MINISTЕRUL ЕDUCАȚIЕI, CULTURII ȘI CЕRCЕTĂRII АL RЕPUBLICII

MOLDOVА
UNIVЕRSITАTЕА LIBЕRĂ INTЕRNАȚIONАLĂ DIN MOLDOVА

FАCULTАTЕА DRЕPT

CАTЕDRА DRЕPT PRIVAT

TEZA DE LICENȚĂ

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A PREVEDERILOR ILEGALE

CUPRINSE ÎNTR-UN CONTRACT ÎNCHEIAT CU
CONSUMATORII

Autor
SCLIFOS Aliona
____________________

Coordonator ştiinţific
BRIA Feodor
ms., lect. univ.
____________________

Admis spre susţinere „__” _________________ 2020

Şef catedră
SORBАLА Mihаil,
dr., lect. univ.
________________

Chișinău – 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE...........................................................................................................................3

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONTRACTUL DE CONSUM..........................7

1.1. Conceptualizarea și importanța noțiunii de contract de consum..............................................7
1.2. Trăsăturile și tipurile contractelor încheiatate cu consumatorii..............................................12
1.3. Părțile contractante în raporturile de consum.........................................................................17
1.4. Conținutul și procedura încheierii contractelor de consum....................................................23

2. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A PREVEDERILOR ILEGALE ÎN CONTRACTELE

DE CONSUM...............................................................................................................................26
2.1. Analiza clauzelor abuzive în contractul încheiat cu consumatorii.........................................26
2.2. Rolul autorităților statale și nestatale în apărarea drepturilor consumatorilor........................31
2.3. Tipurile de răspundere în protecția drepturilor consumatorilor..............................................36

ÎNCHEIERE.................................................................................................................................42

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................47

DECLАRАȚIА PRIVIND ORIGINАLITАTEА CONȚINUTULUI TEZEI DE

LICENȚĂ.....................................................................................................................................50

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei. În Republica Moldova, interesul pentru protecţia consumatorilor a

apărut după 1991, alimentat de independenţa obţinută şi dorinţa integrării în structurile europene,
precum şi de noile condiţii din economia ţării.
A procura un automobil, a obţine un împrumut de la o instituţie de credit, a plăti o poliţă de
asigurare, a utiliza un mijloc de transport, a lua în chirie un apartament, iată câteva cazuri (s-ar
putea enumera şi altele), în care consumatorii aderă la condiţii contractuale generale şi speciale
ce se încadrează în domeniul consumerismului.
În acest context, reiese că consumatorii necesită o protecţie reală în domeniul ce ţine de
încheierea contractelor juridice. Fiecare contractant este responsabil de a-şi apăra propriile
interese, în detrimentul intereselor celeilalte părţi. Dacă dreptul civil cunoaşte reguli proprii de
interpretare a actului juridic, care au ca scop declararea voinţei interne a părţilor, pentru a
limpezi raporturile juridice dintre ele, menţionăm că aceste norme nu sunt aplicabile şi
contractului încheiat cu consumatorii, ci doar contractului de fond, deoarece de iure interpretarea
contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, dar nu şi după sensul literal al
termenilor.
Scopul contractului de consum este de a regulariza raporturile juridice de consum, prin
cuprinderea contractului de fond într-un set de posibilităţi şi îndatoriri legale ce ar proteja
interesele consumatorilor. De aceea, a interpreta contractul de consum înseamnă doar a explica
legea. Un contract de consum concret are în miezul său o înţelegere juridică (de exemplu,
vânzarea, împrumutul, închirierea etc.), care, la rândul său, nu poate fi interpretată decât prin
raportare la actele normative şi legislative ce reglementează domeniul protecţiei consumatorilor
Transformările economice şi sociale au relevat faptul că nu toţi contractanţii profită de
libertate şi securitate: libertatea celui mai puternic a dat naştere la supunerea celui mai slab, iar
securitatea contractuală, de care profită creditorul, se transformă adesea în injustiţie pentru
debitor.
Sistemul Codului civil poate fi echitabil şi funcţional doar atunci când contractanţii sunt
într-o relativă poziţie de egalitate din punct de vedere economic şi dispun în mod real de soluţii
alternative. Atunci când doar unul sau câţiva furnizori produc şi deţin un anumit bun necesar pe
piaţă, dispare practic unul din elementele pe care se fundamentează teoria contractului –
libertatea de a contracta.

3
 De aceea, legiuitorul a intervenit prin dispoziţii cu caracter imperativ, care au menirea de a
reglementa aceste dezechilibre. Există, în primul rând, o reglementare detailată, preluată după
modelul european, cu privire la protecţia consumatorului.
Din dispoziţiile art. 4 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorului reiese
că clauzele care nu au constituit obiectul unei negocieri individuale între agentul economic şi
consumator sau care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor
sunt considerate nule.
Deşi, reglementare de excepţie, se consacră legislativ ideea că în cazul unui dezechilibru
economic şi informaţional semnificativ, sistemul Codului civil nu mai este echitabil, iar partea
mai slabă trebuie protejată.
În vederea apărării intereselor economice ale consumatorului, este de dorit de a fi format
un dispozitiv special de protecţie a autonomiei de voinţă, şi anume: prin implementarea unor
reguli de drept ce ar favoriza statutul contractual al consumatorului prin elaborarea, pe de o
parte, a unor măsuri cu caracter preventiv, ce ar avea drept scop, până la încheierea contractului,
determinarea voinţei celui ce aderă şi, pe de altă parte, a unor reguli de sancţionare sub forma
unei răspunderi materiale în privinţa celui ce oferă clauze abuzive contractuale.
Scopul şi obiectivele tezei. Prezenta lucrare are ca finalitate definirea contractului de
consum, constatarea şi evidenţierea particularităţilor contractului precum și determinarea naturii
juridice a contractului studiat. Cercetarea teoretico-practică a statutului juridic al consumatorului
la încheierea contractului de consum. Ajustarea normelor referitoare la momentul încheierii și
momentul producerii efectelor contractului. Analiza răspunderii juridice a subiecților. Depistarea
divergenţelor şi lacunelor legislative la încheierea, executarea şi încetarea contractului respectiv.
De asemenea determinarea mecanismului de protecţie a consumatorilor, cât şi precizarea
aspectelor de colaborare dintre organizaţiile neguvernamentale, instituțiile publice centrale și
locale în domeniul dat.
În vederea realizării acestui scop am înaintat următoarele obiective specifice temei
abordate:
1) determinarea regimului juridic al contractului de consum, realizarea teoretică şi legală a
noţiunii acestuia, determinarea particularităţilor şi analizarea naturii juridice a contractului dat;
2) analizarea și sintetizarea condiţiilor speciale de încheiere a contractului, evidenţierea
caracteristicilor și statutului juridic al părţilor contractante, analizarea particularităţilor obiectului
juridic și material al contractului, analiza drepturilor şi obligaţiilor părţilor, determinarea
condiţiilor răspunderii juridice a părţilor în contractul de consum;

4
 3) evidenţierea cauzelor apariţiei conflictelor şi determinarea modalităţilor de soluţionare a
litigiilor prin analiza practicii judiciare;
4) identificarea lacunelor legislative în materia contractului de consum.
Metodologia cercetării rezidă în cercetarea problemei științifice expuse bazate pe
studierea materialului normativ - legislativ și practic, și, în măsură existenței pe cel doctrinar –
teoretic.
Baza științifico-metodologică e realizată prin aplicarea metodelor clasice a inducției și
deducției, pentru stabilirea evolutivă a conceptelor, și, a analizei și sintezei. De asemenea am
utilizat metodele istorică, sistemică, logico-practică. Cadrul normativ al Republicii Moldova
constituit din: Constituția Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Legea
Republicii Moldova privind protecția consumatorilor și alte acte normative.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a tezei. Importanța teoretică a lucrării constă
în cercetarea complexă și în plan comparat a naturii juridice a contractului de consum în
condițiile ultimelor modificări ale legislației autohtone în materie, prin realizarea analizei
civilistice, stabilirea distincţiilor teoretice faţă de alte categorii de contracte.
Cercetarea e utilă sub aspectul dezvoltării continue a teoriei contractului civil și reprezintă
o sursă pentru juriștii teoreticieni și pentru avocați la reprezentarea intereselor consumatorilor.
Pentru instanțele judecătorești este utilă sub aspectul formulării motivației hotărârilor
judecătorești la examinarea cauzelor în acest domeniu.
Implementarea rezultatelor investigației va crea un climat pozitiv pentru valorificarea
drepturilor și intereselor consumatorilor casnici la o examinare în termeni restrânși a cauzelor.
Importanța teoretică rezidă în evidențierea trăsăturilor caracteristice contractului cercetat prin
atribuirea și fundamentarea regimului juridic de drept privat al acestuia, precum și stabilirea
carențelor legislative în domeniu. Prin formularea propunerilor de lege ferenda, considerăm, ne
aducem contribuția la consolidarea naturii juridice a contractului menționat.
Valoarea empirică a lucrării constă în identificarea unor inexactităţi şi ambiguităţi în
clauzele obligatorii ale contractului de consum și în perfecţionarea modalităţii de protecţie a
consumatorilor casnici, inclusiv prin intermediul instituţiilor de stat şi a insituţiilor
neguvernamentale.
Sumаrul соmpаrtimentelоr. Teza de liсență este struсturаtă după сum urmeаză:
intrоduсere, două саpitоle, соnсluzii generаle și bibliоgrаfie, соmpаrtimente саre аu fоst
întосmite соnfоrm exigenţilоr regulаmentаre stаbilite pentru асeаstă саtegоrie de luсrări.

5
 Introducerea prevede actualitatea temei cercetate, stabilește scopul și obiectivele prezentei
lucrări, descrie metodologia ce a fost folosită în vederea studierii temei abordate, prezintă
importanța teoretică și valoarea aplicativă a temei precum și sumarul compartimentelor.
Capitolul întîi scoate în evidență aspectele principale ce țin de structura contractului de
consum, natura juridică a noțiunii contractului menționat precum și evidențiază importanța
acestuia pentru reglementarea relațiilor consumatorilor cu furnizorii de servicii.
Capitolul doi analizează reglementările normative ce țin de acțiunile ilegale ce pot apărea
în urma încheierii contractelor de consum, importanța autorităților statale și nestatale în apărarea
drepturilor consumatorilor precum și răspunderea ce poate surveni în caz de necesitate.
Încheierea vine să formuleze concluzii generale și recomandări ce ar putea contribui la
îmbunătățirea legislației în vigoare în domeniul protecției consumatorilor.

6
 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONTRACTUL DE CONSUM

1.1. Conceptualizarea și importanța noțiunii de contract de consum

Contractul este cel mai cunoscut act juridic. Contractul este, în întrega lume, instrumentul
cvasiexclusiv al circulației averilor şi unul dintre mecanismele juridice, esențiale ale activității
economice. Regulile comune instituției sunt date de teoria generală a contractului, domeniu
abstract, cu rol principal în formularea conceptelor fundamentale. Contractul de consumaţie are
la bază cea mai importantă instituţie a dreptului civil, şi anume contractul.
În doctrina națională contractul a fost definit, în general, drept un acord de voință (voințe)
realizat cu scopul de a produce (raporturi) efecte juridice. În temeiul doctrinei germane,
contractul a fost definit asemănător actul juridic, ca o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de
a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. În
doctrina recentă, actul juridic civil „normă privată” a fost definit şi ca o declarație de voință
făcută cu intenția de a modifica circuitul civil, caracterizată prin: o voinţă declarată, efecte
juridice şi recunoşterea socială a utilităţii actului. Astfel, actul juridic este analizat ca o procedură
generatoare de norme private.
Potrivit legislației civile naționale contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai
multe persoane (realizat, încheiat, format, etc.) cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau
stinge un raport juridic.
Contractul de consumaţie constituie subiect de dispută în literatura de specialitate, mai ales
sub aspectul naturii sale juridice. Apariţia domeniului contractual de consumaţie a determinat şi
noi reconsiderări în materia perfectării, executării şi încetării contractelor. De exemplu,
caracteristic este că în cadrul formării contractului, etapa negocierii a fost, în principiu, exclusă
(în domeniul comercial).
Dacă în plan economic noile forme contractuale şi-au dovedit eficienţa, în schimb ele au
afectat negativ libertatea de voinţă a contractanţilor particulari (consumatorilor). De exemplu, în
activitatea lor, profesioniştii au adoptat diverse tehnici moderne care au permis comunicarea (şi
contractarea) între absenţi. Acestea s-au adăugat tradiţionalei modalităţi de contractare prin
corespondenţă, conturând o noţiune juridică inedită, şi anume, contractul la distanţă.
Achiziţionarea unor produse prin intermediul tehnicilor de comunicaţie la distanţă prezintă
avantajul de a evita deplasarea, dar şi pe acela de a permite consumatorului să reflecteze înainte
de a face o comandă. Inconvenientele nu au fost excluse, fiindcă sunt legate de faptul că nu
există un contact direct cu bunul pe care consumatorul doreşte să-l achiziţioneze sau posibilitatea

7
de a verifica documentele ce-l însoţesc. Consumatorul nu poate cunoaşte decât informaţiile pe
care comerciantul i le prezintă, ceea ce face ca, în această materie, conduita loială să joace un rol
important.
Reamintim că potrivit legislației în vigoare obiectul reglementării îl constituie raporturile
juridice create între operatorii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse
şi servicii, asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii recunoscându-se, implicit, că
relaţiile dintre comercianţi şi consumatori sunt de factură contractuală.
Adoptarea regulilor de mai sus este justificată de necesitatea manifestării unei voinţe libere
şi în cunoştinţă de cauză din partea consumatorului şi egalităţii juridice între părţi la momentul
încheierii contractului. Regimul juridic, special instituit, este aplicabil numai contractelor în care
părţi sunt profesioniştii şi consumatorii [37].
În concluzie, contractul de consumaţie este identificat într-o modalitate generală, ca acel
contract încheiat între comercianţi şi consumatori, dar şi prin menţionarea expresă a anumitor
documente. Rezultă că, legea nu defineşte contractul prin referire la voinţa părţilor, aşa cum face
Codul civil. Astfel, scopul legii nu este de a defini contractul ca izvor de obligaţii, ci de a
delimita domeniul de aplicare a unor reglementări legale.
În materie contractuală, influenţa dreptului consumaţiei se manifestă în special, pe trei
direcţii: libertate contractuală, egalitate a voinţelor contractante şi fraternitate contractuală.
Principiul libertăţii restrânse la contractare şi al libertăţii nelimitate, la denunţare.
În zilele noastre, libertatea persoanei de a se angaja în etapa formării contractului a lăsat loc
siguranţei contractuale, iar, în etapa executării contractului libertăţii de a ieşi din raportul
contractual respectiv.
Astfel, principiul libertăţii contractuale înseamnă: libertate restrânsă la încheierea
contractului, dar şi libertate nelimitată pentru a întrerupe formarea contractului şi a ieşi din
raportul contractual [15].
În concluzie, există mult mai puţină libertate pentru a intra în raporturi contractuale, dar
mai multă libertate pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieşi din raporturi
contractuale, singurul remediu pentru inegalitatea contractuală.
Principiul egalităţii voinţelor contractante: o egalitate căutată (nu prezumată). În raporturile
contractuale consumeriste actuale, egalitatea reprezintă un instrument primordial al justiţiei
comutative. Astfel înţeleasă, astăzi egalitatea între contractanţi nu mai este prezumată, ci căutată.
Este depăşită, astfel, exigenţa egalităţii contractuale, şi se impune un minim echilibru contractual
[34].

