – conştiinţă).
Doctrina clasifică clauzele abuzive astfel:
a) – clauze abuzive ce ţin de etapa redactării contractului (de
exemplu, clauze prin care consumatorul recunoaşte că este de acord
cu starea bunului vândut);
b)- clauze abuzive care privesc modul de executare a
contractului (exemplul agenţiei de turism care îşi ia libertatea
contractuală să înlocuiască serviciul plătit cu unul de calitate
inferioară);
c) –clauzele referitoare la eventualele litigii (cum ar fi clauzele care
acordă posibilitatea denunţării unilaterale a contractului de către
agentul economic fără ca acest drept să fie stipulat şi în favoarea
consumatorului).
În Statele Unite ale Americii clauza abuzivă, “unconscionable
clause“a fost prezentă în practica instanţelor, iar începând cu 1962,
se elaborează reglementări exprese. Astfel, potrivit Uniform
Commercial Code (UCC Sales – section 2-302) judecătorul poate să:
- anuleze orice clauză sau contract care îi apare abuzivă,

40
- restrângă punerea în aplicare a contractului făcând abstracţie de
acea clauză,
- limiteze aplicarea unui contract astfel încât să evite orice efct abuziv
asupra consumatorului.
Sarcina probei clauzei abuzive se face potrivit regulilor de drept
comun (onus probandi incumbit actori), reclamantul trebuind să
dovedească caracterul păgubitor al clauzei sau contractului.
Creaţie a curţilor de equity, această noţiune se configurează
aproape cu acelaşi rezultat numai temeiul fiind diferit, în cazul
judecăţii de către instanţele de common law, care de regulă îşi
fundamentează deciziile pe principiile de interpretare a contractelor,
ale ofertei şi acceptării, dar mai cu seamă pe teoria elementului
consideration. Aici se face o distincţie între o abuzivitate
substanţială (unfair surprise) şi una procedurală (oppression).
Abuzivitatea de ordin procedural este legată de incapacitatea fizică
sau educaţia normală a uneipersoane, elemente care nu-i permit să
înţeleagă conţinutul concret al convenţiei în momentul încheierii ei.
Sunt avute în vedere acele situaţii în care o persoană nu a putut
consimţi liber la condiţiile pe care cealaltă parte a dorit să le impună.
Abuzivitatea de ordin substanţial ia naştere prin acele clauze
contractuale care creează o disproporţie vădită în echilibrul
contractual (exemplu: clause exoneratorii de răspundere, stipularea
unor tarife excesive, căi de atc exclusive etc.).
Si în ţările europene, sub influenţa dreptului american, începând cu
anii 1970 s-au fundamentat programe de acţiune împotriva clauzelor
abuzive şi mai multe state occidentale au adoptat legi cadru în acest
domeniu: Suedia (1971), Marea Britanie (1973, 1977), Danemarca
(1974), Franţa (1978). O dezvoltare deosebită au cunoscut
preocupările referitoare la clauzele abuzive în Franţa. Astfel, conform
art. L 132-1 din Codul consumului: “În contractele încheiate între
agenţii economici profesionişti şi ne-profesionişti sau consumatori,
sunt abuzive acele clauze care au ca obiect sau ca efect de a crea în
detrimentul ne-profesioniştilor sau consumatorilor, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din
contract“. În acest context, şi la nivelul Uniunii Europene, pentru
asigurarea imperativelor de funcţionare a pieţei unice la 5 aprilie 1993
a fost adoptată
Directiva 93/13/CEE a Consiliului care are ca obiectiv
“armonizarea dispoziţiilor legale a statelor membre în domeniul
clauzelor abuzive încheiate între un agent economic profesionist şi

41
un consumator“ (art. 1). Directiva a fost elaborată în condiţiile în care
legislaţiile naţionale nu furnizau consumatorului decât mijloacele
tradiţionale de a se apăra împotriva abuzurilor comercianţilor
profesionişti. În acest context s-a vădit necesitatea unei reglementări
europene unitare care să impună politicii de protecţie din acest sector
un caracter pe cât posibil unitar şi menit să înlăture sau măcar să
reducă disparităţile între diferitele regimuri de protecţie instituite în
legislaţiile naţionale. În dispoziţiile sale de început (art. 2-3) Directiva
prezintă definiţiile legale ale anumitor noţiuni de bază din cuprinsul
său, cum ar fi cea de comerciant, consumator, clauză abuzivă, clauză
care nu a fost negociată direct. Astfel, potrivit art. 3: “o clauză dintr-un
contract care nu face obiectul unei negocieri este considerată
abuzivă când contrar cerinţelor de bună-credinţă, creează în
detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract. O clauză este
considerată întotdeauna abuzivă când nu a făcut obiectul unei
negocieri, când ea a fost în prealabil redactată şi când, consumatorul
nu a putut prin acest fapt să aibă o influenţă asupra conţinutului ei, în
special în cazul unui contract de adeziune. Faptul că unele elemente
ale contractului sau o clauză izolată au făcut obiectul unei negocieri
nu exclude aplicarea acestei prevederi restului unui contract, dacă
aprecierea globală permite să se tragă concluzia că este vorba de un
contract de adeziune“.
Pentru a simplifica aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă,
Directiva conţine o anexă unde sunt enumerate cu titlu exemplificativ,
clauzele considerate abuzive. Aşadar, există o definiţie generală,
precum şi o listă enunţiativă a clauzelor abuzive. În ceea ce priveşte
modalitatea de protecţie efectivă a consumatorilor împotriva unor
astfel de practici, reglementarea comunitară obligă statele membre
la găsirea unor mijloace adecvate şi eficiente pentru stoparea şi
prevenirea utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori. Aceste mijloace trebuie să dea
posibilitatea unei posibilitatea unei persoane sau unei organizaţii care
dovedeşte un interes legitim în acest domeniu, să apeleze la instanţa
de judecată sau la autoritatea administrativă competentă ori de câte
ori se constată inserarea de către comercianţi a unor clauze abuzive
în contractele încheiate.
Vorbind despre sfera de aplicare a dispoziţiilor comunitare
reţinem că:

42
a) – Ratione materiae, Directiva menţionează expres că prevederile
sale nu se vor aplica în cazul clauzelor contractuale rezultate din
dispoziţii cu caracter imperative de natură statutară sau reglementară
ori din prevederi sau principii ale convenţiilor internaţionale la care
statele membre sau Comunitatea sunt parte. În acest fel Directiva
exclude în mod expres de la aplicarea sa contractele încheiate în
domeniul transporturilor, dar şi cele încheiate în domeniul asigurărilor
de persoane.
b) – Ratione personae, art. 2 din Directivă defineşte noţiunile de
„consumator“ şi „agent economic“. Criteriul utilizat în definirea celor
două noţiuni este conturat de scopurile în care acţionează o
persoană fizică la încheierea contractului: protecţia este acordată
numai în măsura în care această persoană nu urmăreşte realizarea
comerţului, afacerii sau profesiei sale. În caz contrar, persoana fizică
în cauză va fi considerată agent economic. În conformitate cu
dispoziţiile art. 4 din Directivă, evaluarea unei clauze ca fiind abuzivă
se va face luînd în considerare natura bunurilor sau serviciilor ce fac
obiectul contractului, precum şi a tuturor circumstanţelor legate de
încheierea contractului. Interpretarea contractului va urma regula
interpretării sistematice dar va ţine cont şi de raportul de
accesorietate în care s-ar putea afla contractul din care face parte
clauza analizată faţă de un alt contract. Potrivit art. 5 din Directivă, în
cazul în care o anumită clauză este susceptibilă de mai multe
înţelesuri, va prevala întotdeauna interpretarea în favoarea
consumatorului.
Având în vedere locul şi rolul acestei reglementări în cadrul
legislaţiei comunitare, art. 7.2. din Directivă lasă la latitudinea statelor
membre atribuirea competenţei de a aprecia şi stabili caracterul
abuziv al unor clauze contractuale fie instanţelor judecătoreşti, fie
unor organe administrative specializate. Totodată, în baza aceluiaşi
art. 7.2. organizaţiile şi asociaţiile ce promovează interesele
consumatorilor, vor putea acţiona în conformitate cu legislaţiile
naţionale ale statelor membre în faţa organelor administrative sau
judecătoreşti competente, în scopul prevenirii folosirii în continuare a
unor clauze abuzive în contractile nenegociabile. De asemenea,
potrivit art. 7.3. aceste drepturi pot fi exercitate chiar şi împotriva unor
asociaţii ale agenţilor economici ce utilizează frecvent clauze abuzive
sau recomandă membrilor lor folosirea unor astfel de clauze, în

43
vederea interzicerii lor în viitor. Organismele competente în a stabili
caracterul abuziv al unor clauze contractuale vor fi în măsură şi să
aplice sancţiunile corespunzătoare atunci consideră necesar.
În acest context, Directiva obligă statele membre să adopte dispoziţii
legislative corespunzătoare, în temeiul cărora clauzele contractuale
abusive urmează a fi lipsite de efect juridic. Acest lucru însă nu va
afecta contractul ce va continua să fie obligatoriu pentru părţi, dar nu
va mai conţine clauzele abusive care vor fi considerate nescrise.
5. Clauzele abuzive în dreptul intern
5.1. Noţiuni introductive
În ultimele trei decenii problema protecţiei consumatorilor s-a
impus în atenţia autorităţilor legislative din diverse state. Cum arătam,
la nivelul legislaţiei comunitare europene există Directiva Consiliului
nr. 93/13/ CEE, un act normativ special ce vizează armonizarea
legislaţiilor statelor membre ale Uniunii Europene (la acea dată
Comunitatea Europeană – n.n. L.M.) în materia protecţiei
consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de
adeziune. La momentul elaborării Directivei, în legislaţia românească
această problematică a fost abordată într - un mod incomplet de O.G.
nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în Capitolul al III-lea
intitulat „Protecţia intereselor economice ale consumatorului“. Aici, la
art. 8 sunt enunţate drepturile consumatorilor la încheierea
contractelor asigurându-se: libertatea de a lua decizii, fără a se
impune clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive;
redactarea clară şi precisă a clauzelor contractuale; dreptul de a fi
exoneraţi de plata produselor care nu au fost solicitate şi acceptate
etc. După cum rezultă chiar din art. 8 al ordonanţei, aceste
reglementări au un caracter general, pentru viitor, guvernului
revenindu-i sarcina de a edita „ reglementări specifice în scopul
prevenirii practicilor ce dăunează intereselor economice ale
consumatorilor“. În acest context, prin O.G. nr. 58/2000, legiuitorul
defineşte pentru prima oară noţiunea de clauză abuzivă, definiţie
reluată şi de legea cadru ce va fi fost adoptată. Răspunzând
cerinţelor enunţate mai sus a fost adoptată Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori. În raport de cele arătate putem reţine că, reglementarea
generală în acest domeniu al protecţiei consumatorilor este O.G. nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor ale cărei dispoziţii au
cunoscut modificări de substanţă prin Legea nr. 37/2002. Alături de
reglementarea generală dreptul românesc cunoaşte şi o

44
reglementare specială cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cele
două acte normative, ale căror prevederi se inspiră din textul
Directivei nr. 93/13/CEE, configurând un adevărat drept comun în
această materie. Totodată, aceste texte legale se pot corobora cu
cele din Codul civil, în principal art. 970 alin. (1) dar şi art. 977 - 985
C. civ. sau 966 - 968 C. civ.
5.2. Clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi
şi consumatori
Pentru a expune definirea clauzelor abuzive în dreptul intern
este necesar a determina în prealabil câmpul de aplicare al definiţiei
legale cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
5.2.1. Determinarea părţilor contractante
1. Comercianţii. Tendinţa de definire a părţilor raportului de consum
în cadrul fiecărei reglementări este specifică dreptului comunitar.
O.G. nr. 21/1992 se referă la „agenţi economici“, adică la “persoana
fizică sau juridică autorizată care în cadrul activităţii sale profesionale
fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părţi din
acestea sau prestează servicii“ (art. 2 pct. 3). Definiţia cuprinsă în art.
2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se referă la „comerciant“ văzut ca
„orice persoană fizică sau juridică ce încheie un contract în cadrul
unei activităţi autorizate, comerciale sau profesionale. În raport şi de
celelalte dispoziţii legale rezultă că, în acest cadru se regăsesc:
producătorii, distribuitorul şi prestatorul de servicii. În plus, activitatea
comerciantului trebuie să fie autorizată. Se remarcă faptul că, şi în
dreptul intern, pentru definirea noţiunii de comerciant s-au avut în
vedere cele două linii directoare ce caracterizează noţiunea
conferindu-i unitate: - lipsa importanţei calităţii de persoană fizică sau
juridică şi caracterul organizat, de profesie obişnuită a comerciantului.
Deşi Legea nr. 193/2000 a ocolit problema calităţii de comerciant
profesionist a persoanelor de drept public, fără să preia textul
corespunzător din Directiva 93/13/CEE apreciem că generalitatea
definiţiei permite aplicarea dispoziţiilor sale şi acestor persoane.
Totodată, din definiţia cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr.
193/2000, rezultă că protecţia conferită de ea nu ar putea fi invocată
în raporturile dintre un consumator şi un ne-comerciant profesionist
câtă vreme dispoziţia legală se referă expres la „activitate
profesională sau comercială autorizată“. Este limitată astfel
aplicabilitatea legii numai la categoria comercianţilor, aspect negativ
care restrânge sfera de protecţie acordată consumatorilor, prin
excluderea celorlalţi agenţi economici profesionişti, specializaţi, cum

45
sunt cei care exercită profesii liberale sau fără caracter comercial.
Numai că, termenii trebuie interpretaţi larg fără o rezumare strictă la
noţiunea de comerciant astfel cum este definită de Codul comercial.
De exemplu, un student poate susţine caracterul abuziv al unei
clause contractuale strecurate într-un contract de studii, deşi calitatea
de comerciant a unei universităţi este discutabilă. De asemenea,
calitatea de comerciant a unui medic sau a unei clinici private poate fi
contestată însă ar fi absurd să se refuse protecţia unui pacient în
calitate de consumator. Si în aceste cazuri se regăseşte necesitatea
care a generat adoptarea legislaţiei protecţioniste: protecţia
contractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.
2. Consumatorii. Normele speciale se vor aplica numai
raporturilor dintre comercianţii profesionişti şi „consumatori“. În art. 2
alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este definită noţiunea de consumator.
Potrivit textului legal: „[…] prin consumator de înţelege orice
persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii,
care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale
sau comerciale“. Este o redactare fidelă textului art. 2 lit. b) din
Directiva 93/13/CEE. În raport de prevederile enunţate reţinem
următoarele criterii care determină persoanele ce pot invoca protecţia
conferită de lege:
a) - consumatorul este o persoană fizică sau un grup de persoane
fizice constituite în asociaţii. Legea are în vedere asociaţiile de
protecţie a consumatorilor şi nu alte persoane juridice asociaţii. Din
ansamblul dispoziţiilor legale se deduce că o persoană juridică (alta
decât asociaţiile menţionate) nu poate nvoca drepturile de care
dispune consumatorul. Determinarea din cadrul legiieste o constantă
în domeniul protecţionist normativ din ţara noastră, care se referă
expres la consumatorii persoane fizice. Orientarea legiuitorului român
estespecifică şi jurisprudenţei europene. Astfel, potrivit Curţii de
Justiţie a omunităţilor Europene: „Noţiunea de consumator, astfel
cum este ea definită de ART2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE (…),
trebuie să fie interpretată în sensul că ea vizează în mod exclusiv
persoanele fizice“.
b) – caracterul extraprofesional al contractelor. Contractele încheiate
de consumator cu comerciantul profesionist trebuie să aibă un
caracter non - profesional din prisma cauzei care îl animă pe cel
dintâi. Esenţiale pentru determinarea calităţii de consumator sunt atât
situaţia sa de profan (cu înţelesul de necunoscător, nespecialist) în

46
raport cu actul juridic analizat, cât şi caracterul extraprofesional al
acestuia din urmă. Scopul neprofesional al actului juridic
încheiat de consumator trebuie privit într - un mod strict întrucât textul
de lege se referă în mod expres la servicii/produse dobândite „ în
afara profesiei“ [art. 2 liniuţă 2 din O.G. nr. 21/1992; art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 193/2000].
5.2.2. Definirea clauzelor abuzive
Clauza abuzivă reprezintă o stipulaţie contractuală impusă de
către comerciant consumatorului şi de natură a produce un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul
naşterii unei poziţii avantajoase pentru comerciant, contrar bunei -
credinţe. Cu alte cuvinte, o clauză este abuzivă de îndată ce rupe
echilibrul contractual. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:
„o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte
prevederi din contract creează, în detrimental consumatorului şi
contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor“. În urma analizei textului legal
identificăm elementele constitutive ale clauzei abuzive şi anume:
a) – caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze,
cu alte cuvinte, lipsa negocierii directe consumator şi comerciant.
Negocierile reclamă eforturi comune ale potenţialilor contractanţi
pentru formarea unui contract care să exprime voinţa lor
concordantă. De aceea, dacă un contract este rezultatul negocierilor
se prezumă că el exprimă voinţa comună a părţilor. Negocierea poate
lipsi atunci când informarea nu îşi are vreun sens (exemplu:
achiziţionarea unui bilet la spectacol) sau poate fi obligatorie atunci
când legea o cere. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o
clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul
dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să
influenţeze natura ei.
Economia de piaţă, economia consumului dă naştere unor
raporturi care de cele mai multe ori exclud comunicarea dintre
contractanţi şi, pe cale de consecinţă, negocierea termenilor
acordului de voinţe. Cum arătam deja, fenomenul vânzării de masă a
dat naştere unui contract a cărui expresie este astăzi specifică
dreptului consumului: contractul de adeziune. Legiuitorul român a
preluat şi de această dată concepţia Directivei 93/13/CEE, potrivit
căreia existenţa clauzelor abuzive este indisolubil legată de
insinuarea acestor contracte în viaţa economică de zi cu zi. Aceste

47
contracte presupun într-un fel existenţa unui „viciu permanent de
consimţământ“şi sunt rezultatul unui dezechilibru economic şi
social între contractanţi. În accepţiunea Legii nr. 193/2000, contractul
de adeziune este denumit „contract standard preformulat“, iar
clauzele sale „clauze standard preformulate“ (art. 4).
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, interpretarea noţiunii de
contract standard preformulat se realizează într-o manieră extensivă
deoarece, noua reglementare se aplică şi clauzelor inserate în:
bonurile de comandă, bonurile de livrare, bilete, tichete şi alte
asemenea înscrisuri, în cazul în care conţin stipulări sau referiri la
condiţiile generale prestabilite. În toate aceste cazuri este prezumată
lipsa negocierii prealabile. Ca o inovaţie, poate fi privită şi cerinţa
avizului din partea Oficiului pentru Protecţia Consumatorului şi a
Consiliului Concurenţei, pentru contractele între furnizorii de servicii
ce constituie monopol natural sau legal şi consumatori.
Pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune este necesar să
lipsească negocierea iar în acest sens legiuitorul defineşte cu
abilitate indirect şi această noţiune: „o clauză contractuală va fi
considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă
aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului
să influenţeze natura ei (…)“ (art. 4 alin (2)).
În cazurile în care numai unele clauze au fost negociate cu
consumatorul,reglementarea se poate aplica la celelalte clauze
contractuale [art. 4 alin. (3)]. Interpretarea per a contrario a textului
mai-sus enunţat duce la concluzia că norma privind protecţia
consumatorului în această materie nu se aplică în cazul în
care clauza a fost negociată de părţi, chiar dacă în defavoarea
consumatorului. Potrivit legii, proba negocierii unei clauze revine
comerciantului [art. 4 alin. (3) teza ultimă]. Clauzele îndoielnice se
interpretează în favoarea consumatorului [art. 1 alin. (2)].
Asemănătoare contractelor de adeziune este şi situaţia contractelor
obligatorii. Un exemplu în acest sens este contractul de asigurare
obligatorie pentru răspundere civilă unde legea prevede doar
obligativitatea încheierii contractelor, lăsând însă părţilor posibilitatea
să negocieze clauzele contractuale; în realitate suntem în prezenţa
unui contract preredactat, unde persoana ce va dobândi calitatea de
asigurat nu poate decât să-şi exprime voinţa în legătură cu
încheierea contractului. În scopul eliminării discuţiilor legate de
determinarea naturii clauzei abuzive, legiuitorul a prevăzut, după
modelul normelor comunitare, că este obligatory redactarea clară şi

