Întreprinderea – un concept distonant

Întreprinderea – un concept distonant [1]

prof. univ. dr. Ioan SCHIAU

Facultatea de Drept, Universitatea “Transilvania” din Braşov

ABSTRACT

The Civil Code took over the „undertaking” concept, a specific feature of the
Commercial Law, and extended its application to the activities of any „professional”,
without taking into consideration the lucrative or non-lucrative nature of these
activities; unfortunately, neither of these two concepts do not enjoy an extensive
regulation under the Romanian law, their legal outline being construed, mainly,
through doctrine and case law. Under the Romanian law the undertaking is
construed either as an organized activity – according to the Civil Code, either as
an entity – by the law applicable în restricted fields of activity. More, sometimes,
the Civil Code prefers to use, instead of the undertaking defined concept, imprecise
and ambiguous collocations as professional activity or the exercise of an authorized
profession. Consequently the Civil Code is promoting a disharmonic concept that
does not fit în a balanced construction. This presentation aims to reveal the
coordinates of this dissonance and to provide for some specific answers.

Keywords: Undertaking, Professional, Professional Activity

REZUMAT

Codul civil a preluat conceptul de întreprindere, propriu dreptului comercial şi a extins

aplicarea acestuia în sfera activităților profesionistului, indiferent dacă acesta des­fă­
șoară sau nu o activitate lucrativă; din păcate, niciunul dintre aceste două concepte
nu se bucură de o reglementare extinsă în legea română, configurația lor juridică
fiind determinată mai ales pe cale doctrinară și jurisprudențială. În legea română,
în­treprinderea este plasată conceptual între activitate – în Codul civil și entitate – în
legislația specială, noțiuni, cel puțin aparent, discordante. Mai mult, uneori, Codul
civil pare a prefera în locul noțiunii – definite – de întreprindere, sintagme im­precis
delimitate și susceptibile să provoace confuzii: activitate profesională sau exer­ci­ta­
rea unei activități autorizate. În aceste condiții, conceptul de întreprindere pare a fi
unul dizarmonic, care nu se integrează într-o construcție echilibrată. Acest studiu ur­
mărește să releve coordonatele acestui dezacord legislativ și să ofere unele răspunsuri.

Cuvinte-cheie: întreprindere, profesionist, activitate profesională

[1]
Acest studiu reprezintă o formă revizuită a comunicării prezentate de autor la Conferința Națională de Drept
Comercial – Ediția a VII-a – intitulată „Dreptul comercial – Un drept reformator în constatarea reformei” organizată la
Timișoara în 20 iunie 2016.

societăți | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 4/2017 | 17

 Ioan SCHIAU

Legislație relevantă: Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 101 -102 și urm.;
C. civ., art. 3

Secțiunea I. Diversele accepțiuni ale conceptului

1. Accepțiunea tradițională
Orice activitate comercială, desfășurată cu titlu profesional, presupune o structurare, o organizare
metodică prin care eforturile întreprinzătorului și fondul de comerț aferent acestei activități să
fie valorificate eficient, în scopul producerii unui profit.[2]

Independent de suportul juridic pe care se grefează această organizare – comerciant persoană

fizică sau comerciant persoană juridică[3] – ea este indispensabilă realizării profesionale a
comerțului, întrucât potențează factorii umani și materiali implicați în această activitate.

Această organizare economică sistematică a activității comerciantului a fost exprimată în

legislația și doctrina de drept comercial prin conceptul de întreprindere. Art. 3 C. com. menționa
principalele fapte de comerț, printre care și o serie de întreprinderi (de spectacole publice,
de comisioane, de construcții, de fabrici, manufactură și imprimerie, de editură și librărie, de
transporturi și altele). Examinarea enumerării, în art. 3 C. com., a diverselor întreprinderi permite
relevarea faptului că legiuitorul de la sfârșitul secolului XIX a conceput întreprinderea ca o faptă
de comerț, deci, în primul rând, ca o activitate organizată pe principii economice.

