Aspecte particulare privind suspendarea raporturilor de serviciu. Consecințe.

Daune morale

Aspecte particulare privind suspendarea

raporturilor de serviciu. Consecințe.
Daune morale
Judecător dr. Ion POPA
Curtea de Apel București

ABSTRACT

This study aims to draw attention to legislative inconsistencies that exist in the
matter of suspension of work, by comparatively analyzing statutory regulations of
professional categories which were considered relevant to the intended purpose.
The analysis does not have as a target the whole institution suspension of work,
only that segment on suspension from office due to involvement of the person in
criminal investigation and only those situations where the investigated, suspended,
trialed person was declared finally innocent. This is the first part of the study.

A second part examines the right of the suspended and then declared innocent
person to claim damages for the suffering that has undergone during the suspension
period and legal levers at hand, all this through the contradictory jurisprudence
on the subject.

Keywords: suspension of work, suspension from office, criminal investigation,

damages

REZUMAT

Prezentul studiu și-a propus să atragă atenția asupra unor inadvertențe legislative
ce există în materia suspendării raporturilor de serviciu, fiind analizate comparativ
reglementările statutare ale unor categorii profesionale ce au fost apreciate drept
relevante pentru scopul propus. Analiza nu a vizat însă global instituția suspendării
raporturilor de serviciu, ci doar acel segment referitor la suspendarea din funcție
ca urmare a implicării celui suspendat în afaceri penale și numai acele situații în
care cel cercetat, suspendat, judecat, a fost declarat în final nevinovat. Aceasta
reprezintă o primă parte a studiului.

O a doua parte analizează dreptul celui suspendat și declarat apoi nevinovat de

a pretinde daune morale pentru suferințele la care a fost supus în perioada de
suspendare și pârghiile legale pe care le are la dispoziție, toate acestea prin prisma
jurisprudenței neunitare în materie.

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | 29

 Ion POPA

Cuvinte-cheie: suspendarea raporturilor de serviciu, suspendarea din funcție,

afaceri penale, daune morale

Legislaţie relevantă: C. muncii, art. 50, art. 52, C. pr. pen., art. 215 alin. (2) lit. e), Legea
nr. 188/1999, Legea nr. 80/1995, Legea nr. 360/2002, Legea
nr. 293/2004, Legea nr. 567/2004, Legea nr. 303/2004

1. Introducere
Nevoia formulării prezentelor considerații este subsecventă unor dezbateri colegiale pe marginea
DOCTRINĂ
NOUTĂȚI

unei spețe concrete aflate pe rolul Curții de apel București. Cauza viza o solicitare de daune
morale din partea unei persoane suspendată din funcția publică deținută, ca urmare a implicării
într-o afacere penală, finalizată după ani mulți de cercetări și judecată, cu achitarea respectivei
persoane pentru că fapta nu exista. Acea persoană achitată a solicitat daune morale Statului
Român pentru suferințele îndurate în acei mulți ani de cercetare în fața parchetului și a instanței
de judecată.

Am considerat necesar, dincolo de soluția concretă dată speței amintite, să expunem câteva
considerente în legătură cu, pe de o parte, inconsecvențe legislative privind suspendarea
raportului de serviciu, inclusiv a magistratului, iar pe de altă parte, în legătură cu consecințele
acestei măsuri atunci când cel suspendat se vădește a fi fost nevinovat[1].

Prezentul studiu va fi structurat în două părți distincte: o primă parte constând în expunerea,
într-o succintă analiză comparativă, a reglementărilor cadru în materia ce constituie obiect al
demersului de față, cu precizarea că ne vom limita doar la acele ipoteze în care suspendarea
raportului de serviciu este prevăzută ca o consecință a implicării de către cel suspendat în
presupusa săvârșire a unor fapte de natură penală, iar inițiativa suspendării aparține angajatorului.
Într-o a doua parte vom analiza din perspectivă jurisprudențială consecințele nu doar juridice ale
suspendării raportului de serviciu în raport de cel suspendat, în acele situații în care se dovedește
că suspendatul nu se face vinovat de fapta care a justificat suspendarea și solicită despăgubiri.

2. Reglementarea legală
În legislația actuală, suspendarea raportului de serviciu este reglementată în trei modalități
de aplicare: suspendare de drept, suspendare facultativă și suspendare judiciară. Comun tuturor
acestor modalități este caracterul lor administrativ de executare, în sensul că sunt puse în
executare prin actul administrativ al angajatorului, cu mențiunea că în cazurile de suspendare
ope legis sau judiciară, dispoziția administrativă are caracter constatativ al unei terțe dispoziții,
pe când în cazul suspendării facultative, actul angajatorului are caracter constitutiv de efecte
juridice. Vom analiza toate aceste ipoteze.

[1]
A se vedea în acest sens lucrări consistent argumentate științific: Iosif Radu, Răspunderea civilă a Statului în cazul
erorilor judiciare – lucrare de doctorat, Facultatea de drept a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, precum și Florescu
Cristina-Maria, Răspunderea civilă profesională – lucrare de doctorat, Facultatea de drept a Universității Nicolae
Titulescu, București.

30 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | DOCTRINĂ

 Aspecte particulare privind suspendarea raporturilor de serviciu. Consecințe. Daune morale

2.1. Suspendarea de drept a raportului de serviciu

Prin această primă modalitate sunt reglementate cazurile și condițiile în care suspendarea
raportului de serviciu intervine de drept, prin chiar efectul legii, fără intervenția decizională,
ci doar formal-executorie a angajatorului, care, luând act de îndeplinirea cerințelor legale,
emite formal decizia de suspendare. Vom constata că această primă modalitate de suspendare
este prevăzută atât de norma cadru a raporturilor de muncă, respectiv Codul muncii[2], cât și în
legile ce reglementează statutul de funcționare al unor categorii profesionale, pe care le‑am
selectat în prezenta lucrare ca fiind relevante pentru tema aleasă spre cercetare și anume:
Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici[3]; Legea nr. 80/1995 privind statutul
cadrelor militare[4]; Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului[5]; Legea nr. 293/2004 privind
Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor[6]; Legea nr. 567/2004
privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor
de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize
Criminalistice[7]; Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[8].

