Sunteți pe pagina 1din 18

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ


PROGRAMUL DE STUDII: CIBERNETICĂ ECONOMICĂ

Organizarea si atributiile Curtii Arbitrare


Bucuresti

STUDENT: REUT ANDA RALUCA


VELNICIUC ANA MARIA

AFACERI INTERNATIONALE
ANUL 3 GR

1
CUPRINS

I. Introducere – atribuţii
II. Organizare si functionare
III. Constituirea tribunalului arbitrar
1. Numirea arbitrilor ………………………………………………..
2. Încetarea calităţii de arbitru ……………………………………..
3. Obligaţiile arbitrilor ……………………………………………..
3.1. Obligaţia de competenţă ……………………………….
3.2. Obligaţia de a păstra integritatea arbitrajului ………….
3.3. Obligaţia de informare …………………………………
3.4. Obligaţia de comunicare ………………………………
3.5. Obligaţia de a acţiona profesional ……………………
3.6. Obligaţia de a pronunţa sentinţa ……………………..
3.7. Obligaţia de a respecta confidenţialitatea dezbaterilor şi a
deliberărilor ………………………………………….
4. Conflictul de interese ………………………………………….
5. Răspunderea arbitrilor ……………………

2
CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL
INTERNATIONAL DE PE LÂNGĂ CAMERA DE
COMERŢ ŞI INDUSTRIE A ROMÂNIEI – organizare
şi funcţionare

I. Introducere
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală,
fără personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuţiilor ce îi revin.
Sediul Curţii de Arbitraj este în Bucureşti, bulevardul Octavian Goga nr. 2,
sector 3. ;i are misiunea de a promova, în România, arbitrajul comercial intern şi
internaţional precum şi alte căi alternative de soluţionare a litigiilor. Principala
atribuţie a Curţii de Arbitraj constă în organizarea şi administrarea soluţionării pe
calea arbitrajului a unor litigii comerciale interne sau internaţionale, dacă părţile au
încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă..

Curtea de Arbitraj mai are următoarele atribuţii:


1)asistă părţile, la cererea lor, în organizarea arbitrajului ad hoc;
2)elaborează modele de convenţii arbitrale şi le asigură difuzarea în cercurile
economice; prezintă, în aceste cercuri, avantajele arbitrajului comercial;
3) dezbate în cadrul Curţii de Arbitraj sau în colaborare cu comisiile de arbitraj ale
camerelor de comerţ şi industrie din ţară, aspectele de drept mai deosebite ivite în
practica arbitrală, precum şi problematica generală a arbitrajului comercial intern şi
internaţional;
4) colaborează cu celelalte comisii de arbitraj ale camerelor de comerţ şi industrie
din ţară, în special prin schimbul de liste de arbitri şi de experienţă, precum şi pentru
desfăşurarea unor acţiuni comune de promovare a arbitrajului comercial;
5) ţine evidenţa practicii arbitrale; întocmeşte culegeri de practica arbitrală; asigură
documentarea în domeniul arbitrajului comercial intern şi internaţional;
6) face propuneri privind îmbunătăţirea organizării şi desfăşurării arbitrajului
comercial;
7) colaborează cu alte instituţii permanente de arbitraj din străinătate şi urmăreşte
evoluţia arbitrajului pe plan mondial;
8) îndeplineşte orice alte atribuţii ce îi sunt conferite prin prezentul Regulament şi
prin Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj.

II. Organizare şi funcţionare

Curtea de Arbitraj este condusă de un colegiu compus din: preşedinte,


vicepreşedinte şi 3 membri. Colegiul Curţii de Arbitraj este numit de către Comitetul
Executiv al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, dintre arbitrii înscrişi pe listă.