8
 În condiţiile de mai sus, dreptul consumaţiei instituie principiul potrivit căreia părţile nu se
află, de la început, pe picior de egalitate juridică, principiu fundamentat pe o realitate
contractuală (de netăgăduit), potrivit căreia consumatorul este un contractant: anonim, izolat,
neînsemnat, atacat şi puţin interesat. Principiul fraternităţii contractuale (affectio contractus). În
primul rând, principiul are în vedere recomandarea unei colaborări între părţi, mai ales la nivelul
formării contractului.
Astfel, dreptul comun degajă un ius fraternitatis (o affectio contractus). Astfel, principiul
fraternităţii contractuale, se dovedeşte mai umanist şi mai bogat în conţinut pentru că face
trimitere la ceea ce este negociat şi nu de ceea ce este impus. În consecinţă, părţile ar trebui să se
facă dovada unei mai mari bunăvoinţe în momentul în care cuvântul dat trebuie şi respectat [30].
În concluzie, înnoirea teoriei generale de către dreptul consumaţiei s-a făcut cu afirmarea a
trei principii: principiul libertăţii contractuale (dar o libertate controlată), principiul egalităţii
contractuale (dar nu doar prezumată, ci stabilită) şi principiul fraternităţii contractuale (nu
neapărat impusă, ci dorită).
În doctrina modernă s-a admis că acordul de voinţe dat de părţi priveşte numai aspectele
esenţiale (de principiu) ale încheierii contractului. De exemplu, în situaţia vânzării de mai sus,
consimţământul priveşte numai lucrul vândut şi preţul plătit.
Astfel, detaliile ce privesc obligaţiile părţilor se stabilesc prin dispoziţii legale sau prin acte
suplimentare de voinţă. Precizăm că accepţiunea europeană a fost preluată şi de legislația
actuală. Astfel, potrivit legislației civile este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane [11].
În noile condiţii, după rolul pe care voinţa părţilor îl are la încheierea contractului,
contractele pot fi clasificate în: negociate; obligatorii (forţate) şi de adeziune. Contractele
negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută,
negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună ceva.
Contractele obligatorii (forţate) sunt cel în care condiţiile încheierii lor valabile sunt
delimitate, impuse de lege. Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau
aproape în întregime numai de către una dintre părţile contractante [39].
În doctrina franceză se vorbeşte chiar despre o teorie a contractului de adeziune care
prezintă două elemente principale: oferta caracter general (se adresează publicului larg şi mai
puţin unei categorii anume), permanent (referindu-se la contractele încheiate pe o perioadă mai
mare) şi detaliat (stabilind toate clauzele contractului) şi elementul superiorităţii forţei
economice (prin care ofertantul dictează condiţiile contractului şi implicit, refuză negocierile).

9
 Condiţiile generale sunt clauze abstracte, preredactate, aplicabile în contractele încheiate
între părţi. Astfel, dacă oferta este acceptată, condiţiile generale fac parte din contract chiar dacă
nu sunt prevăzute în cuprinsul acestuia.
Formarea consimţământului (şi implicit a contractului de consumaţie) a modificat
concepţia clasică a întâlnirii dintre ofertă şi acceptare. Astfel, a fost impusă o perioadă de
tranziţie între momentul emiterii ofertei profesionistului şi cel al exprimării voinţei de acceptare
(consimţământului) a consumatorului [24].
Ca particularitate, doctrina a insistat pe formarea progresivă a consimţământului
consumerist. Astfel, s-a opinat că semnarea contractului de către consumator nu reprezintă decât
o etapă în formarea progresivă a voinţei acestuia. Voinţa consumatorului nu este una definitivă,
deoarece el are posibilitatea să reflecteze în termenul de denunţare.
Într-un cadru oarecum asemănător, doctrina a susţinut şi teoria formării în etape a
contractului, potrivit căreia deşi, într-o primă fază consimţământul profesionistului s-a întâlnit cu
cel al consumatorului, contractul nu a fost pe deplin format (încheiat), ci doar provizoriu, urmând
ca în termenul de dezicere pe măsură ce consumatorul nu îşi exercită dreptul de retractare,
consimţământul său să se maturizeze iar contractul să se consolideze, până la perfectarea
definitivă.
Teza formării progresive a contractului a fost criticată pe considerentul că, din dispoziţiile
legale nu rezultă constituirea graduală a consimţământului. Tot astfel, în anumite cazuri,
termenul de exercitare a dreptului de denunţare se calculează de la data încheierii contractului.
Mai mult, contractul produce şi efecte, fiind reglementate consecinţele dreptului de denunţare
asupra prestaţiilor deja efectuate [37].
Potrivit dispozițiilor legale dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii
contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către
consumator, referitor la comanda sa. Astfel, făcându-se referire la primirea mesajului de
confirmare (nefiind relevantă cunoaşterea mesajului, ci primirea lui) se consacră teoria recepţiei
însuşită şi de legislația civilă.
Dispoziţiile legale speciale îngrădesc într-o anumită măsură libertatea de voinţă, în special
pentru comercianţi, dar aceasta este în interesul consumatorilor. În schimb, având însă o poziţie
superioară la momentul încheierii contractului în raport cu consumatorii, comercianţii
beneficiază de o mai mare libertate contractuală, favorizată şi de standardizarea raporturilor
juridice. Prin consacrarea unor condiţii restrictive la încheierea contractului, este asigurată
libertatea contractuală a consumatorilor, restabilindu-se astfel egalitatea juridică între părţi.

10
 Încheierea şi derularea contractului de consumaţie sunt caracterizate şi de unele de
mecanisme specifice impuse de legiuitor, precum: obligaţiile precontractuale de informare,
consiliere şi de securitate. Deşi denumite impropriu obligaţii aceste condiţii impuse
profesionistului sunt mai de grabă condiţii de validitate deoarece operează în faza formării
contractului (şi deci, nu sunt efecte ale acestuia). Precizăm că, în doctrina franceză s-a opinat că
formarea contractului de consumaţie corespunde luptei împotriva inegalităţii dintre părţile
contractante [36].
În finalul secţiunii apreciem că noile principii ce diriguiesc consimţământul consumerist
(principiul libertăţii restrânse la contractare şi al libertăţii nelimitate, la denunţare, principiul
egalitatea voinţelor contractante şi principiul fraternităţii contractuale) sunt rezultatul unui
compromis realizat între cerinţa de justiţie şi spiritul securităţii contractuale.
Prin reglementările speciale, contractul de consumaţie, constituie subiect de dispută în
literatura de specialitate, mai ales sub aspectul naturii sale juridice. În acest context, în doctrină
s-a pus întrebarea: este contractul de consumaţie o operaţiune juridică, aşa cum este înţeles
contractul în dreptul civil sau este un concept nou?
Potrivit unei opinii contractul de consumaţie nu e decât o instituţie legală, un instrument
juridic obiectiv, iar nu un acord de voinţe, în sensul dreptului civil. Astfel, contractul de
consumaţie nu poate avea o natură juridică proprie, în sensul dreptului privat, el fiind doar un
instrument legal prin care se regularizează raporturile de dreptul consumaţiei, fără să ţină cont de
conţinutul concret al raportului economic de consum.
Contractul de consumaţie nu e act juridic, ci un regim juridic legal, aplicabil unor raporturi
comerciale concrete. Astfel, contractul de consumaţie a fost conceput ca o instituţie juridică
complet independentă de voinţa subiecţilor cărora li se adresează. Astfel, contractul de
consumaţie este numai o armătură normativă, care se va aplica ope legis unui contract concret.
Contractul de consumaţie nu se prezintă decât ca un instrument legal de supunere a unor
operaţiuni juridice (concrete şi efectiv încheiate) unui anumit tip de regim juridic. Nefiind o
operaţiune juridică, contractul de consumaţie nu poate fi înţeles ca un contract special.
Ca instituţie legală obiectivă, contractul de consumaţie nu impune un consimţământ în
sensul însuşirii regulilor care îl definesc şi deci, contractul de consumaţie nu poate avea o natură
juridică, ci doar un conţinut legislativ, descriind obiectiv o instituţie aplicabilă unor subiecţi
speciali, determinaţi automat prin aplicarea literei legii.
În concluzie, potrivit susţinerii de mai sus, contractul de consumaţie este total deosebit de
tipul clasic al contractului izvor de obligaţii, fiind compus de fapt, din două contracte distincte:
un contract de fond (care poate fi o vânzare, un împrumut etc.) şi un contractul de consumaţie.

11
De exemplu, în caz de vindere (de consumaţie), aceasta va asculta de regimul juridic special al
contractului de vânzare-cumpărare, dar părţile vinderii vor fi ţinute să observe şi normele
imperative ale dreptului consumaţiei.
Într-o altă opinie, diferită, s-a susţinut că pentru identificarea naturii juridice a contractului
de consumaţie trebuie plecat de la dispoziţiile legale potrivit cărora contractul încheiat cu
consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor legale. Din cele de mai
sus, rezultă că, în concepţia cod civil, contractul de consumaţie este, pe fond, un contract - rod al
unei manifestării de voinţe (afectat însă unui regim juridic special).
În cauză, nu poate fi vorba nici de o nouă teorie generală, deoarece sintagma contract de
consumaţie nu poate desemna un concept general, cu o existenţă de sine stătătoare (cel puţin
pentru două considerente: înaintea contractelor speciale, nu există contracte generale, ci numai o
teorie generală a contractului iar dreptul de consumaţie utilizează, de regulă, figurile contractuale
clasice precum: vânzarea, împrumutul etc. [23].
În aceiaşi opinie se reţine că dreptul de consumaţie s-a născut pentru a reglementa
contractele civile speciale (atunci când ele sunt încheiate între profesionişti şi consumatori). În
concluzie, contractul de consumaţie se poate regăsi numai sub forma este unui contract special (o
vânzare, un împrumut, o locaţiune etc.) în care părţi sunt profesionistul şi consumatorul şi căruia
i se aplică dispoziţiile speciale, în materie. Deci, nu se poate vorbi despre un contract de
consumaţie anume, ci numai despre o vânzare de consumaţie, un împrumut de consumaţie etc.

1.2. Trăsăturile și tipurile contractelor încheiatate cu consumatorii

Contractarea în domeniul consumerist constituie un fapt important necesitând un cadru

juridic adecvat, concret adaptat specificului relațiilor, pe când reglementarea acestui tip de
raporturi, doar de dreptul obligațional este insuficientă și deseori creează divergențe și lacune în
aplicare.
În perioada trecerii la economia de piață, importanța materializării voinței în formă
contractuală a crescut evident, de aceea este necesar de a se specifica în Codul civil al Republicii
Moldova a elementelor contractelor care ar indica apartenența anumitor contracte, frecvent
utilizate, la categoriile de contracte care conțin o reglementare complexă în legislație. Știința
dreptului civil nu a elaborat pâna în prezent sistematizarea unanim acceptată a diverselor tipuri
de contracte.
Spre deosebire de legislaţia altor state, legislaţia Republicii Moldova şi literatura juridică
autohtonă nu conţin expres definiţia contractului de consum. Contractul ca o categorie juridică,

12
interpune o anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale și specifice, clasificare ce
ne va permite o mai justă caracterizare a contractului de consum ca specie particulară de
contract.
Necesitatea clasificărilor prezintă importanță pentru determinarea regimului juridic
aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Astfel, atribuind unui contract
calificativul că el este bilateral sau sinalgmatic, ne vom da seama, fără a fi necesar să precizăm,
că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru contractele
sinalagmatice, fără careva distincții.
În acest paragraf supunem analizei trăsăturile caracteristice contractului de consum prin
prizma particularităților de clasificare, deja cunoscute în doctrină.
După modul în care se exprimă voința părților în contracte, acestea pot fi: contracte
negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar
„contracte forțate”, și autorizate [12].
Potrivit literaturii de specialitate, la clasificarea contractelor în contracte negociate și de
adeziune drept bază se ia modul, conform căruia se instituie clauzele contractului. Adică
contracte negociate sunt acelea ale căror clauze sunt rezultate din negocierile dintre părți, iar
contractele de adeziune sunt acelea, ale căror clauze sunt prestabilite de către una dintre părți,
cealaltă parte neavând putință să le negocieze și să influențeze asupra conținutului lor.
De asemenea, se opinează că partea căreia i se propune contractu1 de adeziune are două
posibilități: ea poate să-l accepte, adică să adere la el, sau să renunțe la încheierea contractului.
Din cele expuse rezultă că de fapt în acest caz, drept criteriu de clasificare nu este voința părții
asupra clauzelor de negociere prestabilite ale contractului, ci voința acestei părți asupra încheierii
contractului [38].
Drept criteriu de clasificare a contractelor în contracte obligatorii se ia impactul voinței
asupra încheierii și asupra conținutului contractului, iar la contractele autorizate se ia acceptul
terțului la încheierea contractului și nu voința asupra clauzelor acestuia.
Contracte obligatorii sunt acele contracte a caror încheiere și conținut sunt impuse prin
lege. Existența contractelor obligatorii în dreptul civil constituie o derogare de la principiul
libertății contractuale specificat în Codul civil care prevede că obligarea la încheierea unui
contract este interzisă, cu excepția cazurilor când obligația de a contracta este prevăzută de cod,
de lege sau dacă reiese dintr-o obligație asumată benevol. Iar conform Codului civil, dacă una
din părțile contractante deține o poziție dominantă pe piață, ea este obligată să contracteze în
acest domeniu. Totodata ea nu poate să impună, fără motive temeinice, celeilalte părți condiții
contractuale disproporționate [2].