Din textele citate mai sus reiese o reglementare neunitară a instituției, concretizată atât prin
existența unor inconsecvențe legislative în funcție de domeniul profesional normat, cât și prin
necoroborarea unora dintre textele legale cu prevederile altor legi incidente în materie.

Astfel, vom constata că prin Codul muncii și legea cadrelor militare, de exemplu, suspendarea
operează doar dacă persoana este arestată preventiv, în timp ce celelalte acte normative analizate
au inclus ca motiv al suspendării de drept și instituția arestului la domiciliu[9], instituție introdusă
[2]
Codul muncii a fost adoptat prin Legea nr. 53/2003, publicată în M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003. Potrivit art. 50
C. muncii „contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situații: (…) g) în cazul în care salariatul
este arestat preventiv, în condițiile Codului de procedură penală”.
[3]
Publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004 și în M. Of. nr. 365
din 29 mai 2007. În baza art. 94 alin. (1) din lege „raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul
public se află în una dintre următoarele situații: (…) f) este arestat preventiv sau se află în arest la domiciliu; (…) m) în
cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 54
lit. h)” (este vorba despre infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, infracțiuni de corupție și de
serviciu, infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției, infracțiuni de fals ori a unei infracțiuni săvârșite cu intenție care
ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice – n.a.).
[4]
Publicată în M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995. Potrivit art. 89 alin. (2) din lege „cadrele militare în activitate din
Ministerul Apărării Naționale se suspendă din funcție pe perioada în care, fiind în stare de arest preventiv, sunt urmărite
penal, trimise în judecată ori sunt judecate de către instanțele judecătorești”.
[5]
Publicată în M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002. Conform art. 65 alin. (3) din lege „polițistul arestat preventiv sau aflat
în arest la domiciliu se suspendă din funcție”.
[6]
Publicată în M. Of. nr. 581 din 30 iunie 2004, republicată în M. Of. nr. 628 din 22 septembrie 2009 și în M. Of.
nr. 264 din 10 aprilie 2014. Potrivit art. 58 alin. (3) din lege „pe perioada arestării preventive și a arestului la domiciliu,
funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare este suspendat din funcție”.
[7]
Publicată în M. Of. nr. 1197 din 14 decembrie 2004. Conform art. 48 alin. (1) lit. a) din lege „personalul auxiliar de
specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este suspendat din funcție în următoarele
cazuri: a) când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa prin ordonanță sau rechizitoriu”.
[8]
Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004, republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005. Conform art. 62
alin. (1) „judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție în următoarele cazuri: a) când a fost trimis în judecată
pentru săvârșirea unei infracțiuni; a1) când față de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu”.
[9]
Prevederile legale privind arestul la domiciliu au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015
a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015. Cu toate acestea, considerațiile formulate aici în
legătură cu uniformizarea legislativă a arestului la domiciliu își păstrează actualitatea, având în vedere pe de o parte că

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | 31

 Ion POPA

în legislația românească prin Legea privind Codul de procedură penală nr. 135/2010[10]. Credem
că actele normative ce vizează suspendarea raporturilor de serviciu vor trebui modificate în acest
ultim sens, cu mențiunea poate a unor nuanțări pentru acele ipoteze în care prestarea muncii nu
se desfășoară în locația angajatorului, ci la domiciliul angajatului[11]. Pentru toate celelalte situații
însă, adaptarea normelor la noile dispoziții ale procedurii penale se impune, nefiind necesare
argumente pentru a demonstra că o persoană aflată în arest la domiciliu nu poate fi în același
timp și la locul de muncă situat într-o altă locație.

Vom mai constata de asemenea că unele legi limitează cazurile de suspendare doar la ipotezele
arestului, preventiv ori la domiciliu, de exemplu Codul muncii, legea polițistului, legea cadrelor
militare, precum și legea funcționarilor din Administrația penitenciarelor, în timp ce alte legi,
DOCTRINĂ
NOUTĂȚI

de exemplu legea statutului funcționarilor publici, legea statutului judecătorilor/procurorilor,

ca și legea statutului personalului auxiliar de la instanțe și parchete includ și alte ipoteze de
suspendare, respectiv punerea în mișcare a acțiunii penale și/ori trimiterea în judecată.

Cu privire la acest ultim aspect sunt necesare câteva precizări. Astfel, în cazul funcționarilor
publici se prevede suspendarea în cazul trimiterii în judecată doar pentru anumite infracțiuni
(citate mai sus), iar în cazul judecătorilor/procurorilor se prevede prin excepție că „dacă trimiterea
în judecată a intervenit pentru o infracțiune din culpă și se apreciază că aceasta nu aduce atingere
prestigiului profesiei, judecătorului sau procurorului i se poate interzice provizoriu exercitarea
anumitor atribuții până la soluționarea definitivă a cauzei”[12], nefiind deci imperativă suspendarea
din funcție. În acest ultim caz, legea prevede expres că opțiunea între suspendarea din funcție și
interzicerea exercitării anumitor atribuții aparține Consiliului Superior al Magistraturii, lucru firesc
prin prisma competențelor sale exclusive de gestionare a carierei magistraților, aspect asupra
căruia însă vom reveni cu unele precizări.