3
Cei 3 membri sunt propuşi de preşedintele Curţii de Arbitraj. Preşedintele Curţii de
Arbitraj are conducerea curentă a acestei Curţi şi o reprezintă în relaţiile interne şi
internaţionale. De asemenea, preşedintele exercită atribuţiile referitoare la
organizarea şi administrarea litigiului arbitral, prevăzute în Regulile de procedură
arbitrală. Vicepreşedintele ajută preşedintele în îndeplinirea atribuţiilor sale şi este
înlocuitorul de drept al acestuia. Preşedintele şi vicepreşedintele pot fi aleşi arbitri
sau supraarbitri în tribunalul arbitral.

Curtea de Arbitraj se compune din 35-40 arbitri, numiţi de Comitetul Executiv


al Camerei de Comerţ şi Industrie a României la propunerea preşedintelui în
funcţiune al Curtii de Arbiraj, timp de 3 ani dintre persoanele care indeplinesc
conditiile prevazute de relulaentul de procedură arbitrară. Peste acest număr, dar
fără a depăşi jumătate din el, în lista de arbitri pot fi înscrişi şi persoane care
figurează pe listele de arbitri ale unor instituţii permanente de arbitraj din
străinătate.
Înscrierea în lista de arbitri se face cu acordul scris al persoanelor în cauză.

Colegiul are următoarele atribuţii principale:


1) asigură conducerea generală a Curţii de Arbitraj;
2) aprobă Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj;
3) propune, dacă este cazul, modificarea Regulamentului de organizare şi funcţionare
al Curţii de Arbitraj, precum şi a Normelor privind taxele arbitrale şi cheltuielile
arbitrale;
5) organizează întocmirea de culegeri de jurisprudenţă a Curţii de Arbitraj şi avizează
publicarea acestora; asigură procurarea de documentaţie străină, îndeosebi
reglementări referitoare la arbitrajul comercial;
6) stabileşte atribuţiile secretariatului Curţii de Arbitraj.

Totalitatea arbitrilor înscrişi în lista de arbitri constituie plenul Curţii de Arbitraj.


Plenul Curţii de Arbitraj dezbate informările colegiului acestei Curţi cu privire la
activitatea desfăşurată, discută probleme de drept mai deosebite ivite în activitatea
Curţii de Arbitraj şi examinează propunerile privind reglementările referitoare la
arbitrajul comercial. Curtea de Arbitraj are un secretariat compus din asistenţi
arbitrali şi alţi salariaţi încadraţi de Camera de Comerţ şi Industrie a României, la
propunerea preşedintelui Curţii. Asistentul arbitral este încadrat în funcţia de consilier
juridic.

Soluţionarea litigiului aparţine exclusiv tribunalului arbitral.În înţelesul prezentului


Regulament, tribunalul arbitral este arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor
învestiţi de părţi prin convenţia arbitrală ori în conformitate cu Regulile de procedură
arbitrală să soluţioneze un litigiu determinat şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi
obligatorie pentru ele

III. CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Tribunalul arbitral este instanţa care va soluţiona litigiul apărut între părţile la
convenţia arbitrală.
Părţile pot stabili prin convenţie componenţa tribunalului arbitrai, numărul
arbitrilor şi condiţiile pe care aceştia trebuie să le îndeplinească, modalităţile de
contestare a membrilor tribunalului arbitrai, ca şi alte aspecte legate de activitatea tribu-

4
nalului arbitrai. În orice caz, pentru a fi valabilă, convenţia arbitrală trebuie să conţină
numele sau modalitatea de numire a arbitrilor.

