UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Dreptul
Consumatorului
Suport de curs

2019
 CUPRINS

I. Informaţii generale......................................................................................3
Date de identificare a cursului / titularului de curs .....................................................3

Cap. 1. Noţiunea de „consumator”, conform dispoziţiilor Codului consumului

Cap. 2. Dreptul consumatorilor la informare și consiliere in etapa precontractuală

Cap. 3. Oferta promoţională. Vânzările de lichidare şi soldare

Cap. 4. Clauzele abuzive. Identificarea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile

Părţilor contractante

Cap. 5. Conformitatea produselor și garanţia imperativă de conformitate, în reglementarea OG

nr. 9/2016

Cap. 6. Siguranţa produselor și răspunderea producătorilor pentru prejudiciile fizice /

patrimoniale cauzate consumatorilor

Cap. 7. Contractele online, contractele încheiate în spațiul virtual și în afara spaţiilor comerciale

Cap. 8. Drepturile pasagerilor și executarea contractelor de servicii turistice

Cap. 9. Contractele de credit, în reglementarea O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin O.U.G. nr.
52/2016

Cap. 10. Contractele de intermediere imobiliară şi contractele de timesharing încheiate de

consumatori

Cap. 11. Publicitatea comercială înşelătoare (I). Publicitatea comparativă ilicită (II), cu
modificările aduse prin Legea nr. 66/2017

Cap. 12. Principiul precauției și răspunderea civilă pentru siguranţa produselor alimentare

Cap. 13. Asociaţiile de consumatori şi acţiunile în co-reprezentare

Cap. 14. Medierea litigiilor şi Procedurile SAL de soluţionare alternativă a litigiilor dintre
comercianţi şi consumatori

Bibliografie ....................................................................................................................

Glosar de termeni specifici .............................................................................................

Dreptul Consumatorului

Competenţe dezvoltate:
1. Motivarea unei acţiuni în anularea clauzelor abuzive
2. Identificarea clauzelor abuzive: “lista gri” vs. “lista neagră”
3. Cunoaşterea procedurilor SAL de soluţionare alternativă a litigiilor
4. Identificarea criteriilor de aplicare a răspunderii civile pentru conformitatea
produselor
5. Motivarea acţiunilor în răspundere civilă pentru siguranţa produselor alimentare
6. Identificarea elementelor răspunderii civile pentru prejudiciul fizic / patrimonial
cauzat de defectele produselor
7. Delimitarea practicilor publicitare licite în raport cu practicile comerciale neloiale
8. Identificarea drepturilor consumatorilor în contractele încheiate online / serviciile IT
9. Cunoaşterea criteriilor de aplicare a garanţiei imperative de conformitate a produselor

Bibliografie minimală:
Obligatorie - Legislaţia privind protecţia consumatorilor, coord. J. Goicovici, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2017;
- Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;

Facultativă: - A. Pena, “Clauzele abuzive în contractele de credit. Practică judiciară”, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2017;
- Bozeşan, V.; Dumitrache, B; Tit, N.-H., Legea nr. 77/2016 privind darea în plată. Comentarii
pe articole, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017;
- Dinu, M., Răspunderea producătorului pentru calitatea produselor alimentare, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016;
- Ph. le Tourneau, “Droit de la responsabilité et des contrats – Régimes d’indemnisation”, 11e
édition, Dalloz, Paris, 2017;
- Bequin, E.; Biquet-Mathieu,C., “Le crédit hypothécaire au consommateur”, Larcier,
Bruxelles, 2017;
- S. Argheni, „Relevanţa juridică a clauzelor contractuale uzuale în cadrul afacerilor”, în L.
Bercea (editor), Contractele nenumite în afaceri, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 58-67;
- Pellier, J.-D., “Droit de la consommation”, Dalloz, 2016;
- Ţene, B., „Clauze abuzive în contractele de credit, aşa cum rezultă din practica
judiciară”, Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 3/2016, p. 26-32;
- Verdure, Ch. (coord.), “Contrats et protection des consommateurs”, Editions Anthemis,
Bruxelles, 2016;
- A. Pena, “Clauzele abuzive în contractele de credit. Practică judiciară”, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2017;
- Picod, F., “Jurisprudence de la CJUE 2016. Decisions et commentaries”, Bruylant, Bruxelles,
2017;
- Jacquemin, H., „Droit de la consommation”, Larcier, Bruxelles, 2017;
- Twigg-Flesner, Ch., “Research Handbook on EU Consumer and Contract Law”, Elgar
Publishing, Camberley, 2016;
- Nicolae, M.; Popa, I.-F. (coord.), „Credite pentru consumatori. Provocări legislative şi
tensiuni constituţionale româneşti”, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017.

 Evaluare şi notare. Examenul constă într-un test-grilă cu

întrebări fără variante multiple de răspuns + 1 punct din oficiu.
 Întrebările au 3 variante de răspuns (a,b,c) dintre care doar
una este corectă.

Capitolul I.
Noţiunea de „consumator”, conform dispoziţiilor
Codului consumului

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Capitolul îşi propune să explice caracteristicile esenţiale ale dreptului

consumului, privit ca „drept de reacţie” şi ca „ordine publică de protecţie”.
Interesul particular ocrotit, al fiecărui consumator concret (ordinea de
protecţie), este, în acelaşi timp, o componentă a interesului general
reprezentat de o bună protecţie a consumatorilor (ordinea publică). După
parcurgerea acestui modul, studentul va dobândi: (1) abilitatea de a
identifica latura imperativă a normelor juridice consumeriste; (2) abilitatea
de a tranşa conflictul de norme într-o speţă concretă şi de a aplica cu
prioritate normele juridice consumeriste (în dauna dreptului civil comun),
în funcţie de opţiunea consumatorului reclamant; (3) dobândirea abilităţii
de a decela situaţiile juridice concrete în care reclamantul nu poate invoca
normele juridice consumeriste, acesta nefiind un “consumator” în
accepţiunea legii; (4) asimilarea de repere pentru ipotezele în care bunul
litigios a fost cumpărat “în scop mixt” (profesional şi extraprofesional).

NOŢIUNEA DE „CONSUMATOR”

1. Elementele definiţiei noţiunii de consumator. Codul consumului, adoptat prin Legea

nr. 296/2004, cu modificările ulterioare, descrie consumatorul şi consumatorul final ca fiind
„orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără,
dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activităţii profesionale” (Anexa
Codului consumului, pct. 13). Mai multe elemente ale definiţiei pot fi, astfel, desprinse.

2. Primul element al definiţiei: persoana fizică şi asociaţiile de consumatori

3. Al doilea element: persoane care „cumpără, dobândesc, utilizează ori consumă”
produse şi servicii. Categoria celor care îşi procură bunuri sau servicii ar urma să înglobeze
persoanele ţinute de un nex contractual direct cu profesionistul (printr-un aşa-numit „contract de
consum”: vânzare, locaţiune, antrepriză, împrumut, contract de asigurare, de transport ş.a.), în
vreme ce sfera utilizatorilor ar cuprinde, în context, consumatorii - terţi la contractul de procurare
a bunului / serviciului (membrii familiei şi cunoscuţii contractantului). Victimă a defectului
produsului poate fi o persoană care nici nu contractează cu profesionistul, nici nu utilizează bunul
ca terţ la contract; un exemplu în acest sens este cazul trecătorului care este rănit de explozia unui
aparat dintr-o vitrină, în timp ce se afla în faţa acesteia.
 4. Cel de-al treilea element al definiţiei: consumul de produse şi servicii. Serviciile în
trei categorii, (în raporturile dintre profesionist şi consumatori): servicii de natură materială (cum
sunt, de exemplu, cele de curăţenie, de reparaţii, de transport ş.a.), cele de natură financiară
(creditul, asigurările) şi servicii de natură (preponderent) intelectuală (îngrijiri, tratamente şi
investigaţii medicale, consiliere juridică).

5. Scopul extraprofesional al dobândirii / utilizării produselor sau serviciilor.

Consumatorul protejat este definit prin opoziţie cu profesionistul, primul acţionând pentru uzul
său personal sau familial. Dreptul european al consumatorilor preferă ca unic protejat persoana
fizică ce contractează în scopuri extraprofesionale 1, după cum rezultă inclusiv din definiţia
consumatorului din art. 2, lit. b) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive 2 şi Directiva
2011/83/EU privind drepturile consumatorilor3.

6. Scopul mixt. Contractele încheiate în scop mixt (profesional + extraprofesional) ridică

probleme sub aspectul incidenţei normelor Dreptului consumatorilor, întrucât în legislaţia
incidentă, consumatorul este definit ca fiind o persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale ori liberale (Anexa Codului consumului, pct. 13). În practică, situaţiile
în care contractul este încheiat de către consumator într-un scop mixt sunt frecvente (cum ar fi, de
exemplu, achiziţia unui autoturism pentru a fi folosit atât pentru deplasări la serviciu, cât şi pentru
deplasări în scop personal, familial; achiziţia unui laptop pentru a fi folosit atât în cop personal,
cât şi pentru exercitarea profesiei de traducător autorizat ş.a.).
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), într-o decizie din 2005, s-a
pronunţat în sensul în care „persoana care a contractat cu privire la un bun destinat parţial uzului
profesional, parţial uzului extraprofesional, nu se poate prevala de dispoziţiile speciale referitoare
la protecţia consumatorilor incidente în speţă, decât dacă uzul profesional este unul marginal,
având o pondere neglijabilă în economia contractului în cauză”. 4

Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296 din 18 iunie 2004 (în
vigoare din 1 ianuarie 2007) descrie consumatorul şi consumatorul
final ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori
consumă produse sau servicii în afara activităţii profesionale”
(Anexa Codului consumului, pct. 13). Mai multe elemente ale
definiţiei pot fi, astfel, desprinse.

(a) Primul element al definiţiei: persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite
în asociaţii. Consacrarea ca unic protejat a persoanei fizice este un atribut plătit vocaţiei dreptului
consumului, de drept al „ocrotirii demnităţii umane”, al echilibrării poziţiei „părţii slabe”, ca răspuns la
fragilitatea contemporană a acesteia. Or, despre demnitate garantată nu putem vorbi decât în cazul
persoanelor fizice, chiar dacă au existat (şi există) voci în doctrină care au pledat pentru introducerea în
domenialitatea noţiunii de consumator şi a persoanelor juridice al căror reprezentant acţionează în afara
1
După cum rezultă şi din decizia CJCE din 22 nov. 2001.
2
Transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
3
Transpusă prin O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii.
4
CJCE, dec. din 20 ian. 2005.
specialităţii sale. Pe de altă parte, nu orice asociaţii pot fi ocrotite de legile consumeriste, ci doar
asociaţiile de consumatori.

(b) Al doilea element: persoane care „cumpără, dobândesc, utilizează ori consumă”.
Categoria celor care îşi procură bunuri sau servicii ar urma să înglobeze persoanele ţinute de un nex
contractual direct cu profesionistul (printr-un aşa-numit „contract de consum”: vânzare, locaţiune,
antrepriză, împrumut, contract de asigurare, de transport ş.a.), în vreme ce sfera utilizatorilor ar
cuprinde, în context, consumatorii - terţi la contractul de procurare a bunului / serviciului (membrii
familiei şi cunoscuţii contractantului). Din unghiul acestei definiţii, obligaţia de securitate (şi
răspunderea specială pentru produsele cu defecte) face figură aparte: aceasta se aplică şi în raporturile
cu „trecătorul inocent” - victimă a defectului produsului (o persoană care nici nu contractează cu
profesionistul, nici nu utilizează bunul ca terţ la contract; un exemplu în acest sens este cazul
trecătorului care este rănit de explozia unui aparat dintr-o vitrină, în timp ce se afla în faţa acesteia).

(c) Al treilea element al definiţiei: bunuri şi servicii. Alăturarea celor doi termeni indică
vocaţia dreptului consumului de a se aplica atât situaţiilor în care interesele consumatorului au fost
lezate prin intermediul unui bun, cât şi acelora în care prejudiciul consumatorului decurge din prestarea
unui serviciu. Strict teoretic, toate bunurile - mobile şi imobile, corporale şi incorporale - pot face obiect
al „consumului” în sens tehnic, domenialitatea acesteia nesuprapunându-se lucrurilor consumptibile din
dreptul civil. Noţiunea de „serviciu” înglobează orice prestaţie apreciabilă (evaluabilă) în bani (cu
exceptarea, firească, a prestaţiei constând în livrarea unui bun). Literatura de specialitate obişnuieşte
gruparea serviciilor în trei categorii, toate acoperite de normele dreptului consumului (în raporturile
dintre profesionist şi consumatori): servicii de natură materială (cum sunt, de exemplu, cele de
curăţenie, de reparaţii, de transport ş.a.), cele de natură financiară (creditul, asigurările) şi servicii de
natură (preponderent) intelectuală (îngrijiri, tratamente şi investigaţii medicale, consiliere juridică).

(d) Scopul extraprofesional al dobândirii / utilizării bunului sau serviciului. Consumatorul

protejat este definit prin opoziţie cu profesionistul, primul acţionând pentru uzul său personal sau
familial.

Tabel I. ELEMENTELE NOŢIUNII DE „CONSUMATOR”

(1) persoană fizică (sau grup de persoane fizice organizat sub forma unei asociaţii a consumatorilor);

(2) persoană care procură (oneros sau gratuit) ori utilizează bunuri / servicii;

(3) bunuri (mobile sau imobile, corporale sau incorporale) / servicii (definite ca prestaţii – de natură materială
(a), financiară (b) sau preponderent intelectuală (c) – evaluabile în bani);

(4) scopul extrapatrimonial al dobândirii / utilizării bunului sau serviciului.

2. Elementele constitutive ale practicilor comerciale neloiale în relaţiile cu consumatorii

Identificarea practicilor comerciale incorecte continuă să suscite dificultăţi pentru

practicienii dreptului, context în care abordarea corectă a elementelor constitutive ale practicilor
neloiale se poate dovedi decisivă. În practică, cel mai adesea, este vorba despre anunţuri
publicitare inexacte sau susceptibile să inducă în eroare consumatorul, continuând cu situaţiile în
care un produs este descris ca fiind oferit „gratuit” sau „fără costuri”, iar consumatorul trebuie să
suporte costuri suplimentare mascate. Însă tipologia practicilor neloiale este una mult mai vastă,
inclusiv din perspectiva faptului că, după cum vom observa în paragrafele de mai jos, legiuitorul
european şi cel naţional a operat cu prezumţii absolute de incorectitudine în cazul anumitor
practici comerciale prezumate de legiuitor ca fiind neloiale în orice context contractual.
 În termenii art. 4 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii, o practică comercială este incorectă dacă sunt
îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
(a) este contrară cerinţelor diligenţei profesionale;
(b) deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul
economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului
mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui anumit grup de
consumatori;
(c) practicile comerciale susceptibile să deformeze în mod esenţial comportamentul
economic al unui „anumit grup vulnerabil de consumatori, clar identificabil, trebuie evaluate din
perspectiva membrului mediu al grupului. Grupul de consumatori este cu precădere vulnerabil la
respectiva practică sau la produsul la care aceasta se referă, din motive de infirmitate mentală sau
fizică, de vârstă sau de credulitate, comportamentul economic al acestuia putând fi în mod
rezonabil prevăzut de comerciant. Această prevedere nu aduce atingere practicilor publicitare
obişnuite şi legitime ce constau în declaraţii exagerate sau declaraţii ce nu sunt destinate a fi luate
ca atare” (art. 4, alin. 2 din Legea nr. 363/2007).
Ne vom focusa analiza asupra cerinţei încălcării diligenţei profesionale (i), având în
vedere că, în numeroase situaţii, nu se poate stabili pentru profesionist intenţia de a induce în
eroare consumatorul, deşi elementele obiective ale înşelăciunii sunt întrunite (acţiuni, omisiuni
înşelătoare, informaţii false). Totodată, vom aborda cele mai importante tendinţe în practica CJUE
a ultimilor trei ani cu privire la sfera personală de aplicare a interdicţiei privitoare la practicile
incorecte, în contextul în care acelaşi tip de serviciu poate fi prestat faptic către consumatori atât
de organisme publice, cât şi de către comercianţi sau operatori economici de drept privat (ii).

3. Acţiuni şi omisiuni având potenţialul de a induce consumatorii în eroare

Practicile comerciale înşelătoare pot fi acţiuni înşelătoare (a) sau omisiuni înşelătoare (b),
după cum reţine şi legiuitorul român în cuprinsul art. 5 din Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor comerciale incorecte. În terminologia art. 6 din lege, o practică comercială
este considerată ca fiind acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau, în orice
situaţie, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare
consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l
determina pe consumator să ia o decizie comercială pe care altfel nu ar fi luat-o.
Prima dificultate cu care se confruntă practicienii dreptului consumatorilor este aceea de
a stabili la ce se referă sintagma „practici ale comercianţilor în relaţiile cu consumatorii”, fiind
util de precizat că astfel de practici includ orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau
prezentare comercială, inclusiv publicitate sau mesaje publicitare, efectuate de un comerciant, în
strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor, după cum
rezultă din definiţia legală (art. 3 din Legea nr. nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii).
Deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor implică
utilizarea unui criteriu subiectiv centrat pe consumator pentru identificarea existenţei unei practici
neloiale. Sintagma legală se referă la folosirea de către profesionist unei practici comerciale cu
scopul de a afecta în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă
de cauză, determinându-i astfel să ia o decizie pe care nu ar fi luat-o. Este vorba despre elementul
subiectiv al consimţământului avizat al consumatorului la momentul încheierii contractului, la
momentul convenirii unui act adiţional, al luării deciziei consumatorului de reînnoire pentru o
anumită perioadă a raporturilor contractuale, al efectuării unei plăţi în baza unei facturi emise de
profesionist etc. Faptul că deformarea comportamentului economic al consumatorului trebuie să
fie „substanţială” exclude incidenţa interdicţiei şi a sancţiunilor legale în cazuri de afectare
minoră, nesemnificativă sau modică a intenţiei de contractare a consumatorului, ca şi în cazul
reverberaţiilor patrimoniale modice generate pentru consumator de respectiva practică.
 4. Este respectarea diligenţei profesionale un criteriu de departajare?

În literatura de specialitate s-a opinat că practicile neloiale sancţionate prin dispoziţiile

Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii reprezintă „fapte comisive sau omisive săvârşite în mod intenţionat şi care au un
scop calificat şi urmărit în mod conştient de către agentul economic, respectiv inducerea în eroare
a consumatorului” şi, respectiv, că este vorba despre „fapte cu caracter repetitiv, care reprezintă o
îndeletnicire utilizată constant de către agentul economic”, întrucât am fi în prezenţa unor „fapte
repetate şi intenţionate, săvârşite de către agentul economic în scopul de a induce în eroare
consumatorii, care constituie practici comerciale incorecte numai atunci când prezintă un grad
ridicat de periculozitate (inclusiv prin raportare la frecventa cu care sunt săvârşite)”. Nu
împărtăşim opinia citată, având în vedere jurisprudenţa recentă a CJUE, din care rezultă că o
practică comercială înşelătoare faţă de consumator este neloială şi, prin urmare, interzisă, fără a fi
necesar să se demonstreze ca aceasta este contrara cerinţelor diligenţei profesionale.
În analiza practicilor comerciale înşelătoare primează criteriul obiectiv, al existenţei
efective a elementelor de natură să inducă în eroare consumatorii (de exemplu, existenţa unei
declaraţii de exclusivitate teritorială care, deşi făcută în baza unor clauze contractuale, nu era
conformă realităţii faptice). Criteriul obiectiv al prezenţei unor informaţii false primează asupra
criteriului subiectiv, al existenţei sau inexistenţei intenţiei de a induce în eroare consumatorii,
respectiv al neglijenţei profesionale grave (încălcarea diligenţei profesionale).
În speţa care a prilejuit trimiterea unei întrebări preliminare către CJUE i, Team4 Travel, o
agenţie de turism cu sediul în Innsbruck, Austria, specializată în vânzarea de bilete pentru
vacanţele de iarna şi cursuri de schi în Austria pentru grupuri şcolare britanice, indica în broşura
sa în limba engleză pentru sezonul de iarnă 2012 că diferite unităţi de cazare puteau fi rezervate în
anumite perioade exclusiv prin intermediul serviciilor oferite de aceasta. În realitate, respectivele
unităţi de cazare îi garantaseră societăţiiTeam4 Travel, prin contract, o astfel de exclusivitate. În
fapt, unităţile de cazare în cauza nu respectau aceasta exclusivitate şi acordau anumite cote pentru
aceleaşi date către CHS Tour Services, o agenţie de voiaj concurentă, de asemenea cu sediul în
Innsbruck, aspect pe care Team4 Travel nu îl cunoştea la momentul distribuirii broşurilor sale,
astfel încât nu putea fi vorba despre inducerea în eroare cu intenţie a consumatorilor prin mesajul
publicitar respectiv. Agenţia de turism concurentă, CHS Tour Services, considerând că declaraţia
de exclusivitate cuprinsă în broşurile Team4 Travel încalcă interdicţia practicilor neloiale, a
solicitat instanţelor austriece să îi interzică societăţii Team4 Travel să utilizeze pentru viitor
respectiva declaraţie. Primele doua instanţe au respins această cerere, pentru motivul că nu ar
exista o practică neloială în absenţa intenţiei de inducere în eroare şi că, având în vedere garanţiile
de exclusivitate care îi fuseseră acordate contractual de către unităţile de cazare, Team4 Travel ar
fi respectat cerinţele de diligenţă profesională. Curtea Suprema a Austriei (Oberster Gerichthof),
împuternicită să judece recursul formulat de CHS Tour Services, observa ca informaţia privind
exclusivitatea conţinută în broşurile publicate de Team4 Travel este incorectă şi înşelătoare în
mod obiectiv, chiar dacă nu poate fi verificat criteriul subiectiv, al nerespectării diligenţei
profesionale. Îndeplinind toate celelalte criterii prevăzute în mod expres de Directiva 2005/29/CE
privind practicile comerciale neloiale, această informaţie ar constitui, în percepţia consumatorului
mediu, o practică comercială înşelătoare. Având, însă, în vedere economia generală a 2005/29/CE
privind practicile comerciale neloiale, instanţa nationaşă s-a întrebat în speţă dacă, pentru a
califica o practică comercială drept înşelătoare şi interzisă, trebuie sau nu să se verifice, pe lângă
aceste criterii, dacă respectiva practică este contrară cerinţelor diligenţei profesionale, situaţie
care nu s-ar regăsi în speţă, pentru motivul că Team4 Travel ar fi făcut ceea ce era necesar pentru
a garanta contractual exclusivitatea de care s-a prevalat în broşurile sale publicitare.
Din hotărârea CJUE rezultă că, în ipoteza în care aceste caracteristici sunt îndeplinite,
practica trebuie considerata înşelătoare şi, prin urmare, neloială şi interzisă, fără a fi necesar să se
verifice dacă practica este contrara cerinţelor diligenţei profesionale. Prin hotărârea pronunţată în
19 septembrie 2013 în cauza C-435/11, CHS Tour Services GmbH vs. Team4 Travel GmbH,
CJUE a apreciat că, în cazul în care o practică comercială îndeplineşte toate criteriile enunţate în
mod expres în cuprinsul Directivei 2005/29/CE care reglementează practicile înşelătoare faţă de
consumatori, nu este necesară verificarea aspectului dacă o astfel de practică este de asemenea
contrară cerinţelor diligenţei profesionale în sensul aceleiaşi directive, pentru ca aceasta sa poată
fi considerată ca fiind neloială. Astfel, potrivit dispoziţiei relevante din Directiva 2005/29/CE,
caracterul înşelător al unei practici comerciale depinde numai de împrejurarea ca aceasta conţine
informaţii false sau că, în mod general, poate induce în eroare consumatorul mediu cu privire,
printre altele, la natura sau la principalele caracteristici ale unui produs sau ale unui serviciu şi că,
prin urmare, poate să îl determine pe respectivul consumator să ia o decizie comercială pe care nu
ar fi luat-o în absenţa unei astfel de practici.

Tabel II. TIPURI DE OFERTĂ

1. Oferta în punctul de vânzare - comerciantul se află „în stare de ofertă permanentă”;

2. Oferta în afara punctului de vânzare
(„vânzări agresive”)
- refuzul de a vinde – interzis (sunt admise numai excepţii
fondate pe motive legitime, nediscriminatorii);
- „contract de primire” (în spaţiul de vânzare):
răspunderea contractuală a consumatorului pentru
nerespectarea obligaţiilor care decurg din tranzitarea
acestui spaţiu;
(a) vânzarea la domiciliu
(b) vânzarea la distanţă (prin
corespondenţă, teleshoping,
comandă pe baza unui catalog, Drept de
vânzările electronice ş. a.); retractare a
(c) vânzarea în standuri consimţământului
improvizate (în spaţiul public, în
gări, aeroporturi, pe bulevarde ş. a).

5. Poate reprezenta o practică neloială comunicarea publicitară adresată unui

singur consumator?

Prin hotărârea pronunţată în 16 aprilie 2015, în cauza C-388/13 UPC Magyarország

privind practici comerciale neloiale, CJUE a furnizat un răspuns afirmativ la această întrebare,
instanţa confruntându-se cu interpretarea dispoziţiilor Directivei 2005/29/CE privind practicile
comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori, în speţă fiind
vorba despre o informaţie eronată, furnizată de o întreprindere de telecomunicaţii unui abonat,
care a generat costuri suplimentare pentru acesta. Această cerere a fost formulată în cadrul unui
litigiu între Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság (Autoritatea Maghiară pentru Protecţia
Consumatorilor), pe de o parte, şi UPC Magyarország Kft. (denumită în continuare „UPC”), pe de
altă parte, în legătură cu o informaţie eronată pe care UPC a furnizat-o unuia dintre abona-ii săi şi
care a făcut ca acesta din urmă să suporte costuri suplimentare. În luna aprilie 2010, un
consumator, abonat al UPC furnizor de servicii de televiziune prin cablu, care dorea să înceteze
raporturile contractuale cu respectiva societate la expirarea termenului contractual, a solicitat
acesteia din urmă să îi indice perioada exactă căreia îi corespundea factura emisă în cursul anului
2010, dat fiind că această factură nu cuprindea o menţiune a acestei perioade. Întrucât a
considerat că i-a fost furnizată o informaţie eronată, în urma căreia consumatorul trebuia să
plătească o sumă suplimentară, dl. Szabó a depus o plângere la Inspectoratul pentru Protecţia
Consumatorilor din cadrul serviciilor guvernamentale deconcentrate din Budapesta. Printr-o
decizie din 11 iulie 2011, această autoritate a obligat UPC la plata unei amenzi pentru practică
comercială neloială faţă de consumatori, decizie confirmată de Nemzeti Fogyasztóvédelmi
Hatóság, în calitate de autoritate de gradul al doilea. Curtea din Budapesta a reformat însă decizia
respectivei autorităţi naţionale şi a anulat amenda aplicată, pe motiv că adresându-se unui singur
abonat, respectiva informaţie falsă nu putea reprezenta o practică comercială neloială.
Sesizata în recurs de către Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság, Curtea Supremă din
Ungaria a adresat CJUE două întrebări preliminare cu privire la interpretarea Directivei
2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale. Cu acest prilej, CJUE a statuat că dispoziţiile
Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale trebuie interpretate în sensul în care
comunicarea, de către un comerciant către un consumator, a unei informaţii eronate precum cea în
discuţie în litigiul principal trebuie calificată drept „practică comercială înşelătoare”, în pofida
faptului că această comunicare nu a privit decât un singur consumator. De asemenea, Directiva
2005/29 trebuie interpretată în sensul în care, dacă o practică comercială întruneşte toate criteriile
enunţate în articolul 6, alineatul (1) din această directivă pentru a fi calificată drept practică
înşelătoare faţă de consumator, nu mai este necesară verificarea aspectului dacă o astfel de
practică este de asemenea contrară cerinţelor diligenţei profesionale în sensul articolului 5,
alineatul (2) litera (a) din directiva menţionată.

6. Cerinţele evitării practicilor neloiale faţă de consumatori se aplică şi organismelor

publice?

După ce, cu repetate prilejuri, CJUE a optat pentru o abordare flexibilă a condiţiilor de
existenţă a practicilor comerciale neloiale, centrată nu atât pe criteriul subiectiv al intenţiei
dolosive în sine, cât pe criteriul obiectiv, al existenţei unui mesaj / comunicări / acţiuni / omisiuni
susceptibile să genereze pentru consumator o percepţie eronată asupra condiţiilor de contractare,
CJUE a abordat în acelaşi spirit şi întrebarea privitoare la sfera personală de aplicare a
dispoziţiilor Directivei 2005/29/CE, fără a exclude aplicarea acestora în cazul organismelor
publice în relaţiile cu consumatorii de servicii.
Prin hotărârea pronunţată în 3 octombrie 2013, în cauza C-59/12 BKK Mobil Oil
Korperschaft des Offentlichen Rechts/ Zentrale zur Bekampfung unlauteren Wettbewerbs eV,
CJUE a reţinut că dispoziţiile Directivei 2005/29/CE referitoare la combaterea practicilor
comerciale incorecte în relaţiile cu consumatorii se aplică inclusiv în cazul unui organism de
drept public însărcinat cu o misiune de interes general, precum gestionarea unui sistem
obligatoriu de asigurări de sănătate.
După cum rezultă din hotărârea citată, în pofida caracterului său public şi a misiunii sale
de interes general, un astfel de organism trebuie considerat „comerciant” în sensul Directivei
2005/29/CE, în privinţa serviciilor prestate consumatorilor, astfel încât i se aplică interdicţia
practicilor comerciale neloiale. Putem sublinia, prin urmare, că Directiva 2005/29/CE referitoare
la combaterea practicilor comerciale incorecte nu exclude in mod expres asemenea organisme din
domeniul său de aplicare. De altfel, obiectivul directivei menţionate, de a asigura un nivel ridicat
de protecţie a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale, îndeosebi împotriva
mesajelor publicitare înşelătoare, presupune ca această protecţie să fie asigurată independent de
caracterul public sau privat al organismului în cauza, pentru acelaşi tip de serviciu (în speţă,
asigurări de sănătate).
In speţă, CJUE a răspuns unei întrebări preliminare formulate de Bundesgerichtshof
(Curtea Federala de Justitie, Germania), în contextul unui litigiu între Wettbewerbszentrale, o
asociaţie germană de combatere a concurenţei neloiale şi BKK, o casă de asigurări de sănătate din
sistemul public de asigurări sociale german, constituită sub forma unui organism de drept public.
Informaţia pe care BKK o difuzase pe pagina sa de internet, în anul 2008, potrivit căreia afiliaţii
săi ar risca dezavantaje financiare în cazul trecerii la altă casă de asigurări de sănătate constituia,
după cum susţinea asociaţia Wettbewerbszentrale, o practică înşelătoare în sensul Directivei
2005/29/CE.

7. Există dispense probatorii privind întrunirea elementelor, în cazul anumitor

practici neloiale?
 Transpunând prevederile Directivei 2005/29/CE, legiuitorul român a enunţat în cuprinsul
Anexei nr. 1 la Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte în relaţia cu
consumatorii, în mod exemplificativ, iar nu exhaustiv, o serie de practici comerciale incorecte în
orice situaţie. Faptul că practicile enumerate în Anexa nr. 1 la lege sunt considerate a fi interzise
în orice context generează consecinţe directe în plan probatoriu, întrucât pentru fiecare din
practicile enumerate de legiuitorul european şi, respectiv, de către cel naţional, nu mai este
necesară verificarea întrunirii elementelor caracteristice ale practicilor neloiale, a căror existenţă
în aceste cazuri este prezumată. Ca atare, vorbim despre dispense de probaţiune în ceea ce
priveşte: (i) elementul intenţional, (ii) încălcarea diligenţei profesionale (ca indicator supletiv),
(iii) potenţialul de a deforma în mod substanţial comportamentul economic al consumatorului
mediu etc.
În celelalte situaţii, în afara celor enumerate în Anexa nr. 1 la Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte în relaţia cu consumatorii, instanţa de judecată se va servi de
criteriile enumerate de legiuitor pentru a stabili caracterul neloial al unei practici comerciale.
Respectarea diligenţei profesionale se poate dovedi un indicator al loialităţii comerciantului, însă
nu este decisivă, astfel cum am observat în paragrafele de mai sus în legătură cu jurisprudenţa
recentă a CJUE, întrucât va prima criteriul obiectiv, al existenţei informaţiilor false ori al
comportamentului de natură a induce în eroare consumatorii. Atunci când se ia în calcul diligenţa
profesională, este util de precizat că aceasta se referă la competenţa şi grija aşteptate, în mod
rezonabil, de un consumator din partea comercianţilor, în conformitate cu practicile corecte de
piaţă şi cu principiul general al bunei-credinţe, în domeniul de activitate al acestora [conform
definiţiei din art. 3, lit. h) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte în
relaţia cu consumatorii].
În jurisprudenţa recentă a CJUE s-a pus problema dacă o comunicare comercială adresată
exclusiv altor profesionişti şi care conţinea informaţii eronate, susceptibilă să inducă destinatarul
în eroare, ar putea fi calificată drept practică incorectă în termenii Directivei 2005/29/CE, în
contextul în care destinatarul imediat nu este consumatorul final. Prin hotărârea pronunţată în 14
iulie 2016, în cauza C 19/15 Verband Sozialer Wettbewerb eV vs. Innova Vital GmbH, CJUE a
apreciat că este vorba despre o practică incorectă, cât timp respectiva comunicare comercială
adresată altor profesionişti din domeniul sănătăţii nu urma să facă obiectul unor corecturi ori
alterări din partea profesioniştilor destinatari, ci ar fi sfârşit prin a fi livrată consumatorilor finali
ca atare, fără alte menţiuni. În speţă, a fost vorba despre menţiuni nutriţionale înscrise pe
produsele alimentare, fiind incidente şi dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1924/2006.

8. Practici comerciale înşelătoare raportate la elementele de preţ

Având o frecvenţă notorie în practică, practicile comerciale incorecte relative la

elementele de preţ au reţinut atenţia CJUE în jurisprudenţa recentă, instanţa europeană apreciind
în hotărârea pronunţată în 7 iulie 2016 în cauza C- 476/14, că revine distribuitorilor de
automobile, în raporturile cu consumatorii, obligaţia de a include în preţul de vânzare a unui
autovehicul costurile suplimentare obligatorii legate de transportul respectivului autovehicul.
În cauza C- 476/14 Citroën Commerce GmbH împotriva Zentralvereinigung des
Kraftfahrzeuggewerbes zur Aufrechterhaltung lauteren Wettbewerbs eV (ZLW), o asociaţie pentru
apărarea concurenţei loiale în sectorul automobilelor a formulat o plângere într-o instanţă
germană, în legătură cu un anunţ publicitar pentru autovehiculele oferite spre vânzare, emis de
Citroën Commerce, în contextul în care în textul publicitar, preţul total, pe care clientul trebuia să
îl plătească pentru achiziţionarea unui astfel de autovehicul, nu includea şi cheltuielile aferente
transportului autovehiculului de la producător la vânzător. Pornind de la percepţia legitimă a
consumatorului, care înţelegea în mod eronat din respectivul anunţ publicitar că preţul total al
autovehiculului este cel indicat ca atare, fără a anticipa că ulterior urma să se adauge un cost
suplimentar de transport de la producător la distribuitor, CJUE a reţinut că o astfel de practică
comercială este vizibil incorectă. Astfel a fost considerată a fi neloială maniera în care
distribuitorul de autoturisme a înţeles să-şi promoveze produsele prin indicarea unui „preţ total”
care, în realitate, nu includea toate elementele de preţ (în speţă, costurile suplimentare de
transport).
O practică comercială este considerată ca fiind omisiune înşelătoare şi atunci când un
comerciant ascunde faţă de consumator sau oferă într-un mod neclar, neinteligibil, ambiguu ori în
contratimp o informaţie esenţială, de natură a influenţa decisiv intenţia consumatorului de
acceptare a ofertei (art. 7, alin. 2 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte
în relaţia cu consumatorii).
Următoarele informaţii sunt considerate esenţiale, după cum menţionează legiuitorul în
cuprinsul art. 7, alin. (3) din Legea nr. 363/2007: (a) caracteristicile principale ale produsului sau
serviciului; (b) datele de identificare ale comerciantului şi, în cazul în care acţionează ca
intermediar al altui comerciant, datele de identificare ale acestuia din urmă; (c) preţul cu toate
taxele incluse, respectiv dacă preţul nu poate fi în mod rezonabil calculat în avans, ţinând cont de
natura produsului, modalitatea de calcul al acestuia; de asemenea, toate costurile adiţionale pentru
transport, livrare sau taxele poştale; (d) modalităţile de plată, livrare, executare şi soluţionare a
reclamaţiilor; (e) pentru produsele şi serviciile ce implică un drept potestativ de renunţare stabilit
prin dispoziţii legale, menţionarea existenţei acestui drept şi a modalităţii concrete de exercitare
(durată, destinaţia la care consumatorul poate returna produsul în intervalul legal etc.).
Este important de reţinut că, în cazul acuzaţiilor de inexactitate, sarcina probei incumbă
comercianţilor, care trebuie să furnizeze dovezi privind corectitudinea afirmaţiilor în legătură cu
practica comercială întreprinsă şi care sunt obligaţi, la solicitarea ANPC sau a instanţelor
judecătoreşti, să le pună acestora la dispoziţie documente care să probeze cele afirmate în
mesajele publicitare incriminate. În cazul în care documentele nu sunt furnizate în termenul
stabilit de autorităţile competente sau dacă probele furnizate de profesionist sunt considerate
insuficiente, afirmaţiile în cauză vor fi calificate juridic drept inexacte, iar fapta săvârşită va
reprezenta o practică neloială, după cum rezultă din cuprinsul art. 11 din Legea nr. 363/2007
privind combaterea practicilor incorecte în relaţia cu consumatorii).

