Ioan ADAM

Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea

debitorului. Obligaţia debitorului de a
formula cererea
prof. univ. dr. Ioan ADAM
Facultatea de drept, Universitatea „Transilvania” din Braşov

ABSTRACT

The opening of insolvency procedure on debtor’s request is done either when he

finds insufficient funds available for the payment of due debts or when he finds that
he will not be able to pay at the due date the due debts incurred with the money
funds available at maturity

Keywords: debtor, cliam, insolvency procedure

REZUMAT

Deschiderea procedurii insolvenţei, la cererea debitorului, se realizează fie atunci

când acesta constată insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile, fie atunci când constată că nu va putea plăti la scadenţă
datoriile exigibile angajate cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
DOCTRINĂ

Cuvinte-cheie: debitor, cerere, procedura isolvenţei

Legislaţie relevantă: Legea nr. 85/2014, art. 5, art. 66, art. 67, art. 70; Legea nr. 31/1990,
art. 142

1. Obligaţia debitorului de a formula cerere introductivă

Potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat[1]
să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi, în termen de maximum
30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.[2]

[1]
Pentru analiza pe larg, a se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196,
197-203). Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 336-347.
[2]
A se vedea A. Dimitriu, Recuperarea creanţelor prin procedura insolvenţei. Deschiderea procedurii. Garanţiile. Acţiunea
în anulare. Atragerea răspunderii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 3.

38 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.3/2017 | DOSAR

 Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Obligaţia debitorului de a formula cererea

Aplicarea procedurii insolvenţei este determinată de starea de insolvenţă a patrimoniului

debitorului. Întrucât debitorul este cel mai în măsură să cunoască starea patrimoniului său, el
trebuie să aibă un anumit rol în deschiderea procedurii.

Pentru a putea solicita deschiderea procedurii instituite de Legea nr. 85/2006, debitorul insolvent
are la îndemână formularea unei cereri introductive, formulare care poate fi obligatorie sau
facultativă, după cum urmează:

– introducerea cererii este obligatorie[3] în situaţia în care debitorul constată că este insolvent;
în acest caz, cererea trebuie introdusă într-un termen de maximum 30 de zile, termen care
începe să curgă de la data instalării stării de insolvenţă;

– introducerea cererii este facultativă în situaţia în care debitorul, în funcţie de anumite estimări
predictive, consideră că apariţia stării de insolvenţă este iminentă.

Prin urmare, dacă debitorul constată că, din cauza insuficienţei fondurilor băneşti disponibile din
patrimoniul său, nu va putea plăti datoriile exigibile, el are obligaţia să solicite tribunalului să fie
supus procedurii insolvenţei. În acest caz, cererea trebuie făcută în termen de maximum 30 de
zile de la data apariţiei stării de insolvenţă.

După cum am putut observa, legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării
de insolvenţă, dacă aceasta este iminentă. Însă, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată
la aprecierea debitorului.

Spre deosebire de cererea formulată de creditor, care impune anumite condiţii referitoare la
valoarea-prag a creanţei, legea nu impune un cuantum minim al datoriei care să condiţioneze
admiterea cererii formulate de către debitor.

Din aspectele tehnico-juridice menţionate rezultă că, în concepţia legiuitorului, pentru ca scopul
procedurii să poată fi îndeplinit (acoperirea pasivului debitorului insolvent), cererea debitorului
privind deschiderea procedurii trebuie făcută la momentul optim, adică fie atunci când constată
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, fie atunci când constată
că nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate cu fondurile băneşti disponibile la data
scadenţei.

În acest sens, se impune să facem precizarea că legea sancţionează acţiunea debitorului nu

numai atunci când introducerea cererii introductive s-a făcut cu rea-credinţă, ci şi atunci
când introducerea acestei cereri a fost tardivă. Totodată, legiuitorul sancţionează şi inacţiunea
debitorului care constă în neintroducerea cererii de deschidere a procedurii, aceste ultime
două fapte (introducerea tardivă sau neintroducerea cererii) încadrându-se, aşa cum arătat, în
elementul material al infracţiunii de bancrută frauduloasă simplă.

[3]
În ce priveşte consecinţele penale ale neintroducerii cererii, a se vedea, R. Bufan și Editori coordonatori
A. Deli-Diaconescu, F. Moţiu, Tratat practic de insolvenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 257.

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 3/2017 | 39

 Ioan ADAM

Aşa fiind, ca element de noutate[4], art. 66 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 obligă
debitorul să atașeze cererii voluntare de deschidere a procedurii și dovada notificării prealabile
a organului fiscal competent. Cerinţa este reluată de art. 67 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, dar
este singura, dintre cele enumerate de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care nu beneficiază
de o sancţiune expresă pentru cazul neîndeplinirii sale de către debitorul autor al cererii de
deschidere a procedurii.

Apariţii noi, în cuprinsul enumerării evocate, le constituie, pe lângă dovada notificării organului
fiscal competent, și dovada codului unic de înregistrare[5], respectiv declaraţia cu privire la
apartenenţa debitorului la un grup de societăţi[6].

Nedepunerea acestora două din urmă atrage respingerea cererii introductive, în măsura în care
lipsa lor nu a fost complinită până la primul termen de judecată[7].