În legătură cu personalul auxiliar de la instanțe și parchete, pentru care suspendarea operează de

drept doar în situația în care „a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa prin ordonanță
sau rechizitoriu”, apreciem că textul este incomplet, lipsind acele ipoteze ale suspendării bazate
pe arestul preventiv sau la domiciliu, în condițiile în care ar fi fizic obiectiv imposibil ca o persoană
arestată să își poată concomitent desfășura activitatea și în cadrul instanței/parchetului la care
se află încadrată cu contract de muncă. Se impune completarea textului legal în sensul în care
arestul preventiv sau la domiciliu să constituie cauze în care suspendarea raporturilor de serviciu
să opereze de drept.

În același sens al considerentelor de mai sus, amintim și dispozițiile art. 66 din Legea nr. 47/1992
privind Curtea Constituțională[13], potrivit cărora „de la data trimiterii în judecată penală,
judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa”. Și aici se constată
aspectele de neconstituționalitate nu au vizat fondul instituției procesuale, ci doar limitarea aplicării sale în timp, iar pe
de altă parte faptul că oricum, textul legal a fost ulterior pus în acord cu decizia Curții Constituționale, prin Ordonanța
de Urgență a Guvernului nr. 24/2015, publicată în M. Of. nr. 473 din 30 iunie 2015.
[10]
Publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.
A se vedea în acest sens art. 108-110 C. muncii. Vom reveni asupra acestui aspect în secțiunea destinată suspendării
[11]

opționale, prin prisma art. 52 alin. (1) lit. c1) C. muncii, care se referă și la instituția arestului la domiciliu.
[12]
A se vedea art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004.
[13]
Publicată în M. Of. nr. 101 din 22 mai 1992 și republicată succesiv în anii 1997, 2004 și 2010.

32 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | DOCTRINĂ

 Aspecte particulare privind suspendarea raporturilor de serviciu. Consecințe. Daune morale

necesitatea completării textului cu ipoteza suspendării din funcție a judecătorului constituțional

în caz de arest preventiv sau la domiciliu.

2.1.1. Punerea la dispoziție

Această instituție constituie în fapt o suspendare parțială a raporturilor de serviciu, în sensul

că persoanei vizate fie i se reduc atribuțiile funcției deținute, fie i se repartizează alte sarcini de
serviciu, nespecifice funcției sale, pe o anumită perioadă, mai exact până la finalizarea afacerilor
penale în care persoana este implicată.

Și reglementarea acestei instituții este neunitară, pentru că pe de o parte a fost instituită doar în
cazul anumitor categorii, iar pe de altă parte pentru că operează fie de drept, fie opțional.

De exemplu, potrivit art. 89 din Legea nr. 80/1995, „cadrele militare în activitate din Ministerul
Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Telecomunicații Speciale
și Serviciul de Protecție și Pază” sunt puse de drept la dispoziție în acele cazuri în care „sunt trimise
în judecată sau sunt judecate de către instanțele judecătorești în stare de libertate pentru fapte
în legătură cu exercitarea atribuțiilor funcțiilor în care sunt încadrate”. Același text prevede
însă, pentru cazuri identice, o modalitate diferită de punere la dispoziție pentru cadrele militare
în activitate din cadrul Ministerului Apărării Naționale, condiționând măsura de propunerea
prealabilă a „consiliilor de judecată și a comandanților de unități”.

Incidența ope legis a măsurii de punere la dispoziție este reglementată și prin legea statutului
polițistului[14], precum și prin legea funcționarilor cu statut special din Administrația Națională
a Penitenciarelor[15], nefiind însă întâlnită sub niciuna din formele sale, de drept sau opțională, în
reglementarea Codului muncii, a legii funcționarilor publici, a legii personalului auxiliar din justiție.

O atare reglementare este prevăzută, deși formal nu este intitulată punere la dispoziție, de Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, așa cum am arătat și în supra, potrivit
căreia „dacă trimiterea în judecată a intervenit pentru o infracțiune din culpă și se apreciază că
aceasta nu aduce atingere prestigiului profesiei, judecătorului sau procurorului i se poate interzice
provizoriu exercitarea anumitor atribuții până la soluționarea definitivă a cauzei”. În continuarea
sa, textul stabilește că opțiunea între suspendarea din funcție și interzicerea exercitării anumitor
atribuții aparține Consiliului Superior al Magistraturii, lucru firesc, repetăm, prin prisma
competențelor sale exclusive de gestionare a carierei magistraților. În același timp însă apreciem
că decizia de interzicere a unor atribuții ar trebui precedată obligatoriu de o propunere în acest
sens din partea instanței ori parchetului unde judecătorul/procurorul își desfășoară activitatea,
având în vedere că aceste ultime entități sunt cele mai în măsură să aprecieze în cunoștință
de cauză și individual-concret, în raport de specificul de activitate, atât în legătură cu natura
activităților ce pot fi îndeplinite de persoana vizată, cât și în legătură cu activitățile ce nu pot fi
îndeplinite de respectiva persoană.

[14]
A se vedea art. 65 alin. (2) din Legea nr. 360/2002: „polițistul față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală este
pus la dispoziție, cu excepția cazurilor în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare pentru o infracțiune din culpă și se
apreciază că aceasta nu aduce atingere prestigiului profesiei”.
[15]
A se vedea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 293/2004: „după punerea în mișcare a acțiunii penale sau după trimiterea sa
în judecată, funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare se pune la dispoziție”.

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | 33

 Ion POPA

Concluziv pentru această secțiune destinată suspendării parțiale a raporturilor de serviciu, vom
constata că se impune, similar suspendării integrale a raporturilor de serviciu, o uniformizare
legislativă cel puțin la nivel de principiu a instituției punerii la dispoziție, în sensul de indicare
limitativă a cazurilor de incidență pentru toate categoriile profesionale și a modalităților de
punere în aplicare a acesteia – de drept sau facultativ.

