Irina ALEXE

Mai răspund disciplinar înalţii funcţionari

publici?
Irina ALEXE*

ABSTRACT
DOCTRINĂ
NOUTĂŢI

The aim of this article is to analyse the characteristics of disciplinary liability that
distinguish senior civil servants from other categories of civil servants. Thus are
being analysed the regulations that apply to the first mentioned category of civil
servants, their application per se, in order to point out if, based on the legislation
in this field, at this point, the disciplinary liability applies to senior civil servants or
if there is any possibility for them to avoid this type of liability, because it is not
included in the law. At the end of this analysis we propose a series of necessary
measures to be taken in order to improve the reported matters.

Keywords: disciplinary liability, senior civil servants, law enforcement

REZUMAT

Articolul îşi propune să analizeze care sunt acele caracteristici ale răspunderii
disciplinare care îi diferenţiază pe înalţii funcţionari publici de celelalte categorii de
funcţionari publici, pe de o parte, dar și de salariaţi, în general, pe de altă parte. Sunt
analizate reglementările aplicabile acestei categorii de funcţionari publici, precum şi
modul de aplicare a acestora, respectiv dacă, pe baza legislaţiei în domeniu, în acest
moment, răspunderea disciplinară este aplicabilă înalţilor funcţionari publici sau
dacă există modalităţi de evitare a acestui gen de răspundere, neprevăzute de lege.
La finalul analizei sunt propuse măsurile necesare pentru remedierea aspectelor
semnalate.

Cuvinte-cheie: răspundere disciplinară, înalţi funcţionari publici, ne/aplicarea legii

Legislaţie relevantă: Legea nr. 188/1999, art. 77, art. 78, at. 79, art. 117

*
Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; doctor
în drept al Universităţii din Bucureşti; după o experienţă de aproape douăzeci de ani în domeniul elaborării și susţinerii
în cadrul procedurilor guvernamentale și parlamentare a proiectelor de acte normative, ariile sale de interes vizează
dreptul administrativ, dreptul constituţional şi dreptul european.
Articolul a fost prezentat, pe scurt, în cadrul Conferinţei Ion Traian Ştefănescu „Probleme dificile de dreptul muncii
(ed. 6). Răspunderea disciplinară”, organizată la Bucureşti, la 17 mai 2017, de către Societatea de Ştiinţe Juridice; detalii
despre conferinţă se regăsesc la adresa https://conferinte.juridice.ro/probleme-dificile-de-dreptul-muncii-2017

62 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2017 | DOCTRINĂ

 Mai răspund disciplinar înalţii funcţionari publici?

1. Preliminarii
De ce ne propunem să abordăm o temă care face parte din reglementarea Statutului funcţionarilor
publici într-o conferinţă în materia dreptului muncii, despre răspunderea disciplinară a salariaţilor?
Prin reglementarea materiei, legislaţia[1] recunoaşte autonomia noţiunilor de funcţie publică,
funcţionar public, sau raport de serviciu, în raport cu noţiunile de salariat şi raport de muncă însă
atât autorii[2] care analizează răspunderea disciplinară în dreptul muncii cât şi cei care analizează
răspunderea disciplinară în dreptul administrativ realizează comparaţii interdisciplinare între cele
două reglementări/forme de răspundere, respectiv între răspunderea disciplinară a salariaţilor, în
dreptul muncii şi răspunderea funcţionarilor publici sau a altor categorii speciale de funcţionari.

Susţinem opiniile doctrinare[3], potrivit cărora nu există identitate între răspunderea disciplinară
aplicabilă în dreptul muncii şi cea aplicabilă funcţionarilor publici, reglementată prin statut [4]
şi nu dorim să reluăm dezbaterile doctrinare referitoare la natura juridică a raportului de
serviciu al funcţionarului public și la apartenenţa acestuia la dreptul muncii, respectiv la dreptul
administrativ, întrucât acestea nu fac obiectul analizei noastre actuale, fiind pe larg prezentate
într-o monografie anterioară pe care am dedicat-o înalţilor funcţionari publici[5]. Am finalizat
acea analiză considerând că, pentru evitarea oricăror dispute de acest gen, ar fi oportun ca natura
juridică a raportului de serviciu al funcţionarului public să fie stabilită în mod expres în legea
privind statutul funcţionarului public[6], urmând ca raportul de serviciu să fie calificat în mod
expres ca un raport de drept administrativ şi să fie clarificate astfel toate aspectele ce ridică
acum probleme de interpretare şi care vizează obiectul raportului juridic, părţile, conţinutul sau
procedura contencioasă aplicabilă. Apreciam astfel că „instituţia înaltului funcţionar public este
o instituţie a dreptului public, aflată la graniţa dintre dreptul constituţional, dreptul administrativ
şi dreptul muncii, care este supusă şi unor influenţe ale mediului politic.”[7]