9. Deformarea comportamentului economic al consumatorilor prin intermediul

afirmaţiilor dolosive

Pot fi menţionate ca reprezentând practici comerciale (invariabil) înşelătoare, în cazul

cărora operează dispensa verificării celorlalte condiţii (deformare substanţială a
comportamentului economic al consumatorului, încălcarea diligenţei profesionale etc.),
următoarele comportamente: (a) afirmarea de către comerciant că este semnatar al unui cod de
conduită, în cazul în care nu este semnatar; (b) afişarea unui certificat, a unei mărci de calitate sau
a unui echivalent fără a fi obţinut autorizaţia necesară; (c) afirmarea că un cod de conduită a
primit aprobarea unui organism public sau a unui alt organism, în cazul în care aceasta nu a fost
primită; (d) afirmaţia falsă că un comerciant, inclusiv practicile sale comerciale, sau că un produs
a fost agreat, aprobat ori autorizat de un organism public sau privat. De asemenea, pot fi încadrate
în rândul practicilor absolut dolosive, situaţii precum: (1) lansarea unei invitaţii de a cumpăra
produse la un anumit preţ, în cazul în care comerciantul ar putea anticipa în mod rezonabil că nu
va putea să furnizeze, el însuşi sau prin intermediul altui comerciant, respectivele produse la
acelaşi preţ, pentru perioada anunţată; (2) lansarea unei oferte de vânzare menţionând un anumit
preţ, pentru ca ulterior, comerciantul să recurgă la fapte precum refuzul prezentării produsului
care a făcut obiectul publicităţii, refuzul preluării comenzii privind respectivul produs sau al
livrării în cadrul unui termen rezonabil.
Totodată, caracterul neloial raportat la aşteptările legitime ale consumatorilor poate fi
reţinut în cazul unor practici precum: (a) afirmarea falsă că un produs nu va fi disponibil decât
pentru o perioadă foarte limitată de timp sau că nu va fi disponibil decât în anumite condiţii,
pentru o perioadă foarte limitată, în scopul obţinerii unei decizii imediate şi al lipsirii
consumatorilor de un interval de timp suficient pentru a putea face o alegere în cunoştinţă de
cauză5; (b) prezentarea drepturilor oferite consumatorilor prin lege ca o caracteristică distinctă a
ofertei comerciantului6 (de exemplu, invocarea ca atu comercial în cuprinsul ofertei a faptului că,
potrivit dispoziţiilor legale incidente, consumatorul beneficiază de un interval de 14 zile pentru
returnarea produselor achiziţionate online); (c) utilizarea unui context editorial în mass-media, în
vederea promovării unui produs contra cost, fără a menţiona expres caracterul publicitar al
prezentării7 (crearea falsei impresii a consumatorului că lecturează ori vizionează / audiază o
abordare ştiinţifică, iar nu publicitară).

10. Practici comerciale agresive

Una dintre multiplele delimitări necesare este cea între practicile comerciale dolosive (i)
şi cele agresive (ii). O practică comercială este considerată agresivă dacă, ţinând cont de toate
circumstanţele, limitează sau este susceptibilă să limiteze în mod semnificativ libertatea de
alegere sau comportamentul consumatorului mediu cu privire la decizia de contractare, prin
hărţuire, constrângere, inclusiv prin utilizarea forţei fizice sau prin influenţa nejustificată
exercitată de profesionist şi, prin urmare, determină sau este susceptibilă să determine
consumatorul să ia o decizie de contractare pe care altfel nu ar fi luat-o, în termenii art. 8 din
Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte în relaţia cu consumatorii.
De remarcat că, în practică, poate fi vorba despre un caz de influenţă nejustificată, ceea
ce implică pentru profesionist „folosirea unei poziţii de forţă faţă de consumator, de manieră să
exercite presiune asupra acestuia, chiar fără a recurge sau a ameninţa cu recurgerea la forţă fizică,
într-un mod care limitează semnificativ capacitatea consumatorului de a lua o decizie în
cunoştinţă de cauză” [art. 3, lit. j) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte
în relaţia cu consumatorii].
Pentru a determina dacă o practică comercială recurge la hărţuire, constrângere, inclusiv
la forţa fizică sau la influenţa nejustificată, se iau în considerare următoarele elemente, enumerate
de legiuitor în cuprinsul art. 9 din Legea nr. 363/2007: (a) momentul, locul desfăşurării, natura şi /
sau durata constrângerii; (b) recurgerea la ameninţare, la un limbaj sau la un comportament
abuziv; (c) exploatarea de către comerciant a unei situaţii nefericite sau a unei circumstanţe
speciale, de o asemenea gravitate încât afectează raţionamentul consumatorului mediu şi de care
comerciantul este conştient, în scopul influenţării deciziei consumatorului cu privire la respectivul
produs; (d) orice obstacol oneros sau disproporţionat, neprevăzut în contract, impus de
comerciant, atunci când consumatorul doreşte să îşi exercite drepturile contractuale, inclusiv
dreptul de a înceta contractul sau de a schimba produsul ori de a se adresa unui alt comerciant (de
exemplu, refuzul de a consemna opţiunea consumatorului de a se prevala de împlinirea
termenului extinctiv pentru un contract de furnizare de servicii pe bază de abonament în
respectivul punct de lucru al comerciantului, sub pretextul că încheierea contractului a avut loc
într-unul din celelalte sedii ale acelui comerciant); (e) orice ameninţare cu luarea de măsuri
penalizatoare, în situaţia în care acestea nu pot fi luate în mod legal împotriva consumatorului. O
practică comercială agresivă este considerată şi aceea constând în refuzul unui comerciant online
de a lua act de exercitarea dreptului consumatorului de retractare şi returnare a produsului în
termen de 14 zile, sub pretextul că ar fi posibilă doar varianta înlocuirii produsului cu un altul
similar dintr-o anumită gamă (de exemplu, situaţia în care comerciantul online impune
consumatorului să accepte schimbarea produsului cu o altă mărime, culoare etc., în locul
rambursării preţului).
În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile, instanţa de judecată, ca urmare a constatării
existenţei unei practici comerciale dolosive sau agresive, poate dispune, ca sancţiune principală:

5
Conform pct. 7 din Anexa la Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte în relaţia cu consumatorii.
6
Conform pct. 10 din Anexa la Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte în relaţia cu consumatorii.
7
A se vedea pct. 11 din Anexa la Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte în relaţia cu
consumatorii.
(a) încetarea practicilor comerciale incorecte; (b) interzicerea practicilor comerciale incorecte,
dacă acestea nu au fost încă puse în practică; respectiv, ca sancţiuni complementare, (i) publicarea
deciziei, integral sau parţial, în forma pe care o consideră adecvată; (ii) publicarea unui comunicat
rectificator, pe cheltuiala comerciantului, cu menţionarea sediului şi a celorlalte date de
identificare ale comerciantului, practica incorectă săvârşită, data la care a fost săvârşită, precum şi
măsurile sancţionatorii dispuse; (iii) suspendarea activităţii profesionistului până la încetarea
practicii comerciale incorecte.
În practică, alte cazuri de comportament comercial agresiv constau în solicitarea
persistentă şi nedorită a acceptării ofertei, prin intermediul telefonului, faxului, e-mailului sau al
altor mijloace de comunicare la distanţă adresate consumatorului, cu excepţia situaţiilor legitime
şi al măsurilor justificate, conform legislaţiei incidente. Dispoziţiile legale vizate se referă la
cazurile de hărţuire comercială prin mesaje de tip spam, atunci când consumatorul a refuzat
explicit astfel de comunicări, respectiv solicitarea persistentă şi nedorită, prin intermediul
telefonului, faxului, e-maili a răspunsului consumatorului cu privire la oferta de vânzare adresată
acestuia.

11. Concluzii

În raporturile cu consumatorii, putem concluziona că o practică comercială este incorectă

dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: (a) este contrară cerinţelor
diligenţei profesionale; (b) deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial com-
portamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al
membrului mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui anumit grup
de consumatori; (c) practicile comerciale susceptibile să deformeze în mod esenţial
comportamentul economic al unui „anumit grup vulnerabil de consumatori, clar identificabil,
trebuie evaluate din perspectiva membrului mediu al grupului.
În situaţiile enumerate în Anexa nr. 1 la Legea nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte în relaţia cu consumatorii, legiuitorul a prezumat caracterul neloial
independent de contextul comercial concret, dată fiind prezenţa elementelor obiective cu caracter
dolosiv sau agresiv, raportat la opţiunea consumatorului de a contracta. În aceste cazuri, pentru
fiecare din practicile enumerate de legiuitorul european şi, respectiv, de către cel naţional, nu mai
este necesară verificarea întrunirii elementelor caracteristice ale practicilor neloiale, a căror
existenţă în aceste cazuri este prezumată. În celelalte cazuri, instanţa de judecată se va servi de
criteriile enumerate de legiuitor pentru a stabili caracterul neloial al unei practici comerciale.
Respectarea diligenţei profesionale se poate dovedi un indicator al loialităţii comerciantului, însă
nu este decisivă, astfel cum am observat în paragrafele de mai sus în legătură cu jurisprudenţa
recentă a CJUE, întrucât va prima criteriul obiectiv, al existenţei informaţiilor false ori al
comportamentului de natură a induce în eroare consumatorii. Atunci când se ia în calcul diligenţa
profesională, este util de precizat că aceasta se referă la competenţa şi grija aşteptate, în mod
rezonabil, de un consumator din partea comercianţilor, în conformitate cu practicile corecte de
piaţă şi cu principiul general al bunei-credinţe.
În analiza practicilor comerciale înşelătoare primează criteriul obiectiv, al existenţei
efective a elementelor de natură să inducă în eroare consumatorii (de exemplu, existenţa unei
declaraţii de exclusivitate teritorială care, deşi făcută în baza unor clauze contractuale, nu era
conformă realităţii faptice). Criteriul obiectiv al prezenţei unor informaţii false prevalează asupra
criteriului subiectiv, al existenţei sau inexistenţei intenţiei de a induce în eroare consumatorii,
respectiv al neglijenţei profesionale grave (încălcarea diligenţei profesionale).
Putem sublinia, totodată, că Directiva 2005/29/CE referitoare la combaterea practicilor
comerciale incorecte nu exclude in mod expres organismele publice prestatoare de servicii din
domeniul său de aplicare. De altfel, obiectivul directivei menţionate, de a asigura un nivel ridicat
de protecţie a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale, îndeosebi împotriva
 mesajelor publicitare înşelătoare, presupune ca această protecţie să fie asigurată independent de
caracterul public sau privat al organismului în cauza, pentru acelaşi tip de serviciu.
În fine, se cuvine menţionat că, în cazul acuzaţiilor de inexactitate, sarcina probei
incumbă comercianţilor, care trebuie să furnizeze dovezi privind corectitudinea afirmaţiilor în
legătură cu practica comercială întreprinsă şi care sunt obligaţi, la solicitarea ANPC sau a
instanţelor judecătoreşti, să le pună acestora la dispoziţie documente care să probeze cele afirmate
în mesajele publicitare incriminate. În cazul în care documentele nu sunt furnizate în termenul
stabilit de autorităţile competente sau dacă probele furnizate de profesionist sunt considerate
insuficiente, afirmaţiile în cauză vor fi calificate juridic drept inexacte, iar fapta săvârşită va
reprezenta o practică neloială.

 Bibliografie
Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,
colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 55-70,
- Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 47-56.

Bibliografie facultativă: J. Goicovici, „Elementele constitutive ale practivilor comerciale neloiale în

relaţiile cu consumatorii”, Studia Universitatis Babes-Bolyai. Iurisprudentia nr. 3/2016,
- Iliescu, M.-G., Dreptul protecţiei consumatorilor. Introducere în materia siguranţei alimentare,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 89-97;
- Vogel, J.; Vogel, L., “Le déséquilibre significatif”, Bruylant, Bruxelles, 2017, p. 113-121.

Întrebări de verificare:
(1) Care sunt elementele noţiunii de „consumator”, conform dispoziţiilor Codului
consumului?
(2) Căreia dintre părţile contractului de adeziune îi revine sarcina probei îndeplinirii
obligaţiilor precontractuale?
(3) Ce se înţelege prin faptul că o practică comercială a fost contrară cerinţelor
diligenţei profesionale?
(4) Ce se înţelege prin faptul că o practică comercială este susceptibilă să deformeze
în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu?
 Capitolul 2
Dreptul consumatorilor la informare și consiliere
în etapa precontractuală

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Capitolul tratează natura juridică şi obiectul obligaţiei profesioniştilor de consiliere a

consumatorilor, urmată de delimitarea obligaţiei de consiliere de obligaţia de informare stricto
sensu: „funcţie specifică” şi domeniu de aplicare: (a) Consilierea circumstanţiată –
identificarea trebuinţelor consumatorului; (b) Consilierea solicitată de consumator. După
parcurgerea capitolului, studentul este familiarizat cu unul dintre cele mai importante
mecanisme de protejare a consimţământului consumatorului în faza precontractuală – obligaţia
de informare / consiliere – şi va putea identifica, într-o speţă concretă, remediile juridice aflate
la dispoziţia consumatorului, respectiv răspunderea civilă în ipoteza încălcării de către
profesionist a acestor obligaţii precontractuale.

1. Noţiune. Obligaţia de informare precontractuală reprezintă o obligaţie legală a

profesionistului, de a livra în etapa precontractuală consumatorului date obiective, neutre, cu conţinut
tehnic, în scopul formării de către acesta din urmă a unui consimţământ avizat.
Conţinutul special (legal) al obligaţiei precontractuale de informare se referă la:

(1) informarea consumatorului asupra caracteristicilor esenţiale ale bunurilor şi serviciilor

(art. 27 C.cons.);
(2) informarea consumatorilor asupra securităţii unui produs care prezintă riscuri superioare
riscurilor acceptabile (art. 3 din Anexa la Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor,
modificată;
(3) reguli de etichetare a produselor (art. 71-73 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea
produselor şi serviciilor de piaţă, modificată; art. 75 din O.G. nr. 99/2000 – reguli privind indicarea pe
etichetă a cantităţii; art. 51 din Legea nr. 363/2005, de modificare a C.cons. – în materia produselor
alimentare, informarea consumatorilor asupra denumirii tipice a produselor, asupra cantităţii, a
ingredientelor, a termenului de valabilitate ş.a.;
(4) informarea consumatorului cu privire la preţ şi la condiţiile de vânzare (art. 74 din O.G. nr.
99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, modificată, text legal care solicită
indicarea preţurilor şi tarifelor în mod vizibil, lizibil şi fără echivoc, prin marcare, etichetare şi/sau
afişare şi exprimate în lei;
 (5) menţiuni obligatorii în contracte (formalismul informativ), precum în cazul contractelor de
credit pentru consumatori reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori ori al contractelor la distanţă reglementate de O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al
contractelor la distanţă, modificată (relativ la includerea obligatorie în contractul de vânzare-cumpărare
încheiat la distanţă a unor clauze referitoare la datele de identificare a comerciantului; caracteristicile
produsului; preţ; service-ul postvânzare şi garanţii; condiţiile de exercitare a dreptului consumatorului
de retractare a consimţământului, în 10 zile lucrătoare de la livrarea bunului; tarifele de expediere a
bunului);

(6) obligaţia de utilizare a limbii române, impusă de textul art. 54 C.cons. ş.a.
O obligaţie precontractuală de informare cu conţinut special poate fi regăsită, de exemplu, în
materia contractelor de prestare de servicii de intermediere imobiliară, potrivit art. 94 din O.G. nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, prestatorului de servicii de
intermediere imobiliară incumbându-i o atare obligaţie ţintind la formarea unui consimţământ avizat al
consumatorului, obligaţie având ca obiect informarea consumatorului „în scris, corect, complet şi precis,
cu privire la:
(a) preţurile practicate în piaţă pentru tipul de imobil ce urmează a face obiectul intermedierii
imobiliare, conform informaţiilor existente în baza de date a agenţiei imobiliare;
(b) deficienţe şi alte inconveniente cunoscute de agenţia imobiliară sau pe care în mod rezonabil
putea să le cunoască, incluzând surse de zgomot, umezeală, poluare, miros, pericol de inundaţii sau
surpări, organizarea în apropiere a unor manifestări populare periodice, istoricul terenului sau al clădirii,
posibile dezavantaje ale vecinătăţilor;
(c) nivelul comisionului practicat de agenţia imobiliară;
(d) situaţia juridică a imobilului;
(e) nivelul estimativ al costurilor ce urmează să fie suportate de către consumator, pentru
obţinerea documentelor şi întocmirea actelor necesare încheierii contractului”.
În materia produselor medicamentoase, sunt incidente o serie de reguli speciale relative la
conţinutul specific al obligaţiei de informare, conţinute de textul Legii nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii, modificată. Potrivit art. 768 din lege, includerea în ambalajul tuturor
medicamentelor a unui prospect este obligatorie, cu excepţia cazului în care toate informaţiile prevăzute
la art. 769 şi art. 772 din lege sunt direct inscripţionate pe ambalajul secundar sau primar.

2. Noţiunea obligaţiei de consiliere. Delimitarea obligaţiei de consiliere în raport

obligaţia de informare

Obligaţia de consiliere desemnează obligaţia profesionistului comerţului / serviciilor de

orientare a alegerii consumatorului, menită să fixeze prin judecăţi de valoare reperele pertinente pentru
opţiunea acestuia din urmă, îndeosebi în privinţa oportunităţii contractării.
Obligaţia de consiliere se particularizează prin funcţia sa specifică, de orientare a alegerii
clientului între diferitele tipuri de ofertă formulate de către profesionist şi, deci, de calibrare a corpului
contractual în raport cu trebuinţele reale, concrete ale consumatorului. Operaţiunea de consiliere este
mult mai complexă decât cea de informare, ultima presupunând livrarea către consumator a unor date
tehnice, cu conţinut neutru, obiectiv, în timp ce consilierea implică emiterea unor repere subiective, a
unor judecăţi de valoare ori a unor sfaturi adaptate nevoilor particulare ale consumatorului.
Practica judiciară (îndeosebi cea franceză) a reţinut în plus, în interiorul obligaţiei de
consiliere, existenţa unei obligaţii a profesionistului comerţului / serviciilor de disuadare a clientului, de
a descuraja încheierea (în anumiţi termeni) de către consumator a unui act juridic ale cărui efecte ar
pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea fizică a unei persoane.
În asemenea cazuri, literatura de specialitate învederează transformarea obligaţiei de
orientare a deciziei părţii într-o îndatorire de substituire în locul consumatorului pentru a decide asupra
oportunităţii contractării, profesionistul fiind dator să refuze executarea anumitor lucrări, în ipotezele în
care preconizează, în baza cunoştinţelor sale tehnice, că o decizie conformă opţiunii clientului s-ar solda
cu un rezultat care ar pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea fizică a unei persoane. De exemplu,
edificarea unei construcţii pe un teren nisipos sau mlăştinos, la cererea consumatorului de servicii ori
edificarea unui imobil cu încălcarea unor parametri tehnici obligatorii ş.a. trebuie refuzată de către
profesionist, în caz contrar instanţa de judecată putând proceda la un partaj de responsabilitate în
privinţa suportării prejudiciului generat, luând în calcul atât culpa consumatorului, cât şi pe cea a
profesionistului debitor al obligaţiei de consiliere încălcate.

Obiectul obligaţiei de consiliere este mai larg decât cel al obligaţiei de informare, întrucât
debitorul nu se poate limita la enunţarea unor chestiuni de fapt, ci trebuie să evidenţieze clientului
oportunitatea – în plan tehnic şi/sau financiar – a încheierii contractului ori chiar să se subroge deciziei
profanului, în ipotezele în care viaţa, sănătatea ori integritatea fizică a persoanelor ar fi periclitate.
Executarea obligaţiei de consiliere implică nu numai atenţionarea cumpărătorului asupra
aspectelor de ordin tehnic ale produsului / prestării serviciului, ci şi asigurarea profesionistului că
profanul a achiziţionat un bun corespunzător trebuinţelor sale concrete.

Tabel III. OBLIGAŢIA DE INFORMARE VS. OBLIGAŢIA DE CONSILIERE

Criteriu Obligaţia de informare Obligaţia de consiliere

1. obiect Date obiective, neutre, cu conţinut tehnic
2. funcţie Formarea unui consimţământ avizat
3. sancţiuni Identice: anularea contractului (a); daune-
interese (b); obligarea profesionistului la
livrarea conformă (protestatio non valet
contra actum), dacă aceasta este posibilă
(c); menţinerea „pazei lucrului” în sarcina
profesionistului (d).
Judecăţi de valoare, sfaturi, repere
subiective
Orientarea alegerii clientului (între mai
multe variante de contractare posibile), în
funcţie de trebuinţele reale ale acestuia
Identice: anularea contractului (a); daune-
interese (b); obligarea profesionistului la
livrarea conformă, dacă aceasta este posibilă
(c); menţinerea „pazei lucrului” în sarcina
profesionistului (d).

În ipotezele în care bunul achiziţionat este familiar clienţilor şi corespunde unor trebuinţe-
standard, încercarea profesionistului de orientare a alegerii cumpărătorului este superfluă, astfel încât
obligaţia de consiliere există, de regulă, în contractele de consum având ca obiect derivat bunuri de o
tehnicitate sporită ori nou-lansate pe piaţă. Domeniul predilect al obligaţiei de consiliere a fost, la
origini, vinderea de echipamente informatice; treptat, raţionamentul a fost extins asupra vânzării de
echipamente de navigaţie sportivă, schelete metalice pentru construirea unui hangar, vopsele speciale
destinate aplicării pe suprafeţe din beton ş.a.. Nu este necesară, de exemplu, atenţionarea clientului
asupra diferenţei dintre un vehicul de teren şi un model familial, ori dintre un model cabrio şi unul care
nu este astfel etc.
Un alt caz este reprezentat de consilierea solicitată; intenţionând să imprime bunului
achiziţionat o destinaţie aparte, cumpărătorul poate solicita sfaturile profesionistului, menite să-i
clarifice limitele şi neajunsurile utilizării produsului; specificul consilierii din iniţiativa cumpărătorului
rezidă în lărgirea câmpului strict al obligaţiei de consiliere dinspre zona tehnicităţii excepţionale către
spaţiul tehnicităţii relative, astfel încât consilierea „la cerere” poate interveni atunci când, în absenţa
solicitării celui profan, obligaţia de consiliere nu s-ar fi născut, fiind vorba despre bunuri cunoscute de
către clientul-etalon.
Obligaţia de consiliere impusă băncilor / prestatorilor de servicii financiare şi intermediarilor
de credite la încheierea contractelor de credit cu consumatorii (credite de consum, preafectate sau nu
achiziţionării unui bun/serviciu; credite ipotecare; credite imobiliare; contracte de leasing; descoperit de
cont ş.a.) de art. 18 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, modificată,
se situează în completarea efectelor executării obligaţiei precontractuale de informare reglate prin art. 14
din ordonanţa de urgenţă citată.
 Nerespectarea dispoziţiilor legale relative la obligaţia de consiliere în materia creditelor pentru
consumatori constituie contravenţie, sancţionată cu amendă contravenţională conform textului art. 86
alin. (1) din ordonanţa de urgenţă citată; constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute
de art. 86 se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai ANPC, la sesizarea consumatorilor, a asociaţiilor
de consumatori ori din oficiu, în cazul în care, prin încălcarea prevederilor legale, sunt sau pot fi afectate
interesele consumatorilor (art. 87 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori); totodată, consumatorul se poate prevala, în aceste cazuri, de un remediu juridic
aparţinând dreptului civil comun, cum ar fi dolul prin reticenţă comis de profesionist sau eroarea asupra
substanţei obiectului contractului (în accepţiunea dematerializată a acesteia) pentru a obţine anularea
contractului de credit încheiat în baza unui consimţământ viciat (ceea ce presupune, însă, restituirea
capitalului împrumutat, ca urmare a anulării convenţiei şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară
contractării).

3. Obligaţia de consiliere în domeniul contractelor bancare

În practica judiciară recentă, comisionul bancar de risc în contractele de credit ipotecar
încheiate cu consumatorii a fost considerat ilicit, iar clauza referitoare la acesta a fost sancţionată
ca fiind o clauză abuzivă, în contextul în care riscul insolvabilităţii debitorului este deja acoperit
prin contractarea garanţiei reale imobiliare.
De regulă, din perspectiva creditorilor bancari, comisionul de risc bancar reprezintă
costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor de neplată
asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei
există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor şi
nesigur cum este cel legat de fluctuaţiile pieţei sau căderea pieţei imobiliare (deprecierea garanţiei
ipotecare). Instanţele de judecată au reţinut însă caracterul ilicit al clauzei care nu prevede
posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscul de nerambursare nu
se produce iar la scadenţă creditul este restituit integral de către consumator.
Într-o astfel de speţă, instanţa fondului a constatat nulitatea clauzei menţionate în
condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind comisionul de risc, a obligat banca pârâtă Ia
eliminarea acestor clauze din convenţia de credit şi restituirea către reclamanţi a sumei de
8.677,21 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 19
septembrie 2008-20 iulie 2011 şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data
de 22 iulie 2011 şi până la plata efectivă a acestei sume.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de fond a constatat că art. 5 lit. a din condiţiile
speciale ale convenţiei de credit stabileşte valoarea de „0,26%” aplicat la soldul creditului, credit
plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a prezentei convenţii de credit,
clauză care nu a fost negociată direct cu reclamanţii, deoarece face parte dintr-un contract
standard, preformulat, utilizat de banca pârâtă. Tribunalul a reţinut că, faţă de valoarea
comisionului de risc pe toată perioada convenţiei, perceperea acestuia rămâne nejustificată
obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de banca pârâtă, în
contextul în care banca pârâtă şi-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplăţii
ratelor, prin instituirea unei garanţii reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de
nelegalitate formulate, a constatat că recursul băncii este nefondat, pentru următoarele argumente:
(a) Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude ab initio controlul unui
eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare
la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este
clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil, acelaşi text prevăzând posibilitatea
exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, în situaţia în care clauzele respective nu
sunt exprimate în mod clar şi inteligibil;
(b) Din acest punct de vedere, se constată că instanţa de control judiciar a realizat, în mod
judicios, distincţia între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului judecătoresc şi cele supuse
acestui control, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza privitoare la comisionul de
risc nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc ori este folosit un limbaj neinteligibil
poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv;
(c) Sintagma „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional cât
şi cea folosită în norma comunitară are în vedere situaţia în care clauza este clar definită astfel
încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative Ia conţinutul
clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
(d) Sub acest aspect, deşi aşa-zisul comision de risc, face parte din costul total al
contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele
arătate, în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc Ia echivoc.
„Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabileşte la valoarea de „0,28%” a comisionului
de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenţiei, după ce în
condiţiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la
dispoziţie a creditului, situaţia fiind aceeaşi şi în cazul clauzei reglementate în convenţia de credit
unde se prevede că pentru acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea
perceperii a două costuri pentru acelaşi serviciu al băncii, fără ca distinctiv dintre acestea să fie
exprimată în mod clar.”
Or, după cum se arată în motivarea instanţei de recurs, „scindarea preţului în aceste
componente poate duce la ideea că, pentru aceeaşi prestaţie s-au avut în vedere raţiuni diferite de
percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă
consumatorului, la momentul perfectării convenţiei de credit, astfel că faţă de caracterul neclar şi
echivoc al clauzei în discuţie, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului
abuziv”.

4. Obligaţia de informare a consumatorilor în materia clauzelor bancare privind

dobânda variabilă fără indicatori obiectivi. Trecând prin filtrul soluţiilor jurisprudenţiale ale
ultimilor ani în controversata problemă a dobânzii bancare variabile fără indicatori obiectivi de
referinţă, următoarele remarci ale instanţelor merită a fi punctate:
(a) Caracterul abuziv al clauzei conform căreia „dobânda este variabilă în conformitate
cu politica băncii” a fost reţinut în repetate rânduri în jurisprudenţa autohtonă în materia
împrumutului bancar. Consumatorii au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei
inserate în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă, clauză conform căreia
„dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii” şi să o înlăture din cuprinsul
contractului, raporturile contractuale urmând să continue fără aceasta. Reclamanţii au argumentat
că banca pârâtă a mărit abuziv dobânda la 6,49% şi respectiv 6,99% cu motivarea că indicele
LIBOR a crescut, ceea ce nu ar fi adevărat, acest indice scăzând constant de la 2,5% la 0,17%.
„Politica băncii” nu este definită în contract şi nu este o valoare cunoscută şi transparentă, întrucât
ţine de confidenţialitatea datelor băncii pârâte şi pe cale de consecinţă nu le poate fi opozabilă
consumatorilor. Instanţa a constatat faptul că banca a modificat dobânda doar în favoarea acesteia,
când indicele LIBOR a crescut, fără a modifica procentul de dobândă când indicativul a avut
scăderi, afectând interesele economice ale consumatorului.
(b) Instanţa a reţinut drept abuzivă clauza conform căreia „dobânda este variabilă în
conformitate cu politica băncii” şi că solicitarea unui comision de acordare a creditului de 2%
(altul decât comisionul de analiză a dosarului) reprezintă o practică comercială incorectă.
Instanţa a mai reţinut că „prevederile din contractele de credit ipotecar sunt abuzive ca
fiind contradictorii, întrucât majorarea dobânzii se putea face în raport de politica băncii şi nu
doar de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR”. Instanţa a subliniat că „faţă de maniera de
redactare a contractelor de credit, consumatorii au acţionat de pe poziţii inegale în raport cu
banca, aceste contracte fiind de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către bancă, fără a
da posibilitatea co-contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, în urma
unei negocieri”. În consecinţă, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei potrivit căreia
„dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii.
(c) În practica judiciară a fost sancţionată ca reprezentând o clauză abuzivă clauza potrivit
căreia creditorul profesionist are dreptul de a modifica unilateral valoarea dobânzii practicate „în
funcţie de intervenţia unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”. O astfel de exprimare
contractuală este imprecisă, neclară şi nu permite identificarea de criterii obiective în funcţie de
care este practicată majorarea dobânzii. Pe de altă parte, ca urmare a modificării ratei dobânzii, ar
trebui ca debitorul să aibă posibilitatea de a accepta modificările ori de a opta pentru rezilierea
contractului (restituind capitalul împrumutat); or, este abuzivă stipulaţia contractuală de majorare
unilaterală a ratei dobânzii care nu recunoaşte consumatorului această posibilitate de opţiune între
continuarea raporturilor contractuale, respectiv rezilierea contractului.
(d) Prin „motiv prevăzut în contract” pentru practicarea unor majorări ale ratei dobânzii
trebuie să se înţeleagă, în sensul legii, o situaţie clar descrisă în textul contractual, care să ofere
consumatorului posibilitatea de a cunoaşte situaţiile obiective care autorizează creditorul să
majoreze unilateral dobânda practicată. Totodată, „motivul trebuie să fie suficient de clar arătat
ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată
verifica dacă respectiva situaţie care a justificat majorarea dobânzii chiar s-a produs (...) Motivul
unei schimbări semnificative pe piaţa monetară nu îndeplineşte această condiţie”.
(e) Clauza care autorizează creditorul să modifice unilateral condiţiile contractuale, fără
un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia „este considerată
abuzivă ex lege. Motivul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, ce conferă
dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea unor elemente de
identificare, nu este redactat în termeni clari şi neechivoci, astfel încât se poate considera că
acesta nu reprezintă un motiv în sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive”.
(f) Clauza potrivit căreia „banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii
curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”, în contextul în care în
cuprinsul contractului există o clauză care stipulează o rată a dobânzii curente de „5,95% pe an
dobândă fixă”, oferă băncii pârâte dreptul discreţionar de a modifica rata dobânzii, cu simpla
înştiinţare a debitorului, ceea ce încalcă dispoziţiile legale privitoare la dobânda variabilă.
(g) Într-o altă decizie judecătorească, privitoare la dobânda fixă, urmată de o perioadă de
dobândă variabilă în absenţa unor indicatori contractuali obiectivi pentru calculul dobânzii
variabile, s-a pus problema nulităţii clauzei privitoare la dobânda variabilă.
În speţă, s-a reţinut că, după primii trei ani de rambursare a creditului cu dobânda fixă de
9,75 % pe an, dobânda a devenit variabilă, iar din acest moment a început corespondenţa între
părţi cu privire la dobânda aplicabilă în continuare, reclamantul fiind notificat în acest sens.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis ca fondat, Instanţa de
apel a reţinut că reclamantul, prin cererea adresată intimatei pârâte, a solicitat acordarea unui
credit cu dobânda fixă în primii trei ani şi variabilă pentru restul perioadei, însă în ceea ce
priveşte caracterul variabil al dobânzii părţile nu au stabilit, în urma unei negocieri efective al
cărei rezultat să se regăsească în contract, care este algoritmul de calcul al dobânzii variabile, prin
stabilirea unui indicator precis, în mod clar individualizat, în funcţie de care dobânda variază.
În ceea ce priveşte rata anuală a dobânzii, nu s-a stabilit niciun criteriu contractual în
funcţie de care aceasta se determină. S-a concluzionat astfel că, neexistând niciun criteriu de
determinare a ratei anuale a dobânzii, acest element esenţial din formula de calcul a dobânzii
lipseşte, ceea ce permite băncii să modifice în mod unilateral dobânda, după libera sa apreciere,
fără a da posibilitatea consumatorului să verifice dacă variaţia dobânzii (în sensul majorării
acesteia) este transparent stabilită.
De asemenea, instanţa a reţinut că părţile nu au negociat în mod efectiv şi direct
elementele care determină variaţia dobânzii prin stabilirea unor indicatori precişi, obiectivi care
să confere reclamantului şi, în cele din urmă instanţei, posibilitatea de a cunoaşte şi verifica dacă
dobânda variabilă se încadrează în limitele convenite de părţi. În absenţa oricăror criterii
obiective de determinare a dobânzii variabile care să se regăsească în contract, banca, în calitatea
sa de profesionist, inserând această prevedere în contract şi punând-o în aplicare, a acţionat
contrar cerinţelor bunei-credinţe şi a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul
reclamantului.
Ca instanţă de recurs, ÎCCJ a considerat că instanţa de apel a încălcat principiul
disponibilităţii, întrucât a anulat clauza privitoare la dobânda variabilă, reţinînd ca valabilă o
 dobândă fixă dincolo de perioada de un an menţionată în contract, ceea ce atrage nulitatea
deciziei atacate şi casarea acesteia cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi
instanţă.
Raţionamentul instanţei de apel fusese următorul: (i) în contractul de credit a fost
prevăzută o dobândă fixă de 9,73 %/an pentru primii 3 ani şi o dobândă variabilă pentru următorii
ani; (ii) contractul nu conţine însă prevederi clare şi inteligibile cu privire la indicatori obiectivi în
funcţie de care va fi calculată dobânda variabilă; (iii) prin urmare, fără aceşti indicatori
contractuali obiectivi, dobânda variabilă nu există, ea neputând fi stabilită discreţionar de către
bancă pe parcursul derulării contractului; (iv) singura dobândă clar şi corect stipulată în contract
fiind cea fixă de de 9,73 %/an, aceasta va fi considerată dobânda aplicabilă capitalului în privinţa
întregului contract / întregii durate contractuale.
O posibilă variantă de rezolvare pare a fi cea a instanţei de apel din speţa de mai sus:
reprezintă o clauză abuzivă reputată ca nescrisă clauza care impune o dobândă variabilă fără
stabilirea de indicatori de referinţă obiectivi pentru calculul acesteia, iar dacă în contract a fost
stabilită şi o dobândă fixă, aceasta va fi singura dobândă luată în calcul, pe întreaga durată a
convenţiei de credit. În esenţă, argumentele instanţei de apel au fost următoarele: dacă banca
intenţionează să introducă în contract o perioadă de dobîndă fixă, urmată de o perioadă de
dobândă variabilă, cât timp eşuează în a stipula indicatori clari, obiectivi de calcul pentru dobânda
variabilă, singura dobândă stipulată valabil este cea fixă, instanţa neputând completa ea însăşi
contractul de credit în sensul inserării unor astfel de indicatori. Teoretic, se poate acorda prin
hotărâre judecătorească un termen de negociere a clauzei privitoare la dobânda variabilă
conţinând indicatori precişi de referinţă, însă credem că în acest mod s-ar încuraja băncile să
manifeste în prima fază, atunci când propun oferta de credit către consumatori, o neglijenţă crasă
asimilabilă dolului, mizând pe eventuala refacere ulterioară a textului contractual numai ca
urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.

5. Concluzii
Obligaţia de informare precontractuală reprezintă o obligaţie legală a profesionistului, de a
livra în etapa precontractuală consumatorului date obiective, neutre, cu conţinut tehnic, în scopul
formării de către acesta din urmă a unui consimţământ avizat. Obligaţia de consiliere este o obligaţie
de orientare a alegerii clientului (prin comunicarea de date subiective) şi chiar o obligaţie de
disuadare (descurajare) a acestuia, ori de câte ori contractarea în respectivii termeni ar fi periculoasă,
ilicită, în contrast cu normele imperative ale legii ori cu cele ale deontologiei profesiei. Obligaţia de
consiliere presupune, deci, un grad superior de implicare a profesionistului, care trebuie să indice
consumatorului repere despre oportunitatea contractării în acele condiţii, ajutându-l să aleagă în
acord cu trebuinţele concrete ale consumatorului. În materia obligaţiei bancare de informare şi
consiliere a consuamtorilor, instanţele au reţinut că prevederile din contractele de credit ipotecar sunt
abuzive ca fiind contradictorii, întrucât majorarea dobânzii se putea face în raport de politica băncii
şi nu doar de evoluţia indicelui de referinţă. Instanţa a subliniat că „faţă de maniera de redactare a
contractelor de credit, consumatorii au acţionat de pe poziţii inegale în raport cu banca, aceste
contracte fiind de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea
co-contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, în urma unei negocieri
efective a clauzelor contractuale.

