Cuantumul indemnizaţiei pentru titlul știinţific de doctor în cazul angajaţilor încadraţi cu fracţiune de normă

Cuantumul indemnizaţiei pentru titlul

știinţific de doctor în cazul angajaţilor
încadraţi cu fracţiune de normă
Prof. univ. dr. Alexandru ŢICLEA

Speţa I pentru a se face apel la normele de drept

Apelantul a contestat cuantumul indemnizaţiei
pentru titlul știinţific de doctor, susţinând că
„procentul de 50%” se aplică la salariul de
bază minim brut pe ţară garantat în plată și
nu proporţional cu timpul efectiv lucrat, așa
cum a argumentat instanţa de fond.
Curtea de apel a menţinut hotărârea
tribunalului și a reţinut: „Pentru a proba
temeinicia și legalitatea apelului în sensul
că procentul de 50% se aplică la salariul de
bază minim brut pe ţară garantat în plată,
invocă Legea nr. 153/2017, art. 14 alin. (1),
arătând că legiuitorul nu a înţeles să aplice
vreo diferenţiere cu normă întreagă, faţă de
persoanele care au un timp de lucru parţial,
așa cum este în cazul apelantului, care este
încadrat cu jumătate de norma. Textul de
lege nu distinge, în consecinţă, – ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus.
Instanţa de fond, deși a constatat că
într-adevăr cuantumul se aplică la un element
de reper fix (salariului de bază minim brut pe
ţară garantat în plată), totuși în mod incorect
face coroborarea cu dispoziţiile art. 106
alin. (2) C. muncii. Consideră că nu este corectă
aplicarea acestui articol, deoarece Lege-Cadru
nr. 153 din 28 iunie 2017, are caracter special
faţă de norma generală prevăzută în Codul
muncii, având prioritate în aplicare.
Mai mult în cauză nu erau neclarităţi în
aplicarea acestui cuantum al procentului,
comun incidente, astfel că aplicarea art. 106
C. muncii nu este necesară în cauză.
Angajatorul a arătat că, întrucât potrivit con-
tractului de muncă, angajarea s-a făcut cu o
fracţiune de normă de 4 ore/zi, 20 ore/săp-
tămână, salariatul are dreptul, în temeiul
art. 106 alin. (2) C. muncii, la o indemnizaţie de
doctorat proporţional cu timpul efectiv lucrat.
„Salariatul cu fracţiune de normă are aceleași
drepturi ca cel încadrat cu normă întreagă,
numai că drepturile salariale și celelalte
drepturi grefate pe acestea (indemnizaţii,
pensii) i se calculează raportându-se la timpul
efectiv lucrat, iar stagiul de cotizare în sistemul
de șomaj se stabilește, de asemenea, pro
rata temporis (proporţional cu timpul efectiv
lucrat)].
Salariatul cu fracţiune de normă desfășoară
un număr de ore normale de muncă care,
calculate săptămânal sau ca medie lunară, se
situează sub cel realizat de salariatul cu norma
întreagă comparabil, care are același tip de
contract individual de muncă și fișă de post.
Dimpotrivă, există doar două diferenţieri
determinate de durata timpului de lucru
diferită:
– una se referă la drepturile salariale care
se acordă proporţional cu timpul efectiv
lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru
programul normal de lucru, deci, pro rata
temporis [art. 106 alin. (2)];

PRACTICĂ JUDICIARĂ COMENTATĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2019 | 77