Preocupată fiind de statutul înalţilor funcţionari publici considerăm necesar să subliniem care
sunt acele caracteristici ale răspunderii disciplinare care îi diferenţiază pe înalţii funcţionari publici
de celelalte categorii de funcţionari publici, pe de o parte, dar și de salariaţi, în general, pe de altă
parte. Vom analiza care sunt reglementările aplicabile acestei categorii de funcţionari publici,
respectiv dacă, în acest moment, răspunderea disciplinară este aplicabilă înalţilor funcţionari

[1]
Relevante în acest sens sunt: Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, ce a fost publicată în M. Of.
nr. 600 din 8 decembrie 1999, fiind ulterior modificată, completată şi republicată. În continuarea lucrării, atunci când facem
trimitere la Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, ne referim la textul Legii nr. 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aduse până la data de 29 martie 2017;
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare;
Legea nr. 62/2011, Legea dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare.
[2]
Cu titlu de exemplu, a se vedea: I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pp. 25-26; V. Vedinaş, Drept Administrativ, ed. a X-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 286-290;
V. Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici, Legea nr. 188/1999. Comentarii, legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă, ed. a II-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 205-229.
[3]
Pentru o analiză a acestora se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ed. a III-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 768-781.
[4]
Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
[5]
I. Alexe, Înalţii funcţionari publici, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 21-25.
[6]
Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
[7]
I. Alexe, Înalţii funcţionari publici, op. cit., p. 244.

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2017 | 63

 Irina ALEXE

publici sau dacă există modalităţi de evitare a acestui gen de răspundere, iar la finalul analizei
vom propune şi unele măsuri pentru remedierea aspectelor semnalate.

2. Categoria înalţilor funcţionari publici și câteva probleme

specifice
Potrivit Statutului funcţionarilor publici[8], categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde
persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice: secretar general al
Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului[9], secretar general din ministere și alte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, prefect, secretar general adjunct din
DOCTRINĂ

ministere și alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect și inspector
NOUTĂŢI

guvernamental.

Plecând de la textul legii[10], care, utilizând criteriul atribuţiilor titularului funcţiei publice,
clasifică funcţiile publice în funcţii din categoria înalţilor funcţionari publici, în funcţii publice de
conducere şi în funcţii publice de execuţie, şi văzând rolul[11] atribuit înalţilor funcţionari publici,
am considerat că „înaltul funcţionar public reprezintă acea categorie de funcţionari publici,
apolitici, care ocupă, prin concurs naţional, o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari
publici, realizând managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile
administrative autonome şi asigurând stabilitatea funcţionării autorităţii sau instituţiei publice”[12].

