Reforma Regimului European Al

Reforma regimului european al insolvenţei transfrontaliere: Regulamentul nr.
848/2015
Reforma regimului european al insolvenţei

transfrontaliere: Regulamentul nr. 848/2015
Lect. dr. Alina OPREA
Facultatea de Drept, UBB
ABSTRACT
Reform of the European cross-border insolvency rules: EU regulation 848/2015. On

May 2015, 20th, the European legislator enacted the EU regulation 848/2015 on
insolvency proceedings (Recast Regulation). The new text, amending and repealing
the EU regulation 1346/2000, includes a series of innovations aiming to improve
his general functioning and to bring more efficacy and efficiency in cross-border
insolvency proceedings in Europe. The study addresses them in a detailed manner,
trying to clarify the context and justifications for the reform and to offer a first
evaluation of its practical implications.
Keywords: international insolvency, centre of main interests, secondary proceedings,

synthetic proceedings, coordination of insolvency proceedings, groups of companies
REZUMAT [1]
La 20 mai 2015 legiuitorul european a adoptat Regulamentul nr. 848/2015 privitor

la insolvenţa transfrontalieră. Noul text, ce reformează şi abrogă Regulamentul nr.
1346/2000, aduce o serie de inovaţii punctuale, destinate a ameliora funcţionarea
sa generală şi a spori eficacitatea şi eficienţa procedurilor transfrontaliere în Europa.
Prezentul studiu oferă o trecere detaliată în revistă a acestora, în încercarea de a
clarifica contextul reformelor şi justificările oferite pentru efectuarea lor şi de a
aduce o primă evaluare a potenţialelor lor efecte în practică.
Cuvinte cheie: insolvenţă transfrontalieră; centrul intereselor principale, proceduri

secundare, proceduri virtuale, coordonarea procedurilor de insolvenţă, grupuri de
societăţi
Legislaţie relevantă: Regulamentul Uniunii Europene nr. 1346/2000; Regulamentul

Uniunii Europene nr. 1215/2012; Regulamentul Uniunii Europene
nr. 848/2015; Legea nr. 151/2015
[1]
Studiul reprezintă versiunea dezvoltată a prezentării făcute de autor la Conferinţa naţională de drept comercial,
Cluj Napoca, 2015, „Confluenţe actuale în dreptul comercial”.
INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 71

Alina OPREA
1. Efervescenţa generală a dreptului internaţional privat european[2] nu a putut lăsa deoparte

materia insolvenţei transfrontaliere[3], iar împlinirea a 10 ani de aplicare a Regulamentului
nr. 1346/2000[4] a intensificat discuţiile legate de o posibilă reformă. Deşi acest instrument
european a însemnat un progres semnificativ faţă de reglementările anterior existente în statele
membre[5], şi a şi funcţionat relativ bine, Raportul prezentat de Comisia europeană în decembrie
2012 cu privire la funcţionarea acestuia considera că textul poate fi ameliorat pentru a ţine
cont atât de evoluţiile din legislaţiile statelor membre privitoare la procedurile de prevenire a
insolvenţei, cât şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE[6]. Propunerile de modificare formulate
au dus la demararea procesului de reformă legislativă – deși pentru destul de multe aspecte poate
mai potrivit ar fi să se vorbească despre codificare, iar nu despre reformare veritabilă; acesta
s-a întins pe durata a doi ani şi jumătate şi a fost finalizat în luna mai 2015, odată cu adoptarea
Regulamentului nr. 848/2015 din 20 mai 2015, privind procedurile de insolvenţă[7]. Regulamentul
[2]
Această efervescenţă este reflectată în ultimul deceniu prin reformarea unor reglementări anterioare [precum
Regulamentul nr. 593/2008 (Roma I) privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, ce „comunitarizează” Convenţia
de la Roma, sau Regulamentul nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis) privitor la competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială], sau prin adoptarea unor texte noi, extrem de
aşteptate: Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II) privind legea aplicabilă obligaţiilor extra-contractuale, Regulamentul
nr. 1250/2010 (Roma III) privind legea aplicabilă divorţului, Regulamentul nr. 650/2012 (Roma IV) privind succesiunile
internaţionale.
[3]
V. deja Rezoluţia Parlamentului european din 15 noiembrie 2011, conţinând recomandări către Comisie privind
procedurile de insolvenţă în contextul dreptului UE privind societăţile comerciale (2011/2006(INI)), P7_TA(2011)0484,
disponibilă pe http://www.europarl.europa.eu
[4]
Pentru o prezentare recentă a acestui text, v. L.C. Gavrilescu, Falimentul în relaţiile comerciale internaţionale,
Ed. Hamangiu, 2013. D. Bureau, „Le Règlement du conseil relatif aux procédures d’insolvabilité, la fin d’un ilot
de résistance”, RCDIP, 2002, p. 613; F. Mélin, Le règlement communautaire du 29 mai 2000 relatif aux procédures
d’insolvabilité, Bruylant, 2008; P. Nabet, La coordination des procédures d’insolvabilité en droit de la faillite internationale
et communautaire, Lexis Nexis Litec, 2010. Pentru prezentarea aspectelor problematice, formularea de propuneri de
reformă şi analiza reformelor propuse, v. J.L. Vallens, „Réviser le règlement communautaire CE 1346/2000 sur les
DOCTRINĂ
procedures d’insolvabilité”, Revue des procédures collectives, mai-juin 2010, p. 25 şi urm.; P. Nabet, „Bref aperçu du projet
de la Commission pour la révision du Règlement (CE) n° 1346/2000 sur l’insolvabilité”, Petites Affiches, 31 mars 2013,
n° 58, p. 5; L. Carballo Piñeiro, „Towards the Reform of the European Insolvency Regulation: Codification Rather than
Modification”, Nederland Internationaal Privaatrecht (NIPR), 2014, 2, pp. 207-215.
[5]
Anterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1346/2000, fiecare stat membru aplica în materie norme proprii de
drept internaţional privat, cu toate inconvenientele aferente (proceduri teritoriale, dificultăţi în circulaţia hotărârilor
judecătoreşti, tratament profund inegalitar al creditorilor). Pe de o parte, Convenţia de la Bruxelles (1968) privitoare
la competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în materie civilă şi comercială,
transformată în 2001 în regulament, excludea expres problemele legate de insolvenţă din sfera ei de aplicare. Pe de
altă parte, eforturile supranaţionale de instituire a unor norme uniforme în domeniu au fost toate sortite eşecului:
Convenţia europeană privind anumite aspecte internaţionale ale insolvenţei (adoptată la Istanbul, la 5 iunie 1990, în
cadrul Consiliului Europei) nu a intrat niciodată în vigoare, din cauza lipsei ratificărilor necesare; situaţia a fost identică
pentru Convenţia referitoare la procedurile de insolvenţă (adoptată la 23 noiembrie 1995, de către Consiliul UE);
în fine, Legea tip cu privire la insolvenţa internaţională, adoptată la Viena, la 30 mai 1997, în cadrul Comisiei Naţiunilor
Unite pentru Dreptul comerţului internaţional (CNUDCI), nu putea avea efect obligatoriu în sine, ea servind doar ca
referinţă şi sursă posibilă de inspiraţie pentru statele care doresc să legifereze în domeniu (ea a fost de altfel preluată
în state precum Australia, Canada, Japonia, Marea Britanie, Polonia, România, Spania, USA; www.uncitral.org). Pentru
prezentarea acestor texte, v. D. Ungureanu, Falimentul internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
[6]
Raport al Comisiei către Parlamentul european, Consiliu şi Comitetul economic şi social european privind punerea în
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, COM(2012) 743 final.
Raportul a fost redactat în baza art. 46 din Regulamentul nr. 1346/2000, ce prevedea obligaţia Comisiei de a realiza
rapoarte periodice privitoare la aplicabilitatea acestuia.
[7]
Publicat în Jurnalul Oficial din 5 iunie 2015.
72 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

Reforma regimului european al insolvenţei transfrontaliere: Regulamentul nr. 848/2015
nr. 1346/2000 a fost abrogat (art. 91), iar noul text, deși intrat în vigoare în luna iunie 2015, se
va aplica doar procedurilor de insolvenţă deschise începând cu 26 iunie 2017[8].
2. Obiectivele declarate ale reformei au vizat în special ameliorarea funcţionării regulamentului

şi, odată cu aceasta şi a pieţei interne, şi un plus de eficacitate şi eficienţă în procedurile de
insolvenţă transfrontalieră în Europa. Printre aspectele cu privire la care intervenţia legiuitorului
european a fost considerată necesară se numără lărgirea domeniului de aplicare a textului,
pentru a include şi procedurile denumite hibride (1), detalierea conceptului „centrul intereselor
principale” ale debitorului (COMI/CIP), pentru corectarea unora dintre defectele suscitate
de aplicarea lui în practică (2), multiplicarea regulilor substanţiale privitoare la procedurile
secundare, la obligaţia de cooperare între administratorii diferitelor proceduri, la pluralitatea
procedurilor, la formularele pentru declararea creanţelor, în vederea administrării eficiente a
acestor proceduri şi ameliorării protecţiei creditorilor (3). Un punct particular, de asemenea, a fost
reprezentat de regulile referitoare la coordonarea procedurilor de insolvenţă deschise împotriva
mai multor societăţi (distincte juridic), dar făcând parte toate dintr-un grup unic (4). Fiind vorba
de tot atâtea elemente de noutate în noul regulament, ele merită o trecere în revistă mai atentă,
utilă în vederea evaluării amplorii modificărilor operate şi aprecierii implicaţiilor lor posibile în
practică.
1. Sfera de aplicare materială a regulamentului

3. Deşi la o primă vedere nesemnificativă, problema sferei de aplicare materială a regulamentului
a făcut în ultimii ani obiectul unor discuţii ample[9], concentrate în jurul a două mari aspecte.
4. Pe de o parte, Regulamentul nr. 1346/2000 se dorea a fi aplicabil procedurilor colective „ce

iau naștere în contextul insolvenţei debitorului care au ca urmare desistarea parţială sau totală a
acestuia și desemnarea unui lichidator” (art. 1), anexa A menţionând într-o listă procedurile vizate
în fiecare stat membru în parte. În ciuda acestor clarificări, în practică au fost observate necorelări
între conţinutul concret al listei şi cele patru exigenţe cumulative din cuprinsul articolului 1
(caracterul colectiv al procedurii, insolvabilitatea debitorului, deposedarea acestuia de bunuri,
desemnarea unui practician în insolvenţă), ridicând probleme în special ultimele două. Acest
lucru era de natură să antreneze disparităţi în aplicarea textului european, incertitudini pentru
persoanele interesate şi discuţii în legătură cu puterea judecătorului de a aprecia, cu privire la o
procedură înscrisă în anexa A, îndeplinirea respectivelor exigenţe[10].
[8]
Regulamentul nr. 1346/2000 va continua să se aplice procedurilor de insolvenţă deschise înainte de 26 iunie 2017
(art. 84).
[9]
V.B. Hess (coord.), „External Evaluation of Regulation 1346/2000/EC on Insolvency Proceedings”, disponibil la adresa:
http://ec.europa.eu/justice/civil/files/evaluation_insolvency_en.pdf, pp. 36 şi urm.
[10]
Curtea de Justiţie a fost chemată, de altfel, să rezolve această problemă. În hotărârea MG Proboud Gdynia (CJUE,
21 ianuarie 2010, C-444/07), ea a afirmat că înscrierea unei proceduri în anexa A este obligatorie pentru instanţa
naţională, ce va fi în consecinţă dispensată să verifice îndeplinirea condiţiilor de la articolul 1 (v. §39-40). V. şi CJUE,
22 noiembrie 2012, C-116/11, Bank Handlowy, §32 şi 33: „(32) […] potrivit articolului 1 alineatul (1), regulamentul se
aplică procedurilor colective ce iau naștere în contextul insolvenţei debitorului care au ca urmare desistarea parţială
sau totală a acestuia și desemnarea unui lichidator. Prin „procedură de insolvenţă” se înţelege, conform articolului 2
litera (a) din același regulament, procedurile colective prevăzute la articolul 1 alineatul (1), și se precizează că aceste
proceduri sunt enumerate în anexa A la același regulament. (33). Rezultă că, din moment ce o procedură este înscrisă în
anexa A la regulament, trebuie să se considere că ea intră în domeniul de aplicare al regulamentului. Această enumerare
beneficiază de efectul direct și obligatoriu pe care îl au dispoziţiile unui regulament”.