2.2. Suspendarea facultativă a raporturilor de serviciu

Precizăm din nou că nu vom analiza toate cazurile de suspendare facultativă a raporturilor
de serviciu, ci doar acele ipoteze în care persoana suspendată este implicată într-o afacere
penală. De altfel, în actuala legislație întâlnim această ipoteză doar în Codul muncii, în
DOCTRINĂ

cuprinsul art. 52 alin. (1) lit. b) și lit. c1): „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din
NOUTĂȚI

inițiativa angajatorului în următoarele situații: (…) b) în cazul în care angajatorul a formulat

plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale
incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești; (…) c1)
în cazul în care împotriva salariatului s-a luat, în condițiile Codului de procedură penală, măsura
controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune, dacă în sarcina acestuia au fost stabilite
obligații care împiedică executarea contractului de muncă, precum și în cazul în care salariatul
este arestat la domiciliu, iar conținutul măsurii împiedică executarea contractului de muncă”.

În toate celelalte acte normative analizate aici, suspendarea facultativă a raporturilor de serviciu
nu este reglementată, opțiunea angajatorului manifestându-se doar în cazul punerii la dispoziție,
instituție care în fapt, cum arătam, constituie tot o formă de suspendare a atribuțiilor de serviciu
ale celui suspendat, dar nu în totalitate, ci numai a unora dintre acestea.

2.3. Suspendarea judiciară a raporturilor de serviciu

O modalitate atipică de suspendare a raporturilor de serviciu este prevăzută de art. 215 alin. (2)
lit. e) C. pr. pen.[16] privind instituirea controlului judiciar împotriva persoanei cercetate penal.
Conform acestui text „organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe
timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații: (…) e) să
nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta”.

Deși are un câmp de aplicare mai restrâns, în sensul că fapta pentru care este cercetată persoana
să fi fost săvârșită în exercițiul profesiei, vom constata că măsura dispusă de organul judiciar
produce aceleași efecte ale suspendării raportului de serviciu ca și cele analizate în secțiunile
anterioare. Cu toate că dispoziția organului judiciar produce efecte prin ea însăși, apreciem că
este necesară totuși, formal, intervenția angajatorului respectivei persoane, care să dispună,
repetăm, formal, suspendarea raportului de serviciu, pentru că obligația instituită de organul
judiciar este relevantă doar din perspectiva raporturilor penale, nu și din perspectiva celor de
drept al muncii. De altfel, o atare prevedere este reglementată expres, este adevărat că singular,
prin art. 52 alin. (1) lit. c1) C. muncii, text pe care l-am citat în secțiunea anterioară, cu mențiunea
că în toate cazurile de acest fel, punerea în aplicare a măsurii de suspendare de către angajator
constituie o obligație și nu o opțiune.

[16]
Codul de procedură penală a fost adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.

34 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | DOCTRINĂ

 Aspecte particulare privind suspendarea raporturilor de serviciu. Consecințe. Daune morale

Același efect al unei suspendări din exercițiul funcției, dar nu expres, ci indirect, îl produce și
măsura impusă de procuror sau de judecător celui cercetat, în cadrul controlului judiciar, de a
nu părăsi localitatea de domiciliu[17], în condițiile în care locul de muncă al persoanei cercetate se
află într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ori măsura impusă persoanei cercetate de „a nu
se apropia de (…) persoane anume desemnate de organul judiciar și a nu comunica cu acestea
direct sau indirect, pe nicio cale[18]”, în condițiile în care comunicarea între acele persoane ține
de esența exercitării funcției (de exemplu prim-ministru – miniștri)[19].

Într-o abordare covârșitor teoretică putem analiza și prevederile art. 66 C. pen.[20] privind
pedepsele complementare, potrivit cărora „pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora
dintre următoarele drepturi: (…) g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria
ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii”. Am apreciat drept
teoretic acest caz de posibilă suspendare a raportului de serviciu al celui condamnat, pentru că
în situația condamnării pentru fapte de natura celor prevăzute de art. 66 lit. g) C. pen., intervine
măsura încetării raportului de serviciu și nu suspendarea acestuia. În cazuri posibil particulare însă,
în care nu ar interveni măsura încetării raportului de serviciu, putem accepta că sunt incidente
prevederile referitoare la suspendarea raportului de serviciu pe perioada dispusă prin hotărârea
de condamnare pronunțată de organul judiciar, respectiv de judecător, procedura aplicării măsurii
fiind cea prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. c1) C. muncii, cu aceeași mențiune a obligației de punere
în aplicare a măsurii de suspendare și nu a unei opțiuni în acest sens.

3. Constituționalitatea suspendării raporturilor de serviciu

Curtea Constituțională a fost sesizată în timp cu excepții de neconstituționalitate a unor
dispoziții legale ce reglementau suspendarea raporturilor de serviciu. În sinteză, criticile
de neconstituționalitate se refereau la încălcarea, prin adoptarea măsurii de suspendare, a
prevederilor art. 23 alin. (11) și art. 41 alin. (1) din Constituția României, referitoare la prezumția
de nevinovăție și respectiv dreptul la muncă, precum și la încălcarea prevederilor art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportate tot la prezumarea nevinovăției.

Prin Decizia nr. 245/2004[21] și Decizia nr. 266/2005[22], Curtea Constituțională a respins criticile
de neconstituționalitate, apreciind că dispozițiile legale privind suspendarea raporturilor de
serviciu sunt conforme cu normele constituționale. Deși prin ele însele deciziile de mai sus nu
produc efectele obligatorii recunoscute expres doar pentru deciziile prin care se admit excepțiile

[17]
A se vedea art. 215 alin. (2) lit. a) C. pr. pen.: „organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe
timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații: a) să nu depășească o anumită
limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia”.
[18]
A se vedea art. 215 alin. (2) lit. d) C. pr. pen.
A se vedea în detaliu asupra acestei modalități inedite de suspendare din funcție, precum și asupra la fel de ineditelor
[19]

sale consecințe, I. Popa, Imunitățile legale vs. controlul judiciar penal. Aspecte particulare, publicat pe portalul Universul
Juridic la 6 iulie 2015.
[20]
Codul penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.
[21]
Publicată în M. Of. nr. 716 din 9 august 2004.
[22]
Publicată în M. Of. nr. 582 din 6 iulie 2005.