Observăm astfel că înalţii funcţionari publici sunt funcţionarii aflaţi în proximitatea decidenţilor
politici. Am arătat şi cu alte ocazii, inclusiv într-un studiu recent[13], că pentru a sancţiona înalţii
funcţionari publici pentru presupuse încălcări ale legii, care ar fi fost săvârşite în exercitarea
atribuţiilor de serviciu şi care ar fi putut atrage răspunderea disciplinară a acestora, este nevoie de
parcurgerea procedurilor legale, de asigurarea şi de respectarea tuturor garanţiilor pe care statutul
le prevede pentru o astfel de procedură. Reiterăm opinia că nu de puţine ori au fost constatate
ingerinţe ale puterii politice în activitatea înalţilor funcţionari publici însă decidenţii politici au ales
să nu parcurgă calea procedurii disciplinare pentru sancţionarea acestor înalţi funcţionari publici
ci au reglementat o nouă instituţie, denumită mobilitate, care în practică, din modalitate de
[8]
Art. 12 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare.
[9]
Norma prevăzută la litera a) a art. 12, care fusese abrogată în anul 2009 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 3/2009, a fost repusă în vigoare prin respingerea actului normativ abrogator de către Legea nr. 379/2009. Legea
nr. 90/2001, privind organizarea și funcţionarea Guvernului României și a ministerelor, reglementează, pentru posturile
respective, dreptul de opţiune între statutul de demnitar și cel de funcţionar public. În temeiul legii, Guvernul actual a
decis să ocupe funcţiile de secretar general al Guvernului, respectiv de secretar general adjunct al Guvernului, ca funcţii
asimilate celor de demnitate publică, de ministru, respectiv de secretar de stat. În anul 2016, spre exemplu, Guvernul
anterior decisese că funcţia de secretar general al Guvernului era asimilată celei de demnitate publică de ministru, iar
cele de secretar general adjunct erau funcţii din categoria înalţilor funcţionari publici.
[10]
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare.
[11]
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, scopul pentru care a fost
înfiinţată categoria înalţilor funcţionari publici a fost acela „de a realiza managementul de nivel superior în administraţia
publică centrală și în autorităţile administrative autonome”.
[12]
I. Alexe, Înalţii funcţionari publici, op. cit., 2014, p. 84.
[13]
I. Alexe, Reforma funcţiei publice după 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Cazul înalţilor funcţionari
publici (studiu aflat în curs de publicare), prezentat în cadrul unui eveniment aniversar dedicat împlinirii a 10 ani de la
aderarea României la Uniunea Europeană; detalii despre evenimentul aniversar se regăsesc la adresa http://euro.ubbcluj.
ro/eveniment-aniversar-10-ani-de-la-aderarea-romaniei-la-ue/

64 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2017 | DOCTRINĂ

 Mai răspund disciplinar înalţii funcţionari publici?

modificare a raportului de serviciu al unui înalt funcţionar public, aşa cum era reglementată de lege,
a fost transformată de fapt într-o modalitate discreţionară de eliberare a acestora din înaltele funcţii
publice pe care le ocupau, fără recurgerea la procedura disciplinară şi fără asigurarea garanţiilor
procedurale prevăzute de lege. Dar întrucât nu ne-am propus să tratăm în acest articol instituţia
mobilităţii, vom analiza, în continuare, unele dintre particularităţile răspunderii disciplinare în
cazul înalţilor funcţionari publici.

3. Particularităţi ale răspunderii disciplinare a înalţilor funcţionari

publici
Dacă răspunderea salariaţilor, în general, este reglementată în Codul Muncii[14], fără a fi enumerate
şi abaterile disciplinare, nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte răspunderea funcţionarilor
publici. Astfel, statutul prevede, în textele incluse în Capitolul VIII – Sancţiuni disciplinare şi
răspunderea funcţionarilor publici, toate cele patru forme de răspundere aplicabilă funcţionarilor
publici (disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz) şi condiţiile în care poate fi
atrasă răspunderea acestora.

Relevante pentru analiza noastră sunt dispoziţiile art. 77-79 din statut care, pe lângă definirea
abaterii disciplinare şi descrierea condiţiilor[15] în care poate fi atrasă răspunderea disciplinară a
funcţionarilor publici, indică în mod expres faptele care constituie abateri disciplinare[16], precum şi
sancţiunile disciplinare[17], respectiv modul de aplicare a acestora. Subliniem importanţa art. 77 şi
art. 78 care stabilesc, pe lângă aspectele menţionate, modalitatea de individualizare şi de aplicare
a sancţiunii disciplinare, precum şi termenele în care pot fi aplicate aceste sancţiuni. Astfel, din
analiza acestor texte, rezultă mai multe trăsături:

a) toate sancţiunile disciplinare se aplică de către persoana care are competenţa legală de numire
în funcţia publică;

b) sancţiunile disciplinare pot fi aplicate doar după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după
audierea funcţionarului public;

[14]
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările
ulterioare.
[15]
Art. 77 alin. (1): „Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice
pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage
răspunderea disciplinară a acestora.”
[16]
Art. 77 alin. (2): „Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; c) absenţe nemotivate de la serviciu; d) nerespectarea în mod repetat
a programului de lucru; e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter; g) manifestări care aduc atingere
prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; h) desfăşurarea în timpul programului de
lucru a unor activităţi cu caracter politic; i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; j) încălcarea prevederilor legale
referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
k) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici.”
[17]
Art. 77 alin. (3): „Sancţiunile disciplinare sunt: a) mustrare scrisă; b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o
perioadă de până la 3 luni; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare
în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani; d) retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an;
e) destituirea din funcţia publică.”