Dincolo de cele trei noi apariţii evocate, lista actelor ce trebuie să însoţească cererea debitorului,
din reglementarea art. 28 din Legea nr. 85/2006, a mai suferit câteva ajustări[8]. Astfel, debitorul
va trebui să depună o listă cuprinzând transferurile patrimoniale efectuate în ultimele 6 luni (în
loc de 120 de zile) anterioare înregistrării cererii, iar declaraţia prevăzută la art. 67 alin. (1) lit. j)
din Legea nr. 85/2014 are o sferă mai largă decât cea din reglementarea art. 28 alin. (1) lit. k)
din Legea nr. 85/2006, referindu-se nu doar la debitor, ci și la administratorii săi, directorii săi,
asociaţii sau acţionarii care deţin controlul asupra sa.

Neindicarea modalităţilor avute în vedere pentru reorganizarea activităţii și nedepunerea celor

două declaraţii pe proprie răspundere atrag, fiecare în parte, sancţiunea decăderii debitorului
din dreptul de a propune un plan de reorganizare. Nedepunerea oricăruia dintre celelalte acte
obligatorii, cu excepţia dovezii notificării organului fiscal, atrage respingerea cererii de deschidere
a procedurii insolvenţei[9].
DOCTRINĂ

Sub aspectul sancţiunilor pe care le reglementează în această materie, Legea nr. 85/2014 adoptă
o abordare mai echilibrată decât cea proprie sistemului Legii nr. 85/2006. Într-adevăr, omisiunea
debitorului, derivată, fie din neglijenţa sa, fie din reaua sa credinţă, de a depune actele cerute
de lege la momentul formulării cererii, nu trebuie să atragă declanșarea directă a procedurii
simplificate.

[4]
A se vedea I. Adam, N. Adam, Elemente de noutate semnificative în domeniul prevenirii insolvenţei reglementate în
Legea nr. 85/2014 în raport cu actul normativ anterior în materie (Legea nr. 85/2006), în Dreptul nr. 12/2014, pp. 115-116.
[5]
Această probă îi incumbă și creditorului, atunci când este autor al cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 70 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
[6]
A se vedea, art. 67 alin. (1) lit. l) și m) din Legea nr. 85/2014.
[7]
A se vedea, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
[8]
A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii
şi explicaţii, op. cit., p. 338.
[9]
Idem.

40 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.3/2017 | DOSAR

 Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Obligaţia debitorului de a formula cererea

2. Starea de insolvenţă – insolvenţa iminentă și insolvenţa

prezumată[10]
Obligaţia debitorului de a solicita deschiderea procedurii de insolvenţă există doar în situaţia în
care acesta se află în stare de insolvenţă[11], atât prezumată[12], adică instalată, cât şi iminentă[13].
Pentru situaţia în care debitorul se află în stare de insolvenţă iminentă[14], acesta are opţiunea
de a solicita deschiderea procedurii de insolvenţă, pentru a se pune sub protecţia tribunalului
și pentru a beneficia de efectele favorabile ale procedurii de insolvenţă. În acest sens, potrivit
art. 66 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este
iminentă va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru deschiderea procedurii insolvenţei.

Astfel, considerăm că în cazul insolvenţei iminente solicitarea deschiderii procedurii de insolvenţă

are un caracter asiguratoriu asupra averii debitorului[15].

De aici se desprinde concluzia că starea de insolvenţă iminentă nu are același regim juridic ca
starea de insolvenţă instalată, că „graniţa” dintre starea de dificultate financiară și starea de
insolvenţă iminentă este dificil de stabilit și că starea de insolvenţă iminentă pe care o invocă
chiar debitorul prin cererea voluntară de deschidere a procedurii insolvenţei trebuie dovedită de
către acesta, fiind o stare a patrimoniului pe care acesta o anticipează.

În ceea ce privește constatarea unei stări de insolvenţă iminentă a debitorului, în literatura de

specialitate[16] s-a opinat în sensul că procedura de insolvenţă poate fi deschisă numai la cererea
debitorului și nu și la cererea creditorilor.

Codul insolvenţei nu cuprinde prevederi referitoare la cine justifică calitate procesuală activă
pentru solicitarea constatării insolvenţei vădite ori a insolvenţei iminente, stabilindu-se doar că
deschiderea procedurii de insolvenţă poate fi solicitată de către debitor ori de către creditori. De
aici s-ar putea trage concluzia că și creditorii ar putea solicita constatarea stării de insolvenţă
iminente a debitorului, având în vedere că acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu are
dreptul să distingă[17].

Constatăm, însă, că potrivit prevederilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 orice creditor
îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii de insolvenţă poate introduce o cerere împotriva
unui debitor prezumat în insolvenţă. Analizând această prevedere legală s-ar putea trage concluzia

[10]
Pentru o analiză în detaliu, a se vedea, I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenţei, Comentarii şi explicaţii,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 35-46.
[11]
A se vedea I. Schiau, Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. All Beck, București, 2001, p. 114.
[12]
A se vedea şi art. 5 pct. 29 din lege.
[13]
A se vedea A.R. Adam, Procedura insolvenţei, Principii. Subiecţii. Organele. Derularea procedurii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016, pp. 318-320.
[14]
A se vedea în ce priveşte insolvenţa iminentă, A. Dimitriu, Recuperarea creanţelor prin procedura insolvenţei, op. cit.,
2015, p. 5.
[15]
Pentru o opinie similară, a se vedea, R. Bufan și Editori coordonatori A. Deli-Diaconescu, F. Moţiu, Tratat practic de
insolvenţă, op. cit., p. 261.
[16]
A se vedea A. Avram, Procedura insolvenţei, partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 11.
[17]
A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii
şi explicaţii, op. cit., p. 339.