1. Numirea arbitrilor
Tribunalul arbitral poate fi constituit din unul sau mai mulţi arbitri, în
conformitate cu prevederile clauzei compromisorii sau regulile instituţiei de arbitraj care
organizează arbitrajul instituţionalizat (art. 345 C.pr.civ.).
În ceea ce priveşte numărul arbitrilor, în lipsa unei prevederi exprese a părţilor,
dispoziţiile din Codul de procedură civilă sau din Reguli completează voinţa acestora,
stabilind anumite principii în ceea ce priveşte numărul arbitrilor care compun Tribunalul
arbitra.
În primul rând, părţile trebuie să stabilească în mod expres dacă litigiul arbitrai va
fi judecat de către un singur arbitru (componenţa unipersonală1) sau de mai mulţi arbitri
(componenţa colegială" ) în conformitate cu art. 345 alin 1 C.pr.civ. şi art. 19 din
Regulile CACIR. Această posibilitate a părţilor într-un litigiu arbitrai constituie o
deosebire a arbitrajului faţă de sistemul justiţiei administrate de către stat, în cadrul căreia
manifestarea voinţei părţilor cu privire la numărul sau calificarea judecătorilor care
judecă respectivul litigiu nu produce efecte.
Opţiunea părţilor se va manifesta în cadrul clauzei compromisorii incluse în
contractul încheiat de către părţi sau în compromisul încheiat după ce litigiul între părţi a
luat naştere. Desemnarea tribunalului arbitrai unipersonal se poate face şi prin însăşi
cererea de arbitrare sau întâmpinarea depusă de către părţi.
Acordul părţilor privind soluţionarea litigiului de către un tribunal arbitrai
unipersonal, precum şi acordul asupra persoanei desemnate arbitru unic reprezintă
condiţiile necesare pentru constituirea acestui tip de tribunal. Dacă părţile nu ajung la o
înţelegere cu privire la persoana arbitrului unic, instanţa de judecată prevăzută la art. 342
C.pr.civ. va avea dreptul de a decide în mod definitiv asupra acestei chestiuni.
În cazul în care arbitrajul este desfăşurat în cadrul unei instituţii specializate,
diferendele între părţi cu privire la desemnarea arbitrului unic se vor rezolva de către
respectiva instituţie în conformitate cu Regulamentul propriu.
În conformitate cu Regulile CACIR, art. 25, în cazul în care părţile nu ajung la un
consens cu privire la desemnarea arbitrului unic, autoritatea de nominare revine
Preşedintelui Curţii.
Dacă părţile nu prevăd, în cadrul convenţiei arbitrate, numărul de arbitri care vor
compune tribunalul arbitrai, Codul de procedură civilă şi Regulile prevăd că numărul
acestora va fi de trei, câte unul numit de către fiecare parte şi un supraarbitru ales de către
ceilalţi doi arbitri.
Părţile cu aceeaşi poziţie procesuală sau cele care au interese comune în cadrul
litigiului vor putea numi un singur arbitru (art. 345 alin 3 C.pr.civ.). Instanţa prevăzută la
art. 342 C.pr.civ. sau instituţia care organizează arbitrajul este competentă să decidă dacă
şi care sunt părţile ce au interese comune în litigiu.
Ca regulă imperativă, menţionată în Codul de procedură civilă (art. 346), o parte
nu poate numi arbitrul celeilalte părţi şi nici nu poate numi un număr mai mare de arbitri

