DREPTUL

INSOLVENŢEI
Cererea creditorilor de deschidere a
procedurii insolvenţei

Titular disciplină: conf. univ. dr. Vasile Nemeș

Cursant: Murar George Iulian
Seria IV grupa 3

Cererea creditorilor de deschidere a procedurii

insolvenţei

I. PARTEA INTRODUCTIVĂ

În conformitate cu art. 2 din Legea 85/2006 scopul procedurii insolvenţei

este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolvenţă.
Acoperirea pasivului debitorului constă în plata tuturor creanţelor,
indiferent de izvorul lor concret. Această regulă denotă că procedura
insolvenţei, în actuala reglementare, urmăreşte satisfacerea intereselor
creditorilor prin plata creanţelor acestora. De aici, consecinţă că toate
măsurile dispuse pe parcursul desfăşurării procedurii vor trebui să
corespundă acestui scop. Prin urmare, scopul legii reprezintă acoperirea
pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă, iar nu salvarea acestuia.

Prin caracterul colectiv procedura insolvenţei se deosebeşte de

procedurile de executare silită specifice dreptului comun, care vizează
precumpănitor interesul creditorului ce le-a iniţiat. Procedura insolvenţei
este o procedură colectivă prin care creditorii recunoscuţi participă
împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile
prevăzute de lege.

Procedura insolvenţei poate fi deschisă de lege lata, fie la cererea

debitorului, fie la cererea unuia sau mai multor creditori ai acestuia. În
cazul instituţiilor de credit, societăţilor de asigurare şi entităţilor
reglementate ale pieţei de capital, cererea de deschidere a procedurii
poate fi formulată şi de autoritatea de reglementare şi control (B.N.R.,
C.S.A., C.N.V.M.). În proiectul concodatului preventiv, se prevede o a
patra modalitate de deschidere a procedurii insolvenţei. Astfel,
judecătorul sindic va pronunţa deschiderea procedurii de plin drept, ca
urmare a eşecului concordatului preventiv şi va dispune începerea
procedurii falimentului faţă de debitor, fără posibilitatea reorganizării
judiciare.

2
În principiu, în toate cele trei cazuri prevăzute de lege, avem de-a face cu
proceduri necontencioase, care nu presupun contradictorialitate, şi deci,
nici citarea părţilor. Cu toate acestea, procedura poate deveni
contecioasă, fie prin formularea unei opoziţii a creditorului contra cererii
de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de debitor, fie prin
introducerea de către debitor a unei contestaţii la cererea creditorului, fie
prin intervenţia în proces a unui creditor, acţionar minoritar,
administrator etc. Creditorii devin participanţi la procedura colectivă
numai după ce aceasta a fost deschisă în forma cerută de lege şi au fost
admişi la masa credală. În cazul în care, prin cereri de intervenţie în
interes propriu, creditorii sunt admişi să participe la judecarea cererii
debitorului de deschidere a procedurii, atunci procedura devine
contencioasă, creditorii intervenienţi devenind părţi în procesul de
deschidere a procedurii colective. Pot deveni părţi în proces, prin cereri
de intervenţie, şi asociaţii/acţionarii.

II. DESCHIDEREA PROCEDURII LA CEREREA

CREDITORULUI/CREDITORILOR

A. În conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea 85/2006 “Orice

creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de
prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate
introduce o cerere introductivă”.

Creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este

creditorul a cărei creanţă împotriva patrimoniului debitorului, este certă,
lichidă şi exigibilă, de mai mult de 90 de zile. Definiţia dată de legiuitor
creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei nu
este riguroasă, pentru că, prin ea, se determină, mai degrabă, cerinţele
pe care trebuie să le îndeplinească creanţele, în vederea introducerii
cererii.

Pentru a putea atrage declanşarea procedurii insolvenţei, cuantumul

creanţelor trebuie să atingă valoarea prag. Valoarea-prag pentru care se
poate solicita instituirea procedurii, este de 45.000 lei, iar pentru
salariaţi, de 6 salarii medii pe economie. Ca atare, dacă creanţele se
situează sub valoarea prag, cererea creditorului va fi respinsă.

Creanţele care justifică aplicarea procedurii insolvenţei trebuie să

îndeplinească aceleaşi condiţii cu cele pentru care se poate începe
executarea silită asupra bunurilor mobile sau imobile ale debitorului, în
temeiul Codului de procedură civilă. Potrivit art. 379 C. proc. Civ., creanţa
certă este creanţa a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă
sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau

3
recunoscute de dânsul. Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este
determinată prin însuşi actul de creanţă, sau şi a altor acte neautentice,
fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul. Creanţa este
exigibilă atunci cand ea a ajuns la scandenţă.