48
fără echivoc a clauzelor, astfel încât să nu fie necesare cunoştinţe de
specialitate pentru înţelegerea lor. Dacă totuşi există îndoieli asupra
interpretării clauzei ea va fi interpretată în favoarea consumatorului
[art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care reia într-un domeniu
specific dispoziţiile art. 983 C.civ. – in dubio pro reo - şi care exclude
a priori interpretarea subiectivă a contractelor]. În acest context, este
justificată aplicarea normei protective în cazurile în care clauzele sunt
scrise într-o altă limbă, cu minuscule greu de descifrat, cu caractere
a căror culoare se confundă cu aceea a înscrisului pe care sunt
aplicate etc. Esenţial de reţinut este faptul că regulile clauzelor
abuzive se vor aplica şi atunci când consumatorul a înţeles clauzele
contractului. Legea pune pe picior de egalitate pe consumatorul care
a înţeles clauza cu cel care nu a înţeles clauza ambii putând utiliza
pârghiile reglementării.
b) – încălcarea exigenţelor generale de bună - credinţă.
Buna-credinţă contractuală este prezumată de lege, art. 970 C.civ.
având o aplicare generală. Existenţa clauzelor abuzive implică
încălcarea obligaţiei de bună - credinţă. Sursa acestui criteriu îl
constituie Directiva 93/13/CEE ai cărei utori au avut drept model
Legea germană din 9 decembrie 1976 referitoare la ondiţiile generale
de afaceri. Dreptul comparat ne oferă şi alte exemple cum
sunt: Legea spaniolă din 19 iulie 1984 privind protecţia onsumatorilor,
Decretul
- Lege portughez 446/1986 etc. Alte legislaţii, cum este cea franceză,
au rămas ndiferente la acest criteriu ceea ce a făcut ca legiuitorul
francez, cu ocazia ranspunerii Directivei în dreptul intern, să elimine
prevederea din textul legal a unei - credinţe. n concordanţă cu poziţia
legiuitorului nostru apreciem că noţiunea de clauză buzivă rămâne
ataşată bunei - credinţe. De altfel, ar părea inadmisibilă noţiunea
de clauză „abuzivă“în afara ideii de bună-credinţă, pentru că abuzul
nu este ltceva decât o subdiviziune a relei-credinţe.
c) – clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, trebuie să creeze în detrimentul consumatorului un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Legea nu defineşte dezechilibrul semnificativ. În fapt, acest element
se obiectivează în funcţie de specificul fiecărei clauze abuzive
sesizate. Este vorba de un dezechilibru de natură obiectivă care se
apreciază de judecător prin raportare la un echilibru ideal. Esenţial nu
este ca efectul clauzei să fie pe cale să se producă sau să se fi

49
produs căci, ceea ce contează este „faptul obiectiv“ al dezechilibrului,
indiferent că acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului
consumatorului. În acelaşi timp este vorba despre un dezechilibru
economic câtă vreme clauzele abuzive au drept scop protecţia
intereselor economice ale consumatorului. În ceea ce priveşte
momentul în funcţie de care se apreciază dezechilibrul ca regulă,
acesta se raportează la starea părţilor din momentul încheierii
contractului. Este o concluzie firească în condiţiile în care un
dezechilibru ulterior încheierii contractului care nu poate fi localizat
decât ca ţinând de împrejurări legate de executare, nu poate constitui
obiect al protecţiei. Un astfel de dezechilibru ţine mai degrabă de
impreviziune. Cum se precizează în lege dezechilibrul trebuie să fie
semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză
abuzivă. Caracterul semnificativ al dezechilibrului poate fi apreciat în
funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor
drepturi şi obligaţii în contextul unei interpretări sistematice a
contractului. Aceste reglementări speciale derogă de la dreptul
comun, în ce priveşte regimul juridic sancţionator al leziunii.
În principiu, Codul civil nu sancţionează leziunea căci aceasta are un
domeniu de aplicare restrâns atât din punctul de vedere al
persoanleor ce o pot invoca drept cauză de anulare a unui act juridic
(minorii cu vârsta între 14-18 ani), cât şi al actelor juridice susceptibile
de anulare pentru leziune (actele juridice civile care cumulativ
îndeplinesc următoarele condiţii:
a)- sunt acte de administrare,
b)- au fost încheiate de minorul între 14-18 ani, singur, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal,
c)- sunt lezionare pentru minor şi
d)- sunt comutative).
Legea specială are în vedere atât echilibrul juridic cât şi
economia contractului. Ruperea echilibrului contractului, prin
inserarea de clauze abuzive, în favoarea comerciantului şi având
efect lezionar asupra consumatorului atrage sancţiunile instituite de
lege. Astfel, legiuitorul recunoaşte existenţa unui principiu de echilibru
în relaţiile contractuale, ceea ce contravine dreptului comun deoarece
leziunea – în afara cazurilor menţionate- nu este cauză de nulitate a
contractelor încheiate între majori. În acest context, putem spune că
echitatea prevalează asupra securităţii contractuale.

50
5.2.3.Enumerarea clauzelor abuzive
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/ 2000 face trimitere la lista cuprinsă
în anexa actului normativ cu menţiunea că enumerarea are un
caracter exemplificativ, enunţiativ şi nu limitativ. În anexă găsim un
număr de 19 exemple de clause abuzive pe care, ţinând seama de
cuprinsul lor, le putem grupa pe 3 categorii: a) clauze care permit
comerciantului modificarea unilaterală şi discreţionară a
contractului (lit. a, d, e, p, s şi t); b) clauze de nerăspundere sau de
limitarea a răspunderii contractuale a comerciantului (lit. g, h, k, l, m
şi n); c) clauze de agravare a răspunderii consumatorului (lit. i, j, o şi
r). O altă clasificare adapatată după dreptul francez reţine
următoarele categorii: a) clauze prezumate abuzive (incluse în lista
din Legea nr. 193/2000) şi b) clause virtual abuzive (care nu îmbracă
nici una din formele predeterminate de listă, dar care sunt declarate
ca atare în justiţie). Varietatea clauzelor abuzive este infinită motiv
pentru care lista cuprinsă în anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi
decât sugestivă. De multe ori cazurile practice nu se încadrează
întocmai în prevederile anexei un alt motiv pentru care lista are un
caracter exemplificativ. Exemplificativă, iar nu exhaustivă, lista nu
înlătură obligaţia comerciantului de a face dovada că o clauză -
standard a fost negociată direct cu consumatorul [art. 4 alin. (3) teza
finală].

5.2.4. Reprimarea clauzelor abuzive


Legiuitorul român, respectând îndrumările Directivei 93/13.
CEE, a alocat o parte din textul normativ tocmai pentru
reglementarea prevenirii şi sancţionării utilizării clauzelor abuzive.
Înainte de analiza acestor reglementări observăm că inserarea în
contracte de clauze abuzive atrage răspunderea civilă,
contravenţională sau chiar penală a comerciantului. Sancţiunile
aplicabile în plan civil clauzelor abuzive sunt arătate în cuprinsul art.
6 şi 7 din Legea nr. 193/2000. Răspunderea contravenţională face
obiectul art. 15 iar pentru stabilirea caracterului abuziv al unei clauze
se aplică un regim procedural mixt, prevăzut de art. 8-14 din lege.
Oricum, problema sancţiunii juridice la care este supus un contract
care cuprinde o clauză abuzivă este una dificil de soluţionat în baza
principiilor clasice ale dreptului civil.
I. Sancţiunile în plan civil.
În acest sens dispoziţiile art. 6 şi 7 sunt extrem de confuze din
multe puncte de vedere. Astfel, art. 6 nu prevede sancţiunea specifică

51
aplicabilă clauzei abuzive: „ clauzele abuzive (…) nu vor produce
efecte asupra consumatorului (…). Ce poate rezulta de aici în privinţa
sancţiunilor, câtă vreme gama ineficacităţilor unui act
juridic oferă mai multe soluţii. Poate fi vorba de inopozabilitatea
clauzei faţă de consumator sau poate fi vorba de nulitate sau,
eventual, de considerarea clauzei ca nescrisă. În lipsa unei prevederi
exprese în textul legal, opinia dominantă la care ne raliem este aceea
a nulităţii clauzelor abuzive, întrucât stipularea lor este rezultatul
încălcării unei norme imperative exprese: „ se interzice comercianţilor
stipularea de calauze abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii“[art. 3 alin. (3)] din Legea nr. 193/2000).
O problemă, de altfel esenţială pentru efectele pe care le
produce asupra prescripţiei acţiunii în anulare, este aceea a felului
nulităţii: absolută sau relativă. Chiar dacă o parte a doctrinei ataşează
chestiunea clauzelor abuzive sferei viciilor de consimţămânr (eroare,
dol, leziune) ceea ce ar însemna că sancţiunea ar trebui să fie
nulitatea relativă, aceasta nu este însă proprie clauzelor abuzive mai
multe considerente fundamentând teza nulităţii absolute a clauzei. În
primul rând, clauza abuzivă este strâns legată de noţiunea relei -
credinţe ca nerespectare a exigenţei de bună - credinţă. În sfera
contractului, reaua - credinţă se asociază noţiunii de cauză ilicită
pentru care sancţiunea este nulitatea absolută (art. 966 şi
968 C. civ.). Cu toate acestea argumentul poate fi contestat câtă
vreme şi dolul presupune rea - credinţă dar atrage nulitatea relativă.
În al doilea rând, reglementarea instituită prin Legea nr. 193/2000, nu
ocroteşte numai interese personale ale fiecărui consumator
individual, ci reprezintă o normă de ordine publică destinată a ocroti
un interes colectiv, al consumatorilor în general sau al unei întregi
categorii de consumatori cărora li se propune acelaşi contract tip ce
conţine clauze abuzive. Acest lucru atrage sancţiunea nulităţii
absolute prin raportare la dispoziţiile art. 5 C.civ. În al treilea rând
trebuie menţionat că Legea abilitează anumite instituţii să cenzureze
contractul, conform prevederilor Capitolului 3 (A.N.P.C. sau alte
organe ale administraţiei publice, respective instanţele de judecată).
În ceea ce priveşte alte organe decât instanţa, legea prevede expres
că verificarea contractelor se poate face chiar din oficiu. Această
manieră de control este specifică regimului juridic al nulităţii absolute.
Nu în ultimul rând, însoţirea sancţiunii civile a „lipsirii de efecte“ (în
exprimarea ambivalentă din lege) de sancţiuni contravenţionale sau
chiar penale după caz, este specifică normelor care ocrotesc un

52
interes general.În subsidiar se poate discuta şi de posibilitatea
desfiinţării întregului contract ca efect al caracterului esenţial al
clauzei determinate abuzive cum rezultă din partea a doua a textului
legal. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în măsura în
care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea
clauzei abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea
contractului, putând solicita după caz, şi daune-interese“. Această
prevedere se află în legătură cu teza finală a art. 6 care prevede că
după eliminarea clauzelor abuzive „(…) contractul se va derula în
continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea
acestora mai poate continua“. Interpretarea corelativă a celor două
texte legale generează următoarele concluzii:
- după anularea clauzei contractul va continua să-şi producă efectele
dacă se va putea derula şi fără clauza abuzivă. Prin urmare, este
vorba de o nulitate absolută parţială a contractului. Aici legiuitorul
revine la teoria cauzei proxime în material executării obligaţiilor.
Contractul, după anularea clauzei abuzive care avea un caracter
esenţial pentru una dintre părţi, rămâne lipsit de cauză;
- în situaţia în care contractul nu mai poate continua, datorită lipsirii
sale de cauză, ne aflăm în prezenţa unei nulităţi absolute totale însă,
contrar acestei soluţii fireşti, legea se referă la „rezilierea“
contractului. Soluţia la care se opreşte legiuitorul excede dreptului
comun. În mod cert ne aflăm în prezenţa unei utilizări improprii a
noţiunii de „reziliere“, inserarea unei clauze abuzive nefiind o
neexecutare culpabilă a unei obligaţii contractuale, ci o încălcare a
unei prohibiţii impuse de lege. Din redactarea textului de lege, ar
rezulta că acesta este aplicabil numai contractelor sinalagmatice cu
executare succesivă, cu excluderea contractelor unilaterale. Atât
rezilierea cât şi rezoluţiunea sunt cauze de ineficacitate ulterioare
încheierii valabile a contractului ori, clauza abuzivă îşi produce efectul
în momentul realizării acordului de voinţă. Astfel, rezilierea
reglementată de aceste texte legale se depărtează de regimul
dreptului comun aplicabil rezilierii/rezoluţiunii contractului, întrucât
sancţiunea nu este aplicată, cum deja arătam, pentru neexecutarea
unei obligaţii contractuale din partea comerciantului, ci pentru
nerespectarea unor norme imperative. Aşadar, este vorba de o
reziliere improprie, într-o anumită măsură apropiată nulităţii, deoarece
obligaţia nerespectată de către comerciant izvorăşte din norme
imperative şi nu din contract, nefiind o consecinţă a neexecutării
culpabile. De altfel, s-a susţinut în mod corect că sancţiunea

53
proprie în această privinţă ar fi trebuit să fie nulitatea şi nu rezilierea.
Ambiguitatea terminologiei legale lasă nerezolvată această problemă.
Odată ce legea instituie rezilierea vom reţine că acesteia i se aplică
un anumit termen de prescripţie (de 3 ani) în vreme ce în cazul
nulităţii absolute acţiunea este imprescriptibilă. Cu toate acestea,
chiar şi în absenţa unei prevederi exprese, apare evident că se va
putea invoca direct nulitatea absolută în temeiul art. 6, făcându-se
abstracţie de dispoz. art. 7. La fel de bine poate fi invocată şi
rezilierea reglementată de dispoz. art.7 din Legea nr. 193/2000.
Acelaşi text de lege (art. 7) are în vedere şi daunele interese care vor
putea fi solicitate în combinaţie cu oricare din sancţiunile prezentate
mai-sus. Temeiul acestor daune este unul delictual căci este vorba nu
de neexecutarea unei obligaţii contractuale, ci a unei obligaţii legale
anterioare contractului şi independente de executarea acestuia fără
clauza anulată.
II.Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze.
În raport de dispoz. art. 8-14 din Legea nr. 193/2000 se
conturează mai multe variante:
a) Procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de art. 8-
13 din lege. Potrivit acestor dispoziţii, organele abilitate în domeniul
protecţiei consumatorului, la sesizarea consumatorilor sau din oficiu,
pot efectua verificări ale contractelor pe care comercianţii sunt
obligaţi să le pună la dispoziţie. În situaţia în care, analiza contractului
duce la constatarea existenţei clauzelor abuzive, aceste organisme
încheie un proces - verbal în care indică cele constatate şi pe care îl
transmit judecătoriei competente, urmând regulile de la art. 12. Prin
urmare, organele de control sunt abilitate să încheie procese -
verbale de constatare a faptelor şi nu de „constatare şi sancţionare a
contravenţiilor“, potrivit dreptului comun în materia contravenţiilor.
Competentă teritorial este instanţa în raza căreia comerciantul îşi are
domiciliul sau sediul. Competentă material este judecătoria. În cazul
în care instanţa stabileşte existenţa unei clauze abusive aplică
sancţiuni contravenţionale (amenzile indicate la art. 15) şi dispune
sub sancţiunea „daunelor“ modificarea clauzelor contractului (în cazul
în care contractul se menţine) sau „desfiinţarea contractului“ cu
daune interese. Judecata trebuie să fie cea de drept comun
impunându - se citarea comerciantului, a A.N.P.C. şi eventual a
consumatorului. Deşi legea nu o prevede, hotărârea pronunţată de
judecătorie este supusă recursului în raport de dispoziţiile speciale

54
în materia sancţionării contravenţiilor şi de prevederile Codului de
procedură civilă;
b) Procedura dreptului comun. Este reglementată de art. 14 din
Legea nr. 193/2000 care face trimitere la Codul civil şi la Codul de
procedură civilă. Această procedură este complet independentă de
procedura administrativ -jurisdicţională fiind expresia dreptului
exclusiv al consumatorului individual sau organizat în asociaţii.
Acţiunea are ca obiect sancţiunile indicate de lege arătate
mai sus şi este scutită de taxa de timbru. Trebuie menţionat că,
„sancţiunea lipsirii de efecte“a clauzei abuzive poate fi invocată şi din
oficiu de către instanţă în cadrul unui litigiu şi de către consumator pe
cale de excepţie.
c) Comisia pentru Clauze Abuzive. Prin Ordinul nr. 531/2001 al
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, a fost înfiinţată
Comisia pentru Clauze Abuzive, ca organism independent, cu rol
consultativ, alcătuită din reprezentanţi ai agenţilor economici şi ai
consumatorilor. În principal, atribuţiile Comisiei sunt legate de
emiterea unui punct de vedere autorizat (dar având uncaracter
consultativ) referitor la clauzele cuprinse în contractile preformulate
pentru servicii de interes public sau care se adresează unui număr
mare de consumatori. Conform art. 2 din Ordin, principalele teme
asupra cărora se pronunţă Comisia sunt:
1) – eliminarea sau modificarea clauzelor abuzive;
2) – includerea în contracte a unor stipulaţii menite să asigure
informarea consumatorilor;
3) – includerea în contracte a unor stipulaţii menite să prevină un
dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor;
4) – formularea clară a clauzelor contractuale astfel încât să se
asigure înţelegerea lor de către consumatori.
Avizul consultativ este elaborat de către Comisie la solicitarea
A.N.P.C., a Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei
Produselor şi Serviciilor şi Protecţiei Consumatorilor precum şi a
instanţelor de judecată, cărora trebuie să le răspundă în termen de
30 de zile de la sesizare. Cu toate că legea nu prevede expres,
apreciem că trebuie să se recunoască dreptul Comisiei de a se
pronunţa şi fără a fi sesizată de către autorităţile indicate asupra
chestiunilor menţionate mai sus. În acelaşi context, era necesar ca
legea să recunoască şi asociaţiilor de protecţia consumatorilor
constituite în baza O.G. nr. 21/1992, dreptul de a sesiza Comisia
pentru a da posibilitatea acestora de a-şi apăra interesele şi fără

55
intermediari.
5.2.5. Clauzele abuzive în alte contracte decât cele încheiate cu
consumatorii
Cum arătam deja, Legea nr. 193/2000 a adoptat, asemeni
modelului său european, un criteriu personalist de determinare a
consumatorului, eliminând posibilitatea invocării reglementării
protecţioniste de către persoanele juridice sau de către persoanele
fizice care încheie un act juridic conex activităţilor profesionale
proprii. În raport de această reglementare se pune întrebarea dacă şi
persoanele excluse pot să invoce caracterul abuziv al unei clauze
contractuale, întemeidu-şi cererea pe normele dreptului comun ?
Doctrina a subliniat deja un răspuns afirmativ cu precizarea că
persoanele vătămate trebuie să recurgă la dreptul comun sau la
dispoziţii adiacente, dar care nu ţin de protecţia consumatorului,
neputând să invoce prevederile legilor consumeriste. În acest context
jurisprudenţa a prezentat câteva soluţii după cum urmează:
1. Sunt numeroase contractele de distribuţie în care se stipulează
clauze de determinare unilaterală a preţului de către una din părţi.
Caracterul arbitrar al acestor clauze a determinat instanţele franceze
să recurgă la dispoziţiile art. 1129 C.civ.fr. (art. 964 C.civ.rom.) care
se referă la obligativitatea caracterului determinat sau determinabil al
obiectului obligaţiei, ca modalitate de a verifica loialitatea contractuală
în fixarea preţului. După o practică bogată în materie s-a renunţat la
acestă soluţie, recent statuându-se în jurisprudenţă că, folosirea
abuzivă a prerogativelor conferite de clauza de fixare unilaterală a
preţului dă celeilalte părţi dreptul să ceară rezoluţiunea contractului şi
daune-interese. De regulă, în aceste situaţii şi în altele similare, nu
suntem în prezenţa unei clause abuzive ci are loc o utilizare abuzivă
a unor clauze contractuale (prin raportare la dispoziţiile art. 969
C.civ.). În mod excepţional, am putea fi în preznţa unei clauze
cu caracter abuziv, atunci când se probează că, partea nu ar fi
acceptat o asemenea prevedere contractuală dacă nu s-ar fi aflat
într-o poziţie de evidentă inferioritate economică faţă de
cocontractant. Este cazul producătorului monopolist când distribuitorii
sunt practic constrânşi să accepte clauza de fixare unilaterală a
preţului, clauză pe care nu ar fi acceptat-o în condiţii normale de
concurenţă. Este o ipoteză care exclude posibilitatea oricărei
negocieri.
2. O altă situaţie de practică judiciară evidenţiată din perspectiva
echilibrului contractual o reprezintă utilizarea art. 1131 C. civ. fr. (art.