1
Octavian Căpăţînă, ,,Constituirea unui tribunal arbitrai unipersonal” Dreptul, nr. /1997, p. 3.

5
decât cealaltă parte. În acelaşi sens, Regulile stabilesc în art. 18 faptul că fiecare parte are
dreptul de a numi un număr egal de arbitri cu cealaltă parte.
În arbitrajul internaţional, numărul de arbitri care vor compune Tribunalul arbitrai
trebuie să fie impar, fiecare dintre părţi având, de asemenea, dreptul să numească un
număr egal de arbitri (art. 369" C.pr.civ.).
Referitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi
desemnată arbitru într-un litigiu, Codul de procedură civilă menţionează că orice
persoană fizică, cetăţean român care are capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor
(art. 344) poate fi arbitru. Această regulă se aplică în toate cazurile în care se organizează
un arbitraj ad-hoc.
În cazul arbitrajului instituţionalizat, fiecare instituţie care organizează arbitrajul
are dreptul de a impune anumite condiţii persoanelor care vor exercita această calitate în
cadrul organizaţional al respectivei instituţie.
În ceea ce priveşte arbitrajul internaţional organizat în conformitate cu regulile
prevăzute în art. 3692, părţile pot numi arbitri cetăţeni străini sau pot agrea ca arbitrul
unic sau supraarbitrul să fie cetăţean al unui stat terţ.
Regulile referitoare la organizarea arbitrajului în cadrul CACIR prevăd în art. 17
condiţiile pentru a fi nominalizat pe lista de arbitri a CACIR, prezentată părţilor pentru a-
şi desemna arbitrii. Poate fi înscrisă pe lista de arbitri a CACIR „orice persoană fizică de
cetăţenie română, care are capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor, se bucură de o
reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi experienţă în domeniul dreptului comercial
sau al relaţiilor economice internaţionale". Arbitrii sunt înscrişi pe această listă numai cu
acordul lor, iar lista conţine indicaţii referitoare la pregătirea profesională şi specializările
fiecăruia.
În momentul în care se declanşează litigiul, lista arbitrilor Curţii se comunică
ambelor părţi în vederea numirii arbitrilor ce vor compune tribunalul. Părţile sunt libere
ca, prin Convenţia arbitrală, să numească arbitri şi persoane neînscrise pe lista de arbitri,
care, prin competenţă şi probitate, se bucură de încrederea lor (Art. 17 alin 3 din Reguli).
Regulile mai prevăd că arbitrii implicaţi într-o procedură arbitrală trebuie să fie
independenţi şi imparţiali în exercitarea calităţii de arbitru. Aceste persoane nu pot fi în
nici un caz reprezentanţi ai părţilor, în caz contrar aflându-se în poziţie contrară
neutralităţii cerute unui arbitru în baza principiilor de bază care guvernează această
materie.
Un aspect deosebit privind calificarea şi incompatibilităţile arbitrilor, discutat în
literatura de specialitate, a fost cel legat de posibilitatea unei persoane care deţine funcţia
de judecător în cadrul instanţelor de drept comun, şi mai ales în cadrul Curţii Supreme de
Justiţie, de a fi numită arbitru sau supraarbitru în cadrul unui litigiu arbitral.
Faţă de dispoziţiile oarecum neclare ale formei iniţiale a Legii 92/1992 privind
organizarea judecătorească, urmare a modificărilor intervenite în anul 1998, problema a
fost deplin clarificată, în acest sens existând atât prevederi, cât şi decizii ale Curţii
Supreme de Justiţie care confirmă ideea că funcţia de judecător la o instanţă de drept
comun nu este incompatibilă cu calitatea de arbitru într-un litigiu arbitrai.
Legea de organizare judecătorească, preluând principiul de drept constituţional,
prevede faptul că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată (care presupune salarizare), cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior. Pe de altă parte, calitatea de arbitru sau chiar de membru pe o listă de arbitri