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2017 | 65

 Irina ALEXE

c) nicio sancţiune disciplinară, cu excepţia mustrării scrise, care poate fi aplicată direct, de către
persoana care are competenţa de numire în funcţie a funcţionarului public respectiv, nu poate
fi aplicată decât la propunerea unei comisii de disciplină;

d) nicio sancţiune disciplinară nu poate fi aplicată dacă a trecut termenul de un an de la sesizarea

comisiei de disciplină, indiferent dacă aceasta s-a pronunţat sau nu cu privire la sesizare;

e) nicio sancţiune disciplinară nu poate fi aplicată dacă a trecut termenul de doi ani de la data
săvârşirii abaterii disciplinare. Pentru ultimele două situaţii trebuie să luăm în considerare
şi faptul că legea reglementează un caz de suspendare a procedurii disciplinare (deci şi de
suspendare a curgerii termenelor), până la finalizarea procesului penal, dacă ne aflăm în
situaţia în care o faptă a fost sesizată atât ca abatere disciplinară cât şi ca infracţiune.
DOCTRINĂ
NOUTĂŢI

Aceste prevederi sunt aplicabile tuturor categoriilor de funcţionari publici, legea neinstituind
reglementări speciale pentru înalţii funcţionari publici decât în textul alin. (4) al art. 79, cu referire
la constituirea unei comisii de disciplină doar pentru această categorie. Astfel, prin derogare implicită
de la normele generale privind constituirea comisiilor de disciplină la nivelul autorităţilor sau
instituţiilor publice, prevăzute la alin. (1)-(3) din art. 79, se precizează că, pentru înalţii funcţionari
publici, comisia de disciplină este compusă din cinci înalţi funcţionari publici, numiţi prin decizia
prim-ministrului, la propunerea ministrului dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor
europene[18]. Acelaşi articol mai cuprinde, în textul alin. (5), o dispoziţie aplicabilă pentru toate
categoriile de funcţionari publici, care constituie temeiul legal pentru reglementarea, prin hotărâre
a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (în continuare ANFP), a
modului de constituire, organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, precum şi a componenţei
(respectând, implicit, textul menţionat anterior, privind componenţa comisiei de disciplină pentru
înalţii funcţionari publici), modului de sesizare şi procedurii de lucru a acestor comisii.

Pe baza acestei abilitări legale, prin Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007[19], au fost stabilite atât
normele generale, aplicabile tuturor categoriilor de funcţionari publici, cât şi norme speciale care
vizează categoria înalţilor funcţionari publici. Din coroborarea dispoziţiilor acestui act normativ
cu cele ale Legii nr. 188/1999, comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici are următoarele
caracteristici:

a) este constituită la nivel naţional, nu are personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea
la sediul ANFP, care îi asigură secretariatul, iar preşedintele ANFP desemnează prin ordin
secretarul titular, respectiv secretarul supleant.

b) reprezentarea în instanţă şi apărarea intereselor acesteia se asigură de către Secretariatul General

al Guvernului, iar ANFP colaborează cu acesta şi îi furnizează toate datele şi informaţiile necesare;
[18]
Textul Legii nr. 188/1999 menţionează ca ministru competent să facă propunerea pe ministrul administraţiei şi internelor
însă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul
administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în M. Of. nr. 884 din 22 decembrie
2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2013, activitatea, structurile şi instituţiile specializate,
respectiv atribuţiile care vizează administraţia publică în general dar şi funcţia publică în mod special, au fost preluate de la
ministrul administraţiei şi internelor, acesta devenind ministrul afacerilor interne, de către ministrul dezvoltării regionale şi
administraţiei publice, denumit acum ministru al dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor europene.
[19]
Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină a fost
publicată în M. Of. nr. 768 din 13 noiembrie 2007 şi a fost modificată şi completată ulterior prin mai multe acte
normative. La data publicării sale a abrogat reglementarea anterioară în materie, Hotărârea Guvernului nr. 1210/2003.