Codul comercial nu a definit însă noțiunea de întreprindere, omisiune nocivă, cu atât mai mult
cu cât acest concept poate îmbrăca mai multe înțelesuri: pe de o parte, întreprinderea poate
fi privită ca o entitate, ca un organism economic, pe de altă parte ca un mod de organizare
sistematică a unei activități. În limbajul uzual sunt acceptate ambele înțelesuri ale noțiunii.[4]
DOCTRINĂ

2. Întreprinderea de stat socialistă

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea şi conducerea unităților
socialiste de stat, precum şi la funcționarea acestora pe baza autoconducerii muncitorești şi
autogestiunii economico-financiare:

Întreprinderea de stat este unitatea de bază în care se desfășoară activitatea economico-socială

şi în care oamenii muncii, pe baza principiului autoconducerii muncitorești, își exercită direct
prerogativele ce decurg din calitatea lor de proprietari ai mijloacelor de producție (bunuri ale
întregului popor), producători şi beneficiari ai bunurilor materiale.

[2]
Această lucrare reia parţial şi dezvoltă consideraţii exprimate şi în monografia publicată de același autor. (I. Schiau,
Drept comercial, Ed. Hamangiu, 2009, pp. 68 şi urm.)
Conceptul de comerciant este utilizat – aici și mai departe – în sensul de specie a profesionistului care exploatează o între­
[3]

prin­dere [a se vedea, în acest sens, prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil].
[4]
DEX 1998 oferă două definiţii ale întreprinderii: 1. unitate economică de producţie, de prestări de servicii sau de comerţ;
2. Acţiune pornită din iniţiativă personală), în timp ce DEX 2009 preia definiţia întreprinderii din Legea nr. 364/2004
(formă de organizare a unei activităţi economice autorizate).

18 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.4/2017 | societăți

 Întreprinderea – un concept distonant

În concepția proprie dreptului economic socialist, întreprinderea era, deci, structura de bază în
care se desfășura activitatea economică socială, prin reunirea factorilor umani și a mijloacelor de
producție. Întreprinderea era o unitate, o entitate înzestrată cu personalitate juridică.

3. Accepțiunea Codului civil

Dispozițiile art. 3 C. civ. arată că exploatarea unei întreprinderi constă în exercitarea sistematică
a unei activități organizate constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă ea are sau nu un scop lucrativ.[5]

Prin art. 3 C. civ., legiuitorul oferă, practic, două definiții: una a exploatării (exercitare sistematică)
şi una a întreprinderii (activitate organizată). Reluând ideea că întreprinderea este o activitate
sistematic organizată, Codul civil aduce elemente de noutate privind configurația juridică a
întreprinderii, noutăți care vizează (a) delimitarea sferei activităților întreprinderii şi (b) extinderea
expresă a conceptului şi asupra activităților cu scop nelucrativ.

Oricum, este de menționat că art. 3 C. civ, marchează obiectul întreprinderii: în principal, activități
de natura celor calificate anterior drept acte de comerț. Această definiție, concordantă, în
aparență, cu concepția doctrinară grefată pe prevederile art. 3 C. com., inovează prin extinderea
domeniului de aplicare asupra operațiunilor care nu urmăresc profitul și nici nu au scop lucrativ.

Deși definiția este în mod manifest calchiată după definiția dată exploatării întreprinderii de
art. 1.525 alin. (3) C. civ. din Québec, prezintă elemente de specificitate și față de aceasta din
urmă, care se referă la o activitate economică organizată, fie că aceasta are sau nu caracter
comercial[6], mențiune absentă în legea civilă română.

Astfel, între sursa inspirației și rezultat se relevă o distincție esențială: în timp ce legea canadiană
limi­tează domeniul întreprinderii la activitatea economică, desfășurată sau nu în sfera operațiunilor
co­merciale, Codul civil, prin exces de zel, repudiază distincția comercial/necomercial și extinde con­
ceptul și în domeniul activității nelucrative, amalgamând în categoria profesioniștilor și pe cei care
desfășoară activități economice, cu caracter lucrativ și pe cei care desfășoară activități nelucrative.