13
 Conchidem ca criteriul de clasificare a contractelor după modul în care se exprimă voința
părților se referă la 2 situații: a) la voința asupra clauzelor contractuale, și b) la voința asupra
încheierii acestuia. Uneori, este posibil ca una dintre părţile contractante să profite de poziţia sa
dominantă, în raport cu aceea a părţii cu care contractează, situaţie caracterizată prin subordonare
administrativă sau dependenţă economică, prin inserarea de clauze în favoarea sa, ce o
avantajează continuu ori sistematic.
Un alt criteriu de clasificare al contractelor este după conținut. Potrivit acestui criteriu,
distingem contracte sinalagmatice, acelea în care fiecare dintre părți se obligă reciproc, astfel
încât obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte și contracte unilateral-
obligaționale care generează obligații doar pentru una dintre părți.
Raporturile contractuale de regulă au ca scop obținerea anumitor avantaje. În funcție de
scopul urmărit contractele se clasifică în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care, avantajului patrimonial, pe care o parte îl
procură celeilalte părți sau unui terț, îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Contractele
cu titlu gratuit sunt acele contracte în care, avantajul patrimonial conferit uneia dintre părți, nu
are drept scop obținerea avantajului corelativ [12].
După modul de formare contractele se clasifică în: consensuale, solemne, înregistrate și
reale. În ceea ce ține de contractul de consum, potrivit CC al RM, nerespectarea formei scrise a
actului juridic atrage nulitatea (nullum actum) lui numai în cazul în care acest efect este expres
prevăzut de lege sau prin acordul părților.
După modul de executare contractele se clasifică în contracte cu executare instantanee, care
au ca obiect una sau mai multe prestații care se execută dintr-o dată, instantaneu, și contracte cu
executare succesivă a căror executare se desfășoară în timp, fie ca o prestație continuă, fie ca o
succesiune de prestații [12].
Un alt criteriu de clasificare al contractelor este în funcție de cum sunt sau nu sunt expres
reglementate de lege. Potrivit acestui criteriu, se disting contracte: numite, nenumite și
complexe. Contracte numite sunt acele contracte ce corespund unei operațiuni juridice
determinate, poartă fiecare câte un nume specific și sunt reglementate expres de lege.
În dependență de criteriul corelației dintre contracte distingem contracte principale și
contracte accesorii. Contractele principale sunt acele contracte care au o existență de sine
stătătoare și a căror soartă nu depinde de alte contracte.
Clasificarea contractelor după efectele produse cuprinde: contracte constitutive sau
translative de drepturi reale și contracte generatoare de drepturi de creanță. Potrivit literaturii de
specialitate, contractele constitutive sau translative de drepturi reale înglobează contractele prin

14
care se constituie ori se transferă un drept real: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul
de uz, dreptul de servitute ori dreptul de superficie. Excepții de la caracterul imediat translativ nu
sunt excluse. Spre a face opozabilă constituirea sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere
respectarea unei anumite publicități a contractului, astfel, cum este, de exemplu, publicitatea
imobiliară [38]. Contractele generatoare de drepturi de creanță dau naștere numai unor drepturi
de creanță - raporturi juridice obligaționale.
Demarând de la criteriile cărora trebuie să corespundă o definiţie şi axându-ne pe
principiile libertăţii contractuale şi egalităţii părţilor contractului, definim contractul de consum
ca fiind un acord încheiat între un consumator şi un agent economic, în baza căruia se oferă
produse sau se prestează servicii sau se execută lucrări pentru necesităţile individuale
consumatorului.
Definiţia angajează trăsăturile definitorii (proprii) care deosebesc acest contract de alte
tipuri de contracte, favorizând acestuia înscrierea în instituţie distinctă a dreptului civil având
calitatea de categorie independentă de contract.
Adâncind cercetarea naturii juridice a contractului analizat, e necesar să subliniem că în
literatura juridică s-au purtat discuţii cu referire la caracterul autonom al contractului de consum.
În consecință, stabilind elementele esenţiale necesare definiţiei contractului de consum şi
caracterele juridice ale acestuia, raportăm contractul de consum, ca fiind, în esenţă, un contract
independent, având tangenţe de ordin juridic cu alte contractele, dar care poate constitui doar o
varietate a contractului de vânzare-cumpărare.
Rezumînd cele cercetate anterior putem conchide următoarele caracteristici generale ale
contractului de consum [19]:
a) reprezintă o formă a contractelor comerciale;
b) calitatea de subiect special o are consumatorul cu statut de persoană fizică;
c) serviciile de care a beneficiat consumatorul/produsele procurate nu trebuie să aibă vre-o
legătură cu o activitate de antreprenoriat;
d) majoritatea contractelor de consum, conţin prevederi generale, la care aderă în masă la
ele (tichete, bonul de casă, bilete ş.a.).
Literatura de specialitate destinge următoarele tipuri de contracte de consum:
a) contractul de prestări servicii turistice;
b) contractul de prestări servicii;
c) contractul de transport de călători şi bagaje;
d) contractul de deservire a cetăţenilor;
e) contractul de antrepriză în construcţii; etc.

15
 Astfel, venim să facem o scurtă retrospectivă asupra celor mai importante contracte de
consum, relevînd o scurtă caracteristică a acestora.
Contractul de deservire curentă a cetățenilor:
1) cetăţenii încheie contractul pe baza ofertelor prezentate, prin afişarea de către prestator a
principalelor tipuri de lucrări şi prestări servicii şi a tarifelor (costurilor);
2) în calitate de client apare numai persoana fizică;
3) în calitate de prestator activează agenţii economici;
4) suport juridic serveşte un document-contract, chitanţă, recipisă, dar sunt admise şi alte
semne ce confirmă încheierea contractului;
5) plata se efectuează în baza acordului părţilor, după prestarea serviciilor sau în avans.
Contractul de prestări servicii:
1) prin contractul de prestări servicii, o parte (prestator) se obligă să presteze celeilalte
părţii (beneficiar) anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească preţul convenit;
2) obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură;
3) obligaţia prestatorului este de a întreprinde acţiunile sau activitatea la care s-a obligat cu
bună-credinţă, în locul şi în momentul stabilit;
4) obligaţia beneficiarului constă în achitarea serviciilor prestate;
5) termenul în contractul de prestări servicii reprezintă perioada în decursul căreia
prestatorul este dator să întreprindă acţiunile sau să desfăşoare activitatea la care s-a obligat;
6) durata se stabileşte de comun acord de către părţi;
7) plata pentru servicii se efectuează după prestarea serviciilor, dacă plata pentru servicii se
calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în
parte;
8) încetarea raporturilor din contractul de prestări servicii are loc la expirarea perioadei
pentru care au fost stabilite sau în cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor
contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate să
rezilieze contractul.
Contractul de servicii turistice [22]:
1) contractul de servicii turistice are clauze care sunt redactate de agentul turistic şi, de
regulă, nu pot fi negociate, iar condiţiile incluse în anunţul publicitar, în ofertă sau în altă
informaţie prezentată clientului sunt obligatorii pentru agentul turistic;
2) turist poate fi doar o persoană fizică ce consumă produsul turistic în scopuri personale;
3) contractul va conţine: itinerarul, locul de destinaţie, termenele de aflare cu indicarea
datelor, data plecării, data sosirii, vehiculele cu care se va efectua deplasarea, caracteristicile şi

16
clasele lor, clauzele cu privire la locul cazării, nivelul de confort şi condiţiile alimentare,
serviciile suplimentare incluse în costul călătoriei, denumirea şi adresa organizatorului şi a
asiguratorului, preţul călătoriei, costul serviciilor suplimentare neincluse în preţ, posibilitatea de
modificare a preţului, modul şi termenele de achitare a preţului şi a celorlalte costuri;
4) agenţii economici care desfăşoară activitate de turism sunt obligaţi: să repare prejudiciile
cauzate turiştilor în cazuri de încălcare a prevederilor contractului turistic; să organizeze astfel
călătoria încât aceasta să aibă calităţile promise şi să nu fie afectată de lipsuri care i-ar diminua
valoarea sau utilitatea dedusă din contract sau din practica obişnuită; să pună la dispoziţia
turiştilor informaţii complete despre programul turistic propus, drepturile şi obligaţiile lor,
regulile de conduită, condiţiile de asigurare, modul de reparare a prejudiciilor, condiţiile de
renunţare la servicii, precum şi regulile de trecere la frontieră; să informeze turiştii, corect şi
adecvat, asupra serviciilor turistice pe care le prestează; până la momentul încheierii
contractului, organizatorul este obligat să pună la dispoziţia clientului, în scris sau în orice altă
formă, o informaţie despre regimul de vize şi paşapoarte, precum şi despre cerinţele de asigurare
a sănătăţii pe durata călătoriei;
5) până la începerea călătoriei, organizatorul este obligat să prezinte clientului, în scris sau
în orice altă formă, o informaţie despre: timpul şi locul staţionărilor intermediare şi al schimbării
mijloacelor de transport, precum şi detaliile amplasării clientului în interiorul vehiculului (cabină
pe navă, compartiment în tren etc.); numele, adresa şi numărul de telefon al reprezentanţilor
locali ai organizatorului sau, în absenţa acestora, datele de identificare ale agenţiei locale căreia i
se va adresa clientul la necesitate; în cazul absenţei unor astfel de reprezentanţi sau agenţii,
clientul urmează să fie informat despre datele de contact cu organizatorul.
În temeiul celor expuse putem distinge o gamă largă de specii de contracte, ce se
individualizează, atât prin caracterele specifice pe care le comportă obligaţiile ce revin părţilor,
cât şi ca o consecinţă - prin regimul răspunderii pe care o antrenează nerespectarea acestor
obligaţii.

1.3. Părțile contractante în raporturile de consum

În economia contractelor de consum, determinarea subiecţilor raportului juridic de consum

prezintă o importanţă primordială, deoarece însăşi aplicabilitatea regimului specific al normelor
de consum depinde de calificarea subiecţilor speciali ai raporturilor de consum – consumator şi
agent economic.

17
 Deşi, la o primă analiză, identificarea acestor subiecţi nu pare să pună probleme deosebite,
conform titlului propus spre cercetare, jurisprudenţa în materie dovedeşte contrariul. În RM,
participanţii la raporturile de consum sunt clasificaţi în consumatori şi agenţi economici, astfel
încât în categoria celor din urmă fiind incluşi producătorii, vânzătorii şi prestatorii de servicii sau
executorii de lucrări, conform art.1 din Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din
13.03.2003 [4].
Normele de consum caută să echilibreze relaţiile dintre agenţii economici şi consumatori,
punând în sarcina celor dintâi obligaţiile care de altfel sunt drepturile celor din urmă. Agenţii
economici, pe de o parte, consumatorii, pe de altă parte, sunt participanţii raporturilor de
consum. Definirea acestor două categorii ne va permite în acelaşi timp a înţelege filosofia
domeniului de cercetare şi a delimita hotarele acestuia. Desigur, se poate de ajuns la concluzia că
unele reguli protectoare depăşesc cadrul strict al relaţiilor dintre agenţii economici şi
consumatori, însă anume aceste divergenţe doctrinare vor fi propuse spre cercetare în cele ce
urmează.
În RM noţiunea de consumator şi-a găsit oglindire pentru prima dată în Legea privind
protecţia consumatorilor nr.1453-XIII din 25.05.1993, astfel încât legiuitorul la acea perioadă a
încercat să dea o noţiune generală a consumatorului pentru garantarea şi asigurarea minimă a
drepturilor cetăţenilor în relaţiile de consum, şi anume consumator este persoana fizică care
dobândeşte, utilizează ori consumă, ca destinatar final, produse obţinute de la agenţi economici
sau care beneficiază de servicii prestate de aceştia [3].
Ţinând cont de redirecţionarea politicii statului spre integrarea RM în Uniunea Europeană
şi având în vedere noii factori de pe piaţă ce au influenţat buna dezvoltare a relaţiilor de consum,
în anul 2003 legiuitorul decide de a abroga legea privind protecţia consumatorilor din 1993, şi
adoptă o lege în redacţie nouă, conform exemplului de drept francez şi comunitar.
Astfel, în art. 1 al Legii nr.105-XV din 13.03.2003 deja avem o noţiune nouă, care este
mult mai clară şi prevede expres criteriile ce urmează a fi respectate pentru a fi recunoscut de
iure consumator în raporturile contractuale de consum, şi anume consumator este orice persoană
fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte
produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională.
Cu toate că în unele ţări, cum ar fi în Franța, noţiunea de consumator poartă un sens mai
larg, şi anume, consumator poate fi şi persoana juridică sau persona fizică ce încheie tranzacţii în
scop profesional, Parlamentul european a limitat noţiunea de consumator doar la persoana fizică,
în scopul evitării unei interpretări şi aplicări ambigue a prevederilor directivelor comunitare în

18
domeniul protecţiei consumatorilor împotriva puterii economice abuzive din partea
antreprenorilor.
Condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi catalogată drept
consumator sunt prevăzute de noţiunea dată de art.1 alin.(l) al Legii nr. 105-XV din 13.03.2002,
mai multe elemente pot fi, astfel, desprinse, şi anume [4]:
a. Primul element al definiţiei: orice persoană fizică. În vederea echilibrării „părţii slabe”
în raport cu puterea economică a „părţii puternice” şi ca răspuns la fragilitatea contemporană a
consumatorului, Legea privind protecţia consumatorilor a RM prevede în conţinutul său ca unic
protejat doar consumatorul cu statut de persoană fizică.
b. Al doilea element: ce intenţionează să comande sau să procure, ori care comandă,
procură sau foloseşte produse, servicii. Întrucât cei care utilizează bunurile şi serviciile pot fi în
fapt şi alte persoane decât cele legate printr-o relaţie contractuală cu agenţii economici (de ex.
membrii familiei cumpărătorului), legiuitorul la definirea noţiunii de consumator, pe lângă
termenul „de a procura” a prevăzut şi acţiunea „ de a folosi produse şi servicii” [23].
În contextul noţiunii date, se poate de remarcat că consumator poate fi şi persoana care
doar intenţionează să comande un produs sau să beneficieze de un serviciu, astfel noţiunea de
„consumator” depăşind esenţa definiţiei date de normele civile privind subiectul contractului de
vânzare-cumpărare, şi anume de „cumpărător”.
Asimilarea consumatorului cu cumpărătorul este frecventă în practică, însă pct. 2 din
Hotărârea Plenului CSJ a RM se prevede că termenul de „consumator” dispune de o arie de
acoperire mai amplă [8].
Astfel, consumatorul poate dobândi un bun (sau serviciu) nu numai cumpărându-l, dar şi ca
efect al contractului de locaţiune sau chiar depozit. Concomitent, posesia sau proprietatea poate
rezulta nu numai dintr-o relaţie contractuală, ci dintr-un raport juridic în cadrul căruia
consumatorul este terţă persoană (de ex.: contractul în folosul unui terţ conform), adică
consumatorul nu s-a aflat în relaţii contractuale cu întreprinzătorul (ex.: transportul gratuit al
pensionarilor (în calitate de consumatori ai serviciilor de transport), ca efect al contractului de
subvenţionare încheiat între autoritatea publică şi societăţile de gestionare a transportului public)
[40].
Pe de altă parte, dacă criteriul de delimitare este subiectul la care se referă noţiunea,
termenul „cumpărător” are un caracter mai extins, deoarece include atât persoanele fizice, cât şi
cele juridice, iar termenul „consumator” poate fi atribuit numai persoanelor fizice, deoarece
persoanele juridice, precum şi persoanele fizice ce desfăşoară activitatea de întreprinzător şi intră
în raporturi juridice în virtutea acestei calităţi, nu sunt incluse în noţiunea de „consumator”.