56
966 C.civ.rom.) privind condiţiile generale ale cauzei contractului.
Avem în vedere nulitatea unei clause contractuale pe motiv că
lipseşte pe unul dintre contractanţi de contraprestaţia necesară pe
care era îndreptăţit să o aştepte de pe urma contractului. Astfel
instanţa a considerat că nu poate produce efecte o clauză inserată
într-un contract prin care o societate de servicii de curierat era
exonerată de răspunderea nelivrării în termenul contractual a
corespondenţei către destinatar, faţă de contractantul expeditor. De
regulă, când se stabileşte o astfel de clauză între profesionişti nu ne
aflăm în prezenţa unui abuz. Cu toate acestea, împrejurările concrete
ale cauzei pot releva contrariul. Astfel, în situaţia expusă mai sus,
furnizorul de servicii de curierat beneficia de un oarecare monopol În
piaţa de poştă rapidă iar renumele său se baza tocmai pe seriozitatea
si promptitudinea serviciilor. Această poziţie impunea contractanţilor o
variantă uniformă de contract ce includea clauza menţionată şi care
excludea orice eventuală negociere, mai cu seamă datorită rapidităţii
încheierii contractului, cerută de circumstanţe. Soluţia sugerează
existenţa unei veritabile clauze abuzive. Există şi o variantă mixtă
când, utilizând atât conceptul de cauză ilicită cât şi concepte
adiacente, numeroşi autori au opinat pentru dreptul judecătorului de a
interveni în contract, reducând cuantumul unei clauze penale de
exemplu. Si jurisprudenţa cunoaşte soluţii în acest sens. Unele din
acestea (cele prin care s-a admis dreptul judecătorului de a interveni
în contract şi în alte situaţii decât cel prevăzut expres de art. 1070
C.civ., atunci când clauza penală are un character excesiv), exprimă
de fapt generalitatea noţiunii de clauză abuzivă ceea ce are drept
consecinţă, generalitatea aplicării sancţiunilor specifice. Deosebirea
faţă de regimul clauzei abuzive rezidă în genul diferit al mijloacelor de
intervenţie asupra contractului care, în raporturile comerciant-
comerciant nu beneficiază de o reglementare specifică. Este motivul
pentru care aceştia trebuie să găsească instrumentele adecvate
pentru a evita incidenţa clauzei abuzive. În practică descoperirea
acestor instrumente este de multe ori anevoioasă (instanţele fiind
reticente la „inedit“) însă coordonatele principale ale acestui demers
sunt bunacredinţă şi echitatea. Mai simplu spus buna-credinţă căci,
aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate: „buna-credinţă
semnifică totodată echitate“.
1. Si în multe contracte încheiate între comercianţi profesionişti, lipsa
de informare cu privire la aspecte importante în accepţiunea
cocontractantului poate avea ca efect un dezechilibru contractual

57
între drepturile şi obligaţiile părţilor. În astfel de situaţii, reechilibrarea
prestaţiilor se poate realiza şi prin invocarea nulităţii parţiale a unei
clauze cu privire la care nu s-a îndeplinit obligaţia de informare.
Sancţiunea este admisibilă în măsura în care clauza nu are un
caracter esenţial în accepţiunea părţilor întrucât, într-o astfel de
situaţie, sancţiunea ar fi nulitatea totală.
2. Si mijloacele adiacente dreptului comun permit corectarea
dezechilibrului contractual. Este vorba despre utilizarea dreptului
concurenţei pentru obţinerea nulităţii clauzelor contractuale care se
raportează la practici anticoncurenţiale. Pe acest temei a fost
considerată nulă clauza prin care debitorul era obligat să restituie în
natură rezervoarele de combustibil primite de la furnizorul exclusiv. O
eventuală încercare a debitorului de a se aproviziona de la un
furnizor concurrent ar fi fost sancţionată cu demolarea staţiei de
combustibil întrucât, doar astfel puteau fi restituite către furnizor
rezervoarele care erau îngropate în pământ.
În raport de soluţiile prezentate apreciem că nevoia generală de
loialitate, resimţită în materia contractelor, permite eliminarea
clauzelor abuzive şi în afara raporturilor comerciant profesionist-
consumator. Sigur că, aprecierea va fi mai severă atunci când este
vorba de doi comercianţi. Simpla lipsă de profesionalism
în afaceri nu poate constitui temei pentru pierderile suferite de
încheierea neatentă a unui contract.

58
TEST DE AUTOEVALUARE
Procedura constatării caracterului abuziv al unei clauze
TEMĂ DE REFLECŢIE
Contractele de adeziune
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare
întrebare.
1. Dezechilibrul semnificativ generat de clauzele abuzive se
apreciază la
starea părţilor :
a)- din momentul încheierii contractului;
b)- din momentul verificării contractului de către organele de control;
c)- din momentul sesizării instanţei;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. Potrivit legii atunci când, după înlăturarea clauzei abuzive,
contractul
nu îşi mai poate produce efectele, consumatorul este în drept să
ceară:
a)- rezilierea contractului;
b)- rezoluţiuneacontractului;
c)- anularea contractului;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. Hotărârea pronunţată de judecătorie prin care se stabileşte
existenţa
unei clause abuzive este supusă:
a) - recursului;
b) – apelului;
c) – contestaţiei la Comisia pentru Clauze Abuzive;
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. a) ; 2. a); 3. a).

59
CAPITOLUL IV
CONTRACTELE COMERCIALE LA DISTANŢĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
– Noţiuni introductive
– Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 130/2000
privind regimul juridic al contractelor la distanţă
– Momentul încheierii contractului
– Obligaţia de informare
– Denunţarea unilaterală a contractului
– Executarea contractului la distanţă
– Soluţionarea litigiilor
– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la
regimul juridic al contractelor la distanţă.
– Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei
şi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore

60
CAPITOLUL IV
CONTRACTELE COMERCIALE LA DISTANŢĂ
1. Noţiuni introductive
Orice persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta liber
voinţa în raport de interesele sale; voinţa unei persoane este
ţărmurită numai de respectarea legii şi moralei (art. 5 C.civ.).
În materia încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în
sensul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unor drepturi şi
obligaţii. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se
defineşte ca o libertate contractuală fiind o expresie a drepturilor şi
libertăţilor omului.
Libertatea contractuală este un principiul al dreptului privat,
adică al dreptului civil şi al dreptului comercial. În dreptul comercial
român, principiul libertăţii contractuale a fost interpretat ca exprimând
dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener
şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de
ordinea publică şi bunele moravuri.
Ca o consecinţă a principiului libertăţii contractuale, părţile sunt
libere să aleagă modalitatea în care îşi exprimă voinţa la încheierea
contractului astfel încât aceasta să corespundă propriilor interese (de
exemplu, verbal, telefonic, prin corespondenţă, prin fax, videotext, e-
mail etc.).
Multitudinea şi varietatea contractelor pe care le încheie
comercianţii, precum şi exigenţele celerităţii operaţiunilor comerciale,
au determinat o extindere a sferei contractelor încheiate între absenţi
(inter absentes) - „între personae depărtate“cum se exprimă
legiuitorul în art. 35 C. com. -, prin utilizarea unor tehnici de
comunicaţie la distanţă. Prin urmare, o dată cu dezvoltarea tehnicilor
de comunicaţie la distanţă – în special a telematicii definite drept
tehnica de transmitere si prelucrare a informatiei la mare distanta prin
intermediul satelitilor si al altor procedee de comunicatie – s-au
amplificat şi diversificat tehnicile de comercializare la distanţă.
În ceea ce priveşte încheierea contractelor între absenţi, relevantă nu
este depărtarea spaţială dintre părţile contractante, cât intervalul de
timp dintre ofertă (policitaţiune) şi acceptare, determinată de
împrejurarea că ofertantul şi acceptantul nu se află de faţă în
momentul în care primul propune oferta iar cel de-al doilea o acceptă.
În timp, noile tehnici contractuale au ridicat probleme juridice,
mai ales, în legatura cu stabilirea momentului şi locului încheierii
contractului, dreptului dedenunţare unilaterală a contractului etc.

61
De altfel, posibilitatea încheierii contractelor comerciale în orice formă
a determinat existenţa, pe de o parte, a unor reguli speciale care
guvernează încheierea contractului între absenţi, faţă de situaţia în
care contractul se încheie între părţile contractante aflate faţă în faţă
iar, pe de altă parte, a unor reglementări care să protejeze părţile mai
slabe în contract dacă, contractul este încheiat între comercianţi şi
consumatori, iar legea nu prevede o formă obligatori la încheierea
acestuia, formă care, prin exigenţele sale, ar proteja prin ea însăşi
părţile aflate pe o poziţie defavorizată.
În acest context s-a procedat la elaborarea unui cadru legal
adecvat contractelor la distanţă şi menit, în principal, să protejeze
consumatorii care achiziţionează produse sau servicii la distanţă.
Noile reglementări definesc ansamblul actelor normative elaborate în
sprijinul protecţiei consumatorilor pe piaţă căci, într-o civilizaţie ce
tinde a fi, în acelaşi timp, de protecţie şi de consum, protecţia
consumatorilor trebuie să fie punctul de convergenţă al tuturor
preocupărilor legiuitorului. În vederea armonizării legislaţiei române
cu legislaţia comunitară, a fost adoptată, O.G. nr. 130/2000 privind
regimul juridic al contractelor la distanţă. Reglementarea naţională
este inspirată de dispoziţiile Directivei 97 / 7 / CE, din 20 mai 1997
privind protecţia consumatorilor în materie de contracte la distanţă.
Normele comunitare în materie dau expresie nevoii de
reglementare a regimului juridic al contractelor încheiate la distanţă în
contextul dezvoltării „pieţelor tehnice“, în cadrul cărora, contractul
tradiţional, bazat pe prezenţa în acelaşi timp şi acelaşi loc atât a
vânzătorului, cumpărătorului cât şi a lucrului vândut, nu mai este în
măsură să satisfacă cerinţele unor astfel de situaţii. Acest mod
simplificat de a încheia un contract, fără posibilitatea consumatorului
de a vedea ceea ce cumpără, poate prejudicia pe consumator, motiv
pentru care se impune o readaptare a regulilor de bază ce
guvernează materia contractelor, în scopul protecţiei consumatorului.
2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 130/2000
privind regimul juridic al contractelor la distanta
Urmărind linia generală a normelor comunitare, Ordonanta
Guvernului nr. 130/2000 reglementează condiţiile încheierii şi
executării contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează
produse sau servicii, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte.
I. Noţiunea de „contract la distanţă“
Referindu-se la modul de încheiere a contractelor pe care le
analizăm, dreptul comun vorbeşte de „contracte încheiate prin

62
corespondenţă“, „contracte încheiate între absenţi“, „contracte între
persoane depărtate“.
Cum arătam deja, privind în acest mod încheierea contractelor
între personae care nu sunt coprezente la exprimarea acordului de
voinţă, în doctrină se arată că ia în considerare de fapt nu distanţa
între părţile contractante, ci intervalul de timp care se scurge între
manifestările lor de voinţă, în sensul că o parte nu ia cunoştinţă în
mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul
unor mijloace de comunicare şi după trecerea unui anumit interval de
timp.
Noţiunea de „mijloc de comunicare“necesară dată fiind situaţia
în care se încheie contractul, este ocultată în norma de drept comun
de noţiunea „timp“ căci, unui contract încheiat prin telefon (printr-un
mijloc de comunicare la distanţă) i se vor aplica regulile încheierii
contractelor între prezenţi, chiar dacă părţile se află, în mod evident,
la distanţă una faţă de cealaltă.
In comparaţie cu regulile dreptului comun, O.G. nr. 130/2000
marchează un real progres deoarece reglementează precis cazurile
în care contractele trebuie considerate ca fiind la distanţă, criteriul
esenţial în stabilirea acestei caracteristici a contractului nemaifiind
noţiunea de „timp“, ci aceea de „tehnică de comunicare la distanţă“.
Deşi Ordonanţa nu califică expres contractele la distanţă ca fiind
comerciale, acest lucru rezultă în mod cert din prevederile art. 1,
unde se arată că obiectul său de reglementare îl constituie:
„Condiţiile încheierii şi executării contractelor la distanţă între
comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori“.
Art. 2 al O.G. nr. 130/2000 este rezervat definirii termenilor de bază
utilizaţi în cuprinsul său. Astfel, în sensul legii, prin contract la distanţă
se înţelege contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat
între un comerciant şi un consumator, în cadrul unui sistem de
vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod
exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai
multe tehnici de comunicaţie la distanţă. În raport de redactarea
textului legal [art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G.nr. 130/2000] putem califica
contractul la distanţă ca făcând parte din categoria convenţiilor
reglementate (legale) nenumite. Totodată, O.G. nr. 130/2000 este cea
care stabileşte cadrul legal de încheiere şi executare a unor astfel de
operaţiuni juridice. Prin urmare, vom fi în prezenţa unui contract
comercial la distanţă numai în cazul acelora care sunt încheiate şi
executate potrivit prevederilor actului normativ.

63
De altfel, legiuitorul circumscrie prin art. 2 cadrul realizării contractelor
comerciale la distanţă de unde se desprinde ideea că suntem în
prezenţa unor astfel de operaţiuni juridice dacă:
- se desfăşoară în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către
comerciant şi,
- comerciantul utilizează, în mod exclusiv, înainte şi la încheierea
acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la
distanţă.
Prin tehnică de comunicaţie la distanţă se înţelege: „orice mijloc
ce poate fi utilizat pentru încheierea unui contract între comerciant şi
consumator şi care nu necesită prezenţa fizică simultană a celor
două părţi“[art. 2 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 130/2000].
Ordonanţa nu defineşte expres sistemul de vânzare organizat
de către comerciant însă îl determină prin enumerarea, din anexa ce
face parte integrată din lege, a tehnicilor de comunicaţie la distanţă şi
anume:
-imprimat neadresat;
- imprimat adresat;
- scrisoare tipizată; publicitate tipărită cu bon de comandă;
- catalog;
- telefon cu intervenţie umană;
- telefon fără intervenţie umană (automat de apel, audiotext);
- radio;
- videofon (telefon cu imagine);
- videotext (microordinator, ecran TV cu tastatură sau ecran tactil);
- poştă electronică (e-mail);
- telecopiator (fax);
- televiziune (teleshopping).
Precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 130/2000,
sistemul automatizat de apel fără intervenţie umană şi telecopiatorul
pentru a fi utilizate necesită acordul prealabil al consumatorului.
Utilizarea altor tehnici de comunicaţie individuală la distanţă în afara
celor de mai-sus nu este permisă dacă există un refuz manifestat de
consumator (art.16).
II.Părţile contractului comercial la distanţă
Părţile contractului comercial la distanţă sunt: consumatorul şi
comerciantul, pe care legea îi defineşte.
Comerciant este orice persoană fizică sau juridică autorizată să
desfăşoare activitate de comercializare a produselor sau serviciilor de
piaţă în cadrul activităţii sale [art. 2 alin. (1) lit. c)].

64
Noţiunea de consumator desemnează persoana fizică sau
grupul de personae fizice constituite în asociaţii, care cumpără,
dobândesc, utilizează sau consumă produse ori servicii în afara
activităţii lor profesionale [art. 2 alin. (1) lit. b)].
Remarcăm în noua redactare a legii, după modificarea adusă prin
Legea nr. 51/2003, un real progres în definirea noţiunii de
consumator câtă vreme în forma iniţială a textului legal se consacra
înţelesul stricto sensu al noţiunii de consumator ce are în vedere
numai persoana fizică achizitoare de produse/servicii în afara
activităţii sale profesionale. Erau astfel excluse grupurile de persoane
fizice constituite în asociaţii. Nu sunt beneficiari ai legislaţiei
protecţioniste micii comercianţi, agricultorii, meşteşugarii etc., chiar
dacă încheie contracte la distanţă cu un comerciant în afara activităţii
lor profesionale.
De altfel sintagma „în afara activităţii lor profesionale“
delimitează contractele la distanţă de furnizare de produse sau
servicii încheiate în interes personal şi/sau familial de contractele
necesare, inerente exerciţiului activităţii profesionale specifice a
contractantului astfel că, numai prima categorie a contractelor la
distanţă cade sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 130/2000.
III.Contracte care exced reglementării speciale
Conform art. 6 al O.G. nr. 130/2000 sunt excluse în mod expres
din sfera de aplicare a reglementării unele tipuri de contracte. În
acest sens ordonanţa nu se aplică:
- contractelor privind serviciile de investiţii, operaţiuni de asigurare-
reasigurare şi supravegherea asigurărilor, servicii bancare,
operaţiunile de bursă, operaţiuni futures şi options;
- contractelor încheiate prin intermediul distribuitoarelor automate sau
în localurile comerciale automatizate;
- contractelor încheiate prin intermediul telefoanelor publice;
- contractelor încheiate pentru construirea şi vânzarea de bunuri
imobiliare sau care se referă la alte drepturi privind bunurile
imobiliare, cu excepţia contractelor de închiriere;
- contractelor încheiate în cadrul vânzărilor la licitaţii. Instituirea
acestor excepţii este determinată, pe de o parte, de faptul că unora
dintre contractele amintite li se aplică reglementări speciale privind
anumite operaţiuni (serviciile bancare, operaţiunile de asigurare-
reasigurare), iar, pe de altă parte, de caracterul complex al majorităţii
operaţiunilor de mai sus, care nu se împacă cu o formă expeditivă de
încheiere, cum este folosirea de tehnici de

65
comunicare la distanţă.
3. Momentul încheierii contractului
O.G. nr. 130/2000, atât în redactarea sa iniţială, cât şi în cea
modificată prin Legea nr. 51/2003, lasă părţilor posibilitatea să
stabilească prin propriul acord de voinţă momentul încheierii
contractului. Această regulă operează şi în dreptul comun căci
dispoziţiile ce guvernează materia momentului încheierii contractelor
civile sau comerciale au caracter supletiv: ele se aplică numai dacă
părţile nu înţeleg să convină altfel. În absenţa acordului părţilor,
legiuitorul stabileşte un moment inedit de încheiere a contractului
deoarece, în formularea sa iniţială, art. 5 al O.G. nr. 130/2000 stipula
că, dacă părţile nu cad de acord, respectivul contract se consideră
încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică
în momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei (teoria
recepţiunii), ca derogare de la dispoziţiile art. 35 C. com., care
consacră teoria informaţiunii. Astfel, se consacra legislativ, soluţia
adoptată în doctrină şi jurisprudenţă, potrivit căreia, în pofida regulilor
din dreptul comun, momentul încheierii contractului este considerat
cel al primirii de către ofertant a acceptării ofertei.
Derogarea privitoare la momentul încheierii contractului este
explicată de imperativul protejării consumatorului, partea slabă în
contractul ce analizăm. În acest scop era de preferat ca legea să
instituie, prin norme imperative, de ordine publică, un moment al
încheierii contractului diferit de cel consacrat în dreptul comun,
demers justificat de necesitatea armonizării dreptului intern cu
normele comunitare în materie chiar dacă acestea au caracter de
simplă recomandare şi nu conţin, la rândul lor, o dispoziţie specială în
legătură cu momentul încheierii contractelor la distanţă.
În legea română ne aflăm în prezenţa unui text supletiv
deoarece, legiuitorul nu se substituie în mod imperativ voinţei părţilor
pe care le lasă să aleagă liber momentul încheierii contractului,
reglementând doar în mod subsidiar un alt moment. Cum se arată şi
în literatura de specialitate, acest mod de a proceda ar putea fi,
totuşi, interpretat ca lăsând consumatorului, partea în principiu
protejată, dreptul să renunţe la regimul de favoare pe care legiuitorul
i-l creează. În redactarea actuală a art. 5, dacă părţile nu au convenit
altfel, momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie
momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator,
referitor la comanda sa. Reglementând practic aceeaşi materie,
ordonanţa instituie un sistem complex