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | 35

 Ion POPA

de neconstituționalitate[23], totuși, deciziile evocate aici constituie repere de interpretare

constituțională, consfințind nu doar netemeinicia criticilor de neconstituționalitate a unor
texte legale, ci și constituționalitatea respectivelor texte, în cazul de față a celor referitoare la
suspendarea raporturilor de serviciu.

Cu toate acestea, credem că deciziile de mai sus sunt criticabile prin prisma considerentelor lor,
care induc prin modul incomplet și/sau ambiguu al formulărilor, concluzii ce pot fi interpretate
chiar contrar dispozitivului deciziei prin care se respinge excepția de neconstituționalitate.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 266/2005, ce viza situația unui executor judecătoresc
suspendat din funcție ca urmare a trimiterii sale în judecată pentru săvârșirea unei fapte penale,
Curtea a reținut că „în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 188/2000[24], executorii
DOCTRINĂ
NOUTĂȚI

judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, iar actele acestora sunt de autoritate
publică. Prin urmare, luarea măsurii suspendării din funcție a executorului judecătoresc în cazul
în care acesta a fost reținut, arestat preventiv sau trimis în judecată penală este justificată de
necesitatea preîntâmpinării prejudicierii imaginii și prestigiului acestei profesii, a evitării unor
perturbări în derularea în condiții corespunzătoare a activității executorilor judecătorești, precum
și de interesul apărării încrederii cetățenilor în activitatea acestora. De altfel, Curtea observă
că dispozițiile art. 15 lit. d) teza a doua din Legea nr. 188/2000 prevăd că poate fi executor
judecătoresc persoana care „se bucură de o bună reputație”, iar exercitarea în continuare a funcției
de executor judecătoresc în condițiile trimiterii în judecată penală este de natură a impieta asupra
reputației persoanei respective”.

Constatăm din considerentele de mai sus că un argument decisiv în formarea opiniei judecătorilor
constituționali l-a constituit exercitarea de către cel în cauză a unei funcții de interes public, din
care a fost suspendat, funcție ce presupune o bună reputație și emiterea unor acte de autoritate
publică și că suspendarea contribuie printre altele la păstrarea încrederii cetățenilor în cei ce
exercită o atare funcție. Această teză a prestigiului funcției publice, a actelor de autoritate publică
și a unei bune reputații a celui ce exercită funcția publică, raportate la nevoia de încredere a
cetățeanului în persoanele ce exercită atari funcții o regăsim și în Decizia nr. 245/2004,
referitoare, ca speță, la suspendarea din funcție a unui polițist.

Este adevărat că atunci când este sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a unui text de
lege, Curtea analizează doar textul reclamat. În cauzele de mai sus însă, pornind de la cuprinderea
instituției suspendării raporturilor de serviciu în mai multe acte normative, credem că judecătorul
constituțional avea obligația ca prin considerentele celor două decizii să tranșeze la nivel de
principiu constituționalitatea acestei instituții cadru a dreptului muncii și să nu lase loc unor
interpretări echivoce.

Problema generată de motivările constituționale de mai sus constă în aceea că identifică

suspendarea raporturilor de serviciu doar cu suspendarea raporturilor de serviciu dintr-o funcție
Conform art. 31 din Constituția României „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe
[23]

ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
Publicată în M. Of. nr. 559 din 10 noiembrie 2000 și republicată în M. Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011. Potrivit
[24]

art. 50 alin. (1) din lege „în cazul în care împotriva executorului judecătoresc s-a luat măsura arestării preventive ori
a arestului la domiciliu sau în cazul în care s-a dispus în primă instanță condamnarea ori amânarea aplicării pedepsei,
ministrul justiției, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, va lua măsura
suspendării din funcție a acestuia până la soluționarea procesului penal, potrivit legii”.

36 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | DOCTRINĂ

 Aspecte particulare privind suspendarea raporturilor de serviciu. Consecințe. Daune morale

publică ce implică într-o formă sau alta exercițiul autorității statale și o anumită reputație din
partea celui ce exercită funcția. Ce se întâmplă însă în acele cazuri în care raportul de muncă
nu vizează o funcție publică, ci doar un simplu raport de serviciu pentru, de exemplu, o muncă
necalificată și care nu presupune nici măcar incidental exercițiul autorității statale și pentru
exercitarea căreia chiar nu se pune problema unei bune reputații ori a încrederii cetățeanului? În
astfel de cazuri, suspendarea raportului de serviciu este sau nu este constituțională prin prisma
și a dreptului la muncă și a prezumției de nevinovăție? Conform motivărilor echivoce ale celor
două decizii și printr-o interpretare per a contrario a argumentelor folosite am putea presupune că
doar suspendarea din funcția publică este constituțională, în timp ce suspendarea unui raport de
serviciu care nu implică exercițiul autorității publice este neconstituțională atât din perspectiva
dreptului la muncă, dar și din cea a prezumției de nevinovăție. Credem că se impune ca judecătorii
constituționali să clarifice aceste echivocuri, pe care de fapt ei înșiși le-au generat prin maniera
argumentativă a celor două decizii.

Am mai reținut, din considerentele Deciziei nr. 245/2004, care se referea, repetăm, la analiza
excepției de neconstituționalitate a normei legale privind suspendarea raportului de serviciu al
unui polițist, un alt pasaj menit să creeze confuzii, pasaj prin care Curtea își argumenta respingerea
excepției prin aceea că „pe de altă parte Curtea observă că dispoziții similare cu cele criticate de
autorul excepției se găsesc și în alte acte normative, cum ar fi Codul muncii, la art. 52 alin. (1) lit. c),
sau Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, la art. 74 alin. (2)”. Ar
reieși de aici că unul dintre criteriile avute în vedere la stabilirea constituționalității unui text de
lege, l-ar constitui cuprinderea sau necuprinderea textului și în alte norme legislative, în sensul că
dacă „dispoziții similare cu cele criticate de autorul excepției se găsesc și în alte acte normative”,
textul ar fi constituțional, fapt care în opinia noastră nu poate fi acceptat. Și acest aspect se impune
a fi avut în vedere pe viitor în procesul de redactare a considerentelor unei decizii constituționale.