De altfel, distincția economic-lucrativ este destul de palidă în dreptul român; potrivit art. 127
alin. (2) C. fisc., activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau
prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau
asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale
sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Este evident că toate
aceste activități au și caracter lucrativ, motiv pentru care constituie activități impozabile.

În schimb, conceptul juridic de activități nelucrative, nu este conturat legal; în contextul prevederilor
art. 3 C. civ., aceste activități fără scop lucrativ ar fi activități de producere, administrare ori
înstrăinare de bunuri sau de prestări de servicii care nu urmăresc realizarea unui câștig, a unui
profit.[7] Ele sunt, deci, activități săvârșite fără a se urmări realizarea unui beneficiu pentru autorul lor.
[5]
În forma inițială, acest text se referea la profit și nu la caracterul lucrativ.
Art. 1525 (3) Code Civil du Québec: Constitue l’exploitation d’une entreprise l’exercice, par une ou plusieurs personnes,
[6]

d’une activité économique organisée, qu’elle soit ou non à caractère commercial, consistant dans la production ou la
réalisation de biens, leur administration ou leur aliénation, ou dans la prestation de services.
[7]
Este de notat că, sub aspect conceptual, trebuie evitată confuzia între noțiunea de activități fără scop lucrativ și
entități fără scop lucrativ (asociații, fundații, sindicate), acestea din urmă putând să desfășoare activități economice.

societăți | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 4/2017 | 19

 Ioan SCHIAU

Este evident că, din perspectivă conceptuală, definiția art. 1.525 alin. (3) C. civ. din Québec este
preferabilă, fiind clară și modelată pe realitatea economică, în timp ce definiția codului civil își
datorează chestionabila complexitate dorinței de eliminare a oricărei referințe, în Codul civil, la
domeniul comercial.

Pe de altă parte, se pare că nici legiuitorul nu este întrutotul convins de definiția pe care o dă
întreprinderii în art. 3 alin. (3) C. civ, din moment ce în puținele cazuri în care mai menționează
această noțiune, utilizează termeni care conturează întreprinderea ca fiind o entitate și nu doar
o activitate organizată.

Sunt exemplificative în acest sens diverse dispoziții disparate cuprinse în Codul civil:

– art. 96 C. civ. se referă la „locul acelei întreprinderi”;

– art. 1.446 C. civ. trimite la „exercițiul activității unei întreprinderi”, ceea ce ar reprezenta o
tautologie dacă întreprinderea nu ar fi privită ca o entitate;
– art. 2.623 C. civ. face trimitere la „întreprinderea emitentă”;
– art. 2.620 C. civ. se referă la legea aplicabilă „statutului organic al întreprinderii de transport
pentru vehiculele feroviare şi rutiere din patrimoniul ei.”

4. Conceptul de întreprindere în dreptul Uniunii Europene

În dreptul Uniunii Europene, conceptul de întreprindere este utilizat, cu precădere, în dreptul
concurenței. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene menționează întreprinderea
(art. 101‑102 şi urm.), dar nu o definește. Potrivit definiției promovate de Comisia Europeană[8] în
vederea aplicării legislației antitrust, prin „întreprindere” se înțelege orice entitate angajată într-o
activitate economică constând în oferirea de bunuri sau servicii pe o anumită piață, indiferent de
statutul său legal sau forma de finanțare.

Definiția a fost preluată din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene[9], în care sunt
DOCTRINĂ

prezente şi precizări potrivit cărora (a) întreprinderea desemnează o entitate economică, chiar
dacă, din punct de vedere juridic, este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice, iar (b)
existenţa acesteia este determinată de o organizare unitară a elementelor personale, materiale
şi imateriale urmărind în mod susținut un scop economic determinat.[10]

Practica judiciară a aceleiași Curți de Justiție de la Luxemburg a declarat că întreprinderea este

un concept complex, implicând componente umane şi materiale reunite în vederea desfășurării
unei activități economice.[11]

[8]
http://ec.europa.eu/comm/competition/general_info/u_en.html#t62
A se vedea Cauza C-475/99, Firma Ambulanz Glöckner v Landkreis Südwestpfalz [2001] ECR I-8089, Jacobs AG, par. 72;
[9]