19
 c. Al treilea element: produse şi servicii. Alăturarea acestor doi termeni este simptomul
pentru vocaţia dreptului consumaţiei de a i se aplica atât situaţiilor în care interesele
consumatorului au fost lezate prin intermediul unui bun, cât şi acelora în care nemulţumirea
ultimului decurge din prestarea unui serviciu. Strict teoretic, toate bunurile – mobile şi imobile,
corporale şi incorporale – pot face obiect al consumului în sens tehnic, domeniul
nesuprapunându-se bunurilor din dreptul civil.
În special, Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003
reglementează relaţiile ce au ca obiect bunuri sau servicii, care pot apărea din contractele privind
vânzarea-cumpărarea cu amănuntul, locaţiunea, antrepriza şi prestările de servicii, transportarea
cetăţenilor şi a bagajelor, comisionul, expediţia, depozitul, magazinajul, serviciile turistice,
consignaţia, asigurarea, prestarea serviciilor financiare (bancare) pentru satisfacerea necesităţilor
personale ale consumatorului, inclusiv acordarea de credite, deschiderea conturilor clienţilor,
efectuarea decontărilor la cererea lor, primirea şi păstrarea hârtiilor de valoare şi a altor valori,
precum şi din alte contracte referitoare la satisfacerea necesităţilor personale ale cetăţenilor,
nelegate de obţinerea venitului (profitului). Nu prezintă importanţă tipul contractului, importantă
fiind calificarea acestuia drept contract de consum, conform CC RM [8].
Conform art. 1 alin. (6) al Legii nr.105-XV din 13.03.2003 produs este orice bun material
destinat pentru consum sau utilizare individuală. Ca excepţie la categoria dată, conform legii,
sunt considerate produse inclusiv şi energia electrică şi termică, gazele, apa livrate pentru
consum individual [4].
Noţiunea de serviciu, nedefinită de CC RM, dar curentă în limbajul economic este
prevăzută în art. 1 alin. (7) al Legii nr.105-XV din 13.03.2003, şi anume, activitate, alta decât din
care rezultă produse, desfăşurată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor,
înglobând orice prestaţie apreciabilă sau evaluabilă în bani, cu excepţia prestaţiei ce constă în
livrarea unui bun [4].
Literatura de specialitate obişnuieşte gruparea serviciilor în trei categorii, toate acoperite de
normele dreptului de consum în raporturile dintre agent economic şi consumatori, şi anume:
servicii de natură materială (de ex., cele de curăţenie, de reparaţii, de transport etc.), cele de
natură financiară (de ex., creditul şi asigurările) şi servicii de natură preponderent intelectuală (de
ex., îngrijiri, tratamente şi investigaţii medicale, consiliere juridică etc.) [23].
d. Al patrulea element: pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau
profesională. Acesta este un ultim element, dar poate reperul esenţial al ocrotirii furnizate de
dreptul consumaţiei, cel puţin în actualul stadiu de dezvoltare a acestuia.

20
 Consumatorul protejat ca parte slabă este definit prin opoziţie cu agentul economic, primul
acţionând pentru uzul său personal sau familial. Pot interveni însă situaţii când consumatorul ce
contractează pentru consum propriu, nu este la fel de credul, neinformat, uşor impresionabil ori
nereţinut. Există, aşadar, consumatori avizaţi şi alţii mai puţin informaţi. În aceste circumstanţe,
ne întrebăm: prezumţia de inferioritate este una absolută ori una relativă? Răspunsul final,
conform doctrinei franceze, a fost în sensul recunoaşterii unei prezumţii absolute de inferioritate
a consumatorului ca fundament al tehnicilor speciale de protecţie necesare în dreptul
consumaţiei.
Tot art. 1 alin. (1) al Legii nr.105-XV din 13.03.2003, este cel care trasează limitele între
care o persoană fizică poate contracta pentru a fi considerată consumator, prevăzând că
reglementările privind clauzele abuzive se aplică doar contractelor încheiate în afara activităţii de
întreprinzător sau profesionale. Astfel, se poate deduce că sfera contractelor în care o persoană
poate avea calitatea de consumator se restrânge la contractele încheiate în scopuri personale,
familiale sau colective [14].
În doctrină şi în jurisprudenţă a apărut problema de a cunoaşte care e momentul în funcţie
de care se poate stabili că o persoană acţionează sau nu în afara profesiei sale. Aprecierea acestui
moment, în funcţie de care s-ar putea stabili, de altfel, şi calitatea de consumator al unei
persoane, se poate face ţinându-se cont de trei criterii, care vizează legătura dintre contractul
încheiat şi activitatea profesională:
a) criteriul raportului direct al contractului cu activitatea profesională relevă natura
profesională a contractului, situaţie în care persoana juridică va fi considerată că încheie acel
contract în scopul pentru care s-a constituit;
b) criteriul raportului indirect dintre contract şi activitatea profesională indică situaţia în
care contractul, deşi este încheiat în scop profesional, se situează în afara sferei de competenţă a
profesionistului. Reglementarea legală a Republicii Moldova, spre deosebire de cea franceză,
asimilează aceste contracte celor care prezintă un raport direct cu activitatea profesională;
c) criteriul extraprofesional plasează contractul în afara activităţii profesionale, adică în aria
nevoilor personale, familiale.
În ansamblu, trebuie de recunoscut că la definirea noţiunii de consumator, legiuitorul
R.Moldova a transpus direct noţiunea dată de Directiva nr.93/13/CEE cu privire la clauzele
abuzive din contractele încheiate de consumatori, ţinându-se cont de dorinţa şi efortul
R.Moldova de a armoniza legislaţia naţională la cea comunitară, inclusiv în domeniul protecţiei
consumatorilor prin prisma luptei împotriva clauzelor abuzive contractuale [9].

21
 A doua parte a raportului contractual de consum o prezintă agentul economic. Anume
caracterul de organizare şi sistematizare îi conferă putere economică agentului economic,
deoarece acesta este mai competent şi mai specializat în domeniul său de activitate decât
consumatorul, fapt ce demonstrează existenţa dezechilibrului contractual şi aplicarea dreptului
consumaţiei.
Conform art. 1 alin. (2) al Legii nr.105-XV din 13.03.2003 agent economic este orice
persoană fizică sau juridică autorizată pentru activitate de antreprenoriat ce fabrică, transportă,
realizează produse sau părţi ale acestor produse, prestează servicii (execută lucrări). Art. 1 al
aceleiaşi legi, la rândul său, face referire la agenţii economici, pe care îi clasifică şi îi defineşte în
producători, vânzători şi prestatori [4].
Din economia reglementărilor legale citate s-ar putea deduce că o persoană fizică sau
juridică va dobândi calitatea de comerciant ori de câte ori va contracta în scop profesional,
făcându-se astfel trimitere la criteriul raportului direct dintre contractul încheiat şi activitatea
profesională, însă calitatea de comerciant o va deţine şi persoana care contractează în afara sferei
sale profesionale, dar în scopul satisfacerii nevoilor auxiliare ale profesiei [20].
Astfel, conform definiţiilor cercetate rezultă că agentul economic poate fi atât persoana
juridică, cât şi persoana fizică, fapt ce argumentează diversitatea agenţilor economici. Nu trebuie
nicidecum de redus categoria agenţilor economici, fie că sunt întreprinzători individuali sau
societăţi comerciale, căci odată ce sunt în raport direct cu consumatorii, toate profesiile sunt
reglementate de dreptul consumaţiei, fie că acestea sunt artizanale, liberale, agricole sau altele.
Dreptul consumaţiei are, deci vocaţia de a se aplica în privinţa diverselor activităţi
profesionale, inclusiv în privinţa producătorilor şi distribuitorilor sau importatorilor, vânzătorilor
de bunuri mobile şi imobile, prestatorilor serviciilor de toate tipurile: constructori, reparatori,
bancheri, asigurători, avocaţi, medici, notari etc.
Analizând subiectul agentului economic, este destul de interesant a cerceta dacă serviciile
publice sunt supuse dreptului consumaţiei. Pe de o parte, putem afirma că există serviciu public
atunci când o persoană de drept public (statul, administraţia locală sau centrală) asigură
satisfacerea unei cerinţe de interes general. Pe de altă parte, nu este clar dacă aceste persoane de
drept public sunt agenţi economici în sensul dat de dreptul consumaţiei. Scopul este de a
cunoaşte dacă ele sunt supuse dreptului consumaţiei când de partea cealaltă, utilizatorul are
calitatea de consumator.
Ţinem să precizăm că serviciile publice administrative nu se subordonează regulilor
dreptului consumaţiei ca o protecţie suplimentară a utilizatorilor, deoarece de iure serviciul este
colectiv şi gratuit, ca justiţia, poliţia, vama, astfel utilizatorii acestor servicii publice nu sunt

22
consumatori. Însă trebuie de menţionat că există totuşi servicii publice administrative ce
furnizează prestaţii individuale cu titru oneros, şi anume spitalele, căci în cazul dat utilizatorii
serviciilor publice medicale sunt bineînțeles consumatorii, ce pot invoca normele dreptului
consumaţiei. Soluţia este mai îndoielnică pentru alte servicii publice, ca de exemplu în cazul
educaţiei naţionale [21].
Este important de clarificat dacă această omisiune a legiuitorului moldovean este
fundamentată de prezumţia de echilibru contractual, care se presupune că vizează contractele din
domeniul public. Cu toate acestea, doctrina franceză consideră aplicabile reglementările date şi
persoanelor juridice de drept public, în măsura în care între acestea şi consumatori există legături
de natură contractuală, întrucât într-o situaţie contrară s-ar aduce atingere spiritului acestei
reglementări.
În final, se poate afirma că o persoană fizică sau juridică va avea calitatea de agent
economic şi astfel în privinţa ei îşi va produce efectele prezumţia de profesionalism, din
momentul în care se poate considera că ea desfăşoară o activitate comercială sau profesională
autorizată şi din momentul în care ea contractează în legătură directă sau indirectă cu această
activitate.
Respectiv, limitarea sferei contactelor de consum se răsfrânge şi asupra categoriei de
subiecţi care au dreptul de a invoca lipsa de echivalenţă între prestaţiile contractuale, în sensul că
privilegiată va fi strict categoria persoanelor fizice care contractează în scop extraprofesional,
astfel încât condiţia juridică a consumatorului în materia clauzelor abuzive să reprezinte o
complexitate de prescripţii legale fiind aplicabile în dependenţă de statutul specific al acestuia în
raportul juridic de consum, care este stabilit de legislaţia în vigoare şi directivele europene.

1.4. Conținutul și procedura încheierii contractelor de consum

Noţiunea de conţinut al contractului are diferite sensuri în funcţie de raportarea lui la

contract ca fapt juridic sau la contract ca raport juridic. Raportat la contract ca fapt juridic,
conţinutul acestuia se constituie din totalitatea clauzelor asupra cărora părţile au realizat un
acord.
Astfel, conform Codul civil, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile
contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot
stabili conţinutul lor. Deasemenease stipulează că contractul se consideră încheiat dacă părţile au
ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale [2].

23
 Clauza contractuală este stipulaţia sau prevederea relativ independentă stabilită prin
acordul de voinţă al părţilor (sau considerată ca atare în temeiul unei dispoziţii legale supletive
de la care părţile nu au derogat expres) în cuprinsul unui contract [33].
Calitatea unui contract rezultă, atât din stipulaţiile părţilor privind prestaţiile la care se
obligă, cât şi din clauzele prin care acestea organizează raporturile dintre ele, stabilindu-şi
drepturile şi obligaţiile aferente.
Clauzele de bază în contractul de consum sunt stipulațiile părților referitoare la: obiectul,
cantitatea, calitatea, regimul de consum, preţul etc. Conținutul contractului este constituit din
totalitatea clauzelor acestuia asupra cărora părțile au convenit de comun acord și care consfințesc
drepturile și obligațiile contractuale ale părților.
Conţinutul contractului de consum ca raport juridic se constituie din totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor părţilor contractante. Aşadar, prin clauzele unui contract de consum pot fi
reglementate şi alte aspecte decât cele referitoare la drepturile şi obligaţiile părţilor, cum ar fi
clauzele: cu privire la obiectul material al contractului, cu privire la procedura de notificare,
răspundere, la forţă majoră ctc.
În temeiul principiului libertății contractuale părțile sunt în drept să includă în contractul
lor cele mai diverse clauze, cu condiția ca acestea să nu contravină normelor imperative de drept,
ordinii publice și bunelor moravuri [2].
Există diferite criterii de clasificare a clauzelor contractului. Astfel, în funcţie de
importanţa şi impactul lor asupra existenţei contractului, doctrina de specialitate distinge clauze
esenţiale şi clauze accesorii (opţionale). La fel, în funcţie de acest criteriu, unii autori clasifică
clauzele contractului în clauze esenţiale şi clauze neesenţiale.
Astfel, în opinia doctrinarilor, la categoria clauzelor esenţiale se atribuie clauzele
contractului care au importanţă juridică, adică influenţează asupra formării şi asupra esenţei
raportului juridic născut în baza unui anumit contract, la această categorie se atribuie clauzele cu
privire la părţile contractului, la obiectul acestuia, la termenul şi la modul de executare a
obligaţiilor asumate de părţile contractante, practic orice clauză inclusă în contract face parte din
categoria clauzelor esenţiale. Reieşind din această poziţie, clauzelor neesenţiale nu li se poate
identifica locul în contract [13].
Nu putem împărtăși această opinie. Analizînd minuțios literatura de specialitate am putut
constata că în funcţie de faptul dacă sunt sau nu negociate, clauzele contractuale se clasifică în
clauze negociate şi clauze nenegociate, adică impuse de o parte celeilalte părţi. Din categoria
clauzelor nenegociate fac parte clauzele contractuale standard. Codul civil, instituie prioritatea
clauzelor contractuale negociate în raport eu clauzele contractuale standard.

24
 Drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din conţinutul contractului de consum, ce va conține
în mod imperativ clauzele obligatorii specifice contractului în cauză, deasemenea putînd conține
și prevederi negociate de părțile contractului.
Prin încheiere a contractului se subînţelege realizarea acordului de voinţe al părţilor asupra
clauzelor contractuale esenţiale. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă
sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta,
laturi care, iniţial, apar separat, dar care întâlnindu-se se unesc în ceea ce numim acord de voinţe.
Mecanismul prin care se realizează această unire a ofertei cu acceptarea reprezintă mecanismul
încheierii contractului.
Faptul că, în unele situaţii, acordul de voinţe trebuie să îmbrace o anumită formă (în cazul
contractelor solemne) sau trebuie însoţit de remiterea materială a unui lucru (în cazul
contractelor reale) nu modifică substanţial formularea de mai sus, ci o circumstanţiază în sensul
că anumite contracte nu pot fi considerate încheiate decât dacă întâlnirea ofertei cu acceptarea se
realizează cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare: respectarea formei solemne sau remiterea
materială a lucrului. Aceste condiţii trebuie să fie luate în considerare la examinarea
mecanismului de încheiere a contractelor cărora le sunt aplicabile.
Prin principiul consensualismului urmează să subînţelegem regula de drept potrivit căreia
simpla manifestare de voinţă nu este numai necesară, ci şi suficientă pentru ca un contract să ia
naştere în mod valabil, fără a trebui să îndeplinească o formă specială. Prin urmare, voinţa
juridică este independentă, pentru a se manifesta, de forma pe care o îmbracă, precum şi de orice
alt element exterior.
În dreptul nostru civil, consensualismul reprezintă regula generală, iar formalismul o
excepţie de la această regulă în domeniul încheierii contractelor. Principiul consensualismului
reprezintă o valoare morală superioară formalismului contractual, întrucât pune în prim plan
respectarea cuvântului dat, iar persoana care se obligă prin simplul său consimţământ este ţinută
să îndeplinească ceea ce a făgăduit [19].
Consensualismul duce la rapiditatea încheierii contractelor, precum şi la economie de timp
şi mijloace, ceea ce la rândul lor încurajează dezvoltarea activităţilor lucrative.
Cu toate acestea, există riscul pentru unele persoane de a accepta cu uşurinţă anumite
angajamente sau de a stabili clauze asupra cărora să poarte incertitudini şi care să favorizeze
contestaţiile, în plus, consensualismul atrage, prin el însuşi, o anumită confidenţialitate
contractului: or, acesta devine dificil de acceptat atunci când materia în care survine acordul de

25
voinţe este una supusă unor reglementări imperative şi supravegherii ori controlului unor
autorităţi, de vreme ce acestea nu îşi vor putea exercita puterile cu care au fost învestite.
Datorită acestor raţiuni, se impune pentru valabilitate existenţa unor formalităţi care trebuie
respectate la încheierea unor contracte, care devin astfel contracte solemne. Aşadar, reieşind din
prevederile Codului civil, dacă pentru valabilitatea contractului, legea stabileşte o anumită formă
sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul
îndeplinirii condiţiei de formă [2].
Dat fiind faptul că orice contract se încheie în ideea validităţii sale, valabilitatea
contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de formare a acordului
de voinţe. Pornind de la prevederea Codului civil, conform căreia contractului îi sunt aplicabile
normele cu privire la actul juridic, la încheierea contractului urmează să se ţină cont de
respectarea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic: capacitatea, consimţământul, obiectul şi
cauza.