 Bibliografie
Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,
C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 24-32;
Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.78-85.

Bibliografie facultativă: Ph. le Tourneau, “Droit de la responsabilité et des contrats – Régimes

d’indemnisation”, 11e édition, Dalloz, Paris, 2017, p. 211-226.
- S. Argheni, „Relevanţa juridică a clauzelor contractuale uzuale în cadrul afacerilor”, în L. Bercea
(editor), Contractele nenumite în afaceri, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 58-67.

Întrebări:
(1) Ce diferențe puteți stabili între executarea obligației profesioniștilor de informre a
consumatorilor și obligația de consiliere?
(2) Există elemente specifice executării obligației de informare în domeniul contractelor
bancare? Dacă ati răspuns afirmativ, exemplificați.
(3) Ce se înțelege prin contracte de adeziune încheiate de consumatori?
(4) În practica judiciară, ce tipuri de clauze au fost sancţionate ca reprezentând clauze
abuzive, pe motivul lipsei de transpar

Capitolul 3
Oferta promoţională.
Vânzările de lichidare şi de soldare

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Capitolul investighează limitarea libertăţii comerciantului de a diminua preţul, cu focusarea

discuţiei pe: (a) Vânzările de lichidare; (b) Vânzările de soldare; (c) Vânzarea în
magazine/depozite de fabrică. Prin parcurgerea capitolului, studentul va putea delimita în practică
vânzările de soldare de cele de lichidare ori de promoţia propriu-zisă şi va cunoaşte limitele legale
între care aceste oferte pot fi formulate de către profesioniştii comerţului. Accentul cade pe
delimitarea cazurilor în care este practicată vânzarea de soldare, de situaţiile de indicenţă a
vânzărilor de lichidare, precum: încetarea definitivă a activităţii comerciantului; încetarea
activităţii comerciantului în structura de vânzare respectivă, întreruperea activităţii comerciale
sezoniere; schimbarea profilului (structurii de vânzare); vânzarea stocului de către moştenitorii
comerciantului defunct; deteriorarea gravă a stocului, incidenţa cazului fortuit şi a forţei majore.

 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

(1) Obligaţie de informare precontractuală = obligaţie legală a

profesionistului, de a livra în etapa precontractuală consumatorului date
obiective, neutre, cu conţinut tehnic, în scopul formării unui consimţământ
avizat.
(2) Obligaţie de consiliere = obligaţie de orientare a alegerii clientului, de
identificare a trebuinţelor concrete ale consumatorului.

1. Noţiunea de „ofertă promoţională”

(a) Limitarea libertăţii comerciantului de a diminua preţul. Ordonanţa Guvernului nr.
99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, aprobată şi modificată prin Legea nr.
650/2002, prevede în art. 19: „este interzis oricărui comerciant să ofere sau să vândă produse în
pierdere, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 18 lit. a), b), e), f) şi g). Prin vânzare în pierdere se
înţelege „orice vânzare la un preţ egal sau inferior costului de achiziţie, aşa cum acesta este definit în
reglementările legale în vigoare”. Preţul de apel (nereglementat în dreptul nostru) vizează atragerea
consumatorului printru-un produs oferit la preţ redus, în vederea realizării de profit în privinţa altor
produse (practică numită, uneori, „insula de pierderi în oceanul de câştig”) sau pentru atragerea
consumatorului dinspre produsele concurente („deriva vânzărilor”). În dreptul autohton, asemenea
practici pot fi eventual (şi conjunctural) sancţionate ca publicitate înşelătoare (în baza art. 53 din
Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, modificată), ca reprezentând concurenţă neloială sau ca vânzare în
pierdere (art. 19 din Ordonanţă). Vânzarea în pierdere poate avea loc şi prin oferirea suplimentară a unor
produse, incluse în preţ (de exemplu „trei produse la preţ de două”).
(b) Libertatea nelimitată în diminuarea preţului. Incident în materie este textul art. 18 lit. a) -
c) şi e) - i) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, modificată, a cărui abordare o întreprindem în cele ce
urmează.

2. Vânzările de lichidare a stocului

Vânzările de lichidare sunt permise în dreptul nostru prin textul art. 18 lit. a) din amintita
Ordonanţă, fiind definite ca „orice vânzare precedată sau însoţită de publicitate şi anunţată sub
denumirea de „lichidare” şi care, printr-o reducere de preţuri, are ca efect vânzarea accelerată a totalităţii
sau numai a unei părţi din stocul de produse dintr-o structură de vânzare cu amănuntul, într-una din
următoarele situaţii” (art. 20):
a). încetarea definitivă a activităţii comerciantului;
b). încetarea din proprie iniţiativă a activităţii comerciantului, în structura de vânzare
respectivă;
c). întreruperea activităţii comerciale sezoniere pentru o perioadă de cel puţin 5 luni;
d). schimbarea profilului structurii de vânzare;
e). lucrări de transformare şi amenajare care depăşesc 30 de zile, efectuate în interiorul
structurii de vânzare, iar aceasta urmează a fi închisă în respectiva perioadă;
f). vânzarea stocului de către moştenitorii comerciantului defunct;
g). deteriorarea gravă, din cauza unor calamităţi sau acte de vandalism, a stocului de
produse.
Elementele lichidării pot fi astfel enumerate: (1) la fel ca şi vânzarea de soldare, este supusă
unei publicităţi şi unor anunţuri cu caracter publicitar; (2) are drept scop accelerarea vânzărilor; (3)
poate interveni doar în cazurile prevăzute de lege ca implicând modificări substanţiale în activitatea sau
exploatarea punctului de vânzare; (4) se fondează pe o reducere de preţ; (5) este supusă unei notificări
(art. 21) făcută, în baza unui inventar, la primăria localităţii.

3. Vânzările de soldare

Vânzările de soldare, permise în dreptul nostru prin textul art. 18 lit. b) din Ordonanţa
Guvernului nr. 99/2000, modificată, au fost reglementate cu stricteţe în Franţa încă din anul 1906 (nu în
vederea ocrotirii consumatorilor însă, ci pentru protejarea comercianţilor afectaţi de asemenea acte de
concurenţă văzute la origini ca neloiale). Potrivit art. 24 din amintita Ordonanţă, vânzarea de soldare
este „orice vânzare însoţită sau precedată de publicitate şi anunţată sub denumirea „soldare /soldări/
solduri” şi care, printr-o reducere de preţuri, are ca efect vânzarea accelerată a stocului de mărfuri
sezoniere dintr-o structură de vânzare cu amănuntul”. Vânzarea de soldare prezintă aceleaşi elemente
precum vânzarea de lichidare; se particularizează însă prin situaţia legală în care poate interveni (stoc de
mărfuri sezoniere). Condiţiile de incidenţă ale unei vânzări de soldare sunt (art. 45): (a). se poate efectua
doar în cursul a două perioade pe an, cu o durată maximă de 45 de zile fiecare; (b). bunurile supuse
soldării să fi fost achitate furnizorului cu cel puţin 30 de zile înaintea debutului perioadei de soldare; (c).
vânzarea să aibă loc în structurile de vânzare obişnuite; (d). anunţul publicitar să menţioneze obligatoriu
data de debut şi data de încetare a soldării, precum şi sortimentul de mărfuri supus acestei operaţiuni.

4.Vânzarea în magazine / depozite proprii

Vânzarea în magazinele sau depozitele de fabrică se poate face la un preţ redus (art. 18 lit. c)
din O.G. nr. 99/2000, modificată şi prezintă, potrivit art. 31 din aceeaşi Ordonanţă, următoarele
elemente: (1) nu este supusă notificării; (2) este o vânzare din producţia proprie, efectuată direct
consumatorilor; (3) poate interveni numai în cazurile prevăzute de art. 32 (fiind exceptate produsele
alimentare):
(a) bunul nu a fost anterior oferit spre vânzare din cauza defectelor de fabricaţie;
(b) bunul face obiectul retururilor din reţeaua comercială;
(c) reprezintă stocul nevândut din sezonul anterior.

5. Vânzările promoţionale stricto sensu

Reglementate de art. 18 lit. d) şi art. 34 din O.G. nr. 99/2000, modificată, vânzările
promoţionale în sens restrâns sunt acele „vânzări cu amănuntul, vânzări cash and carry sau prestările
de servicii de piaţă” care pot avea loc în orice perioadă a anului, fără să facă obiectul notificării, cu
condiţia ca: (a) să nu fie efectuate în pierdere; (b) să se refere la produse disponibile sau
reaprovizionabile; (c) produsele să existe spre vânzare pe durata întregii perioade anunţate sau
comerciantul să informeze consumatorii că oferta este valabilă în limita stocului disponibil. Nu
constituie vânzări promoţionale (art. 34 pct. 2): acţiunile de promovare a unui bun efectuate de
producători (i) şi acţiunile de lansare de produse / servicii noi pe piaţă (ii).

Tabel IV. Vânzări promoţionale

SPECII INCIDENŢĂ ELEMENTE

1. Vânzările de lichidare
2. Vânzările de soldare
(a) încetarea definitivă a activităţii - condiţii: este supusă publicităţii
comerciantului; legale şi notificării;
(b) încetarea activităţii comerciantului - scop: accelerarea vânzărilor;
în structura de vânzare respectivă; - sferă: cazuri de modificare
(c) întreruperea activităţii comerciale substanţială a activităţii comerciale;
sezoniere pentru cel puţin 5 luni; - mecanism: se fondează pe o
(d) schimbarea profilului (structurii reducere de preţ;
de vânzare);
(e) lucrări de transformare şi
amenajare care depăşesc 30 zile;
(f) vânzarea stocului de către
moştenitorii comerciantului defunct;
(g) deteriorarea gravă a stocului, din
cauza unor calamităţi
(a) se poate efectua doar în cursul a - condiţii: este supusă publicităţii
două perioade pe an, cu o durată legale şi notificării;
maximă de 45 de zile fiecare; - scop: accelerarea vânzărilor;
(b) bunurile supuse soldării să fi fost - sferă: stoc de mărfuri sezoniere;
achitate furnizorului cu cel puţin 30 - mecanism: se fondează pe o
de zile înaintea debutului perioadei de reducere de preţ;
soldare; (c) vânzarea să aibă loc în
structurile de vânzare obişnuite;
(d) anunţul publicitar să menţioneze
obligatoriu data de debut şi data de
încetare a soldării, precum şi
sortimentul de mărfuri supus acestei
operaţiuni;
(e) este vizat stocul de mărfuri
sezoniere.

3. Vânzările în magazine / (1)este o vânzare din producţia

depozite de fabrică
proprie, efectuată direct
consumatorilor;
(2) poate interveni numai în cazurile
prevăzute de art. 32 (fiind exceptate
produsele alimentare):
(a) bunul nu a fost anterior oferit spre
- condiţii: nu este supusă notificării
- scop: accelerarea vânzărilor;
- sferă: mărfuri din producţia proprie;
- mecanism: se fondează pe o
reducere de preţ;
 vânzare din cauza defectelor de
fabricaţie;
(b) bunul face obiectul retururilor din
reţeaua comercială;
(c) reprezintă stocul nevândut din
sezonul anterior.

4. Vânzările promoţionale
stricto sensu
vânzări cu amănuntul, vânzări cash
and carry sau prestări de servicii de
piaţă, cu excepţia: acţiunilor de
promovare a unui bun efectuate de
producători (i) şi acţiunilor de lansare
de produse / servicii noi pe piaţă (ii).
- condiţii: pot avea loc în orice
perioadă a anului, fără să facă
obiectul notificării, cu condiţia ca:
(a) să nu fie efectuate în pierdere;
(b) să se refere la produse disponibile
sau reaprovizionabile;
(c) produsele să existe spre vânzare
pe durata întregii perioade anunţate
sau comerciantul să informeze
consumatorii că oferta este valabilă
în limita stocului disponibil.
- scop: accelerarea vânzărilor; -
mecanism: se fondează pe o reducere
de preţ.

6. Sancţionarea refuzului de a vinde

Legea nr. 650/2002 pentru modificarea O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor
şi serviciilor de piaţă defineşte „structura de vânzare” (în art. 4) ca fiind „spaţiul de desfăşurare a
unuia sau mai multor exerciţii comerciale”. Comerciantul se află în stare de ofertă permanentă, ceea
ce a permis judecătorilor – prin recursul la schema clasică a întâlnirii ofertei cu acceptarea –
cenzurarea refuzului profesionistului de a contracta cu consumatorul (cu excepţia „motivelor
legitime” de refuz).
Legitimitatea motivelor de refuz este la libera apreciere a judecătorului. În jurisprudenţa
franceză, au fost considerate motive legitime: faptul că produsul nu mai este disponibil (epuizarea
stocului); insolvabilitatea celui care solicită încheierea contractului; existenţa unei dispoziţii
legale de interzicere a respectivei vânzări.
Printre motivele de refuz al contractării „depistate” ca nefiind legitime s-au numărat:
convingerile personale şi/sau religioase ale vânzătorului (a se vedea, totuşi, cazul vânzării de
contraceptive, refuzată de un farmacist din Lyon, în baza convingerilor sale religioase; în final,
jurnalista reclamantă a fost considerată ca fiind autoarea unei „capcane insidioase” întinsă
farmacistului – aceasta s-a deplasat cu avionul în oraşul farmacistului, în unicul scop de a
„consemna” refuzul, „bănuit”, al farmacistului de a-i vinde contraceptive); obişnuinţele personale
(de exemplu, în practică, instanţele au decis că vânzătorul nu poate refuza vinderea unui exponat
pe motiv că astfel „deranjează amenajarea vitrinei”)

7. Reguli imperative aplicabile concursurilor publicitare. Acestea reprezintă contracte de

joc sau pariu încheiate între profesionistul organizator şi consumator, orientate către accelerarea
profitului comercial al primului. Conform art. 49-54 din O.G. nr. 99/2000, modificată prin Legea nr.
57/2015, concursurile cu premii sunt de două feluri:
 loterii publicitare, în cadrul cărora participarea poate fi conexată cumpărării produsului, iar
câştigătorul este desemnat exclusiv prin tragere la sorţi, fiind interzisă doar impunerea de
„cheltuieli suplimentare achiziţionării produsului”;

 concursuri de perspicacitate/abilitate, unde hazardul nu joacă nici un rol, fiind vorba de

contracte de joc sportiv sau de perspicacitate. Ultimele reprezintă competiţii care fac apel la
sagacitatea participanţilor (i) şi care implică desemnarea câştigătorului în funcţie de valoarea
abilităţilor supuse testării, orice apel la hazard fiind exclus (ii).
 Afirmarea, în cadrul unei practici comerciale, că se va organiza un concurs cu premii în
scopuri promoţionale, fără însă a acorda premiul promis sau un echivalent rezonabil, reprezintă o
practică comercială înşelătoare interzisă, a cărei săvârşire constituie contravenţie, conform Anexei nr. 1
la Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
Conform art. 41 din OG nr. 99/2000, loteria publicitară este acea practică de promovare
a produselor/ serviciilor care tinde să stimuleze în rândul participanţilor speranţa unui câştig prin
tragere la sorţi.
Loteriile publicitare sunt admise numai în condiţiile în care participanţilor nu le sunt
impuse alte costuri, directe sau indirecte, suplimentare achiziţionării produsului / costurilor
serviciului. Cheltuielile efectuate de către participanţi pentru achiziţionarea de efecte şi servicii
poştale şi pentru tarifele telefonice normale, referitoare la participarea la loteria publicitară, nu
intră sub incidenţa alin. (2) din articolul 41.
În privinţa câştigurilor puse în joc în cadrul unei loterii publicitare, anunţurile de
prezentare a acesteia vor preciza natura, numărul şi valoarea comercială a respectivelor câştiguri,
precum şi următoarea menţiune: „regulamentul de participare / desfăşurare este disponibil în mod
gratuit oricărui solicitant”. În acest scop se va menţiona adresa sau numărul de telefon la care
solicitarea poate fi transmisă, respectiv făcută.
În regulament se va preciza obligaţia organizatorului loteriei publicitare de a face publice
numele câştigătorilor şi câştigurile acordate (art. 42 din OG nr. 99/2000).
Regulamentul şi / sau orice alt document în baza căruia urmează să se desfăşoare loteria
publicitară trebuie să fie autentificat(e) de un notar public înainte de începerea operaţiunii.

8. Se consideră publicitate înşelătoare acele fapte prin care organizatorul unei loterii
publicitare sugerează destinatarului, prin anunţul publicitar efectuat, că:
a) a intrat în posesia marelui premiu, deşi tragerea la sorţi pentru atribuirea câştigurilor se va
desfăşura ulterior;

b) a intrat în posesia unui câştig important, în realitate fiind însă vorba de un premiu de o
valoare minimă sau de un premiu de consolare (art. 45 din OG nr. 99/2000).
Nu sunt asimilate loteriei publicitare concursurile în cadrul cărora premiile sunt câştigate
exclusiv datorită abilităţii, cunoştinţelor şi perspicacităţii participanţilor, câştigătorul fiind
desemnat în funcţie de valoarea prestaţiei sale (art. 46 din OG nr. 99/2000).
Nu este asimilată loteriei publicitare şi este considerată practică comercială permisă
alocarea de premii în mod aleator, înainte de oferirea la vânzare a produselor/serviciilor şi
atribuirea câştigurilor la achiziţionarea produselor/serviciilor, chiar dacă intrarea în posesie a
premiilor are loc la o dată ulterioară (art. 47 din OG nr. 99/2000).
În opoziţie cu loteriile publicitare, primele sunt atribuite consumatorilor ca accesoriu al unui
contract principal (de vânzare-cumpărare sau de prestări servicii), de unde şi necesitatea folosirii unui
suport contractual pentru calificarea obiectului sau serviciului drept „primă”. Teoretic, deosebirea este
importantă, întrucât pot fi atribuite fără restricţii consumatorilor (datorită modicităţii lor generale, de
care dreptul nu se interesează) – însă numai primele „identice sortimental” cu bunul principal sunt
autorizate.
Prin „vânzare cu primă, se înţelege acea „practică comercială prin care, la vânzarea sau oferta
de vânzare de produse/servicii, se oferă consumatorului, cu titlu gratuit, imediat sau la un anumit
termen, prime sub forma unor produse/servicii” (definiţie legală conţinută de art. 55 din O.G. nr.
99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, cu modificările ulterioare) care „sunt
identice sortimental cu produsele/serviciile cumpărate” (art. 56 din textul modificat în 2002 al O.G.
nr. 99/2000).
 Potrivit art. 57 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi
serviciilor de piaţă, modificată, nu sunt considerate prime (putând fi atribuite consumatorilor fără niciun
fel de restricţii legale):
(a) ambalajele produselor;
(b) produsele sau serviciile indispensabile utilizării normale a produsului sau serviciului
cumpărat;
(c) produsele sau serviciile a căror valoare este de până la 10% din preţurile de vânzare/tarifele
produselor/serviciilor achiziţionate de către consumatori;
(d) articolele personalizate, respectiv obiectele purtând mesaje publicitare, inscripţionate în mod
vizibil şi care nu se regăsesc ca atare în comerţ;
(e) serviciile postvânzare;
f) facilităţile de staţionare oferite de către comercianţi consumatorilor”.

9. Concluzii
Vânzările de lichidare se deosebesc de cele de soldare prin sfera de aplicare, putând fi practicate
numai în cazuri de modificare substanţială a activităţii comerciale, în vreme ce soldările pot interveni
doar în cursul a două perioade pe an, cu o durată maximă de 45 de zile fiecare şi numai pentru stocul de
mărfuri sezoniere.
Vânzarea în magazinele sau depozitele de fabrică poate interveni numai în următoarele cazuri:
(a) bunul nu a fost anterior oferit spre vânzare din cauza defectelor de fabricaţie; (b) bunul face obiectul
retururilor din reţeaua comercială; (c) bunurile reprezintă stocul nevândut din sezonul anterior. Pentru
validarea unei vânzări cu primă nu se cere existenţa unei identităţi depline între bunul vândut cu titlu
principal şi accesoriul oferit ca primă, fiind suficient ca acestea să fie identice sortimental cu produsul
principal.

 Bibliografie

Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,

colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 297-311;
- Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 97-111;

Bibliografie facultativă: Ph. le Tourneau, “Droit de la responsabilité et des contrats – Régimes

d’indemnisation”, 11e édition, Dalloz, Paris, 2017, p. 244-267;
- Pellier, J.-D., “Droit de la consommation”, Dalloz, 2016, p. 112-124.

Întrebări de verificare:
(1) Care este specificul vânzării de soldare, în raport cu celelalte tipuri de vânzări promoționale?
(2) În ce cazuri este permisă vânzarea în depozitele proprii, în condiții de diminuare a prețului?
(3) Care sunt condițiile imperative aplicabile loteriilor publicitare?
(4) Enumerați drepturile minimale ale consumatorilor în raport cu organizatorii unei loterii
publicitare.
(5) În ce situații este licită vânzarea de lichidare a stocului, în condiții preferențiale?
 Capitolul 4
Clauzele abuzive – Criterii de apreciere

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Reprimarea clauzelor abuzive reprezintă unul din pilonii pe care a fost

construit dreptul consumului. Capitolul relativ la reprimarea clauzelor
abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori îşi
propune să trateze: (1) noţiunea clauzelor abuzive; (2) criteriile de
apreciere a abuzului: „dezechilibrul semnificativ”; (3) premisele reprimării:
inadecvarea soluţiilor oferite de dreptul comun; (4) sancţionarea
caracterului abuziv al clauzelor contractului de consum. Prin parcurgerea
modulului, studentul va fi capabil să identifice o clauză abuzivă într-un
contract de consum concret şi va cunoaşte modalitatea tehnico-juridică de
reprimare a acesteia. Competenţe dezvoltate: - motivarea unei acţiuni în
anularea clauzelor abuzive; - identificarea criteriilor de stabilire a abuzului
contractual; - identificarea criteriilor de apreciere a dezechilibrului
semnificativ între prerogativele patromoniale / procesuale ale părţilor
litigante.

1. Noţiunea de „clauză abuzivă”

Clauza abuzivă desemnează o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi

care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează, în detrimentul consumatorilor
şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor
(pct. 6 din Anexa C.cons.; art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, modificată şi
respectiv art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE).
Art. 4 alin. (2) al Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002 şi, ulterior, prin
Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor,
prevede că: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă
aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi
contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi”.
Definiţia legală surprinde faptul că, în economia clauzelor abuzive, sunt determinante lipsa
negocierii directe a stipulaţiei contractuale în cauză, încălcarea bunei-credinţe de către profesionist şi
existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Legiuitorul a definit
clauza abuzivă pe suportul oferit de două elemente – unul subiectiv şi celălalt obiectiv – învederate
simultan:
(a) condiţiile subiective în care intervine respectivul abuz de putere economică, practicat cu
rea-credinţă de către profesionist;
 (b) efectele obiective, economice ale clauzei (dezechilibrul semnificativ, disproporţionat între
prestaţiile reciproce ale părţilor şi, deci, procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist, în
detrimentul consumatorului).

Tabel 5. CLAUZA ABUZIVĂ – ELEMENTELE DEFINIŢIEI

(1) lipsa negocierii directe a clauzelor contractului de consum, între profesionist şi consumator;
(2) încălcarea bunei-credinţe de către profesionist, prin inserarea respectivei clauze;
(3) existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de consum, ca
efect al clauzei.

În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a existenţei unui „dezechilibru semnificativ” între

drepturile şi obligaţiile părţilor, este de remarcat faptul că acesta nu trebuie înţeles drept un dezechilibru
„masiv”, „manifest”, „evident”; foarte rar, caracterul abuziv al clauzelor redactate de către profesionişti
împrumută aspecte exorbitante, ostensibile. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, clauzele abuzive prezintă
acest caracter doar în economia contractului (din perspectiva tuturor prestaţiilor la care părţile se
îndatorează), una şi aceeaşi clauză putându-se dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi
astfel într-un alt contract de consum, prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă, drepturi
care să compenseze concesiile contractuale făcute profesionistului.
Aceeaşi clauză se poate dovedi licită dacă, prin contract, i s-a rezervat consumatorului un
drept de reziliere similar celui dobândit de profesionist.

Nulitatea clauzelor bancare abuzive este, de regulă, o nulitate parţială, afectând doar
clauza în sine, care va fi reputată ca nescrisă sau extirpată din câmpul contractual, raporturile
contractuale urmând să se deruleze în continuare, în măsura în care nu este afectată însăşi cauza
acestora. Din unghiul garanţiei reale accesorii, se poate ridica întrebarea consecinţelor pe care
constatarea nulităţii clauzelor împrumutului ipotecar (de pildă, clauza privitoare la dobânda
variabilă fără indicatori de referinţă precişi) le-ar produce asupra contractului de ipotecă prin care
este garantată rambursarea împrumutului. Problematica efectelor nulităţii clauzelor abuzive este
esenţială pentru a şti în ce măsuri nulitatea contractului de ipotecă ar fi iminentă în aceste cazuri,
dedusă fie din caracterul accesoriu al ipotecii (în condiţiile în care clauzele abuzive ale contractul
principal sunt afectate de nulitate), fie din nerespectarea principiului specialităţii ipotecii, în
condiţiile în care cuantumul dobânzii variabile nu este determinabil la momentul încheierii
contractului, în absenţa indicatorilor obiectivi de referinţă.
Ne vom focusa analiza asupra creditului ipotecar, nu numai pentru motivul că acest tip de
credit suscită interogaţii în legătură cu soarta ipotecii în contextul constatării nulităţii unor clauze
abuzive, ci şi pentru că, în prezenţa contractului accesoriu de ipotecă, se ridică în practică
problema validităţii comisionului de risc bancar de neplată, deja acoperit prin garanţia reală
ipotecară.

2. Clauze dezechilibrate. În general, pot fi disjunse două tipuri de clauze abuzive: clauze cu
potenţial abuziv, numite şi „clauze relative”, al căror caracter abuziv se va verifica sau nu în funcţie de
contrabalansarea drepturilor profesionistului cu drepturi similare acordate consumatorului şi pe care le
putem considera incluse pe o „listă gri” cu potenţial nociv (a), respectiv clauze absolut abuzive sau al
căror caracter este invariabil abuziv, întrucât nu poate fi „edulcorat” prin niciun fel de prerogative
atribuite consumatorului, clauze incluse pe o „listă neagră”, simpla prezenţă a acestora în textul unui
contract încheiat cu consumatorii fiind suficientă pentru aplicarea sancţiunii legale (b).
În ceea ce priveşte reverberaţiile juridice ale absenţei negocierii, se impun unele nuanţări.
Fiind vorba despre contracte de adeziune, în accepţiunea de contracte ale căror clauze reprezintă rodul
voinţei unilaterale a uneia din părţi (a profesionistului bancar), cealaltă parte (consumatorul) nu a avut
posibilitatea de a le discuta ori negocia, ci numai pe aceea de a adera sau nu la setul global de norme
private în cauză. Este vorba despre uzul unor modele (tipare) contractuale construite pe suportul
condiţiilor generale de contractare practicate de către profesionistul bancar în cauză, reproduse de
regulă în fiecare dintre contractele individuale încheiate cu consumatorii. Negocierea clauzei se referă
la implicarea activă a consumatorului în formularea clauzei, iar proba acestui rol activ jucat de
consumator în conceperea clauzei incumbă creditorului bancar.

3. Proba „absenţei negocierii”. Sarcina probei negocierii directe a clauzelor incumbă

profesioniştilor. Art. 4 alin. (2) al Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002 şi, ulterior,
prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii prevede că: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu
consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura
ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de
comercianţi”.
În materia reprimării clauzelor abuzive, absenţa negocierii reprezintă un criteriu decisiv în
evaluarea caracterului abuziv al clauzei litigioase, prin „posibilitatea consumatorului de negociere” a
prevederilor contractuale înţelegându-se aici nu simplele dezbateri precontractuale care au avut rolul
de a clarifica consumatorului consecinţele negative ale nerespectării clauzelor contractuale, ci
dezbaterile care ar fi putut genera o modificare efectivă a clauzei în sensul dorit de consumator.
Negocierea clauzei privitoare la comisionul bancar litigios nu se rezumă la semnarea acestei
clauze de către consumator. De altfel, toate clauzele bancare abuzive au fost semnate şi acceptate de
către consumatori, ceea ce nu împiedică nicidecum declararea lor ulterioară ca abuzive în instanţă.
Negocierea clauzei se referă la implicarea activă a consumatorului în formularea clauzei, iar proba
acestui rol activ jucat de consumator în conceperea clauzei incumbă profesionistului bancar. Dacă
banca eşuează în dovedirea caracterului negociat al clauzei, aceasta va fi eligibilă pentru a fi înlăturată
din contract de către instanţă ca fiind o clauză abuzivă, în măsura în care contrar bunei-credinţe a
dezechilibrat semnificativ poziţia contractuală a părţilor.

4. Cât reverberează nulitatea clauzelor abuzive? De regulă, nulitatea clauzelor bancare

abuzive este o nulitate parţială, afectând doar clauza în sine, care va fi reputată ca nescrisă sau
extirpată din câmpul contractual, raporturile contractuale urmând să se deruleze în continuare, în
măsura în care nu este afectată însăşi cauza acestora. Revine judecătorului misiunea de a stabili
toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al unei clauze. Recent, în
literatura de specialitate s-a pus problema consecinţelor pe care constatarea nulităţii clauzelor
împrumutului ipotecar (de pildă, clauza privitoare la dobânda variabilă fără indicatori de referinţă
precişi) le-ar produce asupra contractului de ipotecă prin care este garantată rambursarea
împrumutului, opinându-se chiar că o nulitate a contractului de ipotecă ar fi iminentă în aceste
cazuri, dedusă fie din caracterul accesoriu al ipotecii (în condiţiile în care clauzele abuzive ale
contractul principal sunt afectate de nulitate), fie din nerespectarea principiului specialităţii
ipotecii (în condiţiile în care cuantumul dobânzii variabile nu este determinabil la momentul
încheierii contractului, în absenţa indicatorilor obiectivi de referinţă).

5. Nulitatea clauzei privind comisionul de risc bancar

În practica judiciară recentă, comisionul bancar de risc în contractele de credit ipotecar
încheiate cu consumatorii a fost considerat ilicit, iar clauza referitoare la acesta a fost sancţionată
ca fiind o clauză abuzivă, în contextul în care riscul insolvabilităţii debitorului este deja acoperit
prin contractarea garanţiei reale imobiliare.
De regulă, din perspectiva creditorilor bancari, comisionul de risc bancar reprezintă
costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor de neplată
asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei
există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor şi
nesigur cum este cel legat de fluctuaţiile pieţei sau căderea pieţei imobiliare (deprecierea garanţiei
ipotecare). Instanţele de judecată au reţinut însă caracterul ilicit al clauzei care nu prevede
posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscul de nerambursare nu
se produce iar la scadenţă creditul este restituit integral de către consumator.
 Într-o astfel de speţă, instanţa fondului a constatat nulitatea clauzei menţionate în
condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind comisionul de risc, a obligat banca pârâtă Ia
eliminarea acestor clauze din convenţia de credit şi restituirea către reclamanţi a sumei de
8.677,21 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 19
septembrie 2008-20 iulie 2011 şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data
de 22 iulie 2011 şi până la plata efectivă a acestei sume.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de fond a constatat că art. 5 lit. a din condiţiile
speciale ale convenţiei de credit stabileşte valoarea de „0,26%” aplicat la soldul creditului, credit
plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a prezentei convenţii de credit,
clauză care nu a fost negociată direct cu reclamanţii, deoarece face parte dintr-un contract
standard, preformulat, utilizat de banca pârâtă. Tribunalul a reţinut că, faţă de valoarea
comisionului de risc pe toată perioada convenţiei, perceperea acestuia rămâne nejustificată
obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de banca pârâtă, în
contextul în care banca pârâtă şi-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplăţii
ratelor, prin instituirea unei garanţii reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de
nelegalitate formulate, a constatat că recursul băncii este nefondat, pentru următoarele argumente:
(a) Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude ab initio controlul unui
eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare
la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este
clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil, acelaşi text prevăzând posibilitatea
exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, în situaţia în care clauzele respective nu
sunt exprimate în mod clar şi inteligibil;
(b) Din acest punct de vedere, se constată că instanţa de control judiciar a realizat, în mod
judicios, distincţia între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului judecătoresc şi cele supuse
acestui control, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza privitoare la comisionul de
risc nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc ori este folosit un limbaj neinteligibil
poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv;
(c) Sintagma „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional cât
şi cea folosită în norma comunitară are în vedere situaţia în care clauza este clar definită astfel
încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative Ia conţinutul
clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
(d) Sub acest aspect, deşi aşa-zisul comision de risc, face parte din costul total al
contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele
arătate, în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil.

6. Sancţiuni aplicabile
Sancţionarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de consum, în varianta propusă
de textul art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, modificată, are loc prin anularea (în
principiu, parţială) a contractului sau, în alţi termeni, prin reputarea lor ca nescrise; „clauzele abuzive
(…) nu vor produce efecte asupra consumatorului”, după cum se exprimă legiuitorul în textul art. 6 din
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, modificată. În ipotezele în care clauzele abuzive nu pot fi
desprinse în economia contractului de restul clauzelor, întrucât se referă la obligaţii şi drepturi esenţiale,
fără de care contractul nu poate supravieţui, nulitatea (relativă a) clauzei abuzive va contamina întregul
contract (nulitate totală).

7. Lista exemplificativă a clauzelor abuzive

Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, cu modificările ulterioare oferă o
listă indicativă, non-exhaustivă de astfel de clauze, judecătorului revenindu-i misiunea de a stabili
dacă, în economia contractului, respectiva clauză este sau nu abuzivă, îndeosebi în funcţie de cum
consumatorului i s-a rezervat sau nu prin contract un drept similar ori o prerogativă care să
contrabalanseze dreptul rezervat profesionistului prin clauza litigioasă.
 În dreptul român al consumului nu există o „listă neagră” a clauzelor abuzive unică sau
unitară, ci doar dispoziţii izolate şi disparate, prezente în textul diferitor acte normative şi care fac
trimitere la anumite clauze interzise în mod absolut în contractele încheiate cu consumatorii, al căror
caracter abuziv este prezumat în mod irefragabil.
De exemplu, o „listă neagră” de clauze prohibite în mod invariabil, fără a se solicita dovada
absenţei negocierii cu consumatorul ori a creării unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile
reciproce ale părţilor este cea a clauzelor interzise în contractele de credit încheiate cu consumatorii,
conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Diferenţa între cele două tipuri de liste rezidă în aceea că o „listă gri” a clauzelor abuzive
este construită pe baza unei prezumţii legale relative de iliceitate, care poate fi infirmată prin dovada
bunei-credinţe a comerciantului (i), a negocierii directe a clauzei cu consumatorul (ii) şi/sau a
inexistenţei unui dezechilibru semnificativ între prestaţii (prin acordarea unui drept similar
consumatorului, de pildă), în timp ce o „listă neagră” a clauzelor abuzive dispensează judecătorul de
misiunea analizării unor asemenea probe, clauzele aflate pe „lista neagră” fiind interzise în orice
convenţie de credit acordat consumatorilor, iar sancţiunea nulităţii parţiale (absolute, în principiu, o
nulitate relativă – confirmabilă de către consumator – fiind exclusă în practică de lipsa de interes a
consumatorului de a accepta atare condiţii de credit) operând de plin drept.

8. Clauzele exoneratoare de garanţie legală de conformitate fac şi ele parte din „lista neagră”
a clauzelor abuzive, interzise în raporturile cu consumatorii şi în privinţa cărora nulitatea operează de
plin drept, fiind doar constatată de către instanţa de judecată la cererea consumatorului. Garanţia legală
de conformitate este imperativă pentru vânzătorul profesionist, conform art. 19 din Legea nr. 449/2003
privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, modificată, putând fi dublată de o garanţie
contractuală de conformitate (convenită expres cu consumatorul), obligatoriu mai avantajoasă pentru
consumator decât cea legală (deja incidentă în mod imperativ). Nesocotirea caracterului imperativ al
garanţiei legale de conformitate a produselor (de pildă, impunerea de către vânzătorul unui produs nou a
unui termen de garanţie de doar 6 luni ori de 1 an de la data livrării bunului către consumator) constituie
totodată contravenţie, sancţionabilă cu amenda legală de către reprezentanţii ANPC; pe de altă parte,
atare clauze contractuale, fiind nule de drept, nu pot duce la încetarea existenţei garanţiei legale pe
durata de timp de 2 ani, chiar dacă au fost acceptate de consumator.
Pe „lista neagră” a clauzelor abuzive, interzise în mod absolut în contractele încheiate cu
consumatorii, fără a fi admisă proba contrară a liceităţii lor, se află şi clauzele penale din contractele de
intermediere imobiliară la care face trimitere art. 9 indice 8 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, modificată prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative privind protecţia consumatorilor, text legal conform căruia „Contractul de intermediere
imobiliară sau alte eventuale contracte accesorii încheiate între consumator şi agenţia imobiliară nu pot
conţine clauze penale care să oblige consumatorul care nu îşi îndeplineşte angajamentele contractuale la
plata unei sume mai mari decât onorariul pe care l-ar fi plătit în cazul încheierii tranzacţiei”.
Pe de altă parte, de exemplu, sunt considerate a fi clauze abuzive până la proba contrarie,
conform enumerării din „Lista gri” care însoţeşte Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, cu
modificările ulterioare, prevederile contractuale care:

(a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un
motiv întemeiat care să fie precizat în contract;

(b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;

(c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale chiar şi în situaţiile în

care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
 (d) dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o
perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să
îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;

(e) dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele
privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a
unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;

(f) dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea cu prevederile

contractuale, a produselor şi a serviciilor furnizate;

(g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;

În general, pot fi disjunse două tipuri de clauze abuzive: clauze cu potenţial abuziv, care pot fi
numite şi „clauze relative”, al căror caracter abuziv se va verifica sau nu în funcţie de contrabalansarea
drepturilor profesionistului cu drepturi similare acordate consumatorului şi pe care le putem considera
incluse pe o „listă gri” cu potenţial nociv (a), respectiv clauze absolut abuzive sau al căror caracter este
invariabil abuziv, întrucât nu poate fi „edulcorat” prin niciun fel de prerogative atribuite consumatorului,
clauze incluse pe o „listă neagră”, simpla prezenţă a clauzei în textul unui contract încheiat cu consumatorii
fiind suficientă pentru aplicarea automată a sancţiunii legale (b).