Cauza C-49/07, Motosykletistiki Omospondia Ellados NPID (MOTOE) v Elliniko Dimosio [2008] ECR I-4863, par. 25;
Cauza C-41/90, Höfner and Elser v Macrotron GmbH [1991] ECR I-1979, par. 21; Cauza T-513/93, Consiglio Nazionale
degli Spedizionieri Doganali v Commission [2000] ECR II-1807, par. 36.
[10]
G. Coman, Concurenţa în dreptul intern şi european, Ed. Hamangiu, 2011, pp. 34-35.
A. Jones, The Boundaries of an Undertaking în EU Competition Law (2012), European Competition Journal, 8 (2),
[11]

pp. 301‑331, 2012, studiu disponibil la adresa SSRN: http://ssrn.com/abstract=2131740

20 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.4/2017 | societăți

 Întreprinderea – un concept distonant

Important de reținut este că în dreptul Uniunii Europene, întreprinderea nu mai este doar o
activitate economică sistematic organizată, ci o entitate care desfășoară sistematic activități
economice.

În acest sens, legislația comunitară recentă înregistrează o serie de directive și regulamente care
fac trimitere la întreprinderi, privite ca entități de sine stătătoare, cu existență determinată în
raport cu alte tipuri de ființe juridice.[12]

Principalul element definitoriu al întreprinderii este, deci, desfășurarea unei activități economice,
aceasta din urmă fiind definită drept orice activitate care are ca scop oferirea de bunuri și servicii
pe o anumită piață.[13]

5. Definiții ale întreprinderii în alte sisteme naționale de drept

5.1. În dreptul englez, în care, în mod tradițional, nu se face distincție între dreptul civil și dreptul
comercial, întreprinderea este definită fie ca o persoană juridică, fie ca o asociere lipsită de
personalitate juridică, care exercită un comerț sau derulează o afacere, indiferent dacă are sau nu
ca scop profitul.[14] Legea distinge între întreprindere-mamă (parent undertaking) și întreprinderi
afiliate (subsidiary undertakings) pe baza criteriilor de control și influență dominantă, relevând
că percepe întreprinderea ca un organism și nu ca o activitate a unui organism.

5.2. În dreptul italian, Codul civil nu oferă o definiție a întreprinderii, ci doar una a
întreprinzătorului, care este persoana care exercită, cu titlu profesional, o activitate economică
organizată în scopul producerii sau schimbului de bunuri și servicii.[15] Pornind de la această
realitate juridică, doctrina a definit întreprinderea ca fiind o serie sau un complex de activități
organizate în vederea unei finalități comune, în speță a producerii sau schimbului de bunuri și
servicii[16].

În același sens, jurisprudența a constatat că „elementele de identitate ale întreprinderii

comerciale, în sensul art. 2082 C. civ., sunt caracterul profesional și organizarea, înțelese ca
dezvoltare regulată și continuă a activității și agregare sistematică a resurselor materiale și
incorporale”.[17]

[12]
A se vedea, în acest sens, Directiva nr. 2009/38/CE A Parlamentului European și a Consiliului din 6 mai 2009 privind
instituirea unui comitet european de întreprindere sau a unei proceduri de informare și consultare a lucrătorilor
în întreprinderile și grupurile de întreprinderi de dimensiune comunitară precum şi Directiva nr. 2002/87/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de
credit, a întreprinderilor de asigurare și a întreprinderilor de investiții care aparțin unui conglomerat financiar și de
modificare a Directivelor nr. 73/239/CEE, nr. 79/267/CEE, nr. 92/49/CEE, nr. 92/96/CEE, nr. 93/6/CEE și nr. 93/22/CEE
ale Consiliului și a Directivelor nr. 98/78/CE și nr. 2000/12/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului.
[13]
http://www.eipa.eu/files/File/state_aid/The_concept_of_undertakings_in_education_and_public_health_systems.pdf
Potrivit prevederilor art. 1161 din The Companies Act din 2006: ”In the Companies Acts undertaking means (a) a body
[14]

corporate or partnership, or (b) an unincorporated association carrying on a trade or business, with or without a view
to profit.”
Art. 2082 C. civ. italian, potrivit căruia ”É imprenditore chi essercita professionalmente un’attivita economica
[15]

organizata al fine della produzione o dello scambio di beni o di servizi”.