 Alexandru ŢICLEA
– cealaltă se referă la stagiul de cotizare
în sistemul de asigurări pentru șomaj și
stimularea ocupării forţei de muncă și constă
în faptul că acesta se stabilește proporţional
cu timpul efectiv lucrat, prin cumularea
stagiilor realizate în baza contractelor
individuale de muncă cu timp parţial, deci tot
pro rata temporis [art. 34 alin. (12) din Legea
nr. 76/2002 privind sistemul de asigurări
pentru șomaj și stimularea ocupării forţei de
muncă, modificată și completată ulterior].
Diferenţierile limitative de mai sus sunt
de strictă reglementare și interpretare,
neputându-se extrapola la alte drepturi, decât
de natură salarială, respectiv la alte sisteme
publice de asigurări pentru determinarea
stagiilor de cotizare decât cel pentru șomaj.”
În motivarea sa, instanţa de control judiciar a
reţinut, mai întâi, că Legea-cadru nr. 153/2017
nu are un caracter special faţă de norma
generală prevăzută de Codul muncii, aceasta
având „ca obiect de reglementare salarizarea
personalului plătit din fonduri publice,
așadar un domeniu distinct de Codul muncii
care reglementează domeniul raporturilor de
muncă, modul în care se efectuează controlul
aplicării reglementărilor din domeniul
raporturilor de muncă, precum și jurisdicţia
muncii” (art. 1). În consecinţă, cele două acte
normative reglementează aspecte diferite și se
aplică concomitent, negăsindu-se într-o relaţie
regulă-excepţie.
Este indiferentă opţiunea legiuitorului de a
JURISPRUDENŢĂ
raporta cuantumul indemnizaţiei la un element
de reper fix (salariul de bază minim brut pe
ţară garantat în plată), această modalitate de
determinare legală neavând vreo relevanţă din
punctul de vedere al aplicării art. 106 alin. (2)
C. muncii.
În ceea ce privește faptul că legiuitorul nu a
înţeles să aplice vreo diferenţiere cu normă
întreagă, faţă de persoanele care au un timp
de lucru parţial, trebuie subliniat prioritar că
78 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2019
Legea nr. 153/2017 nu particularizează, prin
reglementările sale, situaţia contractelor pe
timp parţial, care rămân supuse dispoziţiilor
înscrise în Codul muncii. Or, dispoziţiile
art. 106 alin. (2) C. muncii, citate și de prima
instanţă prevăd că drepturile salariale pentru
salariatul încadrat cu contract de muncă
cu timp parţial se acordă proporţional cu
timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile
stabilite pentru programul normal de lucru.
Indemnizaţia solicitată, obiect al prezentei
acţiuni este reglementată legal în Secţiunea
a 2-a din Legea nr. 153/2017 intitulată „Alte
drepturi salariale”/„Drepturi salariale pentru
deţinerea titlului știinţific de doctor”. Astfel,
natura juridică a indemnizaţiei are o calificare
legală expresă, făcând parte din categoria
drepturilor salariale și, în consecinţă, este
supusă regulii înscrise în art. 106 C. muncii,
în condiţiile în care nu există vreo regulă
derogatorie expresă de la această normă
cu aplicabilitate generală. De altfel, regula
enunţată transpune prevederile Clauzei 4
din Acordul-cadru cu privire la munca pe
fracţiune de normă, care este cuprins în
anexa la Directiva nr. 97/81/CE a Consiliului
din 15 decembrie 1997 privind Acordul-cadru
cu privire la munca pe fracţiune de normă,
încheiat de UCIPE, CEIP și CES, astfel cum a
fost modificată prin Directiva nr. 98/23/CE a
Consiliului din 7 aprilie 1998. Clauza, intitulată
„Principiul nediscriminării”, prevede:
„(1) În ceea ce privește condiţiile de încadrare
în muncă, lucrătorii pe fracţiune de normă
nu sunt trataţi într-un mod mai puţin favo-
rabil decât lucrătorii cu normă întreagă com-
parabili numai din cauză că primii lucrează
pe fracţiune de normă, cu excepţia cazului în
care tratamentul diferenţiat este justificat de
motive obiective.
(2) Acolo unde este cazul, se aplică principiul
pro rata temporis.”
Or, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie
a Uniunii Europene a statuat că „deși este
| PRACTICĂ JUDICIARĂ COMENTATĂ
 Cuantumul indemnizaţiei pentru titlul știinţific de doctor în cazul angajaţilor încadraţi cu fracţiune de normă
adevărat că numeroase tipuri de drepturi
bănești acordate de un angajator răspund
de asemenea unor consideraţii de politică
socială, caracterul de remuneraţie al unei
prestaţii nu poate fi pus la îndoială de vreme
ce lucrătorul este îndreptăţit să primească
de la angajatorul său prestaţia în discuţie
ca urmare a existenţei raportului de muncă
(Hotărârea Barber, C-262/88, EU:C:1990:209,
punctul 18). (...) Rezultă că, dacă, potrivit
termenilor acestui raport de muncă, lucrătorul
este angajat pe fracţiune de normă, trebuie
să se considere că efectuarea calculului (...)
în temeiul principiului pro rata temporis este
justificată de motive obiective, în sensul clauzei
4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca
pe fracţiune de normă, și [se aplică] acolo
unde este cazul, în sensul clauzei 4 punctul 2
din acest acord-cadru [a se vedea prin analogie
Hotărârea Heimann și Toltschin, C-229/11 și
C-230/11, EU:C:20, cauza C-476/12, Hotărârea
Curţii (camera întâi) din 5 noiembrie 2014,
Österreichischer Gewerkschaftsbund împotriva
Verband Österreichischer Banken und Bankiers,
ECLI:EU:C:2014:2332, paragraf 18 și 20].
Nu în ultimul rând, tocmai aplicarea
textului legal în sensul solicitat de apelantul
reclamant ar conduce la o încălcare a
principiului egalităţii, reglementat de art. 16
din Constituţie, ce impune cu necesitate
păstrarea egalităţii juridice reală. Egalitatea
în faţa legii și a auto rităţilor publice nu
poate implica ideea de uniformizare, iar
principiul egalităţii presupune ca la situaţii
egale să se aplice un tratament juridic egal,
dar în același timp, presupune și dreptul la
diferenţiere în tratament juridic, dacă situaţiile
sunt diferite. În acest sens, jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, în deplin acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, a stabilit că acest principiu nu este
sinonim cu uniformitatea și că pentru situaţii
diferite poate exista un tratament juridic
deosebit, recunoscându-se dreptul la diferenţă.
În acest sens Curtea Constituţională s-a
PRACTICĂ JUDICIARĂ COMENTATĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2019 | 79
pronunţat prin mai multe decizii, printre care
se află Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993,
publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, și
Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publi-
cată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 7 din 20 ianuarie 1997. Or, acordarea unei
indemnizaţii în cuantum egal cu al salariatului
cu normă întreagă, ar conduce la aplicarea
aceluiași tratament juridic unor situaţii diferite,
creându-se un avantaj patrimonial salariatului
încadrat cu contract de muncă cu timp parţial,
care ar beneficia de aceleași drepturi salariale
deși numărul de ore lucrate este inferior timpului
de muncă al salariatului comparabil” (Curtea de
Apel Iași, decizia nr. 825/2018).
Speţa II
Reclamantul, medic, a solicitat ca Spitalul
unde își desfășoară activitatea să-i acorde
indemnizaţia lunară pentru titlul știinţific de
doctor, nu în cuantum de 950 lei, raportat la
fracţiunea de normă în care este încadrat, ci
integral, în cuantum de 100%, așa cum este
prevăzută de art. 14 din Legea nr. 153/2017.
În aceste condiţii el este discriminat faţă de
ceilalţi medici, care primesc indemnizaţia
respectivă nediminuată.
Cu privire la „discriminare, instanţa reţine că
art. 16 din Constituţia României reglementează
egalitatea în drepturi [alin. (1): „Cetăţenii sunt
egali în faţa legii și a autorităţilor publice, fără
privilegii și fără discriminări.”], iar egalitatea
este unul dintre principiile fundamentale ale
dreptului naţional, ce garantează tratarea