66
şi complicat de manifestări de voinţă, care presupune mai multe
momente şi anume:
1)- ofertantul comerciant emite oferta;
2) consumatorul primeşte oferta;
3) consumatorul acceptă oferta;
4) acceptantul consumator face comanda, expediind acceptarea;
5) ofertantul comerciant primeşte comanda (contractul se considera
încheiat în redactarea iniţială);
6) ofertantul comerciant ia cunoştinţă de acceptarea ofertei;
7) ofertantul comerciant confirmă comanda;
8) ofertantul comerciant expediază confirmarea comenzii;
9) acceptantul consumator primeşte confirmarea comenzii;
10) acceptantul consumator ia cunoştinţă de confirmarea comenzii.
Oricare din etapele menţionate, adăugate în noua redactare, ar putea
constitui moment al încheierii contractului însă, legiuitorul o alege pe
penultima, fără a avea o justificare în raport de obiectul reglementării.
În raport de noile sale dispoziţii, şi în redactarea sa actuală O.G. nr.
130/2000 derogă de la regulile comune în materie (art. 35-39 C.
com.), consacrând în fapt aceeaşi soluţie ca şi în redactarea iniţială.
Modificarea de redactare relevă o concepţie subiacentă diferită a
legiuitorului în legătură cu calificarea manifestărilor de voinţă ale
cocontractanţilor în cazul contractelor la distanţă. În legătură cu
specificul formării acordului de voinţă în cazul contractelor la
distanţă se ridică o problemă evidenţiată recent de doctrină în cazul
contractelor încheiate prin mijloace electronice.
Astfel, în redactarea sa iniţială, ordonanţa lăsa să se înţeleagă că
manifestarea de voinţă a comerciantului trebuie interpretată drept
ofertă, iar cea a consumatorului drept acceptare a ofertei, astfel încât
contractul să se poată considera încheiat în momentul primirii
comenzii de către comerciant, adică în momentul în care ofertantul
primeşte acceptarea ofertei. În redactarea actuală, se lasă deschisă
posibilitatea analizării celor două manifestări de voinţă în sens contrar
celui deja expus. Astfel, momentul ales de legiuitor drept moment de
încheiere a contractului indică următoarele: în fapt, manifestarea
iniţială de voinţă a comerciantului,
realizată printr-un mijloc de comunicare la distanţă din cele arătate în
lege, este o invitaţie de a face o ofertă adresată consumatorului,
trimiterea comenzii de către consumator reprezentând oferta propriu-
zisă, confirmarea comenzii consumatorului de către comerciant

67
reprezintă acceptarea ofertei, iar momentul în care consumatorul
primeşte mesajul de confirmare a comenzii sale echivalează cu
momentul încheierii contractului. O explicaţie a acestei situaţii rezultă
din analiza elementelor pe care trebuie să le întrunească oferta. Se
ştie că pentru a putea califica o manifestare de voinţă drept ofertă,
aceasta trebuie să întrunească simultan elementul material şi pe cel
moral. În ceea ce priveşte elementul material, calificarea manifestării
de voinţă a comerciantului drept ofertă nu ridică probleme. De altfel,
legiuitorul instituie în sarcina comerciantului o serie de obligaţii, care
pot fi grupate sub semnul unei obligaţii generale de informare,
manifestarea de voinţă a comerciantului putânduse caracteriza, din
această perspectivă drept o ofertă precisă şi completă. Discutabilă
este însă prezenţa elementului moral al ofertei, adică voinţa autorului
său de a fi legat prin manifestarea de voinţă pe care a exprimat-o.
În principiu, s-ar putea califica manifestarea de voinţă a
comerciantului drept ofertă, deoarece, aflându-ne în prezenţa unui
element material atât de bine caracterizat, s-ar putea prezuma
conform regulilor generale în materie, existenţa materialului moral.
Numai că, redactarea însăşi a ordonanţei lasă comerciantului
posibilitatea ca, prin neconfirmarea comenzii consumatorului, să îşi
exprime voinţa în sens contrar încheierii contractului. Prin urmare,
prezumţia că, informându-l în mod amănunţit pe consumator cu
privire la elementele viitorului contract încheiat între ei, comerciantul
îşi exprimă simultan acordul privitor la încheierea contractului este
răsturnată chiar de către legiuitor.
Ca o consecinţă a acestui mod de calificare a manifestărilor de
voinţă ale părţilor contractante rezultă că, în redactarea sa actuală,
O.G. nr. 130/2000 consacră acelaşi sistem ca cel instituit iniţial:
contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul
primeşte acceptarea ofertei, în cazul de faţă ofertantul fiind, însă,
consumatorul, iar nu comerciantul, iar acceptarea ofertei luînd forma
confirmării comenzii consumatorului de către comerciant.
În art. 14 din O.G. nr. 130/2000 se stabileşte că este interzisă livrarea
de produse sau prestarea de servicii fără o comandă prealabilă din
partea consumatorului, dacă livrarea implică solicitarea efectuării unei
plăţi. Pentru ipoteza livrării de produse fără o comandă prealabilă, în
acelaşi text de lege se prevede expres că tăcerea (lipsa răspunsului
consumatorului la livrarea efectuată) nu poate fi interpretată ca o
manifestare de voinţă în sensul încheierii contractului.

68
4 Obligaţia de informare
Dreptul contemporan a lărgit şi a consolidat un formalism
informaţional minuţios care să protejeze consumatorii.
În ce priveşte informaţiile, inegalitatea părţilor poate prejudicia tot pe-
atât pe cât inegalitatea lor economică. De aceea mijloacele juridice
menite să protejeze consumatorii au în vedere posibilitatea oferită
acestora de a-şi exprima un consimţământ liber, neviciat şi bine
informat. În cadrul activităţii lor profesionale, comercianţii dispun de
informaţii pe care trebuie să le comunice consumatorilor, în vederea
informării şi consilierii acestora. Prin urmare, obligaţiei negative
tradiţionale de a nu înşela consumatorul i se alătură, în ultimii ani,
obligaţia pozitivă de a-l informa; aşadar consimţământul este protejat
atât prin teoria viciilor de consimţământ, cât şi prin generalizarea unei
obligaţii precontractuale de informare.
Actul normativ ce analizăm este menit să completeze cadrul
legal al protecţiei consumatorilor ce intră în relaţii contractuale cu
comercianţii, O.G. nr. 21/1992 fiind cea care a stabilit principiile de
bază în această materie. În acest sens, O.G. nr. 21/1992 stabileşte în
sarcina comerciantului obligaţia de informare a consumatorului, care
era privită la acea dată în strânsă corelaţie cu obligaţia de predare ce
incumbă vânzătorului-comerciant în cadrul contractului de
vânzarecumpărare. O.G. nr. 130/2000 reglementează obligaţie
comerciantului de a-l informa pe consumator, având în vedere
domeniul de aplicare al actului normativ – contractele încheiate la
distanţă. În ceea ce priveşte această obligaţie, este de observat că
ea există atât în timpul executării contractului, dar mai ales înainte de
încheierea contractului. Potrivit art. 3 din O.G. nr. 130/2000
comerciantul trebuie să-l informeze pe consumator, înainte de
încheierea contractului , în timp util, în mod corect şi complet asupra
diferitelor elemente cum ar fi cele privind: identitatea
comerciantului, caracteristicile esenţiale ale produsului sau
serviciului, preţul de vânzare al produsului, cheltuielile de livrare,
modalităţi de plată, dreptul de denunţare unilaterală a contractului.
Potrivit legii, aceste informaţii al căror scop comercial trebuie să
rezulte fără echivoc, vor fi comunicate în mod clar, uşor de înţeles de
către consumator, prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la
distanţă utilizate, ţinându-se seama de principiile de bună practică
comercială în tranzacţii şi de principiile care guvernează protecţia
minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, precum
şi de principiile referitoare la bunele moravuri [art. 3 alin. (2)].

69
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul comunicărilor
telefonice, la începutul oricărei conversaţii cu consumatorul
comerciantul are obligaţia de a-şi declina identitatea, precum şi de a
indica în mod explicit scopul comercial al apelului.
Cum arătam, obligaţia de informare subzistă şi în timpul executării
contractului (art. 4), comerciantul trebuind să transmită
consumatorului, în scris sau pe un alt suport de informaţii durabil, la
dispoziţia sau accesibil acestuia, în timp util, confirmarea informaţiilor
prevăzute de art. 3, informaţii referitoare la dreptul consumatorului de
a denunţa unilateral contractul sub forma clauzei enunţate în art. 4
alin. (1) lit. b), precum şi alte informaţii. În cazul serviciilor a căror
execuţie este realizată cu ajutorul unei tehnici de comunicaţie la
distanţă, dacă sunt furnizate o singură dată şi facturate de operatorul
de comunicaţie, comerciantul va comunica numai sediul, numărul de
telefon/fax precum şi adresa de e-mail, la care consumatorul poate
să şi prezinte reclamaţiile. Nerespectarea obligaţiei de informare
atrage sancţiuni diverse, urmând să distingem sub acest aspect între
obligaţia de informare precontractuală şi cea contractuală.
În situaţia neinformării consumatorului în faza precontractuală,
suntem în prezenţa dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp,
reprezintă un viciu de consimţământ dar şi o faptă ilicită cauzatoare
de prejudicii. Prin urmare, sancţiunile care pot interveni sunt nulitatea
relativă şi obligarea comerciantului la despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat prin fapta sa ilicită. În ceea ce priveşte obligaţia de informare
contractuală reglementată de dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 130/2000,
sancţiunea care poate interveni în caz de neexecutare este
reglementată în art. 7 şi constă în prelungirea termenului de
denunţare unilaterală a contractului de la 10 zile la 90 de zile.
5. Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă
În perioada executării contractului, comerciantul trebuie să
transmită consumatorului condiţiile şi modalităţile de exercitare a
dreptului de denunţare unilaterală, pentru cazurile prevăzute în O.G.
nr. 130/2000, sub forma unei clause ce va fi redactată cu caractere
îngroşate.
În cazul omiterii acestei clauze, produsul sau serviciul este
considerat livrat fără cerere de comandă din partea consumatorului,
acesta fiind exonerat de orice contraprestaţie, lipsa răspunsului
neavând valoare de consimţământ. Prin această reglementare se
instituie un mecanism care oferă consumatorului, destinatar al ofertei
comerciantului, posibilitatea de a reflecta asupra propunerii

70
cuprinse în ofertă şi, eventual, de a compara cu alte oferte
(concurente).
Derogând de la principiul potrivit căruia părţile sunt legate
irevocabil din momentul realizării acordului de voinţă asupra clauzelor
contractuale (art. 969 C. civ.), dreptul de denunţare unilaterală a
contractului la distanţă permite celui în favoarea căruia a fost
recunoscut prin lege de a-şi revoca, într-un anumit termen,
consimţământul.Într-o opinie, dreptul de denunţare unilaterală a
contractului la distanţă constituie o „regretabilă atingere adusă
principiului forţei obligatorii a contractului“.
Dreptul consumatorului de denunţare unilaterală a contractului se
manifestă ca un corolar al protecţiei acestuia în relaţiile sale
contractuale cu comercianţii iar în Capitolul II al O.G. nr. 130/2000
sunt reglementate condiţiile în care acesta se poate exercita.
Consumatorul poate denunţa unilateral contractul în mod discreţionar,
fără a fi susceptibil de exercitarea abuzivă a dreptului şi fără să fie
obligat la plata unor penalităţi, singurele costuri care pot cădea în
sarcina sa fiind cheltuielile directe de returnare a produselor. Conform
art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000, consumatorul are dreptul de a
denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen
de 10 zile lucrătoare, cu suportarea cheltuielilor directe ocazionate de
returnarea produselor.
Termenul de 10 zile începe să curgă:
- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator, dacă au
fost îndeplinite prevederile art. 4 din ordonanţă;
- pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea
contractului, din ziua în care obligaţiile prevăzute în art. 4 au fost
îndeplinite, cu condiţia ca întârzierea să nu depăşească 90 de zile.
Când comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile
prevăzute la art. 4, termenul pentru denunţarea unilaterală a
contractului este de 90 de zile şi începe să curgă:
- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;
- pentru servicii, de la data încheierii contractului.
Dacă în perioada celor 90 de zile, informaţiile prevăzute în art. 4 din
O.G. nr. 130/2000 sunt furnizate consumatorului, termenul de 10 zile
lucrătoare pentru denunţarea unilaterală a contractului începe să
curgă din acel moment [art. 7 alin. (3)].
În raport de reglementarea legală considerăm că termenele în care
se poate denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor
termene de decădere nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau

71
repunere în termen. În cazul exercitării dreptului de denunţare
unilaterală a contractului de către
consumator în condiţiile art. 7, comerciantul are obligaţia să
ramburseze sumele plătite de consumator fără a-i solicita acestuia
cheltuielile aferente rambursării sumelor. Potrivit legii, rambursarea
sumelor se va face în cel mult 30 de zile de la data denunţării
contractului de către consumator (art. 8).
Dacă părţile nu au convenit altfel, consumatorul nu poate denunţa
unilateral următoarele tipuri de contracte:
- contractele de furnizare de servicii a căror execuţie a început, cu
acordul consumatorului, înaintea expirării termenului de 10 zile
lucrătoare prevăzut de art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000;
- contractele de furnizare de produse sau servicii al căror preţ
depinde de fluctuaţiile cursurilor pieţei financiare care nu pot fi
controlate de comerciant;
- contractele de furnizare a unor produse executate după specificaţiile
consumatorului sau a unor produse distinct personalizate, precum şi
a acelora care, prin natura lor, nu pot fi returnate sau care se pot
degrada ori deteriora rapid;
- contractele de furnizare a înregistrărilor audio, video sau a
programelor
informatice, în cazul în care au fost desigilate de către consumator;
- contractele de furnizare a ziarelor, periodicelor, jurnalelor-magazin;
- contracte de servicii de pariuri sau loterii.
Cum arătam, aceste dispoziţii cuprinse în art. 10 al O.G. nr.
130/2000, au caracter supletiv, în raport cu voinţa părţilor
contractante. În raport de reglementarea protecţionistă subliniem
faptul că dispoziţiile legale privind dreptul de denunţare unilaterală a
contractului sunt de ordine publică; mai mult, comercianţii sunt
obligaţi de a le aduce la cunoştinţa consumatorilor, sub sancţiunile
prevăzute de lege. Pe de altă parte, precizăm că „de îndată ce părţile
s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului“(art. 1295 C. civ.), prin
semnarea contractului sau a cererii de comandă, contractul se
consideră valabil încheiat. Astfel, dreptul de denunţare
unilaterală a contractului suspendă doar eficacitatea acestuia, în ce
priveşte obligaţia plăţii de către consumator, pe durata termenului
legal, în care poate fi exercitat.
Prin împlinirea termenului legal, fără ca să fi fost exercitat dreptul de

72
denunţare unilaterală a contractului, contractul la distanţă va dobândi,
de plin drept, eficacitate pentru viitor (ex nunc); în caz contrar,
contractul la distanţă devine caduc.
În cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul
contractului la distanţă, comerciantul creditează consumatorul, direct
sau în baza unui acord încheiat de comerciant cu un terţ, o dată cu
denunţarea unilaterală a contractului la distanţă încetează de drept şi
contractul de acordare a creditului, fără penalităţi pentru consumator
(art. 9). Aici legea reglementează şi soarta unui eventual contract de
împrumut ce ar fi fost încheiat pentru plata produselor ori serviciilor
prestate la distanţă.
6. Executarea contractului la distanţă
Potrivit art. 11 din O.G. nr. 130/2000, comerciantul trebuie să îşi
îndeplinească obligaţiile contractuale în termen de cel mult 30 de zile
de la data la care consumatorul a transmis comanda, cu excepţia
cazului în care părţile au convenit altfel. Observăm că termenul de 30
de zile calendaristice instituit de lege curge de la data de la care
consumatorul a transmis comanda. Nerespectarea termenului atrage
răspunderea comerciantului în condiţiile dreptului comun, cu
obligarea acestuia la despăgubiri (daune interese) moratorii.
În situaţia în care comerciantul nu îşi poate executa obligaţia de
predare pentru că produsul sau serviciul nu este disponibil, trebuie să
îl informeze pe consumator asupra acestui aspect. În acest caz el
este ţinut a rambursa în cel mult 30 de zile sumele încasate în contul
preţului [art. 11 alin. (2)]. Comerciantul poate livra consumatorului un
produs sau serviciu de o calitate şi la un preţ echivalente cu cele
solicitate numai dacă acest lucru a fost prevăzut înainte de
încheierea contractului şi/sau în contract, astfel încât consumatorul
să fie informat în mod clar despre această posibilitate [art. 11 alin.
(3)]. În caz contrar furnizarea unor produse sau servicii similare celor
solicitate va fi asimilată cu livrarea fără comandă, astfel cum este
reglementată în art. 14 din O.G. nr. 130/2000 iar cheltuielile de
returnare a produselor sunt în sarcina comerciantului,
element asupra căruia consumatorul trebuie să fie informat.
Conform art. 12 din ordonanţă, dispoziţiile acesteia privind informarea
consumatorului, cele referitoare la dreptul de denunţare unilaterală a
contractului, precum şi cele în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor
contractuale de către comerciant, în termen legal, nu se aplică
contractelor privind:

73
- vânzarea de produse alimentare, de băuturi sau de produse de uz
curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către
comerciant la domiciliul, reşedinţa sau la locul de muncă al
consumatorului;
- furnizarea de servicii de cazare, de transport, de furnizare de
preparate culinare, de agrement, atunci când comerciantul se
angajează prin contract încheiat să efectueze aceste prestaţii la o
dată precisă sau într-o perioadă specificată.
În mod excepţional, în cazul activităţilor de agrement organizate
în aer liber, comerciantul îşi poate rezerva dreptul de a nu respecta
prevederile art. 11 în circumstanţe specifice.
Potrivit art. 13, în cazul utilizării frauduloase a cărţii de credit a unui
consumator, pentru plata preţului contractului, consumatorul poate
cere anularea plăţii, sumele plătite urmând a fi recreditate/restituite
consumatorului, potrivitreglementărilor aspecifice acestor sisteme de
plată. O.G. nr. 130/2000 interzice livrarea de produse ori prestarea de
srvicii fără comandă prealabilă a consumatorului, dacă livrarea
implică efectuarea unei plăţi (art. 14). Este asimilată livrării fără
comandă omisiunea transmiterii consumatorului a clauzei privind
dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în forma prevăzută la
art. 4 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 130/2000.
7. Soluţionarea litigiilor
Potrivit art. 17, încălcarea prevederilor art. 8 şi 11 din O.G. nr.
130/2000, referitoare la nerespectarea termenelor de rambursare,
constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii
încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale
se face la sesizarea consumatorilor sau, din oficiu, de către
reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor (art. 20).
În caz de litigiu, sarcina probei revine comerciantului în ce priveşte:
- îndeplinirea obligaţiei de informare prevăzută la art. 4;
- respectarea termenelor instituite prin O.G. nr. 130/2000;
- acordul consumatorului, în cazurile prevăzute de art. 5, art. 11 alin.
(1) şi, respectiv, art. 15.
Totodată, consumatorii prejudiciaţi prin contractele la distanţă,
încheiate cu nesocotirea prevederilor legii, pot intenta acţiuni în
justiţie, în condiţiile dreptului comun.

74
TEST DE AUTOEVALUARE
Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă
TEMĂ DE REFLECŢIE
Momentul încheierii contractului la distanţă
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare
întrebare.
1. Obligaţia de informare nu subzistă:
a)- înainte de încheierea contractului;
b)- în timpul executării contractului;
c)– în legatură cu dreptul de denunţare unilaterală a contractului;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul la distanţă în
termen de:
a)- 10 zile lucrătoare;
b)- 30 zile lucrătoare;
c)- 7 zile lucrătoare;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. Termenele în care se poate denunţa unilateral contractul la
distanţă sunt:
a) - termene de decădere;
b) – termene de prescripţie;
c) - termene de recomandare
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. d) ; 2. a); 3. a).