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 3/2017 | 41

 Ioan ADAM

căci creditorul poate formula o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă a unui debitor
numai pentru cazul insolvenţei instalate și nu și pentru cel al insolvenţei iminente.

Potrivit art. 5 alin. (1) pct. 29 din Legea nr. 85/2014 starea de insolvenţă iminentă trebuie
dovedită, iar potrivit regulilor de drept comun în materie de probaţiune, „cel ce face o propunere
înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”[18].

În jurisprudenţă[19] s-a apreciat că la soluţionarea cererii debitorului având ca obiect deschiderea

procedurii de insolvenţă judecătorul sindic nu verifică starea de insolvenţă a acestuia, ci ia act de
declaraţia pe proprie răspundere a debitorului cuprinsă în chiar acţiunea introductivă de instanţă.
Această opinie s-a argumentat în sensul că cererea formulată de către debitor, având ca obiect
deschiderea procedurii de insolvenţă, se soluţionează potrivit regulilor aplicabile în materia
cererilor necontencioase[20], iar creditorii care consideră că o astfel de cerere a fost formulată cu
rea-credinţă au un drept de opoziţie împotriva hotărârii judecătorului sindic.

În ceea ce privește starea de insolvenţă iminentă în doctrină[21] s-a subliniat că o astfel de cerere
de deschidere a procedurii de insolvenţă nu va trebui să îndeplinească cerinţa valorii-prag. În
ceea ce ne privește nu împărtășim această opinie, având în vedere că procedura de insolvenţă
la cererea debitorului este un mijloc de protecţie pentru acesta, însă aceasta îndeplinește și o
funcţie socială. În consecinţă, în vederea realizării unei stări de echitate, se impune ca întotdeauna
interesul particular să se armonizeze cu interesul general.

3. Situaţia debitorului de bună-credinţă angrenat în

negocieri extrajudiciare
Potrivit art. 66 alin. (2) din Lege debitorul care cu bună credinţă este angrenat în negocieri
extrajudiciare cu creditorii pentru restructurarea datoriilor sale, faţă de aceştia este obligat să
DOCTRINĂ

formuleze către Tribunal o cerere pentru deschiderea procedurii în termen de 5 zile de la eşuarea
negocierilor.

Aşadar, prin acest paleativ sunt protejaţi debitorii de bună-credinţă care au încercat negocieri cu
creditorii, prin care au urmărit restructurarea datoriilor către aceştia, respectiv eşalonarea datoriilor,
eventuale renunţări la penalităţi etc., negocieri care însă au eşuat[22].

Cerinţa este ca debitorii să fi acţionat cu bună-credinţă, şi cum buna-credinţă se prezumă, revine

celor care susţin că debitorul este de rea-credinţă să facă dovada că acesta a acţionat deliberat
[18]
Art. 1169 fostul C. civ. și art. 249 actualul C. pr. civ. care prevede similar în sensul că „cel ce face o susţinere în cursul
procesului trebuie să o dovedească”.
[19]
În practica judiciară nu s-au întâlnit situaţii în care cererea unui debitor având ca obiect procedura insolvenţei să fie
respinsă pe motiv că reclamantul debitor nu a dovedit starea sa de insolvenţă vădită ori iminentă.
[20]
Codul de procedură civilă reglementează în Cartea a III-a procedura necontencioasă judiciară la art. 527-540. Astfel,
potrivit art. 527 sunt supuse acestei proceduri cererile pentru soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei,
fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. Potrivit art. 66 alin. 10 din Legea nr. 85/2014
cererea debitorului având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă se judecă în camera de consiliu, fără citarea
părţilor.
[21]
A. Dimitriu, op. cit., p. 5.
[22]
A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii
şi explicaţii, op. cit., p. 340.

42 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.3/2017 | DOSAR

 Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Obligaţia debitorului de a formula cererea

cu rea-credinţă pentru a întârzia deschiderea procedurii şi pentru a-i prejudicia astfel pe creditori.
Totuşi, debitorul este obligat după eşuarea negocierilor ca în termen de 5 zile să formuleze cerere
de deschidere a procedurii.

În conformitate cu prevederile art. 66 alin. (3) din lege, în ipoteza în care debitorul derulează
negocieri într-o procedură prealabilă, respectiv mandatul ad-hoc sau concordatul preventiv, şi
ajunge în stare de insolvenţă este reglementat un remediu.

Astfel, dacă debitorul după demersul făcut ajunge în stare de insolvenţă însă există presupunerea
rezonabilă bazată pe indicii temeinice că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate într-un
termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul care trebuie să fie de bună-
credinţă, trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii în termen de 5 zile, desigur
dacă nu se ajunge la acordul extrajudiciar, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere
a procedurii în termen de 30 de zile de la data apariţiei stării de insolvenţă.