6
cum este cea a CACIR nu presupune o activitate permanentă, continuă, care
caracterizează orice funcţie publică sau privată, ci doar o activitate sporadică, temporară
şi aleatorie, în funcţie de solicitările celor care apelează la această modalitate de
soluţionare a disputelor. Activitatea de arbitru nu poate fi în nici un caz comparată cu
îndeplinirea unor obligaţii de serviciu, în cadrul unei ierarhii prestabilite. Curtea Supremă
de Justiţie a reţinut, de altfel, faptul că „nu există funcţia de (supra)arbitru pentru cel care
are o asemenea calitate la un moment dat"2.
Un alt argument reţinut de către instanţa supremă, în sensul că activitatea de
judecător şi cea de arbitru nu sunt incompatibile, este acela că, în reglementarea
anterioară, Legea 92/1992 statua în mod clar această incompatibilitate (art. 84 în forma
iniţială). După modificarea Legii 92/1992, prin Legea 147/1997, textul respectiv, devenit
art. 112, nu mai face nici o referire la incompatibilitatea dintre calitatea de arbitru şi
funcţia de judecător.
Pe de altă parte, dacă s-ar susţine faptul că o hotărâre arbitrală ar fi lovită de
nulitate absolută fiind pronunţată de un arbitru care în acelaşi timp exercită şi funcţia de
judecător la o instanţă de drept comun, ar trebui să existe un text special de lege în acest
sens, ţinând cont de faptul că în materie procedurală nulităţile absolute sunt întotdeauna
exprese şi nu virtuale.
O altă categorie profesională a cărei implicare în diferitele modalităţi alternative
de soluţionare a disputelor, concilierea, medierea, arbitrajul, este din ce în ce mai mare,
este aceea a avocaţilor şi a consilierilor juridici care sunt nu numai „beneficiari" ai
acestor modalităţi de soluţionare a disputelor între comercianţi, dar pot fi şi participanţi
activi, cu experienţa şi cunoştinţele lor specifice în anumite materii. În acest sens se
conturează apariţia unei categorii specifice de consultanţi şi specialişti în materie de
soluţionare alternativă a disputelor, specialişti în ceea ce priveşte medierea, concilierea şi
soluţionarea unor dispute în baza unor proceduri mult mai suple şi neformal iste decât
cele obişnuite judiciare.
Membrii tribunalului arbitrai, atât cel colegial, cât şi cel unipersonal, sunt numiţi
de către părţile aflate în litigiu. Regulile referitoare la numirea arbitrilor sunt conţinute, în
principal, în Codul de procedură civilă, şi acestea se aplică, în principal, în ceea ce
priveşte numirea arbitrilor în arbitrajele ad-hoc. În ceea ce priveşte arbitrajele
instituţionalizate, se aplică regulile speciale din regulamentele acestora cu respectarea
dispoziţiilor de ordine publică ale legii procedurale române.
În principiu, Codul de procedură civilă nu prevede dispoziţii imperative în această
materie, astfel încât instituţiile care organizează arbitrajul instituţionalizat au libertatea de
a-şi impune propriile reguli în acest domeniu, reguli care de multe ori dau un anumit
prestigiu şi greutate acestei instituţii şi care garantează celor care apelează la această
metodă de soluţionare a litigiilor faptul că o soluţie pronunţată în cadrul acestei instituţii
are toate şansele să se bucure de o autoritate „profesională şi morală" deosebită, dată de
calitatea membrilor tribunalului arbitrai.
Regulile de numire, revocare , înlocuire sau renunţare a arbitrilor la această
calitate sunt de principiu înscrise în convenţia arbitrală, mai ales dacă aceasta se prezintă
sub forma compromisului. În orice caz , prin convenţia arbitrală părţile vor face alegerea
2
CSJ - Secţia Comercială, Decizia 1414/14.04.1999, RDC, nr. 12/1999, p. 129-130.