75
CAPITOLUL V
CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA SPAŢIILOR COMERCIALE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
– Noţiuni introductive
– Domeniul de aplicare a ordonanţei guvernului nr. 106/1999
privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale
– Forma contractului
– Obligaţia de informare
– Dreptul de denunţare unilaterală a contractului
– Soluţionarea litigiilor
– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la
regimul juridic al contractelor încheiate in afara spaţiilor
comerciale.
– Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei
şi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore

CAPITOLUL V

76
CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎN AFARA SPAŢIILOR COMERCIALE
1. Noţiuni introductive
Disciplinarea climatului contractual din România, în raporturile
dintre părţi inegale din punct de vedere economic: comercianţii şi
consumatorii, s-a realizat printr-un ansamblu de acte normative
specifice anumitor operaţiuni. De altfel, instituirea unor garanţii
contractuale preventive reprezintă una din măsurile importante prin
care se asigură protecţia consumatorilor distingând aici domeniul
reprimării clauzelor abuzive, al contractelor comerciale la distanţă
precum şi al contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.
Regimul juridic al contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale
este reglementat de dispoziţiile Ordonantei Guvernului nr.106/1999,
act normativ care vizează o nouă formă de manifestare a raporturilor
contractuale ce iau naştere pe piaţa produselor şi serviciilor.
Textul legal a fost inspirat din Directiva 85/ 577/ CEE, prin adoptarea
sa legiuitorul român preluând în dreptul intern normele adoptate în
Comunitatea Europeană pentru acest domeniu.
2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 106/1999
privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale
Reglementarea are în vedere condiţiile încheierii şi executării
contractelor încheiate între un comerciant care furnizează bunuri sau
servicii şi un consumator. Suntem în prezenţa unei noi forme,
specifice economiei de piaţă, pe care o îmbracă clasicul contract de
vânzare-cumpărare.
I.Noţiunea de „contract încheiat în afara spaţiilor comerciale“
Conform art. 3 din O.G. nr. 106/1999, legea se aplică în cazul
contractelor încheiate în următoarele situaţii:
a)– vânzarea are loc în timpul unei deplasări organizate de
comerciant în afara spaţiilor sale comerciale;
b)– vânzarea are loc în timpul unei vizite efectuate de comerciant în
locuinţa unui consumator, la locul de muncă al consumatorului ori la
locul unde se află pentru lucru, pentru studii ori tratament. Potrivit
legii vizita nu trebuie să fi avut loc la solicitarea expresă a
consumatorului;
c)- vânzarea are loc în orice alte locuri publice ori destinate publicului,
în care comerciantul prezintă o ofertă pentru produsele sau serviciile
pe care le furnizează, în vederea acceptării acesteia de către
consumator. În înţelesul legii, prin „spaţiu comercial“se are în vedere
orice loc sau spaţiu autorizat conform reglementărilor legale, folosit în
mod obişnuit de comerciant în copul desfăşurării activităţii pentru

77
care a fost autorizat.Potrivit art. 4 din O.G. nr. 106/1999, sunt supuse
dispoziţiilor sale şi
contractele încheiate în urma solicitării de către consumator a unei
vizite a
comerciantului pentru alte produse sau servicii decât cele pentru care
consumatorul a solicitat vizita, cu condiţia ca, în momentul solicitării,
consumatorul să nu fi cunoscut şi nici să nu fi avut în mod rezonabil
posibilitatea
de a cunoaşte faptul că furnizarea produsului sau serviciului respectiv
face parte
din activitatea comercială sau profesională a comerciantului.
De asemenea, intră sub incidenţa acestei reglementări şi propunerile
de
contract făcute de consumator, în condiţii analoage celor specificate
în art. 3 şi 4
din O.G. nr. 106/1999.
II.Părţile contractului încheiat în afara spaţiilor comerciale
În raport cu exigenţele normelor comunitare în materie legea
defineşte părţile ontractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.
Comerciant este orice persoană fizică sau juridică care,
încheind contractul în cauză, acţionează în cadrul activităţii sale
autorizate conform legii. De asemenea, parte în contract poate fi şi
orice reprezentant care acţionează în numele comerciantului.
Consumator este orice persoană fizică care achiziţionează şi
utilizează sau consumă produse ori beneficiază de prestarea unor
servicii în baza unui contract încheiat cu un comerciant. Se cere ca
utilizarea să nu fie legată de activitatea sa profesională.
III.Contracte care exced reglementării speciale
În art. 6 din O.G. nr. 106/1999 legiuitorul dispune în mod expres că
dispoziţiile actului normativ nu se aplică următoarelor tipuri de
contracte:
a) – contractelor pentru care valoarea totală care urmează să fie
achitată de consumator este mai mică decât echivalentul în lei a 30
de euro la cursul zilei al Băncii Naţionale a României;
b) – contractelor privind construirea, vânzarea şi închirierea de bunuri
imobile, precum şi contractelor care conţin alte drepturi referitoare la
bunuri imobile, cu excepţia contractelor privind furnizarea de produse
ce urmează să fie incorporate în bunuri imobile şi, de asemenea, a
contractelor privind repararea de bunuri imobile;

78
c) - contractelor privind furnizarea de produse alimentare, băuturi sau
de produse de uz curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate
de către comerciant;
d) - contractelor de asigurări;
e) - contractelor privind valorile mobiliare;
f) - contractelor referitoare la furnizarea de bunuri sau servicii, în
cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- contractul s-a încheiat pe baza unui catalog al comerciantului, pe
care consumatorul a avut posibilitatea să îl consulte în absenţa
acestuia, pentru a fi corect informat în vederea luării unei decizii;
- contractul prevede o continuitate a relaţiilor comerciale dintre
consumator şi comerciant în cadrul unor livrări succesive de produse
sau servicii;
- atât catalogul, cât şi contractul menţionează expres dreptul
consumatorului de a returna produsul într-un termen de 7 zile
lucrătoare începând de la data primirii acestuia sau de a denunţa
unilateral contractul în decursul aceleiaşi perioade, fără
o altă obligaţie decât aceea de a avea grijă în mod rezonabil de
bunuri. Situaţiile de excepţie privesc acele contracte guvernate de
reglementări speciale precum şi contractele a căror complexitate
reclamă un regim juridic corespunzător.
3. Forma contractului
Contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie întocmit în
formă scrisă şi să conţină cel puţin datele complete de identificare a
părţilor contractante, obiectul şi preţul contractului, data şi locul
încheierii acestuia (art. 7). Aşadar, suntem în prezenţa unui contract
solemn, prin derogare de la regulile dreptului comun. Potrivit aceluiaşi
text de lege, contractul de vânzare-cumpărare trebuie încheiat cel
mai târziu în momentul livrării produsului sau serviciului.
4. Obligaţia de informare
La rândul său, actul normativ ce analizăm completează cadrul
legal al protecţiei consumatorilor ce intră în raporturi contractuale cu
comercianţii reglementând, dincolo de principiile de bază stabilite în
această materie prin O.G. nr. 21/1992, obligaţia comerciantului de a-l
informa pe consumator. În ceea ce priveşte această obligaţie,
observăm că ea există înainte sau cel mai târziu în momentul
încheierii contractului. Astfel, potrivit art. 8 din O.G.nr. 106/1999,
comerciantul trebuie să îl informeze în scris pe consumator, înainte
sau cel mai târziu în momentul încheierii contractului, despre dreptul

79
acestuia din urmă de a denunţa unilateral contractul în termenul
prevăzut de lege, indicând numele şi adresa persoanei faţă
de care îşi poate exercita acest drept.
Informaţia trebuie să fie completă, precisă, uşor de înţeles de
către consumator. În contextul consolidării unui formalism
informaţional minuţios care să protejeze consumatorii, legiuitorul
dispune şi prin această reglementare că dreptul de denunţare
unilaterală trebuie stipulat în contract, cu caractere mari şi în
imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura
consumatorului. Prin urmare suntem în prezenţa unei clauze exprese
despre dreptul de denunţare a contractului cu precizarea termenelor
şi condiţiilor prevăzute de lege şi cu indicarea numelui şi adresei
comerciantului faţă de care consumatorul poate să îşi exercite acest
drept. Comerciantul este obligat să înmâneze consumatorului un
exemplar din contractul încheiat şi să poată proba acest lucru în faţa
organelor de control [art. 8 alin. (3)]. Aşadar, sarcina probei înmânării
unui exemplar din contract către consumator, revine comerciantului.
Nerespectarea obligaţiei de informare atrage nulitatea relativă a
contractului şi obligarea comerciantului la despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. Soluţia se impune deoarece, în
astfel de situaţii, ne aflăm în prezenţa dolului prin reticenţă care, în
acelaşi timp, reprezintă un viciu de consimţământ dar şi o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii.
5. Dreptul de denunţare unilaterală a contractului
O particularitate a acestei vânzări o reprezintă dreptul
consumatorului de a denunţa unilateral contractul. Potrivit art. 9 din
ordonanţă, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral
contractul, fără a fi necesară invocarea unui motiv, în termen de 7 zile
lucrătoare.
Pentru produse termenul curge de la data încheierii
contractului, dacă aceasta este concomitentă cu data livrării
produsului sau de la data primirii produsului, dacă livrarea a fost
efectuată după data încheierii contractului.
Pentru servicii termenul de 7 zile începe să curgă de la data
încheierii contractului de prestări servicii. Legea lasă la latitudinea
părţilor stipularea unui termen mai mare ori de câte
ori consideră necesar. Pentru a-şi exercita dreptul de denunţare
unilaterală consumatorul este obligat să anunţe comerciantul, în
scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Data
expedierii acesteia trebuie să se încadreze în termenul prevăzut în

80
contract. Potrivit art. 9 teza finală din O.G. nr. 106/1999, anunţarea
comerciantului îl exonerează pe consumator de orice obligaţie, mai
puţin obligaţia de a înapoia comerciantului produsele livrate,
contractul considerându-se desfiinţat.
Dacă comerciantul a omis să transmită consumatorului
informaţiile prevăzute la art. 8, termenul pentru denunţarea
unilaterală a contractului se prelungeşte cu 60 de zile lucrătoare şi
începe să curgă:
- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;
- pentru servicii, de la data încheierii contractului.
Deşi legea nu o prevede expres considerăm că, prin analogie cu alte
reglementări similare şi în raport de scopul urmărit de legiuitor,
termenele în care se poate denunţa unilateral contractul au natura
juridică a unor termene de decădere nefiind susceptibile de
suspendare, întrerupere sau repunere în termen. În cazul denunţării
unilaterale a contractelor de livrare a produselor, consumatorul este
obligat să le returneze în starea în care au fost primite, cu
eventualele modificări necesare în vederea examinării acestora şi cu
gradul normal de uzură, cauzat de folosirea conform instrucţiunilor de
utilizare care i-au fost aduse la cunoştinţă (art. 12). Termenul pentru
returnarea produselor este de 7 zile sau 60 de zile, după caz.
Produsul se consideră returnat în momentul în care a
fost predat la oficiul poştal sau unui alt expeditor ori predat direct
comerciantului sau persoanei desemnate de acesta. În acest din
urmă caz se încheie între părţi un înscris care să consemneze data
predării-primirii. Comerciantul este obligat să primească produsele
returnate de consumator în termenele prevăzute de lege. Cheltuielile
de expediere cad în sarcina comerciantului. În situaţia denunţării
contractelor de prestări de servicii, dreptul de denunţare nu poate fi
exercitat asupra serviciilor deja prestate conform stipulaţiilor din
contract (art. 13).
În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a
contractului de către consumator în condiţiile art. 9, comerciantul are
obligaţia să ramburseze consumatorului toate sumele plătite de
acesta, precum şi eventualele cheltuieli aferente. Potrivit legii,
rambursarea sumelor se va face în termen de 15 zile de la primirea
comunicării conform art. 9 sau, după caz, art. 10 din ordonanţă.
Sumele se consideră rambursate la termenele la care au fost efectiv
restituite, expediate sau a fost ordonată plata lor [art. 16 alin. (2)].

81
Potrivit legii este nulă orice clauză care prevede limitări la
rambursarea către consumator a sumelor datorate.
Totodată, părţile nu pot stipula în contract ori separat de acesta, nici o
clauză sau înţelegere prin care să anuleze dreptul de denunţare
unilaterală a contractului. În astfel de situaţii, clauza sau înţelegerea
este considerată nulă de drept (art. 17).
6. Soluţionarea litigiilor
Conform art. 18, încălcarea prevederilor O.G. nr. 106/1999,
atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală,
după caz. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor
prevăzute de lege se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai
Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor. Potrivit legii constituie
contravenţii, nerespectarea prevederilor art. 7 şi 8 din O.G. nr.
106/1999, referitoare la întocmirea contractului în formă scrisă şi la
îndeplinirea obligaţiei de informare precum şi, încălcarea dispoziţiilor
art. 11, art. 15 alin. (3) şi ale art. 16 referitoare la primirea produselor
returnate de consumator şi la rambursarea către acesta a sumelor
plătite precum şi a eventualelor cheltuieli aferente.

TEST DE AUTOEVALUARE
Denunţarea unilaterală a contractului

82
TEMĂ DE REFLECŢIE
Domeniul de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 106/1999
108
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare
întrebare.
1. Contractul încheiat in afara spaţiilor comerciale este:
a)- un contract autentic;
b)- un contract solemn;
c)– un contract consensual;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. Consumatorul poate denunţa unilateral contractul încheiat în afara
spaţiilor
comerciale in termen de:
a)- 10 zile lucrătoare;
b)- 30 zile lucrătoare;
c)- 7 zile lucrătoare;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. Termenele in care se poate denunţa unilateral contractul la distanţă
sunt:
a) - termene de decădere;
b) – termene de prescripţie;
c) - termene de recomandare
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. b) ; 2. c); 3. a).

CAPITOLUL VI
GARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN

83
CONDIŢIILE REGLEMENTĂRII SPECIALE A
PROTECŢIEI CONSUMATORILOR
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste
Cuprins
– Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor
– Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vânzarea produselor
şi garanţiile asociate acestora
– Reglementarea legii nr. 240/2004 privind răspunderea
producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte
– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe cu privire la
regimul juridic instituit în materia răspunderii pentru calitatea
produselor.
– Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materiei
şi înţelegerea semnificaţiei acestora.
= 3 ore

CAPITOLUL VI
GARANŢIA CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN CONDIŢIILE

84
REGLEMENTĂRII SPECIALE A PROTECŢIEI CONSUMATORILOR
1. Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privind
protecţiaconsumatorilor
` Potrivit art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind
protectia consumatorilor, statul protejează prin mijloacele prevăzute
de lege, pe cetăţeni în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul
necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor
complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi
asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la
fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează. Regăsim aceste
obiective şi în Codul consumului – Legea nr. 296/2004.
În raporturile cu profesioniştii consumatorii au dreptul de a fi protejaţi
împotriva riscului de a achiziţiona un produs care ar putea să le
prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze
drepturile şi interesele legitime precum şi de a fi despăgubiţi pentru
prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor. În
acest scop consumatorii pot utiliza toate mijloacele prevăzute de
lege. Sub acest aspect Ordonanţa Guvernului nr. 12/1992
reglementează răspunderea agenţilor economici pentru calitatea
produselor. Regimul juridic instituit prin prevederile ordonanţei
priveşte două perioade succesive distincte:
- răspunderea în termenul de garanţie şi,
- răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.
În contextul acestei reglementări vom analiza în cele ce urmează
aspectele caracteristice ale răspunderii pentru calitatea produselor.
A. Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de
garanţie
Conform art. 12 din ordonanţă, consumatorii au dreptul de a
pretinde vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor
obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a
deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de
valabilitate. Prin urmare, în termenul de garanţie sau de valabilitate a
produselor, agentul economic răspunde pentru toate deficienţele
constatate în cadrul acestui termen, fără nici-o distincţie între viciile
aparente şi viciile ascunse. Prin lege termenul de garanţie este definit
ca limita de timp, stabilită de producător, în cadrul căreia produsul
achiziţionat trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative prescrise,
iar cumpărătorul are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a
acestuia, câtă vreme deficienţele nu îi sunt imputabile.

85
Termenul de valabilitate este definit de lege ca limita de timp,
stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat şi în care
acesta trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă
au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi
consum. El priveşte anumite produse care pot fi folosite numai într-un
anumit termen precum produsele alimentare, farmaceutice ori
cosmetice. Ambele termene curg de la data dobândirii produsului de
către consumator. Potrivit legii, consumatorul care constată în
termenul de garanţie anumite deficienţe ale produselor are dreptul să
ceară agentului economic remedierea sau înlocuirea lor ori restituirea
preţului. În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul
poate cere înlocuirea produsului ori restituirea preţului.
Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim stabilit
prin reglementări în cazul produselor de larg consum şi acelor de
folosinţă îndelungată, ori prevăzut în contract, în cazul celorlalte
produse (art. 13). Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative are loc
gratuit în situaţia în care timpul de nefuncţionare din cauza acestor
deficienţe depăşeşte 10% din termenul de garanţie, precum şi în
cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice
care prezintă abateri faţă de caracteristicile calitative prescrise (art.
14 alin 1). Timpul de nefuncţionare menţionat de lege prelungeşte în
mod corespunzător termenul de garanţie şi curge din momentul
sesizării vânzătorului până la aduverea produsului în stare de
utilizare normală. Restituirea preţului se face în aceleaşi condiţii ca şi
înlocuirea produselor consumatorul având un drept de opţiune între a
cere înlocuirea produselor şi restituirea contravalorii acestora.
Restituirea contravalorii produsului se face la valoarea actualizată a
acestuia, calculată în funcţie de indicele de inflaţie comunicat de
Institutul Naţional de Statistică.
Înlocuirea produselor ori restituirea preţului se face imediat după
constatarea imposibilităţii folosirii produselor, dacă această situaţie nu
este imputabilă consumatorului.
Potrivit art. 16 din ordonanţă, în cazul remedierii sau al înlocuirii
produselor necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate solicita
despăgubiri, în condiţiile stabilite în contract sau în cele prevăzute de
dreptul comun.

B. Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei


medii de utilizare a produselor.