Aşadar, se creează posibilitatea pentru debitorul de bună-credinţă de a introduce cererea pentru

deschiderea procedurii în 5 zile de la data eşuării acordului extrajudiciar cu creditorii.

Observăm că legiuitorul permite ca debitorul, care a intrat în stare de insolvenţă în timpul

procedurilor de preinsolvenţă pe care le-a demarat, să continue negocierea cu creditorii pentru
încheierea unui acord extrajudiciar, dacă există presupunerea rezonabilă bazată pe indicii
temeinice că rezultatele negocierilor nu vor întârzia să apară şi vor fi valorificate într-un termen
scurt.

În ce priveşte sintagma „presupunere rezonabilă bazată pe indicii temeinice” folosită de legiuitor,

trebuie să precizăm[23] că în funcţie de situaţie va trebui să fie apreciată atitudinea debitorului
rezultând din demersuri ferme şi corecte, pe care le-a făcut, propunerile concrete, oferte bazate
pe acte juridice pe care le-a făcut creditorilor, precum şi orice soluţii în legătură cu eşalonarea
plăţilor, termene de plată, sau orice alte indicii din care rezultă intenţia debitorului de a ajunge la
un acord extrajudiciar.

4. Cerinţe procedurale
Cererea formulată de către debitor având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă trebuie
să fie semnată[24] de către persoanele care potrivit actelor constitutive ori potrivit legii au
calitatea de reprezentanţi ai debitorului. Competenţa generală la luarea deciziilor ce privesc
societatea aparţine administratorului, acesta putând să încheie acte juridice în numele societăţii,
indiferent de importanţa acestora, respectiv acte juridice de conservare, de administrare ori de
dispoziţie[25]. În privinţa introducerii unei cereri voluntare de deschidere a procedurii nu există nici
un temei legal care să contravină, ori să înlăture de la aplicare competenţa decizională generală
a administratorului societăţii[26].
[23]
A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii
şi explicaţii, op. cit., p. 341.
[24]
A se vedea, R. Bufan și Editori coordonatori A. Deli-Diaconescu, F. Moţiu, Tratat practic de insolvenţă, op. cit., p. 262.
[25]
Pentru detalii a se vedea A.S. Capră, Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului societate cu răspundere
limitată. Necesitatea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, pe www.juridice.ro, 22 aprilie 2013.
[26]
Ibidem.

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 3/2017 | 43

 Ioan ADAM

Potrivit prevederilor Codului insolvenţei cerinţa adoptării unei hotărâri a adunării generale a
asociaţilor/acţionarilor este necesară numai atunci când debitorul solicită intrarea sa în procedură
simplificată de insolvenţă. Clarificarea adusă de art. 66 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 este
binevenită, având în vedere că, atât în literatura de specialitate[27], cât și în practica judiciară[28]
anterioară adoptării Codului insolvenţei s-a exprimat opinia potrivit căreia debitorul are obligaţia
să anexeze cererii voluntare de deschidere a procedurii de insolvenţă hotărârea adunării generale
a asociaţilor/acţionarilor și în situaţia în care acesta intenţiona să își reorganizeze activitatea pe
baza unui plan de reorganizare. Aceasta a fost motivată prin faptul că cererea de deschidere a
procedurii de insolvenţă ar constitui o modificare a actului constitutiv al societăţii, or, prin faptul
că debitorul intenţionează să își reorganizeze activitatea, planul de reorganizare propus de acesta
trebuie supus aprobării adunării generale a asociaţilor/acţionarilor societăţii.

Tot în jurisprudenţa[29] anterioară adoptării Codului insolvenţei s-a reţinut că justifică calitate de
reprezentant pentru debitor acţionarul acestuia, mandatat de adunarea generală extraordinară
a acţionarilor, pentru a promova o cerere voluntară de deschidere a procedurii de insolvenţă, în
situaţia în care administratorul debitorului refuză să o formuleze.

Cererea introductivă a persoanelor juridice trebuie să aibă în vedere prevederile actuale ale
Legii nr. 31/1990 a societăţilor. Potrivit art. 142 din acest act normativ, în sistemul unitar de
administrare și conducere, introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei
constituie atributul exclusiv al consiliului de administraţie, pe care conform art. 142 alin. (2) nu
îl poate delega directorilor. În cazul societăţilor cu sistem dualist de administrare și conducere,
legea nu conţine o normă explicită precum cea stabilită de art. 142 pentru sistemul unitar, ci
consacră, în art. 1533, principiul potrivit căruia directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii
și în justiţie, de unde putem trage concluzia că în sistemul dualist de administrare, prerogativa
introducerii cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă revine directoratului[30].

Cererea voluntară de deschidere a procedurii de insolvenţă se soluţionează de către judecătorul

DOCTRINĂ

sindic într-un termen maxim de 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, deci în cadrul
unei proceduri judiciare necontencioase.