Alina OPREA
5. Pe de altă parte, limitarea cuprinsă în art. 1 din Regulamentul nr. 1346/2000 cu privire la
procedurile vizate a putut părea inadecvată, în condiţiile în care în ultimii ani statele europene
au diversificat procedurile inspirate de obiectivul prevenirii insolvenţei şi rezolvării cât mai
eficace a problemelor legate de dificultăţile financiare ale debitorilor, fără ca acestea să răspundă
neapărat tuturor celor patru condiţii deja menţionate. De fapt, ţinând cont în principal de nivelul
intervenţiei instanţei, aceste proceduri pot fi clasificate, foarte general, în trei mari categorii.
Prima include procedurile formale de insolvenţă (de reorganizare sau de lichidare), care presupun
intervenţia instanţei în controlarea derulării lor şi cu privire la care aplicarea Regulamentului
nr. 1346/2000 nu este problematică. Cea de-a doua categorie vizează restructurările pur
contractuale[11], rezultate din negocierile colective, uneori secrete, între debitor şi (unii dintre)
creditorii săi; atunci când există consimţământul tuturor părţilor implicate, acestea se pot
formaliza în tranzacţii privitoare, de exemplu, la reeşalonarea plăţilor, la reducerea penalităţilor
sau la acordarea unor facilităţi suplimentare de creditare, toate destinate a susţine eventuala
redresare a debitorului. În fine, cea de-a treia categorie este aceea a procedurilor hibride, aflate
la linia de intersecţie între cele două menţionate mai sus[12]; acestea presupun, pe de o parte,
consimţământul creditorilor implicaţi cu privire la măsurile luate (regula urmată fiind totuşi
nu aceea a unanimităţii, ca în cazul restructurărilor contractuale, ci aceea a majorităţii valorice
a voturilor) şi pe de alta, intervenţia instanţei sau a unei autorităţi administrative pentru
„aprobarea” rezultatelor negocierilor.
6. Din perspectiva aplicabilităţii Regulamentului nr. 1346/2000, dificultăţile au fost evidente

pentru aceste două ultime categorii [13]. Restructurările contractuale de datorii – rezultat al unui
proces voluntar de negociere şi modificare a contractelor în curs –, intră în sfera de aplicare a
Regulamentului Roma I în ceea ce priveşte legea aplicabilă lor, respectiv a Regulamentului Bruxelles I
(bis) în ceea ce priveşte competenţa instanţelor. Pentru procedurile hibride (de pre-insolvenţă),
situaţia este mai complicată, iar incertitudinile importante. Deşi din perspectiva obiectivului lor
– rezolvarea colectivă a problemelor legate de dificultăţile financiare ale debitorului şi prevenirea
unor proceduri formale de insolvenţă – includerea lor în sfera regulamentului Insolvenţă
DOCTRINĂ
transfrontalieră ar putea părea oportună, particularităţile acestor proceduri – în special faptul

că ele nu presupun desesizarea debitorului – s-au opus de lege lata unei astfel de soluţii. Nici
aplicarea altor reguli europene de drept internaţional privat nu a fost mai facilă. Intervenţia
Regulamentului Bruxelles I bis în ceea ce priveşte competenţa instanţelor şi recunoaşterea
hotărârilor ar fi posibilă cu compromisuri serioase (de exemplu cu privire la sensul noţiunilor
„procedură contencioasă”/„hotărâre judecătorească”). În ceea ce priveşte legea competentă,
intervenţia Regulamentului Roma I este posibilă – deşi modalitatea de modificare a contractelor
în curs este una particulară (implicând toţi creditorii şi intervenţia unei autorităţi pentru validarea
consimţământului colectiv (şi forţat uneori). Inconvenientele apar atunci când diferitele contracte
[11]
Este cazul pentru schemes of arrangements cunoscute în Marea Britanie; cu privire la acestea, v. H. Eidenmüller,
„A New Framework for Business Restructuring in Europe: The EU Commission’s Proposals for a Reform of the European
Insolvency Regulation and Beyond”, 20 Maastricht Journal, 2013, p. 133, sp. p. 140.
[12]
Pentru legislaţia română, v. Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi a mandatului ad-hoc,
M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire
a insolvenţei şi de insolvenţă (M. Of. nr. 466, din 25 iunie 2014), Legea nr. 381/2009 a fost abrogată, iar reglementările
aferente mandatului ad-hoc şi concordatului preventiv se regăsesc în cuprinsul acesteia. Ultima versiune consolidată a
Regulamentului nr. 1346/2000 (din 9 iulie 2014) nu menţiona aceste proceduri în cuprinsul Anexei A.
[13]
Pentru o prezentare detaliată a acestor dificultăţi, v. F. Garcimartin Alferez, „The review of the Insolvency Regulation:
Hybrid procedures and other issues”, disponibil la adresa: http://www.eir-reform.eu/uploads/papers/PAPER%206-1.pdf

asumate de debitor sunt guvernate de legi diferite şi doar unele dintre acestea prevăd norme
specifice aferente acestor proceduri hibride; consecinţa imediată este aceea a creării unor clase
diferite de creditori şi apariţiei riscului unui tratament injust[14].
7. În propunerea sa, Comisia a urmărit o reformulare a articolului 1 din Regulamentul nr. 1346/2000
în sensul asigurării extinderii domeniului de aplicare a acestuia la cât mai multe din procedurile
destinate a rezolva problemele legate de dificultăţile financiare ale debitorului. Legiuitorul
european a permanentizat o poziţie suplă, articolul 1 din Regulamentul nr. 848/2015 prevăzând
astăzi că noul instrument va fi aplicat „procedurilor colective publice, inclusiv procedurilor
provizorii, care se întemeiază pe legislaţia privind insolvenţa și în cadrul cărora, în scopul
salvării, al ajustării datoriilor, al reorganizării sau al lichidării: (a) activele unui debitor sunt
indisponibilizate integral sau parţial și este desemnat un practician în insolvenţă; (b) activele și
activitatea unui debitor fac obiectul controlului sau supravegherii de către o instanţă; sau (c) o
suspendare temporară a unei proceduri de executare individuale este acordată de o instanţă sau
prin efectul legii, pentru a permite desfășurarea de negocieri între debitor și creditorii acestuia,
cu condiţia ca procedura în cazul căreia se dispune suspendarea: să prevadă măsuri adecvate de
protecţie a masei credale și, dacă nu se ajunge la un acord, să preceadă uneia dintre procedurile
menţionate la litera (a) sau (b)”.
8. Definiţia nu mai menţionează direct condiţia insolvenţei debitorului; articolul 1.1 final prevede
expres posibilitatea aplicării textului inclusiv pentru procedurile naţionale care au la bază doar
presupunerea stării de insolvenţă, dacă obiectivul acestora este evitarea insolvenţei sau încetarea
activităţii comerciale a debitorului[15].
9. În schimb, caracterul colectiv al procedurii este menţinut ca exigenţă esenţială şi pentru

viitor, cu atenuări importante totuşi: articolul 2.1 oferă o definiţie autonomă conceptului şi
precizează expres că acesta include nu doar procedurile care cuprind toţi creditorii debitorului,
ci şi pe acelea care vizează doar „o parte semnificativă a acestora, cu condiţia ca, în acest din
urmă caz, procedurile să nu afecteze creanţele creditorilor care nu sunt implicaţi în respectivele
proceduri”. Aplicabilitatea regulamentului pentru procedurile parţial colective sau semi-colective
este clarificată suplimentar în considerentul 14: „Procedurile care implică doar creditorii financiari
ai unui debitor ar trebui, de asemenea, să intre în domeniul de aplicare[16]. Procedurile care nu
includ toţi creditorii unui debitor ar trebui să fie proceduri care urmăresc salvarea debitorului. […].
În plus, faptul că unele proceduri de insolvenţă pentru persoanele fizice exclud anumite categorii
de pretenţii, cum ar fi creanţele de întreţinere, de posibilitatea de remitere de datorie nu ar
trebui să însemne că astfel de proceduri nu sunt colective”. Poziţia a fost criticată, susţinându-se
că ea este de natură să încurajeze comportamentele strategice ale debitorilor cu probleme
financiare[17]; în opinia noastră, ea poate fi acceptată, ca expresie a compromisului necesar
[14]
V. F. Garcimartin Alferez, idem.
[15]
V. şi considerentul 15, ce prevede că regulamentul ar trebui să se aplice și „procedurilor care, în temeiul dreptului
unora dintre statele membre, sunt deschise și se desfășoară o anumită perioadă de timp, pe baze interimare sau
provizoriu, până când instanţa pronunţă o hotărâre care să confirme continuarea procedurilor pe alte baze decât cele
interimare”. În dreptul românesc, concordatul preventiv este o procedură bazată pe dificultăţile financiare, iar nu pe
starea de insolvenţă a debitorului; ea figurează în noua listă de la Anexa A şi Regulamentul nr. 848/2015 îi va putea fi
aplicat atunci când sunt prezente elemente de extraneitate.
[16]
Acesta poate fi cazul pentru procedura franceză denumită sauvegarde financière accelerée (SFA) ce cuprinde doar
creditorii financiari, iar nu şi creditorii comerciali ai debitorului.
[17]
V. H. Eidenmüller, op. cit., p. 142.

Alina OPREA
între diversitatea legislaţiilor substanţiale ale statelor membre şi obiectivele avute în vedere de
legiuitorul european în contextul reformei: un plus de eficacitate pentru procedurile ce urmăresc
salvarea debitorilor viabili din punct de vedere economic şi simplificarea problemelor juridice
generate de internaţionalitatea procedurilor.
10. Alte două exigenţe cumulative prevăzute anterior – deposedarea debitorului şi numirea unui
practician în insolvenţă – au fost suprimate. Regulamentul nr. 848/2015 va putea fi aplicat inclusiv
pentru procedurile de restructurare în care debitorul păstrează controlul activelor şi activităţilor
sale[18], patrimoniul lui fiind totuşi plasat sub controlul sau supravegherea instanţei. El poate fi
aplicat, de asemenea, şi pentru procedurile ce presupun simpla ștergere sau restructurare de
datorii cu privire la întreprinzătorii individuali sau consumatori[19].
11. Poziţia reţinută de legiuitorul european cu privire la aplicabilitatea materială a Regulamentului

nr. 848/2015 este una mult mai suplă şi ţine cont de realităţile actuale în materie, iar justificările
ei par legitime. Procedurile vizate sunt fie proceduri propriu-zise de insolvenţă, fie proceduri
orientate funcţional către prevenirea insolvenţei (proceduri hibride), iar un regim similar
pentru toate, din perspectiva problemelor de drept internaţional privat, este binevenit. Pe
de o parte, acesta este în măsură să limiteze incertitudinile şi dificultăţile aferente punerii în
practică a procedurilor hibride şi să garanteze eficacitatea lor transfrontalieră (sub rezerva
în special a articolului 8, privitor la drepturile reale ale terţilor), asigurând un tratament mai
adecvat creditorilor. Pe de altă parte, criteriul „centrului intereselor principale ale debitorului”,
aplicabil pe viitor tuturor acestor noi proceduri, va facilita stabilirea instanţei competente şi va
evita multiplicarea contenciosului şi forţarea inutilă a conceptelor utilizate de Regulamentul
nr. 1215/2012.
12. La fel ca şi pentru Regulamentul nr. 1346/2000, noua Anexa A din Regulamentul nr. 848/2015
enumeră expres procedurile vizate, iar preambulul (considerentul 9) cuprinde câteva clarificări
deduse din jurisprudenţa anterioară a Curţii de justiţie a Uniunii europene, prin hotărârile MG
DOCTRINĂ
Probud Gdynia[20] şi Bank Handlowy [21]: lista este exhaustivă, iar dacă o anumită procedură
figurează în cuprinsul ei, „regulamentul ar trebui să se aplice fără nicio examinare suplimentară
de către o instanţă dintr-un alt stat membru cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în
regulament”.
13. Pentru România, Anexa A menţionează procedura insolvenţei (reorganizare, faliment) şi

concordatul preventiv (având la bază dificultăţile financiare ale debitorului). Mandatul ad-hoc
[18]
Conform art. 2.3, debitor în posesie înseamnă „un debitor împotriva căruia a fost deschisă o procedură de insolvenţă
care nu implică neapărat numirea unui practician în insolvenţă sau transferul complet al drepturilor și competenţelor
de administrare a activelor debitorului către un practician în insolvenţă și în cadrul căreia debitorul își păstrează, prin
urmare, total sau cel puţin parţial, controlul asupra activelor și activităţii sale”. Dacă, de exemplu, în Italia sau Olanda
insolvenţa presupune automat numirea unui administrator special pentru averea debitorului, în schimb, în state precum
Franţa, Belgia, Germania, Slovacia sau Republica cehă structurile originare de management ale debitorului îşi păstrează
atribuţiile şi îşi continuă activităţile, sub monitorizarea instanţei, a comitetului creditorilor sau a unui trustee ori comisar
special numit.
[19]
De altfel, în state precum Belgia sau Germania inclusiv Regulamentul nr. 1346/2000 era aplicat în procedurile
deschise împotriva unor simpli particulari.
[20]
CJUE, 21 ianuarie 2010, C-444/07, citată supra.
[21]
CJUE, 22 noiembrie 2012, C-116/11, Bank Handlowy, §32 şi 33.