[16]
V. Buoncuore, Manuale di Diritto Commerciale, Ottava Edizione, G. Giappichelli Editore, Torino, 2007, pp. 14-15.
Cass. N. 9102/2003, rezumat disponibil la adresa http://www.brocardi.it/codice-civile/libro-quinto/titolo-ii/capo-i/
[17]

sezione-i/art2082.html

societăți | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 4/2017 | 21

 Ioan SCHIAU

Întreprinderea este privită, deci, ca o formă de organizare, cu titlu profesional, a unei activități
economice sau a factorilor de producție (umani și materiali).[18]

5.3. În dreptul francez, legea nu definește întreprinderea, conceptul fiind unul dedus de doctrină.
Întreprinderea este privită ca un sistem organizat destinat producerii de bunuri, în vederea
obținerii profitului. Într-o exprimare mai elaborată, întreprinderea este o entitate autonomă,
un ansamblu de elemente (persoane și bunuri) care desfășoară, în mod organizat, activități de
producție, distribuție și prestări servicii.[19]

Recunoscând existența dreptului comercial, care beneficiază și de primul cod comercial din
istoria dreptului, doctrina și jurisprudența franceză nu au extins aplicabilitatea conceptului de
întreprindere în afara sferei activităților economice, realizate în vederea obținerii unui profit sau
beneficiu.

5.4. În dreptul german al concurenței, întreprinderea este o entitate organizată într-una din
formele legale, care este angajată în orice formă de activitate comercială, indiferent de statutul
public sau privat al acesteia[20].

6. Definiții ale întreprinderii în legile speciale

Anterior apariției Codului civil, întreprinderea și-a găsit nu una, ci mai multe definiții legale, care,
desigur, sunt aplicabile într-un context limitat, respectiv în domeniul de reglementare a actului
normativ care le enunță.

Sunt notabile atât definiții inspirate de viziunea promovată de fostul Cod comercial și, deci, în
bună măsură, compatibile cu definiția întreprinderii din noul Cod civil, cât și unele inspirate din
doctrina şi practica judiciară europeană, care sunt, în consecință, compatibile cu conceptul de
întreprindere conturat în dreptul Uniunii Europene sau al altor sisteme naționale de drept.[21]
DOCTRINĂ

Deși actele normative care oferă aceste definiții au un caracter special, cu referire îndeosebi la
condițiile și procedura înregistrării și autorizării profesioniștilor – persoane fizice care exploatează
o întreprindere cu scop lucrativ precum și la regimul juridic și fiscal aplicabil întreprinderilor mici
și mijlocii, definițiile invocate sunt semnificative pentru că marchează o dualitate a abordării
legale a conceptului de întreprindere în dreptul român.

(a) Astfel, definiția promovată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind
desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale este compatibilă cu concepția tradițională a întreprinderii,
promovată de Codul comercial şi preluată de noul Cod civil, arată că întreprinderea economică
este activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând
resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

[18]
A. Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione, Esselibri-Simone, 2006, pp. 16-17.
[19]
http://www.cours-de-droit.net/cours-de-droit-de-l-entreprise-c27646978
[20]
M. Ardizzoni & Others, German Tax and Business Law, Sweet & Maxwell, London 2005, p. 9.
Sigur, este criticabilă apetența legiuitorului român pentru emiterea unor definiții variate ale aceluiași concept, dar
[21]

este notabil faptul că, până la urmă, unele dintre aceste definiții pot fi reduse la un numitor comun.

22 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.4/2017 | societăți

 Întreprinderea – un concept distonant

(b) O altă categorie de definiții le cuprinde pe cele inspirate din jurisprudența Curții Europene de
Justiție sau din reglementările altor sisteme de drept și preluate și în doctrina europeană:

– Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei – arată că prin întreprindere se înțelege orice entitate
economică angajată într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piață dată,
indiferent de statutul său juridic şi de modul de finanțare, astfel cum este definită în jurisprudența
Uniunii Europene.