9. Reverberaţii juridice ale absenţei negocierii – contractele de adeziune

Se impun unele precizări referitoare la sfera contractelor în cadrul cărora putem vorbi despre clauze
abuzive. Reamintim astfel că este vorba despre contractele de adeziune, în accepţiunea de contracte ale
căror clauze reprezintă rodul voinţei unilaterale a uneia din părţi (a profesionistului), cealaltă parte
(consumatorul) neavând posibilitatea de a le discuta ori negocia, ci numai pe aceea de a adera sau nu la setul
global de norme private în cauză. Contractele de credit încheiate cu consumatorii reprezintă contracte de
adeziune, profesionistul fiind autorul ofertei adresate consumatorului, ultimul putând doar să opteze – dacă
doreşte încheierea contractului – pentru acceptarea uneia sau alteia dintre ofertele astfel formulate 8. Este
vorba despre uzul unor modele (tipare) contractuale construite pe suportul condiţiilor generale de
contractare practicate de către profesionistul în cauză, reproduse în fiecare dintre contractele individuale
încheiate cu consumatorii. Numeroase contracte de adeziune sunt, în acelaşi timp, şi contracte tipizate;
clauzele acestora din urmă sunt preredactate de către profesionişti, încheierea contractului (prin acceptarea
ofertei de către consumator, urmată sau nu, după caz, de agrementul ofertantului) având loc în scris, prin
completarea şi / sau semnarea de către consumator a documentelor contractuale tipizate elaborate de către
profesionist.
Proba negocierii directe a clauzelor incumbă profesioniştilor. Art. 4 alin. (2) al Legii nr.
193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002 şi, ulterior, prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii prevede că: „o clauză contractuală va fi
considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea
consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale
de vânzare practicate de comercianţi”.

Mecanismul tehnico-juridic al clauzelor abuzive nu a fost gândit, în schimb, pentru contestarea

ulterioară a justeţei preţului (în raport cu calitatea produsului), cât timp preţul a fost afişat vizibil, lizibil, în
moneda naţională, pentru vânzările în spaţiile comerciale consumatorul asumându-şi consecinţele financiare
ale unei achiziţii netemperate ori nejustificate în raport cu trebuinţele sale reale; în alţi termeni, preţul fixat de
către comerciant nu poate fi evaluat drept „abuziv”, fiind, în principiu, rezultatul jocului cererii şi al ofertei;
„evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază (...) cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ” – art. 4,
alin.6 din L. 193/2000 privind clauzele abuzive. Pentru identitate de raţiune, consumatorul nu poate contesta
8
A se consulta pentru detalii, J. Goicovici, Dicţionar de Dreptul consumului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 161-163.
cuantumul dobânzii fixe percepute în baza contractului de credit, cât timp aceasta i-a fost adusă la cunoştinţă
în momentul încheierii contractului. Faptul că, pentru un produs similar, o altă bancă percepe o dobândă mai
mică nu imprimă clauzei relative la dobândă un caracter abuziv, întrucât consumatorul a avut posibilitatea ca
în intervalul de reflexie de 14 zile să consulte ofertele altor bănci şi, eventual, să-şi retragă consimţământul
dat primei bănci.
În schimb, în privinţa dobânzii variabile, reprezintă o clauză potenţial abuzivă clauza potrivit căreia
banca îşi rezervă dreptul de a modifica valoarea dobânzii pe parcursul derulării efectelor contractului, fără a
menţiona în contractul de credit indicatorii de referinţă şi modalitatea concretă de calcul a noii dobânzi.
În materia reprimării clauzelor abuzive, absenţa negocierii reprezintă un criteriu decisiv în
evaluarea caracterului abuziv al clauzei litigioase, prin „posibilitatea consumatorului de negociere” a
prevederilor contractuale înţelegându-se aici nu simplele dezbateri precontractuale care au avut rolul de a
clarifica consumatorului consecinţele negative ale nerespectării clauzelor contractuale, ci dezbaterile care ar
fi putut genera o modificare efectivă a clauzei în sensul dorit de consumator.

10. Concluzii
Pentru identificarea unei clauze abuzive, sunt determinante: lipsa negocierii directe între
profesionist şi consumator (1), încălcarea bunei-credinţe de către profesionist (2) şi existenţa unui
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de consum (3). „Reputarea
clauzei abuzive ca nescrisă” este o sancţiune adecvată, întrucât permite menţinerea relaţiilor
contractuale (ceea ce este în interesul consumatorului), reechilibrându-le. Reprimarea unei clauze
abuzive poate avea loc şi pe calea unei acţiuni în justiţie introdusă de către o asociaţie de consumatori, de
exemplu în scopul obţinerii suprimării, în cuprinsul unor contracte de credit, a uneia sau mai multor clauze
care nu au putut fi negociate direct cu banca şi care, contrar bunei-credinţe, creează un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Acţiunile în reprimarea unei clauze abuzive introduse de
către o asociaţie de consumatori se pot dovedi a fi, în practică, un mijloc mai eficace de a lupta contra unor
stipulaţii contractuale decât acţiunile dispersate şi costisitoare intentate de către consumatori izolaţi. Strict
tehnic, în măsura în care asociaţiei îi este adusă la cunoştinţă existenţa, într-un contract-tip propus
consumatorilor de către o instituţie de credit, a unor clauze abuzive în accepţiunea legii – indiferent de
suportul material concret de consemnare a clauzei – acţiunea în anularea clauzei abuzive (ori în reputarea
acesteia ca nescrisă) introdusă de asociaţia de consumatori va fi admisibilă în măsura în care modelul
contractual practicat de către profesionistul pârât în mod uzual, în relaţiile cu clienţii săi profani, cuprinde
asemenea clauze (pentru a se respecta ideea „interesului colectiv” promovat de către asociaţia de
consumatori prin acţiunile sale). Daunele-interese dispuse de către instanţa de judecată în ipoteza admiterii
unei atare acţiuni vor intra în patrimoniul asociaţiei de consumatori reclamante, pentru ca sumele de bani în
cauză să fie folosite pentru acţiunile viitoare de promovare a intereselor consumatorilor, întreprinse de către
asociaţie, respectiv în patrimoniul consumatorilor individuali care au mandatat asociaţia de consumatori.

 Bibliografie

Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,

colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p.58-64,
- Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 78-102;

Bibliografie facultativă: Ţene, B., „Clauze abuzive în contractele de credit, aşa cum rezultă din
practica judiciară”, Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 3/2016, p. 26-32;
- Verdure, Ch. (coord.), “Contrats et protection des consommateurs”, Editions Anthemis,
Bruxelles, 2016, p. 114-127,
- A. Pena, “Clauzele abuzive în contractele de credit. Practică judiciară”, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2017, p. 34-47.
Întrebări de verificare:
(1) Care este sancțiunea aplicabilă clauzelor care dau dreptul comerciantului de a modifica
unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat precizat în cuprinsul
contractului?
(2) Cum pot fi sancționate clauzele care obligă consumatorul să se supună unor condiţii
contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării
contractului?
(3) Clauzele care obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale chiar şi în
situaţiile în care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale creează un dezechilibru
semnificativ? Exemplificați.
(4) Care este calificarea juridică a clauzelor care dau dreptul comerciantului să prelungească
automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al
consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost
insuficientă?

Capitolul 5
Conformitatea produselor și garanţia imperativă
de conformitate

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Garanţia de conformitate a produselor, repararea / înlocuirea fără costuri a
produselor defecte reprezintă unul din pilonii centrali ai protecţiei juridice
acordate consumatorilor. Capitolul alocat acestei noţiuni este structurat pe
trei secţiuni: (1) Autonomia conceptuală; (2) Semnalarea carenţei de
conformitate; (3) Polisemia noţiunii – Conformitatea normativă. Utilitatea
noţiunii de conformitate este pregnantă în perimetrul soluţiilor pe care le
oferă consumatorului înşelat în aşteptările sale. Teoretic, carenţa de
conformitate trebuie constatată (şi semnalată) de acesta în chiar momentul
livrării, prilej cu care varianta pertinentă de rezolvare este cea a refuzului
de primire a bunului neconform. În ipoteza admiterii predării bunului în
pofida unor deficienţe de conformitate, cutuma jurisprudenţială franceză
este în sensul interpretării manifestării de voinţă a consumatorului în
sensul renunţării la acţiunea în justiţie pentru invocarea neîndeplinirii
obligaţiei de conformitate, soluţie care poate fi preluată, în viitor şi în
dreptul român. După parcurgerea capitolului, studentul va putea distinge,
într-o speţă concretă, garanţia de conformitate a produsului (a) de
garanţia de securitate a produselor (b) ori de garanţia pentru defectele
ascunse ale produselor (c) şi va fi capabil să opteze pentru remediul juridic
adecvat, atât în ce priveşte acoperirea prejudiciului corporal, cât şi a
daunelor-interese patrimoniale. .

 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

clauză abuzivă = clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi
care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează,
în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauză abuzivă absolută = clauză în privinţa căreia se prezumă în mod

absolut (irefragabil) caracterul abuziv, abuzul contractual nefiind în acest
caz susceptibil de a fi înlăturat prin vreun drept acordat consumatorului;
astfel, consumatorul este dispensat de a face dovada caracterului abuziv,
simpla prezenţă a clauzei în textul contractului impunând adoptarea
sancţiunii legale; profesionistul nu poate răsturna prezumţia (irefragabilă
a) caracterului abuziv al clauzei.

Clauză abuzivă relativă = clauză al cărei caracter abuziv (dezechilibrul

semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi absenţa negocierii)
trebuie probat de către consumator; abuzul contractual este, în acest caz,
susceptibil de a fi înlăturat printr-un drept acordat consumatorului, care să
reechilibreze raporturile contractuale; profesionistul poate aduce dovada
bunei sale credinţe în ceea ce priveşte uzul clauzei.

1. Noţiunea de conformitate a produsului desemnează modul în care produsul vândut şi livrat

corespunde aşteptărilor legitime ale consumatorului (a), eventualelor dispoziţiile imperative ale legii în
materia normării procesului de producţie (b) sau specificaţiilor contractuale (c), atât din punct de vedere
material, relativ la identitatea produsului livrat cu cel convenit în contractul de vânzare-cumpărare, la
calitatea acestuia şi cantitatea livrată (I), cât şi din punct de vedere funcţional, relativ la funcţiile,
atributele, caracteristicile şi limitele tehnice iniţial convenite (II).
Aşteptările legitime ale cumpărătorului relative la conformitatea produsului pot fi incidente
inclusiv tacit, în cazul caracteristicilor tehnice ori calităţilor produsului care sunt tipice/uzuale.
În schimb, calităţile/funcţiile atipice ale unui produs trebuie să fie convenite expres în
cuprinsul contractului (trebuie să facă obiectul unor stipulaţii contractuale exprese) pentru ca, ulterior,
absenţa acestora în privinţa produsului livrat să justifice o cerere a consumatorului de reparare a carenţei
de conformitate.

Tabel 6. Garanţia pentru conformiattea produselor

NOŢIUNE Predarea bunului = punerea lucrului vândut în materialitatea sa la dispoziţia
cumpărătorului (transferul detenţiei)
CONŢINUT A. Predarea (a) conformitatea 1. identitatea produsului
lucrului materială (obiectivă) =
conformitatea cu 2. cantitatea
specificaţiile contractuale

3. calitatea clauze
uzanţe
eşantion
norme
(b) conformitatea Produs inapt
funcţională (subiectivă) = pentru destinaţia atribuită în
conformitatea cu mod legitim de cumpărător
aşteptările cumpărătorului
(a) accesoriile materiale
 B. Predarea (b) accesoriile juridice
accesoriilor
PROBA (a) proba predării = (b) proba neconformităţii = cumpărătorul
NECONFORMITĂŢII vânzătorul (debitorul
obligaţiei) 1. Prezumate Existenţa prejudiciului
(obligaţie de
rezultat) Culpa

Raportul de cauzalizate

2. Proba Întinderea prejudiciului

3. Verificarea (a) În termen scurt – bunuri

complexe
(b) La momentul predării –
bunuri simple
4. Recepţia fără Acoperă deficienţele
rezerve observabile la momentul
predării, la un examen
superficial
SANCŢIUNI DREPT CIVIL DREPTUL CONSUMULUI - Legea
nr. 449/2003 privind vânzarea
produselor şi garanţiile asociate

Termen: 3 ani (de la momentul Termene: de garanţie – 2 ani (de la

constatării carenţei) momentul livrării);
de decădere – 2 luni de la momentul
constatării carenţei

1. excepţia de neexecutare I. Repararea / înlocuirea gratuită a

2. rezoluţiunea
3. daune-interese / reducerea
preţului
4. executarea silită în natură
bunului
II. Reducerea preţului
III. Rezoluţiunea contractului (cu
excepţia defectelor minore)

2. Remedii juridice
Garanţia de conformitate este reglementată de Legea nr. 449/2003 privind vânzarea
produselor şi garanţiile asociate acestora, operează timp de 2 ani de la data livrării produsului şi nu
poate fi înlăturată sau restrânsă prin clauze contractuale, chiar dacă au fost acceptate de către
consumator (sunt considerate clauze abuzive). În schimb, prin clauze contractuale exprese poate fi
oferită consumatorilor o garanţie mai avantajoasă decât cea legală (de exemplu, garanţie de 3 ani).
În baza garanţiei legale, consumatorul care se confruntă în primii doi ani de la livrare cu un
defect al produsului poate obţine repararea / înlocuirea gratuită a produsului sau, dacă acestea nu mai
sunt posibile, restituirea preţului.

3. Tipuri de conformitate. În privinţa predării lucrului, se poate vorbi mai întâi despre o
conformitate materială (obiectivă), implicită ori în acord cu specificaţiile contractuale explicite
privitoare la identitatea bunului livrat cu cel stabilit iniţial ca făcând obiectul derivat al vânzării
(consumatorul neputând fi obligat să accepte un alt produs decât cel comandat), cantitatea şi calitatea
bunului, astfel cum rezultă aceasta din clauzele contractuale, din uzanţele comerciale, din normele
imperative ale legii (dacă este cazul) ori din fixarea acesteia cu ajutorul unui eşantion. În al doilea rând,
produsul livrat trebuie să prezinte şi o conformitate funcţională (subiectivă), în acord cu atributele
tipice ale unui produs similar, respectiv cu atributele tehnice stipulate contractual, livrarea unui lucru
inapt a fi utilizat pentru destinaţia atribuită de cumpărător reprezentând o carenţă de conformitate.
Se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă:
 a) corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care vânzătorul
le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model;
b) corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut
vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare;
c) corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip;
d) fiind de acelaşi tip, prezintă parametri de calitate şi performanţe normale, la care consumatorul
se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile publice privind
caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul
acestuia, în special prin publicitate sau prin înscriere pe eticheta produsului.
Conform art. 6 din lege, nu se consideră a fi lipsă de conformitate dacă în momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod
rezonabil, să nu cunoască această lipsă de conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are
originea în materialele furnizate de consumator.
Potrivit dispoziţiilor art. 8, orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă
a produselor va fi considerată echivalentă cu o lipsă a conformităţii produselor, dacă instalarea
face parte din contractul de vânzare a produselor şi produsele au fost instalate de vânzător sau pe
răspunderea sa. Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care produsul destinat a fi instalat de
consumator este instalat de acesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în
instrucţiunile de instalare.
După cum se specifică în art. 11, în cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul
de a solicita vânzătorului în primul rând repararea produsului sau are dreptul de a solicita
înlocuirea produsului, în fiecare caz fără plată, cu excepţia situaţiei în care măsura este imposibilă
sau disproporţionată. O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată, dacă ea impune
vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie, luându-
se în considerare: a) valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de
conformitate; b) importanţa lipsei de conformitate.
4. Sfera de aplicare a legii. Din unghiul domenialităţii, dispoziţiile Legii nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora sunt aplicabile oricăror bunuri mobile vândute
consumatorilor, inclusiv produselor executate la comandă (vânzării de bunuri mobile viitoare, conform
art. 4 din lege); sunt exceptate [conform art. 2, lit. b) şi art. 3 din lege]:
 imobilele vândute consumatorilor – neasimilate, potrivit legii, noţiunii de „produs”
 bunurile vândute în urma confiscărilor, în cadrul procedurii de executare silită sau pe
baza unui alt act emis de autorităţile judecătoreşti
 apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sau într-o cantitate fixă
 energia electrică
 produsele folosite vândute prin procedura licitaţiei publice, la care consumatorul are
posibilitatea să participe personal.â

Conformitatea produselor cu specificaţiile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare este

reglată prin dispoziţiile art. 5 şi urm. din lege, potrivit cărora vânzătorul este obligat să livreze
consumatorului produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare, considerându-se
a fi conforme produsele care:
(a) corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care
vânzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model;
(b) corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut
vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare;
(c) corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip;
(d) fiind de acelaşi tip, prezintă parametri de calitate şi performanţe normale, la care
consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile publice
privind caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul
acestuia, în special prin publicitate sau prin înscriere pe eticheta produsului. Rezoluţiunea contractului
nu poate fi solicitată dacă lipsa conformităţii este minoră (art. 14 din Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, modificată).

5. Din unghiul termenului de garanţie, garanţia legală de conformitate acoperă, conform art.
16 din lege, defectele/carenţele manifestate într-un interval de 2 ani, calculat de la data livrării
produsului. Legiuitorul a stabilit totodată şi un termen de decădere (din dreptul la acţiunea în justiţie în
reducerea corespunzătoare a preţului/în rezoluţiune), de două luni de la data constatării carenţei de
conformitate de către consumator.
În termen de 2 luni de la data constatării defectului (conform art. 17 din Legea nr. 449/2003
privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora), consumatorul trebuie să informeze
vânzătorul despre apariţia defectului, cerându-i antrenarea remediilor extraprocesuale prioritare
(repararea/înlocuirea produsului); dacă nu se adresează vânzătorului în termen de 2 luni, consumatorul
decade din dreptul la acţiunea în justiţie în reducerea corespunzătoare a preţului/în rezoluţiune (se
consideră că dispar dovezile relative la originea defectului).

6. Acordul european privind evaluarea conformităţii produselor este un acord stabilit între
Uniunea Europeană şi fiecare dintre ţările asociate, care prevede recunoaşterea reciprocă în fiecare
dintre ţările semnatare, a rezultatelor procedurilor de evaluare a conformităţii produselor desfăşurate
într-un stat – parte la acest acord. În dreptul român, evaluarea conformităţii produselor cade sub
incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, republicată în
temeiul dispoziţiilor Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în
relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor, lege care stabileşte cadrul unitar pentru elaborarea reglementărilor tehnice, evaluarea
conformităţii şi supravegherea pieţei pentru produsele introduse pe piaţă şi/sau utilizate în România.
Potrivit art. 2 din lege, produsele din domeniul reglementat se introduc pe piaţă, în vederea consumului,
numai dacă satisfac cerinţele esenţiale, dacă a fost evaluată conformitatea acestora conform procedurii
legale aplicabile şi dacă produsele sunt marcate potrivit prevederilor reglementărilor tehnice specifice
incidente în materie. Sunt exceptate de la aplicarea procedurii de evaluare reglementate de Legea nr.
608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, republicată, grupele de produse din categoria
tehnicii militare, armamentului şi a echipamentelor speciale care implică apărarea şi siguranţa naţională
(art. 3 din lege).

7. Concluzii
Garanţia legală de conformitate este imperativă, conform art. 19 din Legea nr. 449/2003
privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, modificată prin OG nr. 9/2016, putând
fi dublată de o garanţie contractuală de conformitate (convenită expres cu consumatorul),
obligatoriu mai avantajoasă pentru consumator decât cea legală (deja incidentă în mod imperativ);
conform art. 22 alin. (1) din lege, clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi
consumator înainte ca lipsa de conformitate să fie cunoscută de consumator şi comunicată
vânzătorului, care limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute
de legea specială fiind nule de drept. Nesocotirea caracterului imperativ al garanţiei legale de
conformitate a produselor (de pildă, impunerea de către vânzătorul unui produs nou a unui termen
de garanţie de doar 6 luni ori de 1 an de la data livrării bunului către consumator) constituie
contravenţie. Conformitatea produsului desemnează modul în care produsul vândut şi livrat
corespunde aşteptărilor legitime ale consumatorului (a), eventualelor dispoziţiile imperative ale
legii în materia normării procesului de producţie (b) sau specificaţiilor contractuale (c), atât din
punct de vedere material, relativ la identitatea produsului livrat cu cel convenit în contractul de
vânzare, la calitatea acestuia şi cantitatea livrată (I), cât şi din punct de vedere funcţional, relativ
la funcţiile, atributele, caracteristicile şi limitele tehnice iniţial convenite (II).
Aşteptările legitime ale cumpărătorului relative la conformitatea produsului pot fi incidente
inclusiv tacit, în cazul caracteristicilor tehnice ori calităţilor produsului care sunt tipice / uzuale.
În schimb, calităţile / funcţiile atipice ale unui produs trebuie să fie convenite expres în cuprinsul
 contractului (trebuie să facă obiectul unor stipulaţii contractuale exprese) pentru ca, ulterior,
absenţa acestora în privinţa produsului livrat să justifice o cerere a consumatorului de reparare a
carenţei de conformitate. Pentru produsele noi, funcţionează o garanţie legală de conformitate
pentru defectele apărute în cursul a 2 ani de la momentul livrării. Garanţia este reglementată de
Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, modificată prin
OG nr. 9/2016 şi nu poate fi înlăturată sau restrânsă prin clauze contractuale, chiar dacă au fost
acceptate de către consumator (sunt considerate clauze abuzive). În schimb, prin clauze exprese
poate fi oferită consumatorilor o garanţie contractuală mai avantajoasă decât cea legală; de
exemplu, stabilirea unui termen de garanţie de 3 / 5 ani.

 Bibliografie

Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,

colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 81-88 şi p. 243-249;
- Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 145-152,
Bibliografie facultativă: Pellier, J.-D., “Droit de la consommation”, Dalloz, 2016, p. 132-138;
- Verdure, Ch. (coord.), “Contrats et protection des consommateurs”, Editions Anthemis,
Bruxelles, 2016, p. 156-163.

Întrebări de verificare:
(1) Care sunt remediile aplicabile în situațiile în care produsele livrate nu corespund descrierii
făcute de vânzător ori nu au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care vânzătorul le-a prezentat
consumatorului ca mostră sau model?
(2) Ce drepturi revin consumatorului dacă produsele livrate nu corespund scopului specific
solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare?
(3) Care sunt acțiunile ce pot fi întreprinse în instanța de judecată dacă produsele livrate nu
corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip?

Capitolul 6
Siguranţa produselor și răspunderea producătorilor pentru
prejudiciile fizice și patrimoniale cauzate consumatorilor

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Capitolul alocat garanţiei de securitate a produselor îşi propune o prezentare a istoricului acestei noţiuni,
urmată de o prezentare a cauzelor exoneratoare de răspundere în dreptul român al consumului şi de o
analiză a noţiunii de “risc de dezvoltare”. De asemenea, va fi investigată posibilitatea consumatorului de
a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori al altui regim special
de răspundere. Prin parcurgerea capitolului, studentul va fi apt să disocieze în practică situaţiile în care
este aplicabilă reglementarea legală relativă la neexecutarea obligaţiei de securitate a produselor, de
cazurile în care nu aceasta este incidentă şi să motiveze o cerere de chemare în judecată relativă la
obligaţia legală de securitate a produselor.
 1. Noţiunea de „defect” al produsului. Prin produs cu defecte se înţelege produsul la
care modul de prezentare, utilizarea previzibilă şi data achiziţionării nu oferă siguranţă
consumatorilor, producând pagube acestora (Anexa C. Cons., pct. 30).
Absenţa informaţiilor privind riscurile rezultând din folosirea normală şi previzibilă a
produselor, în cuprinsul prospectului, cărţii tehnice, manualului de utilizare, informaţiilor de pe
etichetă / ambalajul produsului, reprezintă un defect al produsului pentru care poate fi antrenată
răspunderea producătorului / importatorului în spaţiul U.E., pentru prejudiciul fizic / patrimonial
cauzat consumatorilor produsului cu defecte. Pot fi identificate trei categorii de defecte
imputabile producătorilor:
a) defectele de manufacturare, datorate sincopelor nedorite din lanţul de producţie (erori
umane, defecţiuni ale instalaţiilor / utilajelor de producţie etc.);
b) defecte de concepere (modul în care a fost proiectat / conceput produsul presupune
riscuri ale consumului care depăşeşc nepermis demult beneficiile consumului respectivului
produs);
c) deficienţe de informare (absenţa informaţiilor privind riscurile rezultând din folosirea
normală şi previzibilă a produselor, în cuprinsul prospectului, cărţii tehnice, manualului de
utilizare, informaţiilor de pe etichetă / ambalajul produsului).
Potrivit art. 3 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte, cu modificările ulterioare, producătorul răspunde pentru
prejudiciul actual şi pentru cel viitor, cauzate de defectul produsului său.
Din cuprinsul art. 4 rezultă că răspunderea producătorului nu este limitată în situaţia în
care paguba este determinată, cumulativ, de defectul produsului şi de acţiunea sau omisiunea unei
terţe persoane. Această dispoziţie nu aduce atingere dreptului producătorului de a promova acţiuni
în justiţie împotriva terţului, în condiţiile legii.
În această materie operează regula răspunderii civile solidare, astfel încât, potrivit art. 10
din Legea nr. 240/2004, modificată prin Legea nr. 76/2012, dacă mai multe persoane sunt
răspunzătoare pentru pagubă, ele răspund solidar.
După cum se precizează în cuprinsul art. 6, pentru angajarea răspunderii civile a
producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului
de cauzalitate dintre defect şi pagubă. Conform dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 240/2004,
modificată prin Legea nr. 76/2012, orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de
răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută.

Tabel 1. RĂSPUNDEREA SPECIALĂ PENTRU PRODUSELE CU DEFECTE

– CAUZE EXONERATOARE DE RĂSPUNDERE

(a) Cauze de neimputabilitate a
prejudiciului
(b) Cauze de neimputabilitate a
defectului
(1) nu producătorul este cel care a pus bunul în circulaţie;
(2) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice
altă formă de distribuţie în scop economic.
(1) defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a
fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a
produsului din cauze neimputabile producătorului (situaţia include
fapta victimei / fapta unui terţ);
(2) paguba se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de
reglementările emise de autorităţile competente.

(3) riscul de dezvoltare

2. Persoane responsabile – Ierarhizarea răspunderii

I. Producătorul De regulă, ţinut răspunzător, întrucât (1) a controlat
procesul de producţie şi (2) pentru că obţinând profit din
activitatea de producţie, trebuie să îşi asume riscurile
 acestei activităţi
II. Importatorul naţional / în U.E. Dacă producătorul nu poate fi depistat
III. Distribuitorul Dacă nu comunică identitatea producătorului

3. Caracterele răspunderii
I. răspundere obiectivă = independentă de culpa producătorului;
II. răspundere extracontractuală = existenţa unui contract între producător şi consumator
este irelevantă

4. Tipuri de prejudiciu acoperit

I. prejudiciu fizic = decesul, vătămarea corporală / a sănătăţii consumatorului
II. prejudiciu moral = suferinţa psihică a victimei / familiei acesteia
III. prejudiciu economic / patrimonial (1) cheltuieli ocazionate de accident (ex. sitalizare,
tratament);
(2) distrugerea altui bun decât cel cu defect – CONDIŢII:
- valoare > 500 euro;
- uz personal (nu profesional) al bunului.

5. Tipuri de defect
I. Defect de manufacturare
II. Defect de concepere (design)
III. Deficienţe de informare
= defect datorat unei erori sau culpe apărute în lanţul de
producţie (eroare umană, defecţiuni ale instalaţiei
industriale / aparaturii ş.a.), în raport cu bunurile fabricate
în mod obişnuit conform intenţiei producătorului;
= mod defectuos / exagerat de riscant în raport cu
beneficiile, în care a fost conceput produsul respectiv;
= informare incompletă, neclară ori eronată a
consumatorului pe ambalajul produsului / cartea tehnică /
manualul de instrucţiuni / prospect / etichetă ş. a.

6. Balanţa „risc – utilitate”

= un produs poate fi considerat defectuos şi atunci când beneficiile consumului sunt depăşite de
riscurile mult prea mari la care se supune consumatorul. EXCEPŢIE: produsele medicamentoase
care reprezintă unicul tratament pentru o boală gravă.

7. Termene de prescripţie şi de decădere din dreptul la acţiune

I. Termen legal de garanţie de
securitate
II. Termen de prescripţie
10 ani de la data punerii în circulaţie a produsului
(după această dată, producătorul nu mai poate fi tras
la răspundere, considerându-se că intervine uzura
fizică / morală a bunului.
3 ani de la data întrunirii condiţiilor (se calculează în
interiorul termenului de 10 ani).

Potrivit Directivei nr. 85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorilor, un
produs este defectuos atunci când nu oferă securitatea la care consumatorul se poate aştepta în mod
legitim, definiţie reluată în linii mari de legiuitorul nostru în textul art. 2 (1) din Legea nr. 240/2004.
Responsabilitatea pentru produsele defectuoase este supusă unei duble condiţii temporale:
(i) pe de o parte, aceasta se stinge la scurgerea unui termen de 10 ani de la data punerii
produsului în circulaţie (art. 11 din Lege);
(ii) pe de altă parte, acţiunea în reparaţie se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care
victima a luat sau ar fi putut lua la cunoştinţă despre existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii
producătorului (art. 11 din Lege).
 Cauzele exoneratoare de răspundere a producătorilor au fost expres şi limitativ arătate în
textul art. 7 (1) lit. a) – d) şi f) din Legea nr. 240/2004:
 nu producătorul este cel care a pus bunul în circulaţie (art. 7 (1) lit. a) din Lege). Noţiunea
„punerii în circulaţie” a unui produs trimite la desesizarea voluntară de bun, ceea ce înseamnă
că, ori de câte ori intrarea în posesia produsului a avut loc fără consimţământul fabricantului,
ultimul va fi exonerat de răspundere. Ipoteze ale ivirii acestui caz în practică pot fi, de pildă:
cazul prejudicierii unui angajat al producătorului, de către un produs defectuos, mai înaintea
punerii lui în circulaţie; cazul în care paguba intervine în contextul în care, odată depistat viciul,
fabricantul a încredinţat bunurile unei societăţi specializate, pentru a fi distruse, iar aceasta le
pune în circulaţie fără ştirea sa etc.

 produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie
în scop economic (art. 7 (1) lit. c) din Lege). Prevederea legală vizează, de exemplu, cazul
bunurilor destinate exclusiv procedurilor experimentale, dar nu şi pe cel al eşantioanelor gratuite
oferite pentru atragerea, fidelizarea ori recompensarea clientelei.

 defectul nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior
punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile producătorului (art. 7 (1) lit. b) din
Lege). Situaţii practice de intervenţie a acestui caz de nerăspundere pot fi, de exemplu, cele în
care defectul apărut este rezultatul greşitei manipulări sau transportări a bunului, de către
distribuitor sau transportator.

 paguba se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglementările emise de

autorităţile competente (art. 7 (1) lit. d) din Lege). Această cauză de nerăspundere are, totuşi,
un teren de aplicare extrem de strict. În următorul sens: nu este suficient ca produsul să fi fost
fabricat cu respectarea normelor legale imperative existente ori să fi făcut obiectul unei
autorizaţii administrative. Este, în acelaşi timp, necesar ca producătorul să fi monitorizat (în cei
zece ani de la punerea bunului în circulaţie la care face trimitere textul art. 11) evoluţia bunului
pe piaţă şi apariţia posibilelor defecte. Supravegherea trebuie urmată de retragerea bunului de pe
piaţă, odată intervenite în practică efectele nocive ale produsului şi de avizarea prin mass-media
a consumatorilor asupra riscurilor atrase de achiziţionarea produsului compromis.

 Riscul de dezvoltare. Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele generate de produsele cu defecte, atunci când face vorbire despre împrejurările
speciale în care producătorul este exonerat de răspundere, enumeră la lit. e) şi cazul în care
„nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a
produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză”. „Riscul de dezvoltare” poate fi invocat
de către producător, pentru a fi exonerat de răspundere, în situaţiile în care defectul unui produs,
existent la momentul punerii acestuia în circulaţie, a fost imposibil de detectat de către
producător, datorită nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice din acel moment. Aprecierea
existenţei riscului de dezvoltare se fondează pe criteriul stadiului atins de cunoştinţele ştiinţifice
şi tehnice de la momentul punerii bunului în circulaţie.

Conform dispoziţiilor art. 14 C. cons., consumatorii trebuie să primească toate informaţiile

necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor.
După cum se menţionează în art. 15 C.cons., în cazul în care operatorii economici iau
cunoştinţă, la o dată ulterioară punerii pe piaţă a produselor comercializate, despre existenţa unor
pericole care, la momentul punerii pe piaţă nu puteau fi cunoscute, trebuie să anunţe, fără
întârziere, autorităţile competente şi să facă aceste informaţii publice.
De asemenea, conform art. 16 C.cons., în cazul produselor identificate sau identificabile cu
defecte, producătorii şi / sau distribuitorii au obligaţia de a le retrage de pe piaţă, de a le înlocui
sau de a le repara, iar în situaţia în care aceste măsuri nu pot fi făcute într-o perioadă rezonabilă
 de timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator şi fără niciun inconvenient
semnificativ pentru consumator, consumatorul trebuie să fie compensat în mod corespunzător.

8. Sistemul RAPEX acoperă produsele, aşa cum sunt definite la art. 2 lit. a) din lege,
care prezintă un risc grav pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor. Produsele farmaceutice
prevăzute în directivele 75/319/EEC şi 81/851/EEC sunt excluse din aria de aplicabilitate a
RAPEX. DE observat că RAPEX vizează, în principal, realizarea unui schimb rapid de informaţii
la apariţia unui risc grav. Liniile directoare prevăzute la pct. 10 definesc criterii precise pentru a
identifica riscurile grave. Punctul naţional de contact care face notificarea în baza art. 17 din lege
trebuie să ofere toate informaţiile disponibile. În special, conform dispoziţiilor legale, notificarea
conţine informaţiile menţionate în liniile directoare prevăzute la pct. 10 şi cel puţin:
a) date care permit o identificare precisă a produsului;
b) o descriere completă a riscului prezentat de produsul respectiv, conţinând o sinteză a
rezultatelor oricărui test sau oricărei analize şi a concluziilor lor, care permit evaluarea riscului;
c) natura şi durata măsurilor luate sau a acţiunilor întreprinse ori, după caz, a măsurilor sau
acţiunilor dispuse de autorităţile naţionale competente,
d) informaţiile privind lanţurile de comercializare şi distribuţia produsului, în particular privind
ţările destinatare.

9. Concluzii
După cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 240/2004, modificată prin Legea nr. 76/2012:
(1) un produs este defectuos atunci când nu oferă securitatea la care consumatorul se poate
aştepta în mod legitim;
(2) răspunderea pentru produse este o formă obiectivă de răspundere, detaşată total de
elementul culpei producătorului şi independentă de orice element subiectiv ţinând de starea de conştiinţă
a producătorului; aceasta înseamnă că garanţia de securitate a produselor va funcţiona chiar şi atunci
când nu se probează culpa producătorului;
(3) riscul de dezvoltare exonerează producătorul de responsabilitate şi descrie situaţiile în
care nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice de la momentul punerii produsului în circulaţie nu i-au
permis producătorului depistarea defectului;
(4) obligaţia producătorului de urmărire (supraveghere) a produselor pe piaţă implică luarea
unor măsuri de prevenţie a viitoarelor pagube, în prezenţa unui defect descoperit în interiorul termenului
de 10 ani în care se stinge obligaţia fabricantului de garanţie a securităţii produselor, potrivit. art. 11 din
Legea nr. 240/2004;
(5) obligaţia de retragere a bunurilor defectuoase de pe piaţă este dublată de o obligaţie de
informare a consumatorilor asupra periculozităţii depistate a produsului, astfel încât acestora să li se dea
şansa de a evita achiziţionarea sa în viitor;
(6) conform dispoziţiilor legale, notificarea în sistemul RAPEX conţine informaţii
privind: (a) date care permit o identificare precisă a produsului; (b) o descriere completă a riscului
prezentat de produsul respectiv, conţinând o sinteză a rezultatelor oricărui test sau oricărei analize
şi a concluziilor lor, care permit evaluarea riscului; (c) natura şi durata măsurilor luate sau a
acţiunilor întreprinse ori, după caz, a măsurilor sau acţiunilor dispuse de autorităţile naţionale
competente; (d) informaţiile privind lanţurile de comercializare şi distribuţia produsului.