nu figurează în listă, iar explicaţia are legătură cu caracterul confidenţial al acestei proceduri[22],
de natură să impieteze asupra bunei funcţionări a regulamentului (odată cu imposibilitatea
cunoaşterii demarării sale de către instanţele sau creditorii din alte state)[23].
14. În contextul în care în luna iunie 2015 legiuitorul român a adoptat Legea insolvenţei
persoanelor fizice[24], se ridică problema dacă noua procedură cu cele trei forme posibile
(insolvenţă pe baza unui plan de rambursare a datoriilor, insolvenţă bazată pe lichidarea de
active sau insolvenţă simplificată, nemenţionate în anexa A), va fi sau nu vizată de Regulamentul
nr. 848/2015. Considerentul 9 din preambul oferă câteva indicaţii ce pot servi ca reper în
formularea unui răspuns. Pe de o parte, textul menţionat precizează că „prezentul regulament
ar trebui să se aplice procedurilor de insolvenţă care îndeplinesc condiţiile stabilite în acesta,
indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau juridică, un comerciant sau un particular”;
faptul că debitorii vizaţi de Legea nr. 151/2015 nu sunt „profesionişti” este deci irelevant. Pe de
altă parte, textul continuă cu precizarea, extrem de importantă, că „procedurile naţionale de
insolvenţă care nu figurează pe lista din anexa A ar trebui să nu intre în domeniul de aplicare
al regulamentului”, astfel că pentru moment soluţia pare fermă: Regulamentul nr. 848/2015
nu poate fi aplicat în cazul unor proceduri precum cele menţionate în Capitolele III, V şi VI din
Legea nr. 151/2015. Totuşi, pentru că absenţa acestora din lista de la anexa A se justifică nu prin
neîndeplinirea de către ele a condiţiilor prevăzute în cuprinsul articolului 1 din Regulament, ci
prin particularităţile procesului legislativ, cu vot final pentru ambele acte în aceeaşi zi – 20 mai
2015[25] –, nu este exclus ca, la cererea autorităţilor naţionale, anexa A să fie în viitor modificată,
cu o modificare (lărgire) corelativă a sferei de aplicare a Regulamentului.
2. Centrul intereselor principale ale debitorului

15. Centrul intereselor principale ale debitorului (CIP/COMI) este un concept fundamental în
procedurile de insolvenţă cu elemente de extraneitate, prezentând relevanţă atât din perspectiva
aplicabilităţii Regulamentului nr. 1346/2000[26], cât mai ales din perspectiva stabilirii instanţei
competente pentru deschiderea procedurii principale şi a legii aplicabile[27]. În ciuda faptului că
art. 3 alin. (1) din regulament includea o prezumţie de localizare a acestuia în statul unde
[22]
V. art. 5 pct. 32 din legea 85/2014: „mandatul ad-hoc este o procedură confidenţială, declanşată la cererea debitorului
în dificultate financiară, prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanţă, negociază cu creditorii în scopul realizării
unei înţelegeri între unul sau mai mulţi dintre aceştia şi debitor, în vederea depăşirii stării de dificultate în care se află”.
[23]
De altfel, poziţia legiuitorului european este clară în acest sens: în considerentele 12 şi 13 se precizează expres
că regulamentul „…ar trebui să se aplice procedurilor a căror deschidere face obiectul obligaţiei de publicitate. […]
Procedurile de insolvenţă care sunt confidenţiale ar trebui să nu intre în domeniul de aplicare al prezentului regulament.
Deși astfel de proceduri pot avea un rol important în unele state membre, este imposibil ca o instanţă sau un creditor
dintr-un alt stat membru să știe că astfel de proceduri au fost deschise, din cauza caracterului lor confidenţial, ceea ce
face dificilă dispunerea recunoașterii efectelor lor la nivelul întregii Uniuni”.
[24]
Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015, a cărei intrare
în vigoare, iniţial programată la 26 decembrie 2015, a fost decalată.
[25]
Regulamentul european nu putea să menţioneze în anexa A proceduri care nu aveau o existenţă concretă în dreptul
naţional, chiar dacă consacrarea lor formală era una previzibilă.
[26]
V. considerentul 14 din preambulul Regulamentului nr. 1346/2000: „Prezentul regulament se aplică numai procedurii
în cadrul căreia centrul intereselor principale ale debitorului este situat în cadrul Comunităţii”.
[27]
V. articolele 3 şi 4 din regulament. Pentru o analiză a conceptului, v. M. Raimon, „Centre des intérêts principaux et
coordination des procédures dans la jurisprudence européenne sur le règlement relatif aux procédures d’insolvabilité”,
JDI, 2005, p. 739.

Alina OPREA
debitorul persoană juridică îşi are sediul statutar[28], iar considerentul 13 din preambul oferea
precizări suplimentare, în sensul că „centrul intereselor principale trebuie să corespundă locului
în care debitorul își conduce în mod obișnuit interesele și poate, prin urmare, să fie verificat de
către terţi”, conceptul a ridicat în practică o serie de dificultăţi şi a putut fi exploatat fie de debitor,
fie de creditorii doritori să obţină deschiderea procedurii într-un stat cu o legislaţie favorabilă
intereselor lor.
16. Prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a UE a adus clarificări suplimentare cu privire la
interpretarea acestuia – ca noţiune autonomă –, încercând o conturare şi o încadrare cât de
cât precisă, pentru limitarea manevrelor procedurale legate fie de o interpretare prea largă a
conceptului, fie de o deplasare spaţială concretă a sa. Fără a fi singurele, hotărârile Eurofood[29] şi
Interedil[30] oferă astăzi principalele chei în aplicarea articolului 3 din regulament. Astfel, pentru
asigurarea certitudinii juridice şi a previzibilităţii, prezumţia din cuprinsul art. 3 alin. (1) – de
localizare a centrului intereselor principale ale debitorului în statul de sediu social al acestuia
– trebuie considerată ca având o importanţă deosebită, iar răsturnarea acesteia presupune
aprecierea unor aspecte sau fapte obiective, ce pot fi verificate de terţi. Conform Curţii, dacă
organele de conducere şi control ale unui debitor sunt localizate în statul de sediu social, iar
deciziile sunt luate din acest stat, în mod verificabil de către terţi, prezumţia este operaţională
şi nu poate fi înlăturată[31]. Dacă din punctul de vedere al terţilor administraţia centrală şi sediul
social al debitorului nu sunt în acelaşi stat, prezumţia poate fi răsturnată, cu condiţia să existe
suficiente elemente de fapt (precum locul realizării activităţilor economice, prezenţa unor bunuri),
care să permită o concluzie contrară celei ce decurge din textul legal[32].
17. Incertitudinile legate de interpretarea conceptului „centrul intereselor principale ale

debitorului”, ilustrate de aceste decizii, s-au concretizat în incertitudini cu privire la instanţa
competentă (şi indirect, şi la legea aplicabilă) şi au generat un reproş frecvent: prin interpretările
diferite pe care le permite, regulamentul favorizează fenomenul de forum shopping[33]; reforma
în sensul limitării acestuia a fost considerată esenţială.
DOCTRINĂ
18. Legiuitorul european a ţinut cont de aceste preocupări, iar rezultatul final – noul articol 3
din Regulamentul nr. 848/2015, ce include în prezent definiţia formală a criteriului centrului
[28]
Articolul 3.1 final: „În cazul unei societăţi sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până
la proba contrarie, locul unde se află sediul social”.
[29]
CJCE, 2 mai 2006, C-341/04, Eurofood.
[30]
V. CJUE, 20 octombrie 2011, C-396/09, Interedil; speţa privea un presupus transfer de sediu social al unei societăţi
italiene în Marea Britanie, urmată de dizolvarea presupusă pe baza dreptului englez, în timp ce anumite bunuri aparţinând
debitorului (debitor presupus a nu mai exista) erau localizare şi exploatate în Italia. Pe de o parte, momentul relevant
pentru aprecierea centrului intereselor principale este acela al depunerii cererii pentru deschiderea procedurii (§55),
iar nu al dezbaterii acesteia sau al pronunţării hotărârii de deschidere. Este vorba de o aplicare a regulii deja formulate
în hotărârea Staubitz – CJCE, 17 ianuarie 2006, C-1/04; totuşi, dacă debitorul nu mai există, relevant este momentul
radierii acestuia din Registrul comerţului şi al încetării activităţii (§58).
[31]
Hotărârea Interedil, §50.
[32]
Hotărârea Interedil, §52. Totuşi, conform Curţii, aspectul esenţial ar trebui să fie reprezentat de localizarea organelor
de conducere şi control (§52 Interedil), simpla prezenţă a unor bunuri pe teritoriul altui stat decât cel de localizare a
sediului social este insuficientă pentru răsturnarea prezumţiei de localizare a CIP pe teritoriul acestuia din urmă.
[33]
Fenomenul de forum shopping este unul care a reţinut constant preocupările doctrinei (şi practicii) în materie:
v. G. McCormack, „Jurisdictional Competition and Forum Shopping in Insolvency Proceedings”, Cambridge Law Journal,
68(1), March 2009, pp. 169 şi urm.; H. Eidenmuller, „Abuse of law in the context of european insolvency law”, ECFR,
1/2009, pp. 1-28.

intereselor principale[34] – se doreşte a fi în primul rând o codificare a jurisprudenţei Curţii în

cauzele Eurofood şi Interedil. Aceasta implică o întărire a prezumţiei în favoarea sediului statutar
al debitorului persoană juridică ca şi criteriu pentru stabilirea competenţei jurisdicţionale
şi determinarea legii aplicabile, şi este de natură să reducă turismul în materie de insolvenţă
transfrontalieră; suplimentar, au fost adăugate două noi reguli susceptibile să intereseze
persoanele fizice: pentru întreprinzătorii individuali, centrul intereselor principale este prezumat
a fi stabilit la locul principal de desfăşurare a activităţii, iar pentru neprofesionişti la reşedinţa
lor obişnuită.
19. Ataşamentul constant pentru criteriul „centrului intereselor principale ale debitorului” poate
fi justificat nu doar prin aceea că acesta se regăseşte şi în diferite alte texte internaţionale[35], dar
mai ales pentru că el este de natură să asigure o legătură adecvată şi suficientă între instanţa
competentă să administreze procedura şi situaţia debitorului (dincolo de opţiunile, uneori
pur oportuniste, ale administratorilor sau ale fondatorilor societăţii). Opţiunea legiuitorului
european apare cu atât mai importantă cu cât fricţiunile cu jurisprudenţa europeană cu privire
la libertatea de stabilire, ce ilustrează un liberalism extrem în materia creării societăţilor[36],
respectiv a transferului de sediu social[37], sunt posibile; astfel, deşi pentru aceste ultime domenii,
Curtea de Justiţie a afirmat că nu pot fi considerate frauduloase sau abuzive comportamentele
unor întreprinderi care profită de libertăţile europene pentru a se deplasa în spaţiul european,
în contextul insolvenţei proximitatea este mult mai importantă din perspectiva protecţiei
intereselor în discuţie, iar criteriul „centrul intereselor principale ale debitorului” este de natură
să o asigure[38].
Dincolo de această codificare, două inovaţii punctuale susţin, suplimentar, dorinţa legiuitorului
european de a limita practicile abuzive de forum shopping (turism judiciar).
20. Pe de o parte, atent la solicitările doctrinei, Parlamentul european propunea în 2014 un

amendament (nr. 27) în sensul neutralizării, din perspectiva stabilirii centrului intereselor
principale ale debitorului, a eventualului transfer de sediu realizat în perioada imediat anterioară
[34]
Această definiţie – „locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către
terţi” – era cuprinsă anterior în considerentul 13 din preambul. Deplasarea ei în partea reglementară este destinată a
aduce un plus de certitudine în interpretarea şi aplicarea textului.
[35]
Ex. Legea-model a CNUDCI/UNCITRAL cu privire la insolvenţa transfrontalieră.
[36]
Această jurisprudenţă este una extrem de liberală. Odată cu hotărârile Curţii de justiţie în cauzele Centros (CJCE,
9 martie 1999, C-212/97), Uberseering (CJCE, 5 noiembrie 2002, C-208/00), Inspire Art (CJCE, 30 septembrie 2003,
C-167/01) este evident că persoanele interesate ar putea să procedeze la înmatricularea societăţii într-un stat membru
în care se păstrează o simplă căsuţă poştală (sub rezerva că acest statul permite o asemenea construcţie, urmând teoria
încorporării), în timp ce activităţile de afaceri vor fi realizate integral prin intermediul unui stabiliment/sediu localizat în
alt stat membru; dacă poziţia statului de destinaţie este prea restrictivă (în sensul refuzării înmatriculării stabilimentului,
refuzării personalităţii juridice sau impunerii unor exigenţe imperative, deja salvate prin legislaţia statului de origine sau
neproporţionale) ea va trebui cenzurată.
[37]
V. CJUE, 16 decembrie 2008, C-210/06, Cartesio (în care Curtea a afirmat că atunci când o societate doreşte să
se transforme într-o societate guvernată de dreptul unui alt stat membru, reglementările naţionale prin care statul
membru de origine limitează sau împiedică această transformare vor fi, în absenţa unei justificări printr-o exigenţă
imperioasă de interes general, declarate contrare dreptului Uniunii europene) şi CJUE, 12 iulie 2012, C-378/10, Vale
(în care Curtea a sancţionat Ungaria pentru nerespectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii în aplicarea normelor
interne privitoare la transformarea juridică a unei societăţi în contextul unui transfer transfrontalier de sediu social,
dublat de schimbarea legii aplicabile).
[38]
V. L. Carballo Piñeiro, op. cit., p. 209.