– Tot astfel, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicațiile geografice definește întreprinderea
ca fiind orice entitate implicată într-o activitate economică, indiferent de natura sa juridică ori
modul ei de finanțare.

(c) În fine, o altă categorie de definiții se situează pe o platformă intermediară între categoriile
enunțate mai sus, privind întreprinderea ca o formă de organizare a unei activități și, înclinând,
astfel, spre ideea întreprinderii ca structură sau organism funcțional, indiferent de statutul legal.

– Astfel, Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării întreprinderilor mici şi mijlocii definește
întreprinderea ca fiind orice formă de organizare a unei activități economice și autorizată potrivit
legilor în vigoare să facă activități de producție, comerț sau prestări de servicii, în scopul obținerii
de venituri, în condiții de concurență, respectiv: societăți reglementate de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, societăți cooperative, persoane fizice
autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale,
autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare, care desfășoară activități economice.

– În mod asemănător, Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcționarea

comitetului european de întreprindere, definește întreprinderea ca fiind orice formă de organizare
a unei activități economice în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență.

O chestiune ce trebuie rezolvată pentru a stabili validitatea actuală a acestor definiții speciale
ale întreprinderii este cea care privește eficacitatea prevederilor art. 230 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a Codului civil, potrivit cărora:

„La data intrării în vigoare a codului civil se abrogă: […]

bb) orice alte dispoziții contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale.”

Aceste definiții ale întreprinderii, cuprinse în legi speciale, sunt, fără doar și poate, diferite de cea
dată de art. 3 C. civ. și ar putea fi interpretate ca fiind dispoziții contrare normelor codului civil, fiind
astfel considerate abrogate. Consecința nefirească a unei asemenea interpretări ar fi aceea că unele
dintre aceste acte normative, sprijinindu-se pe conceptul de întreprindere – entitate, ar fi, astfel,
complet lipsite de noimă (de exemplu, legea privind stimularea întreprinderilor mici și mijlocii).

7. Întreprinderea în doctrina recentă

După intrarea în vigoare a Codului civil, doctrina recentă a reinterpretat conceptul de întreprindere
în limitele prescrise de art. 3 C. civ.

Într-o opinie, care consideră că „introducerea termenului de întreprindere poate fi considerată

chiar redundantă”, se reține că întreprinderea este o formă de organizare a activității economice,

societăți | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 4/2017 | 23

 Ioan SCHIAU

operată de profesionist.[22] Acest autor clasifică întreprinderile în întreprinderi individuale și

colective, iar enumerarea acestora arată clar că privește întreprinderea ca o entitate, dotată sau
nu cu personalitate juridică.

Această definiție este apropiată de cea a doctrinei economice citate de autor, care privește
întreprinderea ca un organism social, independent din punct de vedere social, care își propune
producerea de bunuri sau servicii pentru piață, în scopul obținerii de profit.[23] Ea nu își găsește,
însă, un suport tematic suficient în prevederile art. 3 alin. (3) C. civ., potrivit căreia întreprinderea
este o activitate organizată și nu o formă de organizare a activității; de asemenea, conotația
economică lipsește din textul legal, care se referă la o activitate care poate avea atât caracter
lucrativ, cât și nelucrativ. Definiția este însă conformă cu cele din domeniul legislației speciale,
armonizată cu dreptul Uniunii Europene.

Într-o altă opinie, întreprinderea este o afacere organizată, adică o activitate continuă,
sistematică, orientată într-un scop specific (de obicei, obținerea de profit), dar care relevă un
risc asumat.[24] Ca realitate economică, întreprinderea este privită, însă, ca un organism economic,
structurat de întreprinzător pe riscul său, risc ce constă în antrenarea într-o afacere a capitalului,
a mijloacelor financiare şi a muncii.