 Bibliografie
Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,
colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 224-228;
- V. Terzea, Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 119-128;

Bibliografie facultativă:
- G. Raymond, „Droit de la consommation”, LexisNexis, Paris, 2017, p. 144-157;
- D. Bazin-Beust, „L’essentiel du droit de la consommation”, Gualino, Paris, 2017, p. 38-46.

Întrebări de verificare:
(1) Care sunt criteriile de aplicare a exonerării în baya riscului de dezvoltare?
(2) Ce se înțelege prin defect de concepere a produsului?
(3) La ce se referă obligația producătorilor de retragere de pe piață a produselor semnalate ca
prezentând un risc potențial pentru consum?
(4) Ce informații minimale conține notificarea în sistemul RAPEX?
(5) Care sunt motivele de exonerare a producătorului fondate pe absența raportului de
cauzalitate?

Capitolul 7
Contractele online, contractele încheiate în spațiul virtual
și în afara spaţiilor comerciale

Obiective şi competenţe dezvoltate

Capitolul tratează problematica formării, denunţării unilaterale şi a efectelor contractelor

încheiate de consumator în afara spaţiilor comerciale şi la distanţă, în cadrul unui sistem de vânzare
organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte de / pentru încheierea acestui
contract, una sau mai multe tehnici IT de comunicare la distanţă. Prin parcurgerea capitolului, studentul
va înţelege mecanismul tehnico-juridic al dreptului legal de retractare a consimţământului şi va putea
rezolva corespunzător cazurile practice privind drepturile consumatorilor în vânzările online, respectiv
în vânzările în afara spaţiilor comerciale.
 1. Prin contract în afara spaţiilor comerciale se înţelege contractul încheiat cu consumatorii în
exteriorul spaţiului obişnuit de desfăşurare a unuia sau a mai multor exerciţii comerciale (pct. 45 din
Anexa C.cons.), într-una din următoarele situaţii:
(a) în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara spaţiilor sale comerciale;
(b) în timpul unei prezentări comerciale organizată fără solicitarea expresă a consumatorului, la
locuinţa unui consumator sau la locul de muncă al consumatorului/în locul în care acesta se găseşte,
chiar temporar, pentru motive de lucru, studiu sau tratament;
(c) în orice alte locuri publice sau destinate publicului, în care comerciantul prezintă o ofertă
pentru produsele sau serviciile pe care le furnizează, în vederea acceptării acesteia de către consumator
Conform art. 2, pct. 8 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, sintagma
“contract în afara spaţiilor comerciale” desemnează orice contract dintre un profesionist şi un
consumator, într-una din următoarele situaţii:
i) încheiat în prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, într-un loc care
nu este spaţiul comercial al profesionistului;
ii) încheiat ca urmare a unei oferte din partea consumatorului în aceleaşi circumstanţe ca cele
menţionate la lit. i);
iii) încheiat în spaţiile comerciale ale profesionistului sau prin orice mijloace de comunicare
la distanţă, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod personal şi individual, într-un loc
care nu este spaţiul comercial al profesionistului, în prezenţa fizică simultană a acestuia şi a
consumatorului.
După cum rezultă din cuprinsul art. 2, pct. 14 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor, prin „garanţie comercială” este desemnat orice angajament juridic din partea
profesionistului sau a unui producător (denumit în continuare garantul) faţă de consumator, în
plus faţă de obligaţiile legale prevăzute la art. 5-14 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea
produselor şi garanţiile asociate acestora, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
referitoare la garanţia legală de conformitate, de a rambursa preţul plătit sau de a înlocui, a repara
sau a întreţine produsele în orice mod, în cazul în care acestea nu corespund specificaţiilor sau
oricărei altei cerinţe din declaraţia privind garanţia sau din publicitatea relevantă disponibilă în
momentul sau înaintea încheierii contractului, cerinţă care nu este legată de conformitate.
Potrivit art. 2, pct. 15 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, „contractul
auxiliar” este contractul prin care consumatorul obţine produsele sau serviciile care fac obiectul
unui contract la distanţă sau al unui contract în afara spaţiilor comerciale, iar aceste produse sau
servicii sunt livrate, respectiv prestate de profesionist sau de o parte terţă, pe baza unui acord între
partea terţă respectivă şi profesionist.

2. Dreptul consumatorului de retragere din contract

Conform art. 9 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, consumatorul
beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr-un contract la distanţă sau dintr-un contract
în afara spaţiilor comerciale, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere şi fără a suporta alte
costuri decât cele prevăzute la art. 13 şi la art. 14. Perioada de retragere menţionată la alin. (1) expiră în
termen de 14 zile de la:
a) data încheierii contractului, în cazul contractelor de prestări de servicii;
b) ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de
consumator, intră în posesia fizică a produselor, în cazul contractelor de vânzare, sau:
(i) în cazul în care consumatorul comandă printr-o singură comandă produse multiple
care vor fi livrate separat, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi
care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a ultimului produs;

(ii) în cazul livrării unui produs care constă din mai multe loturi sau piese, ziua în care
consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră
în posesia fizică a ultimului produs sau a ultimei piese;
 (iii) în cazul contractelor pentru livrarea periodică de produse pe o perioadă de timp
determinată, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este
indicată de consumator, intră în posesia fizică a primului produs;

Înainte de expirarea perioadei de retragere, consumatorul informează profesionistul cu

privire la decizia sa de retragere din contract. În acest scop, consumatorul poate alege una dintre
următoarele variante:
a) de a folosi modelul de formular de retragere prevăzut în partea B din anexă;
b) de a face orice altă declaraţie neechivocă în care îşi exprimă decizia de retragere din contract.

Conform art. 10 din OUG 34/2014 (Omisiunea informaţiilor privind dreptul de retragere), în
cazul în care profesionistul nu a transmis consumatorului informaţiile privind dreptul de retragere
conform art. 6 alin. (1) lit. h), perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârşitul perioadei
iniţiale de retragere de 14 zile.
În cazul în care profesionistul a transmis consumatorului informaţiile prevăzute la alin. (1) art.
10, în termen de 12 luni de la data menţionată la art. 9 alin. (2), perioada de retragere expiră în 14
zile de la data la care consumatorul primeşte informaţiile respective.

3. Anumite contracte la distanţă NU pot fi denunţate de către consumator, cu excepţia

cazurilor în care părţile au convenit existenţa dreptului de retractare a consimţământului
consumatorului, printr-o clauză expresă în acest sens:
o contracte de furnizare de servicii a căror execuţie a început, cu acordul
consumatorului, înaintea expirării termenului de 10 zile lucrătoare prevăzut de
art. 7 alin. (1) pentru retractarea consimţământului consumatorului;
o contracte de furnizare de produse sau servicii al căror preţ depinde de
fluctuaţiile cursurilor pieţei financiare care nu pot fi controlate de comerciant;
o contracte de furnizare a unor produse executate după specificaţiile
consumatorului sau a unor produse distinct personalizate, precum şi a acelora
care, prin natura lor, nu pot fi returnate sau care se pot degrada ori deteriora
rapid;
o contracte de furnizare a înregistrărilor audio, video sau a programelor
informatice, în cazul în care au fost desigilate de către consumator;
o contracte de furnizare a ziarelor, periodicelor, altor publicaţii;
o contracte de servicii de pariuri sau loterii.

Conform dispoziţiilor art. 16 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, există
anumite exceptări de la dreptul de retragere. După cum s-a specificat în paragrafele precedente, sunt
exceptate de la dreptul de retragere prevăzut la art. 9-15 în ceea ce priveşte contractele la distanţă şi
contractele în afara spaţiilor comerciale următoarele:
a) contractele de prestări de servicii, după prestarea completă a serviciilor, dacă executarea a
început cu acordul prealabil expres al consumatorului şi după ce acesta a confirmat că a luat cunoştinţă
de faptul că îşi va pierde dreptul la retragere după executarea completă a contractului de către
profesionist;
b) furnizarea de produse sau servicii al căror preţ depinde de fluctuaţiile de pe piaţa
financiară pe care profesionistul nu le poate controla şi care pot avea loc pe parcursul perioadei de
retragere;
c) furnizarea de produse confecţionate după specificaţiile prezentate de consumator sau
personalizate;
d) furnizarea de produse care sunt susceptibile a se deteriora sau a expira rapid;
 e) furnizarea de produse sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecţie a sănătăţii
sau din motive de igienă şi care au fost desigilate de consumator;
f) furnizarea de produse care sunt, după livrare, potrivit naturii acestora, inseparabil
amestecate cu alte elemente;
g) furnizarea de băuturi alcoolice al căror preţ a fost convenit în momentul încheierii
contractului de vânzare, a căror livrare nu poate fi efectuată înainte de 30 de zile şi a căror valoare reală
depinde de fluctuaţiile de pe piaţă pe care profesionistul nu le poate controla;
h) contractele în cazul cărora consumatorul a solicitat în mod special profesionistului să se
deplaseze la domiciliul său pentru a efectua lucrări urgente de reparaţie sau de întreţinere (mentenanţă);
i) furnizarea de înregistrări audio sau video sigilate sau de programe informatice sigilate care
au fost desigilate după livrare;
j) furnizarea de ziare, periodice şi reviste, cu excepţia contractelor de abonament pentru
furnizarea de astfel de publicaţii;
k) contractele încheiate în cadrul unei licitaţii;
l) prestarea de servicii de cazare, pentru alt scop decât cel rezidenţial, transport de mărfuri,
închiriere de maşini, catering sau serviciile privind activităţile de agrement, în cazul în care contractu
prevede o dată sau o perioadă de executare specifică;
m) furnizarea de conţinut digital care nu este livrat pe un suport material, dacă prestarea a
început cu acordul prealabil expres al consumatorului şi după ce acesta a confirmat că a luat cunoştinţă
de faptul că îşi va pierde dreptul la retragere.

4. Cerinţe în materie de informare precontractuală. Conform art. 4 din O.U.G. 34/2014

privind drepturile consumatorilor, înainte ca un contract să producă efecte obligatorii asupra
consumatorului, profesionistul trebuie să îi furnizeze consumatorului următoarele informaţii în mod
vizibil, lizibil şi uşor de înţeles, în cazul în care respectivele informaţii nu reies în mod evident din
context:
a) principalele caracteristici ale produselor sau serviciilor, având în vedere mediul de
comunicare, precum şi produsele sau serviciile în cauză;
b) identitatea profesionistului, incluzând denumirea sa, adresa la care profesionistul este
stabilit, precum şi, în cazul în care există, numărul de telefon, numărul de fax şi adresa de poştă
electronică ale acestuia la care poate fi efectiv contactat etc.
c) preţul total al produselor sau serviciilor cu toate taxele incluse sau, în cazul în care preţul
nu poate fi calculat în avans în mod rezonabil dată fiind natura produselor sau a serviciilor, modalitatea
de calcul al preţului şi, după caz, toate costurile suplimentare de transport, de livrare sau taxele poştale;
d) modalităţile de plată, livrare şi executare, data până la care profesionistul se angajează să
livreze produsele sau să presteze serviciile;
e) în plus faţă de o menţiune a existenţei unei garanţii legale de conformitate pentru produse,
existenţa şi condiţiile privind serviciile postvânzare şi garanţiile comerciale existente;
f) durata de valabilitate a contractului sau, pentru un contract pe durată nedeterminată ori un
contract care urmează să fie prelungit în mod automat, condiţiile de încetare a contractului şi penalităţile
aplicabile;
g) aplicarea unor măsuri tehnice de protecţie pentru conţinutul digital;
h) despăgubirile aplicabile şi procedura de acordare a acestora în cazul nerespectării
nivelurilor de calitate convenite şi a celorlalte clauze contractuale;
i) opţiunea consumatorului de a se include sau de a nu se include datele sale cu caracter
personal în baze de date în conformitate cu prevederile Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu
caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu modificările şi
completările ulterioare.
Potrivit art. 5 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, sarcina probei în ceea
ce priveşte îndeplinirea cerinţelor în materie de informare precontractuală revine profesionistului.
 5. Condiţii de formă pentru contractele în afara spaţiilor comerciale
Conform art. 7 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, în cazul contractelor în afara
spaţiilor comerciale, profesionistul va transmite informaţiile prevăzute în art. 6, alin. (1) consumatorului
pe suport hârtie sau, în cazul în care consumatorul este de acord, pe un alt suport durabil. Aceste
informaţii vor fi lizibile şi redactate într-un limbaj simplu şi inteligibil. Potrivit alin. (2), profesionistul
are obligaţia de a furniza consumatorului un exemplar original al contractului semnat sau confirmarea
contractului pe suport hârtie sau, dacă consumatorul este de acord, pe un alt suport durabil.
Dacă un contract la distanţă care urmează să fie încheiat prin mijloace electronice obligă
consumatorul să plătească, profesionistul va aduce la cunoştinţa consumatorului de o manieră clară şi
vizibilă, în mod direct, înainte ca acesta să plaseze comanda, informaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit.
a), e), o) şi p). De asemenea, site-urile comerciale vor indica clar şi lizibil, cel mai târziu la începutul
procesului de formulare a comenzii, dacă se aplică vreo restricţie în ceea ce priveşte livrarea şi care sunt
mijloacele de plată acceptate. În cazul în care urmează să se încheie un contract la distanţă prin
intermediul telefonului, profesionistul trebuie să confirme oferta consumatorului, al cărui angajament
începe doar după ce acesta a semnat oferta sau după ce şi-a trimis consimţământul scris. Aceste
confirmări trebuie făcute pe un suport durabil (art. 8, par. 6).

6. Omisiunea informaţiilor privind dreptul de retragere. Conform dispoziţiilor art. 10 din

O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, în cazul în care profesionistul nu a transmis
consumatorului informaţiile privind dreptul de retragere conform art. 6 alin. (1) lit. h), perioada de
retragere expiră la 12 luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de retragere de 14 zile. În cazul în care
profesionistul a transmis consumatorului informaţiile prevăzute de lege în termen de 12 luni de la data
menţionată la art. 9 alin. (2), perioada de retragere expiră în 14 zile de la data la care consumatorul
primeşte informaţiile respective.

7. Obligaţiile care revin profesionistului în cazul retragerii consumatorului. Conform

art. 13 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor, profesionistul va rambursa toate sumele
pe care le-a primit drept plată din partea consumatorului, inclusiv, după caz, costurile livrării, fără
întârziere nejustificată şi, în orice caz, nu mai târziu de 14 zile de la data la care este informat de decizia
de retragere din contract a consumatorului în conformitate cu art. 11. Profesionistul are obligaţia de a
rambursa sumele menţionate la alin. (1) folosind aceleaşi modalităţi de plată ca şi cele folosite de
consumator pentru tranzacţia iniţială, cu excepţia cazului în care consumatorul a fost de acord cu o altă
modalitate de plată şi cu condiţia de a nu cădea în sarcina consumatorului plata de comisioane în urma
rambursării. În schimb, profesionistul nu este obligat să ramburseze costurile suplimentare în cazul în
care consumatorul a ales în mod explicit un alt tip de livrare decât livrarea standard oferită de
profesionist.
Cu excepţia cazului în care profesionistul s-a oferit să recupereze el însuşi produsele, în
cazul contractelor de vânzare, profesionistul poate amâna rambursarea până la data recepţionării
produselor care au făcut obiectul vânzării sau până la momentul primirii unei dovezi din partea
consumatorului conform căreia acesta a trimis produsele către profesionist, luându-se în considerare
data cea mai apropiată.

8. Obligaţiile consumatorului în cazul retragerii. Potrivit dispoziţiilor art. 14 din O.U.G.

34/2014 privind drepturile consumatorilor, cu excepţia cazului în care profesionistul s-a oferit să
recupereze el însuşi produsele, consumatorul returnează produsele sau le înmânează profesionistului sau
unei persoane autorizate de profesionist să recepţioneze produsele, fără întârziere nejustificată şi în
decurs de cel mult 14 zile de la data la care acesta a comunicat profesionistului decizia sa de retragere
din contract în conformitate cu art. 11. Termenul este respectat dacă produsele sunt expediate înapoi de
consumator înainte de expirarea perioadei de 14 zile.
În caz de denunţare unilaterală a contractului & exercitare a dreptului de retragere,
consumatorul va suporta doar costurile directe legate de returnarea produselor, cu excepţia cazului în
care profesionistul acceptă să suporte acele costuri sau în care profesionistul nu a informat consumatorul
că aceste costuri trebuie suportate de consumator. În cazul contractelor în afara spaţiilor comerciale, în
cazul cărora produsele au fost livrate la domiciliul consumatorului la momentul încheierii contractului
profesionistul preia produsele pe cheltuiala sa dacă produsele, prin natura lor, nu pot fi returnate în mod
normal prin poştă.
Potrivit art. 14, alin. 3, consumatorul este responsabil doar în ceea ce priveşte diminuarea
valorii produselor rezultată din manipularea acestora, diferit de ceea ce este necesar pentru determinarea
naturii, caracteristicilor şi funcţionării produselor. Diminuarea valorii produselor nu trebuie să fie
descurajantă pentru consumator în a-şi exercita dreptul de retragere. Indiferent de situaţie, consumatorul
nu este responsabil pentru diminuarea valorii produselor în cazul în care profesionistul a omis să îl
informeze cu privire la dreptul de retragere în conformitate cu art. 6 alin. (1) lit. h). Profesionistul
trebuie să poată face dovada diminuării valorii produselor care rezultă diferit de ceea ce este necesar
pentru determinarea naturii, caracteristicilor şi funcţionării produselor.

9. Transferarea către consumator a riscului pierderii / distrugerii produselor. Conform

art. 20 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor În cazul contractelor în care profesionistul
livrează produsele către consumator, riscul de pierdere sau de deteriorare a produselor este transferat
consumatorului în momentul în care acesta sau o parte terţă desemnată de acesta, alta decât
transportatorul, intră în posesia fizică a produselor. Cu toate acestea, riscul este transferat
consumatorului în momentul livrării produselor către transportator, dacă transportatorul a fost însărcinat
de către consumator să transporte produsele, iar această opţiune nu a fost oferită de către profesionist,
fără a aduce atingere drepturilor consumatorului faţă de transportator.

10. Vânzarea nesolicitată. Art. 23 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor
prevede că respectivul consumator este scutit de obligaţia de plată în caz de furnizare nesolicitată de
produse, apă, gaze naturale, electricitate, energie termică sau conţinut digital sau în caz de prestare
nesolicitată de servicii interzise prin art. 4 alin. (4) şi prin anexa nr. 1 – Practici comerciale agresive,
punctul 6, din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor comerciale incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind
protecţia consumatorilor, cu modificările ulterioare. În asemenea cazuri, absenţa unui răspuns din partea
consumatorului în urma unei astfel de furnizări sau prestări nesolicitate nu reprezintă un consimţământ
valabil exprimat.

11. Caracterul imperativ al dispoziţiilor legale. Potrivit art. 25 din O.U.G. 34/2014 privind
drepturile consumatorilor, dacă legea aplicabilă contractului este cea a unui stat membru al U.E.,
consumatorii nu pot renunţa la drepturile care le sunt conferite prin lege. Orice clauză contractuală prin
care se renunţă sau se restrâng în mod direct sau indirect drepturile prevăzute de prezenta ordonanţă de
urgenţă nu este obligatorie pentru consumator, fiind considerată a fi clauză abuzivă ale cărei efecte nu
sunt obligatorii pentru consumator.

12. Concluzii
Contractele încheiate de consumatori în afara spaţiilor comerciale pot fi denunţate în mod
unilateral de consumatori în termen de 14 zile (restituirea produsului şi recuperarea preţului urmând să
aibă loc în termen de max. 14 zile de la recepţia declaraţiei consumatorului de renunţare). Similar, un
contract încheiat la distanţă (pe bază de catalog, internet ş.a.) poate fi poate fi denunţat unilateral de
consumator în acelaşi termen de 14 zile (pentru restituirea produsului şi recuperarea preţului). Dreptul
potestativ de retractare se exercită în mod discreţionar, fără a fi obligatorie motivarea deciziei
consumatorului de returnare a produsului. Clauzele care ar tinde la suprimarea unor drepturi (precum cel
de retractare a consimţământului consumatorului) reprezintă clauze abuzive lipsite de eficacitate
juridică.

 Bibliografie
Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,
colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 74-80 şi p. 190-200;
 - Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 98-116.

Bibliografie facultativă: Bazin-Beust, D., „L’essentiel du droit de la consommation”, Ed. Gualino,

Paris, 2017, p. 59-66;
- Picod, F., “Jurisprudence de la CJUE 2016. Decisions et commentaries”, Bruylant, Bruxelles, 2017,
p. 84-97.

Întrebări de verificare:
(1) Care sunt cerinţe în materie de informare precontractuală specifice contractelor încheiate în
mediul virtual de către consumatori?
(2) La ce se referă dreptul consumatorilor de denunțare unilaterală a contractelor online în
termen de 14 zile de la momentul livrării produselor?
(3) La ce se referă caracterul imperativ al dispoyițiilor legale în materia retractării
consimțământului consumatorului?
(4) Ce se înțelege prin caracterul de drept potestativ al dreptului consumatorului de retragere din
contractele online?

Capitolul 8
Drepturile pasagerilor și executarea contractelor
de servicii turistice

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Cursul alocat contractelor de de servicii turistice tratează aceste contracte
atât din unghiul obligaţiei precontractuale şi postcontractuale de
informare a consumatorului (i), cât şi din cel al formalismului informativ
(ii), dreptului legal de retractare a consimţământului (iii), condiţiilor de
liceitate a publicităţii şi al celor relative la forţa contractuală a anumitor
documente publicitare (iv), la răspunderea civilă a agenţiei de turism şi la
obligaţia de asistenţă a consumatorului aflat în dificultate (v), având ca
obiective familiarizarea studentului cu aplicaţiile practice ale acestor
principii. Prin parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să identifice
elementele specifice răspunderii civile pentru executarea contractelor de
servicii turistice şi să diferenţieze diferitele modalităţi de exercitare a
dreptului consumatorului de denunţare unilaterală a contractelor de
servicii turistice, respectiv să identifice soluţii juridice adecvate în ceea ce
priveşte executarea obligaţiilor specifice acestor contracte.

1. Introducere
Contractele de comercializare a pachetelor de servicii turistice beneficiază de o reglementare
legală detaliată a formării şi a efectelor juridice, atât din unghiul obligaţiei precontractuale şi
postcontractuale de informare a consumatorului (i), cât şi din cel al formalismului informativ (ii),
dreptului legal de retractare a consimţământului (iii), condiţiilor de liceitate a publicităţii şi al celor
relative la forţa contractuală a anumitor documente publicitare (iv), la răspunderea civilă a agenţiei de
turism şi la obligaţia de asistenţă a consumatorului aflat în dificultate (v) ş.a.
2. Obligaţia precontractuală de informare
În materia formării contractelor de comercializare a pachetului de servicii turistice, este
incidentă, în sarcina profesionistului, o obligaţie de informare precontractuală de origine legală (art. 6-
10 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice,
modificată), al cărei conţinut special este trasat prin lege, în scopul asigurării unui consimţământ avizat
al consumatorului. Conform art. 6 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a
pachetelor de servicii turistice, modificată, „orice informaţii privind pachetul de servicii turistice, preţul
acestuia şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de detailist
consumatorului, trebuie să conţină indicaţii corecte şi clare, care să nu permită interpretări echivoce ale
acestora”. Informarea clientului asupra aspectelor esenţiale enumerate expres de lege nu poate avea loc
verbal, ci numai în scris, pentru a asigura existenţa unui consimţământ al consumatorului dat în
cunoştinţă de cauză, astfel încât agenţiei de turism nu îi este permisă proba cu martori în privinţa
executării obligaţiei legale de informare precontractuală; potrivit art. 7 din O.G. nr. 107/1999 privind
activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată, agenţia de turism are obligaţia
să furnizeze turiştilor, în scris, în vederea încheierii contractului, informaţii referitoare la:

o localitatea de destinaţie; ruta de parcurs;

o mijlocul/mijloacele de transport utilizat/utilizate, caracteristicile şi categoria
acestuia/acestora;
o tipul unităţilor de cazare, adresele şi categoriile de clasificare a acestora;
o serviciile de masă oferite şi categoria de clasificare a unităţilor de alimentaţie;
o durata programului, cu indicarea datei sosirii şi a plecării;
o informaţii generale privind regimul paşapoartelor şi al vizelor, precum şi al asigurărilor
de sănătate necesare pentru călătorie şi sejur;
o cuantumul avansului, dacă este cazul, precum şi termenul pentru achitarea restului de
plată;
o numărul minim de persoane necesar pentru realizarea programului şi termenul limită
pentru informarea turistului, în caz de anulare a călătoriei turistice;
o posibilităţi de încheiere a unor asigurări facultative pentru asistenţă în caz de boală,
accidente şi altele asemenea situaţii;
o durata valabilităţii ofertei.

3. Publicitatea pachetelor de servicii turistice este şi ea supusă unor rigori legale suplimentare,
relative îndeosebi la conţinutul informaţional al mesajelor publicitare (i) şi la forţa contractuală, în
anumite condiţii, a acestora (ii). În principiu, documentele publicitare în forma pliantelor, cataloagelor
ş.a. remise consumatorilor în mod direct de către o agenţie de turism au forţă contractuală, făcând parte
integrantă din contractul de comercializare a pachetului de servicii turistice, în mod automat şi în pofida
unor clauze de sens contrar indicate de către furnizorul de servicii turistice, astfel încât respectarea
conţinutului lor este obligatorie pentru agenţia de turism în cauză, a cărei răspundere contractuală în caz
de neexecutare a obligaţiilor astfel asumate va putea fi antrenată de către consumator.
Astfel, conform art. 8 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor
de servicii turistice, modificată, „informaţiile conţinute de materialele publicitare turistice angajează
organizatorul sau detailistul de călătorii turistice”, fiind exceptate cazurile în care
(a) eventualele modificări au fost comunicate în mod clar consumatorului înaintea încheierii
contractului (ceea ce exclude integrarea acestora în textul ofertei);
(b) modificările au fost efectuate cu acordul consumatorului, posterior încheierii contractului
(ceea ce implică fie un mutuus dissenssus, fie o novaţie a obligaţiilor prin schimbare de obiect).

4. Momentul formării contractului de comercializare a pachetului de servicii turistice, potrivit

art. 11, alin. (2) din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii
turistice, modificată, cel al primirii de către consumator a confirmării scrise a rezervării, transmisă de
către organizatorul călătoriei/detailist (sistemul recepţiei confirmării); conform textului legal citat,
confirmarea rezervării locului trebuie expediată consumatorului de către agenţia de turism într-un
termen de cel mult 60 de zile calendaristice de la data semnării bonului de comandă. Din textul legal
citat rezultă că formarea acestor specii de a. are loc în mod progresiv (iar nu uno ictu, prin simpla
întâlnire a ofertei cu acceptarea), prin parcurgerea a 4 etape distincte, necesare în mod cumulat pentru
definitivarea genezei contractului:
I. emiterea ofertei de către furnizorul serviciilor turistice (aflat, în practică, la fel ca orice
comerciant, în stare de ofertă permanentă);
II. acceptarea ofertei de către consumator (pentru validitatea căreia nu sunt solicitate formalităţi
suplimentare, astfel încât poate fi şi verbală);
III. rezervarea călătoriei/locului;
IV. confirmarea în scris a rezervării de către agenţia de turism (expediată în cel mult 60 de zile
de la încheierea etapei III), momentul formării depline a contractului fiind cel al recepţiei confirmării
rezervării de către consumator. După cum a reţinut legiuitorul în mod expres în cuprinsul art. 11, alin.
(3) din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice,
modificată, dacă parcurgerea celei de a patra etape nu are loc, agenţia de turism neconfirmând
rezervarea în termenul de 60 de zile calendaristice de la semnarea bonului de comandă, respectiv în
cazul în care conţinutul bonului de comandă diferă de conţinutul conformării călătoriei, contractul de
comercializare a pachetului de servicii turistice nu se consideră a fi valabil format şi, ca atare, nu poate
produce efecte juridice, astfel încât consumatorul este liberat de orice obligaţii de plată în raport cu
agenţia de turism şi are dreptul la rambursarea imediată a tuturor sumelor deja plătite. Aceste dispoziţii
legale sunt supletive, astfel încât părţile pot deroga în mod expres, prin clauze contractuale de sens
contrar.

5. Cesiunea contractului de comercializare a pachetului de servicii turistice este posibilă, în

măsura în care consumatorul cedent (contractant iniţial, care nu mai poate să participe la călătoria
turistică) alege, în calitate de cesionar, o persoană care îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în
pachetul de servicii turistice contractat, conform art. 13 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de
comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată.
Potrivit textului legal citat, liberarea cedentului reprezintă excepţia, trebuind să fie expres
convenită cu agenţia de turism, regula legală supletivă incidentă în această materie fiind cea a
răspunderii solidare a consumatorului cedent şi a consumatorului cesionar, pentru plata preţului
călătoriei şi a altor suplimente de cost, inclusiv a celor apărute cu ocazia cesiunii [art. 13 alin. (3) din
O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată].
Potrivit art. 13, alin. (2) din ordonanţa de guvern citată, „transferul poate fi realizat numai cu anunţarea
agenţiei de turism semnatare a contractului”. Validitatea cesiunii nu este, deci, condiţionată de agrearea
expresă a consumatorului cesionar de către agenţia de turism (parte cedată), însăşi natura serviciilor
prestate (servicii turistice, contractate în principiu intuitu rei, în considerarea locului de călătorie
rezervat şi, respectiv a preţului şi a eventualelor comisioane, iar nu în considerarea identităţii
călătorului, ca şi importanţa întrunirii numărului de călători necesar, de regulă, pentru organizarea
călătoriei, independent de identitatea acestora) fiind cea care a orientat legiuitorul către soluţia
prezumării relative a consimţământului anticipat la cesiune al agenţiei, prezumţie care poate fi răsturnată
prin refuzul expres şi justificat al acesteia de a continua raporturile contractuale cu partea survenită
(consumatorul cesionar), îndeosebi în cazurile în care acesta din urmă nu întruneşte în persoana sa
condiţiile speciale eventual incidente.

6. Modificarea unilaterală a preţului, de către agenţia de turism poate avea loc numai cu
respectarea anumitor limite, trasate de textul art. 14 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de
comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată, astfel:
(a) regula rămâne cea a imposibilităţii majorării unilaterale a preţului de către furnizorul de
servicii turistice, excepţia fiind reprezentată de rezervarea contractuală expresă a unui atare drept pentru
agenţia de turism;
(b) dreptul stipulat contractual de modificare a preţului poate fi exercitat numai în cazurile în
care au fost înregistrate variaţii ale costurilor de transport, inclusiv al costului carburanţilor (i), ale
redevenţelor şi taxelor aferente serviciilor de aterizare, debarcare/îmbarcare în porturi şi pe aeroporturi
sau a taxelor de turist (ii), ale cursurilor de schimb valutar aferente pachetului de servicii contractat (iii);
(c) modul de calcul al majorărilor trebuie specificat în mod expres în contract;
(d) este interzisă majorarea preţului stabilit contractual în cursul celor 20 de zile calendaristice
care preced data plecării;
(e) este interzisă, în toate cazurile şi indiferent de motivul majorării (eventuala variaţie a
costurilor, de pildă), majorarea preţului stabilit contractual cu peste 10%, situaţie în care este activat
dreptul latent al consumatorului de reziliere unilaterală, extrajudiciară a contractului;
(f) notificarea de către agenţie a majorării preţului către consumator trebuie să aibă loc cu cel
puţin 15 zile înainte de data plecării, de la momentul primirii notificării curgând pentru consumator un
termen de 5 zile pentru eventualul drept de reziliere unilaterală a contractului fără plata unor penalităţi.
Încălcarea oricăreia dintre aceste cerinţe legale reprezintă o contravenţie, sancţionată cu amenda legală.

7. Dreptul legal al consumatorului de denunţare unilaterală a contractului (de retractare a

consimţământului) este de esenţa acestei varietăţi a a., stipularea sa contractuală fiind superfluă, întrucât
un atare drept – consacrat expres de textul art. 17 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de
comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată – decurge din natura serviciilor turistice
contractate, răzgândirea consumatorului în privinţa întreprinderii călătoriei rămânând posibilă în orice
situaţie (în mod intrinsec, călătoria în scop turistic nu poate fi una forţată), diferenţele intervenind numai
pe terenul penalităţilor şi al despăgubirilor la care una dintre părţi este îndreptăţită, în funcţie de motivul
rezilierii. Astfel, conform art. 17 din ordonanţa de guvern citată, „consumatorul poate, în orice moment,
să rezilieze, în totalitate sau în parte, contractul. În cazul în care consumatorul reziliază contractul pentru
un motiv care îi este imputabil, el va despăgubi agenţia de turism pentru prejudiciul creat acesteia ca
urmare a rezilierii. Despăgubirea se poate ridica la maximum preţul călătoriei turistice.”

8. Despăgubirile datorate de către consumator agenţiei de turism, în cazul renunţării la

călătorie pentru motive subiective sunt jalonate prin lege în privinţa valorii maximale exigibile de către
agenţia de turism, valoare care nu poate depăşi cuantumul preţului călătoriei turistice (ca întindere
maximă a prejudiciului înregistrat de furnizorul de servicii prin renunţarea consumatorului la călătorie
înainte de data plecării).

9. O limitare legală a maximului este prevăzută de legiuitor şi pentru despăgubirile datorate

de către agenţia de turism consumatorului, în cazul neexecutării/executării necorespunzătoare a
contractului de comercializare a pachetului de servicii turistice de către aceasta, atare despăgubiri (la
nivelul daunelor materiale, nu şi la nivelul daunelor morale – nelimitate prin lege), neputând depăşi
dublul preţului stabilit contractual pentru pachetul de servicii turistice în cauză. Preocuparea
legiuitorului pentru a evita eventualul abuz al consumatorului, respectiv al agenţiei de turism în
stabilirea cuantumului daunelor-interese solicitate celeilalte părţi pentru neexecutarea contractului s-a
materializat în fixarea unui maxim legal al acestor despăgubiri (de regulă, pentru anularea călătoriei ori
pentru neexecutarea corespunzătoare de către agenţie a contractului), care este egal cu valoarea
preţului (în cazul datorării despăgubirilor de către consumator), respectiv cu dublul preţului (în
cazul datorării despăgubirilor de către furnizorul de servicii turistice) [art. 17 şi art. 21 alin. (1) din
ordonanţa de guvern citată]. Daunele morale solicitate de către consumatorul lezat nu sunt, în schimb,
jalonate prin lege, dată fiind imposibilitatea de principiu a fixării unor atare limite, judecătorul fiind cel
chemat să tempereze, în acest caz, eventuala tendinţă de exagerare a consumatorului.

10. Neîntrunirea numărului minim de persoane (dacă o atare condiţie de organizare a

călătoriei a fost stipulată în contract), respectiv forţa majoră reprezintă, în cazul a. încheiate în forma
contractului de comercializare a pachetului de servicii turistice, cauze automate de stingere a obligaţiilor
debitorului furnizor de servicii (pentru motive obiective de anulare a călătoriei/imposibilitate obiectivă
de executare), care exclud dreptul consumatorului la despăgubiri, agenţia de turism fiind exonerată de
răspunderea civilă contractuală în aceste situaţii (după cum reţine expres legiuitorul, în textul art. 18 din
O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată);
cum, însă, contractul devine caduc, dacă nu are loc înlocuirea obiectului său iniţial cu un alt pachet de
servicii acceptat de către consumator (prin încheierea unui nou contract, care îl va înlocui pe primul),
consumatorul are dreptul la rambursarea sumelor achitate agenţiei în considerarea călătoriei astfel
anulate. Forţa majoră, drept cauză obiectivă de anulare a călătoriei (precum norul de cenuşă vulcanică
prezent pe cerul anumitor state europene în primăvara 2010), nu atrage pentru consumator pierderea
dreptului la restituirea sumelor plătite, întrucât stingerea obligaţiei imposibil de executat reprezintă un
risc contractual suportat de debitorul respectivei obligaţii, care datorează creditorului restituirea preţului
încasat (a cărei prezenţă, în patrimoniul agenţiei de turism rămâne lipsită de cauză, în contextul
caracterului sinalagmatic al acestui contract).
11. Exonerarea de răspundere a agenţiei de turism, printr-o clauză contractuală, pentru
prejudiciile fizice cauzate consumatorului – constând în moartea sau rănirea acestuia, ca urmare a
acţiunii ori neglijenţei prestatorului de servicii – nu este posibilă, soluţie legală (art. 21 din O.G. nr.
107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată) care
urmează principiul general conform căruia clauzele limitative ori exoneratoare de răspundere
delictuală/de răspundere civilă pentru prejudiciile fizice sunt lovite de nulitate absolută.