86
După expirarea termenului de garanţie, consumatorul poate
pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite
potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii
ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora (art. 12).
Aşadar, răspunderea operatorului economic pentru calitatea
produselor nu încetează la expirarea termenului de garanţie. El va
răspunde în continuare, dar numai pentru viciile ascunse ale
produselor apărute în cadrul duratei medii de utilizare a acestora.
Este exclusă o astfel de răspundere pentru produsele pentru care
există un termen de valabilitate.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 21/1992, viciile ascunse sunt deficienţe
calitative ale unor produse, care, existând în momentul predării, nu
au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de către consumator
prin mijloace obişnuite de verificare.
Durata medie de utilizare a produselor este definită ca intervalul
de timp, stabilit în documentele tehnice normative sau declarat de
producător ori convenit de părţi, în cadrul căruia produsele, altele
decât cele cu termen de valabilitate, trebuie să-şi menţină
caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate
condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.
În situaţia apariţiei unor vicii în cursul duratei medii de utilizare a
produselor, consumatorul (cumpărătorul) este în drept să pretindă
operatorului economic (vânzător) remedierea sau înlocuirea
produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru
care au fost realizate. Dacă se face dovada că nu au fost respectate
de către consumator condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi
exploatare a produselor, operatorul economic este exonerat de
răspundere.
Potrivit art. 13 alin. 2 din ordonanţă, remedierea deficienţelor se
face într-un termen maxim, stabilit ca şi în cazul răspunderii în
termenul de garanţie, cu precizarea că termenul curge de la
finalizarea expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru.
În cazul când remedierea nu asigură menţinerea caracteristiclor
calitative prescrise ale produselor se poate cere înlocuirea acestora
iar dacă datorită viciilor produselor, consumatorul a suferit un
prejudiciu, el este în drept să ceară despăgubiri, conform clauzelor
contractuale sau dreptului comun.
Reclamarea viciilor ascunse are loc în termenul de prescripţie
de 6 luni, afară de cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie (art.
5 din Decretul nr. 167/1958). Termenul va curge de la data

87
descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea au fost descoperite în
cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Prin urmare, în
temeiul art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, termenul de un an
este înlocuit cu durata medie de utilizare a produselor.
Pentru a proteja interesele consumatorului legiuitorul a
prevăzut în art. 17 din ordonanţă, obligaţia vânzătorului de a asigura
toate operaţiunile necesare repunerii în funcţiune, înlocuirii
produselor în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate, după
caz, precum şi pentru viciile ascunse apărute în cadrul duratei medii
de utilizare a produselor. De asemenea, vânzătorul trebuie să
asigure şi operaţiunile ocazionate de transportul, manipularea,
diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea
acestora, precum şi să suporte cheltuielile legate de acestea. De
menţionat că aceste obligaţii ale vânzătorului nu exclud răspunderea
producătorului.
2. Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vanzarea produselor
si garantiile asociate acestora
2.1. Noţiuni introductive
Pentru transpunerea Directivei Parlamentului european şi a
Consiliului 1999/44/CE din 25 mai 1999 asupra anumitor aspecte ale
vânzării şi ale garanţiei bunurilor destinate consumului, a fost
adoptată Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile
asociate acestora.
Reglementarea românească preia ad literam dispoziţiile
Directivei a cărei elaborare a fost determinată de necesitatea
unificării deosebirilor existente între legislaţiile statelor membre ale
Uniunii Europene cu privire la vânzarea bunurilor de consum, pentru
a asigura o protecţie egală cumpărătorului, indiferent pe teritoriul
cărui stat a făcut achiziţia şi pentru a crea reguli comune aplicabile
acestor vânzări, indiferent de locul încheierii lor.
Actul normativ comunitar este important din punct de vedere
juridic şi pentru că are în vedere atât contractele de vânzare-
cumpărare dar şi alte contracte reglementate în codurile civile.
Directiva reprezintă o reglementare generală de drept privat iar
adoptarea ei a fost posibilă şi datorită semnificaţiei politice şi
economice căci este vorba pentru prima dată de o directivă privind
protecţia consumatorilor ce va afecta potenţial circa 340 milioane de
consumatori din Uniunea Europeană.
Totodată, această directivă afectează în mod substanţial dreptul civil
prin referire la complexa problemă a garanţiilor. Astfel nici-un contract

88
de vânzare cumpărare sau de antrepriză nu va mai fi negociat şi
încheiat în mod autonom, adică exclusiv pe baza unui drept naţional
şi orice hotărâre judecătorească, indiferent de cât de prudent ar fi
motivată, nu poate face abstracţie de modul de interpretare a
directivei. În acelaşi timp, inspirată amplu de Convenţia de la Viena –
care este aplicabilă comercianţilor, directiva este aplicabilă
consumatorilor iar problemele pe care le tratează (autonomia de
voinţă, condiţiile generale, noi tehnici de vânzare, garanţiile etc.)
constituie baza unui adevărat drept privat modern.
În acest context, Directiva poate fi privită ca un model general de
drept privat contractual, iar nu doar ca un model pentru dreptul
consumatorilor.
2.2. Domeniul de aplicare
Din punct de vedere personal legea se aplică consumatorilor, definiţi
persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii
care, încheind contracte la care se referă actul normativ,
achiziţionează bunuri în scopuri care nu intră în cadrul activităţii lor
profesionale sau comerciale; vânzător este orice persoană
fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale,
comercializează produse în condiţiile unui contract încheiat cu
consumatorul (vinde bunuri de consum în cadrul activităţii sale
profesionale sau comerciale); noţiunea de producător pe care o
utilizează are aceeaşi arie de cuprindere ca şi cea folosită de
Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru
produsele cu defecte. Se remarcă astfel o preluare fidelă a
dispoziţiilor relative la domeniul personal de aplicare a Directivei
1999/44CE astfel cum acesta este determinat în chiar
art.1. Totodată, legea română ca şi textul comunitar exclude din
câmpul său personal de aplicare persoanele juridice (care nu
contractează în cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale) şi
profesioniştii persoane fizice, care nu sunt incluşi în noţiunea de
„consumator“.
Din punct de vedere material, legea are ca obiect bunurile
destinate consumului denumite generic produse. Legea precizează
că sunt vizate numai bunurile materiale mobile, cu următoarele
excepţii: bunurile vândute în urma confiscărilor, în cadrul procedurii
de executare silită sau pe baza unui alt act emis de autorităţile
judecătoreşti, apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum
limitat sau într-o cantitate fixă, energia electrică şi produsele folosite
care sunt vândute prin procedura licitaţiei publice, la care

89
consumatorul are posibilitatea să participe personal [art. 2 lit. b) şi art.
3]. Este o dispoziţie similară Directivei cu precizarea că în literatura
juridică s-a recunoscut că excluderea gazului sau a electricităţii cu
destinaţie casnică sau industrială nu se justifică fiind introdusă numai
pentru a se asigura o cât mai mare apropiere de Convenţia de la
Viena. Potrivit art. 4 din Legea nr. 449/2003, intră sub incidenţa
acestor dispoziţii şi produsele care vor fi achiziţionate pe baza unui
contract de vânzare de produse ce urmează a fi fabricate sau
prelucrate. Cu privire la noţiunea de vânzare, nici legea română şi
nici Directiva, nu o defineşte, dar este îndeobşte admis că suntem în
prezenţa unui contract sinalagmatic prin care părţile convin asupra
transmiterii unui lucru în schimbul unui preţ. De altfel, referirea
generală pe care Directiva o face la noţiunea de „vânzare“ permite
acoperirea unei sfere largi de astfel de contracte precum: vânzări
civile sau comerciale, vânzarea unui bun al vânzătorului sau
vânzarea bunului altuia, vânzarea unui lucru existent sau a unui lucru
viitor, în vrac sau individual, sub condiţie sau la comandă, vânzarea
pe încercate etc. Nu intră în sfera de aplicare a Directivei actele sau
contractele premergătoare vânzării, cum ar fi promisiunea
sinalagmatică sau unilaterală.
2.3. Conţinut şi terminologie relevantă
Importante pentru înţelegerea domeniului de aplicare a legii şi, prin
urmare, a semnificaţiei ei aparte în planul dreptului civil, este însăşi
noţiunea de „garanţie“, precum şi cea de „conformitate“.
A. Garanţie
Potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 449/2003, prin garanţie se înţelege
orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de
consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a
preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a
produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate
în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea
aferentă. Textul este în conformitate cu dispoziţiile Directivei care
atribuie noţiunii polisemantice de garanţie un anumit sens, comunitar
ce vizează exclusiv garanţia convenţională în timp ce în dreptul
statelor membre exiostă garanţii legale şi garanţii convenţionale.
Originea acestei reglementări se află în practicile comerciale ale unor
vânzători, care prin clauze contractuale aparent avantajoase
pentru cumpărători, îşi diminuau în fapt răspunderea în raport cu
dispoziţiile legale în vigoare, făcându-şi apoi reclamă pentru a se
evidenţia în raport cu concurenţa.

90
Conţinutul garanţiei este reglementat în art. 20. Debitorul acesteia
este profesionistul care se obligă să predea bunul consumatorului.
Cum prevăd dispoz. art. 1 lit. c) şi d), acest profesionist poate fi
vânzătorul sau producătorul. Dacă cel care comercializează produsul
are dubla calitate de producător şi de vânzător atunci şi producătorul
va fi ţinut de obligaţiile prevăzute în art. 20 şi urm. În calitate de
vânzător. Cum se arată şi în literatura juridică, garanţia nu este o
obligaţie legală impusă vânzătorului deşi în art. 19 din Legea nr.
449/2003 se arată că: „Garanţia este obligatorie din punct de vedere
juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în declaraţiile
referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă“. Garanţia, în sensul
art. 1 lit. e) din lege, a fost concepută ca un angajament
suplimentar al vânzătorului sau al producătorului în raport cu regimul
legal al vânzării bunurilor de consum. Dar dacă a făcut-o, atunci este
necesar să se conformeze dispoziţiilor art. 19, 20 şi 21 care se referă,
pe de o parte, la forma cerută – declaraţie de garanţie şi, după caz,
publicitatea aferentă- document scris sau suport durabil, disponibil şi
accesibil consumatorului, apoi la menţiunile obligatorii care trebuie să
figureze în garanţie - menţiunea că sunt menţinute drepturile conferite
consumatorului de legislaţia în vigoare şi care să ateste în
mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită şi
precizarea, în termeni simpli şi uşor de înţeles, care este conţinutul
concret al garanţiei şi anume: termenul de garanţie, modalităţile de
asigurare a garanţiei – întreţinere, reparare, înlocuire-, inclusiv
denumirea şi adresa garantului. Nerespectarea dispoziţiilor
referitoare la redactarea şi conţinutul garanţiei nu afectează
valabilitatea acesteia, consumatorul având dreptul de a solicita
vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în declaraţiile referitoare la
garanţie [art. 21 alin. (2)]. Este o dispoziţie favorabilă consumatorului
inspirată, la rândul său, din textul comunitar (art. 6 pct. 5 al Directivei)
care îi permite acestuia să-şi întemeieze pretenţiile fie pe garanţia
care i-a fost acordată (chiar dacă ea nu ar include menţiunile
obligatorii anterior precizate), fie pe dispoziţiile legale. Totodată,
potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, clauzele contractuale
sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca
lipsa de conformitate să fie cunoscută de cel din urmă şi comunicată
vânzătorului, care limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile
consumatorului prevăzute de reglementarea protecţionistă, sunt nule
de drept. Este vorba de îndeplinirea a două condiţii: clauzele sau
înţelegerile să fie convenite între consumator şi vânzător anterior

91
informării vânzătorului despre lipsa de conformitate şi, în al doilea
rând, ele să înlăture sau să limiteze direct sau indirect drepturile
consumatorului, astfel cum sunt acestea reglementate de lege. Per a
contrario, după înştiinţarea vânzătorului de către consumator, între
cei doi poate interveni un acord amiabil, chiar împotriva dispoziţiilor
legii, deoarece consumatorul nu este obligat să-şi exercite drepturile
ce decurg din aceasta. Textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003
preia dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 1999/44/CE potrivit
cărora: „clauzele contractuale sau acordurile încheiate cu vânzătorul,
înainte de aducerea la cunoştinţa acestuia a defectului de
conformitate şi care înlătură sau limitează direct sau indirect
drepturile rezultate din prezenta Directivă, nu îl leagă pe consumator,
în ondiţiile prevăzute de dreptul naţional.“
Remarcăm aici o asemănare cu art. 6 alin. (1) al Directivei privind
clauzele buzive – expresia „nu îl leagă pe consumator“. De altfel,
spre deosebire de art. 1 alin. (2) din Tratatul CE care declară nule de
drept acordurile şi deciziile ncompatibile cu regulile concurenţei,
directivele din domeniul protecţiei onsumatorului nu prevăd
sancţiunea nulităţii, dar cer statelor membre să prevadă eguli care să
garanteze că eventualele clauze interzise nu îi leagă pe consumatori.
De aceea s-a propus ca în procesul de transpunere să se folosească
mai degrabă ancţiunea ineficacităţii sau inaplicabilităţii lor faţă de
consumator, fără a le declara nule. Dar aceasta nu va însemna că
sancţiunea astfel denumită nu va conduce la acelaşi efect,
caracteristic regulilor imperative, care rezultă din scopul
edictării normei, din structura sau formularea ei. Remarcăm faptul că
legiuitorul român a adoptat o poziţie mai severă decât textul
comunitar sancţionând cu nulitatea astel de clauze sau înţelegeri.
Spre deosebire de Directiva 93/13/CE privind clauzele abuzive
Directiva 1999/44/CE nu conţine nici-o listă anexă cu clauze interzise.
Situaţia este similară şi în dreptul intern unde Legea nr. 449/2003 nu
cuprinde o astfel de listă pe care o întâlnim în Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive. Cu toate acestea textele în materie au în
vedere situaţii precum: derogările de la obligaţia de conformitate;
inversarea sarcinii probei cunoaşterii defectului la data predării;
derogările de la prezumţia existenţei defectului de conformitate la
data predării, dacă el a apărut în interval de 6 luni; derogări de la
prevederile legale în materie de remedii sau de termene.
B. Conformitate

92
O altă noţiune care a fost introdusă în cuprinsul Directivei şi în legea
română, preluată din Convenţia ONU de la Viena din 1980 privind
vânzarea internaţională de mărfuri – la care România este parte –
este aceea de „conformitate“.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, vânzătorul este
ţinut să predea consumatorului un bun conform contractului de
vânzare- cumpărare. Legea instituie anumite prezumţii de
conformitate după cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (2).
Potrivit legii se consideră că produsele sunt în conformitate cu
contractul de vânzare-cumpărare dacă:
- corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi
produsele pe care vânzătorul le-a prezentat consumatorului ca
mostră sau model;
- corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop
făcut cunoscut vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea
contractului de vânzarecumpărare;
- corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal
produsele de acelaşi tip;
- fiind de acelaşi tip, prezintă parametrii de calitate şi performanţe
normale, la care consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil,
date fiind natura produsului şi declaraţiile publice privind
caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de
producător sau de reprezentantul acestuia, în special prin publicitate
sau prin înscriere pe eticheta produsului. Această ultimă referire,
întâlnită şi în textul Directivei, este considerată un
exemplu caracteristic al obligaţiei de informare în etapa
precontractuală în dreptul european al contractelor.
În aparenţă, legea stabileşte o răspundere a unei persoane
(vânzătorul) pentru fapta altuia (publicitatea făcută de producător sau
de reprezentantul său). Cum se arată însă în doctrină, beneficiile
generate de publicitate revin în principal vânzătorului şi astfel, potrivit
adagiului cuius commodum eus periculum, el va fi ţinut să răspundă
şi în acest caz, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 7) a căror
îndeplinire trebuie să o probeze. Este vorba despre a demonstra că:
- nu a cunoscut şi nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască
declaraţiile în cauză;
- declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare;
- decizia consumatorului de a cumpăra produsul nu putea fi
influenţată de declaraţiile publice în cauză.

93
Dimpotrivă, conform art. 6 din Legea nr. 449/2003, se presupune că
nu există defect de conformitate dacă în momentul încheierii
contractului de vânzarecumpărare consumatorul a cunoscut sau nu
putea, în mod rezonabil, să nu cunoască această lipsă de
conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are originea în
materialele furnizate de consumator.Precum o face legiuitorul
comunitar şi în dreptul intern art. 8 din Legea nr. 449/2003 extinde
obligaţia de conformitate la obligaţiile accesorii predării dispunând că:
„Orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a
produselor va fi considerată echivalentă cu o lipsă a conformitătii
produselor, dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a
produselor şi produsele au fost instalate de vânzător sau pe
răspunderea sa [art. 8 alin. (1)]. Aceste prevederi se aplică şi în cazul
în care produsul destinat a fi instalat de consummator este instalat de
acesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în
instrucţiunile de instalare [art. 8 alin. (2)].
Aceste dispoziţii sunt rezultatul faptului că obligaţia de conformitate
este o obligaţie principală în contract. De altfel, cea mai importantă
condiţie, aceea ca bunul să fie potrivit scopurilor pentru care sunt
utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip, se aseamănă cu cea
prevăzută în art. 1352 C. civ., când are în vedere viciile care fac
bunul impropriu întrebuinţării după destinaţie. În această situaţie,
aprecierea se va face in abstracto, în raport de aşteptările unui
consumator mediu, în vreme ce, toate celelalte condiţii care ţin de
tratativele anterioare încheierii contractului şi de promisiunile făcute
de vânzător, vor fi apreciate in concreto, în funcţie de interesele
părţilor.
Prin conformitate se înţelege faptul că neexecutarea
contractului este privită unitar, în sensul că bunul trebuie să fie predat
consumatorului exact în condiţiile care au fost convenite, fie că este
vorba despre calitatea dreptului transmis, despre cantitatea, calitatea
sau tipul produsului, despre întârzierea executării sau neexecutarea
obligaţiei de predare.
Observăm că aprecierea conformităţii se face, în primul rând, după
criterii subiective câtă vreme avem în vedere conţinutul convenţiei
părţilor. În absenţa unui acord expres sau implicit al prăţilor, bunul
este considerat conform dacă el corespunde unei folosinţe obişnuite.
Apare astfel, primul criteriu obiectiv prevăzut expres şi în Directivă.
Cel de-al doilea criteriu obiectiv, care nu este prevăzut expres în lege
şi nici în textul comunitar este acela că bunul este conform în măsura

94
în care corespunde calităţii obişnuite. Acest criteriu este cuprins în
dispoziţiile Convenţiei de la Viena din care s-a inspirat Directiva dar şi
unele legislaţii naţionale. O particularitate a obligaţiei vânzătorului de
a livra un bun conform constă în dispariţia diferenţei tradiţionale
existentă în dreptul intern, ca de altfel şi în alte sisteme de drept, între
obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi obligaţia de garanţie
împotriva viciilor. Prin urmare, remediile oferite de lege sunt identice,
indiferent că bunul are deficienţe calitative sau dreptul transmis este
afectat.
Cum am văzut deja legea română preia, la rândul său, inovaţia pe
care Directiva o introduce în ceea ce priveşte răspunderea
vânzătorului pentru greşita instalare a produselor, dacă această
operaţiune era inclusă în contract şi a fost efectuată de vânzător sau
un împuternicit al acestuia. În acest context, asimilată defectului de
conformitate este şi situaţia în care produsul este destinat a fi instalat
de către consumator, iar montajul defectuos este consecinţa unei
deficienţe în instrucţiunile de instalare.
2.4. Drepturile consumatorului şi remediile
În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea prevede
în favoarea consumatorului patru remedii: repararea produselor,
înlocuirea produselor, reducerea adecvată a preţului şi rezoluţiunea
contractului în privinţa produselor în cauză.
Aceleaşi remedii le întâlnim şi în textul Directivei, text care reprezintă
o noutate majoră în materie în condiţiile în care legislaţiile naţionale
nu includ, de regulă, posibilitatea pentru cumpărător de a cere
repararea sau înlocuirea bunului. Aceste drepturi îi sunt recunoscute
consumatorului dacă deficienţele de conformitate existau la data
predării bunului. Este o dispoziţie ce reaminteşte că neconformitatea
reprezintă o neexecuatre a contractului, astfel încât cumpărătorul
suportă riscul oricărei deteriorări a bunului intervenită ulterior predării.
Potrivit art. 11 alin. (10) din Legea nr. 449/2003, consumatorul are
dreptul la repararea bunului sau la înlocuirea acestuia, în fiecare caz
fără plată, cu condiţia
ca această formă de reparaţie să nu fie imposibilă sau
disproporţionată. O măsură reparatorie va fi considerată ca
disproporţionată dacă ea impune vânzătorului costuri care sunt
nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie,
luându-se în considerare:
a) – valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa
de conformitate;

95
b) – importanţa lipsei de conformitate;
c) – dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un
inconvenient semnificativ pentru consumator [art. 11 alin. (2)].
În acelaşi timp, o măsură reparatorie este considerată ca imposibilă
dacă vânzătorul nu are un produs identic pentru înlocuire [art. 11 alin.
(3)].
Sunt interesante aceste dispoziţii referitoare la echilibru într-o
legislaţie din domeniul protecţiei consumatorului.
Potrivit art. 11 alin. 40 din lege, orice reparare sau înlocuire a
produselor urmează a fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de
timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator, şi fără
nici un inconvenient semnificativ pentru consumator, luându-se în
considerare natura produselor şi scopul pentru care acesta a solicitat
produsele.
Ca şi în textul Directivei, şi în dreptul intern, reducerea preţului sau
rezoluţiunea sunt remedii subsidiare pentru consumator.
Ele pot fi solicitate doar dacă:
- consumatorul nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea
produsului;
- vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp
rezonabilă sau fără inconveniente majore pentru consumator (art.
13).
Rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de către consumator
dacă defectul de conformitate este minor [art. 14 alin. (1)].
Acest lucru este expresia principiului bunei-credinţe, care nu-l poate
lipsi total pe unul din contractanţi, şi anume vânzătorul, de preţul
obţinut câtă vreme neajunsul cauzat cumpărătorului este
nesemnificativ. Cu privire la efectele rezoluţiunii acestea sunt cele din
dreptul comun. De altfel, aici Directiva nu prevede nimic, ceea ce
înseamnă că fiecare stat urmează să aplice regulile proprii cu luarea
în considerare a dispoziţiei comunitare care este protectoare a
intereselor consumatorului.
Cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului, precum şi la dobânda
preţului între data achitării lui şi cea a restituirii de către vânzător
având obligaţia de a restitui bunul pe cheltuiala vânzătorului.
În raport de lista remediilor instituite în favoarea consumatorului
putem afirma că aceasta nu este limitativă, el putând solicita şi daune
– interese, pe lângă oricare din aceste remedii. De asemenea poate fi
invocată excepţia de neexecutare chiar dacă Legea nr. 449/2003,