26
2. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A PREVEDERILOR ILEGALE ÎN CONTRACTELE
DE CONSUM

2.1. Analiza clauzelor abuzive în contractul încheiat cu consumatorii

În vederea instituirii pieţei unice, a fost resimţită necesitatea unei mai eficiente protejări a
consumatorilor în contractele încheiate cu comercianţii, protecţie ce a constat în restrîngerea
libertăţi contractuale a comercianţilor, prin interzicerea includerii de clauze considerate ca fiind
abuzive. În doctrina franceză, se subliniază faptul că teoria obligaţiilor este influenţată de
ideologia socială, substituind protecţia celui mai slab egalităţii contractuale prevăzute în codurile
civile, prin dezvoltarea dreptului consumatorilor [16].
Trebuie de recunoscut că în comparaţie cu alte ţări europene, pentru RM, protecţia
consumatorilor şi, în special, lupta împotriva clauzelor abuzive nu are o istorie prea mare, fiind o
politică de stat destul de recentă, care a apărut ca răspuns la situaţia în care se găseşte
consumatorul în faţa abundenţei de bunuri şi servicii pe o piaţă în continuă expansiune, şi care,
în afara avantajelor pe care i le oferă, îi creează şi multiple dificultăţi.
La etapa actuală, una din priorităţile de dezvoltare a RM este de a ridica nivelul protecţiei
consumatorilor împotriva clauzelor abuzive contractuale, precum şi asigurarea drepturilor
consumatorilor în conformitate cu legislaţia în vigoare prin adoptarea normelor corespunzătoare
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, având drept scop transpunerea
listei clauzelor abuzive din Directiva europenă nr. 93/13 din 5 aprilie 1993.
În art. 6 alin. 1 al Directivei 93/13/CEE , se precizează doar scopul obligatoriu de atins de
către statele membre, lăsînd la dispoziţia acestora mijloacele şi formele de transpunere și
anumecă statele membre stabilesc că acele clauze abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un
consumator de către un vînzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează
obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile, în cazul în care poate
continua să existe fără clauzele abuzive [9].
De asemenea, în art. 6 alin. 2 al Directivei 93/13/CEE, este introdusă şi o altă garanţie
pentru consumatori, care consacră obligaţia statelor membre de a se asigura că aceştia nu îşi
pierd protecţia acordată în cazul alegerii legislaţiei unui stat nemembru ca legislaţie aplicabilă
contractului şi numai în ipoteza în care acesta are o strînsă legătură cu teritoriul statelor membre
[9].

27
 Art. 7 alin. 1 al Directivei 93/13/CEE a stabilit obligaţia statelor membre ca, în legislaţia de
transpunere, să ia măsuri eficiente de prevenire a utilizării clauzelor abuzive în relaţiile
contractuale dintre comercianţi şi consumatori.
Ca urmare a analizei doctrinare şi legislative în domeniul clauzelor abuzive, deducem că
menirea acestei instituţii este aceea de a anihila dezechilibrul semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, generat de abuzul de putere economică exercitat de un agent economic în
contractul încheiat cu un consumator, persoană fizică, şi prin aceasta de a garanta respectarea
principiului libertăţii contractuale şi a autonomiei de voinţă.
Trebuie de recunoscut faptul că conceptul de clauză abuzivă are o evoluţie istorică critică
pentru RM, astfel încâ la momentul actual, normele cu privire la clauzele abuzive reprezentând o
noutate absolută atât doctrinală, cât şi legislativă în comparaţie cu alte sisteme de drept (francez
şi comunitar).
Astfel, pornind de la apariţia şi evoluţia conceptului de clauză abuzivă, se conturează, pe de
o parte, domeniul de aplicare a acestor prevederi contractuale, iar pe de altă parte, calitatea
specifică cerută subiectului activ în vederea invocării abuzivității unei clauze contractuale.
Tratarea instituţiei clauzelor abuzive prin prisma aspectelor doctrinare, legislative şi
etimologice are o importanţă deosebită la dezvoltarea domeniului de reglementare a prevederilor
legale privind clauzele abuzive în contractele de consum, în contextul art.1069-1081 din Codul
civil al RM, astfel încât legislația în vigoare are drept funcţie de a-i proteja pe cei slabi împotriva
celor puternici [2].
După părerea noastră, aceasta este singura ei funcţie, sau cel puţin funcţia sa principală,
deoarece viaţa în societate nu ar fi posibilă dacă unele persoane ar fi în permanenţă victimele
abuzului de putere economică. Protejându-i pe cei slabi, legea tinde să organizeze o societate
paşnică şi corectă.
Sursa de identificare a criteriilor de apreciere a caracterului abuziv se regăseşte în
prevederile legislației civile şi, respectiv, în art. 3 alin.(1) din Directiva nr.93/13/CEE, care
stipulează că va fi întotdeauna abuzivă clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în
detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor [9].
Astfel, din cuprinsul acestor prevederi se pot deduce principalele condiţii care trebuie
îndeplinite cumulativ pentru a se putea vorbi de existenţa unei clauze abuzive: lipsa negocierii
directe (1), încălcarea bunei-credinţe (2) şi crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile
şi obligaţiile părţilor (3).

28
 1. Absenţa negocierii individuale. Voinţa şi comuna intenţie a părţilor joacă un rol
fundamental la formarea contractului, chiar dacă pot exista în diferite sisteme juridice legi de
ordine publică care nu permit părţilor să se abată de la conţinutul acestora. O precauţie esenţială
trebuie respectată la negocierea şi elaborarea unui contract, conservând ideea că principalele
sisteme juridice din lume supraveghează asigurarea libertăţii şi sincerităţii voinţei contractanţilor,
adică contractele negociate cu bună-credinţă. Această voinţă ar trebui să se exprime pe parcursul
negocierilor, astfel încât actul final să fie redactat într-o formă clară, precisă şi completă [17].
Principiile fundamentale care guvernează materia contractelor sunt reprezentate de
principiul libertăţii contractuale şi principiul consensualismului, reguli care au ca scop garantarea
formării libere a contractelor, pentru ca natura şi conţinutul acestora să oglindească, în mod
exact, voinţa părţilor contractante. Efectul acestor garanţii este anihilat prin existenţa unei clauze
abuzive, de esenţa căreia este lipsa negocierii directe, dată fiind imposibilitatea consumatorului
de a influenţa natura acelui contract [32].
Contractul este un acord între două sau mai multe manifestări de voinţă, intervenit pentru a
crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. Acest acord se realizează prin reunirea
manifestărilor de voinţă emise în acest scop. Tot ce ţine de domeniul pregătirii acestui acord,
până la momentul încheierii lui efective, reprezintă etapa precontractuală sau faza negocierilor.
Conform legislației civile a RM, clauze contractuale standard sunt toate clauzele formulate
anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă
celeilalte părţi la încheierea contractului, astfel încât nu există clauze contractuale standard în
măsura în care condiţiile contractului au fost negociate în particular între părţi [2].
Pentru a atribui anumite clauze la categoria clauzelor contractuale standard nu este decisiv
nici modul de prezentare, nici volumul acestora, determinant este faptul că aceste clauze
contractuale au fost elaborate anticipat pentru o folosire generală şi repetată şi au fost efectiv
folosite într-un caz concret de către una dintre părţi, fără a negocia cu cealaltă parte. Deci, vor fi
clauze contractuale standard numai acele clauze contractuale care au fost prezentate unei părţi şi
pe care partea poate doar să le accepte în întregime sau să le respingă, fără a putea să le
negocieze [17].
Lipsa negocierii directe se materializează, aşa cum s-a arătat, prin contracte de adeziune
sau prin condiţiile generale de vânzare în privinţa cărora îşi produce efectul o prezumţie de abuz
de putere economică, care poate fi răsturnată de către profesionist prin proba negocierii.
Prevederile Legii nr.105-XV din 13.03.2003, precum şi a CC RM ce țin de reglementarea
clauzelor abuzive al privind clauzele abuzive au o aplicabilitate mai eficientă pentru interesele
economice ale consumatorilor, în comparaţie cu normele de drept comun, deoarece în cazul unui

29
litigiu de consum dacă un agent economic pretinde că o clauză standard preformulată a fost
negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe scrise în acest sens.
Pentru admisibilitatea unei astfel de probe, este necesară demonstrarea caracterului efectiv
al negocierii, în sensul existenţei posibilităţii de a schimba conţinutul sau natura contractului, de
unde se poate concluziona că nu poate exista negociere doar în virtutea unor simple discuţii pe
marginea unor clauze [19].
Agentul economic este obligat să menţioneze faptul folosirii clauzelor contractuale
standard (cu excepţia situaţiei în care aceasta nu este posibil din cauza circumstanţelor cazului) şi
modul în care cealaltă parte poate să ia cunoştinţă de aceste clauze.
Absenţa negocierii directe se evidenţiază, de asemenea, în cazul ambiguităţii, obscurităţii
unei clauze contractuale, în caz de dubii asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor
fi interpretate în favoarea consumatorului. În măsura în care o astfel de clauză ambiguă creează
un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceasta va fi considerată că
întruneşte condiţiile unei clauze abuzive şi, în consecinţă, va fi sancţionată, mai sever [18].
2. Încălcarea bunei-credinţe. Ideea de bună-credinţă contractuală este pusă în aplicare
pentru a justifica anularea anumitor clauze de iresponsabilitate sau de neexecutare, care creează
un dezechilibru semnificativ în relaţiile contractuale.
Recurgerea, în scopul suprimării clauzelor abuzive la criteriul bunei-credinţe, considerat,
de altfel, fundamentul abstract al clauzelor abuzive, se motivează prin existenţa abuzului de drept
exercitat de partea contractantă mai puternică din punct de vedere economic. Acest abuz are ca şi
consecinţă instalarea echilibrului contractual şi astfel ocolirea obligaţiei de bună-credinţă are ca
efect inducerea în eroare a părţilor, atât la momentul perfectării contractului, cât şi pe durata
executării acestuia [22].
Noţiunea de bună-credinţă poate fi înţeleasă diferit, în funcţie de elementul care predomină
în conţinutul acesteia: cel subiectiv sau cel obiectiv. Astfel, prin prisma elementului subiectiv,
buna-credinţă implică un comportament diligent, de cooperare, în vederea realizării scopului
contractului în ceea ce priveşte executarea lui, fapt care are ca urmare aprecierea bunei-credinţe
in concreto. Pe de altă parte, elementul obiectiv transformă buna-credinţă într-o modalitate de
stabilire a dezechilibrului şi în asemenea caz aceasta se va stabili in abstracto. După opinia
noastră, bunacredinţă reprezintă o normă obiectivă de comportament, deoarece această
accepţiune prevalează analiza clauzelor abuzive [25].
Directiva nr.93/13/CEE, în preambul, justifică recurgerea la criteriul general al bunei-
credinţe prin prisma necesităţii unei evaluări globale a diferitelor interese ale părţilor implicate în
contract. De asemenea, se subliniază faptul că obligaţia de bunăcredinţă va fi considerată

30
îndeplinită în măsura în care profesionistul va acţiona în mod echitabil, în ceea ce îl priveşte pe
consumator şi interesele acestuia, accentul fiind pus pe posibilitatea, puterea de negociere a
cocontractantului şi pe faptul de a şti în ce măsură consumatorului i-a fost indus consimţământul
sau dacă serviciile sau bunurile au fost furnizate ca urmare a unei comenzi explicite a
consumatorului [9].
În baza celor expuse mai sus, rezultă că buna-credinţă se află la baza luptei împotriva
clauzelor abuzive, căci aplicarea sa la stadiul executării contractului, pentru suprimarea acestor
clauze, este unanim admisă de doctrină [39].
3. Dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. Prevederile noţiunii de
clauză abuzivă, definite de toate trei sisteme de drept, precizează că unul dintre elementele
comune ale caracterului abuziv ale unei clauze contractuale este dezechilibrul semnificativ dintre
drepturile şi obligaţiile părţilor. Însă, în acest context, se poate de observat că definiţia expresă
de dezechilibru este omisă de legiuitori.
După opinia doctrinară, dezechilibru semnificativ este, de fapt, absenţa prestaţiilor
echivalente, drept urmare a executării obligaţiilor contractuale de către părţi, indiferent dacă
acest dezechilibru se produce efectiv sau acesta există doar în mod virtual [32].
Prima tentaţie, atunci când abordăm tema caracterului abuziv al clauzelor contractului de
consum este aceea de a înţelege „dezechilibrul semnificativ” între prestaţiile părţilor.
La prima cercetare, se caută un dezechilibru masiv şi evident, însă viziunea care astfel se
insinuează este una greşită, căci foarte rar caracterul abuziv al clauzelor redactate de către agenţii
economici capătă aspecte exorbitante sau excesive, astfel încât dezechilibrul să fie evident la
prima lectură de către consumator a clauzelor contractuale.
Dimpotrivă, de cele mai multe ori, clauzele abuzive prezintă acest caracter doar în
economia contractului din perspectiva tuturor prestaţiilor la care părţile se îndatorează.
Deci, una şi aceeaşi clauză se poate dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi
astfel într-un alt contract de consum, prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă,
drepturi care să compenseze concesiile contractuale făcute agentului economic.
Prin urmare, o clauză prin care este suprimată posibilitatea consumatorului de a invoca
excepţia de neexecutare a contractului, cerându-i-se să procedeze la executare chiar şi în ipoteza
în care agentul economic nu-şi execută obligaţiile ori clauza prin care consumatorul răspunde
pentru neexecutarea obligaţiilor asumate, inclusiv în caz de forţă majoră, reprezintă stipulaţii
contractuale abuzive în mod explicit [26].
Apare întrebarea: când anume, aşadar, putem vorbi despre abuzul contractual şi, implicit,
despre un „dezechilibru semnificativ” între poziţiile părţilor, în dauna consumatorului?