Alina OPREA
deschiderii procedurii. Soluţia se regăsește astăzi în textul final al articolului 3 din Regulamentul
nr. 848/2015, ce precizează expres că prezumţiile consacrate vor funcţiona doar dacă sediul social
sau locul desfăşurării activităţii profesionistului (persoană fizică sau juridică) nu a fost deplasat
în perioada de trei luni prealabilă cererii de deschidere a procedurii[39]; pentru neprofesioniști,
termenul pentru care operează neutralizarea schimbării reședinţei obişnuite este de şase luni[40].
Regula aduce un plus de supleţe, stabilirea competenţei în favoarea instanţelor din statul de la
noul sau de la vechiul sediu social fiind decisă de instanţe pe baza unei evaluări de ansamblu a
tuturor circumstanţelor concrete ale fiecărui caz. Chiar dacă odată cu neutralizarea prezumţiei,
marja de apreciere de care se bucură acestea pare a fi destul de mare, jurisprudenţa anterioară a
Curţii de justiţie asigură de fapt o binevenită limitare[41].
21. Dacă legitimitatea obiectivului urmărit prin consacrarea acestor perioade suspecte pare
incontestabilă – ele previn deplasările centrului intereselor principale ale debitorului inspirate
de obiectivul specific al obţinerii unei situaţii mai favorabile (în detrimentul creditorilor) într-o
eventuală procedură[42] –, discuţiile sunt totuşi posibile. Neutralizarea menţionată trebuie să intervină
indiferent dacă deplasarea sediului social a fost realizată înaintea unei proceduri propriu-zise
de insolvenţă (ce are la bază problemele economice puternice, ireversibile, incontrolabile ale
debitorului) sau a unei proceduri hibride (pre-insolvenţă). Or, această asimilare a unor situaţii
diferite din punct de vedere economic ar putea fi văzută ca discutabilă: dacă mutarea sediului
social este abuzivă, perioada de trei luni poate părea prea scurtă; în schimb, dacă mutarea a
fost inspirată doar de dorinţa de a profita de o legislaţie care facilitează redresarea şi prevenirea
insolvenţei, poate nu era necesară o asemenea perioadă suspectă (ce poate împiedica în concret
societatea să realizeze restructurarea dorită). În aceste condiţii, interpretarea pe care o vor da
în concret instanţele textelor analizate şi circumstanţelor particulare ale fiecărui caz va avea o
importanţă deosebită.
22. Pe de altă parte, noul articol 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 848/2015 obligă instanţa
sesizată să-şi verifice ex officio competenţa anterior deschiderii procedurii, să motiveze poziţia
DOCTRINĂ
sa de reţinere a competenţei, cu menţionarea elementelor avute în vedere, şi să precizeze

dacă a deschis o procedură principală sau una secundară/teritorială. Dreptul debitorului sau
al creditorilor (fără diferenţă în funcţie de naţionalitate) de a contesta decizia de deschidere
[39]
Aceste noi texte vor completa jurisprudenţa anterioară a Curţii de justiţie. De exemplu, în hotărârea Staubitz-
Schreiber (CJCE, 17 ianuarie 2006, C-1/04), înalta instanţă a menţionat că deplasarea centrului intereselor principale ale
debitorului după cererea de deschidere a procedurii, dar anterior deschiderii propriu-zise a acesteia este irelevantă din
perspectiva stabilirii competenţei instanţelor. De asemenea, în hotărârea Interedil (CJUE, 20 octombrie 2011, C-396/09)
Curtea a precizat că, pentru ca o deplasare a centrului intereselor principale ale debitorului să fie avută în vedere, trebuie
să se ţină cont de criterii obiective, verificabile de către terţi.
[40]
Acest termen mai ridicat reflectă suspiciunile mai mari de turism judiciar în ceea ce îi priveşte pe simplii particulari.
[41]
În hotărârea Probud (CJUE, 21 ianuarie 2010, C-444/07), Curtea de Justiţie a apreciat că centrul intereselor principale
nu ar putea fi localizat în statul de sediu social în cazul în care societatea nu exercită nicio activitate pe teritoriul
acestuia. De asemenea, în hotărârea Interedil (CJUE, 20 octombrie 2011, C-396/09), ea a afirmat că centrul intereselor
principale ale unei societăţi trebuie determinat privilegiindu-se locul administraţiei centrale a acestei societăţi, stabilit
prin elemente obiective şi verificabile de către terţi. V. de asemenea şi punctul 16 din text (supra), cu privire la răsturnarea
prezumţiei ce decurge din localizarea administraţiei centrale a debitorului în statul de sediu social.
[42]
Soluţia se regăseşte deja în dreptul substanţial comparat – în Statele Unite, v. Titlul 28, § 1408 US Bankruptcy Code
(6 luni); în Spania, Legea nr. 22/2003, art. 10 §.1 (6 luni); în Italia, Legea nr. 267/1942, art. 9.2 (1 an). În România, Legea
insolvenţei persoanelor fizice are în vedere un termen de neutralizare de 6 luni.

din perspectiva competenţei[43] este inspirat evident de obiectivul reducerii turismului judiciar
(art. 5); efectivitatea acestui drept este susţinută prin obligativitatea informării lor cu privire
la deschiderea procedurii (pentru ca acesta să poată fi efectiv exercitat). Din nefericire, faptul
că nu s-a reţinut şi un termen maxim în care să se facă această contestaţie este de natură să
aducă un plus de incertitudine în ceea ce priveşte derularea procedurii. În lipsă, vor fi avute
în vedere prevederile din legislaţiile naţionale în materia insolvenţei (cu toate inconvenientele
privind aplicarea neuniformă a regulamentului). În orice caz, pentru că termenul începe să curgă
din momentul informării creditorilor, el va fi probabil de natură să antreneze lungirea duratei
procedurii.
23. În fine, ca un alt element de noutate, legiuitorul european aduce câteva precizări în
ceea ce priveşte întinderea competenţei instanţei sesizate în conformitate cu articolul 3 din
Regulamentul nr. 848/2015. Noul articol 6 consacră două reguli speciale privitoare la acţiunile
auxiliare procedurii insolvenţei. Pe de o parte, instanţa competentă în temeiul articolului 3 se va
putea pronunţa şi asupra oricărei acţiuni care decurge în mod direct din procedura de insolvenţă
și care este strâns legată de aceasta[44], precum acţiunile revocatorii[45]. Pe de altă parte, dacă
acţiunea litigioasă (precum aceea privind angajarea răspunderii administratorului, în temeiul
dreptului insolvenţei) este conexată[46] cu o altă acţiune în materie civilă şi comercială (în sensul
Regulamentului nr. 1215/2012, iar nu fondată pe dreptul insolvenţei), practicianul în insolvenţă
va putea sesiza pentru ambele acţiuni instanţa din statul membru de domiciliu al pârâtului (sau
al domiciliului unuia dintre pârâţi, dacă sunt mai mulţi), dacă aceste instanţe sunt competente
conform Regulamentului nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis).
3. Coordonarea procedurilor şi ameliorarea situaţiei creditorilor

24. Având în vedere cele două criterii de competenţă jurisdicţionale incluse în articolul 3 din
Regulamentul nr. 1346/2000 – centrul intereselor principale şi stabilimentul/sediul[47] –, împotriva
aceluiaşi debitor pot fi deschise în acelaşi timp mai multe proceduri (una principală şi una sau
mai multe secundare). Deşi cu implicaţii extrem de importante din perspectiva tratării corecte
[43]
Desigur, art. 5 alin. (2) din regulament prevede că: „Hotărârea de deschidere a procedurii principale de insolvenţă
poate fi contestată de către părţi, altele decât cele menţionate la alineatul (1) sau pe alte motive decât lipsa competenţei
internaţionale, în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru”.
[44]
Regula reprezintă o codificare a jurisprudenţei CJUE în cauza DekoMarty (din 12 februarie 2009, C-339/07).
[45]
Precizarea cu privire la acţiunile revocatorii reprezintă o codificare a jurisprudenţei Curţii de justiţie în cauza R. Schmid
(CJUE, 16 ianuarie 2014, C-328/12), în care înalta instanţă europeană a precizat că art. 3 alin. (1) din regulament „trebuie
interpretat în sensul că instanţele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvenţă sunt
competente să se pronunţe asupra unei acţiuni revocatorii formulate în cadrul procedurii de insolvenţă și îndreptate
împotriva unui pârât care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru”; soluţia se justifică prin promovarea
previzibilităţii cu privire la competenţa jurisdicţională în materia insolvenţei și, prin urmare, prin importanţa ei pentru
asigurarea securităţii juridice.
[46]
Art. 6 alin. (3) aduce clarificări: „În sensul alineatului (2), sunt considerate conexe acele acţiuni care sunt atât de strâns
legate între ele încât este oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunţării
unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării lor în mod separat”.
[47]
Art. 2.10 din regulament include o definiţie parţial modificată a noţiunii de stabiliment (sediu), prevăzând că acesta
„înseamnă orice loc de derulare de operaţiuni unde un debitor exercită sau a exercitat în ultimele trei luni înainte de
cererea de deschidere a procedurii principale de insolvenţă, în mod netranzitoriu, o activitate economică care presupune
mijloace umane și active”; prezenţa stabilimentului poate fi verificată nu numai în raport cu data cererii de deschidere
a procedurii secundare, ci inclusiv ţinându-se cont de un termen de trei luni anterior deschiderii procedurii principale.

Alina OPREA
şi egalitare a creditorilor şi a creării oportunităţilor pentru redresarea debitorului, coordonarea

acestora nu este mereu un lucru uşor în practică. În acest domeniu, Raportul Hess a scos în
evidenţă o serie de dificultăţi legate, pe de o parte, de limitarea prerogativelor pe care practicianul
în insolvenţă din procedura principală le are cu privire la bunurile localizate pe teritoriul altor state
şi incluse în procedurile secundare de insolvenţă şi, pe de alta, de faptul că procedurile secundare
trebuie obligatoriu să fie proceduri de lichidare (fapt de natură să reducă şansele de reuşită ale
unui plan de reorganizare a debitorului).
25. Pentru a asigura caracterul subsidiar al procedurilor secundare, legiuitorul european întăreşte
printr-o serie de reglementări materiale uniforme la nivelul UE (ce completează lex concursus)
prerogativele practicianului în insolvenţă din procedura principală[48]: aceste prerogative
reprezintă, de altfel, o confirmare a statutului de jucător cheie de care se bucură acesta în raport
cu procedura secundară, pe care o poate influenţa în mod decisiv.
26. Mai mult, în ideea de a aduce un plus de eficienţă în administrarea procedurilor multiple
deschise împotriva aceluiaşi debitor, dar fără să neglijeze interesele creditorilor, legiuitorul european
şi-a propus un plus de armonie în relaţia dintre procedura principală şi procedurile secundare,
care să elimine complicaţiile în eventuala salvgardare a debitorului. Măsurile luate privesc în
concret (a) instituirea aşa-ziselor procedurilor virtuale, (b) reconfigurarea generală a procedurii
secundare, (c) întărirea cooperării între autorităţi, respectiv practicienii în insolvenţă, în procedurile
multiple. Suplimentar, informarea veritabilă a creditorilor şi transparenţa sunt şi ele ameliorate, prin
instituirea unor registre naţionale de insolvenţă, interconectate şi la care se poate accede liber (d).
a. Procedurile secundare virtuale/ipotetice
27. Prima dintre aceste măsuri are la baza ideea generală că multiplicarea procedurilor secundare
are în general un impact negativ asupra procedurii în ansamblu şi ar trebui descurajată[49].
DOCTRINĂ
Atunci când creditorii solicită, în plus de procedura principală, şi deschiderea suplimentară a

unor proceduri secundare, dificultăţile în administrare sunt inerente; practica occidentală, mai
ales aceea engleză[50], a relevat metode utile pentru prevenirea acestora: în special, este vorba de
[48]
Conform regulamentului, practicianul în insolvenţă din procedura principală se bucură de dreptul de a solicita
deschiderea procedurii secundare (art. 37), nedeschiderea (art. 38, art. 39), suspendarea (art. 38) sau transformarea
(art. 51) acesteia, de a propune suspendarea valorificării activelor (art. 46) sau un plan de salvgardare/redresare în
procedura secundară (art. 47), de a solicita informaţii practicienilor desemnaţi în procedurile secundare, de a obţine
cooperarea acestora (art. 41) şi de a participa la procedura secundară pe aceeaşi bază ca orice alt creditor (art. 45).
De asemenea, el are dreptul de a solicita creditorilor restituirea sumelor percepute în urma executărilor individuale sau
colective ale bunurilor debitorului localizate pe teritoriul altor state membre (art. 23) şi de a obţine surplusul de bunuri
din procedura secundară, după finalizarea acesteia (art. 49).
[49]
Pe de o parte, deschiderea procedurilor secundare lipseşte practicianul în insolvenţă desemnat în procedura principală
de bunurile pe care ele le includ, bunuri situate pe teritoriile statelor de deschidere; pe de altă parte, faptul că ele sunt
proceduri de lichidare face mai dificilă restructurarea/reorganizarea/salvgardarea debitorului.
[50]
V. High Court of Justice Chancery, MG Rover Belux SA, 30 martie 2006; Collins & Aikman Europe SA, 9 iunie 2006,
EWHC (Ch), 1343; Nortel Network, 11 februarie 2009, EWHC (Ch), 206, citate de B. Wessels, “Contracting Out of
Secondary Insolvency Proceedings: the main Liquidator’s Undertaking in the Meaning of Article 18 in the Proposal to
Amend the EU Insolvency Regulation”, 9 Brook.J.Corp.Fin. & Com L., 2014, p. 236, sp. p. 249 şi urm. În jurisprudenţa
franceză, v. T.Com. Nanterre, 15 februarie 2006, EMTEC, D. 2006, notă J.L. Vallens; C.Ap. Versailles, 15 decembrie 2005,
Rover, D., 2006, p. 142, notă A. Lienhard. V. şi M. Menjucq, „EC Regulation no 1346/2000 on Insolvency proceedings and
Groups of Companies”, ECFR, 2008, p. 135, sp. pp. 145-146.