tuturor persoanelor în mod egal, fără nicio
discriminare nejustificată, bazată pe unul
dintre motivele interzise de lege; egalitatea
în faţa legii presupune că toate persoanele se
supun acelorași norme juridice, fără niciun fel
de deosebire și fără privilegii, având dreptul la
protecţie egală împotriva oricărei discriminări.
 Alexandru ŢICLEA
Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului
și a Libertăţilor fundamentale reglementează
prin art. 14 interzicerea discriminării: „Exerci-
tarea drepturilor și libertăţilor recunoscute
de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naștere sau orice altă situaţie”.
Această reglementare a fost completată de
Protocolul nr. 12, care prevede la art. 1:
„1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de
lege trebuie să fie asigurată fără nicio discri-
minare bazată, în special, pe sex, pe rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţa la o minoritate naţională, avere,
naștere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate
publică pe baza oricăruia dintre motivele
menţionate în paragraful 1.”
Reclamantul invocă discriminarea, însă dis-
poziţiile de lege criticate se aplică în mod
egal tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza
normei, fără privilegii și discriminări. O dife-
renţiere de tratament este discriminatorie
dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă,
dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu
există un raport rezonabil de proporţionalitate
între mijloacele utilizate și scopurile care
trebuie atinse.
JURISPRUDENŢĂ
Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 definește discri-
minarea ca fiind „orice deosebire, excludere,
restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare, apartenenţă la o categorie defa-
vorizată, precum și orice alt criteriu care are
ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoașterii, folosinţei sau exercitării, în
80 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2019
condiţii de egalitate, a drepturilor omului și
a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social și cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice” [alin. (1)].
Astfel, discriminarea directă intervine atunci
când o persoană este tratată mai puţin favo-
rabil decât o altă persoană, aflată într-o
situaţie analogă și comparabilă, pe baza unui
motiv interzis de lege.
Discriminarea indirectă intervine atunci când
o prevedere, un criteriu sau o practică aparent
neutră dezavantajează anumite persoane,
pe baza motivelor prevăzute de legislaţia în
vigoare, cu excepţia cazurilor în care aceste
prevederi, criterii sau practici sunt justificate
obiectiv de un scop legitim, iar metodele
de atingere a acelui scop sunt adecvate și
necesare. De asemenea, discriminare indirectă
poate fi orice comportament activ sau pasiv
care, prin efectele pe care le generează,
favorizează sau defavorizează nejustificat,
supune unui tratament injust sau degradant
o persoană, un grup de persoane sau o
comunitate faţă de altele care se află în situaţii
analoage și comparabile.
Această formă de discriminare este regle-
men tată de art. 2 alin. (4) din O.G.
nr. 137/2000, modificată și republicată: „Orice
comportament activ ori pasiv care, prin efec-
tele pe care le generează, favorizează sau de-
favorizează nejustificat ori supune unui tra-
tament injust sau degradant o persoană, un
grup de persoane sau o comunitate faţă de alte
persoane, grupuri de persoane sau comunităţi
atrage răspunderea contravenţională conform
prezentei ordonanţe, dacă nu penale.”
Din motivarea acţiunii reclamantului, se reţine
că acesta invocă discriminarea salarială în
raport cu medicii încadraţi cu normă întreagă
în cadrul spitalului, însă acestora le sunt
aplicabile alte dispoziţii legale.
| PRACTICĂ JUDICIARĂ COMENTATĂ
 Cuantumul indemnizaţiei pentru titlul știinţific de doctor în cazul angajaţilor încadraţi cu fracţiune de normă