În fine, într-o altă opinie este pusă sub semnul întrebării semnificația întreprinderii, dedusă din
prevederile art. 3 alin. (3) faţă de utilizarea termenului, în câteva articole din Codul civil, cu
diferențe vizibile [art. 1.297 alin. (2), art. 1.446, art. 1523 alin. (2) C. civ.], texte din care rezultă
că întreprinderea desfășoară o activitate și nu este doar o activitate.[25]

Observăm, deci, că doctrina recentă acceptă o anumită dualitate a conceptului de întreprindere,

structurată, pe de o parte, pe o definiție indirectă dată de Codul civil, iar pe de altă parte, pe
realitatea economică, reflectată și în definițiile date de legea specială.
DOCTRINĂ

8. Distonanțe conceptuale
Este, deci, evidentă existenţa unei falii conceptuale:

– între modul în care este definită întreprinderea în Codul civil și definiția acesteia în dreptul
Uniunii Europene.

– între modul în care este definită întreprinderea în dreptul comun (Codul civil fiind considerat
izvorul principal și norma generală în materia dreptului privat) și reglementările adoptate prin
legi speciale privind, în principal, dreptul concurenţei, materie interdisciplinară, strâns legată atât
de dreptul comercial, cât și de dreptul consumatorilor.[26]

[22]
C. Gheorghe, Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, 2013, pp. 41-43.
M de Jugart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, vol. I, éd. Montchrestien, Paris, 1995, p. 158, apud C. Gheorghe,
[23]

op. cit., p. 41.

[24]
Gh. Piperea, Profesionistul și întreprinderea sa, Curierul Judiciar nr. 1/2012, pp. 22-23.
Gh. Buta, Noul Cod civil și unitatea dreptului privat, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, ediția a III-a
[25]

revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, 2011, pp. 58-59.

[26]
T. Prescure, Curs de dreptul concurentei comerciale, Ed. Rosetti, 2004, pp. 27 şi urm.

24 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.4/2017 | societăți

 Întreprinderea – un concept distonant

Principalele elemente de distincție între definiția Codului civil și definiția promovată în dreptul
Uniunii Europene (și îmbrățișată și în unele legi speciale) sunt următoarele:

– în timp ce în accepțiunea de drept comun, întreprinderea este o activitate, un ansamblu de

fapte și acte juridice, în dreptul Uniunii Europene întreprinderea este o entitate organizată pentru
a desfășura activități economice. Este evident că, din punct de vedere conceptual, noțiunea de
întreprindere în dreptul Uniunii Europene, are un grad superior de organizare întrucât corespunde
mult mai bine ideii că întreprinderea este un instrument al profesionistului, o interfață între
profesionist și activitatea acestuia, nefiind doar o sumă de acte și fapte, ci o formă juridică de
organizare, o structură de conducere și control al acelei activități economice.

– în timp ce întreprinderea definită în dreptul European este o entitate destinată activității

economice, definiția Codului civil evită să enunțe în mod inechivoc scopul economic al activității,
operând cu conceptul de „caracter lucrativ”.

În această privință se impun câteva clarificări. Activitatea economică este definită în art. 2 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 în două variante:

– fie ca activitate agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau
servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului
pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul obținerii unui
profit; această variantă este în vigoare până la 17 ianuarie 2017;

– fie ca activitate cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de

bunuri sau în prestarea de servicii; această variantă este în vigoare de la 17 ianuarie 2017.

Ambele variante, interpretate în contextul definiției din art. 3 C. civ., se referă doar la
întreprinderea cu scop lucrativ, care este asimilată întreprinderii economice. Această concepție
este concordantă și cu cea enunțată de art. 7 C. fisc., potrivit căreia activitatea economică este
orice activitate generatoare de venituri sau desfășurată în scopul obținerii de venituri.

În consecință, evitând să stipuleze că sfera de aplicabilitate a conceptului de întreprindere se

restrânge la activitatea economică, Codul civil o extinde și la activitățile fără scop lucrativ; astfel,
dispozițiile art. 3 C. civ. intră în disonanță cu spiritul care domină nu numai dreptul Uniunii
Europene, ci și principalele sisteme de drept europene: în dreptul englez, italian, francez sau
german întreprinderea desfășoară fie o activitate economică, fie activități comerciale, fie activități
destinate obținerii de profit. Doar legea română reglementează întreprinderea ca o activitate,
indiferent de caracterul lucrativ său nelucrativ al operațiunilor ce constituie substanța acesteia.