31
Amprenta clauzelor abuzive este dată de faptul că, dacă ar fi avut posibilitatea reală de a alege,
consumatorul nu le-ar fi acceptat.
Mecanismul din care s-a născut reprimarea acestor clauze este centrat pe ideea prezervării
libertăţii consimţământului: există dezechilibru semnificativ între prestaţii ori de câte ori,
raportată la ansamblul stipulaţiilor contractuale, respectiva clauză nu ar fi fost liber asumată de
către consumator în ipoteza în care ar fi fost în măsură să negocieze.
Reamintim faptul că prin definiţie, clauzele abuzive sunt dispoziţii contractuale marcate de
absenţa negocierii, iar reprimarea lor se constituie într-o contrapondere la această absenţă a
libertăţii consumatorului de a alege textul contractual.
În ceea ce priveşte natura dezechilibrului, aceasta este una dublă. Chiar dacă prevederile
legale stipulează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, fapt ce va avea ca o
consecinţă calificarea acestui criteriu ca fiind unul juridic, trebuie de avut în consideraţie scopul
clauzelor abuzive de a afecta interesele economice ale consumatorului, ceea ce are ca efect şi
lărgirea sferei dezechilibrului, incluzând aici şi caracterul economic.
Prezentarea contextului contractual, în cadrul căruia trebuie de cercetat caracterul abuziv al
unei clauze, trebuie elucidată prin prisma faptului că dezechilibrul semnificativ dintre drepturile
şi obligaţiile părţilor, element de calificare a unei clauze, poate fi apreciat de către judecător doar
în momentul formării contractului.
În concluzie, putem afirma că pentru realizarea unei ocrotiri eficiente şi reale, un rol
esenţial îl au autorităţile pentru protecţia consumatorilor şi asociaţiile non profit care au acest
obiect de activitate prin implicarea lor, în sensul popularizării drepturilor de care beneficiază
această categorie şi a informării asupra tipurilor de clauze abuzive ce pot fi strecurate în
contractele încheiate cu aceştia [20].
De asemenea, şi judecătorul naţional este un garant al respectării drepturilor
consumatorului prin pîrghia pusă la îndemîna sa, şi anume posibilitatea de a pune în discuţie
caracterul abuziv al unei clauze, de a constata nulitatea absolută a acesteia şi de a dispune
înlăturarea unei astfel de clauze din contract.
Nu în ultimul rînd, însuşi consumatorul trebuie să devină conştient de drepturile sale şi să
îndrăznească să contsate neregularităţile inserate în contract. Prin cooperarea acestor factori, se
poate ajunge la instaurarea unei stări de normalitate şi de respectarea a legalităţii în acest
domeniu special de protecţie a intereselor economice a consumatorilor.

32
2.2. Rolul autorităților statale și nestatale în apărarea drepturilor consumatorilor

În prezent, majoritatea consumatorilor, fie că nu-şi aplică drepturile legale, fie că nu cunosc
organele statului în domeniul protecţiei consumatorilor, fie din alte considerente, nu apelează în
adresa administrației publice pentru a-şi revendica drepturile şi a-şi soluţiona reclamaţiile pe cale
prejudiciară.
Necesitatea protecţiei consumatorului care a fost prejudiciat în raport direct ori indirect cu
comerciantul, este cu atât mai mare cu cât poziţia consumatorului este mai slab protejată şi cu cât
acesta este mai vulnerabil în faţa unui agent economic, care are în spate o echipă de jurişti bine
pregătiţi sau chiar un birou de consultanţi în marketing, de exemplu, de promovare a produselor
prin utilizarea practicilor comerciale incorecte.
În ultima perioadă de timp, consumatorul este tot mai expus riscului de a fi înşelat ori
prejudecat. Apariţia litigiilor tot mai frecvente sunt determinate de prezenţa unor anumiţi factori
social–economici, şi anume: răspândirea contractelor de adeziune, dezvoltarea comerţului
electronic, circuitul intens de mărfuri şi servicii, respectiv, dezvoltarea turismului internaţional şi
a mijloacelor de comunicare.
Totodată, publicitatea şi tehnicile de marketing facilitează apariţia litigiilor de consum. Din
acest punct de vedere, analiza ştiinţifică a rolului administraţiei publice în mecanismul de
protecţie a consumatorilor este nu numai actuală pe plan teoretic şi practic, dar şi necesară.
În Republica Moldova, Ministerul Economiei și Infrastructurii, ca organ public central
specializat, are rolul de a coordona şi realiza strategia şi politica Guvernului în domeniul
protecţiei consumatorilor, acţionând pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează
vieţii, sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor şi evaluează efectele pe
piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate acestora [6].
De asemenea, acestui organism îi revine sarcina educării consumatorilor pentru ridicarea
bonului de cumpărare (de casă), fără de care nu se poate susţine ulterior o reclamaţie, studierea
marcării produselor expuse spre comercializare, revendicarea drepturilor pecuniare în cazul
produselor, serviciilor necorespunzătoare, pentru înaintarea unei acţiuni judiciare pentru
recuperarea prejudiciilor materiale şi morale şi altele.
Drept puncte de reper în cadrul oferirii consultaţiilor servesc următoarele subiecte de
interes pentru consumatori:
1) actele legislative şi normative în vigoare prin care este asigurată protecţia drepturilor
consumatorilor;

33
 2) necesitatea constituirii unor raporturi civilizate, bazate pe corectitudine şi receptivitate,
între agentul economic şi consumator;
3) modalitatea depunerii petiţiilor direct la agentul economic producător, importator,
vânzător sau prestator de servicii;
4) înaintarea petiţiilor autorităţilor administraţiei publice abilitate cu competenţe de
protecţie a drepturilor consumatorilor;
5) termen de garanţie, termen de valabilitate, durată de funcţionare, declaraţie de
conformitate, plasare pe piaţă, clauză abuzivă, produs falsiicat etc.
Agenţia pentru Protecţia Consumatorilor urmăreşte respectarea drepturilor consumatorilor,
desfăşurând activităţi de control cu privire la o serie de nereguli ce apar pe piaţă, în ceea ce
priveşte comerţul cu bunuri şi servicii, ca urmare a nerespectării parametrilor de calitate a
produselor comercializate [7]. Astfel, inspectorii de stat efectuează controlul şi supravegherea de
stat a respectării de către agenţii economici a prevederilor documentelor normative de
standardizare. Controalele se efectuează la fazele de elaborare, lansare în producţie, fabricare,
livrare, comercializare, utilizare (exploatare), depozitare şi transport al produselor, precum şi de
executare a proceselor şi prestare a serviciilor.
Aşadar, acţiunile de control apar ca urmare a sesizărilor şi reclamaţiilor venite din partea
consumatorilor privind calitatea, modul de prezentare a unor produse, marcarea elementelor de
identificare, condiţiilor igienico-sanitare în care îşi desfăşoară activitatea unii producători şi
comercianţi, precum şi calitatea produselor din import pentru care controlul se efectuează şi în
unităţile vamale, în special la punctele vamale din interior, în scopul prevenirii introducerii în
ţară a unor produse periculoase pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor [41].
În ceea ce priveşte supravegherea unor pieţe agroalimentare din municipii, aceasta se
realizează prin efectuarea unor activităţi de control de către oficiile permanente de control, în
cadrul cărora acţionează reprezentanţi ai APC, Inspecţiei Sanitare, Inspecţiei Sanitar-Veterinare,
Inspectorii de Stat pentru supraveghere în domeniul standardizării, metrologiei şi certificării în
vederea examinării şi soluţionării de sesizări şi reclamaţii făcute de consumatori.
La fel în baza Hotărîrii Guvernului nr. 964 din 09.08.2016 cu privire la Consiliului
coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor și supravegherea pieții activează Consiliul
coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor și supravegherea pieții, care este organizat în
scopul coordonării activităţii autorităţilor administraţiei publice şi altor instituţii în domeniul
protecţiei consumatorilor [5].
O protecţie a consumatorilor se poate realiza atât pe cale directă, explicită, respectiv prin
acţiunile judiciare şi parajudiciare pe care consumatorii le au la îndemână împotriva agenţilor

34
economici care oferă produse necorespunzătoare, cât şi pe cale indirectă, implicită, respectiv prin
activităţile de standardizare, acreditare şi certificare.
Un sistem al protecţiei consumatorilor care are la bază standardizarea şi certificarea
produselor trebuie privit ca un triunghi al încrederii, unde producătorii reprezintă unul din
vârfuri, organismele de standardizare, acreditare şi certificare un altul, iar consumatorii un altul.
În conformitаte cu legeа privind protecțiа drepturilor consumаtorilor аlte orgаne  аle
аdministrаţiei publice аbilitаte cu funcţii de reglementаre în domeniul protecţiei consumаtorilor,
în limitа domeniului de competenţă sunt [4]:
а) în domeniul protecţiei vieţii şi sănătăţii consumаtorilor - Ministerul Sănătății, Muncii și
Protecției Sociаle;
b) în domeniul trаnsportului interurbаn şi internаţionаl - orgаnul de speciаlitаte аl
аdministrаţiei publice centrаle în domeniul trаnsporturilor;
c) în domeniul construcţiilor - orgаnul аdministrаţiei publice centrаle speciаlizаt în
domeniul construcţiilor;
d) în domeniul turismului - Аgenţiа Turismului;
f) în domeniul telecomunicаţiilor - orgаnul de stаt аbilitаt cu funcţii de reglementări în
telecomunicаţii;
g) în domeniul аsigurărilor - Comisiа Nаționаlă а Pieței Finаnciаre;
h) în domeniul serviciilor bаncаre - Bаncа Nаţionаlă.
i) în domeniul produselor аlimentаre, lа toаte etаpele lаnţului аlimentаr – Аgenţiа
Nаţionаlă pentru Sigurаnţа Аlimentelor.
Conform prevederilor art. 29 al legii menţionate, autorităţile administraţiei publice locale,
de asemenea, sunt abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor, îndeosebi ce ţine de
reclamaţiile consumatorilor referitor la [4]:
a) transportul local;
b) serviciile comunale;
c) activităţi pentru care, conform legislaţiei, acordă autorizaţii şi licenţe.
Un loc aparte în mişcarea consumeristă o au şi organizaţiile obşteşti pentru protecţia
consumatorilor. Este un fapt îmbucurător că, la ora actuală, reprezentanţii societăţii civile se
implică din ce în ce mai mult în apărarea drepturilor consumatorilor. Majoritatea dintre aceste
organizaţii au ca principale obiective acordarea de consultanţă şi asistenţă juridică
consumatorilor prejudiciaţi, mai ales în problematica serviciilor comunale [12].
Practicile mondiale şi experienţa unor ţări cu tradiţii ca Germania, Italia, Grecia etc., atât în
domeniul relaţiilor comerciale, cât şi în ceea ce priveşte preocupările privind asigurarea

35
protecţiei consumatorilor, conturează câteva aspecte şi direcţii deosebit de interesante, ce ar
putea sta la baza organizării procesului de protecţie a consumatorilor, cu întregul său sistem
legislativ structural instituţional, din cadrul oricărei ţări care se orientează spre o economie de
piaţă. Ideea generală ce se desprinde din cercetarea experienţei ţărilor respective are în vedere că
protecţia consumatorilor trebuie organizată sub forma unui proces complex, în care să ie
implicată atât puterea publică, statul ca atare, cât şi consumatorul însuşi.
Aceasta face necesară tratarea detaliată a problemelor referitoare la modul de implicare a
statului, ridicând şi unele probleme referitoare la organizarea consumatorilor în vederea apărării
propriilor drepturi. În prezent, în toate ţările europene dezvoltate există o serie de organisme
guvernamentale sau neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor ce au preocupări
exclusive în acest domeniu. În unele ţări europene există, de asemenea, şi institute de cercetări în
domeniul protecţiei consumatorilor, total sau parţial subvenţionate de la buget şi care desfăşoară
o activitate de cercetare, dar şi de informare şi educare a consumatorilor.
În Europa, mişcarea consumeristă are o vechime de circa 200 de ani. Ea a apărut mai întâi
ca o noţiune, conturându-se odată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, forma principală de
manifestare exprimându-se prin preocupările pentru asigurarea şi controlul calităţii. În ultimii ani
asistăm la realizarea unei pieţe europene unice, caracterizate printr-o deosebită exigenţă faţă de
toţi agenţii economici ce doresc să ie prezenţi pe o asemenea piaţă.
În Germania, lipsesc, de fapt, organismele guvernamentale pentru protecţia consumatorilor,
apărarea drepturilor acestora fiind preluată de societatea civilă, în general, protecţia
consumatorilor are în vedere două servicii de primă însemnătate, respectiv - informarea şi
consilierea, servicii oferite prin Ordmungsamt şi prin Consiliul Central de Consiliere a
Consumatorilor. Ordmungsamt-ul este responsabil pentru funcţia de supraveghere a modului
cum se aplică legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor, atât la nivel federal, cât şi al
fiecăruia dintre cele şase landuri în parte, inclusiv ce ţine de reclame pentru produsele
alimentare, de problemele de igienă, de licenţă în afaceri şi de practicile comerciale [28].
Inspectorii de specialitate sunt împuterniciţi să facă verificări, să aplice amenzi sau, în
unele cazuri, să conişte anumite bunuri suspecte. Sistemul de penalizări administrat este aplicat
într-o procedură ce cuprinde trei etape: avertizarea, aplicarea de amenzi şi acţionarea în judecată.
La nivelul fiecărui land există un consiliu de protecţie a consumatorilor, iar în localităţile
landurilor funcţionează birouri locale de consiliere a consumatorilor, care sunt, de fapt,
organizaţii independente, ce încearcă să rezolve diferendele dintre consumatori, pe de o parte, şi
producători, importatori, comercianţi şi prestatori de servicii, pe de altă parte.

36
 În Italia, Inspecţia Generală Economică se ocupă de respectarea regulilor legale privind
protecţia consumatorilor, în principal a celor referitoare la preţuri, având competenţe în
sancţionarea celor găsiţi vinovaţi, inclusiv prin întocmirea documentaţiei necesare în cercetările
penale, acolo unde este cazul.
În Belgia, principalele responsabilităţi în domeniul protecţiei consumatorilor la nivel
central revin Inspectoratului Economic General, departament alat în structura Ministerului
Afacerilor Economice. Inspectoratul coordonează întreaga activitate în domeniul protecţiei
consumatorilor, având în structura sa 2 secţiuni speciale responsabile de investigaţiile în
domeniu, la nivel naţional şi european, precum şi 7 directorate regionale, care acţionează în
provinciile belgiene.
În fiecare din ţările prezentate, dar nu numai, există asociaţii ale consumatorilor, organisme
neguvernamentale şi nonproit care au corespondent la nivel european - Asociaţia europeană,
care, la rândul său, are sarcini de lobby şi de promovare a drepturilor şi protecţiei
consumatorilor.
Dreptul consumaţiei este, în sine, un drept esenţialmente imperativ (de pe poziţia
profesioniştilor comerţului cărora li se impune); el este, prin natura sa, un sistem normativ de
ordine publică (un supradrept), izvorând din ceea ce astăzi putem deja numi ordine publică de
protecţie a consumatorului, inclusiv împotriva clauzelor abuzive. Arsenalul legislativ
consumerist postulează existenţa apriorică a unui dezechilibru factual între poziţia
consumatorului şi cea a profesionistului şi plasează pe umerii ultimului un set de obligaţii
inedite, în perpetuă multiplicare, constituite în tot atâtea drepturi pentru consumator [35].
Oricum, dincolo de interacţiunile indispensabile cu dreptul civil şi cu cel comercial,
normele consumeriste sunt complementare celor oferite de dreptul comun, pe care nu le suprimă
şi nici nu le modiică, ci le dublează, în ideea oferirii unui nivel înalt de protecţie juridică. Astfel,
consumatorul poate opta, într-un caz concret, fie pentru plasarea directă a plângerii în justiţie pe
terenul dreptului civil clasic, fie pentru invocarea normelor consumeriste. O cumulare, în acest
sens, nu poate fi decât în avantajul consumatorului, având în vedere poziţia sa ca „parte slabă” în
relaţiile de consum, ce necesită o protecţie juridică specială, actualmente iind reglementată de
legislaţia dreptului protecţiei consumatorilor [10].
În concluzie este cazul de a menţiona că protejarea drepturilor consumatorilor are un dublu
aspect: proilactic şi punitiv. Prevenirea abuzurilor, a încălcărilor, prin informare, prin obţinerea
de deprinderi sănătoase, este o condiţie importantă pentru buna funcţionare a mecanismului
proiectiv.