Cererea debitorului având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă trebuie să fie însoţită

de documentele prevăzute de lege, dar și de dovada achitării taxei judiciare de timbru. În practica
judiciară[31] s-a apreciat că dacă cererea debitorului nu este însoţită de chitanţa care atestă plata
[27]
Pentru o opinie în sensul că este necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor/acţionarilor pentru promovarea
unei acţiuni de către debitor având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă a se vedea N. Ţăndăreanu, Insolvenţa
în reglementarea Legii nr. 85/2006, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 188 și Gh. Piperea, Insolvenţa: legea,
regulile, realitatea, op. cit., p. 453. Pentru o opinie contrară a se vedea I. Turcu, Legea procedurii insolvenţei. Comentarii
pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 230.
[28]
Pentru soluţii divergente a se vedea Decizia comercială nr. 513 din 9 septembrie 2010 pronunţată de C. Ap. Oradea,
secţia comercială, de contencios, administrativ și fiscal, irevocabilă, Decizia comercială nr. 1716 din 7 decembrie 2009
pronunţată de C. Ap. București, secţia a VI-a comercială, irevocabilă, Decizia comercială nr. 713/R din 24 aprilie 2007,
pronunţată de C. Ap. București, secţia a VI-a comercială, irevocabilă, Decizia comercială nr. 233/R/2002 pronunţată
de C. Ap. Brașov, secţia comercială, de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, Decizia comercială nr. 34 din
15 ianuarie 2003 pronunţată de C. Ap. Iași, secţia comercială, de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, Decizia
civilă nr. 63/2011 pronunţată de C. Ap. Craiova, irevocabilă.
[29]
Decizia civilă nr. 348/R din 20 martie 2008 pronunţată de C. Ap. București, secţia a VI-a comercială, irevocabilă.
[30]
St. D. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeș, Codul insolvenţei comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 197.
[31]
Decizia civilă nr. 864 din 7 iunie 2010 pronunţată de C. Ap. București, secţia a V-a comercială, irevocabilă.

44 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.3/2017 | DOSAR

 Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Obligaţia debitorului de a formula cererea

taxei judiciare de timbru, aceasta se va putea depune cel mai târziu până la termenul de judecată
acordat pentru soluţionare acesteia.

În ipoteza în care în cadrul cererii voluntare de deschidere a procedurii de insolvenţă se formulează

o cerere de intervenţie în interes propriu de către un creditor, în practica judiciară[32] s-a apreciat
că aceasta este inadmisibilă. O astfel de soluţie este justă, deși apare ca fiind contrară prevederilor
art. 531 C. pr. civ., potrivit cărora dacă în cadrul procedurii necontencioase se formulează vreo
cerere care o transformă într-o procedură contencioasă, cererea introductivă de instanţă se va
respinge.

În literatura de specialitate[33] s-a subliniat că în cadrul unei cereri voluntare de deschidere a

procedurii de insolvenţă nu se poate recunoaște ori stabili drepturi proprii terţilor. În ceea ce
ne privește, considerăm că prevederile art. 531 C. pr. civ. referitoare la caracterul contencios
al procedurii judiciare necontencioase nu sunt compatibile cu prevederile art. 66 din Legea
nr. 85/2014, și astfel nu sunt aplicabile la soluţionarea cererii voluntare de deschidere a procedurii
de insolvenţă, respectiv a cererii de intervenţie. În acest sens, avem în vedere și susţinerea[34]
potrivit căreia admisibilitatea într-o anumită materie a cererii de intervenţie va fi condiţionată
exclusiv de caracterul personal al drepturilor deduse judecăţii. De asemenea, pe calea cererii
de intervenţie principală terţul intervenient urmărește să îi fie recunoscut sau stabilit un drept,
or, la soluţionarea cererii voluntare de deschidere a procedurii de insolvenţă nu este posibilă
recunoașterea ori stabilirea unor drepturi ale terţilor.

Potrivit art. 66 alin. (6) și (7) din Legea nr. 85/2014 la formularea unei cereri având ca obiect
deschiderea procedurii insolvenţei unui debitor, tribunalul are obligaţia verificării din oficiu dacă
pe rolul instanţei s-au înregistrat anterior cereri având același obiect din partea creditorilor. Dacă pe
rolul tribunalului se înregistrează o cerere voluntară a debitorului, iar anterior fuseseră înregistrare
cereri ale creditorilor, având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă a debitorului, se va
proceda la soluţionarea cererii debitorului, în procedură necontencioasă, iar cererile creditorilor
se vor conexa la cererea debitorului. În cazul deschiderii procedurii de insolvenţă la cererea
debitorului, cererile creditorilor vor fi calificate cereri de creanţă. Dacă cererea debitorului se
respinge se vor soluţiona mai departe cererile creditorilor, în procedură contencioasă. Dacă
cererile creditorilor, având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă a unui debitor, se
înregistrează ulterior înregistrării cererii voluntare a debitorului, însă anterior soluţionării acesteia,
cererile creditorilor se vor înregistra direct în dosarul ce are ca obiect cererea debitorului.