Cererea de deschidere a procedurii formulată de unul sau mai mulţi

creditori se judecă după regulile procedurii necontecioase, atâta vreme
cât debitoru achiesează, expres sau implicit (prin expirarea termenului
contestaţiei), la cererea creditorului. Dacă debitorul contestă că ar fi în
stare de insolvenţă, procedura devine, însă contencioasă. Principiul
contradictorialităţii devine pe deplin aplicabil, ambele părţi (creditorul şi
debitorul) urmând a fi citate pentru soluţionarea contestaţiei.

Sarcina probaţiunii este împărţită între creditor şi debitor. În privinţa

stabilirii existenţei stării de insolvenţă, sarcina probaţiunii este răsturnată
în favoare creditorului. Prezumţia insolvenţei este declanşată însă de
proba existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, care nu a fost
achitată de debitor după o perioadă de mai mult de 90 de zile de la
scadenţă, probă care trebuie făcută de creditor. Odată făcută această
probă, creditorul beneficiază de prezumţia “insolvenţei vădite” a
debitorului care, pentru a se apăra contra deschiderii procedurii, va
trebui să facă proba că nu este în insolvenţă.

Aşadar, înainte de a se putea vorbi de prezumţia de insolvenţă,

judecătorul sindic va trebui să verifice dacă cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei îndeplineşte condiţiile de formă generale
preconizate de art. 112 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii cererii. De
asemenea trebuie să verifice dacă cererea îndeplineşte condiţiile de
formă speciale prevăzute în art. 31 alin. 1 din Legea insolvenţei.

Dacă în cererea sa, creditorul va indica aceste elemente, el nu va mai fi

obligat să formuleze cerere de înscriere la masa credală, odată cu ceilalţi
creditori îndreptăţiţi să participe la procedură, ci va fi trecut pe tabelul
creanţelor cu suma şi garanţia verificate de judecătorul sindic. Aşadar,
creanţa creditorului îndreptăţit să ceară deschiderea procedurii nu va mai
trebui supusă verificării administratorului judiciar/lichidatorului.

În doctrină se pune în discuţie care sunt consecinţele neindicării oricăreia

dintre elementele prevăzute de art. 31. alin. 1 din Legea insolvenţei. Se
consideră că nu toate aceste condiţii speciale de formă sunt condiţii de
valabilitate a cererii. Neindicarea cuantumului şi a temeiului creanţei
poate fi motiv de nulitate a cererii, condiţia fiind, practic, o reiterare a
uneia din condiţiile generale de valabilitate a cererii de chemare în
judecată prevăzută de art. 112 C. proc. civ. Neindicarea existenţei
garanţiei nu poate fi, însă, sancţionată cu nulitatea cererii, pentru bunul
motiv că este posibil ca creditorul petent să nu aibă o garanţie asupra

4
debitorului sau să nu aibă cunoştinţă de existenţa unei garanţii a altor
creditori constituită asupra bunurilor debitorului.

Dacă, totuşi, creditorul este beneficiarul unei garanţii contra debitorului şi

omite să declare existenţa acesteia în cererea de deschidere a
procedurii, omisiunea poate fi sancţionată cu refuzul recunoaşterii
privilegiului conferit în mod normal de garanţie, ceea ce va putea duce la
trecerea creditorului care a cerut deschiderea procedurii în rândul
creditorilor chirografari. Fără a putea vorbi de o stingere propiu-zisă a
garanţiei, se poate argumenta că neindicarea acesteia în cererea de
deschidere a procedurii insolvenţei duce la neînscrierea garanţiei în
tabelul creanţelor contra debitorului şi, deci, la inopozabilitatea garanţiei
faţă de masa creadală, întrucât creditorul nu îsî va fi declarat în termen
garanţia la masa credală.

În legătură cu cerinţa indicării unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor

debitorului, doctrina consideră că în această situaţie este vorba doar de o
simplă cerinţă de informare a judecătorului sindic, întrucât orice măsură
asiguratorie devine inutilă după data deschiderii procedurii, dat fiind
efectul suspensiv al procedurii faţă de orice urmărire silită individuală
pentru realizarea creanţelor contra debitorului, creanţe anterioare
deschiderii procedurii. În fine, în legătură cu omisiunea de a indica
intenţia creditorului de a participa la reoganizarea judiciară a creditorului,
sancţiunea ce poate interveni nu este nulitatea cererii de deschidere a
procedurii, ci ridicarea dreptului creditorului respectiv de a participa la
reorganizarea debitorului.