înţelegeri între administratori/lichidatori şi diferiţi creditori prin care li se garantează acestora din
urmă respectarea şi acordarea, în procedura principală, a unor drepturi similare celor pe care ei le-
ar fi avut dacă ar fi fost deschisă (şi) procedura secundară[51]. Prin propunerea sa din 2012 Comisia
europeană urmărea introducerea unui asemenea gen de soluţie în regulament (sub denumirea de
synthetic secondary[52]), pentru a putea fi pusă în practică şi în statele membre care nu cunoşteau
anterior această posibilitate. Soluţia – o formă de consolidare procedurală[53], cu un dosar unic,
un set unic de notificări, un lichidator unic şi proceduri comune în faţa unei singure instanţe –
este inspirată de considerente practice: ea susţine o procedură unică, centralizată în faţa unei
singure instanţe, în care se respectă în măsura posibilului drepturile conferite creditorilor de
legislaţiile statelor unde debitorul îşi realizează activităţile; în aceste condiţii, utilitatea sa apare
ca indiscutabilă: ea facilitează administrarea globală a patrimoniului, cu respectarea opţiunilor
legislative locale.
28. Parlamentul european şi Consiliul au fost deschişi acestei idei, astfel că Regulamentul nr.
848/2015 include un nou articol 36 privitor la dreptul (practicianului în insolvenţă din procedura
principală) de a-și lua un angajament pentru a evita o procedură secundară de insolvenţă. Așa cum
rezultă din însuşi titlul articolului, este vorba de o prerogativă particulară, recunoscută printr-o
normă materială de drept european practicianului în insolvenţă din procedura principală,
indiferent de prevederile naţionale aplicabile în statul de deschidere a procedurii [art. 7 alin. (2)
lit. c), şi în special art. 21 din Regulamentul nr. 848/2015]. Aceasta va îmbrăca forma unui
angajament unilateral [art. 37 alin. (1)], asumat în scris, opozabil masei credale. Beneficiarii
lui nu sunt prevăzuţi expres; totuşi, ţinând cont de obiectivul urmărit prin consacrarea acestei
prerogative, trebuie admis că este vorba de creditorii ce puteau deschide procedura secundară
(creditori locali, definiţi în art. 2 pct. 11[54]).
29. Pentru ca angajamentul să devină opozabil creditorilor şi obligatoriu pentru masa credală, este
necesară aprobarea sa de către creditorii locali cunoscuţi (în conformitate cu regulile în materie
de majoritate calificată şi vot aferente unui plan de restructurare, stabilite în legea aplicabilă
acelei proceduri secundare virtuale/ipotetice). Conţinutul său – din perspectiva distribuirii
veniturilor încasate, a priorităţii creanţelor şi a drepturilor creditorilor în raport cu bunurile ce
ar fi fost incluse în procedura secundară virtuală/ipotetică – trebuie stabilit în conformitate cu
legea aplicabilă procedurii virtuale, diferită prin ipoteză de lex concursus aplicabilă procedurii
principale[55].
30. Adoptarea acestui angajament nu împiedică totuşi deschiderea unei proceduri secundare.
Pentru a nu ruina deplina eficacitate a noului text, două limitări sunt introduse: pe de o parte,
art. 37 alin. (2) prevede că solicitarea de deschidere a acestei proceduri secundare (veritabile)
trebuie să fie depusă în termen de 30 zile de la primirea notificării cu privire la aprobarea
[51]
V. B. Wessels, “Contracting Out …”, op. cit., sp. pp. 253-254.
[52]
Alte denumiri posibile: proceduri secundare sintetice/artificiale/virtuale/ipotetice, teritorialitate virtuală, metoda as
if/comme si/ca şi când.
[53]
H. Hirte, „Towards a Framework for the Regulation of Corporate Groups’ Insolvencies”, Eur.Comp.Fin.L.Rev., 2008,
p. 213, 218, apud B. Wessels, “Contracting Out …”, op. cit., sp. pp. 253-254.
[54]
Creditor local înseamnă „un creditor ale cărui creanţe faţă de un debitor s-au născut în urma sau în legătură cu
anumite operaţiuni derulate într-un sediu situat în alt stat membru decât cel în care se află centrul intereselor principale
ale debitorului”.
[55]
Diferenţele în materie pot fi încă importante; pentru exemple, v. M. Menjucq, „EC Regulation…”, op. cit., p. 135, sp. p. 145.

Alina OPREA
angajamentului; pe de altă parte, art. 38 alin. (2) rezervă o marjă de apreciere instanţei care, la
cererea practicianului în insolvenţă din procedura principală, poate refuza deschiderea procedurii
secundare dacă constată că angajamentul în cauză respectă în mod corespunzător interesele
creditorilor locali[56].
b. Reconfigurarea procedurii secundare
31. Intrarea în vigoare a noului regulament va modifica semnificativ şi configurarea procedurilor

secundare; pe de o parte, caracterul lor subsidiar în raport cu procedura principală este întărit şi,
pe de alta, acestea nu vor mai trebui să fie în mod necesar proceduri de lichidare.
32. Deşi conform considerentului 20 din Regulamentul nr. 1346/2000, procedura principală
trebuia să aibă un rol dominant în practică, soluţiile tehnice preconizate în aceste sens – dreptul
administratorului din procedura principală de a solicita suspendarea procedurii secundare şi de
a propune un plan global de reorganizare (art. 33, 34), respectiv faptul că procedura secundară
trebuia să fie neapărat o procedură de lichidare – nu au fost considerate ca fiind cele mai
eficace[57]. Un inconvenient major invocat a fost acela că ele facilitau deschiderea sistematică
a procedurii/procedurilor secundare, la cererea creditorilor locali, doritori să profite de o altă
lege a insolvenţei decât cea care guvernează procedura principală, fapt de natură să ruineze
eficacitatea acesteia din urmă; argumentele legate de costurile suplimentare şi de întârzierile
antrenate în rezolvarea situaţiei debitorului au mers în acelaşi sens, iar doctrina a preconizat
uneori soluţii extreme, precum suprimarea dreptului creditorilor locali de a cere deschiderea
procedurilor secundare sau suprimarea generalizată a posibilităţii de deschidere a acestora[58].
33. Fără să fie atât de radical, legiuitorul european a adus în 2015 o evoluţie importantă:
deschiderea procedurii secundare apare condiţionată cumulativ de protecţia intereselor
creditorilor locali şi de considerarea/salvarea obiectivului urmărit de procedura principală.
Curtea va putea, la cererea practicianului în insolvenţă din procedura principală, fie să refuze,
DOCTRINĂ
fie să întârzie deschidere procedurii secundare, fie să deschidă alt tip de procedură de insolvenţă

decât cel solicitat iniţial. Pentru aceasta, practicianul în insolvenţă din procedura principală va
avea posibilitatea să fie ascultat înainte de deschiderea procedurii secundare, opunându-se
acesteia (art. 38); de asemenea, el va putea contesta hotărârea de deschidere (articolul 39). În
luarea deciziei, instanţa va avea în vedere elemente precum: consecinţele deschiderii, opţiunile
concrete de salvgardare sau reorganizare, utilitatea efectivă a procedurii în administrarea unor
cauze complexe şi în valorizarea optimă a averii debitorului[59].
[56]
În acest context, trebuie menţionat că traducerea în limba română a art. 38 alin. (2) din regulament este uşor
problematică şi înșelătoare, fiind folosită o topică inversată celei regăsite în alte versiuni lingvistice, şi din păcate de
natură să denatureze sensul frazei („În cazul în care practicianul în insolvenţă din procedura principală de insolvenţă
și-a luat un angajament în conformitate cu articolul 36, instanţa menţionată la alineatul (1) din prezentul articol nu
deschide, la solicitarea practicianului în insolvenţă, o procedură secundară de insolvenţă dacă consideră că angajamentul
protejează în mod corespunzător interesele generale ale creditorilor locali”); textele în limbile franceză sau engleză sunt
mai clare şi edificatoare cu privire la intenţia legiuitorului european – aceea de a consacra dreptul practicianului în
insolvenţă de a solicita instanţei refuzarea deschiderii procedurii secundare.
[57]
V. raportul Hess, op. cit., pp. 347 şi urm.
[58]
S. Taylor, „Main, secondary proceedings and groups”, 2011, studiu disponibil la adresa http://www.eir-reform.eu/
uploads/papers/Paper%203-31.pdf, p. 43.
[59]
Considerentul 40 din preambulul Regulamentului nr. 848/2015 aduce clarificări în acest sens: „Procedurile secundare
de insolvenţă pot urmări scopuri diferite, în afară de protejarea intereselor locale. Se pot ivi cazuri în care masa bunurilor

34. Soluţia reprezintă o codificare a jurisprudenţei Curţii de justiţie în cauza Bank Handlowy[60] din
2012, în care instanţa europeană a soluţionat o întrebare preliminară privitoare la posibilitatea
deschiderii unei proceduri secundare atunci când procedura principală este una de reorganizare.
Răspunsul Curţii a avut în centru principiul cooperării sincere şi loiale între instanţe în ceea ce
priveşte procedura: instanţa solicitată să deschidă procedura secundară trebuie să ţină cont, în
decizia sa, de nevoia stringentă de a nu periclita reorganizarea urmărită prin procedura principală
(considerată încă în curs de derulare) şi de spiritul regulamentului care, în ideea de a asigura
eficienţa şi efectivitatea procedurilor, consacră preeminenţa procedurii principale în raport cu
aceea secundară. Atunci când succesul procedurii principale este condiţionat de funcţionarea
stabilimentului localizat pe teritoriul altui stat, deschiderea unei proceduri secundare aferente
acestuia ar trebui refuzată. Soluţia Curţii de justiţie nu a fost una izolată, fiind regăsită şi în
hotărâri anterioare ale instanţelor naţionale[61]; formalizarea sa în Regulamentul nr. 848/2015
este binevenită.
35. Urmărind să susţină efectivitatea procedurii principale şi să faciliteze redresarea eventuală

a debitorului în statul de sediu, Regulamentul nr. 1346/2000 prevedea că procedura secundară
trebuie să fie o procedură de lichidare. În practică, soluţia s-a dovedit a fi una prea rigidă şi
contraproductivă: ea minimizează faptul că pentru deschiderea unei proceduri secundare nu
trebuie verificată insolvenţa locală a debitorului[62] (ceea ce înseamnă că ea poate fi aplicată
unui stabiliment/sediu cu activitate profitabilă) şi că menţinerea stabilimentului ar putea susţine
o redresare sau o cesiune globală mai favorabilă a debitorului. În 2015, legiuitorul european
a ales să suprime exigenţa prevăzută anterior în articolul 3 alin. (2) din regulament: în viitor,
opţiunea între procedura de lichidare sau aceea de redresare va fi făcută în funcţie de situaţia
concretă a stabilimentului, iar supleţea introdusă este de aşteptat să amelioreze funcţionarea
generală a regulamentului. În acelaşi timp, pentru că proceduri precum aceea de sauvegarde
finacière acceleréé (Franţa), homologacion de accuerdos de refinancacion (Spania), accordi di
ristruturatzione dei debiti (Italia), concordatul preventiv (România), nou incluse în sfera de aplicare
a regulamentului, vor fi aplicate inclusiv în cazul stabilimentelor/sediilor, salvarea efectivă a
debitorului apare şi ea ca facilitată.
c. Coordonarea propriu-zisă
36. În vederea asigurării coordonării şi ca pas esenţial în facilitarea derulării procedurilor,

Regulamentul nr. 1346/2000 prevedea informarea reciprocă şi cooperarea între practicienii
în insolvenţă. Acestea pot purta în concret asupra unor aspecte generale ce ţin de procedură,
care face obiectul insolvenţei debitorului este prea complexă pentru a fi administrată în bloc sau diferenţele dintre
sistemele juridice respective sunt atât de mari încât pot apărea dificultăţi ca urmare a extinderii efectelor derivând
din legislaţia statului de deschidere a procedurilor la celelalte state membre în care se află activele. Din acest motiv,
practicianul în insolvenţă din cadrul procedurii principale de insolvenţă poate solicita deschiderea de proceduri
secundare de insolvenţă pentru o administrare eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenţei”.
[60]
CJUE, 22 noiembrie 2012, C-116/11, Bank Handlowy.
[61]
De exemplu, în 2006, în insolvenţa societăţii Rover, C. Ap. Versailles a refuzat să deschidă o procedură secundară în
Franţa, cu privire la un debitor al cărui CIP/COMI era localizat în Marea Britanie (stat în care fusese deschisă de altfel o
procedură principală), cu justificarea că nu a fost demonstrat că aceasta ar aduce avantaje, în special prin ameliorarea
protecţiei intereselor locale sau cu privire la lichidarea bunurilor – v. C. Ap. Versailles, 15 decembrie 2005, citată în
M. Menjucq, „EC Regulation…”, op. cit., pp. 145-146.
[62]
Art. 27 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Alina OPREA
dar nu numai (compunerea patrimoniului debitorului, valorificarea sau utilizarea activelor,

creanţele şi verificarea lor, rangul creditorilor, măsurile preconizate şi evoluţia în implementarea
lor, eventualele distribuiri); oferind șansa analizării mai ample a alternativelor de restructurare,
dar şi a situaţiei globale a creditorilor, ele sunt de natură a permite realizarea scopurilor
regulamentului.
Coordonarea fiind văzută ca o măsură destinată să sporească eficacitatea generală a procedurilor,