În această situaţie se va soluţiona cererea debitorului, în procedură necontencioasă, iar în cazul

admiterii acesteia cererile creditorilor vor fi calificate cereri de creanţă. În cazul în care cererea
debitorului se va respinge cererile creditorilor se vor soluţiona în procedură contencioasă[35].
[32]
Decizia civilă nr. 93 din 20 ianuarie 2011 pronunţată de C. Ap. București, secţia a V-a comercială, irevocabilă, Decizia
civilă nr. 353/R din 15 iulie 2010 pronunţată de C. Ap. Brașov, irevocabilă, secţia comercială, irevocabilă, nepublicată,
Decizia civilă nr. 93 din 20 ianuarie 2011 pronunţată de C. Ap. București, secţia a V-a comercială, irevocabilă. Pentru
o practică judiciară izolată contrară a se vedea Decizia civilă nr. 1057 din 15 iunie 2009 pronunţată de C. Ap. Iași,
irevocabilă publicată pe www.jurisprudentacedo.com
[33]
A. Dimitriu, op. cit., p. 27. Pentru detalii a se vedea și N. Adam, Discuţie privitoare la admisibilitatea cererilor de
intervenţie în procedura insolvenţei, în Dreptul nr. 4/2013, pp. 190-197.
[34]
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II, Procedura contencioasă în faţa primei instanţe. Procedura necontencioasă
judiciară. Proceduri speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 175.
[35]
A se vedea A.R. Adam, Procedura insolvenţei, op. cit., 2016, p. 60.

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 3/2017 | 45

 Ioan ADAM

În cele de mai sus am prezentat exigenţele impuse de textul legal în ce priveşte situaţiile la care
am făcut referire.

Apreciem că soluţia aleasă de legiuitor în modul concret în care sunt redactate cele două alineate
este una cel puţin „defectuoasă”, fără o logică juridică dacă avem în vedere exigenţele impuse
instanţei în ce priveşte modul în care trebuie să se pronunţe asupra unei cereri. Spunem aceasta
întrucât observăm că legiuitorul deşi tratează cererile creditorilor când se „întâlnesc” cu cea
a debitorilor ca fiind nişte declaraţii de creanţă, în situaţia în care cererea debitorului nu este
respinsă, totuşi potrivit art. 45 lit. d) din lege impune judecătorului sindic obligaţia de a desemna
practicianul în insolvenţă solicitat de creditori în concurs cu debitorul. Aceasta cu atât mai mult cu
cât regula instituită de textul legal este că dacă există concurs între cererea formulată de debitor
şi cea formulată de creditori va prevala soluţionarea cererii formulate de debitor în procedura
necontencioasă după cum am analizat mai sus.

Însă, legiuitorul a găsit o soluţie sui generis, plină de „originalitate” tratând cererile pentru
deschiderea procedurii formulate de creditori ca nişte simple declaraţii de creanţă[36], care vor fi
ataşate la cererea principală formulată de debitor.

Aşa fiind, în ipoteza în care cererea debitorului nu este respinsă, judecătorul sindic faţă de
exigenţele art. 45 lit. d) din lege, fără să fie învestit legal cu o cerere asupra căreia să se pronunţe,
pentru că cererile creditorilor sunt tratate juridic ca nişte declaraţii de creanţă, va trebui în acest
mod original de reglementare, chiar în lipsa unei cereri exprese să numească un practician în
insolvenţă indicat într-una dintre declaraţiile de creanţă formulate de creditori ca şi cereri de
deschidere a procedurii.

Apreciem că acest artificiu juridic nefericit ales de legiuitor este în contradicţie cu prevederile
art. 531 C. pr. civ. care statuează că dacă în cadrul procedurii necontencioase se formulează vreo
cerere care o transformă într-o procedură contencioasă, cererea introductivă de instanţă se va
DOCTRINĂ

respinge, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, pune judecătorul sindic în situaţia de a se pronunţa
în ce priveşte desemnarea practicianului fără a fi sesizat legal cu o cerere în acest sens.

În doctrina de specialitate[37] pe bună dreptate a fost criticat modul de redactare a acestui text
de lege, arătându-se că tratarea cererilor creditorilor ca simple declaraţii de creanţe, pur şi simplu
nu învestesc judecătorul sindic pentru a se pronunţa legal, întrucât nu i s-a formulat o cerere de
deschidere a procedurii în condiţiile legii, asupra căreia trebuie să se pronunţe.

Aşadar, pentru acurateţe juridică, se impune să precizăm, pentru a nu se ajunge să adăugăm

la lege, ca în actualul context, obligând implicit judecătorul sindic să se pronunţe în lipsa unei
învestiri legale, de lege ferenda, este necesar să fie corelat textul analizat cu prevederile art. 45
lit. d) din lege în sensul de a se permite prin voinţa legiuitorului ca judecătorul să se pronunţe
în ce priveşte desemnarea practicianului în insolvenţă propus de creditor atunci când cererea
necontencioasă a debitorului nu a fost respinsă.

[36]
A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii
şi explicaţii, op. cit., p. 343.
[37]
N. Ţăndăreanu, Codul insolvenţei adnotat, Noutăţi, Examinare comparativă şi note explicative, Ed. Universul Juridic,
2014, p. 105. În sensul că soluţia aleasă de legiuitor este una criticabilă, a se vedea A.R. Adam, Procedura insolvenţei,
op. cit., 2016, p. 60.

46 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.3/2017 | DOSAR

 Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Obligaţia debitorului de a formula cererea

În practica judiciară anterioară apariţiei Legii nr. 85/2014 a fost identificată o situaţie „la care
legiuitorul nu s-a gândit”[38], ipoteză care a justificat admisibilitatea unei cereri de intervenţie în
interes propriu în procedura insolvenţei.