12. Acţiunile în justiţie în acoperirea prejudiciului fizic cauzat consumatorilor de către o

agenţie de turism conex executării unui contract de comercializare a pachetului de servicii turistice, în
ipoteza decesului, rănirii sau a altor atingeri aduse integrităţii fizice sau psihice a turistului sunt supuse
unui termen special de prescripţie de 2 ani de la data decesului, respectiv de la data întrunirii
condiţiilor de exerciţiu al dreptului la acţiune, termen care începe să curgă cel mai târziu la împlinirea
unui termen de 3 ani de la data executării prestaţiilor contractuale de către furnizorul serviciilor. Toate
celelalte acţiuni în justiţie fondate pe executarea deficitară/neexecutarea acestei specii de a., inclusiv
cele în răspundere contractuală sunt supuse unui termen special de prescripţie de un an, care curge de
la data la care contractul prevede că iau sfârşit raporturile contractuale relative la prestarea serviciilor
turistice, termenul general de prescripţie de 3 ani (aplicabil îndeosebi exerciţiului drepturilor de creanţă)
nefiind incident în această materie, prin opţiunea expresă a legiuitorului, materializată în textul art. 25
din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată.

13. Reclamaţiile formulate de către consumator cu privire la deficienţele constatate în

executarea obligaţiilor contractuale de către furnizorul serviciilor turistice pot fi jalonate temporal,
printr-un interval fixat în acest scop în cuprinsul contractului, în care consumatorul să poată să le
adreseze prestatorului de servicii. Potrivit art. 22 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de
comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată, „deficienţele constatate de către turist la
faţa locului, cu privire la realizarea pachetului de servicii contractat, vor fi sesizate prompt, în scris sau
sub orice altă formă, atât prestatorului de servicii, cât şi agenţiei de turism de la care consumatorul a
cumpărat pachetul de servicii turistice; această obligaţie a consumatorului trebuie menţionată clar şi
explicit în contract”; „în cazul unor reclamaţii ale consumatorului cu privire la realizarea serviciilor
turistice contractate, agenţia de turism organizatoare, agenţia de turism detailistă, precum şi prestatorii
de servicii vor acţiona imediat pentru soluţionarea reclamaţiilor şi vor face proba eforturilor depuse de
ei în acest scop”.

14. Concluzii. Dreptul turistului de retractare a consimţământului cunoaşte două varietăţi, cea
gratuită, permiţând recuperarea eventualelor sume achitate agenţiei (i) şi cea oneroasă, implicând
pierderea preţului călătoriei, integral sau parţial (ii), după cum consumatorul invocă sau nu motive
subiective pentru desfiinţarea unilaterală a contractului.
În varianta oneroasă, retractarea consimţământului consumatorului are loc pentru motive
subiective, clientul răzgândindu-se în privinţa călătoriei ori intervenind un motiv personal (boală ş.a.)
care nu îi permite întreprinderea călătoriei. Conform art. 17 din O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de
comercializare a pachetelor de servicii turistice, modificată, nu este permisă recuperarea preţului
călătoriei. Varietatea gratuită a dezicerii consumatorului (i) poate interveni în următoarele cazuri:
(1) preţurile stabilite în contract sunt majorate de către agenţie cu peste 10%, indiferent de
motivele majorării, situaţie în care turistul poate rezilia contractul fără nicio obligaţie, agenţia de turism
având obligaţia de a rambursa imediat turistului toate sumele aferente (art. 14 alin. 3 din O.G. nr.
107/1999);
(2) modificarea de către agenţia de turism a uneia dintre prevederile esenţiale ale contractului;
dreptul potestativ al consumatorului de denunţare unilaterală a contractului se exercită fără penalităţi,
însă este supus unui termen de 5 zile de la primirea înştiinţării, turistul având dreptul să i se ramburseze
imediat toate sumele achitate în baza contractului (art. 15 şi art. 16 din O.G. nr. 107/1999).

 Bibliografie

Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,

colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 401-410;
- Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 119-126;
Bibliografie facultativă: Raymond, G., “Droit de la consommation”, LexisNexis, Paris, 2017, p.
129-135; Jacquemin, H., „Droit de la consommation”, Larcier, Bruxelles, 2017, p. 166-181;
- Twigg-Flesner, Ch., “Research Handbook on EU Consumer and Contract Law”, Elgar
Publishing, Camberley, 2016, p. 334-351.

Întrebări de verificare:
(1) La ce se referă obligaţia precontractuală şi postcontractuală de informare a
pasagerilor?
(2) Ce se înțelege prin formalismul informativ (i), dreptul legal de retractare a
consimţământului (ii), condiţiile de liceitate a publicităţii şi al celor relative la forţa
contractuală a anumitor documente publicitare (iii)?
(3) Care este specificul răspunderii civile a agenţiei de turism privitor la obligaţia de
asistenţă a consumatorului aflat în dificultate?

Capitolul 9
Contractele de credit, în reglementarea O.U.G. nr. 50/2010,
modificată prin O.U.G. nr. 52/2016

 Obiective şi competenţe dezvoltate

Reglementarea creditului pentru consum reprezintă unul dintre pilonii centrali ai protecţieio juridice
acordate consumatorilor. O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori,
modificată prin O.U.G. nr. 52/2016, reglementează dreptul potestativ al consumatorului de retractare a
consimţământului, alocându-i un termen de exerciţiu de 14 zile de la data semnării contractului de
credit. Semnificativă este obligativitatea utilizării de către profesioniştii creditului, în cuprinsul tuturor
mesajelor publicitare relative la ofertele de credit, a unui exemplu de calcul reprezentativ, care să
elucideze sau să evidenţieze pentru consumator îndeosebi valoarea totală a creditului pentru consumator
şi calculul dobânzii. Noua reglementare legală este incidentă atât în cazul creditelor pentru consum, cât
şi în cazul creditelor imobiliare şi al facilităţilor de overdraft. Prin parcurgerea acestui capitol, studentul
va înţelege raporturile întreţinute de contractul de credit cu contractul „finanţat” şi va fi capabil să
gestioneze în chip adecvat din punct de vedere juridic situaţiile practice implicând retractarea
consimţământului consumatorului de credite ori relative la dreptul de rambursare anticipată.

1. Prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost abrogată
Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate
consumatorilor, persoane fizice, cu modificările ulterioare şi a fost modificată Legea nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, aceasta din urmă aplicându-se în continuare numai
contractelor de credit ipotecar încheiate în scop profesional / cu persoane juridice, nu şi celor încheiate
cu consumatorii, cu excepţia anumitor dispoziţii legale. O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit
pentru consumatori aduce modificări radicale regimului juridic aplicabil formării şi efectelor
convenţiilor de credit încheiate de către consumatori, noile reglementări fiind incidente atât în cazul
creditelor pentru consum, cât şi în cazul creditelor imobiliare şi al descoperitului de cont ( overdraft),
însă noul text legal nu se va aplica creditului gratuit (în cazul căruia creditul este acordat fără dobândă şi
fără alte costuri) şi nici contractelor de credit cu termen de rambursare într-o perioadă de maxim 3 luni
şi pentru care sunt de plătit numai costuri nesemnificative (de până la 0,5% din valoarea contractului de
credit). O.U.G. nr. 50/2010 reglementează, pentru prima dată, dreptul potestativ al consumatorului de
retractare a consimţământului, alocându-i un termen de exerciţiu de 14 zile de la data semnării
contractului şi detaliază, în materia creditului adresat consumatorilor, drepturi şi obligaţii specifice,
precum:
(1) obligaţia de informare precontractuală cu conţinut predeterminat;
(2) obligaţia de consiliere;
(3) obligaţia de informare contractuală (pe durata raporturilor contractuale cu consumatorii);
(4) formalismul informativ, vizând obligaţia includerii în textul contractului a anumitor
menţiuni legale obligatorii;
(5) dreptul consumatorului de rambursare anticipată a creditului, cu reducerea
corespunzătoare a costurilor.

Sfera de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori a fost circumscrisă prin textul art. 2, alin. (1) la convenţiile de împrumut încheiate cu
consumatorii, cu sau fără garanţii (gaj constituit asupra bunului finanţat – iar nu asupra altui bun mobil,
ipotecă, rezervarea proprietăţii cu rol de garanţie), precum:
(a) creditele preafectate (legate), destinate finanţării achiziţiei unor bunuri/servicii;
(b) creditele pentru consum (de nevoi nenominalizate);
(c) contractele de credit (pentru consum ori pentru anumite investiţii) garantate cu ipotecă;
(d) contractele de credit destinat investiţiilor imobiliare (convenţii al căror scop îl constituie
dobândirea ori păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui bun imobil existent sau proiectat ori
renovarea, amenajarea, consolidarea, reabilitarea, extinderea sau creşterea valorii unui bun imobil,
indiferent de valoarea totală a creditului).

2. O.U.G. nr. 50/2010 reglementează, pentru prima dată, dreptul potestativ al

consumatorului de retractare a consimţământului în contractele de credit, alocându-i un termen de
exerciţiu de 14 zile de la data semnării contractului.

3. Modificări aduse regimului juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare

 Prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost modificată,
totodată, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, stabilindu-se despre
aceasta din urmă că se va aplica numai contractelor de credit ipotecar încheiate cu persoane juridice, nu
şi celor încheiate cu consumatorii, cu excepţia dispoziţiilor art. 11 şi 12, art. 13 alin. (2), art. 18 şi 19
care se aplică şi contractelor de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare încheiate cu persoanele fizice
având calitatea de consumatori; este vorba despre următoarele dispoziţii legale, incidente în continuare
în cazul creditelor imobiliare adresate consumatorilor:
 interzicerea condiţionării acordării creditului ipotecar de acceptarea de către client a altor
servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă sau de vânzarea sau
cumpărarea de valori mobiliare emise de instituţia autorizată care acordă creditul;

 formalismul informativ aplicabil clauzelor de exigibilitate a creditului înainte de termen, clauze

care, alături de cazurile în care urmează a fi aplicabile, trebuie prevăzute în contractul de credit
ipotecar pentru investiţii imobiliare într-o prevedere contractuală distinctă;

 dreptul de rambursare anticipată a creditului prevăzut de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, modificată, pentru cazul falimentului,
lichidării voluntare a creditorului ipotecar şi pentru alte cazuri de lichidare prevăzute de lege,
text legal în mare parte irelevant, din unghiul protecţiei consumatorului, întrucât ultimul este
înţeles ca fiind o persoană fizică ce contractează în scopuri extraprofesionale, independent de
exerciţiul profesiunii sale unde ar fi incidentă lichidarea judiciară ori falimentul; dreptul
consumatorului de rambursare anticipată a creditului, atât a celui pentru consum, cât şi a celui
ipotecar pentru investiţii imobiliare, este oricum consacrat prin dispoziţiile art. 66 din O.U.G.
nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;

 interzicerea impunerii de către împrumutător consumatorului a identităţii asigurătorului cu care

să se încheie contractul de asigurare;

 notificarea consumatorului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, asupra

întârzierii la plată şi asupra consecinţelor încălcării contractului de credit ipotecar pentru
investiţii imobiliare, notificare ce se consideră a fi primită de către consumator la data poştei,
menţionată pe confirmarea de primire.

INTERDEPENDENŢA CONTRACTELOR ÎN IPOTEZA RECURGERII LA

CREDIT
A. CREDIT (PRE)AFECTAT (1) menţiune expresă a finanţării prin credit,
inserată în contractul principal;
(2) contractul principal este considerat a fi încheiat
sub condiţia suspensivă (implicită) a încheierii
contractului de credit;
(3) caracterul de ordine publică al condiţiei
suspensive;
(4) rambursarea sumelor achitate, în ipoteza
neconvenirii contractului de credit;
(5) reputarea condiţiei ca îndeplinită, în ipoteza
împiedicării culpabile a îndeplinirii sale de către
debitorul consumator.
B. CREDIT INDEPENDENT (de nevoi - între contractul „finanţat” şi contractul de credit
nenominalizate) NU se instalează o relaţie de interdependenţă.
 4. Rigori privind publicitatea ofertei de credit. Indicarea unui exemplu de calcul
semnificativ

Publicitatea ofertei de credit devine reglată de dispoziţiile art. 8-9 din O.U.G. nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori, relative la includerea obligatorie, în mesajul publicitar,
a informaţiilor-standard care să specifice – prin intermediul unui exemplu reprezentativ (de pildă, „La
un împrumut de 57.000 euro, pe 25 de ani, la o dobândă de Euribor la 3 luni + 4% şi comision lunar de
0,03083%, valoarea totală plătibilă este de 103.200 euro, DAE 5,13%”) – următoarele date: „(a) rata
dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu informaţii privind orice costuri incluse în
costul total al creditului pentru consumator; (b) valoarea totală a creditului; (c) dobânda anuală efectivă;
(d) durata contractului de credit; (e) în cazul unui credit sub formă de amânare la plată pentru un anumit
bun sau serviciu, preţul de achiziţie şi valoarea oricărei plăţi în avans; (f) după caz, valoarea totală
plătibilă de către consumator şi valoarea ratelor”. Conform art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori, în orice formă de publicitate, informaţiile prevăzute la
alin. (1) trebuie scrise „în mod clar, concis, vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere
de aceeaşi mărime”. Totodată, potrivit alin. (3) al articolului citat, este obligatorie menţionarea în
mesajul publicitar a eventualei obligaţii de a încheia un contract de asigurare, „în mod clar, concis şi
vizibil, împreună cu dobânda anuală efectivă”.
 Intermediarii de credite au obligaţia de a indica, în materialele publicitare şi în
documentaţia destinată consumatorilor, sfera atribuţiilor deţinute, în special dacă
lucrează exclusiv cu unul sau mai mulţi creditori sau ca broker independent. În cazul
în care intermediarul de credit percepe consumatorului un onorariu, înainte de
încheierea contractului [art. 78, alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele
de credit pentru consumatori]: (a) intermediarul de credit face cunoscut
consumatorului onorariul perceput; (b) consumatorul şi intermediarul de credit
convin asupra onorariului pe hârtie sau pe alt suport durabil.

Încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 relative la publicitatea ofertei de credit constituie

contravenţie, conform art. 86 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

5. Conţinutul legal al obligaţiei de informare precontractuală. Sancţionarea excesului

de informaţie

Obligaţia de informare precontractuală incumbând profesioniştilor creditului (creditori

propriu-zişi, dar şi intermediari de credite), la nivelul conţinutului specific al acesteia, este reglată prin
dispoziţiile art. 11-16 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrată în
vigoare în 22 iunie 2010, ulterior modificată. În esenţă, creditorul (bancă ori un alt prestator autorizat de
servicii financiare) şi, după caz, intermediarul de credite au obligaţia de a furniza consumatorului
informaţiile necesare, care să îi permită acestuia să compare mai multe oferte, pentru a putea lua o
decizie informată cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit. Alin. (2) al articolului citat
trasează câteva reguli speciale relative la executarea valabilă a acestei obligaţii; astfel, informaţiile în
cauză trebuie furnizate consumatorului cu respectarea unei duble cerinţe – temporală şi materială:
 cu suficient timp înainte, dar nu cu mai puţin de 15 zile înainte ca un consumator să încheie un
contract de credit sau să accepte o ofertă;
 pe hârtie / pe un alt suport durabil sau prin intermediul formularului „Informaţii standard la
nivel european privind creditul pentru consumatori”, prevăzut în Anexa nr. 2 la ordonanţa de
urgenţă.
 În baza art. 12 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, orice
informaţii suplimentare pe care creditorul ar putea să i le furnizeze consumatorului trebuie
oferite într-un document separat, care poate fi anexat la formularul „Informaţii standard la nivel
european privind creditul pentru consumatori”, pentru a evita excesul de informaţie, înţeles ca
practică comercială incorectă/ilicită constând în furnizarea către consumator, de către
 profesionist, a unei cantităţi de informaţie inadecvate prin volum, în scopul mascării anumitor
limite ale utilizării produsului/serviciului ori al alterării consimţământului consumatorului.

6. Formalismul informativ aplicabil contractelor de credit pentru consumatori

Formalismul informativ presupune în această materie, pe de o parte, obligaţia
profesioniştilor creditului de a redacta contractele „în scris, vizibil şi uşor de citit, fontul utilizat fiind
Times New Roman, mărimea de minimum 10 p, pe hârtie sau pe un alt suport durabil”, culoarea de fond
a hârtiei pe care este redactat contractul trebuind să fie „în contrast cu cea a fontului utilizat”, conform
art. 33 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi, pe de altă parte, de a
include menţiunile legale obligatorii prevăzute de art. 46 din ordonanţa de urgenţă, în scopul informării
scrise a consumatorilor asupra drepturilor şi obligaţiilor esenţiale ce le revin în urma încheierii
contractului de credit şi, în final, în scopul formării unui consimţământ avizat al consumatorului.

7. „Lista neagră” a clauzelor bancare abuzive

Anumite clauze contractuale, cum sunt cele de majorare unilaterală de către bancă a taxelor,
tarifelor şi comisioanelor în etapa producerii de efecte contractuale, posterior încheierii contractului,
fără menţionarea clară în contract a motivelor şi manierei de modificare fac parte din „lista neagră” a
clauzelor reputate a fi abuzive, al căror uz în convenţiile încheiate cu consumatorii este interzis în mod
absolut. Conform art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, „fără a aduce atingere prevederilor legale
privind modificarea dobânzii”, pe parcursul derulării contractului de credit:
 se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor
costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor impuse prin legislaţie;
 se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice
alte costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor specifice unor servicii suplimentare
solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract şi care nu erau oferite
consumatorilor la data încheierii acestuia; aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe
baza unor acte adiţionale acceptate de consumator, cu excepţia costurilor impuse prin legislaţie;
 se interzice perceperea unui comision de depunere numerar pentru plata ratelor la credit,
indiferent dacă depunerea se efectuează de către titular sau de către o altă persoană;
 se interzice perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit; costurilor
aferente contului curent nu le sunt aplicabile obligaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), însă aceste
costuri „trebuie să corespundă costurilor efective ale creditorului, să se limiteze la acoperirea
acestora şi să nu conducă la obţinerea de venituri suplimentare pentru acesta”.
 Conform art. 35 alin. (3), pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului, potrivit
condiţiilor contractuale, creditorul este obligat să notifice consumatorul în scris sau, la cererea
expresă a consumatorului, prin altă modalitate stabilită de acesta şi agreată de creditor şi va
pune la dispoziţia acestuia un nou tabel de amortizare / grafic de rambursare.

Alte clauze abuzive interzise în contractele de credit încheiate cu consumatorii (aflate pe

„lista neagră” a clauzelor abuzive) sunt cele enumerate în textul alin. (4) al art. 40 din O.U.G. nr.
50/2010, fiind vorba despre dispoziţii contractuale prin care se aduce atingere, direct sau indirect,
dreptului consumatorului de a formula plângeri adresate ANPC ori instanţelor de judecată, sub pretextul
încălcării unei clauze de confidenţialitate ori al afectării (inerente a) reputaţiei băncii pârâte Sunt, deci,
lovite de nulitate clauzele prin care: „(a) consumatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea
prevederilor şi a condiţiilor contractuale; (b) creditorul poate rezilia sau denunţa unilateral contractul ori
poate penaliza consumatorul în cazul afectării reputaţiei creditorului”.

8. Interzicerea anumitor comisioane bancare

Din unghiul liceităţii comisioanelor percepute de bancă / prestatorul de servicii financiare în

materia creditelor acordate consumatorilor, sunt licite, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, numai
clauzele contractuale relative la perceperea următoarelor comisioane: (i) comisionul de analiză a
dosarului; (ii) comisionul de administrare a creditului sau a contului curent; (iii) compensaţia în cazul
rambursării anticipate a creditului; (iv) costurile aferente asigurărilor, după caz; (v) penalităţile
percepute pentru neplata voluntară, la scadenţă; (vi) comisionul unic perceput pentru servicii prestate la
cererea consumatorilor. În schimb, este ilicit, după intrarea în vigoare, la data de 22 iunie 2010, a
O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori [conform art. 35 alin. (1) lit. (d)],
comisionul de retragere pentru sumele trase din credit; dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului
de credit, obligaţia de plată incumbând consumatorului trebuie să îşi aibă cauza juridică într-un serviciu
corelativ prestat de bancă; or, în cazul comisionului de retragere a sumelor împrumutate, consumatorul
nu face decât să utilizeze creditul conform trebuinţelor sale, punerea la dispoziţie a capitalului de către
bancă regăsindu-se deja în dobânda percepută de aceasta, banca neprestând un alt serviciu, suplimentar
punerii la dispoziţie a fondurilor posterior încheierii contractului, de unde şi caracterul ilicit al
comisionului perceput pentru utilizarea de către consumator a fondurilor.
Interzicerea perceperii comisionului de analiză a dosarului, în situaţia neacordării
creditului figurează în mod expres în textul art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit
pentru consumatori („Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu
se acordă.”); dispoziţiile legale citate pun astfel capăt unei practici comerciale ilicite / incorecte în
relaţia băncilor / prestatorilor de servicii financiare cu consumatorii, generalizată anterior intrării în
vigoare la data de 22 iunie 2010 a O.U.G. nr. 50/2010; amintita practică era din start incorectă juridic,
întrucât plata comisionului de analiză a dosarului era, în asemenea cazuri, lipsită de cauză: (i) creditul
nefiind acordat (din motive ţinând de bonitatea contestabilă a consumatorului, de neîndeplinirea unor
cerinţe esenţiale ş.a.), perceperea comisionului de analiză a dosarului nu îşi avea cauza într-o clauză
contractuală / nu avea un suport contractual, dată fiind neîncheierea contractului de credit cu banca, din
care să se nască o atare obligaţie de plată; (ii) supunerea dosarului spre analiză, de către consumator, în
vederea obţinerii creditului, cu acceptul băncii, nu poate fi analizată nici într-un contract sinalagmatic
autonom, având ca obiect o prestaţie propriu-zisă a băncii, constând în stricta analiză a dosarului,
independent de eventuala acordare a unui credit, un atare acord de voinţe fiind de neconceput, obiectul
şi cauza sa juridică fiind inexistente; în alţi termeni, consumatorul nu poate fi obligat să plătească pentru
analiza propriu-zisă a dosarului său, în situaţia respingerii dosarului, întrucât analizarea dosarului nu
reprezintă un scop în sine, nefiind o procedură autonomă, ci fiind strâns conexă procedurii de formare
progresivă a contractului de credit (prin acceptarea ofertei băncii de către consumator, urmată sau nu de
agrementul băncii, esenţial pentru finalizarea formării contractului, în funcţie de bonitatea acceptantului
şi de celelalte condiţii esenţiale a căror îndeplinire este solicitată).

9. Limite legale pentru modul de calcul al dobânzii variabile

Art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 trasează anumite limite legale pentru modul de calcul al dobânzii
variabile, stabilind că, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:
(a) dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR / ROBOR / LIBOR /
rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o
anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului;
(b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în
mod expres acest lucru;
(c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, prin excepţie de la prevederile
lit. b), valoarea marjei şi valoarea indicilor de referinţă pot fi reduse;
(d) formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract,
cu precizarea periodicităţii şi / sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul
majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia;
(e) elementele care intră în formula de calcul a variaţiei dobânzii şi valoarea acestora vor fi
afişate pe site-urile şi la toate punctele de lucru ale creditorilor.

10. Dreptul de rambursare anticipată a creditului este postulat în cuprinsul art. 66 din
O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, conform căruia „consumatorul are
dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un
contract de credit; în acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului,
această reducere privind dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data
prevăzută pentru încetarea contractului de credit”.
Sumele compensatorii care pot fi percepute de către bancă/prestatorul de servicii financiare în
ipoteza rambursării anticipate a creditului de către consumator sunt cantonate între anumite limite,
fixate prin art. 67 şi 68 din ordonanţa de urgenţă citată; conform art. 67 alin. (1), în cazul rambursării
anticipate, „creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru
eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea
anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă”; o astfel de
compensaţie nu poate fi mai mare de: (a) 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada
de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de c. este mai mare
de un an; (b) 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre
rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un
an [art. 67 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă].
Reguli privind publicitatea ofertei de credit
Indicarea exemplului de calcul semnificativ
Publicitatea ofertei de credit este vizată de dispoziţiile art. 8-9 din O.U.G. nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori, privind:
 includerea obligatorie, în mesajul publicitar, a informaţiilor-standard care să specifice
dobânzile şi comisioanele prin intermediul unui exemplu de calcul reprezentativ
 de exemplu, „Pentru un împrumut de 57.000 euro, pe 25 de ani, la o dobândă de Euribor la 3
luni + 4% şi comision lunar de 0,03083%, valoarea totală plătibilă este de 103.200 euro, DAE
5,13%”)
 alte informaţii: „(a) rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu
informaţii privind orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator; (b)
valoarea totală a creditului; (c) dobânda anuală efectivă; (d) durata contractului de credit; (e) în
cazul unui credit sub formă de amânare la plată pentru un anumit bun sau serviciu, preţul de
achiziţie şi valoarea oricărei plăţi în avans; (f) după caz, valoarea totală plătibilă de către
consumator şi valoarea ratelor”.
 Conform art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori, în orice formă de publicitate, informaţiile prevăzute la alin. (1) trebuie scrise „în
mod clar, concis, vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceeaşi
mărime”.
 este obligatorie menţionarea în mesajul publicitar a eventualei obligaţii de a încheia un
contract de asigurare, „în mod clar, concis şi vizibil, împreună cu dobânda anuală efectivă”.

 Intermediarii de credite au obligaţia de a indica, în materialele publicitare şi în

documentaţia destinată consumatorilor, sfera atribuţiilor deţinute, în special dacă
lucrează exclusiv cu unul sau mai mulţi creditori sau ca broker independent. În cazul
în care intermediarul de credit percepe consumatorului un onorariu, înainte de
încheierea contractului [art. 78, alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele
de credit pentru consumatori]: (a) intermediarul de credit face cunoscut
consumatorului onorariul perceput; (b) consumatorul şi intermediarul de credit
convin asupra onorariului pe hârtie sau pe alt suport durabil.

Încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 relative la publicitatea ofertei de credit constituie

contravenţie, conform art. 86 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

11. Concluzii
Spre deosebire de obligaţia precontractuală de informare a consumatorului, presupunând
livrarea către consumator a unor date tehnice, cu conţinut neutru, obiectiv, obligaţia de consiliere
incumbând profesioniştilor creditului implică emiterea unor repere subiective, a unor judecăţi de valoare
ori a unor sfaturi / explicaţii adaptate nevoilor particulare ale consumatorului, astfel încât executarea
obligaţiei de informare prevăzute de art. 11-16 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit
pentru consumatori nu dispensează creditorul de executarea obligaţiei corelative de consiliere a
consumatorului. Semnificativă este cerinţa formalismului de informare aplicabil contractului de credit şi
care presupune inserarea în textul contractual scris a menţiunilor obligatorii specificate de către
legiuitor, în mod expres şi fără a face trimitere la condiţiile generale de afaceri ale creditorului, la lista
de tarife şi comisioane sau la orice alt înscris. Practicile bancare incorecte, susceptibile să deformeze în
mod esenţial comportamentul economic al unui anumit grup vulnerabil de consumatori, clar
identificabil, sunt evaluate, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, din perspectiva consumatorului mediu
(perspectiva membrului mediu. al grupului de consumatori vizat de respectiva practică).

 Bibliografie

Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,

colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p.. 339-351;
- Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;

Bibliografie facultativă: J. Goicovici, Efectele nulităţii clauzelor abuzive în contractele de credit

ipotecar, Studia Universitatis Babeş-Bolyai Iurisprudentia nr. 1/2016;
- Nicolae, M.; Popa, I.-F. (coord.), „Credite pentru consumatori. Provocări legislative şi tensiuni
constituţionale româneşti”, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, p. 86-111;
- Pena, A., “Clauzele abuzive în contractele de credit. Practică judiciară”, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2017, p. 34-48.

Întrebări de verificare:
(1) Cre sunt rigorile specifice privind publicitatea ofertei de credit și indicarea unui exemplu de
calcul semnificativ?
(2) Care este termenul imperativ în care poate fi exercitat dreptul consumatorului de retragere din
contractele de credit bancar?
(3) Care sunt criteriile de stabilire a existenței dezechilibrului semnificativ generat de clauzele
bancare abuzive?
(4) În ce condiții poate consumatorul invoca lipsa de transparență ca motiv de anulare a clauzelor
bancare?

Capitolul 10
Contractele de intermediere imobiliară. Stingerea obligațiilor
consumatotorilor prin darea în plată a imobilelor

Obiective

Capitolul alocat contractelor de intermediere imobiliară îşi propune,

pentru început, o prezentare a formalismului informativ şi a obligaţiei de
informare precontractuală cu conţinut special incidente în materia
contractelor de intermediere imobiliară. Partea a doua este centrată pe
prezentarea regulilor aplicabile în materia dării în plată a imobilelor. Prin
parcurgerea capitolului, studentul va fi apt să disocieze în practică
situaţiile în care este aplicabilă reglementarea legală relativă la liceitatea
comisioanelor practicate de către agenţii imobiliari şi să identifice
sancţiunile aplicabile încălcării dispoziţiilor legale.

 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

formalism informativ = cerinţă de formă / tehnică perfecţionată de protecţie a

consimţământului consumatorului la încheierea contractelor cu profesioniştii comerţului /
serviciilor, de sorginte legală, constând în obligativitatea inserării de către profesionist, în scris,
în textul contractual propus consumatorului, a menţiunilor obligatorii fixate prin lege, în scopul
informării consumatorului asupra drepturilor şi obligaţiilor sale generate de anumite contracte
de consum considerate a fi de o periculozitate deosebită (1) şi, în final, în scopul protejării
consimţământului consumatorului (2).

Contractul de intermediere imobiliară reprezintă o convenţie

prin care un agent imobiliar sau o agenţie imobiliară se obligă faţă de un
consumator să mijlocească încheierea unui contract de vânzare-cumpărare
sau de închiriere având ca obiect derivat un imobil, în schimbul unei sume
de bani (comision de intermediere).
În principiu, contractul de intermediere imobiliară s-a dezvoltat ca
fiind o varietate a contractelor de antrepriză, însă, din unghiul dispoziţiilor
conţinute de Noul Cod civil (art. 2097 – 2102 NCC), acesta devine o specie
a contractului de intermediere.
Cu prilejul încheierii contractului de intermediere imobiliară, legea
impune respectarea unui formalism informativ, constând în inserarea în
scris, în contractul încheiat cu consumatorul, a anumitor menţiuni
obligatorii, în scopul informării acestuia din urmă asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale, precum şi respectarea de către profesionist a unei
obligaţii de informare precontractuală cu conţinut special, ţintind la
formarea unui consimţământ avizat al consumatorului, obligaţie având ca
obiect informarea consumatorului „în scris, corect, complet şi precis”, cu
privire la (art. 9 pct. 4 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, modificată prin O.U.G. nr. 174/2008):
 preţurile practicate în piaţă pentru tipul de imobil ce urmează a face
obiectul intermedierii imobiliare, conform informaţiilor existente în
baza de date a agenţiei imobiliare;

 deficienţe şi alte inconveniente cunoscute de agenţia

imobiliară sau pe care în mod rezonabil putea să le cunoască,
incluzând surse de zgomot, umezeală, poluare, miros, pericol de
inundaţii sau surpări, organizarea în apropiere a unor manifestări
populare periodice, istoricul terenului sau al clădirii, posibile
dezavantaje ale vecinătăţilor;

 nivelul comisionului practicat de agenţia imobiliară;

  situaţia juridică a imobilului;

 nivelul estimativ al costurilor ce urmează să fie suportate de către

consumator, pentru obţinerea documentelor şi întocmirea actelor
necesare încheierii contractului.

Complementar acestei obligaţii de informare, legea impune, deci,

respectarea, cu prilejul încheierii contractul de intermediere imobiliară, a
unui formalism informativ, profesionistul fiind obligat să insereze în scris,
în cuprinsul contractului, menţiunile prescrise de lege (art. 9 pct. 5 din
O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin O.U.G.
nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative
privind protecţia consumatorilor), îndeosebi privitoare la: (a) obiectul
contractului/natura serviciului prestat; (b) preţul solicitat de proprietar/pe care
este dispus să îl plătească cumpărătorul; (c) termenul de valabilitate al
contractului; condiţiile în care contractul poate fi denunţat unilateral; (d)
condiţiile în care contractul poate fi reziliat; (e) nivelul maxim al comisionului
datorat de consumator agenţiei imobiliare; (f) clauza de exclusivitate, în cazul în
care aceasta a fost acceptată de părţi; (g) precizarea situaţiilor în care
consumatorul datorează comision agenţiei imobiliare.

I. Comisionul de intermediere imobiliară NU poate fi perceput în următoarele cazuri:

Crit. Cazuri de iliceitate a comisionului de intermediere imobiliară

(a) Când între consumator şi agenţia imobiliară nu este încheiat un contract de intermediere
(b) Când contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat
(c) Când nu a fost stipulată o clauză de exclusivitate, iar vânzarea-cumpărarea / locaţiunea s-a
încheiat fără participarea agenţiei imobiliare

II. Plata în avans a comisionului de intermediere imobiliară este permisă cu întrunirea

cumulativă a următoarelor condiţii:
Nr. Condiţii pentru liceitatea plăţii în avans a comisionului de intermediere imobiliară
1. Acordul scris al consumatorului
2. Precizarea în textul contractului a situaţiilor în care agenţia imobiliară este obligată să
restituie clientului avansul încasat.

Stingerea obligaţiilor consumatorilor prin darea în plată

I. Legislaţie aplicabilă: Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

II. Aplicabilitate: debitori – persoane fizice,

=> inclusiv în cazul în care creanţa creditorului dintr-un contract de credit este
garantată cu fideiusiunea / solidaritatea unor codebitori

=> bunul oferit în plată este un bun imobil ipotecat în favoarea creditorului în
vederea garantării executării obligaţiilor asumate prin contractul de credit.

=>Legea dării în plată se aplică contractelor de credit aflate în derulare la momentul

intrării sale în vigoare + contractelor încheiate după această dată.
(art. 11 din Legea nr. 77/2016)
III. Notificarea creditorului

Printr-un executor judecătoresc, avocat sau notar public

Debitorul transmite creditorului ————————————————> o notificare prin care
îl informează că a decis
să recurgă la darea în plată

↓
Convocare peste min. 15 zile la notarul public
pentru transferul proprietăţii imobilului

↓
se suspendă orice plată către creditor /
orice procedură judiciară / extrajudiciară

↓
taxele notariale vor fi suportate de debitor

Creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor

În termen de 10 zile de la notificare ————————————————> contestaţia se
judecă de urgenţă, la
judecătoria de la domiciliul
debitorului, în termen de 10 zile
de la înregistrare

IV. Suplinirea consimţământului creditorului prin hotărâre judecătorească

(Art. 8 din Legea nr. 77/2016)
Creditorul nu se conformează dispoziţiilor Legii nr. 77/2016
Debitorul ————————————————> solicită instanţei
să pronunţe o hotărâre prin care să se constate
stingerea obligaţiilor din contractul de credit
ipotecar prin darea în plată

↓
Cererea se judecă de urgenţă, în
termen de 10 zile de la înregistrare de
către judecătoria de la domiciliul
debitorului

↓
acţiunea debitorului este scutită
de taxa judiciară de timbru

↓
creditorul poate ataca cu apel
decizia, în termen de 7 zile de la
pronunţare

V. Efectele dării în plată => va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor,
 =>Creditorul nu va putea solicita sume de bani suplimentare.
O.U.G. nr. 50/2010 reglementează, pentru prima dată, dreptul potestativ al consumatorului
de retractare a consimţământului în contractele de credit, alocându-i un termen de exerciţiu de 14 zile
de la data semnării contractului.

Modificări aduse regimului juridic al creditului ipotecar pentru

investiţii imobiliare

Prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost modificată,
totodată, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, stabilindu-se despre
aceasta din urmă că se va aplica numai contractelor de credit ipotecar încheiate cu persoane juridice, nu
şi celor încheiate cu consumatorii, cu excepţia dispoziţiilor art. 11 şi 12, art. 13 alin. (2), art. 18 şi 19
care se aplică şi contractelor de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare încheiate cu persoanele fizice
având calitatea de consumatori; este vorba despre următoarele dispoziţii legale, incidente în continuare
în cazul creditelor imobiliare adresate consumatorilor:
 interzicerea condiţionării acordării creditului ipotecar de acceptarea de către client a altor
servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă sau de vânzarea sau
cumpărarea de valori mobiliare emise de instituţia autorizată care acordă creditul;
 formalismul informativ aplicabil clauzelor de exigibilitate a creditului înainte de termen, clauze
care, alături de cazurile în care urmează a fi aplicabile, trebuie prevăzute în contractul de credit
ipotecar pentru investiţii imobiliare într-o prevedere contractuală distinctă;
 dreptul de rambursare anticipată a creditului prevăzut de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, modificată, pentru cazul falimentului,
lichidării voluntare a creditorului ipotecar şi pentru alte cazuri de lichidare prevăzute de lege,
text legal în mare parte irelevant, din unghiul protecţiei consumatorului, întrucât ultimul este
înţeles ca fiind o persoană fizică ce contractează în scopuri extraprofesionale, independent de
exerciţiul profesiunii sale unde ar fi incidentă lichidarea judiciară ori falimentul; dreptul
consumatorului de rambursare anticipată a creditului, atât a celui pentru consum, cât şi a celui
ipotecar pentru investiţii imobiliare, este oricum consacrat prin dispoziţiile art. 66 din O.U.G.
nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;
 interzicerea impunerii de către împrumutător consumatorului a identităţii asigurătorului cu care
să se încheie contractul de asigurare;
 notificarea consumatorului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, asupra
întârzierii la plată şi asupra consecinţelor încălcării contractului de credit ipotecar pentru
investiţii imobiliare, notificare ce se consideră a fi primită de către consumator la data poştei,
menţionată pe confirmarea de primire.