66 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2017 | DOCTRINĂ

 Mai răspund disciplinar înalţii funcţionari publici?

c) are în compunere cinci înalţi funcţionari publici, membri titulari, numiţi prin decizie a primului
ministru, la propunerea ministrului dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor
europene;

d) pentru fiecare membru titular este desemnat şi un membru supleant;

e) mandatul membrilor titulari şi al membrilor supleanţi are durată de trei ani, cu posibilitatea
reînnoirii.

Mai sunt relevante pentru analiza noastră şi cazurile de încetare a mandatului de membru al
comisiei de disciplină prevăzute de art. 15 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007, dintre
care menţionăm expirarea perioadei pentru care membrul titular a fost desemnat în comisia de
disciplină (adică, în opinia noastră, a duratei mandatului), data transferului, delegării ori detaşării
în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice, sau data încetării raporturilor de serviciu, precum
şi dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit cărora „în caz de încetare a mandatului unui
membru al comisiei de disciplină, se numeşte ca membru titular membrul supleant corespunzător
şi se demarează procedura pentru desemnarea unui alt membru supleant”.

Astfel, potrivit legii lato sensu, în anul 2012, prin decizie a prim-ministrului[20], a fost numită Comisia
de disciplină pentru înalţii funcţionari publici, în componenţa prevăzută în anexa deciziei, după ce
s-a dispus încetarea mandatelor membrilor comisiei de disciplină pentru înalţii funcţionari publici
care fusese numită anterior, în anul 2011, deşi aceştia nu exercitaseră mandatul nici măcar un an. O
explicaţie plauzibilă pentru întreruperea mandatului, în lipsa uneia oficiale, ar fi să luăm în considerare
faptul că, spre finalul primului semestru al anului 2012, componenţa politică a Guvernului a fost
schimbată în întregime, iar noul prim-ministru a emis decizia respectivă. Astfel, în anexa deciziei a fost
menţionată noua componenţă a comisiei, fiind prevăzute, pentru fiecare dintre persoanele desemnate,
numărul curent (de la 1 la 10) numele şi prenumele, funcţia şi instituţia, respectiv calitatea (membru
titular de la numărul curent 1 la 5, respectiv membru supleant de la numărul curent 6 la 10). După
mai mult de doi ani, în anul 2015, întrucât mandatul membrului titular înscris la numărul 3 din
anexă a încetat ca urmare a încetării raportului de serviciu, ar fi fost legal, aşa cum am arătat mai
sus, ca membrul supleant al titularului respectiv să fie numit membru titular al comisiei, urmând a fi
declanşată procedura de desemnare a unui nou membru supleant. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar
printr-o altă decizie a prim-ministrului[21] decizia iniţială a fost modificată în sensul că membrul titular
înscris la numărul 3 din anexă a fost înlocuit, în calitate de membru titular, cu un alt înalt funcţionar
public, care nu avusese anterior calitatea de membru supleant.

Între timp, mandatele celorlalţi membri ai comisiei au încetat întrucât în data de 4 septembrie 2015
s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut de legislaţia în vigoare şi nu a mai existat, nefiind publicată
în Monitorul Oficial, nicio altă decizie a prim-ministrului prin care acestea să fie reînnoite. Şi, odată
expirate, reînnoirea mandatelor nu mai poate avea loc, fiind necesară desemnarea unor alţi înalţi
funcţionari publici care să compună comisia. Arătam anterior că persoanele din categoria înalţilor
funcţionari publici sunt cele mai des vizate de schimbări, deşi legea le garantează stabilitatea în
funcţia publică. Mai mult, analizând componenţa comisiei şi actele publicate în decursul anilor în

[20]
Decizia Prim-ministrului nr. 462/2012 privind numirea Comisiei de disciplină pentru înalţii funcţionari publici, a fost
publicată în M. Of. nr. 633 din 4 septembrie 2012.
[21]
Decizia Prim-ministrului nr. 70/2015 pentru modificarea Deciziei Prim-ministrului nr. 462/2002 privind numirea
Comisiei de disciplină pentru înalţii funcţionari publici, a fost publicată în M. Of. nr. 128 din 19 februarie 2015.

DOCTRINĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2017 | 67

 Irina ALEXE

Monitorul Oficial, constatăm că foarte puţini dintre membrii titulari sau membrii supleanţi mai ocupă
în acest moment înaltele funcţii publice în instituţiile din care au fost desemnaţi să facă parte din comisie.

4. Concluzii
Este evident în aceste condiţii că, începând cu data de 4 septembrie 2015, Comisia de disciplină
pentru înalţii funcţionari publici, desemnată prin Decizia prim-ministrului nr. 462/2012, nu are cum
să îşi mai desfăşoare activitatea. Am menţionat în mod expres faptul că, potrivit legii, sancţiunile
disciplinare se aplică în termen de cel mult un an de la data sesizării comisiei de disciplină, dar nu
mai târziu de doi ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare.
DOCTRINĂ
NOUTĂŢI

Ne întrebăm, pe bună dreptate, ce se întâmplă cu sesizările depuse la secretarul comisiei şi pentru

care termenele prevăzute de lege au fost sau vor fi depăşite. Singurul răspuns valid ar fi cel că, în
aceste cazuri, funcţionarul nu mai răspunde disciplinar pentru fapta sa şi că, în astfel de situaţii, singura
sancţiune disciplinară, care ar putea fi aplicată direct, cu respectarea termenelor legale, fără o propunere
din partea comisiei de disciplină, este mustrarea scrisă, chiar dacă gravitatea abaterii ar presupune
aplicarea unei alte sancţiuni. Considerăm că este important să precizăm şi faptul că, chiar dacă
ne-am afla astăzi în această situaţie, a aplicării directe a sancţiunii mustrării scrise, în cazul înalţilor
funcţionari publici, sancţiunea ar trebui aplicată de Guvern, pentru funcţiile de prefect şi subprefect,
respectiv de prim-ministru, pentru celelalte funcţii din categoria înalţilor funcţionari publici.

Rezultă astfel că, prin aplicarea discreţionară a dispoziţiilor legale, sau mai precis prin neaplicarea
acestora, în sensul că ministrul de resort nu a propus sau, dacă acesta a propus, prim-ministrul nu
a emis o decizie privind numirea comisiei de disciplină, este lipsită de substanţă norma din statut
care instituie răspunderea disciplinară a înalţilor funcţionari publici, echivalând de fapt cu o situaţie
de exonerare parţială dar substanţială de răspundere, care nu este prevăzută de lege. Acesta este
un exemplu despre cum incapacitatea administrativă ori necunoaşterea legii sau, ceea ce ar fi
foarte grav, neaplicarea voită a legii, poate conduce la situaţia în care un înalt funcţionar publică
să nu mai răspundă din punct de vedere disciplinar[22].

Pentru ca astfel de practici să nu mai poată fi posibile considerăm că este nevoie nu de modificarea
legislaţiei ci doar de aplicarea acesteia, în litera și în spiritul ei, prin utilizarea mecanismelor legale.
Nu a existat vreodată și nu există nici astăzi vreun impediment legal pentru decidenţii politici să
emită, potrivit legii, acea decizie a prim-ministrului care să permită funcţionarea comisiei de
disciplină pentru înalţii funcţionari publici.

Ca o ultimă concluzie reiterăm convingerea că, întotdeauna, exercitarea unei funcţii, fie că este ea o
funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari publici trebuie să
fie făcută cu bună credinţă, onestitate, în condiţii de deplină legalitate, dar mai ales de către persoane
care să aibă pregătirea profesională, experienţa necesară şi capacitatea de a exercita aceste funcţii.

[22]
În acest caz nu pot fi aplicate nici reglementările generale din Codul muncii întrucât, potrivit textului cuprins în art. 117 din
Legea nr. 188/1999, statutul „se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun
civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice” ori, aşa cum
am precizat, pentru înalţii funcţionari publici şi pentru modalităţile de atragere a răspunderii disciplinare a acestora, Legea
nr. 188/1999 conţine dispoziţii exprese, de la aplicarea cărora apreciem că nu este posibilă nicio derogare în sensul analizat.

68 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII NR. 3/2017 | DOCTRINĂ

Reproduced with permission of copyright
owner. Further reproduction prohibited
without permission.