Ipoteza în discuţie a constat în aceea că judecătorul sindic a fost confruntat cu situaţia în care
alături de cererea debitorului pentru intrarea în procedură de insolvenţă a trebuit să soluţioneze
şi o cerere de intervenţie în interes propriu formulată de o creditoare care a invocat că formulase
înaintea debitoarei cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, care însă nu a fost conexată cererii
debitoarei. Mai mult, creditoarea a invocat faptul că este de acord cu intrarea în procedura
insolvenţei a debitoarei, din moment ce a formulat cererea, şi că debitoarea a contestat starea
de insolvenţă în cererea pe care o formulase creditoarea.

Un remediu al acestei situaţii, aşa cum am arătat mai sus, a constat în formularea unei cereri
de intervenţie în interes propriu în care creditoarea invocându-şi dreptul de creanţă asupra averii
debitoarei a solicitat la rândul ei deschiderea procedurii şi desemnarea administratorului judiciar
agreat de creditoare.

Instanţa văzând cererea de intervenţie a creditorului, prin care nu se opunea la deschiderea

procedurii, ci din contră solicita deschiderea procedurii, în această situaţie nereglementată de
lege, judicios[39] a încuviinţat cererea de intervenţie în interes propriu[40] formulată de creditoare,
permiţându-i astfel intervenientului, respectiv creditorului a cărui cerere de deschidere a
procedurii nu a fost activată la cererea debitorului, să-şi exercite drepturile conferite de lege, ca
fiind singura modalitate în care autorul său să-şi poată exercita drepturile sale.

În altă ordine de idei prin acest text de lege, legiuitorul a introdus sancţiunea respingerii cererii
voluntare a debitorului de deschidere a procedurii de insolvenţă în ipoteza lipsei de diligenţă a
acestuia în ceea ce privește depunerea documentelor prevăzute de lege. Această sancţiune nu
era prevăzută în cuprinsul Legii nr. 85/2006.

În practica judiciară s-a născut întrebarea dacă la primirea cererii de deschidere a procedurii de
insolvenţă formulată de debitor, ori la termenul stabilit pentru soluţionarea acesteia, judecătorul
sindic îi poate pune în vedere debitorului să complinească lipsurile cererii, respectiv să îi pună în
vedere debitorului să depună toate înscrisurile prevăzute de lege.

Constatăm că potrivit prevederilor art. 66 alin. (10) din Legea nr. 85/2014 cererea debitorului se
va judeca de urgenţă, în termen de 10 zile, fără citarea părţilor, iar prin excepţie de la prevederile
art. 200 C. pr. civ.[41] judecătorul sindic va stabili termenul de judecată, chiar dacă cererea nu
îndeplinește toate cerinţele legale și chiar dacă nu sunt depuse toate documentele.
[38]
A se vedea, pentru o analiză în detaliu a situaţiei la care legiuitorul nu s-a gândit, care justifică în opinia autorului
admiterea cererii de intervenţie în interes propriu într-o speţă din practica sa, a se vedea N. Adam, Discuţie referitoare la
admisibilitatea cererilor de intervenţie în procedura insolvenţei, în Dreptul nr. 4/2013, pp. 190-197.
[39]
A se vedea în acest sens, R. Bufan și Editori coordonatori A. Deli-Diaconescu, F. Moţiu, Tratat practic de insolvenţă,
op. cit., p. 261.
[40]
A se vedea Încheierea nr. 1314/F din 24 septembrie 2012 pronunţată de către Trib. Hunedoara, secţia a II-a civilă,
publicată în BPI sub nr. 13552 din 3 octombrie 2012.
[41]
Potrivit art. 200 C. pr. civ., completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare
în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197. Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului
i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie
să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 3/2017 | 47

 Ioan ADAM

Potrivit art. 66 alin. (11) din Legea nr. 85/2014 după înregistrarea cererii având ca obiect
deschiderea procedurii de insolvenţă, în cazuri urgente, care ar pune în pericol activele debitorului,
judecătorul sindic poate dispune, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, suspendarea provizorie
a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor debitorului, până la pronunţarea hotărârii
asupra cererii debitorului.

5. Introducerea cu rea-credinţă de cereri de deschidere a procedurii

Totodată, este posibil ca debitorul să formuleze o cerere de intrare în procedură şi fără a fi în
insolvenţă prezumată sau iminentă, aşa cum am analizat mai sus.

În acest caz, art. 66 alin. (9) prevede că introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor
a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului[42], fie
persoană fizică, fie persoană juridică, pentru prejudiciile cauzate.

Din aceste prevederi legale nu trebuie să înţelegem că debitorul va răspunde patrimonial pentru
introducerea unei cereri introductive care va fi respinsă de către judecătorul sindic, ci această
răspundere va intra în funcţiune numai dacă se va dovedi în mod concludent că cererea a fost
formulată cu rea-credinţă.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că reaua-credinţă constă în aceea că debitorul, deşi avea în mod
evident fonduri băneşti disponibile suficiente pentru acoperirea creanţelor exigibile, el a formulat
o cerere introductivă pentru deschiderea procedurii, indiferent că solicitarea se fundamentează
pe o insolvenţă prezumată sau pe o insolvenţă iminentă.