9. Consecințe
Dacă acceptăm că aceeași instituție primește două definiții diferite, se impune să evaluăm şi
consecințele acestei situații inadecvate, dar nu inedite.

Principala schimbare de paradigmă adusă de noul Cod civil în domeniul raporturilor de drept
privat se fundamentează pe triada profesionist – întreprindere – patrimoniu de afectațiune
(profesional).

societăți | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 4/2017 | 25

 Ioan SCHIAU

Dacă întreprinderea este o activitate organizată, atunci această triadă funcționează. Profesionistul
exploatează întreprinderea și este titularul patrimoniului de afectațiune destinat exercitării
întreprinderii. În această ecuație, societatea reglementată de Legea nr. 31/1990 este profesionistul
care exploatează o întreprindere, afectând exercițiului acesteia un patrimoniu.

În schimb, dacă întreprinderea este un organism, o entitate, mai ales atunci când este înzestrată
cu personalitate juridică, ea este cea care desfășoară o activitate organizată și cea care este
titulara patrimoniului de afectațiune. Profesionistul nu mai poate fi cel care exploatează
întreprinderea, ci devine un întreprinzător, cel care constituie și organizează întreprinderea, pe
riscul său.

De exemplu, în această ultimă accepțiune a întreprinderii, societatea reglementată de Legea

nr. 31/1990 este o specie a întreprinderii, care exploatează o afacere; astfel fiind, societatea nu
se poate legitima, în această ipoteză, atât ca profesionist, cât și ca întreprindere.

Codul civil din Quebec a evitat această capcană conceptuală, definind întreprinderea, dar nu și
profesionistul, acest concept fiind înlocuit prin trimiterea neutră la una sau mai multe persoane
care exploatează o întreprindere.

10. Concluzii
În acest context, concluzia mea este că, inspirându-se dintr-o legislație străină spiritului în
care este definită întreprinderea în dreptul Uniunii Europene, legiuitorul a ratat ocazia de a da
întreprinderii o definiție modernă, adecvată realității juridice consacrate prin norme de drept
comunitare sau naționale, aparținând statelor membre ale Uniunii Europene.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, deși definește conceptul „exploatare a întreprinderii”, Codul civil,
în mod surprinzător, îl mai utilizează doar sporadic (art. 96, 1.358, 2.339 și 2.389), iar pe cel de
întreprindere și mai rar (art. 1.446, 2.620 şi 2.623), cu semnificații marginale pentru conturarea
DOCTRINĂ

regimului juridic distinct al exploatării întreprinderi. În schimb, în repetate rânduri [art. 1480

alin. (2) sau art. 2010 alin. (1) C. civ. precum și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Codului civil], Codul civil utilizează sintagmele de „activitate profesională”
sau „exercitare a unei profesii autorizate”, concepte care nu sunt definite în cod şi care par a se
substitui conceptului de „exploatare a întreprinderii”.

Astfel, Codul civil încurajează confuzia între noțiunile de „exploatarea întreprinderii” şi de

„exercitarea unei profesii”, confuzie care ar fi imposibilă dacă legiuitorul ar distinge între entitate
(întreprinderea) și activitatea desfășurată de respectiva întreprindere.

În consecință, redefinirea întreprinderii ca o entitate, indiferent de forma de organizare sau

finanțare, ar fi un demers asanator, care ar conferi substanță, materialitate unui concept care,
astfel cum este exprimat de art. 3 C. civ, pare a fi desuet și nedesăvârșit.

Această redefinire ar constitui și o pragmatică aliniere la modul în care în legislația și jurisprudența

Uniunii europene se raportează la conceptul de întreprindere.

26 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR.4/2017 | societăți

Reproduced with permission of copyright owner. Further
reproduction prohibited without permission.