4. Consecințele suspendării raporturilor de serviciu. Cererea de

daune morale
Așa cum am precizat de la începutul acestui articol, nu vom analiza exhaustiv consecințele
suspendării raporturilor de serviciu, ci doar pe cele generate de finalizarea cercetărilor penale în
care a fost implicat cel suspendat, prin achitarea acestuia.

Este notoriu că, în exercitarea funcției sale de asigurare a normelor legale de conviețuire în
cadrul unei societăți, Statul, prin diversele sale instituții, impune persoanelor bănuite a fi
săvârșit anumite fapte ce contravin normelor legale, în speță fapte penale, unele restrângeri ale
drepturilor fundamentale ori suspendări ale acestor drepturi.

Așa cum am arătat mai sus, legislația românească reglementează astfel de situații, printre care
și cea a suspendării celui cercetat dintr-o anume funcție. Este la fel de notoriu că procedura
penală parcursă de la declanșarea cercetărilor de către organele de urmărire penală și până la
finalizarea lor printr-o hotărâre judecătorească, durează în timp perioade mai mari sau mai mici
(uneori chiar până la 8-9 ani). Tot notoriu este și faptul că în perioada în care persoana cercetată
este suspendată din funcție tocmai ca urmare a cercetării sale penale, suportă consecințe dintre
cele mai diverse, toate cu un vădit caracter negativ: lipsa veniturilor obținute din salariul aferent
funcției din care s-a dispus suspendarea, marginalizare socială, stagnare profesională, oprobriu

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | 37

 Ion POPA

public, dezorganizare sau drame familiale, accentuarea unor afecțiuni medicale preexistente sau
declanșarea altora noi etc.

Toate consecințele expuse enumerativ mai sus sunt mai mult sau mai puțin resimțite de la caz
la caz, în funcție de durata cercetării, de rezistența psihică sau chiar fizică a celui cercetat, de
coeziunea familială ș.a., dar credem totuși că una dintre acestea necesită o succintă detaliere și
anume privarea bruscă și totală de venituri salariale a celui suspendat pentru că, pe de o parte,
lipsirea totală de venituri periclitează însăși existența cotidiană a suspendatului și a familiei sale,
dar și pentru că o atare măsură și efectul său, spre deosebire de celelalte, pot fi facil și constructiv
evitate pe cale legislativă.

Constituie un fapt notoriu că persoana suspendată din exercițiul unei profesii în care s-a
DOCTRINĂ
NOUTĂȚI

specializat în timp și lipsită brusc de veniturile salariale lunare aferente acelei profesii, se vede
nevoită, în condițiile unei inevitabile ostracizări sociale și prin prisma dificultății celui specializat
într-o anumită profesie, să caute și să accepte un alt loc de muncă. În acest demers al său,
cel suspendat va trebui să accepte implicit, în condițiile de mai sus, la fel de inevitabilele
compromisuri pentru asigurarea unui minim nivel de trai, compromisuri ce pot viza inclusiv
practicarea unor activități incompatibile cu profesia din care a fost suspendat și care, într-o
eventuală revenire în funcție să îi afecteze însăși reputația funcției, cu atât mai mult cu cât
această „dezlegare” de obligațiile profesiei inițiale este statuată uneori chiar prin texte legale
exprese în acest sens[25]. O astfel de stare de lucruri poate fi, în opinia noastră, evitată facil în
interesul tuturor părților implicate, prin reanalizarea și modificarea dispozițiilor ce impun lipsirea
de venituri salariale a celui suspendat pe durata suspendării, în sensul asigurării prin lege a unui
venit pentru cel suspendat, care să permită acestuia o existență cotidiană decentă și care să
înlăture riscul unor compromisuri ce ulterior, în caz de achitare a celui cercetat, se pot dovedi
potențial periculoase în reluarea exercițiului funcției. De altfel, eventuale prevederi legale în
sensul de mai sus nici nu ar reprezenta o noutate în materie, pentru că ar fi similare nu numai cu
normele ce reglementează în legislația națională punerea la dispoziție, ci și cu normele din țări
europene cu democrații consolidate și necontestate, ce reglementează domeniul analizat aici
și care, fie prevăd expres că persoana suspendată se bucură de aceleași venituri și pe perioada
suspendării[26], fie prevăd doar o reducere până la un anumit procent a acestora[27].

[25]
A se vedea art. 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor: „în perioada
suspendării din funcție, judecătorului sau procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și
incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și 8”. Textul este cu atât mai interesant de reținut dacă îl comparăm cu prevederile
franceze în domeniu, respectiv art. 9/2 din Ordonanța nr. 58–1270/1958, care prevăd obligația magistratului francez
disponibilizat, de a solicita avizul ministrului justiției, pentru exercitarea unor activități pe durata disponibilizării. De
altfel, textul legii românești este discutabil și din perspectivă constituțională, pentru că, pe de o parte, art. 125 alin. (3)
din Constituție prevede imperativ că „funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată,
cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”, în condițiile în care, pe de altă parte, judecătorul suspendat
din funcție nu a pierdut funcția, ci este în continuare judecător, pierzând temporar doar exercițiul acesteia.
A se vedea în acest sens art. 51 din Ordonanța nr. 58–1270/1958, conform căruia pe durata disponibilizării, magistratul
[26]

francez nu este privat de drepturile salariale.