37
2.3. Tipurile de răspundere în protecția drepturilor consumatorilor

Noţiunea de consumator a fost inventată de jurişti, în scopul de a proteja persoanele de

efectele negative pe care le pot produce unele bunuri sau servicii fabricate şi puse în comerţ. Prin
consumator se înţelege orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care
comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de
întreprinzător sau profesională [14].
În Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la
practica aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la judecarea cauzei civile nr. 7 din
09.10.2006 se atenţionează asupra neconfundării noţiunii de „cumpărător” cu noţiunea de
„consumator”, termenul de consumator dispunând de o arie de acoperire mai amplă [8].
Consumatorul poate dobândi sau poseda un bun nu neapărat ca efect al încheierii unui contract
de vânzare - cumpărare. Concomitent, posesia sau proprietatea poate rezulta nu numai dintr-o
relaţie contractuală, ci dintr-un raport juridic în cadrul căruia consumatorul este terţă persoană.
Nu putem nega faptul că consumatorul este partea slabă în raporturile juridice existente, iar
diversificarea bunurilor şi serviciilor pe o piaţă în continuă expansiune pot duce la noi provocări
în adresa sănătăţii şi securităţii acestora.
Consumatorul în zilele de azi a devenit o unealtă pentru producători, în scopul obţinerii
profiturilor. Pe de altă parte, consumatorul este principalul destinatar al celei mai mari părţi din
volumul de produse şi servicii utilizate de societate. Cererea consumatorilor determină oferta
producătorilor (prestatorilor) care, pentru a supraviețui pe piaţă, trebuie să-şi adapteze permanent
performanţele şi preţurile produselor (serviciilor) oferite la exigenţele consumatorilor [29].
Deci, consumatorul are un rol principal în stimularea concurenţei, contribuind la
îmbunătăţirea funcţionării pieţei prin alegerile pe care le face, alegeri raţionale bazate pe
informaţiile de care dispun. Consumatorul stipulează pe acei producători (prestatori) care reuşesc
să se apropie cel mai mult de nevoile lui de consum.
Pe măsură ce o ţară cunoaşte o dezvoltare economică mai accentuată, rolul consumatorului
devine din ce în ce mai complex.
Pe de altă parte, considerăm că pentru a veni în întâmpinarea consumatorilor, agenţii
economici pentru produsele şi serviciile furnizate sunt obligaţi prin lege să remedieze
deficienţele apărute în cadrul termenului de garanţie la produsele de larg consum, inclusiv ale
celor de folosinţă îndelungată, (deficienţe neimputabile consumatorilor). Producătorii sau
prestatorii de servicii sunt răspunzători pentru viciile ascunse ale produselor sau serviciilor, care

38
nu permit folosirea lor de către consumator potrivit scopului pentru care acestea au fost realizate
şi/ sau achiziţionate, sau care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor [15].
În societatea civilă constituind o categorie aparte, consumatorii sunt în drept să obţină
despăgubiri in rezultatul nerespectării si încălcării drepturilor ce reies din Legea privind protecţia
drepturilor consumatorilor din 2003. În dependenţă de gravitatea încălcării textul legii admite trei
forme de răspundere: civilă, administrativă, penală.
Mobilizarea instituţiilor juridice din RM a fost evidentă odată cu punerea în aplicare a
Legii privind protecţia consumatorilor aflată în aplicare din 27.10.03. Prin aceasta s-a lărgit
spectrul de răspundere a agenţilor economici.
Potrivit legislației în domeniul protecției consumatorului, consumatorii în rezultatul
încălcării drepturilor lor au dreptul la despăgubire.
Astfel în cazul încălcării de către agenţii economici a drepturilor consumatorilor prin
aceasta cauzează prejudiciu consumatorilor, agentul economic va fi civilmente responsabil.
Totalitatea normelor care arată în ce condiţii o persoana poate fi răspunzătoare de
prejudiciul suportat de o altă persoana şi poate fi ţinută să repare acest prejudiciu, formează
instituţia juridică a răspunderii civile [40].
Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligaţia pe care o
are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat alteia [10].
Răspunderea civilă poate să izvorască din neexecutarea unei obligaţii născute dintr-un
contract, caz în care se numeşte răspundere civilă contractuală sau poate să provină din
săvârşirea unei fapte ilicite cauzătoare de prejudiciu, fără să fi existat contract între agentul
economic și consumator, caz în care va apărea răspunderea extracontractuală sau răspunderea
civilă delictuală.
Aşadar pentru a putea vorbi de răspundere civilă contractuală trebuie ca mai întîi între
subiectul economic și consumator să existe un contract, o legătură contractuală. Aceasta fiind
premiza angajării răspunderii civile contractuale.
Condiţiile naşterii răspunderii civile contractuale sunt următoarele [31]:
a) existența unui contract valabil între consumator şi subiectul economic (vînzătorul,
producătorul, executantul);
b) existența unei fapte ilicite din partea subiectului economic, care constă în livrarea
mărfurilor necalitative, executarea necalitativă a lucrărilor, prestarea serviciilor necalitative
şi\sau întârzierea executării, prestării, livrării, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept
subiectiv, cauzând daune sănătăţii , vieţii, proprietății consumatorului;

39
 c) existenţa unui prejudiciu patrimonial şi\sau moral în care se concretizează aceasta
atingere;
d) prezenţa raportului de cauzalitate dintre fapta subiectului economic şi prejudiciu;
e) prezenţa culpei subiectului economic care a comis fapta ilicită. Prin urmare daunele
cauzate vieţii, sănătăţii , proprietăţii consumatorului in rezultatul deficienţelor constructive, de
producţie, de receptură etc. sunt restituite în întregul volum de către subiectul economic dacă
legislaţia in vigoare nu prevede răspundere mai drastică pentru fapta.
Răspunderea civilă delictuală constituie un izvor de obligaţii, conform principiului că orice
persoană care cauzează alteia o pagubă, prin fapta sa ilicită savârșită cu culpă, este obligat să o
repare. Instituţia care rezultă din această faptă civilă și prejudiciabilă este răspunderea civilă
delictuală [21].
Constatarea comiterii contravenţiilor de către agenţii economici atrage răspundere
administrativă.
Concomitent cu răspunderea materială a agentului economic care a încalcă dreptul
consumatorului, organele de stat împuternicite pot aplica sancțiuni administrative față de
vînzătorul sau executantul vinovat de încalcărea drepturilor consumatorului.
Organele împuternicite cu aplicarea sancțiunilor administrative sunt: Ministerul Industriei
și Infrastructurii și organele care înfăptuiesc controlul securităţii produselor.
Organele care efectuează controlul securităţii produselor dau indicații subiecților
economici pentru înlăturarea încalcărilor cerințelor securității produselor, scoaterea din producţie
retragerea din comerţ a produselor, încetarea realizării.
În caz de eschivare de la executarea indicațiilor sau executarea tardivă a indicațiilor
aceleași organe pot aplica aamenda.
De asemenea se sancționează subiecţii economici care refuză încetarea încalcării
drepturilor consumatorilor.
Așadar la încalcărea drepturilor consumatorilor pot fi aplicate diferite forme de răspundere
chiar și cele mai drastice, inclusiv interzicerea practicării activitășii de antreprenoriat.
În conformitate cu Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor dreptul de a înainta
acţiuni în judecată referitoare la încalcărea drepturilor consumatorilor în afară de consumatori îl
au și organele investite cu funcţii de control și supraveghere.
Organizaţiile obşteşti ale consumatorilor au dreptul să sesizeze organele puterii de stat,
procuratura în vederea tragerii la răspundere a persoanelor care s-au facut vinovate de
comercializarea produselor necorespunzatoare.

40
 Organele obşteşti pot acționa atât din inițiativa proprie cât și în rezultatul examinării
plângerii consumatorului [40].
Legislația în domeniul protecției consumatorului prevede răspunderea administrativă
pentru încalcărea de către agenţii economici a regulilor de comerţ.
Indiferent de tipul de proprietate și forma organizatorico-juridică a întreprinderii
comerciale și de alimentație publică, încalcările care constau în:
a) în înșelarea cumpărătorului la măsurat, la cântar, la achitare, precum și prin încălcarea
modului de aplicare a prețurilor libere, și a prețurilor de stat cu amănuntul;
b) vânzarea mărfurilor fără indicarea termenului de valabilitate sau cu termenul de
valabilitate expirat;
c) nerespectarea regulilor de folosire a aparatelor pentru măsurare și cântărire;
d) încalcărea regimului de lucru al întreprinderilor stabilite de organele administrației
locale;
e) lipsa prețurilor de expoziţie (etichetelor sau a meniurilor) la mărfurile destinate vînzării
sau întocmirea lor cu încălcarea regulilor stabilite, se pedepsesc cu aplicarea unor amenzi.
Vînzarea mărfurilor cu încălcarea regulilor și a normelor sanitaro-igienice sanitaro-
antiepidemice, de asemenea comercializarea produselor supuse certificării, fără certificat sau
marcă de conformitate atrage răspundere administrativă sub formă de amendă.
Consumatorii au dreptul să fie despăgubiți și în cazul încalcării regulilor sanitaro-igienice
și sanitaro-antiepidemice, stabilite în transportul feroviar, aerian, fluvial și auto.
Importanța respectării drepturilor consumatorilor e subliniată prin prevederile răspunderii
penale a agentului comercial pentru încălcarea drepturilor consumatorilor.
Răspunderea penală constituie cea mai gravă formă de răspundere juridică și constă din
obligaţia agentului comercial care încalcă cu vinovăţie norma de drept penal de a suporta
consecinţele juridice ale faptei sale [27].
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă după cum nici răspunderea civilă nu o
exclude pe cea penală. Aceste două forme de răspundere pot fi aplicate concomitent.
În timp ce răspunderea civilă se întemeiază pe ideia reparării unui prejudiciu adus unui
anumit subiect de drept, răspunderea penală se întemeiază pe ideia pedepsirii celui ce a săvârșit o
faptă ilicită, apreciată de lege ca fiind o infracţiune [28].
În Codul Penal în vigoare din 2003 sunt cîteva articole care prevăd răspunderea penală
pentru fapte ale agenţilor economici care încalcă drepturile consumatorilor prin modalităţi
deosebit de periculoase care presupun şi consecinţe grave [1].

41
 Astfel răspund penal pentru încălcarea drepturilor consumatorilor în temeiul următoarelor
componenţe de infracţiune [1]:
a. Articolul 216. Producerea, transportarea, păstrarea, comercializarea, oferirea cu titlu
oneros sau gratuit a produselor (mărfurilor), prestarea serviciilor, periculoase pentru viaţa sau
sănătatea consumatorilor;
b. Articolul 255. Înşelarea clienţilor;
c. Articolul 257. Executarea necalitativă a construcţiilor.
Pedepsele prevazute de legislaţia penală pentru infracțiunile expuse oscilează între amendă
și privațiune de libertate în dependență de gravitatea calificării acţiunilor.
În calitate de pedepse complementare apar confiscarea produselor ce a constituit obiectul
infracțiunii și\sau destituirea din funcţie, privarea de dreptul de a ocupa posturi în întreprinderile
pe un anumit termen și inclusiv lichidarea persoanei juridice.
Răspunderea în relaţiile sociale din domeniul protecției consumatorului este reglementată
de normele dreptului civil, dreptului penal, dreptului contravenţional.
În consecință, drept rezultat al încălcării prevederilor normelor ramurilor menţionate,
distingem formele răspunderii: civilă, penală și contravenţională. Răspunderea rezultată din
raporturile juridice ce au ca obiect relațiile dintre consumator și agentul aconomic poate surveni
separat, sau cumulat cu o altă formă de răspundere, spre exemplu, răspunderea penală
concomitent cu răspunderea civilă, răspunderea contravenţională concomitent cu răspunderea
civilă.
Formele răspunderii juridice constituie o simbioză de afinități și distincții. Indiferent de
formă, aceasta se stabilește în toate cazurile de către stat.

42
 ÎNСHЕIЕRЕ

În urmа еfесtuării unеi сеrсеtări аprоfundаtе privind tеmаtiса аbоrdаtă și аnumе а

dоmеniului protecției consumatorilor contra acțiunilor ilegale ce pot fi cuprinse într-un contract
de consum аm putut dеduсе următоаrеlе соnсluzii:
1. Contractul este cel mai cunoscut act juridic. Contractul este, în întrega lume,
instrumentul cvasiexclusiv al circulației averilor şi unul dintre mecanismele juridice, esențiale
ale activității economice. În doctrina națională contractul a fost definit, în general, drept un acord
de voință (voințe) realizat cu scopul de a produce (raporturi) efecte juridice.
Contractul de consumaţie constituie subiect de dispută în literatura de specialitate, mai ales
sub aspectul naturii sale juridice. Apariţia domeniului contractual de consumaţie a determinat şi
noi reconsiderări în materia perfectării, executării şi încetării contractelor.
Contractul de consumaţie este identificat într-o modalitate generală, ca acel contract
încheiat între comercianţi şi consumatori, dar şi prin menţionarea expresă a anumitor documente.
Rezultă că, legea nu defineşte contractul prin referire la voinţa părţilor, aşa cum face Codul civil.
Astfel, scopul legii nu este de a defini contractul ca izvor de obligaţii, ci de a delimita domeniul
de aplicare a unor reglementări legale.
Contractul de consumaţie este total deosebit de tipul clasic al contractului izvor de
obligaţii, fiind compus de fapt, din două contracte distincte: un contract de fond (care poate fi o
vânzare, un împrumut etc.) şi un contractul de consumaţie. De exemplu, în caz de vindere (de
consumaţie), aceasta va asculta de regimul juridic special al contractului de vânzare-cumpărare,
dar părţile vinderii vor fi ţinute să observe şi normele imperative ale dreptului consumaţiei.
2. Contractarea în domeniul consumerist constituie un fapt important necesitând un cadru
juridic adecvat, concret adaptat specificului relațiilor, pe când reglementarea acestui tip de
raporturi, doar de dreptul obligațional este insuficientă și deseori creează divergențe și lacune în
aplicare.
Putem conchide următoarele caracteristici generale ale contractului de consum:
a) reprezintă o formă a contractelor comerciale;
b) calitatea de subiect special o are consumatorul cu statu de persoană fizică;
c) serviciile de care a beneficiat consumatorul/produsele procurate nu trebuie să aibă vre-o
legătură cu o activitate de antreprenoriat;
d) majoritatea contractelor de consum, conţin prevederi generale, la care aderă în masă la
ele (tichete, bonul de casă, bilete ş.a.).
Literatura de specialitate destinge următoarele tipuri de contracte de consum:

43
 a) contractul de prestări servicii turistice;
b) contractul de prestări servicii;
c) contractul de transport de călători şi bagaje;
d) contractul de deservire a cetăţenilor;
e) contractul de antrepriză în construcţii; etc.
3. În economia contractelor de consum, determinarea subiecţilor raportului juridic de
consum prezintă o importanţă primordială, deoarece însăşi aplicabilitatea regimului specific al
normelor de consum depinde de calificarea subiecţilor speciali ai raporturilor de consum –
consumator şi agent economic.
Normele de consum caută să echilibreze relaţiile dintre agenţii economici şi consumatori,
punând în sarcina celor dintâi obligaţiile care de altfel sunt drepturile celor din urmă. Agenţii
economici, pe de o parte, consumatorii, pe de altă parte, sunt participanţii raporturilor de
consum. Definirea acestor două categorii ne va permite în acelaşi timp a înţelege filosofia
domeniului de cercetare şi a delimita hotarele acestuia. Desigur, se poate de ajuns la concluzia că
unele reguli protectoare depăşesc cadrul strict al relaţiilor dintre agenţii economici şi
consumatori, însă anume aceste divergenţe doctrinare vor fi propuse spre cercetare în cele ce
urmează.
Astfel, în baza Legii privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003,
consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care
comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de
întreprinzător sau profesională, iar agent economic - orice persoană juridică sau fizică autorizată
pentru activitate de întreprinzător, care fabrică, transportă, comercializează produse ori părţi din
produse, prestează servicii (execută lucrări).
4. Noţiunea de conţinut al contractului are diferite sensuri în funcţie de raportarea lui la
contract ca fapt juridic sau la contract ca raport juridic. Raportat la contract ca fapt juridic,
conţinutul acestuia se constituie din totalitatea clauzelor asupra cărora părţile au realizat un
acord.
Astfel, conform Codul civil, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile
contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot
stabili conţinutul lor. Deasemenease stipulează că contractul se consideră încheiat dacă părţile au
ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.
Drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din conţinutul contractului de consum, ce va conține
în mod imperativ clauzele obligatorii specifice contractului în cauză, deasemenea putînd conține
și prevederi negociate de părțile contractului.