Regulamentul nr. 848/2015 extinde cadrul acesteia[63]: perspectiva europeană este aliniată
aceleia a CNUDCI/UNCITRAL, ce prevedea cooperarea între instanţe, respectiv între instanţe şi
practicieni, asigurată prin orice mijloc adecvat (Legea-tip din 1997, art. 25).
37. Ameliorarea coordonării între procedura principală şi procedurile secundare este preconizat a
fi realizată mai întâi prin extinderea exigenţelor de cooperare şi în ceea ce priveşte instanţele. Noul
articol 42 enumeră nelimitativ informaţiile ce pot fi schimbate şi cu privire la care se poate realiza
coordonarea: numirea practicienilor în insolvenţă, administrarea şi supravegherea activelor şi
activităţilor, desfăşurarea şedinţelor, aprobarea protocoalelor[64]. În ciuda unor dificultăţi inerente
legate de cunoaşterea limbii străine sau de folosirea de echipamente tehnice speciale pentru
comunicare, utilitatea noului text este de necontestat: cooperarea poate contribui la evoluţia
pozitivă a procedurilor, prin planificare coordonată a evenimentelor esenţiale în cadrul acestora,
prin evitarea oricăror erori cu privire la deciziile luate sau la evenimentele produse în cadrul
acestora, printr-o eventuală distribuire a sarcinilor de lucru.
38. Coordonarea procedurilor deschise cu privire la acelaşi debitor va fi de asemenea facilitată

prin impunerea obligaţiei de cooperare între diverşii practicieni în insolvenţă şi instanţe (art. 43).
Informarea asupra evoluţiilor esenţiale ale procedurilor din celelalte state membre este utilă
pentru instanţe în luarea celor mai adecvate decizii cu privire la procedura în care ele însele
intervin.
DOCTRINĂ
39. Ideea urmărită a fost, la fel ca în Regulamentul nr. 1346/2000, aceea a menţinerii unui
sistem de cooperare simplu, uşor de înţeles şi care să susţină eventualele eforturi de salvgardare
a debitorului. Extinderea obligaţiei de coordonare şi cu privire la instanţe, respectiv la practicienii
[63]
În continuare, coordonarea preconizată priveşte doar litigiile intra-europene; regulile instituite nu sunt destinate a fi
aplicate atunci când procedura insolvenţei este deschisă în Uniune, iar debitorul dispune de bunuri în state nemembre
şi nici atunci când procedura este deschisă într-un stat terţ, iar debitorul dispune de bunuri (sau de un stabiliment) în
Uniune. În cazul neaplicării regulamentului, dreptul intern al statelor membre va primi aplicare. Unele dintre acestea
(precum Marea Britanie, Spania, România) au preluat Legea tip UNCITRAL/CNUDCI, dar prevederile privitoare la
coordonare şi cooperare sunt încă insuficient dezvoltate. Coordonarea cu procedurile deschise pe teritoriul unor state
nemembre UE este un proiect ambiţios, dar foarte dificil, pentru care legiuitorul european pare să lase loc unei convenţii
internaţionale; experienţa dobândită în cazurile pur europene ar putea să servească drept reper pentru o viitoare
reglementare.
[64]
Protocoalele sunt menţionate la art. 41 alin. (1) final sau la art. 56 alin. (1) final din regulament. Ele sunt documente
pregătite punctual şi concret pentru coordonarea procedurilor şi pot conţine dezvoltări cu privire la calendarul
acţiunilor ce urmează să fie întreprinse în fiecare procedură, la împărţirea sarcinilor de lucru şi a răspunderii. În practică,
acestea pot sau nu să fie autorizate de instanţe. Rolul lor este extrem de important în cazul grupurilor de societăţi, a
căror coordonare ridică provocări importante. Pentru o prezentare generală în contextul insolvenţei transfrontaliere,
v. P.H. Zumbro, „Cross-Border Insolvencies and International Protocols – An Imperfect but Effective Tool”, 11 Bus. L. Int’l,
2010, pp. 157-169. În dreptul intern al insolvenţei, protocoalele sunt reglementate, de exemplu, în art. 189 din Legea
nr. 85/2014, care stabileşte conţinutul lor minimal (sinteza modalităţii în care se vor derula, în mod integrat, activităţile
economice, juridice şi operaţionale, la nivelul grupului), termenul de depunere (10 zile de la numirea practicianului
coordonator) şi obligaţia obţinerii aprobării din partea instanţei.

şi instanţe apare ca o modalitate suplimentară prin care se facilitează derularea procedurilor

multiple deschise împotriva aceluiaşi debitor, dincolo de inconvenientele ridicate de inexistenţa
unui drept substanţial uniform, şi se asigură într-o cât mai mare măsură posibilă respectarea
principiului egalităţii de tratament pentru creanţele de rang egal.
d. Ameliorarea informării creditorilor
40. Salvgardarea drepturilor creditorilor a cunoscut în practică o serie de probleme generate

de regulile deficitare cu privire la publicitatea pentru deschiderea procedurilor[65] sau cele cu
privire la înregistrarea creanţelor[66]. Pentru un plus de transparenţă în materie, Regulamentul nr.
848/2015 obligă statele membre să creeze registre (electronice) de insolvenţă în care să publice
informaţii privitoare la proceduri [67], interconectate cu registrele din alte state membre[68] şi
dotate cu servicii de căutare în toate limbile oficiale ale UE. Informarea creditorilor cunoscuţi
va fi făcută prin notificare individuală, prin folosirea unui formular tip, standardizat, elaborat de
Comisie; acesta va trebui publicat şi pe portalul european e-justiţie. De asemenea, a fost instituit
un formular uniformizat pentru depunerea cererii de admitere a creanţelor (articolul 55)[69], cu un
conţinut minimal obligatoriu, ce poate fi completat în orice limbă oficială a instituţiilor Uniunii şi
transmis prin orice mijloc de comunicare acceptat de legea statului în care s-a deschis procedura.
Este de aşteptat ca toate aceste inovaţii să faciliteze situaţia creditorilor şi să asigure un plus de
efectivitate în realizarea drepturilor lor.
4. Grupurile de societăţi
41. Deşi fenomenul derulării afacerilor prin intermediul grupurilor de societăţi cunoaşte
o dezvoltare fără precedent, din punct de vedere juridic acestea nu sunt, în general, în plan
internaţional, tratate unitar, ca o entitate unică[70].
Nici Regulamentul nr. 1346/2000 nu a făcut excepţie, neconţinând reguli specifice privitoare
la grupurile de societăţi, fapt de natură să îngreuneze derularea procedurilor, dar şi eventuale
[65]
Regulamentul nr. 1346/2000 viza, pe de o parte, informarea doar a creditorilor cunoscuţi, creditori menţionaţi în
registrele debitorului sau în alte documente oferite de debitor şi, pe de altă parte, lăsa practicianului în insolvenţă
facultatea de a publica deciziile cu privire la procedură în alte state decât acela de deschidere.
[66]
V. Raportul Hess, op. cit., sp. pp. 373 şi urm.
[67]
Art. 24 alin. (2) din regulament cuprinde o listă nelimitativă cu un minim de informaţii obligatorii ce ar trebui să
figureze în cuprinsul registrelor de insolvenţă şi să fie disponibile pentru terţii interesaţi; printre acestea sunt menţionate
data deschiderii procedurii, instanţa sesizată, termenul pentru contestarea deciziei, tipul de procedură deschisă
(de salvgardare, de lichidare, principală, secundară sau teritorială), detalii pentru identificarea debitorului şi practicianului
în insolvenţă numit. Articolele din regulament privitoare la aceste registre vor fi aplicabile începând cu 26 iunie 2018
(art. 92.1.b).
[68]
Dispoziţiile europene privitoare la interconectarea registrelor vor fi aplicabile începând cu 26 iunie 2019 (art. 92.1.c).
[69]
Folosirea acestui formular tip nu este însă obligatorie, aşa cum rezultă din articolul 55 alin. (4).
[70]
Fac excepţie o serie de reglementări punctuale din dreptul concurenţei sau în materie de contabilitate şi fiscalitate.
Inclusiv prevederile art. 305 şi urm. din Legea nr. 85/2014, dedicate insolvenţei grupurilor de societăţi în speţele cu
elemente de extraneitate, reţin o perspectivă modestă; aceasta este bazată pe coordonarea procedurilor şi presupune
cooperarea între reprezentanţii români şi aceia străini desemnaţi în proceduri, între instanţele române şi acelea străine,
şi după caz, între instanţe şi practicieni.

Alina OPREA
restructurări de succes [71]. Discuţiile legate de eventuala lui aplicare inclusiv pentru acestea au
apărut relativ repede, în contextul localizării centrului intereselor principale al filialelor dintr-un
grup, funcţionând/derulându-şi activităţile pe teritoriul altui stat membru decât cel al societăţii-
mamă[72]. În esenţă, problema a fost aceea de a şti dacă centrul intereselor principale ale
debitorului (filiala) trebuie localizat în statul unde acesta operează în mod obişnuit în derularea
activităţilor de afaceri, în care de altfel îşi are stabilit sediul social sau, dimpotrivă, în statul în
care sunt luate deciziile privitoare la activitatea sa (în esenţă, statul de sediu al societăţii-mamă).
42. În anumite state membre, regulamentul a fost aplicat fără prea multe probleme în aceste
ipoteze, interpretându-se foarte larg criteriul prevăzut la articolul 3: astfel, deşi filialele sunt
persoane juridice distincte, cu centre de conducere şi administrare în statul în care este localizat
sediul lor social propriu, instanţele engleze sau germane nu au ezitat să localizeze centrul
intereselor principale în statul din care era administrat grupul (sau societatea-mamă), asigurând
integrarea tuturor societăţilor componente ale acestuia într-o procedură unică[73].
43. Jurisprudenţa Curţii de justiţie contrastează însă cu aceste luări de poziţie: în mai multe ocazii,
înalta instanţă europeană a afirmat că pentru fiecare entitate juridică trebuie determinat propriul
centru al intereselor principale şi trebuie deschisă o procedură separată, autonomă. Astfel, în
hotărârea Eurofood din 2006, Curtea a precizat că societatea-mamă şi filiala reprezintă sunt entităţi
juridice distincte, supuse fiecare unei proceduri proprii (§30), iar prezumţia de localizare a centrului
intereselor principale al filialei în statul în care aceasta îşi are propriul sediu social nu poate fi
răsturnată pe baza simplului fapt că societatea-mamă localizată pe teritoriul unui alt stat exercită
controlul asupra acesteia[74]. Soluţia a fost reafirmată în hotărârea Rastelli Davide din 2011[75].
[71]
Lipsa măsurilor (substanţiale) privitoare la grupurile de societăţi ar putea fi foarte simplu justificată prin baza juridică
a textului – art. 65 din Tratatul CE –, ce permitea adoptarea de măsuri procedurale necesare pentru crearea spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie. În acelaşi timp, complexitatea problematicii a putut (şi poate încă) juca un rol important:
pe de o parte, consecinţele insolvenţei grupului asupra activităţii entităţilor componente pot fi cu totul nefaste, din
perspectiva categoriilor diferite de interese în discuţie (ale acţionarilor, ale salariaţilor, ale clienţilor, ale statelor); pe
DOCTRINĂ
de alta, un tratament unitar poate contraria principii de bază de drept societar (precum existenţa personalităţii juridice
distincte a entităţilor componente şi a răspunderii de principiu limitate a asociaţilor pentru datoriile societăţii); în fine,
prezenţa elementelor de extraneitate şi posibila intervenţie a unor autorităţi publice din state diferite reprezintă un
element suplimentar de dificultate.
[72]
V. M. Raimon, „Centre des intérêts principaux et coordination des procédures dans la jurisprudence européenne sur
le règlement relatif aux procédures d’insolvabilité”, JDI, 2005, pp. 739 şi urm.
[73]
V. exemplele citate de M. Raimon, „Centre des intérêts principaux…”, op. cit., sp. pp. 751 şi urm.; de asemenea, B. Wessels,
„Multinational groups of companies under the EC Insolvency Regulation: where do we stand?”, Ondernemingsrecht, 2009-
5, pp. 243 şi urm.
[74]
CJCE, 2 mai 2006, C-341/04, Eurofood, pronunţată în interpretarea art. 3 din Regulamentul nr. 1346/2000, în
contextul insolvenţei societăţii Eurofood, filiala irlandeză a societăţii italiene Parmalat, de asemenea în insolvenţă:
„34. Pentru determinarea centrului intereselor principale al unei societăţi debitoare, prezumţia simplă prevăzută de
legiuitorul european în favoarea sediului statutar al acestei societăţi nu poate fi înlăturată decât dacă elemente obiective
şi verificabile de către terţi permit stabilirea existenţei unei situaţii reale diferite de aceea pe care este de presupus să o
reflecte localizarea respectivului sediu statutar. 35. În special, acesta ar putea fi cazul unei societăţi „cutie de scrisori”,
care nu ar exercita nicio activitate pe teritoriul statului membru unde este stabilit sediul său social. 36. În schimb, atunci
când o societate își exercită activitatea pe teritoriul statului membru unde este situat sediul său social, simplul fapt
că opţiunile sale economice sunt sau pot fi controlate de o societate-mamă stabilită într-un alt stat membru nu este
suficient pentru înlăturarea prezumţiei prevăzute de regulament”.
[75]
CJUE, 15 decembrie 2011, C-191/10, Rastelli Davide, §25: „în cadrul sistemului de stabilire a competenţei statelor
membre instituit de regulament, care se bazează pe centrul intereselor principale ale debitorului, există o competenţă
jurisdicţională proprie pentru fiecare debitor care constituie o entitate distinctă din punct de vedere juridic”; de
asemenea, v. şi §. 34-35.