[27]
A se vedea în acest sens Legea disciplinară din landul Nordhein – Westfalen, Germania (prevederi similare regăsindu‑se
în toate landurile germane). Potrivit acestor reglementări, pe durata suspendării, magistratului german îi poate fi redus
salariul cu cel mult jumătate, dar nu generic, ci în funcție de nevoile concrete ale celui suspendat, putându-se aprecia
ca reducerea să fie mai mică decât jumătatea salariului sau deloc. Aceste ultime date au fost furnizate prin amabilitatea
domnului Dieter Schlafen, fost judecător la Curtea de apel Koln și expert de preaderare a României la structurile europene.

38 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | DOCTRINĂ

 Aspecte particulare privind suspendarea raporturilor de serviciu. Consecințe. Daune morale

Revenind la cumulul de consecințe negative suportat de cel suspendat, vom constata că acestea
se „bucură” de argumentul notorietății, în sensul că nu pot fi negate în existența lor, constituind
„accesorii” permanente ce însoțesc o cercetare și o judecată penală. În acest context, cel care
a parcurs tot acest „deșert” de privațiuni sociale, familiale, profesionale, psihice, este anunțat
într‑un final printr-o hotărâre judecătorească ce finalizează cercetarea, că este nevinovat.
Consecința legală a recunoașterii definitive a stării de nevinovăție o constituie reparația materială
a nevinovatului, concretizată prin recuperarea salariului cuvenit în perioada suspendării, repunerea
în funcție și cam atât. Consecințele negative suportate de cel cercetat-nevinovat sunt însă, cum
am enumerat mai sus, mult mai ample și diverse și se pune problema dacă și în ce măsură aceste
consecințe pot fi reparate pe calea unei acțiuni distincte de daune morale.

În jurisprudența instanțelor, soluțiile adoptate au fost diferite, fie în sensul admiterii unor astfel
de cereri[28], fie în sensul respingerii lor[29].

În ambele situații, argumentația judecătorilor a vizat incidența sau nu în cauzele respective a

unor prevederi legale concrete, de regulă art. 504-506 C. pr. pen. ori art. 998-999 C. civ. Fără a
analiza pe fond pertinența argumentelor, pentru că excede perspectivei pe care o vom dezvolta în
continuare, apreciem totuși că argumentele invocate de judecători în considerentele hotărârilor
judecătorești amintite, multe dintre ele fiind preluate din motivele invocate în acele cauze de
către reprezentanții instituționali ai Statului (Ministerul Finanțelor Publice ori Ministerul Public),
sunt incomplete pentru că nu au în vedere decât o abordare unilaterală a temei, reducând analiza
la aplicabilitatea/inaplicabilitatea unor texte de lege singulare, interpretate rigid și necoroborat,
neglijându-se cu totul incidența unor principii generale ale dreptului prevăzute constituțional,
în convenții internaționale sau chiar în norme organice interne.

În opinia noastră, analiza unor cereri de solicitare a daunelor morale în cauze de natura celor evocate
aici, trebuie să pornească de la certitudinea bazată pe aspectele notorii amintite mai sus și care, deși
nu constituie prezumții legale exprese, constituie vădit prezumții judecătorești ce conduc inevitabil
la o singură concluzie, aceea că prejudiciul moral al celui supus în timpul multor ani de cercetări
penale unor suferințe și privațiuni ce s-au dovedit a fi în final nejustificate, nu poate fi contestat și nici
nu trebuie dovedit. Ceea ce trebuie dovedit în astfel de spețe este nu existența prejudiciului moral,
ci întinderea acestuia, în sensul efectelor concrete pe care demersul Statului și măsurile aferente
acestui demers le-au produs asupra unei persoane nevinovate, efecte care așa cum arătam, sunt
diferite de la caz la caz și care, evident trebuie dovedite, dar nu în existența, ci în cuantumul lor.

Invocarea sau nu în cuprinsul cererii de daune, incidența sau nu a anumitor texte singulare
într-o speță dată de natura celor de mai sus este nerelevantă în condițiile în care prejudiciul este
prezumat a exista în virtutea unor stări notorii, pentru că existența certă a prejudiciului cauzat
de un demers penal împotriva unei persoane nevinovate atrage de plano incidența unor norme
generale de reparație, norme cu valoare de principiu și care nu pot fi eludate[30].
A se vedea în acest sens, exemplificativ, sent. civ. nr. 2076/2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă
[28]

prin dec. civ. nr. 358/2013 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă prin dec. civ. nr. 2459/2014 a Î.C.C.J.
secția I civilă. În același sens, dec. civ. nr. 403/2012 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă.
[29]
A se vedea în acest sens, exemplificativ, sent. civ. nr. 725/2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, precum și
dec. civ. nr. 3529/2013 a Î.C.C.J. secția I civilă.
A se vedea într-un sens opus acestei opinii un studiu (nepublicat) întocmit la Curtea de apel București, secția a IV-a
[30]

civilă, prezentat în cadrul dezbaterii de învățământ profesional din luna martie 2015, studiu în care se argumentează în
favoarea aplicării stricte și limitate a prevederilor art. 504-506 C. pr. pen.

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | 39

 Ion POPA

Astfel, potrivit art. 1381 Noul C. civ. „orice prejudiciu dă dreptul la reparație”. Textul este neechivoc,
de sine stătător, nu face trimiteri către alte texte și de aceea nici nu permite interpretări, singura
condiționare a aplicării sale generale fiind existența unui prejudiciu, care în ipotezele de mai sus
este, în aprecierea noastră, prezumat[31]. Nu insistăm asupra persoanei responsabile să răspundă
de repararea prejudiciului în situațiile de mai sus, deoarece acest aspect nu a constituit subiect
de controversă, fiind unanim acceptat că această responsabilitate revine Statului, cu posibilitatea
eventuală a acestuia de a se regresa împotriva celor vinovați de producerea prejudiciului.