44
 Prin încheiere a contractului se subînţelege realizarea acordului de voinţe al părţilor asupra
clauzelor contractuale esenţiale. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă
sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta,
laturi care, iniţial, apar separat, dar care întâlnindu-se se unesc în ceea ce numim acord de voinţe.
Mecanismul prin care se realizează această unire a ofertei cu acceptarea reprezintă mecanismul
încheierii contractului.
5. Trebuie de recunoscut că în comparaţie cu alte ţări europene, pentru RM, protecţia
consumatorilor şi, în special, lupta împotriva clauzelor abuzive nu are o istorie prea mare, fiind o
politică de stat destul de recentă, care a apărut ca răspuns la situaţia în care se găseşte
consumatorul în faţa abundenţei de bunuri şi servicii pe o piaţă în continuă expansiune, şi care,
în afara avantajelor pe care i le oferă, îi creează şi multiple dificultăţi.
Ca urmare a analizei doctrinare şi legislative în domeniul clauzelor abuzive, deducem că
menirea acestei instituţii este aceea de a anihila dezechilibrul semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, generat de abuzul de putere economică exercitat de un agent economic în
contractul încheiat cu un consumator, persoană fizică, şi prin aceasta de a garanta respectarea
principiului libertăţii contractuale şi a autonomiei de voinţă.
Astfel, din cuprinsul prevederelor doctrinare se pot deduce principalele condiţii care trebuie
îndeplinite cumulativ pentru a se putea vorbi de existenţa unei clauze abuzive: lipsa negocierii
directe (1), încălcarea bunei-credinţe (2) şi crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile
şi obligaţiile părţilor (3).
6. În ultima perioadă de timp, consumatorul este tot mai expus riscului de a fi înşelat ori
prejudecat. Din acest punct de vedere, analiza ştiinţifică a rolului administraţiei publice în
mecanismul de protecţie a consumatorilor este nu numai actuală pe plan teoretic şi practic, dar şi
necesară.
În Republica Moldova, Ministerul Economiei și Infrastructurii, ca organ public central
specializat, are rolul de a coordona şi realiza strategia şi politica Guvernului în domeniul
protecţiei consumatorilor, acţionând pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează
vieţii, sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor şi evaluează efectele pe
piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate acestora.
Agenţia pentru Protecția Consumatorilor şi Supravegherea Pieţei este autoritatea
administrativă care coordonează la nivel naţional controlul respectării legislaţiei cu privire la
protecţia consumatorilor, avînd statut de punct de contact naţional.

45
 La fel în baza Hotărîrii Guvernului nr. 964 din 09.08.2016 cu privire la Consiliului
coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor și supravegherea pieții activează Consiliul
coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor și supravegherea pieții, care este organizat în
scopul coordonării activităţii autorităţilor administraţiei publice şi altor instituţii în domeniul
protecţiei consumatorilor.
Un loc aparte în mişcarea consumeristă o au şi organizaţiile obşteşti pentru protecţia
consumatorilor. Majoritatea dintre aceste organizaţii au ca principale obiective acordarea de
consultanţă şi asistenţă juridică consumatorilor prejudiciaţi, mai ales în problematica serviciilor
comunale.
7. În societatea civilă constituind o categorie aparte, consumatorii sunt în drept să obţină
despăgubiri in rezultatul nerespectării si încălcării drepturilor ce reies din Legea privind protecţia
drepturilor consumatorilor din 2003. În dependenţă de gravitatea încălcării textul legii admite trei
forme de răspundere: civilă, administrativă, penală.
Totalitatea normelor care arată în ce condiţii o persoana poate fi răspunzătoare de
prejudiciul suportat de o altă persoana şi poate fi ţinută să repare acest prejudiciu, formează
instituţia juridică a răspunderii civile. Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice
ce constă în obligaţia pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat alteia.
Răspunderea civilă poate să izvorască din neexecutarea unei obligaţii născute dintr-un
contract, caz în care se numeşte răspundere civilă contractuală sau poate să provină din
săvârşirea unei fapte ilicite cauzătoare de prejudiciu, fără să fi existat contract între agentul
economic și consumator, caz în care va apărea răspunderea extracontractuală sau răspunderea
civilă delictuală. Aşadar pentru a putea vorbi de răspundere civilă contractuală trebuie ca mai
întîi între subiectul economic și consumator să existe un contract, o legătură contractuală.
Aceasta fiind premiza angajării răspunderii civile contractuale.
Constatarea comiterii contravenţiilor de către agenţii economici atrage răspundere
administrativă. Concomitent cu răspunderea materială a agentului economic care a încalcă
dreptul consumatorului, organele de stat împuternicite pot aplica sancțiuni administrative față de
vînzătorul sau executantul vinovat de încalcărea drepturilor consumatorului. Organele
împuternicite cu aplicarea sancțiunilor administrative sunt: Ministerul Industriei și Infrastructurii
și organele care înfăptuiesc controlul securităţii produselor. Organele care efectuează controlul
securităţii produselor dau indicații subiecților economici pentru înlăturarea încalcărilor cerințelor
securității produselor, scoaterea din producţie retragerea din comerţ a produselor, încetarea
realizării.

46
 Importanța respectării drepturilor consumatorilor e subliniată prin prevederile răspunderii
penale a agentului comercial pentru încălcarea drepturilor consumatorilor. Răspunderea penală
constituie cea mai gravă formă de răspundere juridică și constă din obligaţia agentului comercial
care încalcă cu vinovăţie norma de drept penal de a suporta consecinţele juridice ale faptei sale.
Astfel răspund penal pentru încălcarea drepturilor consumatorilor în temeiul următoarelor
componenţe de infracţiune:
a. Articolul 216. Producerea, transportarea, păstrarea, comercializarea, oferirea cu titlu
oneros sau gratuit a produselor (mărfurilor), prestarea serviciilor, periculoase pentru viaţa sau
sănătatea consumatorilor;
b. Articolul 255. Înşelarea clienţilor;
c. Articolul 257. Executarea necalitativă a construcţiilor.
Răspunderea rezultată din raporturile juridice ce au ca obiect relațiile dintre consumator și
agentul aconomic poate surveni separat, sau cumulat cu o altă formă de răspundere, spre
exemplu, răspunderea penală concomitent cu răspunderea civilă, răspunderea contravenţională
concomitent cu răspunderea civilă.
Formele răspunderii juridice constituie o simbioză de afinități și distincții. Indiferent de
formă, aceasta se stabilește în toate cazurile de către stat.

47
 BIBLIOGRАFIE

Izvоаre nоrmаtive
1. Соdul Penаl аl Republiсii Mоldоvа nr. 985 din 18.04.2002. În: Mоnitоrul Оfiсiаl аl
Republiсii Mоldоvа, nr. 72-74 din 14.04.2009. http://lex.justiсe.md/md/331268/.
2. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.82-86 din 22.06.2002.
https://www.legis.md/cautare/ getResults?doc_id=120080&lang=ro#
3. Legea Republicii Moldovа nr. 1453 din 25.05.1993 privind protecţia consumatorilor. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 10/281 din 30.10.1993. Abrogată.
http://lex.justice.md/md/310857/
4. Legeа Republicii Moldovа nr. 105 din 13.03.2003 privind protecţiа consumаtorilor. În:
Mоnitоrul Оfiсiаl аl Republiсii Mоldоvа, nr. 176-181 din 27.06.2011.
http://lex.justice.md/ md/340558/
5. Hotărîreа Guvernului Republicii Moldova nr. 964 din 09.08.2016 privind Consiliul
coordonаtor pentru protecţiа consumаtorilor şi suprаveghereа pieţei. În: Mоnitоrul
Оfiсiаl аl Republiсii Mоldоvа, nr. 265-276 din 19.08.2016.
https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=102589&lang=ro
6. Hotărîreа Guvernului  nr. 690 din 30.08.2017 privind orgаnizаreа şi funcționаreа
Ministerului Economiei şi Infrаstructurii. În: Mоnitоrul Оfiсiаl аl Republiсii Mоldоvа,
nr. 322-328 din 01.09.2017.
https://www.legis.md/cаutаre/getResults?doc_id=100329&lаng=ro
7. Hotărîreа Guvernului nr. 1089 din 18.12.2017 privind orgаnizаreа şi funcționаreа
Аgenției pentru Protecțiа Consumаtorilor și Suprаveghereа Pieței. În: Mоnitоrul Оfiсiаl
аl Republiсii Mоldоvа, nr. 440 din 20.12.2017.
https://www.legis.md/cаutаre/getResults?doc_id=110431&lаng=ro
8. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 7 din 09.10.2006
cu privire la practica aplicării legislaţiei despre protecţia consumatorilor la judecarea
cauzelor civile. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_expl.php
9. Directiva Comisiei Comunităţilor Europene nr. 93/13 din 05 aprilie 1993 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În: Jurnalul Oficial al Comunității
Europene, nr. 95 din 21.04.1993.
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/LSU/?uri=celex:31993L0013

48
 Mоnоgrаfii, аrtiсоle de speсiаlitаte
10. Anghel I.M., Popa F.M. Răspunderea civilă. Bucureşti, 1970.
11. Aubert J.L., Savaux E. Teoria Obligațiilor. Paris, 2006.
12. Baieş S. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Vol. II. Chișinău, 2005.
13. Băieşu A. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generată a obligaţiilor. Chişinău, 2005.
14. Băieșu A., Plotnic O. Dreptul protecției consumatorilor. Suport de curs. Chișinău, 2014.
15. Bazin E. Le consentement de consummateur. Paris, 1999.
16. Beauchard J. Droit de la distribution et de la consommation. Paris, 1996.
17. Buruiană O. Comentariul art.712 din Codul civil al RM. Vol. II. Chişinău, 2005.
18. Buruiană O. Comentariul art.718, art.719 din Codul civil al RM. Vol. II. Chişinău, 2005.
19. Chirică D. Principiul libertăţii de a contracta şi limitele sale în materie de vînzare-
cumpărare. În: Revista de Drept Comercial, nr. 6, 1999, p. 44-45.
20. Cimil D. Calificarea raporturilor contractuale. Studiu monografic. Chișinău, 2013.
21. Eminescu Y. Tratat de drept civil. Partea generală. Bucureşti, 1997.
22. Gherasim D. Buna credinţă în raporturile juridice civile. Bucureşti, 1981.
23. Goicovoci J. Dreptul consumaţiei. Cluj, 2006.
24. Goicovici J. Formarea progresivă a contractului. Bucureşti, 2009.
25. Golub S. Comentariul art.513 din Codului civil al RM. Vol. II. Chişinău, 2005.
26. Larombiere L. Théorie et pratique des obligations. Paris, 1857.
27. Moscaliciuc I. Evoluţia Codului legislativ penal privind protecţia penală a consumatorilor
în Republica Moldova. În: Revista Naţională de Drept, nr. 4, 2007, p. 73-81.
28. Moscaliciuc I. Reglementarea juridică a protecţiei consumatorului prin prisma politici
penale a statului. În: Revista Naţională de Drept, nr. 2, 2007, p. 42-45.
29. Paisant G. Les clauses abusives et la présentation des contrats dans la loi. Paris, 1995.
30. Pop L. Tratat de drept civil. Obligaţiile. Bucureşti, 2009.
31. Popa I.-F. Obligaţia de securitate - mijloc de protecţie a consumatorului. București, 2003.
32. Popa I.-F. Reprimarea clauzelor abuzive. București, 2004.
33. Rădescu D. Dicţionar de drept privat. Bucureşti, 1997.
34. Spasici C., Arjoca D. Dreptul consumaţiei. Bucureşti, 2012.
35. Stanciu C., Deak Fr. Contracte comerciale şi civile. Bucureşti, 1993.
36. Stănciulescu L. Vânzări de consum - varietate a contractului de vânzare. Bucureşti, 2010.
37. Stănciulescu L., Nemes V. Dreptul contractelor civile şi comerciale. Bucureşti, 2013.
38. Stătescu C., Bârsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti, 1995.

49
39. Terre Fr., Lequette Y. Droit civil. Les obligations. Paris, 1999.
40. Ungureanu C. T. Drept internaţional privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea
pentru produsele nocive. București, 1999.
41. Zаltmаn G. Cum gândesc consumаtorii. Аspecte esenţiаle pentru studiile de piаţă.
Bucureşti, 2007.

50
 DECLАRАŢIE
PRIVIND ΟRIGINАLITАTEА CΟNŢINUTULUI TEZEI DE LICENŢĂ

Subsemnаtul(а), _________________________________________________________,
numele, prenumele
аbsolvent(ă) аl (а) Universităţii Libere Internаţionаle din Moldovа,
Fаcultаteа_________________, speciаlitаteа________________, promoţiа ________________,
declаr pe propriа răspundere, că tezа de licenţă cu titlul:
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________,
elаborаtă sub îndrumаreа dlui/dnei _________________________________________________,
numele, prenumele, titlul ştiinţifico-didаctic аl cond. şt.
pe cаre urmeаză să o susţin în fаţа comisiei este originаlă, îmi аpаrţine şi îmi аsum conţinutul
său în întregime.
Declаr că nu аm plаgiаt аltă lucrаre de licenţă, monogrаfii, lucrări de speciаlitаte, аrticole
etc., publicаte sаu postаte pe internet, toаte sursele bibliogrаfice folosite lа elаborаreа tezei de
licenţă fiind menţionаte în cuprinsul аcesteiа.
De аsemeneа, declаr că sunt de аcord cа lucrаreа meа de licenţă să fie verificаtă prin
orice modаlitаte legаlă pentru confirmаreа originаlităţii, consimţind inclusiv lа introducereа
conţinutului său într-o bаză de dаte în аcest scop.

Dаtа ________________________ Semnătură student ____________________

* Declarația se va completa de absolvent cu pix sau stilou cu cerneală albastră și se înserează în

lucrarea studentului la sfîrșitul acesteia ca parte integrantă.

51