În aceste condiţii, se pune întrebarea care ar fi interesul debitorului în formularea cu rea-credinţă

a unei cereri pentru deschiderea procedurii?[43]
DOCTRINĂ

Cazurile care se pot naşte în practică sunt nelimitate, însă, cu titlu exemplificativ, menţionăm
câteva din interesele debitorului[44]:

– introducerea prematură şi cu rea-credinţă a cererii se poate face, spre exemplu, pentru a

tergiversa un proces de executare silită început împotriva unui bun al debitorului, tergiversare
care este posibilă prin suspendarea procesului în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, care
dispune că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale;

obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3). Dacă obligaţiile
privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în
camera de consiliu, se dispune anularea cererii. Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere
de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării. Cererea de reexaminare se face în termen de
15 zile de la data comunicării încheierii. Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu
citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea
reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul
acordat potrivit alin. (2). În caz de admitere, cauza se retrimite completului iniţial învestit.
[42]
A se vedea, R. Bufan și Editori coordonatori A. Deli-Diaconescu, F. Moţiu, Tratat practic de insolvenţă, op. cit., p. 261.
[43]
A se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenţei, Comentarii şi explicaţii, op. cit., 2006, p. 253.
[44]
A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii
şi explicaţii, op. cit., p. 346.

48 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.3/2017 | DOSAR

 Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Obligaţia debitorului de a formula cererea

– introducerea prematură şi cu rea-credinţă a cererii se poate face, spre exemplu, în scopul

evitării plăţii unor dobânzi sau penalităţi foarte oneroase. Astfel, prin introducerea cererii,
debitorul s-ar putea prevala (practic, ar beneficia ope legis) de prevederile art. 80 alin. (1)
din Legea nr. 85/2014, care arată că nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori
cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior
datei deschiderii procedurii. În această situaţie, debitorul, intrând, spre exemplu, în perioada
de observaţie, poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi care se încadrează în condiţiile
obişnuite de exercitare a activităţii curente şi, în acest fel, să îi plătească creditorului doar
capitalul datorat, fără accesorii (dobânzi, penalităţi etc.).

– introducerea prematură şi cu rea-credinţă a cererii se mai poate face, spre exemplu, pentru
a se aplica dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 85/2014, care prevăd că de la data deschiderii
procedurii şi până la data confirmării planului de reorganizare, acţiunile societăţilor emitente,
în sensul Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, se suspendă de la tranzacţionare cu
începere de la data primirii comunicării A.S.F. De la data primirii de către Autoritatea de
Supraveghere Financiară a comunicării privind intrarea în procedura falimentului, intervine
retragerea valorilor mobiliare de pe piaţa reglementată pe care acestea se tranzacţionează.

În fine, dispoziţiile legale care constituie obiectul analizei noastre în privinţa formulării cererii cu
rea-credinţă trebuie coroborate şi cu prevederile art. 71 alin. (2) teza finală din lege, care prevede
că reaua-credinţă a debitorului, manifestată prin formularea cererii introductive, trebuie dovedită
de către creditorul care se opune la deschiderea procedurii insolvenţei.

Fără a intra în amănunte, arătăm că mijlocul juridic pus la dispoziţie de lege, prin care creditorii
se pot opune cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de către debitor, potrivit
art. 71 alin. (2) din lege, este opoziţia[45].

6. Cererile introductive formulate de debitorii persoane juridice

Un ultim aspect pe care îl reglementează textul de lege analizat se referă la cererile formulate de
către debitorii care au calitatea de persoane juridice. Acestea vor fi semnate de către persoanele
care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta. Spre exemplu,
are calitatea de a reprezenta o societate comercială administratorul acesteia, desemnat prin actul
constitutiv sau statut în această calitate.

În cazul unei societăţi comerciale, având în vedere consecinţele pe care le implică aplicarea
procedurii asupra societăţii comerciale, semnătura administratorului care reprezintă societatea,
fără a fi necesară o hotărâre a adunării generale a asociaţilor/acţionarilor, conform art. 66
alin. (5) teza I din lege[46]. În schimb, art. 66 alin. (5) teza a II-a, statuează că în cazul în care prin
cererea debitorului se solicită aplicarea procedurii simplificate, se va depune şi hotărârea adunării
generale a asociaţilor/acţionarilor în acest sens[47].

[45]
A se vedea art. 71 din lege.
[46]
A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul Insolvenţei. Titlul II. Procedura insolvenţei (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii
şi explicaţii, op. cit., p. 347.
[47]
A se vedea, R. Bufan și Editori coordonatori A. Deli-Diaconescu, F. Moţiu, Tratat practic de insolvenţă, op. cit., p. 264.

DOSAR | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 3/2017 | 49

 Ioan ADAM

În cazul unei cereri introduse de o societate în nume colectiv sau în comandită, acea cerere nu
va fi considerată ca fiind făcută şi de asociaţii cu răspundere nelimitată. O cerere introdusă de
un asociat cu răspundere nelimitată pentru datoriile sale va fi fără efecte juridice cu privire la
societatea în nume colectiv sau în comandită din care face parte.

În fine, o cerere introdusă de un membru al unui grup de interes economic pentru datoriile sale nu
va produce efecte juridice şi cu privire la grupul de interes economic din care face parte membrul
în cauză.
DOCTRINĂ

50 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.3/2017 | DOSAR

Reproduced with permission of copyright
owner. Further reproduction prohibited
without permission.