B. În situaţia în care debitorul formulează contestaţie, acesta poate

contesta nu numai starea de insolvenţă, ci şi faptul că creditorul ar fi
îndreptăţit să ceară deschiderea procedurii, adică faptul că creditorul ar
avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Spre exemplu, debitorul poate
pretinde că refuzul său de plată nu este determinat de incapacitate de
plată, ci stingerea creanţei, prescrierea acesteia, caracterul condiţionat
sau nedeterminat al acesteia etc. Debitorul poate, de asemenea, să
probeze că, de fapt, creditorul practică un mic şantaj prin formularea
cererii de deschidere a procedurii, intenţionând să-l forţeze pe debitor la
plată. Fiind, dovedit abuzul de drept al creditorului, cererea poate fi
respinsă. În plus, creditorul poate fi obligat la depunerea unei cauţiuni,
pentru evitarea prejudicierii debitorului. Dar, odată dovedită existenţa
creanţei, precum şi a caracteristicilor cerute acesteia pentru a face
admisibilă cererea de deschidere a procedurii, debitorul se află în faţa
prezumţiei de insolvenţă, pe care trebuie să o răstoarne pentru a putea
obţine respingerea cererii debitorului. Într-adevăr, conform art. 33 alin. 2,
în termen de 10 zile de la primirea copiei de pe cererea creditorului de

5
deschidere a procedurii, debitorul trebuie fie să conteste, fie să
recunoască starea de insolvenţă.

Pentru a putea răsturna prezumţia de insolvenţă, debitorul trebui să

dovedească faptul că efectuează plăţi curente de salarii, impozite şi taxe,
utilităţi, eventual rate de credit, prin extrase de cont bancar. Nu este
suficientă dovada faptului că debitorul a făcut plăţi sporadice către
creditori, chiar dacă ar fi vorba de un număr relativ mare de plăţi de
acest gen. Sincopele în efectuarea plăţilor sunt, în realitate dovezi ale
insolvenţei şi nu dovada contrarie prezumţiei de insolvenţă. Nu este utilă
o expertiză care să-şi propună să dovedească, spre exemplu, că debitorul
ar putea avea capacitatea, în viitor, să-şi achite datoriile, întrucât
insolvenţa sau lipsa acesteia se analizează la momentul cererii de
deschidere a procedurii, şi nu la momentele ulterioare sau raportat la
expectactaţii nerealiste ale debitorului.

Debitorul poate să recunoască existenţa stării de insolvenţă, caz în care i

se permite să formuleze o cerere de reorganizare judiciară. Dacă însă
debitorul, căruia i s-a comunicat în mod legal cererea de deschidere a
procedurii, nu se manifestă în niciun fel faţă de această cerere, atunci
judecătorul-sindic este obligat să deschidă procedura. Tăcerea debitorului
nu mai permite judecătorul sindic să verifice existenţa stării de
insolvenţă, întrucât, în caz contrar, prezumţia de insolvenţă vădită nu ar
mai avea sens. În plus, judecătorul sindic şi-ar putea manifesta “rolul
activ” şi cere expertize, extrase de cont şi alte probe, ceea ce ar prelungi
inutil procesul de deschidere a procedurii, în contra principiului celerităţii
statuat de art. 5.

Dacă s-a admis contestaţia, cererea creditorului va fi respinsă, acesta

putând fi obligat la acoperirea prejudiciului creat debitorului prin
introducerea cererii. Ideea acoperirii acestui potenţial prejudiciu stă la
baza instituirii cauţiunii, pe care judecătoru sindic o poate stabili în
sarcina creditorului, la cererea debitorului. În prezenţa unei contestaţii
din partea debitorului, recursul va putea fi formulat numai de părţile în
procesul de fond, întrucât în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor
şi nu se pot depăşi limitele procedurale ale hotărârii de fond. Creditorul
va avea, desigur dreptul de a formula recurs, curtea de apel putând
modifica sentinţa de fond în sensul respingerii contestaţiei debitorului şi
admiterii cererii creditorului. Dacă s-a dispus totuţi, respingerea
contestaţiei, cu consencinţa deschiderii procedurii, debitorul va avea
dreptul să formuleze recurs, chiar şi în cazul în care a fost desesizat.

Fiind vorba despre o procedură necontecioasă, recursul contra sentinţei

de deschidere a procedurii va putea fi formulat de orice persoană
interesată, respectiv, de creditori, de asociaţii/acţionarii sau membrii
persoanei juridice debitoare, de administratorii statuari ai persoanei

6
juridice care s-au opus la introducerea cererii de deschidere a procedurii
etc. Debitorul va putea formula recurs numai pentru nelegala notificare a
cererii de deschidere a procedurii formulată de creditori, nu şi pentru
nelegala citarea sau pentru alte motive.

Dacă, în final, recursul său va fi respins, sentinţa de deschidere a

procedurii devenind irevocabilă, dreptul debitorului de a cere
reorganizarea judiciară este suprimat, cu consecinţa intrării directe în
faliment a acestuia, întrucât legea a înteles să îl sancţioneze pe debitorul
neonest care, deşi ştia că se află în stare de insolvenţă, a ascuns această
stare creditorilor săi.