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 820 și
nr. 821 din 3 iulie 2008 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1,
art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și
sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a
constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3)
și art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului
nr. 137/2000 privind prevenirea și sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, republicată,
sunt neconstituţionale, în măsura în care din
acestea se desprinde înţelesul că instanţele
judecătorești au competenţa să anuleze ori să
refuze aplicarea unor acte normative cu putere
de lege, considerând că sunt discriminatorii
și să le înlocuiască cu norme create pe cale
judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte
normative.
În considerentele deciziei nr. 820/2008,
obligatorie de la publicare, Curtea subliniază
următoarele:
„Prin art. 27 alin. (1) al ordonanţei, reprodus
mai sus, se instituie dreptul persoanei care
se consideră discriminată de a cere instanţei
de judecată, între altele, restabilirea situaţiei
anterioare și anularea situaţiei create prin
discriminare.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3)
din ordonanţă caracterizează ca discriminatorii,
între altele, prevederile care dezavantajează
anumite persoane, faţă de alte persoane,
fără să facă vreo distincţie cu privire la natura
juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi
înţeles că se referă și la acte normative cu
putere de lege, cum sunt cele adoptate de
Parlament și ordonanţele Guvernului, emise
în virtutea delegării legislative prevăzute de
art. 115 din Constituţie.
Luând în considerare și dispoziţiile art. 27
alin. (1) din ordonanţă, prin care se instituie
PRACTICĂ JUDICIARĂ COMENTATĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2019 | 81
dreptul persoanei care se consideră discri-
minată de a cere instanţei de judecată, între
altele, restabilirea situaţiei anterioare și
anularea situaţiei create prin discriminare, deci
și a prevederilor cu caracter discriminatoriu,
instanţa de judecată poate să înţeleagă că are
competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe
care o consideră discriminatorie și, pentru a
restabili situaţia de echilibru între subiectele
de drept, să instituie ea însăși o normă juridică
nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii
prevăzute în acte normative aplicabile altor
subiecte de drept, în raport cu care persoana
care s-a adresat instanţei se consideră
discriminată.
Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei,
prin care se conferă instanţelor judecătorești
competenţa de a desfiinţa norme juridice
instituite prin lege și de a crea în locul acestora
alte norme sau de a le substitui cu norme
cuprinse în alte acte normative, este evident
neconstituţional, întrucât încalcă principiul
separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4)
din Constituţie, ca și prevederile art. 61 alin. (1),
în conformitate cu care Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţării.
În virtutea textelor constituţionale menţionate,
Parlamentul și, prin delegare legislativă, în
condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au
competenţa de a institui, modifica și abroga
norme juridice de aplicare generală. Instanţele
judecătorești nu au o asemenea competenţă,
misiunea lor constituţională fiind aceea de
a realiza justiţia – art. 126 alin. (1) din Legea
fundamentală –, adică de a soluţiona, aplicând
legea, litigiile dintre subiectele de drept cu
privire la existenţa, întinderea și exercitarea
drepturilor lor subiective.”
Astfel fiind, faţă de considerentele de fapt
și de drept expuse, instanţa va respinge
ca neîntemeiată acţiunea formulată de
reclamant.” (Tribunalul Arad, Decizia
nr. 38/2019).
 Alexandru ŢICLEA