96
asemeni Directivei, nu o prevede aceasta fiind recunoscută în
majoritatea sistemelor de drept, precum şi în Principiile Unidroit
privind contractele comerciale internaţionale. Totodată, consumatorul
are posibilitatea de a suspenda plata preţului atunci când există riscul
neexecutării din partea vânzătorului astfel cum se prevede în dreptul
comun (art. 1364 C. civ.)
Pentru a pretinde remediile recunoscute în favoarea sa,
consumatorul nu trebuie să promoveze neapărat o acţiune în justiţie
fiind suficientă o înştiinţare a vânzătorului despre lipsa conformităţii şi
soluţia pentru care optează.
2.5. Acţiunea în regres
În art. 15, Legea nr. 449/2003 prevede şi posibilitatea intentării
unei acţiuni în regres a vânzătorului împotriva producătorului ori a
unui agent economic din acelaşi lanţ contractual (vânzătorul anterior)
în condiţiile legii. O reglementare similară conţine şi Directiva în art. 4
având în vedere protecţia intereselor consumatorului chiar dacă, la
prima vedere, pare surprinzătoare includerea în
textul său protecţionist a reglementării unor raporturi contractuale
stabilite numai între comercianţi. Cum se arată în doctrină, faptul că
în costul produsului va fi inclusă şi garanţia datorată în caz de
neconformitate îi va stimula pe toţi participanţii la procesul de
distribuţie, mergând până la producător, să fie mai atenţi la nevoile
consumatorului.
În ceea ce priveşte sarcina probei în acţiunea în regres legea nu face
nici-o menţiune urmând ase aplica regulile dreptului comun- probatio
incumbit actori. De altfel nici Directiva nu rezolvă această problemă
ea fiind lăsată la aprecierea fiecărui legiuitor naţional.
2.6. Termene
Capitolul V din Legea nr. 449/2003 se ocupă de termenele de
garanţie.
Potrivit art. 16, răspunderea vânzătorului se va angaja dacă
defectul de conformitate apare într-un termen de 2 ani, ce se
calculează de la livrarea produsului. Este un termen de prescripţie
susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.
Pentru a beneficia de drepturile recunoscute de lege, consumatorul
trebuie să îl înştiinţeze pe vânzător despre lipsa de conformitate în
termen de două luni de la data la care a constatat-o (art.17).
În art. 18 se instituie prezumţia (relativă) a existenţei defectelor de
conformitate la momentul livrării, dacă ele au apărut într-un termen
de şase luni de la acel moment, cu singura excepţie în care această

97
prezumţie nu este compatibilă cu natura produsului sau a lipsei de
conformitate. Totodată, textul legal reglementează şi sarcina probei
care în această materie este inversată căci lipsa de conformitate se
prezumă că exista la data livrării dacă a apărut într-un interval de
şase luni, proba contrară fiind admisibilă. Este o inversare a sarcinii
probei pe care o interpretăm restrictiv: ea nu are în vedere decât lipsa
conformităţii şi nu operează decât timp de 6 luni de la data predării. În
acest fel legiuitorul român preia dispoziţiile comunitare în materie
cuprinse în Directiva 1999/44/CE.
3. Reglementarea legii nr. 240/2004 privind raspunderea
producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte
3.1. Noţiuni introductive
3.1.1. Reglementarea comunitară în domeniul produselor
defectuoase.
Necesitate şi izvoare.
Dreptul comun în materie de securitate a produselor este Directiva
85/374/ CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele
defectuoase, act normative care se încadrează în categoria măsurilor
privind dreptul consumatorilor la sănătate şi securitate.
Adoptată în temeiul art. 100 (actualmente art. 94) din Tratatul CE,
Directiva este o încercare de unificare a unui sector determinat al
dreptului civil al statelor membre ale Uniunii Europene, cel al
răspunderii civile pentru produsele defectuoase. După cum se arată
în preambulul său, directiva urmăreşte apropierea legislaţiilor statelor
membre privind răspunderea producătorului pentru daunele
cauzate de caracterul defectuos al produselor întrucât deosebirile de
reglementare pot să distorsioneze concurenţa, să afecteze libera
circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei comune şi să determine
diferenţe ale nivelului de protecţie al consumatorilor împotriva
daunelor cauzate sănătăţii şi bunurilor acestora de către un produs
defectuos.
Directiva instituie un nou regim juridic, inexistent în legislaţiile
naţionale dar permite menţinerea dispoziţiilor existente în dreptul
intern care reglementează mai mult sau mai puţin diferit aceeaşi
problemă. Spre deosebire de drepturile naţionale unde există o
distincţie netă între răspunderea contractuală şi răspunderea
delictuală, directiva are ca scop să armonizeze dreptul răspunderii
fără a distinge cu privire la natura civilă contractuală sau delictuală a
acesteia. Iată de ce directiva nu va fi nici contractuală, nici delictuală.

98
În literatura juridică se vorbeşte chiar de „o răspundere de tipul al
treilea“născută ca urmare a reglementării comunitare.
Eliminând distincţia dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală,
Directiva 85/374 introduce o răspundere cu adevărat obiectivă, pe
care nici unul dintre drepturile naţionale ale statelor membre ale
Uniunii Europene nu au cunoscut-o. În acelaşi timp, din punct de
vedere juridic, directiva elaborează noţiuni autonome care se
substituie noţiunilor clasice cunoscute precum termenul de
„producător“ care nu face parte din limbajul juridic tradiţional.
Regimul juridic novator instituit de reglementarea comunitară s-a
clădit şi pe un temei economic deoarece, uniformitatea
reglementărilor juridice a răspunderii pentru produsele defectuoase
este o condiţie absolut necesară pentru o bună desfăşurare a
confruntării care are loc pe piaţă între produse similare. O astfel de
răspundere întemeiată pe culpă în unele state, iar în altele având
caracter obiectiv, iar genera o situaţie de inegalitate atât pentru
consumatori cât şi pentru producători fiind afectate deopotrivă
concurenţa şi libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice.
Chiar şi în cazul unui temei juridic identic, o legislaţie mai strictă în
materie de răspundere pentru produsele defectuoase într - un stat
membru va defavoriza producătorii acestui stat, în comparaţie cu cei
dintr - un stat vecin, unde răspunderea în materie este mai lejeră.
Pentru eliminarea unui asemenea risc este necesară armonizarea
legislativă a reglementărilor din toate ţările membre, înlăturându - se
astfel un obstacol important la libera circulaţie a mărfurilor în
interiorul pieţei unice.
Ţinând seama de interesele producătorilor şi de cele ale pieţii,
directiva nu putea ignora interesele consumatorilor, mai exact
îmbunătăţirea protecţiei acestora. De altfel, interesele producătorilor
nu coincid întotdeauna cu cele ale pieţei şi implicit ale unei
concurenţe loiale motiv pentru care nici o asociaţie de producători nu
s-a declarat favorabilă unei directive privind produsele defectuoase.
În acest context putem vorbi despre temeiul social al directivei căci
ideea protecţiei consumatorului a jucat un rol esenţial în promovarea
şi aplicarea practică a acestei reglementări. Mai mult decât atât,
propunându-şi să asigure protecţia consumatorului, directiva se
înscrie într-un regim juridic de ordine publică pentru un teritoriu unde
coabitează din punct de vedere economic, dar şi juridic, 27 de state
membre. În acest context, un elementar principiu de echitate şi

99
de egalitate a cetăţenilor se traduce în viaţa de zi cu zi, între altele,
prin nivelul de protecţie în faţa produselor care se găsesc pe o piaţă
la care au acces toţi locuitorii din ţările membre.
Iată de ce, restabilirea unui echilibru pe piaţă între consumatori şi
producători a constituit o preocupare constantă a instituţiilor
europene, cu precădere a Comisiei Europene care, în raport de
evoluţiile înregistrate în această materie, a considerat calitatea de
consumator drept „o nouă formă de cetăţenie“. Dreptul
consumatorului la repararea prejudiciului suferit din cauza unui
produs cu defecte decurge în principal din dreptul său la protecţia
sănătăţii şi a securităţii sale astfel că, o politică care se preocupă de
garantarea acestui drept depăşeşte luarea în considerare a
intereselor economice ale cumpărătorului sau utilizatorului unui
produs.
Rezultă de aici dublul temei al directivei, cel economic care se referă
la concurenţă şi la libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei
unice şi cel social, de protecţie a consumatorilor care se află la
originea acesteia. Grija pentru soarta consumatorului constituie o
preocupare mai veche în dreptul ţărilor europene unde numeroase
reglementări se refereau în mod expres la sănătatea şi securitatea
acestuia.
Dreptul comunitar dezvoltă şi perfecţionează aceste preocupări
pentru a asigura un nivel înalt de protecţie consumatorului – cetăţean
european. Circulând în interiorul Uniunii Europene cetăţeanul
european trebuie să se bucure de aceleaşi garanţii, cel puţin la fel de
precise ca cele de care se bucură mărfurile. Consumatorul european
are acces nu numai la produsele provenind din propria-i ţară dar şi la
produsele din celelalte ţări membre situaţie în care trebuie să fie
protejat în mod identic. De altfel, în preambulul directivei necesitatea
adoptării acestei reglementări este justificată nu doar prin argumente
de ordin economic: concurenţă şi liberă circulaţie a mărfurilor dar şi
prin necesitatea eliminării diferenţelor în gradul de protecţie al
consumatorului.
Cum arătam deja preocupările în materie nu sunt de dată recentă iar
ideea unui regim special de răspundere pentru produsele cu defecte
nici nu aparţine la origine instituţiilor Uniunii Europene.
O primă încercare aparţine Consiliului Europei care a iniţiat
elaborarea unui tratat multilateral denumit Convenţia de la
Strasbourg. Pentru a intra în vigoare şi a deveni aplicabil, documentul

100
trebuia să fie ratificat de statele semnatare numai că, această
tentativă de armonizare a dreptului civil în materia răspunderii civile
delictuale, a eşuat întrucât numai patru state au semnat-o: Belgia,
Franţa, Austria şi Luxemburg, iar ratificarea ei s-a blocat.
Iniţiativa Consiliului Europei a fost preluată de către Comisia
europeană care a început elaborarea Directivei 85/374 în condiţiile
unor consultări reciproce între cele două organizaţii internaţionale.
Conţinutul directivei este inspirat în bună măsură de lucrările
Convenţiei între cele două documente existând atât puncte de
convergenţă cât şi orientări divergente.
Finalitatea este aceeaşi în cele două texte. Convenţia urmăreşte în
mod clar asigurarea unei mai bune protecţii a consumatorilor scop în
care adoptă principiul răspunderii obiective, stricte, a producătorilor,
preconizând unificarea regimurilor de răspundere contractuală şi
delictuală prin instaurarea unui regim obiectiv de răspundere, fără să
se ţină seama de culpa producătorului. Aceste elemente ale
Convenţiei se regăsesc şi în prevederile directivei. Cu toate acestea
filozofiile celor două texte nu coincid. În cuprinsul Convenţiei condiţia
consumatorului este favorizată consumerismul fiind văzut sub
unghiul social în opoziţie cu unghiul economic. Practic, domeniul
Convenţiei rămâne juridic şi social textul pomenind în mod incidental
de interesele producătorilor, marginalizând astfel aspectul economic
al problemei.Al doilea izvor al Directivei este reglementarea cu privire
la răspunderea pentru produsele defectuoase existentă în dreptul
american. Experienţa americană a permis înţelegerea noului mod de
funcţionare a răspunderii pentru produsele defectuoase cât şi
eficacitatea acestuia. În SUA evoluţia dreptului răspunderii în
această materie a fost mai rapidă decât pe continentul european, ea
găsindu-şi temeiul în ideea inegalităţii între producător şi consumator,
inegalitate care trebuie remediată. Raţionamentul sistemului
american este simplu: cel mai în măsură să suporte riscul produsului
defectuos este cel mai bine situat din punct de vedere economic.
Evitarea dezechilibrului social pe care îl generează un produs
defectuos, conjugat cu dreptul legitim al cumpărătorului care îl
achiziţionează şi care are încredere în produsul cumpărat, în sfârşit
obligaţia producătorului, care a conceput şi produs bunul respectiv,
de a asigura un produs lipsit de defecte, duc la “strict Liability”.
Momentul punerii pe piaţă a produsului constituie unul dintre
principiile fundamentale ale acestui sistem iar fundamentarea
răspunderii pentru produsele defectuoase capătă o justificarea de

101
ordine publică: prezenţa pe piaţă a unui astfel de produs constituie o
ameninţare pentru sănătatea şi securitatea cetăţenilor care trebuie
împiedicată. Progresele înregistrate în această materie de dreptul
american au influenţat elaborarea directivei. Răspunderea obiectivă
„dură“, raportul de cauzalitate defect-prejudiciu, sistemul probatoriu şi
prezumţiile aferente sunt preluate din dreptul american. O răspundere
pentru produse de tip obiectiv, a cărui centru de greutate este
defectul produsului constituie în opinia specialiştilor una din nfluenţele
esenţiale pe care dreptul American al răspunderii civile a exercitat-o
asupra dreptului comunitar.
De altfel şi Convenţia de la Strasbourg a beneficiat de experienţa
americană iar răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul
produsului existentă în prezent în dreptul american şi european
reprezintă un progres permitând soluţionarea unor probleme cărora
dreptul clasic al răspunderii civile nu le-a găsit rezolvarea.
3.1.2. Răspunderea pentru produse în dreptul român
Răspunderea pentru produse este reglementată succint prin O.G. nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor precum şi în Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat (art. 114-116). Protecţia specială a consumatorului
instituită prin O.G. nr. 21/1992, se referă doar la situaţia produsului
prejudiciat, iar nu la consecinţele produsului prejudiciabil. Deşi în art.
3 lit. a) legiuitorul se referă la problema răspunderii pentru prejudiciile
cauzate vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorului nu o şi
detaliază situaţie în care se impunea recurgerea la regulile dreptului
comun.
Astfel, legea cadru în domeniul protecţiei consumatorilor nu reuşea
să acopere întreaga sferă a problematicii destul de complexe relativă
la răspunderea pentru produsele defectuoase.
Obligaţia de garanţie contractuală a comerciantului care, în
raporturile de consum este, în mod obişnuit, un vânzător profesionist,
diferă de obligaţia prevăzută în art. 1336 C. civ., potrivit căruia
vânzătorul răspunde faţă de cumpărător pentru evicţiune şi pentru
vicii ascunse. În rapoturile comerciant - consumator este dificil să se
pună problema evicţiunii, iar obligaţia de garanţie împotriva viciilor
îmbracă o altă formă, şi anume, aceea a obligaţiei pentru calitatea
produselor, care cuprinde atât viciile ascunse, cât şi pe cele aparente.
Ca o primă tentativă de transpunere în dreptul intern a Directivei
85/374/ CEE, notăm O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea
producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase.

102
Un demers ulterior în acest domeniu s-a materializat prin Legea nr.
240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte.
Noua reglementare din dreptul intern cuprinde dispoziţii mai precise
şi detaliate în concordanţă cu prevederile Directivei 85/374/CEE care
stabilesc regimul juridic al răspunderii pentru produsele defectuoase.
Aceste dispoziţii se referă la produs, la responsabili, la victimă, cauze
de exonerare de răspundere, definesc defectul produsului etc.
Pentru actul normativ recent adoptat reţinem câteva trăsături
caracteristice care definesc noul regim juridic al răspunderii civile a
producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte şi
anume:
a) – Legea instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă a
producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte;
b) – prevederile legii transced distincţia dintre răspunderea civilă
delictuală şi cea contractuală deoarece „producătorul răspunde
pentru prejudiciul actual şi cel viitor, cauzat de defectul produsului
său“(art. 3), indiferent dacă a contractat sau nu cu partea vătămată;
c) – legea nu se substituie dreptului comun, ci îi alătură un regim
suplimentar ceea ce crează posibilitatea persoanei
vătămate/prejudiciate de a opta între acţiunea în răspundere
contractuală, delictuală sau „al altui regim special de răspundere“
[art. 9 alin. (1)];
d) – dispoziţiile legale extind sfera persoanelor răspunzătoare pentru
daunele cauzate de produsele cu defecte de la producător la
persoanele asimilate lui [art. 2 alin. (1) lit. a), pct. 1 –5].
Vom examina în cele ce urmează particularităţile acestui regim
specific de răspundere făcând trimitere la reglementările
corespunzătoare din textul comunitar.
3.2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 240/2004
I. Privind produsele:
a) Noţiunea de produs
Noţiunea de produs semnifică „orice bun mobil chiar dacă
acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil” [art. 2 alin. (1)
lit. b) fraza întâi; art. 2 din Directivă].
Definind noţiunea de produs legiuitorul are în vedere înţelesul uzual
din dreptul comercial şi dreptul consumului, respectiv de „bun
material destinat consumului sau utilizării finale individuale sau
colective“(art. 2 liniuţa a patra din O.G. nr. 21/1992).