44. Inconvenientele acestei jurisprudenţe a Curţii de justiţie sunt evidente, cel puţin din punct
de vedere economic: pe de o parte, deschiderea unor proceduri diferite, multiple poate limita
semnificativ şansele de redresare a grupului; pe de altă parte, maximizarea valorii economice a
bunurilor ce aparţin entităţilor din grup este afectată (în condiţiile în care, vândute individual,
acestea valorează mai puţin decât atunci când sunt înstrăinate ca un ansamblu funcţional).
Subsecvent, propunerile doctrinare de reformă au urmat două mari direcţii.
45. Pe de o parte, unii autori au susţinut o perspectivă universalistă şi unitară. De exemplu,

începând cu 2005, G. Moss şi C. Paulus au susţinut generalizarea criteriului centrului de
administrare şi control (head office functions) şi aplicarea lui în ceea ce priveşte grupurile
integrate de societăţi ce acţionează ca o entitate economică unică[76]. Rezultatul este acela al unei
consolidări procedurale, cu desemnarea unei singure instanţe competente şi a unui practician în
insolvenţă unic pentru toate procedurile deschise împotriva societăţilor din grup. Argumentele
în favoarea sa nu lipsesc: poziţia ar fi cea mai eficace din punct de vedere economic, evitând
costurile şi complicaţiile pe care le presupune simpla coordonare a unor proceduri multiple.
Pe de altă parte, alţi autori au urmat în propunerile lor o perspectivă atomizată şi teritorialistă –
regăsită (implicit) până în prezent în regulament şi promovată de CJUE –, cu diverse ameliorări
posibile[77]: fie cooperarea între autorităţile judiciare şi administrative din statele unde s-au deschis
proceduri împotriva diferitelor entităţi din grup, fie atribuirea de puteri sporite administratorilor
din procedura deschisă în privinţa societăţii-mamă, pentru a realiza o coordonare a procedurilor
şi eventual o vânzare globală a bunurilor aparţinând tuturor entităţilor.
46. În faţa acestor dificultăţi, Comisia a reacţionat, aducând în propunerea sa un set de reguli
procedurale specifice, iar nu de armonizare substanţială, prin care s-a urmărit menţinerea
principiului separabilităţii formulat astăzi în jurisprudenţa Curţii de justiţie, cu o serie de
ameliorări din perspectiva cooperării şi informării între participanţii la procedură[78]. Parlamentul
a propus însă în februarie 2014 amendamente mai ambiţioase privitoare la o nouă procedură de
coordonare a grupului, care să susţină restructurarea, şi presupunând numirea unui practician
în insolvenţă independent, cu rol de mediator între diferiţii administratori speciali numiţi în
procedurile paralele, şi însărcinat să propună un plan de coordonare a grupului.
47. Versiunea finală a Regulamentului nr. 848/2015 aduce o uşoară ameliorare a soluţiilor în
domeniu. Capitolul V – intitulat Procedurile privind insolvenţa aplicabile membrilor unui grup
de societăţi – reuneşte propunerile Comisiei şi Parlamentului în două secţiuni distincte, al
căror obiectiv declarat este acela de a asigura, prin intermediul unei coordonări procedurale, o
administrare mai eficientă a insolvenţei grupurilor[79].
[76]
G. Moss, Ch. Paulus, „The European Insolvency Regulation – The Case for Urgent Reform”, disponibil la adresa
http://www.eir-reform.eu/uploads/papers/Reforms%20EC.pdf, pp. 11 şi urm. Pentru Franţa, v. J.L. Vallens, „Réviser le
règlement…”, op. cit., p. 28, n° 15, cu propunerea de localizare a centrului intereselor principale ale filialei în statul de
unde sunt luate deciziile privitoare la aceasta.
[77]
M. Menjucq, R. Damman, „Regulation No. 1346/2000 on Insolvency Proceedings; Facing the Companies Group
Phenomenon”, Business Law International, n° 2, mai 2008, p. 145.
[78]
Pentru o critică a poziţiei Comisiei, considerată mult prea modestă şi nu atât de eficientă cât consolidarea procedurală,
v. H. Eidenmüller, „A New Framework for Business Restructuring in Europe…”, op. cit., pp. 20-21.
[79]
Noutatea şi interesul acestor reguli nu trebuie să eclipseze o parte din dificultăţile ce pot să apară în practică în
aplicarea lor, legate de însuşi conceptul de „grup de societăţi”. Acesta poate acoperi realităţi diverse, iar definiţia
reţinută de legiuitorul european este voit una suplă: art. 2.13 defineşte grupul ca o „întreprindere-mamă alături de

Alina OPREA
48. Astfel, în continuarea jurisprudenţei Eurofood şi Rastelli, pentru fiecare societate cu

personalitate juridică distinctă, membră a unui grup, se va deschide o procedură proprie.
Soluţia, fidelă principiilor clasice de drept societar, ar putea avea uneori consecinţe nefaste
din perspectiva diminuării valorii globale a afacerii derulate de grup, dar prezintă şi avantaje
importante: ea permite deschiderea procedurii doar împotriva entităţilor din grup care se află
cu adevărat într-o situaţie economică dificilă; exigenţa dificultăţilor financiare serioase sau,
după caz, a insolvabilităţii trebuind verificată pentru fiecare entitate, pentru cele solvabile va
fi posibilă continuarea activităţii în afara procedurilor. Ea răspunde, de asemenea, exigenţelor
de previzibilitate pentru creditorii interesaţi, permite gestionarea cât mai adecvată a riscurilor
şi a costurilor unui eventual litigiu şi este de natură să asigure pentru aceştia un minim de
echitate procedurală. Pentru identificarea centrului intereselor principale al fiecărei societăţi
din grup vor fi aplicate regulile generale de la articolul 3 (explicate prin considerentele 28-31 din
preambul): în esenţă, prezumţia în favoarea sediului statutar al filialei este operantă. Ea poate
fi totuşi răsturnată dacă administraţia centrală a acesteia este localizată în alt stat membru
decât cel de sediu (ceea ce se întâmplă destul de rar în practică); în concret, în aceste cazuri,
dacă în mod verificabil de către terţi, centrul real de conducere şi supraveghere a filialei şi de
gestionare a intereselor ei se află în alt stat membru decât cel de sediu social, acest alt stat
membru va putea fi considerat ca stat de localizare a centrului intereselor sale principale, cu toate
consecinţele aferente[80]. Procedurile deschise împotriva societăţilor din grup vor fi proceduri
principale (fără vreo ierarhie între ele) şi vor fi conduse de practicieni în insolventă diferiţi, cu
puteri corespunzătoare şi sensibil apropiate[81]. Planurile coordonate de redresare/reorganizare
sau lichidare sunt posibile; totuşi, faptul că ele trebuie discutate şi aprobate separat de creditorii
fiecărei societăţi din grup, în faţa unor instanţe din state diferite, reprezintă totuşi un element
de complexitate important.
toate întreprinderile filială ale acesteia”, iar art. 2.14 menţionează legătura ce trebuie să existe între entităţile din
grup – controlul direct sau indirect exercitat de societatea-mamă asupra filialelor. Luarea în considerare a prevederilor
Directivei nr. 2013/34/UE privind situaţiile financiare anuale, situaţiile financiare consolidate şi rapoartele conexe ale
DOCTRINĂ
anumitor tipuri de întreprinderi (JOUE, L182/19, din 29 iunie 2013), la care legiuitorul european trimite expres, permite
totuşi o serie de clarificări importante: pe baza art. 22 din directivă, se poate considera că există control atunci când
societatea-mamă: (a) deţine majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor într-o altă întreprindere (filială); sau (b) are
dreptul de a numi sau revoca majoritatea membrilor organelor de administraţie, de conducere sau de supraveghere
ale unei alte întreprinderi (filiale) și este simultan acţionar al acesteia; sau (c) are dreptul de a exercita o influenţă
dominantă asupra unei întreprinderi (filiale) al cărei acţionar este, în temeiul unui contract încheiat cu întreprinderea
în cauză sau al unei clauze din actul constitutiv sau din statutul întreprinderii în cauză, dacă dreptul intern aplicabil
filialei permite ca aceasta să fie supusă unor astfel de contracte sau clauze; sau (d) este acţionar al unei întreprinderi
şi: (i) majoritatea membrilor organelor de administraţie, de conducere sau de supraveghere ale întreprinderii (filialei)
respective care au îndeplinit aceste funcţii în cursul exerciţiului financiar curent, în cursul exerciţiului precedent și până
la momentul întocmirii situaţiilor financiare consolidate, au fost numiţi doar ca urmare a exercitării drepturilor sale
de vot; ori (ii) deţine singură controlul asupra majorităţii drepturilor de vot ale acţionarilor la entitatea respectivă, ca
urmare a unui acord încheiat cu alţi acţionari sau asociaţi ai întreprinderii (filialei). În regulament nu a fost urmată
propunerea INSOL Europe de abilitare a instanţelor din statul în care este localizată societatea-mamă să pronunţe
o hotărâre în care să se determine că procedurile privesc un grup de societăţi (V. INSOL Report, Harmonisation of
Insolvency Law at EU Level (2010), disponibil la adresa: www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/
empl/dv/empl_study_insolvencyproceedings_/empl_study_insolvencyproceedings_en.pdf).
[80]
V. şi infra, no 49 în text.
[81]
Legiuitorul european nu a preluat în materie propunerea INSOL Europe (op. cit. supra) de atribuire a practicianului
în insolvenţă din procedura deschisă împotriva societăţii-mamă (în raport cu procedurile deschise împotriva filialelor)
a unor puteri similare celor ale unui practician în insolvenţă dintr-o procedură principală, în timp ce practicienii în
insolvenţă din procedurile deschise împotriva filialelor să aibă puteri similare practicienilor în insolvenţă din procedurile
secundare.

49. Dincolo de această perspectivă atomizată, legiuitorul european nu doreşte să suprime

practica existentă în unele state de localizare a centrului intereselor principale al tuturor
societăţilor dintr-un grup pe teritoriul unui singur stat şi de deschidere a unei proceduri unice;
astfel, considerentul 53 din preambul lasă o breşă deschisă pentru un tratament unitar al
grupurilor integrate, într-o formă de consolidare procedurală: „Introducerea de norme privind
procedurile de insolvenţă a grupurilor de societăţi nu ar trebui să limiteze posibilitatea unei
instanţe de a deschide o procedură de insolvenţă în cadrul unei singure jurisdicţii pentru mai
multe societăţi aparţinând aceluiași grup, în cazul în care instanţa constată că centrul intereselor
principale ale acestor societăţi se află într-un singur stat membru. În astfel de situaţii, instanţa
ar trebui, de asemenea, să poată să numească, dacă este cazul, același practician în insolvenţă
în cadrul tuturor procedurilor în cauză, cu condiţia ca acest lucru să nu fie incompatibil cu
normele aplicabile acestor proceduri”. În ciuda dificultăţilor logistice de administrare a unor
proceduri multiple deschise împotriva unor debitori de naţionalitate diferită, o asemenea
soluţie ar putea avea pentru debitor/debitori o serie de avantaje de natură economică, deloc
neglijabile[82]; de asemenea, bine înţeleasă şi aplicată[83], ea este conformă realităţii economice
şi asigură previzibilitatea suficientă pentru creditori. În acelaşi timp, nu este exclus ca ea să
susţină în continuare fenomenul de forum shopping, de data aceasta în beneficiul grupurilor
de societăţi: în condiţiile în care diferenţele substanţiale dintre legislaţiile statelor europene în
materie de insolvenţă sunt încă semnificative, ea poate determina concentrări ale conducerii
operaţionale sau deplasări ale organelor de direcţie ale diferitelor societăţi dintru-un grup în
state cu reglementări atractive, pentru a se profita de acestea. Mai mult, nu va fi evident că în
cadrul acestor proceduri consolidate procedural interesele creditorilor locali ai filialei (precum
salariaţii[84]) vor fi mereu şi suficient respectate.
50. Pentru o mai mare eficacitate a procedurilor de insolvenţă privitoare la grupuri, Secţiunea
I din Capitolul V din regulament detaliază competenţele practicienilor în insolvenţă desemnaţi
în cadrul unor asemenea proceduri[85] şi consacră o serie de reguli noi privitoare la cooperarea şi
informarea obligatorie între practicienii în insolvenţă din diferitele proceduri deschise împotriva
societăţilor dintr-un grup, între instanţe, respectiv între practicieni şi instanţe[86]. Acestea suscită
cel puţin două categorii de probleme. Pe de o parte, utilitatea concretă a acestor reguli rămâne
[82]
Este vorba despre reducerea costurilor generate de proceduri paralele în state diferite, realizarea unei cesiuni globale a
business-ului sau a unei părţi acestuia, ca ansamblu funcţional, maximizarea valorii patrimoniilor membrilor, facilitatea
reorganizării globale a grupului; v. şi supra, no 45 în text.
[83]
Caracterul derogatoriu al acesteia militează pentru o interpretare şi o aplicare restrictivă a textului, care să susţină
certitudinea juridică şi operabilitatea soluţiei de principiu.
[84]
Pentru aceştia, inconvenientele sunt evidente din perspectiva, de exemplu, a declarării creanţelor lor în procedura
deschisă în alt stat, a participărilor lor în cadrul comitetului creditorilor sau la audierile realizate de instanţe.
[85]
Normele sunt similare celor privitoare la procedurile secundare: orice practician în insolvenţă desemnat într-o
procedură deschisă împotriva unei societăţi din grup poate solicita să fie audiat în orice alte proceduri, poate participa la
aceste alte proceduri prin propunerea unui plan de reorganizare pentru toate societăţile ce constituie grupul (sau pentru
unele dintre ele), sau prin solicitarea suspendării oricărei măsuri de valorificare a activelor în cadrul acestor proceduri.
A se vedea, pentru comparaţie, art. 307 din Legea nr. 85/2014, privitor la drepturile de care se bucură, într-o procedură
română de insolvenţă a unuia dintre membrii grupului, reprezentantul străin al procedurii recunoscute în România. Nu
în ultimul rând, ca element de noutate în Regulamentul nr. 848/2015, orice practician în insolvenţă desemnat într-o
procedură deschisă împotriva unei societăţi din grup are dreptul de a solicita deschiderea unei proceduri de coordonare
a grupului (v. art. 60).
[86]
V. pentru comparaţie, art. 305 şi urm. din Legea nr. 85/2014, aplicabile atunci când societăţile străine membre ale
grupului nu îşi au centrul intereselor lor principale într-un stat membru al Uniunii europene.