Nota aprobativă
Fiind de acord cu soluţia pronunţată de cele două instanţe, vom face unele precizări pe care le
considerăm necesare pentru clarificarea cauzelor deduse judecăţii.

Prima întrebare la care vom răspunde este dacă indemnizaţia pentru titlul știinţific de doctor
se acordă potrivit principiului pro rata temporis, adică în funcţie de timpul de muncă înscris
în contractul individual de muncă, sau nu. Se poate susţine că indemnizaţia în discuţie a fost
prevăzută de legiuitor în considerarea titlului știinţific deţinut de salariat și nu în funcţie de
timpul de lucru, ea fiind un beneficiu, o răsplată sau recompensă pentru specializarea într-un
domeniu, în care este angajat lucrătorul, atestată de titlul știinţific de doctor. Conform unei atari
susţineri, indemnizaţia nu este influenţată de timpul de muncă. Mai mult, ea nici nu se integrează
în noţiunea de drepturi salariale.

Pentru a răspunde la această primă întrebare urmează să clarificăm dacă indemnizaţia în discuţie
face sau nu parte din noţiunea de drepturi salariale.

Art. 160 C. muncii, care enumeră elementele salariului, are în vedere însă doar cu caracter general,
indemnizaţiile și nu o evidenţiază, în mod special, pe cea privind titlul știinţific de doctor. La fel
procedează și Legea nr. 153/2007 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice.

Dar, de aici însă nu se poate deduce că indemnizaţia respectivă nu intră în categoria drepturilor
salariale. Fiind o sumă de bani acordată lunar, aceasta nu poate fi extrasă din categoria
elementelor salariului. Mai mult, cuantumul său depinde de salariul minim brut pe ţară garantat
în plată (art. 14 din Legea nr. 153/2017). Chiar în acest text este utilizată sintagma „cuantumul
salarial” al indemnizaţiei.

Făcând parte din categoria drepturilor salariale, este aplicabil art. 106 alin. (2) C. muncii, în
sensul că acestea „se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat” în cazul salariaţilor încadraţi
cu contract de muncă cu timp parţial.

Într-adevăr, alin. (1) al art. 106 consacră principiul nediscriminării în raporturile de muncă, dar
egalitatea de tratament nu este absolută, există deosebiri determinate de durata timpului de
lucru, diferită între salariaţii cu timp normal de lucru, și cei cu timp parţial. Este logic ca cei cu
timp normal să aibă un salariu mai mare decât cei cu timp parţial. Diferenţierea nu va privi doar
salariul de bază, ci și sporurile, indemnizaţiile etc. între care se află și indemnizaţia pentru titlul
JURISPRUDENŢĂ

știinţific de doctor. Chiar și salariul minim brut pe ţară este stabilit pentru programul normal de
lucru. „În cazul în care acest program este mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut se
calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe ţară la numărul mediu de ore lunar
potrivit programului de lucru aprobat” [art. 164 alin. (1) C. muncii]. Dacă însuși salariul minim
brut pe ţară garantat în plată se calculează în funcţie de programul de lucru, este logic și normal
ca aceeași soartă să aibă și indemnizaţia pentru sporul știinţific de doctor.

Principiul nediscriminării în raporturile de muncă întărește concluzia de mai sus.

Consacrat cu caracter general de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, principiul nediscriminării
este dezvoltat de mai multe acte normative (art. 5 C. muncii, O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea

82 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2019 | PRACTICĂ JUDICIARĂ COMENTATĂ

 Cuantumul indemnizaţiei pentru titlul știinţific de doctor în cazul angajaţilor încadraţi cu fracţiune de normă

și sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse
și de tratament între bărbaţi și femei).

Curtea Constituţională a statuat că „principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite”
(Decizia nr. 794/2016).

La rândul ei, Legea nr. 153/2007 consacră principiul nediscriminării în privinţa salarizării
personalului plătit din fonduri publice în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și
instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași
activitate și are aceeași vechime în funcţie și în muncă. De asemenea, consacră principiul egalităţii
prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală [art. 6 lit. b) și c)]. Acest
principiu urmează să fie extrapolat și în ceea ce privește indemnizaţia pentru titlul știinţific de
doctor.

Dacă ambele categorii de personal, și cei cu timp normal și cei cu timp parţial, ar primi același
cuantum al indemnizaţiei, ar fi discriminată prima categorie și avantajată cea de a doua, fiind
astfel nesocotit principiul nediscriminării. Înfăptuirea și respectarea acestui principiu presupune
acordarea diferenţiată a indemnizaţiei pentru titlul știinţific de doctor.

PRACTICĂ JUDICIARĂ COMENTATĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2019 | 83

Reproduced with permission of copyright owner. Further
reproduction prohibited without permission.