Un alt argument de text pe care îl aducem în sprijinul opiniei noastre îl constituie prevederea
cuprinsă în art. 52 din Constituția României, conform căreia „Statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii
(…)”.
DOCTRINĂ
NOUTĂȚI

Pornind de la definirea consacrată a sintagmei „eroare judiciară” și care a fost asimilată atât în
legislația națională[32], cât și în cea europeană[33] ca reprezentând acea situație în care o persoană
este condamnată pe nedrept, s-ar putea considera că textul de mai sus nu este aplicabil ipotezelor
analizate aici. Apreciem că definițiile de mai sus ale „erorii judiciare” nu sunt limitative, ci doar
enumerative și nu exclud, în lipsa unei interdicții exprese, alte interpretări.

În practica judiciară și chiar în literatura de specialitate s-a acceptat până în prezent, fără o
justificare anume, că eroarea judiciară nu poate fi apreciată ca atare decât, cum arătam, în
situația unei condamnări pe nedrept. În opinia noastră, cercetarea penală a unui om nevinovat și
supunerea sa unor diverse și multiple măsuri restrictive, cu efecte profund și vădit negative asupra
celui cercetat, nu poate fi calificată altfel decât o eroare, iar pentru că se derulează în spațiul
exclusiv al sistemului judiciar, nu poate fi calificată altfel decât o eroare judiciară, constatând pe
cale de consecință că sfera noțiunii de „eroare judiciară” este și trebuie receptată ca fiind mult
mai vastă decât cea restrictiv-exemplificativă recunoscută prin normele penale.

Așa fiind vom constata că nu există niciun impediment ca răspunderea constituțională a Statului
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, să fie extinsă de la cazurile de condamnare pe
nedrept, așa cum a fost acceptată până în prezent și pentru cazurile de cercetare penală pe
nedrept, ipoteză în care cererea de daune morale formulată de cel declarat nevinovat după ani
de cercetare penală are și o acoperire constituțională care cu evidență prevalează în fața oricărei
norme legale restrictive.

Acest raționament se impune și prin prisma celei de a doua teze a articolului constituțional citat,
conform căreia răspunderea statului este stabilită în condițiile legii. Tot în baza unui accept tacit,
doctrinar și jurisprudențial, s-a considerat că prin noțiunea de lege care stabilește condițiile
răspunderii Statului pentru erorile judiciare se înțelege limitativ și exclusiv norma procedural-
penală, mai exact art. 504-506 (art. 538-541 Noul C. pr. pen.). Credem că o asemenea abordare
este eronată. Textul constituțional nu limitează natura legilor care să reglementeze răspunderea
Statului, exclusiv penală ori exclusiv civilă și nici numărul acestora, situație în care nimic nu se opune
A se vedea în sensul prejudiciului moral prezumat, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care se
[31]

acordă daune morale în toate acele cazuri în care se apreciază că soluționarea litigiului de către instanțele naționale a
depășit un anumit termen rezonabil. Partea nu este ținută să probeze decât durata litigiului. Cel obligat la reparație este,
fără excepție, Statul pârât.
[32]
A se vedea art. 538-539 noul C. pr. pen., adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicat în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.
[33]
A se vedea art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

40 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | DOCTRINĂ

 Aspecte particulare privind suspendarea raporturilor de serviciu. Consecințe. Daune morale

ca în noțiunea de lege care să stabilească răspunderea Statului să includem orice act normativ
care se referă expres sau doar generic la răspunderea delictuală (inclusiv a Statului), directă sau
prin interpuși, pentru crearea unui prejudiciu printr-o activitate judiciară (de exemplu dispozițiile
noului Cod civil ce reglementează răspunderea delictuală pentru fapta proprie și pentru fapta altuia,
prejudiciul, natura și întinderea acestuia și integralitatea acoperirii sale).

Concluziv pentru secțiunea de față apreciem că răspunderea Statului în cazul unei persoane
cercetate penal și declarată în final nevinovată se impune la nivel de principiu constituțional și
că unicul fapt al derulării anchetei penale finalizată cu achitarea celui cercetat, constituie pe de o
parte, o prezumție judecătorească a existenței unui prejudiciu moral suferit de către cel cercetat,
iar pe de altă parte o prezumție a responsabilității Statului. Apreciem totodată că sfera noțiunii
de „eroare judiciară”, prin raportare la obligația Statului de reparare a prejudiciului, nu trebuie
limitată doar la sensul ce i se atribuie prin legea penală, ci trebuie extins asupra tuturor actelor
normative ce reglementează răspunderea delictuală.

5. Concluzii
Rezultă din ipotezele analizate mai sus, în opinia noastră, că din punct de vedere legislativ,
instituția suspendării raportului de serviciu, în limitele cercetate, se impune a fi revizuită unitar,
atât în privința cazurilor de suspendare, cât și a categoriilor de persoane supuse acestei măsuri.
Mai rezultă și faptul că unele dintre efectele negative ale suspendării din funcție pot fi ușor evitate
pe cale legislativă, în concordanță cu norme similare din alte state ale Uniunii Europene.

Reținem, tot în opinia noastră, caracterul notoriu al faptului că o cercetare penală și o judecată
penală nu aduc beneficii și fericire celui cercetat, ci dimpotrivă și, în acest context, reținem
caracterul de notorietate și de certitudine al prejudiciului creat unei persoane aflată într-o astfel
de situație și care se dovedește în final a fi fost nevinovată.

De asemenea, cu titlu de opinie personală, apreciem că cercetarea și judecarea unei persoane

nevinovate pot fi încadrate, alături de condamnarea unei persoane nevinovate, în sfera de
cuprindere a noțiunii constituționale de eroare judiciară.

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 5/2017 | 41

Reproduced with permission of copyright owner. Further
reproduction prohibited without permission.