Alina OPREA
a fi discutată, în condiţiile în care nu au fost prevăzute şi mijloace prin care să se asigure că

practicienii în insolvenţă (sau chiar instanţele) din diferite proceduri chiar cooperează. Pe de
altă parte, chiar legiuitorul european aduce limitări pentru această obligaţie de cooperare,
operativă doar în măsura în care ea „este oportună pentru a facilita administrarea eficace a
procedurii, nu este incompatibilă cu normele care se aplică acestor proceduri și nu presupune
niciun conflict de interese” [art. 56 alin. (1), art. 57 alin. (1), art. 58 final]. În fine, deşi se prevede
în mod particular faptul că practicienii în insolvenţă desemnaţi în cadrul procedurilor deschise
împotriva societăţilor din grup (sau cel puţin unii dintre ei) se pot pune de acord pentru a atribui
unuia dintre ei prerogative suplimentare sau pot conveni o eventuală împărţire a sarcinilor ce le
revin [art. 56 alin. (2) final][87], inovaţia este relativ modestă: în absenţa acestui acord, condiţionat
în plus de admisibilitatea lui de către legislaţiile aplicabile, niciunul dintre aceşti practicieni nu va
avea rolul central, de lider, de natură să permită cu adevărat o gestiune eficientă a insolvenţei
grupului. Mai eficace apare, cel puţin la prima vedere, soluţia consacrată în cuprinsul articolului
57 sub forma dreptului instanţelor sesizate cu proceduri de insolvenţă împotriva mai multor
societăţi din grup de a numi o persoană sau un organism independent, care să acţioneze pe baza
instrucţiunilor transmise; deşi lipsesc precizările cu privire la rolul precis al acestuia/acesteia,
în practică va fi vorba probabil de un practician în insolvenţă unic pentru toate procedurile, cu
atribuţii corespunzătoare.
51. Adevărata inovaţie în materia grupurilor de societăţi în Regulamentul nr. 848/2015 este
reprezentată de procedura de coordonare. Rezultat al unui amendament al Parlamentului
european, aceasta presupune implementarea unor acţiuni concertate de gestionare a procedurilor
deschise împotriva societăţii-mamă şi a societăţilor afiliate, pentru a se asigura funcţionarea lor
eficace.
52. Procedura de coordonare se demarează la solicitarea oricăruia dintre practicienii în insolvenţă

desemnaţi într-o procedură deschisă împotriva unei societăţi din grup, ce trebuie să propună
şi un coordonator (un practician în insolvenţă, altul decât practicienii desemnaţi în vreuna din
DOCTRINĂ
procedurile deschise împotriva societăţilor din grup şi fără să se afle într-o situaţie de conflict
de interese – art. 71), un plan de coordonare a grupului (în care să se precizeze şi oportunitatea
deschiderii procedurii de coordonare) şi o estimare a costurilor antrenate (ce ar trebui să fie
inferioare avantajelor estimate).
53. Procedura de coordonare poate fi introdusă în faţa oricărei instanţe competente cu o

procedură deschisă împotriva unei societăţi din grup. Dacă sunt formulate mai multe cereri, în
faţa unor instanţe diferite, prima sesizată va avea prioritate. Textul permite de asemenea şi un
acord de prorogare a competenţei, cu condiţia ca acesta să fie acceptat de cel puţin de două
treimi din practicienii din procedurile de insolvenţă, să fie asumat în scris sau verbal cu confirmare
scrisă, înainte de deschiderea procedurii de coordonare.
Coordonarea presupune autorizarea prealabilă a instanţei – după audierea practicienilor în

insolvenţă din procedurile vizate şi judecarea eventualelor obiecţii[88] – şi va include doar acele
proceduri administrate de practicienii în insolvenţă care au fost de acord cu procedura de
coordonare. O aderare a posteriori este totuşi admisibilă, condiţionat (art. 69).
[87]
V. comparativ, art. 310 din Legea nr. 85/2014.
[88]
Dacă obiecţia priveşte persoana coordonatorului şi planul de coordonare propus, instanţa sesizată poate invita
practicianul care obiectează să facă o nouă propunere.

54. Planul de coordonare va cuprinde măsuri pentru abordarea integrată a problemelor şi avea ca
obiectiv probabil atingerea celui mai ridicat nivel de eficienţă în administrarea averii debitorilor.
Totuşi, transpunerea acestora în practică nu este neapărat o soluţie facilă. Atât consolidarea
procedurală – toate procedurile regrupate în faţa unei singure instanţe, ce aplică o singură lege –,
cât şi aceea substanţială – de reunire a activelor şi pasivului a două sau mai multe societăţi într-o
singură masă, cu un grup comun de creditori şi cu o procedură unică de distribuiri – sunt refuzate
de regulament[89]. În aceste condiţii, măsurile din planul de coordonare vor trebui integrate în
planurile aferente fiecărei entităţi din grup, cu vot separat şi rezultate incerte.
5. Concluzii
Regulamentul nr. 848/2015 rămâne în general fidel obiectivelor declarate în preambulul
său – susţinerea pieţei interne odată cu îmbunătăţirea funcţionării sale generale, facilitarea
restructurării întreprinderilor viabile şi ameliorarea tratamentului rezervat creditorilor. Soluţiile
reţinute nu sunt prea îndrăzneţe, ci se mulţumesc, cu mici excepţii, să codifice jurisprudenţa
anterioară a Curţii de justiţie sau să clarifice aspecte punctuale. Aceasta nu diminuează însă cu
nimic interesul lor.
Lărgirea sferei de aplicare materială a regulamentului va simplifica problemele generate de

diversitatea legislaţiilor substanţiale în materie şi de internaţionalitatea procedurilor. Noile
reguli privitoare la conceptul „centrul intereselor principale”, inclusiv cu clarificările binevenite
în materia grupurilor de societăţi, asigură echilibrul între predictibilitate şi supleţe şi vor aduce
un plus de uniformitate în aplicarea regulamentului. Facilitarea restructurării întreprinderilor
viabile şi îmbunătăţirea tratamentului rezervat creditorilor sunt de asemenea susţinute. Totuşi,
soluţiile privind reconfigurarea procedurilor secundare, informarea creditorilor sau coordonarea
mai amplă a actorilor implicaţi şi a procedurilor multiple, majoritatea novatoare, vor trebui să
treacă proba practicii.
[89]
V. art. 72 alin. (3) ce precizează expres că planul de coordonare propus nu poate să cuprindă recomandări de
consolidare a procedurilor sau a patrimoniilor debitorilor (din acelaşi grup) supuşi procedurii insolvenţei. Din această
perspectivă, caracterul modest al soluţiei reţinute este evident: o consolidare substanţială s-ar fi putut dovedi eficace
atunci când între (unele din) societăţile din grup exista o confuziune de patrimonii; consolidarea procedurală ar fi
facilitat, de exemplu, informarea părţilor interesate, luarea unor măsuri urgente sau coordonarea globală a planurilor
de redresare şi ar fi simplificat situaţia în cazul unei multitudini de operaţiuni anulabile între societăţile membre ale
grupului.

Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.

Reforma Regimului European Al

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reforma Regimului European Al

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reforma regimului european al insolvenţei transfrontaliere: Regulamentul nr.

Reforma regimului european al insolvenţei

Reform of the European cross-border insolvency rules: EU regulation 848/2015. On

Keywords: international insolvency, centre of main interests, secondary proceedings,

La 20 mai 2015 legiuitorul european a adoptat Regulamentul nr. 848/2015 privitor

Cuvinte cheie: insolvenţă transfrontalieră; centrul intereselor principale, proceduri

Legislaţie relevantă: Regulamentul Uniunii Europene nr. 1346/2000; Regulamentul

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 71

1. Efervescenţa generală a dreptului internaţional privat european[2] nu a putut lăsa deoparte

72 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

2. Obiectivele declarate ale reformei au vizat în special ameliorarea funcţionării regulamentului

1. Sfera de aplicare materială a regulamentului

4. Pe de o parte, Regulamentul nr. 1346/2000 se dorea a ﬁ aplicabil procedurilor colective „ce

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 73

6. Din perspectiva aplicabilităţii Regulamentului nr. 1346/2000, diﬁcultăţile au fost evidente

transfrontalieră ar putea părea oportună, particularităţile acestor proceduri – în special faptul

74 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

9. În schimb, caracterul colectiv al procedurii este menţinut ca exigenţă esenţială şi pentru

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 75

11. Poziţia reţinută de legiuitorul european cu privire la aplicabilitatea materială a Regulamentului

13. Pentru România, Anexa A menţionează procedura insolvenţei (reorganizare, faliment) şi

76 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

2. Centrul intereselor principale ale debitorului

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 77

17. Incertitudinile legate de interpretarea conceptului „centrul intereselor principale ale

78 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

intereselor principale[34] – se doreşte a ﬁ în primul rând o codiﬁcare a jurisprudenţei Curţii în

20. Pe de o parte, atent la solicitările doctrinei, Parlamentul european propunea în 2014 un

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 79

sa de reţinere a competenţei, cu menţionarea elementelor avute în vedere, şi să precizeze

80 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

3. Coordonarea procedurilor şi ameliorarea situaţiei creditorilor

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 81

şi egalitare a creditorilor şi a creării oportunităţilor pentru redresarea debitorului, coordonarea

a. Procedurile secundare virtuale/ipotetice

Atunci când creditorii solicită, în plus de procedura principală, şi deschiderea suplimentară a

82 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 83

b. Reconﬁgurarea procedurii secundare

31. Intrarea în vigoare a noului regulament va modifica semnificativ şi configurarea procedurilor

ﬁe să întârzie deschidere procedurii secundare, ﬁe să deschidă alt tip de procedură de insolvenţă

84 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

35. Urmărind să susţină efectivitatea procedurii principale şi să faciliteze redresarea eventuală

36. În vederea asigurării coordonării şi ca pas esenţial în facilitarea derulării procedurilor,

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 85

dar nu numai (compunerea patrimoniului debitorului, valoriﬁcarea sau utilizarea activelor,

Coordonarea ﬁind văzută ca o măsură destinată să sporească eﬁcacitatea generală a procedurilor,

38. Coordonarea procedurilor deschise cu privire la acelaşi debitor va ﬁ de asemenea facilitată

86 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

şi instanţe apare ca o modalitate suplimentară prin care se facilitează derularea procedurilor

d. Ameliorarea informării creditorilor

40. Salvgardarea drepturilor creditorilor a cunoscut în practică o serie de probleme generate

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 87

88 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

45. Pe de o parte, unii autori au susţinut o perspectivă universalistă şi unitară. De exemplu,

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 89

48. Astfel, în continuarea jurisprudenţei Eurofood şi Rastelli, pentru fiecare societate cu

90 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | INSOLVENŢĂ

49. Dincolo de această perspectivă atomizată, legiuitorul european nu doreşte să suprime

INSOLVENŢĂ | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 1/2016 | 91

a ﬁ discutată, în condiţiile în care nu au fost prevăzute şi mijloace prin care să se asigure că

52. Procedura de coordonare se demarează la solicitarea oricăruia dintre practicienii în insolvenţă

53. Procedura de coordonare poate fi introdusă în faţa oricărei instanţe competente cu o