 Bibliografie
Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J.
Goicovici, colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 36-37. Terzea, V., Protecţia
consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 98-111.
Facultativă: Murgoci, A.-M., Legea dării în plată. Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2017; p. 17-34.

Întrebări de verificare:
(1) La ce se referă obligativitatea inserării de către profesionist, în scris, în textul
contractual propus consumatorului, a menţiunilor obligatorii?
(2) În ce condiții poate refuza profesionistul oferta de dare în plată notificată de
consumator?
(3) Care sunt condițiile generale de incidență a dării în plată în vederea stingerii
obligațiilor consumatorilor?
 (4) Care sunt elementele specifice privind executarea obligației profesioniștilor de
informare a consumatorilor în contractele de intermediere a achizițiilor imobiliare?

Capitolul 11

Publicitatea comercială înşelătoare

Publicitatea comparativă ilicită

 Obiectivele

Cursul tratează problematica cerinţelor de liceitate aplicabile publicităţii

comparative şi analizează publicitatea înşelătoare interzisă, sub aspectul
elementelor de identificare şi al sancţiunilor aplicabile. Competenţe
dezvoltate: (1) capacitatea de a decela situaţiile practice de publicitate
înşelătoare interzisă de cele de publicitate comparativă licită; (2)
aptitudinea de a identifica soluţii juridice practice pentru cazurile de
încălcare de către beneficiarul publicităţii a limitelor legale de emitere a
mesajului publicitar.

 Schema logică a capitolului

1. Publicitatea înşelătoare - publicitate care, inclusiv prin modul de prezentare,

2. Publicitatea subliminală
3. Publicitatea imorală
4. Publicitatea discriminatoare
5. Publicitatea comparativă ilegală
(poate) induce în eroare persoanele cărora le este adresată,
modificându-le comportamentul economic, lezându-le
interesele de consumatori ori interesele unui concurent;
- caracterul înşelător se apreciază în funcţie de:
(a) caracteristicile bunului / serviciului (disponibilitatea,
natura, modul de execuţie, modul de ambalare,
compoziţia, metoda şi data fabricaţiei, concordanţa cu
scopul declarat, cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali,
originea geografică, rezultatele testelor efectuate etc.);
(b) preţ (inclusiv modul de calcul);
(c) natura serviciilor postvânzare;
(d) omiterea unor informaţii esenţiale despre produs, în
scopul inducerii în eroare a consumatorului ş. a. (art. 7 din
Legea nr. 148/2000, modificată).
- publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi
percepuţi în mod conştient, dar care pot influenţa
comportamentul economic al unei persoane;
- publicitate indecentă, care lezează demnitatea morală,
valorile religioase ori politice sau morala publică;
- publicitate care include discriminări bazate pe rasă, sex,
limbă, origine naţională, etnică sau socială;
- publicitate care identifică explicit sau implicit un
concurent sau bunurile / serviciile oferite de acesta şi care:
(a) este înşelătoare;

6. Publicitatea incitativă la violenţă
7. Publicitatea speculativă a superstiţiilor,
fricii, credulităţii
8. Publicitatea substanţelor stupefiante şi
psihotrope
9. Publicitatea produselor
medicamentoase eliberate cu prescripţie
medicală
10. Publicitatea la băuturile alcoolice şi
produsele din tutun
Sancţionarea publicităţii interzise
A. Sancţiuni principale
(b) compară bunuri / servicii având scopuri sau destinaţii
diferite;
(c) nu compară, în mod obiectiv, una sau mai multe
caracteristici esenţiale, relevante, verificabile şi
reprezentative (inclusiv preţul) ale unor bunuri / servicii;
(d) creează confuzie pe piaţă între autorul publicităţii şi un
concurent sau între mărci / denumiri / semne distinctive;
(e) discreditează / denigrează mărci / denumiri / semne
distinctive ale unui concurent;
(f) nu compară produse având aceeaşi indicaţie geografică;
(g) profită în mod incorect de mărci / denumiri / semne
distinctive / indicaţii geografice ale unui concurent;
(h) prezintă bunuri / servicii drept imitaţii sau replici ale
unor bunuri / servicii purtând o marcă / denumire
protejată;
- publicitate care prejudiciază securitatea persoanelor sau
incită la violenţă;
- publicitate care exploatează superstiţiile, frica sau
credulitatea persoanelor.
- art. 14 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea,
modificată;
- art. 17 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea,
modificată;
A. Produse din tutun / Băuturi alcoolice – interzicerea
publicităţii:
(a) pe prima şi ultima copertă / pagină din materialele
tipărite în presa scrisă;
(b) pe biletele de călătorie pentru transportul public;
(c) în publicaţiile destinate minorilor / în cadrul
spectacolelor destinate minorilor;
(d) în incinta unităţilor de învăţământ / unităţilor de
asistenţă medicală şi pe o rază de 200 m de intrarea
acestora;
(e) dacă înfăţişează minori consumând aceste produse;
(f) dacă sugerează că aceste produse sunt dotate cu
proprietăţi terapeutice sau că au efect sedativ ori că pot
rezolva probleme personale;
(g) dacă dă o imagine negativă despre abstinenţă;
B. Produse din tutun – cauze specifice de interzicere a
publicităţii:
(a) în cadrul programelor TV şi radio;
(b) dacă nu conţine inscripţii-avertisment, în limba
română.
1. Sancţiuni civile
2. Sancţiuni penale
3. Sancţiuni contravenţionale (amendă)
B. Sancţiuni accesorii 1. Publicarea deciziei de sancţionare
2. Difuzarea de anunţuri rectificative
3. Încetarea publicităţii

 Conţinutul informaţional detaliat

1. Publicitatea comparativă este publicitatea care identifică în

mod explicit sau implicit un concurent ori bunuri sau servicii
oferite de acesta [art. 3, lit. c) din Legea nr. 158/2008 privind
publicitatea înşelătoare şi la publicitatea comparativă]. Principial,
publicitatea comparativă este benefică pentru consumatori şi, deci, licită,
întrucât poate stimula emulaţia pe piaţă între furnizorii de bunuri şi
servicii. Textul legal reprodus nu face distincţie între destinatarii mesajului
publicitar, astfel încât se poate reţine că reglementarea publicităţii
comparative este aplicabilă atât publicităţii adresate consumatorilor (a),
cât şi celei adresate profesioniştilor, în ipoteza promovării de
bunuri/servicii profesionale (destinate uzului anumitor profesii) (b).
Restricţiile conţinute de art. 6 din lege nu se aplică decât în cazul unei
veritabile publicităţi comparative, adică în măsura în care mesajul
publicitar permite – direct ori indirect – identificarea unui concurent, nu şi
atunci când mesajul în cauză invocă superioritatea globală a produsului ori
serviciului, fără a indica vreun competitor concret
Publicitatea comparativă este în principiu licită, însă este supusă,
prin art. 6 din Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi la
publicitatea comparativă, unor condiţii stricte, care trebuie întrunite „în
mod cumulativ”. Articolul în discuţie reproduce cu fidelitate dispoziţiile
art. 4 din Directiva 2006/114/EC a Parlamentului European şi a Consiliului
din 12 decembrie 2006 relativă la publicitatea înşelătoare şi comparativă,
statele-membre fiind obligate să transpună în dreptul intern toate cele opt
cerinţe conţinute de art. 4 din directiva amintită, fără a putea renunţa la
vreuna din acestea şi fără a putea adăuga cerinţe de liceitate noi. Este
vorba despre exigenţe obligatorii de corectitudine şi obiectivitate a
comparaţiei, publicitatea comparativă fiind legală dacă:

 nu este înşelătoare,
 compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt
destinate aceloraşi scopuri;

 compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale,

relevante, verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori
servicii, care pot include şi preţul; pentru a fi licită, publicitatea
comparativă nu poate fi fondată pe aserţiuni subiective (colective ori
individuale), criteriul obiectivităţii fiind trasat de lege prin
descrierea caracteristicilor produselor/serviciilor care pot fi luate în
calcul pentru elaborarea unui mesaj publicitar; este vorba despre
caracteristici pertinente, esenţiale, relevante, verificabile şi
reprezentative, fiind interzisă axarea comparaţiei pe atribute
 fluctuante, pur episodice, irelevante şi prea evazive pentru a putea fi
verificate;

 nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte

semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui
concurent”; cerinţa reiterează interdicţia relativă la denigrarea
mărcii, semnelor distinctive şi a denumirilor comerciale prevăzută de
Legea concurenţei nr. 21/1996, însă precizează suplimentar că
mesajul publicitar nu poate compara în mod denigrator două bunuri
sau servicii, astfel încât cele aparţinând concurentului să fie
discreditate în mod explicit ori implicit;

 nu creează confuzie între comercianţi, între cel care îşi face

publicitate şi un concurent sau între mărci, denumiri comerciale, alte
semne distinctive, bunuri ori servicii ale celui care îşi face publicitate
şi cele ale unui concurent.

Publicitatea comparativă practicată cu depăşirea limitelor fixate în

cuprinsul art. 6 din lege constituie contravenţie, sancţiunile principale şi
complementare aplicabile fiind identice cu cele prevăzute în materia
publicităţii înşelătoare (art. 10, art. 11, art. 12 şi art. 13 din Legea nr.
158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi la publicitatea comparativă).
Încălcarea interdicţiilor se sancţionează cu amendă contravenţională.
Complementar sancţionării drept contravenţie a încălcării limitelor
legale relative la practicarea publicităţii comparative, se poate dispune
publicarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei/publicarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile
[„integral sau în extras” – art. 12 alin. (1) lit. a) din lege]; măsura se poate
dispune „în vederea eliminării efectelor de durată” ale publicităţii
înşelătoare, după cum rezultă din textul art. 12 alin. (1), precum şi
publicarea unei declaraţii rectificative, care trebuie să cuprindă datele de
identificare ale comerciantului contravenient (i), contravenţia săvârşită (ii),
data săvârşirii contravenţiei (iii) şi măsurile dispuse (iv). Nerespectarea
măsurilor complementare prevăzute de art. 12 (relative la publicarea
procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei/publicarea
hotărârii judecătoreşti, respectiv publicarea unei declaraţii rectificative)
constituie la rândul său contravenţie şi se sancţionează cu amendă
contravenţională fixată între minimul şi maximul legal [art. 13 alin. (1) din
Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi la publicitatea
comparativă].

2. Publicitatea înşelătoare este publicitatea care, în orice mod,

inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare
persoanele cărora li se adresează ori care iau contact cu aceasta şi care,
din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul economic al
acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un
concurent [definiţie prezentă în textul art. 3 lit. b) din Legea nr. 158/2008].
 Noţiunea de publicitate înşelătoare nu vizează numai cazurile de
disimulare a adevărului în sens strict, ci înglobează şi ipotezele de
publicitate fondată pe alegaţii ori informaţii inexacte. Cum o linie netă de
demarcaţie între „informare” şi „publicitate” nu poate fi trasată, orice
informaţie emanând de la producătorul/distribuitorul produsului – chiar
dacă nu neapărat laudativă – este susceptibilă de a fi calificată drept
publicitate înşelătoare (de pildă, o eroare în afişarea preţului ca fiind mai
mic decât cel real). Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi
publicitatea comparativă reprezintă o transpunere în dreptul român a
Directivei 2006/114/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 12
decembrie 2006 relativă la publicitatea înşelătoare şi comparativă, fiind
aplicabilă atât anunţurilor făcute în scop incitativ, cât şi mesajelor cu
conţinut informativ (cum ar fi informaţiile conţinute pe eticheta ori
prospectul unui produs).

3. Afişajul hotărârii judecătoreşti (de condamnare) reprezintă o

sancţiune accesorie dispusă de către instanţa de judecată, complementar
sancţiunii principale (cum ar fi plata de daune-interese) în urma admiterii
acţiunii introduse de către un consumator/o asociaţie de consumatori,
constând în condamnarea profesionistului pârât la difuzarea publică a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, pe cheltuiala sa, calea de difuzare
fiind aleasă în funcţie de pertinenţa acesteia (publicarea unui comunicat în
presa scrisă, difuzarea unui comunicat televizat ori a unuia radiofonic,
reproducerea literală în presă a deciziei instanţei, afişaj stradal ş.a.);
metoda poate avea efecte disuasive importante, dat fiind impactul său
asupra reputaţiei comerciale a pârâtului. De pildă, în cazul în care, în
vederea eliminării efectelor unei practici comerciale incorecte, s-a dispus
încetarea, respectiv interzicerea acesteia, iar hotărârea judecătorească a
rămas definitivă şi irevocabilă, instanţa emitentă poate solicita publicarea
deciziei, integral sau parţial, în forma pe care o consideră adecvată, într-
un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala comerciantului, conform
dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor.

4. Anunţul rectificativ reprezintă o sancţiune accesorie dispusă de

către instanţa de judecată, complementară sancţiunii principale (cum ar fi
plata de daune-interese) în urma admiterii acţiunii introduse de către un
consumator / o asociaţie de consumatori în reprimarea publicităţii
înşelătoare / comparative ilicite, constând în condamnarea profesionistului
pârât la difuzarea publică a unui anunţ de rectificare a mesajului publicitar
anterior şi care a conţinut alegaţii false (de natură a induce în eroare
consumatorul mediu şi de a influenţa în mod decisiv comportamentul
economic al acestuia). Publicarea anunţului rectificativ are loc pe
cheltuiala profesionistului, calea de difuzare fiind aleasă în funcţie de
pertinenţa acesteia (publicarea unui comunicat în presa scrisă, difuzarea
unui comunicat televizat ori a unuia radiofonic, reproducerea literală în
presă, afişaj stradal ş.a.); alături sau independent de afişajul hotărârii
judecătoreşti de condamnare, anunţul rectificator poate avea efecte
disuasive importante, dat fiind impactul său asupra reputaţiei comerciale a
pârâtului.

6. Concluzii
Publicitatea înşelătoare este interzisă indiferent de canalul concret
de comunicare întrebuinţat – presă, radio, televiziune, afişe, etichete,
prospecte, listă de preţuri ori tarife – şi independent de forma imprimată
mesajului (imagini, cuvinte, semne), intrând sub incidenţa legii atât
publicitatea făcută bunurilor mobile corporale sau incorporale, cât şi cea
relativă la imobile ori la servicii. Anunţul rectificativ reprezintă o sancţiune
accesorie dispusă de către instanţa de judecată, complementară sancţiunii
principale (cum ar fi plata de daune-interese) în urma admiterii acţiunii
introduse de către un consumator / o asociaţie de consumatori în
reprimarea publicităţii înşelătoare / comparative ilicite, constând în
condamnarea profesionistului pârât la difuzarea publică a unui anunţ de
rectificare a mesajului publicitar anterior şi care a conţinut alegaţii false
(de natură a induce în eroare consumatorul mediu şi de a influenţa în mod
decisiv comportamentul economic al acestuia).

 Bibliografie
Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J.
Goicovici, colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 115-130. Terzea, V., Protecţia
consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016; p. 156-167.

Bibliografie facultativă: Thirion, N. (coord.), „Actualités en matière de pratiques du

marché et protection du consommateur”, Ed. Anthemis, Bruxelles, 2011; p. 87-112.
le Tourneau, Ph., “Droit de la responsabilité et des contrats – Régimes d’indemnisation”, 11e
édition, Dalloz, Paris, 2017; p. 29-34.

Întrebări de verificare:
(1) Care sunt sancțiunile aplicabile publicității comerciale care compară bunuri sau servicii care
nu răspund aceloraşi nevoi ori nu sunt destinate aceloraşi scopuri?
(2) Dacă mesajul publicitar compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale,
relevante, verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi
preţul; pentru a fi licită, publicitatea comparativă nu poate fi fondată pe aserţiuni subiective
(colective ori individuale)?
(3) Care sunt sancțiunile aplicabile în situațiile în care mesajul publicitar discreditează sau
denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi
ori situaţia unui concurent?

Capitolul 13
 Asociaţiile de consumatori
şi acţiunile în co-reprezentare

 Obiective

Capitolul alocat asociaţiilor de consumatori îşi propune, pentru început, o prezentare a condiţiilor
juridice în baza cărora poate fi înfiinţată o asociaţie de consumatori, urmate de o prezentare a rolului de
„partener social” al Administraţiei publice locale şi a rolului consultativ jucat de acestea. Prin
parcurgerea capitolului, studentul va fi apt să disocieze în practică funcţiile specifice ale acestor
asociaţii, familiarizându-se astfel cu modul acestora de operare, ca şi cu tipurile concrete de acţiuni care
pot fi introduse în justiţie de către asociaţiile de consumatori, în vederea ocrotirii intereselor
consumatorilor.

 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Produs defectuos = un produs este defectuos atunci când nu oferă securitatea la care consumatorul se
poate aştepta în mod legitim;

Risc de dezvoltare = cauză de exonerare de răspundere a producătorului, pentru cazul în care „nivelul
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis
depistarea defectului în cauză”.

 Schema logică a capitolului

TIPURI DE ACŢIUNI ÎN JUSTIŢIE

INTRODUSE DE ASOCIAŢIILE DE CONSUMATORI

(a) acţiuni în reprimarea unor clauze abuzive;

(b) acţiuni în ocrotirea unui interes colectiv;
(c) acţiuni de grup sau în co-reprezentare;
(d) acţiuni în încetarea unei practici comerciale ilicite.

 Conţinutul informaţional detaliat

1. Înfiinţarea asociaţiilor de consumatori. Cerinţa scopului unic

Asociaţia de consumatori reprezintă o organizaţie nonguvernamentală, constituită ca persoană

juridică, conform legii şi care, fără a urmări realizarea de profit pentru membrii săi, are ca unic scop
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor săi sau ale consumatorilor, în general (definiţie
legală prezentă în textul art. 30 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin
Legea nr. 363/2007).
În dreptul român al consumului, în materia funcţionării asociaţiilor de consumatori, sunt
aplicabile în paralel, suprapunându-se parţial, două seturi de norme legale: (1) cele prevăzute de
Capitolul VI („Asociaţiile de consumatori”) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu
modificările aduse prin Legea nr. 363/2007; (2) cele conţinute de Capitolul IV Codul consumului.
Subsidiar vor fi aplicabile dispoziţiile de drept comun, relative la constituirea persoanelor juridice de
drept privat fără scop patrimonial, cuprinse în O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
modificată prin Legea nr. 34/2010 pentru completarea art. 7 din O.G. nr. 26/2000.
Din definiţia legală a asociaţiilor de consumatori rezultă că în dreptul român, cerinţa scopului
unic – constând în protecţia consumatorilor – înlătură, pentru asociaţiile de profil, posibilitatea inserării
în statut a altor scopuri, inclusiv a celor accesorii; similar situaţiei din dreptul francez al consumului, nu
este obligatoriu, în schimb, ca asociaţia astfel constituită să-şi propună doar ocrotirea intereselor
propriilor membrii, aceasta putând reprezenta, inclusiv în instanţă, şi interesele altor consumatori decât
membrii cotizanţi (ori ale consumatorilor în general).

2. Scutirea de plata taxei de timbru

În dreptul român al consumului, acţiunile în ocrotirea unui interes al consumatorilor
introduse de către o asociaţiilor de consumatori sunt scutite de taxa de timbru, aspect reţinut expres de
textul art. 47 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007
privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

3. Tipuri de acţiuni în justiţie

Asociaţiile de consumatori pot introduce în justiţie următoarele tipuri de acţiuni:

(a) acţiuni în reprimarea unor clauze abuzive;
(b) acţiuni în ocrotirea unui interes colectiv;
(c) acţiuni de grup sau în co-reprezentare;
(d) acţiuni în încetarea unei practici comerciale ilicite.

Totodată, pot interveni într-un proces civil – în condiţiile stabilite prin normele Codului de
procedură civilă pentru intervenţia voluntară – pentru a susţine acţiunea introdusă de unul sau mai mulţi
consumatori concreţi, în contextul în care cererea iniţială de chemare în judecată are ca obiect repararea
prejudiciului – patrimonial şi/sau moral suferit de către consumatori izolaţi. Prin ipoteză, acţiunea
introdusă cu titlu principal de către consumatorul concret trebuie să aibă ca obiect angajarea
responsabilităţii civile delictuale ori contractuale a unui profesionist al industriei, comerţului ori
serviciilor. Scopul intervenţiei procesuale a asociaţiei de consumatori este, în asemenea situaţii, acela de
a obţine, pe suportul oferit de cazul consumatorului concret, încetarea pentru viitor a anumitor practici
comerciale neloiale ori reprimarea unor clauze abuzive uzual utilizate de către profesionistul pârât.
Instanţa de judecată poate condamna comerciantul pârât, în cazul constatării vinovăţiei acestuia, atât la
plata de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului dovedit de către consumatorul individual ce
figurează ca reclamant în cererea principală de judecată (i), cât şi la plata de daune-interese faţă de
asociaţia de consumatori intervenientă, în repararea prejudiciului invocat de aceasta, ca urmare a
încălcării unui interes colectiv al consumatorilor (ii).

4. Rolurile jucate de asociaţiile de consumatori

Potrivit dispoziţiilor Codului consumului, asociaţiile de consumatori sunt chemate să joace
următoarele roluri:
(a) rolul de „partener social” al autorităţii centrale sau locale;
(b) un rol consultativ;
(c) un rol informativ.
Rolul de „partener social”. este reţinut de Codul consumului în Capitolul IV, despre
„organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor”, potrivit dispoziţiilor căruia: „organizaţiile
neguvernamentale ale consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele
constituite la nivel central şi local, cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor, în care organele
administraţiei publice sunt reprezentate” (art. 29 C.cons.). Un text similar se regăseşte în cuprinsul
Capitolului VI („Asociaţiile de consumatori”) al O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,
modificată prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia
cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
Spre deosebire de asociaţiile care şi-au propus, ca unic scop, apărarea intereselor
consumatorilor în general, cele care sunt constituite în scopul ocrotirii numai a intereselor membrilor lor
„pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul
protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei publice sunt reprezentate numai dacă au cel
puţin 800 de membri” (art. 33 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin
Legea nr. 363/2007). O condiţie de reprezentativitate – cea a unui număr minimal de membri (800) –
este, deci, impusă, din unghiul recunoaşterii rolului de partener social cu drept de reprezentare în
consiliile consultative, pentru asociaţiile de consumatori care şi-au limitat prin statut activitatea la
apărarea intereselor membrilor lor.

Rolul consultativ al asociaţiilor de consumatori este reglementat în art. 31 C.cons., care

precizează că „organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor pot fi consultate de către autorităţile
administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, la elaborarea dispoziţiilor şi
procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor. Un text legal
similar poate fi reperat în cuprinsul Capitolului VI („Asociaţiile de consumatori”) din O.G. nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007, unde art. 36 arată că „asociaţiile
de consumatori sunt consultate de către serviciile şi organismele administraţiei publice prevăzute la art.
35, potrivit competenţelor, la elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări
care au ca scop protecţia consumatorilor (...)”.

O misiune importantă a asociaţiilor de consumatori este aceea de a informa consumatorii şi de

a le oferi consultanţă. Potrivit art. 38 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată
prin Legea nr. 363/2007, „centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor pot fi organizate la nivel
de birouri în structura organizatorică a asociaţiilor de consumatori şi desfăşoară activităţi gratuite în
folosul acestora, constând în informaţii, recomandări şi consultanţă privind problemele legate de
achiziţionarea unui produs sau serviciu”. Asemenea centre de informare şi consultanţă, ca şi Centrul
European al Consumatorilor sunt finanţate din sume primite de la bugetul de stat, prin intermediul
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor [art. 39 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007] şi pot beneficia de asistenţă de
specialitate din partea personalului ANPC (art. 43 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,
modificată prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia
cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor).

5. Drepturi şi obligaţii specifice

Potrivit art. 32 Codul consumului, asociaţiile de consumatori au următoarele drepturi şi
obligaţii:
(a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în
vederea atingerii obiectivelor lor;
(b) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
(c) de a fi consultate, cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor care
definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor;
(d) de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau
retragerii de pe piaţă a produselor ori serviciilor care nu asigură nivelul calitativ prevăzut în
documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor;
(e) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
consumatorilor.

7. Acţiunile în co-reprezentare, numite şi acţiuni de grup reprezintă o specie de acţiune în

justiţie care pot fi introduse de către o asociaţie de consumatori, în ipoteza în care mai mulţi
consumatori au suferit un prejudiciu individual declanşat de o sursă comună, constând în fapta ilicită /
acţiunea / inacţiunea aceluiaşi profesionist.
De exemplu, victimele aceluiaşi accident aviatic pot mandata o asociaţie de consumatori să le
susţină în instanţă, într-un unic proces, interesele în raporturile cu compania aviatică, în vederea
obţinerii de despăgubiri, în temeiul neîndeplinirii obligaţiei de securitate şi în măsura în care condiţiile
acestui tip de răspundere sunt întrunite.
 Consumatorii ale căror interese au fost lezate pot încredinţa asociaţiei de consumatori un
mandat de reprezentare comună, împuternicind-o să acţioneze în justiţie contra autorului faptei ilicite
în numele lor, în vederea reparării prejudiciului. Acţiunea de grup se poate dovedi utilă în ipotezele în
care există o pluralitate de victime ale aceluiaşi fapt al profesionistului industriei, comerţului sau
serviciilor, precum în cazul accidentelor aviatice, al infecţiilor nozocomiale declanşate în aceeaşi unitate
spitalicească ori al consumului de produse alimentare ori medicamentoase conţinând un defect din
fabricaţie care le răpeşte securitatea la care consumatorul se putea aştepta în mod legitim.

Acţiunile în co-reprezentare au fost concepute în sisteme de drept ale unor state-membre ale
Uniunii Europene, precum cel francez, de pildă, pe modelul aşa-numitelor class actions existente în
dreptul american şi care oferă judecătorului posibilitatea de a se pronunţa într-un singur litigiu, la
iniţiativa unei asociaţii de consumatori, asupra unei pluralităţi de dispute intervenite între mai mulţi
consumatori şi acelaşi profesionist, în baza unor acte de consum similare.

Avantajele acţiunilor de grup constau în a permite consumatorilor care au înregistrat un

prejudiciu prea modest încât să justifice un efort procesual singular să se grupeze pentru a mandata o
asociaţie de consumatori să susţină în justiţie pretenţiile lor, fondate pe săvârşirea aceleiaşi fapte de
către profesionistul pârât (i). Totodată, acţiunile de grup evită obţinerea unor decizii judecătoreşti
dispersate ori chiar contradictorii, în materia prejudiciilor generate de un fapt comun şi care ar trebui
judecate în acelaşi registru (ii).
Acţiunile de grup favorizează rolul punitiv şi disuasiv al unei hotărâri judecătoreşti de
condamnare în dreptul consumului, întrucât permite, printr-un singur gest judiciar, obligarea
profesionistului la plata de daune-interese substanţiale (însumând valoarea tuturor prejudiciilor cauzate
consumatorilor implicaţi), cu reverberaţii economice şi de imagine grave pentru pârât, în timp ce
soluţionarea individualizată a tuturor litigiilor fondate pe respectiva faptă nu numai că ar diminua
impactul economic al rezolvării, dar ar presupune, în plus, o durată de timp mult mai mare (iii).

Pentru a fi admisibilă, acţiunea în co-reprezentare trebuie să se fondeze, în principiu, pe

următoarele premise (schiţate pretorian, în practica judiciară, îndeosebi franceză):
 mandatul de reprezentare procesuală să emane de la persoane fizice identificabile nominal şi
care să fi suferit un prejudiciu în calitate de consumatori, astfel cum este această noţiune
definită prin lege;
 prejudiciile individuale (materiale şi/sau morale) să aibă o origine comună, cu antrenarea
răspunderii – delictuale, contractuale ori extracontractuale – a aceluiaşi profesionist;
 mandatul de reprezentare procesuală a asociaţiei de consumatori agreate să fie unul individual
(acordat de fiecare consumator în parte, dintre cei reprezentaţi) şi să îmbrace forma scrisă; este
interzisă solicitarea unui atare mandat, de către asociaţia de consumatori, pe calea unui apel
public televizat, radiofonic ori prin afişaj;
 mandatul individual de reprezentare trebuie să aibă un obiect determinat (expres enunţat în
cuprinsul acestuia) şi să confere asociaţiei puterea de a îndeplini toate actele de procedură
necesare soluţionării litigiului (acţiunea putând fi introdusă, în dreptul francez, atât într-o
instanţă civilă, cât şi într-una penală, prin constituirea ca parte civilă).

 Bibliografie
Bibliografie obligatorie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici,
colecţia La Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 43-47. Terzea, V., Protecţia consumatorilor –
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016; p. 90-
118.

Bibliografie facultativă: Pellier, J.-D., “Droit de la consommation”, Dalloz, 2016; p. 119-125.

Picod, Y., “Droit de la consommation”, Ed. Sirey, Paris, 2015; p. 56-63.
Întrebări de verificare:
(1) Care sunt condițiile minimale de reprezentativitate pentru a fi admisibilă, acţiunea în co-
reprezentare?
(2) La ce se referă faptul că mandatul de reprezentare procesuală a asociaţiei de consumatori
agreate trebuie să fie individual?
(3) Ce se înțelege prin faptul că mandatul individual de reprezentare trebuie să aibă un obiect
determinat?
(4) Care sunt avantajele procesuale ale acțiunilor în co-reprezentare?

Capitolul 14
Medierea litigiilor și procedurile SAL de soluţionare
alternativă
a litigiilor dintre comercianţi şi consumatori
 I. Capitolul tratează problematica procedurilor SAL (Soluţionare Alternativă a Litigiilor),
care reprezintă un element de noutate pentru consumatorii români, întrucât vor beneficia de
posibilitatea să prezinte online o reclamaţie şi documentele justificative necesare, pe site-ul unei
entităţi SAL. În cazul procedurilor SAL prin care se propune o soluţie, consumatorii au
posibilitatea de a se retrage din procedură în orice moment dacă nu sunt satisfăcuţi de
funcţionarea sau de modul de desfăşurare a procedurii.
În domeniul creditului bancar, un element decisiv de noutate îl reprezintă înfiinţarea
Centrului de soluţionare alternativă a litigiilor din sistemul bancar (Centrul SAL), ca entitate
juridică autonomă, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ, de interes public, cu
personalitate juridică, în scopul asigurării accesului consumatorilor din domeniul bancar la
soluţionarea, prin proceduri SAL, a litigiilor dintre aceştia şi bănci.
II. Obiective: familiarizarea cu noile proceduri SAL introduse în dreptul român prin OG
38/2015, diferenţierea clauzelor de arbitraj / mediere abuzive, cunoaşterea rezultatelor procedurii.

III. Domeniul de aplicare. Ordonanţa Guvernului nr. 38/2015 creează cadrul legal, astfel
încât reclamaţiile împotriva comercianţilor să poată fi prezentate voluntar de către consumatori
entităţilor care aplică proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor într-un mod independent,
imparţial, transparent, eficace, rapid şi echitabil, în scopul asigurării unui nivel înalt de protecţie a
consumatorilor şi a bunei funcţionări a pieţei (art. 1).
Dispoziţiile ordonanţei sunt aplicabile procedurilor de soluţionare extrajudiciară a litigiilor
naţionale şi transfrontaliere izvorâte din contractele de vânzări sau din contractele de prestări de
servicii încheiate între un comerciant care desfăşoară activităţi în România şi un consumator
rezident în Uniunea Europeană prin intervenţia unei entităţi de soluţionare alternativă a litigiilor,
care propune sau impune o soluţie şi care acţionează în România.
Noile proceduri SAL nu se aplică (art. 2 din OG 38/2015):
a) procedurilor de soluţionare a reclamaţiilor consumatorilor derulate de comercianţi prin
proceduri proprii;
b) serviciilor neeconomice de interes general;
c) litigiilor între comercianţi;
d) negocierilor directe între consumator şi comerciant;
e) încercărilor efectuate de un judecător de a soluţiona un litigiu pe parcursul procedurii
judiciare referitoare la respectivul litigiu;
f) procedurilor iniţiate de un comerciant împotriva unui consumator;
g) serviciilor de sănătate prestate pacienţilor de către cadre medicale pentru evaluarea,
menţinerea sau refacerea stării lor de sănătate, inclusiv prescrierea, eliberarea şi furnizarea de
medicamente şi dispozitive medicale;
h) unităţilor şi instituţiilor publice de învăţământ postliceal sau superior.

IV. Entităţile de soluţionare alternativă a litigiilor. O entitate SAL este o structură care oferă
soluţionarea unui litigiu printr-o procedură SAL şi care poate funcţiona exclusiv în cadrul
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, în cadrul unei autorităţi publice centrale
sau a unei autorităţi administrative autonome cu responsabilităţi în domeniul protecţiei
consumatorilor. În domeniul bancar, entitate SAL este Centrul de soluţionare alternativă a
litigiilor.
Platforma europeană de soluţionare online a litigiilor reprezintă un instrument digital creat
de Comisia Europeană pentru a facilita soluţionarea independentă, imparţială, transparentă,
eficace, rapidă şi echitabilă, pe cale extrajudiciară, a litigiilor care privesc obligaţiile contractuale
rezultate din contractele de vânzare sau de prestare de servicii online dintre un consumator care
îşi are reşedinţa în Uniune şi un comerciant stabilit în Uniune, în conformitate cu prevederile
Regulamentului (UE) nr. 524/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 mai 2013
privind soluţionarea online a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului
(CE) nr. 2.006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Regulament privind SOL în materie de consum).

Entităţile SAL îndeplinesc următoarele cerinţe (art. 5 din OG 38/2015):

a) administrează un site internet actualizat care permite părţilor să aibă cu uşurinţă acces la
informaţiile referitoare la procedura SAL şi care permite consumatorilor să prezinte online o
reclamaţie şi documentele justificative necesare;
b) furnizează, la cerere părţilor, pe un suport durabil, informaţiile prevăzute la lit. a);
c) permit consumatorului să prezinte o reclamaţie în scris, pe suport hârtie sau pe alt suport
durabil, după caz;
d) permit schimbul de informaţii dintre părţi prin mijloace electronice sau prin poştă, după
caz;
e) acceptă atât litigii naţionale, cât şi litigii transfrontaliere, inclusiv litigiile reglementate de
Regulamentul (UE) nr. 524/2013;
f) se asigură că prelucrarea datelor cu caracter personal este în conformitate cu dispoziţiile
Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu
Ordinul Avocatului Poporului nr. 75/2002 privind stabilirea unor măsuri şi proceduri specifice
care să asigure un nivel satisfăcător de protecţie a drepturilor persoanelor ale căror date cu
caracter personal fac obiectul prelucrărilor.

V. Entităţile SAL pot refuza instrumentarea unui anumit litigiu din următoarele motive:
a) consumatorul nu a încercat să contacteze comerciantul în cauză pentru a discuta reclamaţia
sa şi nu a căutat, ca un prim pas, să rezolve diferendul direct cu comerciantul;
b) litigiul este promovat cu rea-credinţă sau este ofensator;
c) litigiul este sau a fost analizat anterior de către o altă entitate SAL sau de către o instanţă
judecătorească;
d) consumatorul nu a prezentat reclamaţia entităţii SAL în termen de un an de la data la care
acesta, după caz, a prezentat reclamaţia comerciantului sau de la data săvârşirii faptei ce a dat
naştere litigiului ori, în cazul faptelor continue, de la data încetării acestora;
e) instrumentarea unui astfel de litigiu ar afecta în mod grav funcţionarea eficientă a entităţii
SAL;
f) entitatea SAL sesizată nu este competentă să soluţioneze litigiul.
În cazul în care o entitate SAL nu poate analiza o reclamaţie care i-а fost înaintată, entitatea
SAL respectivă prezintă ambelor părţi o explicaţie privind motivele neanalizării litigiului în
termen de 21 de zile calendaristice de la primirea dosarului de reclamaţie.
VI. Expertiză, independenţă şi imparţialitate. Conform art. 6 din OG 38/2015, persoanele
fizice responsabile din cadrul SAL au expertiza necesară şi sunt independente şi imparţiale.
Aceasta se realizează prin faptul că aceste persoane:
a) dispun de cunoştinţele şi aptitudinile necesare în domeniul procedurilor de soluţionare
alternativă a litigiilor sau al soluţionării judiciare a litigiilor în materie de consum, precum şi de o
bună înţelegere generală a legislaţiei;
b) sunt desemnate pentru un mandat cu o durată suficientă, dar nu mai mică de 3 ani, pentru a
asigura independenţa acţiunilor lor, şi nu pot fi eliberate din funcţie fără motive întemeiate;
c) nu primesc niciun fel de instrucţiuni de la oricare dintre părţi sau de la reprezentanţii
acestora;
d) sunt remunerate într-un mod care nu este legat de rezultatul procedurii SAL;
e) comunică fără întârziere entităţii SAL orice circumstanţă care le poate afecta sau poate fi
considerată ca afectându-le independenţa şi imparţialitatea sau care poate da naştere unui conflict
de interese cu oricare dintre părţile litigiului pe care trebuie să îl soluţioneze. Obligaţia de a
comunica astfel de elemente este o obligaţie permanentă pe tot parcursul procedurii SAL.
 VII. Transparenţa procedurii. Entităţile SAL publică pe site-urile lor internet, pe suport
durabil dacă se solicită, şi prin orice alte mijloace pe care le considers adecvate, informaţii clare şi
uşor de înţeles, privind:
a) datele lor de contact, inclusiv adresa poştală şi de e-mail;
b) lista pe care sunt incluse, conform art, 31 alin. (2);
c) persoanele fizice responsabile de SAL, modalităţile de desemnare a acestora şi durata
mandatului lor;
d) expertiza, imparţialitatea şi independenţa persoanelor fizice responsabile de SAL, în cazul
Centrului de soluţionare alternativă prevăzut la art. 21;
e) apartenenţa entităţilor SAL la reţelele entităţilor SAL care facilitează soluţionarea litigiilor
transfrontaliere, dacă este cazul;
f) tipurile de litigii pe care sunt competente să le soluţioneze;
g) regulile de procedură care reglementează soluţionarea unui litigiu şi motivele pentru care
entitatea SAL poate refuza să se ocupe de un anumit litigiu;
h) limba în care reclamaţiile pot fi prezentate entităţii SAL şi în care se desfăşoară procedura
SAL;
i) tipurile de norme pe care entitatea SAL le poate avea în vedere pentru soluţionarea litigiilor,
precum dispoziţii legale, considerente de echitate, coduri de conduită;
j) orice fel de cerinţe preliminare pe care părţile ar putea fi obligate să le îndeplinească
înaintea începerii procedurii de soluţionare alternativă a litigiului, inclusiv cerinţa adresată
consumatorului de a încerca o soluţionare a litigiului direct cu comerciantul;
k) condiţiile în care părţile se pot retrage din procedură;
l) costurile care urmează să fie suportate de către comercianţi, inclusiv orice reguli privind
plata cheltuielilor la încheierea procedurii;
m) durata medie a procedurii SAL;
n) efectul juridic al rezultatului procedurii SAL, precum şi faptul că hotărârile emise de
entităţile SAL prin care este consemnat rezultatul procedurii constituie de drept titlu executoriu,
dacă nu sunt atacate în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării;
o) punerea în aplicare a deciziei SAL, dacă acest lucru este relevant (art. 7 din OG 38/2015).