103
Aşadar nu se are în vedere distincţia tradiţională dintre fructe şi
produse şi nici distincţia dintre bunurile naturale şi cele industriale.
Conform legii, imobilele nu constituie produse; în schimb sunt
considerate produse bunurile mobile utilizate la construirea imobilelor,
precum şi cele încorporate mobilelor.
Legea mai arată că, „prin produse se înţelege şi energia electrică”
[art. 2 alin. (1) lit. b)].
În raport de noua reglementare tot produse urmează a fi calificate
elementele corpului uman (organe, ţesuturi, sângele etc.) precum şi
medicamentele.Produsele agricole de origine vegetală şi animală,
produsele piscicole şi vânatul nu sunt asimilate noţiunii de produs
această lacună a legii excluzând posibilitatea angajării răspunderii
producătorilor din domeniul agroalimentar pentru prejudiciile cauzate
de produsele cu defecte. Deşi produsul constituie elementul
fundamental al acestei noi forme de răspundere, noţiunea juridică de
produs nu este definită în directiva europeană care vorbeşte însă de
„orice bun mobil“. Definind produsul ca orice bun mobil, cu
excepţia materiilor prime agricole şi a produselor de vânătoare,
articolul 2 al Directivei precizează că bunul mobil în cauză este
produs chiar dacă el este încorporat altui bun mobil sau unui bun
imobil. În acest context doctrina juridică a încercat să definească mai
circumstanţiat noţiunea de produs. Urmărind o largă protecţie a
consumatorului directiva are în vedere totuşi, în primul rând
produsele industriale fabricate în serie, cele mai susceptibile de
defecte, fără a le exclude însă pe altele. Recent o directivă
complementară faţă de Directiva 85/374/ CEE, dă o definiţie mai
completă noţiunii de produs văzut ca: „orice produs care, chiar în
cadrul unei prestări de servicii, este destinat consumatorilor şi care
este susceptibil, în condiţii previzibile în mod rezonabil, să fie utilizat
de către aceştia chiar dacă nu le este destinat, şi care este furnizat
sau pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi
comerciale cu titlu oneros sau gratuit indiferent dacă este nou, de
ocazie sau recondiţionat“.
Dispoziţiile directivei nu sunt aplicabile produselor nucleare, materiilor
prime agricole şi produselor pe bază de vânat, chiar dacă formează o
parte a unui alt produs mobil sau imobil şi nici serviciilor. În ceea ce
priveşte produsele agricole, o nouă Directivă din 1999 extinde
prevederile Directivei privind produsele defectuoase la toate
produsele agricole, fără excepţie. Pentru servicii Comisia Europeană

104
pregăteşte o directivă privind răspunderea pentru serviciile
defectuoase întemeiată şi ea pe răspunderea obiectivă.
b) Noţiunea de produs cu defecte
Conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 240/2004, constituie
produs cu defecte „produsul care nu oferă siguranţa la care persoana
este îndreptăţită să se aştepte“ ţinându-se seama de toate
împrejurările, inclusiv de modul de prezentare, utilizările previzibile şi
data punerii în circulaţie a produsului. „Modul de prezentare a
produsului“exprimă obligaţia de informare a producătorului şi are în
vedere instrucţiunile de utilizare, avertismentele privind eventualele
riscuri pe care le prezintă uzul/consumul produsului, modul de
păstrare şi / sau întreţinere etc. „Utilizările previzibile ale
produsului“privesc utilizarea lui potrivit scopului căruia îi este destinat,
siguranţa produsului excluzând utilizarea abuzivă a acestuia.
Lipsa de siguranţă a produsului nu se confundă cu viciile ascunse
deoarece priveşte pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte
pentru persoane şi bunuri, altele decât produsul cu defecte, iar nu
utila folosinţă a acestuia. La rândul său art. 6. 1 al Directivei defineste
produsul defectuos, ca cel care nu prezintă siguranţa la care ne
putem aştepta în mod legitim. Caracterul „legitim“al aşteptării
consumatorului este o garanţie a echilibrului care trebuie să
existe între interesele victimei şi cele ale fabricantului produsului.
Litera b a art. 6 menţionează printre împrejurările de care trebuie să
se ţină seama la aprecierea securităţii produselor „utilizarea lui în
scopul căruia îi este destinat“. Si aici importantă este prezentarea
produsului care marchează trecerea de la sfera producţiei la cea
comercială şi de utilizare. Din prezentarea produsului face parte şi
condiţionarea lui în vederea comercializării şi care poate fi o sursă
importantă de defecte, mai cu seamă când este vorba de produse
alimentare sau medicamente. Aparţin prezentării produsului şi
operaţiunile de publicitate care urmăresc să facă cunoscută existenţa
şi virtuţile produsului.

c) Produs pus în circulaţie


Aprecierea defectului produsului nu se poate face înainte de
momentul punerii lui în circulaţie. Spre deosebire de alte legislaţii,
legiuitorul român nu defineşte noţiunea de produs pus în circulaţie.
Doctrina a conturat aici o definiţie apreciind că produsul este pus în
circulaţie în momentul înstrăinării sale voluntare iniţiale de către

105
producător cu menţiunea că produsul poate face obiectul unei
singure puneri în circulaţie.
În consecinţă, producătorul nu va răspunde pentru produsele defecte
aflate în posesia sa, pentru cele care i-au fost sustrase ori furate,
pentru cele înstrăinate în scop de testări, verificări, probe etc. precum
şi pentru cele predate în vederea distrugerii (rebuturi, deşeuri etc.).
Si Directiva exonerează de răspundere producătorul dacă dovedeşte
că nu a pus produsul în circulaţie. Momentul crucial pentru angajarea
răspunderii producătorului faţă de defectele produsului este cel de
ieşire din sfera producţiei, atunci când producătorul încetează de a
mai fi în posesia produsului, şi acesta îşi face apariţia pe piaţă.
I. Privind persoanele:
a) – Persoana vătămată/prejudiciată
Obligaţia de securitate are o sferă largă de cuprindere în ce priveşte
persoanele care au vocaţie de a solicita despăgubiri, în condiţiile
legii.
Nu prezintă relevanţă dacă persoana vătămată/prejudiciată are
calitate de cumpărător, locatar, utilizator, chiriaş ori de simplu terţ sau
că a contractat ori nu cu persoana răspunzătoare pentru prejudiciul
cauzat de defectul produsului. În acelaşi timp, legea nu distinge între
calitatea de consumator şi aceea de comerciant a persoanei
vătămate/prejudiciate dar condiţionează ca aceasta să fi folosit
produsul cu defecte „pentru uz sau consum personal“ [art. 2 alin. (1)
lit. c), pct. 2-3)].
Distincţia pe care Directiva o face între profesionişti şi neprofesionişti
în ce priveşte răspunderea pentru produsele defectuoase – cei din
urmă nefiind răspunzători în măsura în care au fabricat produsul
pentru uzul propriu fără a-l scoate pe piaţă- nu operează în cazul
victimelor. Unificarea răspunderii pentru produsele defectuoase care
rămâne incompletă în ce-i priveşte pe responsabili, devine completă
atunci când este vorba de victime. Se produce astfel un concept
unic şi universal de consumator în condiţiile în care Convenţia de la
Strasbourg justifica necesitatea „tratamentului egal între
consumatorul care cumpără şi ceilalţi consumatori“. Astfel, s-a lărgit
noţiunea de victimă care, incluzându-i pe profesionişti, o depăşeşte
pe cea de consumator stricto sensu.
b) - Producător şi persoanele asimilate producătorului
Stricto sensu, producător este fabricantul produsului finit,
producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi componente
a produsului, în cadrul activităţii sale profesionale, de aceea definiţia

106
legiuitorului român „ fabricantul produsului finit al unei materii prime
sau părţi componente ale produsului este confuză şi ignoră caracterul
profesional al activităţii producătorului. Potrivit art. 3.1. din Directivă,
termenul de producător desemnează fabricantul produsului finit,
producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi componente
a produsului. Conceptul de producător constituie una din invenţiile
Directivei, ce o individualizează in mod evident faţă de răspunderea
delictuală bazată pe culpă. Istoricul elaborării Directivei
demonstrează evoluţia conceptului, care incepe cu o definiîie ce îl
include pe cel care a finalizat şi a pus pe piaţă produsul, ca apoi sa
ajungă la o abordare bazată pe distincţia dintre producătorul
produsului final, furnizorul de materii prime, producătorul produselor
componente şi cei asimilaţi producătorului. Definiţia producătorului
exprima considerentul de politică legislative exprimat in Preambul:
”protejarea consumatorului impune ca toţi cei care participă la
procesul de producţie să poată fi traşi la răspundere, dacă fie
produsul final, fie materia primă, fie componentul livrat de aceştia au
fost defectuoase”. In plus, Directiva vine in sprijinul consumatorului
pentru a-i uşura situaţia în cazul în care produsul defectuos provine
din afara Pieţei Interne, ceea ce ar ingreuna posibilităţile
persoanei prejudiciate de a identifica producătorul acestuia şi
valorificarea pretenţiilor sale in afara Comunităţii. Pe acest
considerent, conceptul de producător include şi importatorul din
Uniunea Europeană care a introdus produsul defectuos pe Piaţa
Internă.
Preluând aceste elemente de identificare a producătorului, legiuitorul
roman defineşte producătorul prin termeni de asimilare a unor
categorii de personae precum:
- producătorul aparent, respectiv, „orice persoană care se prezintă ca
producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau un
alt semn distinctiv“ [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 2];
- importatorul produsului în România/ Comunitatea Europeană, în
vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare
în cadrul activităţii profesionale [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 3-4];
- distribuitorul produsului care nu comunică consumatorului, într-un
termen rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a
persoanei care i-a furnizat produsul, dacă producătorul produsului nu
poate fi identificat. Potrivit directivei în cazul în care producătorul
produsului nu poate fi identificat, orice furnizor va fi considerat
producător. Dispoziţia este utilă în cazul în care produsul este anonim

107
sau întreprinderea care-l comercializează a şters numele
producătorului pentru a îl înlocui cu al său. În orice caz, întrucât
furnizorul este cel mai uşor identificabil pentru că este cel care a avut
un raport direct cu victima, este normal ca el să
răspundă. Aceeaşi soluţie şi în cazul produsului importat, dacă nu
este indicată identitatea importatorului, chiar dacă este precizat
numele producătorului [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 5]. Răspunderea
distribuitorului este subsidiară deoarece acesta este exonerat de
răspundere în cazul în care indică persoanei vătămate datele de
identificare a producătorului/persoanei asimilate producătorului.
Ideea unei răspunderi largi în cadrul căreia nu numai producătorul să
fie responsabil ci şi distribuitorul sau importatorul vine în sprijinul
concepţiei consumeriste în virtutea căreia consumatorul trebuie să fie
protejat de o manieră eficace. Soluţia aleasă şi de legiuitorul român
este cea a răspunderii tuturor celor care participă nu numai la
procesul de producţie, dar şi la cel al punerii produsului
pe piaţă.
3.3. Condiţiile răspunderii pentru produsele cu defecte
a) Paguba.
Prin lege termenul de pagubă este definit în sens larg şi priveşte:
- „Prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii unei persoane“ [art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2]. Este vorba
de despăgubiri cu titlu de cheltuieli de înmormântare, cheltuieli cu titlu
de obligaţii de întreţinere ale persoanei vătămate, cheltuieli de
transport, tratament medical etc.
Deşi directiva tace în privinţa despăgubirilor pentru daunele morale
fără a le exclude însă, legea română, potrivit art. 2 alin. (3) „nu
împiedică aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la daunele morale“
în condiţiile dreptului comun.
- „Deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu
defecte“ destinat folosinţei sau consumului privat şi folosit de
persoana vătămată pentru uz sau consum personal în valoare de
peste 2 milioane lei, respectiv 500 euro echivalent în lei.
Este exclus prejudiciul cauzat prin deteriorarea sau distrugerea
produsului cu defecte, atât în substanţa sa – degradare sau
distrugere- cât şi în valoarea sa economică – diminuarea valorii sale
de circulaţie. Aceasta nu exclude posibilitatea ca, în aceste cazuri,
persoana vătămată să pretindă despăgubiri în condiţiile dreptului
comun- acţiunea redhibitorie sau estimatorie.

108
Prevederile legii nu se aplică pagubelor cauzate de accidentele
nucleare şi celor cauzate de produsele puse în circulaţie anterior
datei intrării sale în vigoare.
b) Defectul.
Defectul unui produs este calificat în raport de lipsa de siguranţă -
„siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte“-
respectiv, pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte faţă de
persoane şi bunuri, altele decât produsul cu defecte, şi nu în raport
cu folosinţa utilă a produsului. Directiva fundamentează conceptul de
defect pe un standard abstract. Legiuitorul comunitar intemeiază
răspunderea pe determinantele comportamentului de piaţă al
producătorului. Determinantul central al standardului îl constituie
aşteptările coroborate ale consumatorului şi ale producătorului, având
în vedere circumstanţele proiectării, fabricării, comercializării si
utilizării produsului defectuos. Prin urmare, produsul
va fi calificat, în scopul stabilirii răspunderii, nu în temeiul
comportamentului producătorului, ci în temeiul modului in care
produsul corespunde aşteptărilor pieţei.
c) Raportul de cauzalitate dintre defect şi pagubă.
Persoana vătămată trebuie să facă dovada (şi a) raportului de
cauzalitate dintre defect şi pagubă potrivit regulilor dreptului comun în
materia răspunderii civile delictuale, în sensul că defectul a cauzat
paguba. Reclamantul nu va fi obligat însă să prezinte dovezi privind
culpa producătorului, răspunderea instituită de lege fiind o formă de
răspundere fără culpă. Pentru valorificarea pretenţiilor
sale în faţa instanţei, el va trebui însă să identifice persoana
producătorului care a pus pe piaţă produsul ce a generat prejudiciul.
Comparat cu sarcina probei in materia răspunderii delictuale bazate
pe culpă, poziţia persoanei prejudiciate este mult îmbunătăţită.
3.4. Cauzele de exonerare de răspundere
a) Nu constituie cauză de exonerare de răspundere a producătorului
defectul cumulat cu „acţiunea sau omisiunea unei terţe persoane ce
a concurat la producerea pagubei” (art. 4 fraza întâi).
Prin urmare, producătorul răspunde pentru paguba cauzată ca
rezultat cumulate al produsului cu defecte cu acţiunea/omisiunea unei
terţe persoane. Acest lucru nu aduce atingere dreptului
producătorului de a promova acţiuni împotriva terţului.
b) Producătorul este exonerat în tot sau în parte de răspundere când
paguba este cauzată, cumulativ, de defectul produsului şi „culpa
persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care

109
aceasta este ţinută să ăspundă“(art. 8). În acest caz producătorul
trebuie să facă dovada culpei persoanei vătămate sau, după caz, a
persoanei pentru care aceasta este ţinută să răspundă.
c) Potrivit art. 7 alin. (1), producătorul este exonerat de răspundere
dacă dovedeşte că:
- Nu este cel care a pus produsul în circulaţie. Producătorul va
răsturna prezumţia punerii produsului în circulaţie făcând dovada că
nu a consimţit la înstrăinarea acestuia.
- În funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a
existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut
ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui.
Această cauză de exonerare de răspundere este o aplicaţie a
dispoziţiilor potrivit cărora defectul produsului urmează a fi
calificat ţinându-se seama de data punerii lui în circulaţie;
- Defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse
prin reglementări emise de autorităţile competente. Producătorul va
face dovada că defectul are la origine respectarea dispoziţiilor
imperative edictate de autorităţile competente
- Produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice
altă formă de distribuţie în scop economic a producătorului şi nu a
fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale profesionale.
Legiuitorul are în vedere cazurile speciale de înstrăinare a produsului
cu defecte cum sunt cele în scop de testări, probe, experimentări sau,
după caz, pentru a fi distruse;
- Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existente la momentul
punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în
cauză. Această cauză de exonerare configurează conceptul de risc
de dezvoltare având ca effect limitarea răspunderii pentru produse
defectuoase la ceea ce producătorul poate să îndeplinească în cadrul
activităţii sale si la ceea ce poate fi cerut din partea lui in mod legitim.
De sorginte germană riscul de dezvoltare constituie orice risc
necunoscut în momentul conceperii, fabricării ori comercializării unui
produs şi care era imprevizibil în raport cu nivelul cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice. Riscul de dezvoltare permite fabricantului să
invoce lipsa culpei ca motiv de exonerare
cu privire la defectul produsului ceea ce atrage nefuncţionarea
regimului de răspundere obiectivă. Introducerea riscului de dezvoltare
în textul Directivei a fost argumentată de necesitatea protejării
echitabile a producătorilor împotriva unor riscuri care ar compromite

110
activitatea lor de producţie şi îndeosebi de inovaţie. Sa realizat un
compromis intervenit atât între statele membre, cât şi între asociaţiile
de consumatori şi cele de producători. Statele pot însă exclude în
dreptul intern această cauză de exonerare;
- Defectul se datorează nerespectării de către consumator a
instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care
însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de
specialitate;
- Potrivit art. 8 alin. (2) din lege, producătorul de componente este
exonerat de răspundere în măsura în care dovedeşte că defectul este
imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost
montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului.
Potrivit art. 10 „orice clauze contractuale de limitare sau exonerare
de
răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută“. Per a
contrario, sunt permise clauzele de agravare a răspunderii
producătorului. Aceeaşi reglementare o regăsim şi în art. 12 al
directivei printre astfel de clauze având în vedere scurtarea
termenelor de prescripţie sau de decădere sau plafonarea
indemnizării.
Dar dacă clauzele limitative sunt interzise cu privire la victime în mod
imperativ ele sunt permise atunci când este vorba de persoanele
răspunzătoare în mod solidar pentru daunele cauzate de produsul
defectuos. Aceste persoane, adică producătorul, importatorul sau
distribuitorul pot stipula asemenea clauze în contractele care le leagă
între ele.
3.5. Acţiunile în răspundere pentru repararea pagubei
Termenele instituite prin lege sunt preluate din directivă. Distingem
astfel două termene: unul de prescripţie şi altul de decădere.
Termenul de prescripţie este de 3 ani şi are ca punct de plecare data
la care persoana vătămată/prejudiciată „a avut sau ar fi trebuit să
aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii
producătorului“. Ca şi textul directivei sunt puse trei condiţii
cumulative pentru ca prescripţia să înceapă să curgă.
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea pentru
repararea pagubelor sunt supuse dreptului comun.
Termenul de decădere este de 10 ani şi curge de la data la care
„producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie“. Victima nu mai
poate să ceară repararea prejudiciului dacă timp de zece ani nu a
introdus acţiunea. Acest termen are ca punct de plecare - dies a quo-

111
data punerii produsului în circulaţie fără vreo legătură cu data
remiterii sale părţii vătămate/prejudiciate. Sarcina probei revine
persoanei vătămate/prejudiciate „pentru angajarea răspunderii civile
a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada
pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi
pagubă“.
3.6. Răspunderea solidară şi acţiunea în regres
a) Solidaritate pasivă legală. Prin dispoz. art. 5 din lege se instituie
răspunderea solidară pentru ipoteza când „mai multe persoane sunt
răspunzătoare pentru pagubă“.
b) Acţiune în regres. Persoana răspunzătoare (codebitor solidar) care
a despăgubit în tot persoana vătămată are la îndemână două acţiuni
pentru a se întoarce împotriva celorlalte persoane răspunzătoare
(codebitori solidari):
- acţiunea derivând din subrogarea legală în drepturile persoanei
vătămate (art. 1108 pct. 3 C. civ.);
- acţiunea personală, derivând din mandat, gestiune de afaceri sau
îmbogăţirea fără justă cauză.
c) Competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti sesizate cu
acţiunea pentru repararea pagubelor cauzate de produsele cu
defecte este alternativă, aceasta revenind „instanţei de judecată în a
cărei rază teritorială s-a produs paguba, se află sediul sau, după caz,
domiciliul pârâtului“.
3.7. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
produsele cu defecte
Răspunderea pentru produsele defectuoase introduce o răspundere
întemeiată pe defect, fără prezumţie de culpă. Defectul constituie prin
el însuşi faptul generator al răspunderii.
Pe de altă parte, caracterul obiectiv al acestei răspunderi se
manifestă prin eliminarea oricărei diferenţe între contractant şi terţ.
Aceştia sunt supuşi unei reguli unice de răspundere.
Această răspundere „dură“este atribuită tuturor celor care se găsesc
pe traseul producţie-distribuţie. Ideea unei raspunderi largi in cadrul
careia nu numa producatorul sa fie responsabil de prejudicial cauzat
de produsul defectuos, ci si distribuitorul sau importatorul, vine in
sprijinul unei conceptii consumeriste in virtutea careia consumatorul
trebuie sa fie protejat de maniera eficace.
Caracterul obiectiv al răspunderii pentru produsele defectuoase este
consolidate şi de teoria aparenţei - error communis facit jus - fiind
vizaţi aici marii distribuitori precum şi vânzarea prin corespondenţă.

112
In acest context putem afirma că evoluţia dreptului răspunderii civile
delictuale cunoaşte, prin instituirea răspunderii pentru produsele
defectuoase, un fel de incoronare care poate fi un nou inceput.
Concepţia tradiţională a răspunderii pentru culpă este eschivată fără
drept de apel căci, dupa cum spuneau prestigioşi civilişti francezi,
principala grijă a Directivei este evitarea cât mai hotărâtă a probei
culpei producătorului.

TEST DE AUTOEVALUARE
Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie
TEMĂ DE REFLECŢIE
Fundamentul răspunderii producătorului pentru pagubele
generate de
produsele cu defecte

113
MODELE DE ÎNTREBĂRI
Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare
întrebare.
1. În termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor operatorul
economic
răspunde:
a)- numai pentru viciile ascunse;
b)- numai pentru viciile aparente;
c)- atât pentru viciile ascunse cât şi pentru viciile aparente;
d)– nici-un răspuns valabil.
2. În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea recunoaşte
consumatorului numai:
a)- dreptul de denunţare unilaterală a contractului;
b)- dreptul de a solicita rezilierea contractului;
c)- dreptul de a cere înlocuirea sau repararea bunului;
d)– nici-un răspuns valabil.
3. În temeiul Legii nr. 240/2004 producătorul răspunde:
a) - pentru culpă în activitatea sa;
b) – pentru comportamentul produsului după punerea sa în circulaţie;
c) – pentru viciile ascunse ale produselor;
d)- nici-un răspuns valabil.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. c) ; 2. d); 3. d).

114