VIII. Eficacitatea procedurilor SAL. În vederea asigurării eficacităţii susţinute a procedurilor

SAL, acestea trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe (art. 8 din OG 38/2015):
a) procedura SAL să fie disponibilă şi uşor accesibilă online şi pe suport hârtie pentru părţile
în litigiu, indiferent de locul în care acestea se găsesc;
b) părţile să aibă acces la procedură fără obligaţia de a recurge la un avocat sau la un consilier
juridic, dar fără a fi private de dreptul lor la consiliere independentă sau de a fi reprezentate sau
asistate de o terţă persoană sau de reprezentanţi ai asociaţiilor de consumatori în orice etapă a
procedurii;
c) procedura SAL să fie gratuită;
d) părţile aflate în litigiu să fie notificate imediat după primirea tuturor documentelor care
conţin informaţii relevante referitoare la reclamaţie de către entitatea SAL care a primit
reclamaţia.

IX. Corectitudinea procedurilor SAL. În cursul procedurilor SAL (art. 9 din OG 38/2015):
a) părţile au dreptul de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la reclamaţia care face
obiectul litigiului înaintat spre soluţionare entităţii SAL, în termen de 15 zile calendaristice de la
data comunicării acesteia, precum şi de a primi din partea entităţii SAL argumentele, probele,
documentele şi elementele de fapt prezentate de cealaltă parte, orice declaraţii şi avize ale
experţilor şi de a prezenta observaţii pe marginea acestora;
 b) părţile sunt informate că nu sunt obligate să folosească un avocat sau un consilier juridic,
dar pot apela la consultanţă independentă sau pot fi reprezentate sau asistate de o parte terţă sau
de reprezentanţi ai asociaţiilor de consumatori în orice etapă a procedurii;
c) părţile sunt informate cu privire ia rezultatul procedurii SAL, în scris sau pe un suport
durabil, precizându-se motivele pe care se întemeiază rezultatul.

X. Mecanisme SAL. Entităţile SAL pot propune şi/sau impune o soluţie părţilor. Entităţile
SAL pot derula ambele mecanisme cu condiţia de a elabora proceduri specifice pentru fiecare
mecanism în parte şi de a informa clar şi corect părţile cu privire la consecinţele alegerii unuia
dintre mecanisme. În cazul în care entităţile SAL derulează ambele mecanisme, consumatorul este
cel care alege unul dintre mecanisme.
A. Propunerea unei soluţii. În cazul procedurilor SAL prin care se propune o soluţie
(art. 11 din OG 38/2015), consumatorii au posibilitatea de a se retrage din procedură în orice
moment dacă nu sunt satisfăcuţi de funcţionarea sau de modul de desfăşurare a procedurii.
Consumatorii sunt informaţi despre acest drept înaintea începerii procedurii.
Înainte de a accepta soluţia propusă, părţile sunt informate cu privire la:
a) posibilitatea de a alege dacă acceptă sau nu soluţia propusă;
b) faptul că implicarea în procedură nu exclude posibilitatea de a cere despăgubiri printr-o
procedură judiciară;
c) faptul că soluţia propusă poate fi diferită de un rezultat stabilit de către o instanţă care aplică
dispoziţiile legale în vigoare;
d) consecinţele juridice ale acceptării unei astfel de soluţii.
Rezultatul procedurii SAL este comunicat părţilor, printr-o notă de soluţionare alternativă a
litigiilor, în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care o entitate SAL a primit dosarul
complet al reclamaţiei. În cazul unor litigii extrem de complexe, entitatea SAL responsabilă
poate, dacă este necesar, să prelungească termenul cu 20 de zile calendaristice. Părţile sunt
informate în legătură cu orice prelungire a termenului respectiv, precum şi în legătură cu perioada
estimată pentru terminarea litigiului.
Înainte de a accepta soluţia propusă, se acordă o perioadă de 15 zile calendaristice pentru a-şi
exprima acordul sau dezacordul. În termenul de 15 zile calendaristice de la primirea notei de
soluţionare a litigiilor, părţile comunică decizia lor de acceptare sau de respingere a soluţiei
propuse.
Rezultatul procedurilor SAL nu este obligatoriu dacă doar una dintre părţi acceptă
soluţia propusă.

B. Impunerea unei soluţii. Înainte de a alege această posibilitate de soluţionare a

litigiului, părţile sunt informate cu privire la:
a) caracterul obligatoriu al soluţiei;
b) faptul că părţile nu au posibilitatea de a alege dacă acceptă sau nu soluţia;
c) faptul că niciuna dintre părţi nu se poate retrage din procedură;
d) faptul că implicarea în procedură nu exclude posibilitatea de a cere despăgubiri printr-o
procedură judiciară;
e) faptul că soluţia propusă poate fi diferită de un rezultat stabilit de către o instanţă care aplică
dispoziţiile legale în vigoare;
f) consecinţele juridice ale acceptării unei astfel de soluţii (art. 12 din OG 38/2015).
Entităţile SAL se asigură că părţile îşi dau acordul cu privire la caracterul obligatoriu al
soluţiei.

XI. Rezultatul procedurii SAL. În cazul în care părţile acceptă soluţia propusă, precum şi în
cazul soluţiei impuse, entitatea SAL emite o hotărâre motivată (a), iar, în cazul în care părţile nu
acceptă soluţia propusă, entitatea SAL emite o încheiere care cuprinde descrierea faptelor, soluţia
propusă şi decizia părţilor (b), conform art. 13 din OG 38/2015.
În cazul în care comerciantul nu acceptă soluţia propusă, entitatea SAL informează
consumatorul, prin încheiere, despre căile de atac administrative, respectiv judiciare la care poate
recurge pentru soluţionarea litigiului.
Hotărârea, respectiv încheierea se comunică părţilor în termen de 15 zile calendaristice de la
adoptare şi produce efecte de la data comunicării. Acestea pot fi atacate la instanţa de judecată
competentă.
Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile calendaristice de la data comunicării
constituie de drept titlu executoriu.
Procedurile SAL se finalizează în termen de 90 de zile calendaristice de la data la care o
entitate SAL a primit dosarul complet al reclamaţiei. În cazul unor litigii complexe, entitatea SAL
responsabilă poate, dacă este necesar, să prelungească termenul de 90 de zile calendaristice şi să
informeze părţile în legătură cu orice prelungire, precum şi în legătură cu perioada estimată
pentru terminarea litigiului.

XII. Clauze abuzive. Conform art. 14 din OG 38/2015, un acord între un consumator şi un
comerciant de a prezenta reclamaţii unei entităţi SAL, atunci când acesta a fost încheiat înainte de
apariţia litigiului şi dacă are drept efect privarea consumatorului de dreptul său de a se adresa
autorităţii administrative competente în vederea soluţionării reclamaţiei pe cale administrativă ori
de a introduce o acţiune în instanţă în vederea soluţionării litigiului, nu este obligatoriu pentru
consumator.

XIII. Reguli proprii. Fiecare entitate SAL elaborează reguli proprii de soluţionare alternativă
a litigiilor, care trebuie să respecte principiile, regulile şi cerinţele prevăzute de OG 38/2015.

XIV. Efectul procedurilor SAL asupra termenelor de decădere şi de prescripţie. Pe

parcursul derulării procedurii de soluţionare alternativă a litigiilor, prescripţia dreptului la acţiune
nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă (art. 16 din OG 38/2015).

XV. Informarea consumatorilor de către comercianţi. Comercianţii informează

consumatorii cu privire la entitatea sau entităţile SAL de care aceştia aparţin atunci când
comercianţii se angajează să utilizeze respectivele proceduri. Informaţiile respective includ adresa
site-ului internet al entităţii sau entităţilor SAL relevante (art. 25 din OG 38/2015).
Informaţiile menţionate la alin. (1) sunt furnizate în mod clar, inteligibil şi uşor accesibil pe
site-ul internet al comercianţilor, în cazul în care acesta există, şi, dacă este cazul, în termenii şi
condiţiile generale ale contractelor de vânzare sau de prestare de servicii dintre comerciant şi
consumator.

Rezultatul procedurii SAL – Art. 13, OG 38/2015

A. Părţile acceptă soluţia → entitatea SAL emite o hotărâre motivată
propusă
B. Părţile NU acceptă soluţia → entitatea SAL emite o încheiere care cuprinde
propusă descrierea faptelor, soluţia propusă şi decizia părţilor
Comunicarea hotărârii Hotărârea / încheierea entităţii SAL se comunică părţilor
în termen de 15 zile calendaristice de la adoptare şi
produce efecte de la data comunicării. Acestea pot fi
atacate la instanţa de judecată competentă.
Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile
 calendaristice de la data comunicării constituie de drept
titlu executoriu.
Termen legal maxim de Procedurile SAL se finalizează în termen de 90 de zile
finalizare calendaristice de la data la care o entitate SAL a primit
dosarul complet al reclamaţiei.

litigii complexe → entitatea SAL poate să prelungească

termenul de 90 de zile calendaristice

Concluzii. Procedura SAL (Soluţionare Alternativă a Litigiilor) reprezintă un element de

noutate pentru consumatorii români, care vor beneficia de posibilitatea să prezinte online o
reclamaţie şi documentele justificative necesare, pe site-ul unei entităţi SAL. În cazul
procedurilor SAL prin care se propune o soluţie, consumatorii au posibilitatea de a se retrage din
procedură în orice moment dacă nu sunt satisfăcuţi de funcţionarea sau de modul de desfăşurare a
procedurii. Rezultatul procedurilor SAL nu este obligatoriu dacă doar una dintre părţi acceptă
soluţia propusă. Conform art. 14 din OG 38/2015, un acord între un consumator şi un comerciant
de a prezenta reclamaţii unei entităţi SAL, atunci când acesta a fost încheiat înainte de apariţia
litigiului şi dacă are drept efect privarea consumatorului de dreptul său de a se adresa autorităţii
administrative competente în vederea soluţionării reclamaţiei pe cale administrativă ori de a
introduce o acţiune în instanţă în vederea soluţionării litigiului, nu este obligatoriu pentru
consumator. Comercianţiilor le revine obligația de a informa consumatorii cu privire la entitatea
sau entităţile SAL de care aceştia aparţin atunci când comercianţii se angajează să utilizeze
respectivele proceduri. Informaţiile respective includ adresa site-ului internet al entităţii sau
entităţilor SAL relevante (art. 25 din OG 38/2015). Informaţiile menţionate la alin. (1) trebuie
furnizate în mod clar, inteligibil şi uşor accesibil pe site-ul internet al comercianţilor, în cazul în
care acesta există, şi, dacă este cazul, în termenii şi condiţiile generale ale contractelor de vânzare
sau de prestare de servicii dintre comerciant şi consumator.

Bibliografie: „Legislaţia privind protecţia consumatorilor”, coordonator J. Goicovici, colecţia La

Zi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 455-462.
Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 119-126.

Întrebări de verificare:
(1) Care este termenul imperativ de finalizare a procedurii SAL?
(2) Ce se înțelege prin caracterul executori al deciziilor SAL?
(3) Care este momentul de la care decizia SAL produce efecte juridice față de părțile
litigante?
(4) Care este termenul de comunicare a hotărârii SAL, respectiv de atacare a deciziei?
(5) Care este efectul procedurilor SAL asupra termenelor de decădere şi de prescripţie?

Bibliografie

Cursuri universitare, monografii, dicţionare, comentarii de legislaţie

publicate de autori români

Bercea, L., Contractul de credit bancar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Bercea, L. (coord.), Contractul de credit bancar între teorie şi practică. Principiile, legea,
uzanţele, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
Bozeşan, V.; Dumitrache, B; Tit, N.-H., Legea nr. 77/2016 privind darea în plată. Comentarii pe
articole, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017;
Coteanu, C., “Cyber Consumer Law and Unfair Trading Practices”, Ashgate Publishing,
Hampshire / Burlington, 2006;
Dinu, M., Răspunderea producătorului pentru calitatea produselor alimentare, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016;
Florescu, D.; Bordea, A.; Popa, R., Contractul de credit bancar, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013;
Goicovici, J., Formarea progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009;
Goicovici, J., Dicţionar de Dreptul consumului, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2010;
Goicovici, J., Creditele pentru consum şi de investiţii imobiliare, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2014;
Iliescu, M.-G., Dreptul protecţiei consumatorilor. Introducere în materia siguranţei alimentare,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
Ispas, P., Siguranţa pentru produsele alimentare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
Mangu, F., Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
Mangu, F., Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010;
Pavel, F., Nulitatea actului juridic civil prin prisma interesului ocrotit, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2016;
Popa, I.-F., Conformitatea lucrului vândut, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
Prescure, T.; Crişan, R., “Arbitrajul comercial, Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor
comerciale”, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
Tudoriu, F.; Popirtac, C.A., Drepturile consumatorului. O provocare pentru afaceri,
Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
Turcu, I., Contractele bancare în Noul Cod civil, art. 2184-2194, art. 2279-2294. Comentarii şi
explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;
Vasilescu, P. (coord.), Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor
de consum, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.

B. Cursuri universitare, monografii, dicţionare, comentarii de legislaţie

publicate de autori din străinătate
Agostinelli, P.; Garofalo, L. (coord.), “Commentario alla disciplina della vendita di beni di
consumo”, CEDAM, Padova, 2003;
Amato, C., “Per un diritto europeo dei contratti con I consumatori”, Giuffré, Milano, 2003;
Añoveros, B., “Los contratos de consume intracomunitarios: problemas de Derecho aplicabile”,
Marcial Pons, Madrid / Barcelona, 2003;
Auguet Y. (coord)., “Droit de la consommation”, Ellipses, Paris, 2008;
Azar-Baud, M., “Les actions collectives en droit de la consommation”, Dalloz, Paris, 2013;
Beatson, J.; Friedmann, D. (coord), “Good Faith and Fault in Contract Law”, Oxford
University Press, Oxford, 1995;
Bělohlávek, A. J., Protecţia consumatorilor în procedura de arbitraj, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012;
Bělohlávek, A.J., Rozehnalová, N. (coord.), „Rights and Duties of Parties in Arbitration”, Czech
and Central European Yearbook of Arbitration, vol. VI, 2016;
Bequin, E.; Biquet-Mathieu, C., “Le crédit hypothécaire au consommateur”, Larcier, Bruxelles,
2017;
Biquet-Mathieu, C., “Crédit aux consommateurs et aux P.M.E.”, Larcier, Bruxelles, 2016;
Bonneau, T., “Droit bancaire”, Ed. Montchrestien, Paris, 2007;
Borghetti, J. S., “La responsabilité du fait des produits. Etude de droit compare”, L.G.D.J., Paris,
2004;
Bruin, R., “Consumer Trust in Electronic Commerce, Time for Best Practice”, KLI Editions,
Haga / Londra / Boston, 2002;
Brunaux, G., “Le contrat à distance au XXIe siècle”, L.G.D.J, Paris, 2010;
Cafaro, R., Tanza, A., “Le clausole abusive”, Linea Professionale, Edizioni Simone, Napoli,
2005;
Calais-Auloy, J.; Temple, H., “Droit de la consommation”, Dalloz, Paris, 2015;
Calais-Auloy, J.; Steinmetz, F., “Droit de la consommation”, 5e édition, Dalloz, Paris, 2000;
Causse, H.; Hallouin, J.-C. (coord.), “Le contrat électronique, au coeur du commerce électronique –
Le droit de la distribution, droit commun ou droit special?”, Faculté de droit et de sciences sociales de
Poitiers, 2006;
Chessel, M.-E., “Histoire de la consommation”, La Découverte, Paris, 2012;
De Cristofaro, G., “Difetto di conformità al contratto e diritti del consumatore. L’ordinamento
utaliano e la direttiva 99/44/CE sulla vendita e le garanzie dei beni di consume”, CEDAM, Padova,
2000;
Czubinski, A.,; Pellerin-Rugliano, C., “Dictionnaire de la Cour de Justice de l’Union Européenne et
de son contentieux”, Larcier, Bruxelles, 2017;
Dickie, J., “Producers and Consumers in EU E-Commerce Law, Hart Publishing, Oxford, 2005;
Esplugues, C.; Marquis, L. (coord.), “New Developments in Civil and Commercial Mediation.
Global Comparative Perspective”, Springer, 2015;
Farneti, M., “La vessatorietà delle clausole ‘principali’ nei contratti del consumatore”, CEDAM,
Padova, 2009;
Fauvarque-Cosson, B.; Mazeaud, D. (coord.), “European Contract Law. Materials for a
Common Frame of Reference: Terminology, Guiding Principles, Model Rules”, Sellier, München,
2008;
Festi, F., “La clausola compromissoria”, Giuffré, Milano, 2001;
Fischer, J.; le Tourneau, Ph.; Tricoire, E., “Principaux contrats civils et commerciaux”,
Ellipses, Paris, 2005;
Fornage, A.-C., “La mise en oeuvre des droits du consommateur contractant”, Ed. Stämpfli,
Berna, 2011;
Gelpi, R.M.; Julien-Labruyère, F.; “Histoire du crédit à la consommation, doctrines et
pratiques”, La Découverte, Paris, 1994;
Gessel-Kalinowska vel Kalisz, B. (coord.), “The Challenges and the Future of Commercial and
Investment Arbitration: Liber Amicorum Professor Jerzy Rajski”, Lewiatan & Wolters Kluwer,
Varşovia, 2015;
Guillemard, S., „Le droit international privé face au contrat de vente cyberspatial”, Editions
Yvon Blais, Cowansville, 2006;
Haoulin, N., „L’influence du droit de la santé sur le marché de la consommation”, P.U.A.M. –
Presses Universitaires d’Aix Marseille, 2013;
Heiderhoff, B.; Zmij, G. (coord.), „Law of E-Commerce in Poland and Germany”, Sellier
European Law Publisher, München, 2005;
Hill, G., „Cross Border Consumer Contracts”, O.U.P., Oxford, 2008;
Howells, G.; Wilhelmsson, T., „EC Consumer Law”, Ashgate Publishing, Aldershot, 1997;
Jacquemin, H., „Droit de la consommation”, Larcier, Bruxelles, 2017;
Jeloschek, Ch., „Examination and Notification Duties in Consumer Sales Law: How far should
we go in protecting the consumer?”, Sellier European Law Publishers, München, 2006;
Jordans, R., „Consumer Protection in Arbitration in Several National Legislations. A
Comparative Study”, Victoria University Press, Wellington, 2002;
Julien, J., “Droit de la consommation”, L.G.D.J., Paris, 2015;
Julien, J., “Droit de la consommation et du surendettement”, L.G.D.J, Paris, 2009;
Karimi, A., “Les clauses abusives et la théorie de l’abus de droit”, L.G.D.J, Paris, 2001;
Laffineur, J., “Protection du consommateur, pratiques commerciales et T.I.C.”, Editions
Anthemis, Bruxelles, 2009;
Langer, D.; Morin, A.; Paisant, G.; Vigneron-Maggio-Aprile, S., “Le droit de la
consummation dans son contexte économique”, CEDIDAC, Lausanne, 2010;
Laude, A.; Tabuteau, D., “Sécurité des patients, sécurité des consommateurs”, Presses
Universitaires de France – P.U.F., Paris, 2009;
Lonbay, J., “Enhancing the Position of the European Consumer”, British Institute of
International and Comparative Law, Londra, 1997;
Luminoso, M.; Bin, M., “Le garanzie nella vendita dei beni di consumo”, CEDAM, Padova,
2003;
le Magueresse, Y., “Des comportements fautifs du créancier et de la victime en droit des
obligations”, Presses Universitaires d’Aix-Marseille – P.U.A.M, 2007;
de Matos, A.-M., “Les contrats transfrontaliers conclus par les consommateurs au sein de
l’Union Européenne”, Presses Universitaires d’Aix-Marseille – P.U.A.M, 2001;
De Nova, G. (coord.), “L’aquisito di beni di consumo”, IPSOA, Milano, 2002;
Mazeaud, D.; Schulze, R.; Wicker, G. (coord.), “L’amorce d’un droit européen du contrat. La
proposition de directive relative aux droits des consommateurs”, Société de législation comparé,
Paris, 2010;
Micklitz, H.; Stuyck, J.; Rott, P.; Howells, G.; “La protection des consommateurs achteurs à
distance”, Bruylant, Bruxelles, 1999;
Miller, C.J.; Goldberg, R.S., “Product Liability”, ediţia a 2-a, Oxford University Press, Oxford,
2004;
Nebbia, P., “Unfair Contract Terms in European Law. A Study in Comparative and EC Law”,
Hart Publishing, Oxford, 2007;
Noblot, C., “Droit de la consommation”, L.G.D.J., Paris, 2012;
Pellier, J.-D., “Droit de la consommation”, Dalloz, 2016;
Picod, Y., “Droit de la consommation”, Ed. Sirey, Paris, 2015;
Picod, Y. ; Davo, H., “Droit de la consommation”, Ed. Armand Colin, Paris, 2005;
Picod, Y.; Mazeaud, D.; Lauroba, E. (coord.), “Les clauses abusives. Approches croisées
franco-espagnoles”, Société de législation comparé, Paris, 2014;
Picod, F., “Jurisprudence de la CJUE 2016. Decisions et commentaries”, Bruylant, Bruxelles, 2017;
Piedelièvre, S., “Droit de la consommation”, Ed. Economica, Paris, 2014;
Poillot, E., “Droit européen de la consommation et uniformisation du droit des contrats”, L.G.D.J,
Paris, 2006;
Poulin, P. (coord.), „Guide juridique du commerçant électronique”, Thémis, Montréal, 2003;
Radeideh, M., „Fair Trading in EC Law, Information and Consumer Choice in the Internal
Market”, Europa Law Publishing, Groningen, 2005;
Rampelberg, R.-M., „Repères romains pour le droit européen des contrats”, L.G.D.J, Paris,
2005;
Raymond, G., “Droit de la consommation”, Litec, Paris, 2015;
Raymond, G., “Droit de la consommation”, LexisNexis, Paris, 2017;
Rouvière, M., “Le contenu du contrat: essai sur la notion d’inexécution”, Presses Universitaires
d’Aix Marseille, 2005;
Sári, C., “EU Legislation on Consumer Protection, with Special Regard to the Directive
1999/44/EC (Sale of consumer goods and associated guarantees)”, Consulegis, Zurich, 2005;
Sauphanor-Bouillaud, N., “Les contrats de consommation - Règles communes”, L.G.D.J., Paris,
2012;
Sauphanor-Bouillaud, N., “L’influence du droit de la consommation sur le système juridique”,
L.G.D.J, Paris, 2000;
Schaub, M., “European Legal Aspects of E-Commerce”, Europa Law Publishing, Groningen,
2004;
Schülte-Nölke, H.; Twigg-Flesner, C.; Ebers, M., “EC Consumer Law Compendium. The
Consumer Acquis and its Transposition in the Member States”, Sellier, München, 2008;
Schülte-Nölke, H., “EC Consumer Law Compendium – Comparative Analysis”, Universität
Bielefeld, 2006;
Silberstein, S., “Consumer Law”, Sweet & Maxwell Publishing, Londra, 2004;
Spindler, G.; Borner, F., „E-Commerce Law in Europe and the USA”, Springer, Berlin /
Heidelberg / New York, 2002;
Taormina, G., „Théorie et pratique du droit de la consummation”, Ed. Librairie de l’Université
d’Aix-en-Provence, 2004;
Terryn, E., Voinot, D. (coord.), „Droit européen des pratiques commerciales déloyales”, Ed.
Larcier, Bruxelles, 2012;
Thévenoz, L.; Reich, N. (coord.), „Consumer Law. Liber Amicorum Bernd Stauder”,
Schulthess, Geneva, 2006;
Thirion, N. (coord.), „Actualités en matière de pratiques du marché et protection du
consommateur”, Ed. Anthemis, Bruxelles, 2011;
le Tourneau, Ph., “Droit de la responsabilité et des contrats – Régimes d’indemnisation”, 11e
édition, Dalloz, Paris, 2017;
le Tourneau, Ph., “Contrats informatiques et électroniques”, 9e édition, Dalloz, Paris, 2016;
le Tourneau, Ph., “Responsabilité des vendeurs et fabricants”, 5e édition, Dalloz, Paris, 2015;
Van Boom, W.; Loos, M. (coord.), “Collective Enforcement of Consumer Law: Securing
Compliance in Europe through Private Group Action and Public Authority Intervention”, Europa
Law Publishing, Groningen, 2007;
Verbiest, T., “La protection juridique du cyberconsommateur”, Litec, 2002;
Verdure, Ch. (coord.), “Contrats et protection des consommateurs”, Editions Anthemis,
Bruxelles, 2016;
Vigneau, V.; Boutin, G.-X., “Droit du surendettement des particuliers”, Litec, Paris, 2007;
Vogel, J.; Vogel, L., “Le déséquilibre significatif”, Bruylant, Bruxelles, 2017;
Wilhelmsson, T. et al., “Consumer Law in the Information Society”, KLI, Haga / Londra /
Boston, 2001;
Willet, Ch. (coord.), “Aspects of Fairness in Contract”, Blackstone Press, Londra, 1996;
Zheng, S. T., “Electronic Consumer Contracts in the Conflict of Laws”, Hart Publishing, Oxford,
2009;
Ziegel, J.S. (coord.), “New Developments in International Consumer and Commercial Law”,
Hart Publishing, Oxford, 1998;
Zucconi Galli Fonseca, E., „La convenzione arbitrale rituale rispetto ai terzi”, Giuffré, Milano,
2004.

C. Culegeri de practică judiciară

Călin, R.M., Malpraxis. Răspunderea personalului medical şi a furnizorului de servicii medicale.

Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016;
Enache, C.D., Clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
Murgoci, A.-M., Legea dării în plată. Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2017;
Pap, A., Transportul aerian şi drepturile pasagerilor în legislaţia Uniunii Europene. Sinteze de
jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
Terzea, V., Protecţia consumatorilor – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
 GLOSAR de termeni specifici
Acţiune în apărarea unui interes colectiv =
specie de acţiune în justiţie introdusă de către o
asociaţie de consumatori, în ipotezele în care o
practică comercială este susceptibilă de a leza
nu numai interesele unui consumator izolat, ci
interese de grup, ale colectivităţii de
consumatori.
Acţiune în co-reprezentare = specie de
acţiune în justiţie bazată pe un mandat comun
de reprezentare procesuală încredinţat unui
avocat / asociaţii de consumatori, în ipoteza în
care mai mulţi consumatori au suferit un
prejudiciu individual declanşat de o sursă
comună, constând de regulă în fapta ilicită a
aceluiaşi profesionist.
Acţiune în reprimarea unei clauze abuzive =
specie de acţiune în justiţie introdusă de către o
asociaţie de consumatori ori de către un
consumator concret, în scopul obţinerii
suprimării, în cuprinsul unui contract de
adeziune, a uneia sau mai multor clauze care
nu au putut fi negociate direct cu profesionistul
şi care, contrar bunei-credinţe, creează un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, conform dispoziţiilor Legii
nr. 193/2000 privind clauzele abuzive.
Aditiv alimentar = substanţă care, în mod
normal, nu este consumată ca aliment în sine şi
care nu este utilizată ca ingredient alimentar
caracteristic, având sau neavând o valoare
nutritivă şi care, adăugată intenţionat în
produsele alimentare, în scopuri tehnologice,
pe parcursul procesului de fabricare,
prelucrare, preparare, devine o componentă a
acestor produse alimentare Conform art. 8 din
O.U.G. nr. 97/2001 privind reglementarea
producţiei, circulaţiei şi comercializării
alimentelor, reglementările privind nivelul de
admisibilitate a aditivilor alimentari se
stabilesc de Ministerul Sănătăţii şi Ministerul
Agriculturii, în acord cu reglementările U.E.
Anunţ rectificativ = sancţiune accesorie
dispusă de către instanţa de judecată,
complementară sancţiunii principale (cum ar fi
plata de daune-interese) în urma admiterii
acţiunii introduse de către un consumator / o
asociaţie de consumatori în reprimarea
publicităţii înşelătoare / comparative ilicite,
constând în condamnarea profesionistului pârât
la difuzarea publică, pe cheltuiala
profesionistului, a unui anunţ de rectificare a
mesajului publicitar anterior care a conţinut
alegaţii false, de natură a induce în eroare
consumatorul mediu şi de a influenţa în mod
decisiv comportamentul economic al acestuia.
Calificarea contractului = operaţiune de
stabilire a categoriei juridice căreia îi aparţine
contractul încheiat de părţi, în vederea
determinării regimului juridic aplicabil
formării şi efectelor sale juridice (vânzare-
cumpărare, locaţiune, antrepriză ş.a.).
Cauze de neimputabilitate a prejudiciului =
cauze exoneratoare de răspundere civilă, în
situaţia în care producătorul nu se află la
originea punerii în circulaţie a produsului ori
produsul nu a fost fabricat pentru a fi
comercializat sau pentru orice altă formă de
distribuţie în scop economic.
Cauze de neimputabilitate a defectului =
cauze exoneratoare de răspundere civilă, în
situaţia în care: (1) defectul care a generat
prejudiciul nu a existat la data la care produsul
a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior
punerii în circulaţie a produsului din cauze
neimputabile producătorului (situaţia include
fapta victimei / fapta unui terţ); (2) prejudiciul
se datorează respectării unor condiţii
obligatorii impuse de reglementările emise de
autorităţile competente; (3) riscul de dezvoltare
– stadiul ştiinţei / tehnicii la momentul punerii
în circulaţie a produsului nu i-a permis în mod
obiectiv producătorului depistarea defectului
generator de prejudicii.

Consumatorilor – Suport de curs
Cesiunea contractului = tehnică de substituire
a unui contractant cu un terţ, care nu a
participat la formarea contractului, cesionarul
înlocuind cedentul, în contextul supravieţuirii
cauzei (şi a obiectului) contractului primar.
Cesionarul poziţiei contractuale (partea
survenită) va beneficia, astfel, de reţeaua de
drepturi şi obligaţii contractuale din contractul
iniţial.
Clauză abuzivă = clauză care nu a fost
negociată direct cu consumatorul şi care, prin
ea însăşi sau împreună cu alte prevederi
contractuale, creează, în detrimentul
consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-
credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor.
Contract de adeziune = contract ale cărui
clauze sunt redactate ori stabilite doar de către
una din părţi (profesionistul), fără posibilitatea
celeilalte părţi (consumatorul) de a le negocia.
Contract de credit cu dobândă variabilă =
contract de credit în cazul căruia dobânda va
fi raportată la fluctuaţiile indicilor de
referinţă EURIBOR / ROBOR / LIBOR /
rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie
de valuta creditului, la care creditorul poate
adăuga o anumită marjă fixă pe durata
raporturilor contractuale.
Contract în afara spaţiilor comerciale =
contract încheiat cu consumatorii în
exteriorul spaţiului obişnuit de desfăşurare a
unuia sau a mai multor exerciţii comerciale
(pct. 45 din Anexa C.cons.), într-una din
următoarele situaţii: (a) în timpul unei
deplasări organizate de comerciant în afara
spaţiilor sale comerciale; (b) în timpul unei
prezentări comerciale organizată fără
solicitarea expresă a consumatorului, la
locuinţa unui consumator sau la locul de
muncă al consumatorului/în locul în care
acesta se găseşte, chiar temporar, pentru
motive de lucru, studiu sau tratament; (c) în
orice alte locuri publice sau destinate
publicului, în care comerciantul prezintă o
ofertă pentru produsele sau serviciile pe care
le furnizează, în vederea acceptării acesteia
de către consumator
Dreptul
Entitate SAL = structură autorizată care
asigură soluţionarea unui litigiu printr-o
procedură SAL şi care poate funcţiona
exclusiv în cadrul Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor, în cadrul
unei autorităţi publice centrale sau a unei
autorităţi administrative autonome cu
responsabilităţi în domeniul protecţiei
consumatorilor; în domeniul bancar,
entitatea SAL competentă este Centrul de
soluţionare alternativă a litigiilor.
Formalism informativ = cerinţă de formă, de
sorginte legală, constând în obligativitatea
inserării de către profesionist, în scris, în textul
contractual propus consumatorului, a
menţiunilor obligatorii fixate prin lege, în
scopul informării consumatorului asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale.
Loterie publicitară = practică de
promovare a produselo r/ serviciilor care
tinde să stimuleze în rândul participanţilor
speranţa unui câştig prin tragere la sorţi.
Loteriile publicitare sunt admise numai în
condiţiile în care participanţilor nu le este
impusă în contrapartidă alte costuri directe
sau indirecte, suplimentare achiziţionării
produsului / costurilor serviciului.
Obligaţie de informare precontractuală =
obligaţie legală a profesionistului, de a livra în
etapa precontractuală consumatorului date
obiective, neutre, cu conţinut tehnic, în scopul
formării unui consimţământ avizat.
Obligaţie de consiliere = obligaţie de orientare
a alegerii clientului, de identificare a
trebuinţelor concrete ale consumatorului.
Platforma europeană de soluţionare online a
litigiilor = instrument digital creat de Comisia
Europeană pentru a facilita soluţionarea
independentă, imparţială, transparentă, eficace,
rapidă şi echitabilă, pe cale extrajudiciară, a
litigiilor care privesc obligaţiile contractuale
rezultate din contractele de vânzare sau de
prestare de servicii online dintre un
consumator care îşi are reşedinţa într-un stat-
91
 Dreptul
Consumatorilor – Suport de curs

membru U.E. şi un comerciant stabilit în U.E.,
în conformitate cu prevederile Regulamentului
U.E. nr. 524/2013 privind soluţionarea online a
litigiilor în materie de consum.
Procedură SAL = procedură de soluţionare
alternativă a litigiilor, prin care consumatorii
au posibilitatea să prezinte online o
reclamaţie şi documentele justificative
necesare, pe site-ul unei entităţi SAL. În
cazul procedurilor SAL prin care se propune
o soluţie, consumatorii au posibilitatea de a
se retrage din procedură în orice moment
dacă nu sunt satisfăcuţi de funcţionarea sau
de modul de desfăşurare a procedurii.
Rezultatul procedurilor SAL este obligatoriu
doar dacă ambele părţi acceptă soluţia
propusă.
întreprinse ori, după caz, a măsurilor sau
acţiunilor dispuse de autorităţile naţionale
competente, (d) informaţii privind lanţurile
de comercializare şi distribuţia produsului,
în particular privind ţările destinatare.
Vânzare cu primă = practică comercială
prin care la vânzarea sau oferta de vânzare
de produse / servicii se oferă consumatorului
cu titlu gratuit, imediat sau la un anumit
termen, prime sub forma unor produse /
servicii suplimentare.

Retractare (a consimţământului) = drept

legal, neoneros şi discreţionar al
consumatorului de a denunţa unilateral
contractele de consum considerate a fi, în
optica legiuitorului, de o periculozitate aparte,
într-un interval de 14 zile de la contractare.

Risc de dezvoltare = cauză de exonerare a

producătorului de răspunderea civilă pentru
pagubele fizice generate de produsele cu
defecte, în situaţiile în care nivelul
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la
momentul punerii în circulaţie a produsului nu
i-a permis depistarea defectului în cauză.

Sistemul RAPEX = platformă care acoperă

produsele care prezintă un risc grav pentru
sănătatea şi securitatea consumatorilor în
statele membre U.E. şi care vizează, în
principal, realizarea unui schimb rapid de
informaţii la apariţia unui risc grav pentru
siguranţa consumatorilor; notificarea făcută
de autorităţile competente ale unui stat-
membru conţine informaţii precum: (a) date
care permit o identificare precisă a
produsului; (b) o descriere completă a
riscului prezentat de produsul respectiv,
conţinând o sinteză a rezultatelor oricărui
test sau oricărei analize şi a concluziilor lor,
care permit evaluarea riscului; (c) natura şi
durata măsurilor luate sau a acţiunilor

92
i