7
clară între arbitrajul ad-hoc şi cel instituţionalizat şi, astfel, apelul la regulile aplicabile
din Codul de procedură civilă sau la regulile respectivei instituţii de arbitraj se va face în
mod corespunzător.
În cazul arbitrajului ad-hoc şi în lipsa unor prevederi specifice în convenţia
arbitrală, partea care a avut iniţiativa declanşării procedurii arbitrale va invita cealaltă
parte, în scris, să îşi numească arbitrul în cadrul tribunalului arbitrai. Invitaţia va trebui să
conţină numele, domiciliul şi, dacă este posibil, anumite date de identificare personală şi
profesională a arbitrului unic sau a arbitrului numit de către partea care are iniţiativa
declanşării procedurii arbitrale. De asemenea, această cerere introductivă va trebui să
conţină o descriere a poziţiei părţii respective în cadrul disputei, cererile acesteia şi
fundamentele poziţiei sale (art. 347 alin 2 şi 3 C.pr.civ.).
Cealaltă parte astfel invitată este obligată ca, în termen de 10 zile de la data primirii
invitaţiei, să răspundă acestei invitaţii, în sensul acceptării arbitrului unic propus sau al
contestării acestuia sau, dacă este cazul, numirii propriului arbitru în cadrul tribunalului
arbitrai şi comunicării numelui, domiciliului şi, dacă este posibil, a anumitor date de
identificare personală şi profesională a acestuia (art. 348 C.pr.civ.). 56
Arbitrii numiţi trebuie informaţi despre numirea lor ca arbitri, iar aceştia vor
confirma în scris acceptarea acestei calităţi în termen de 5 zile de la primirea numirii (art.
349 C.pr.civ.).
În cazul în care părţile nu sunt de acord cu privire la numirea arbitrului unic, a
arbitrilor sau a supraarbitrilor sau nu reuşesc să îi numească, instanţa de drept comun va
decide în mod definitiv şi irevocabil asupra problemelor apărute, statuând în ceea ce
priveşte componenţa tribunalului arbitrai (art. 351 alin, 1 C.pr.civ.). Instanţa competentă
în acest caz este, aşa cum am precizat mai sus, instanţa care ar fi fost competentă să
judece litigiul arbitrai în lipsa unei convenţii arbitrale. Din punct de vedere al termenelor
procedurale, instanţa trebuie să decidă în maximum 10 zile de la data sesizării, cu citarea
părţilor (art. 351 alin2 C.pr.civ.) .
Tribunalul arbitrai chemat să soluţioneze un arbitraj ad-hoc se consideră a fi
constituit la data la care arbitrul unic sau, dacă este cazul, arbitrii numiţi şi supraarbitrul
desemnat de către aceştia au acceptat formal în scris această calitate. Acceptarea trebuie
să fie făcută în scris, iar data acesteia va fi considerată data primirii prin poştă din partea
arbitrului unic sau a supraarbitrului, după caz.
În cazul arbitrajului instituţionalizat organizat de către CACIR, Regulile prevăd
procedura de numire a membrilor tribunalului arbitral.
Aceste Reguli, în mod similar cu prevederile Codului de procedură civilă, prevăd
posibilitatea pârtilor, într-o dispută ce va fi supusă arbitrajului instituţionalizat organizat
de această instituţie, de a detalia în cadrul convenţiei arbitrale modalitatea de numire a
membrilor tribunalului arbitral. Pe de altă parte, Regulile nu îngrădesc părţilor accesul la
procedura de drept comun cu privire la numirea arbitrilor, procedură discutată mai sus şi
prevăzută în art. 347 şi 348 C.pr.civ. (art. 22 din Reguli).
În cazul în care nici una din aceste metode nu a fost folosită de către părţile în
dispută, Regulile stabilesc procedura de urmat în această situaţie. Prin cererea de
arbitrare, partea care are iniţiativa arbitrajului, reclamant în cadrul procedurii, va numi un
arbitru sau va propune ca litigiul să fie soluţionat de către un arbitru unic, arătând numele
acestuia. Prin întâmpinare sau prin înştiinţare separată adresată Curţii de Arbitraj, în
termen de cel mult 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, cealaltă parte, pârât în

8
cadrul procedurii, va numi un arbitru, arătând numele acestuia sau. după caz, va răspunde
la propunerea reclamantului privind soluţionarea litigiului de către un arbitru unic,
precum şi la persoana acestuia.
Regulile recomandă, de asemenea, ca părţile să numească, în cadrul cererilor
introductive, şi un arbitru supleant în vederea uşurării procedurilor de înlocuire a
arbitrului numit de către o parte, în situaţia în care acesta nu îşi poate exercita calitatea de
arbitru, indiferent de motiv.
În orice caz, chiar dacă în mod obişnuit este recomandabil ca arbitrii numiţi de
către părţi în cadrul arbitrajului instituţionalizat să facă parte din lista pusă în acest sens la
dispoziţie de către CACIR, nu este exclus ca părţile, mai ales în cadrul litigiilor arbitrale
internaţionale, să dorească a numi un arbitru care nu figurează pe această listă de arbitri.
În această situaţie. Regulile menţionează ca, în măsura în care este posibil, respectiva
parte să indice, în afară de numele arbitrului ales, şi ocupaţia, specialitatea, titlurile sau
prezentarea succinta a activităţii profesionale a acestuia. Pe de altă parte, oricare din
părţile în dispută pot solicita Preşedintelui Curţii de arbitraj să desemneze arbitrul şi ar-
bitrul supleant (art. 22 alin 4 din Reguli).
În cazul tribunalului arbitrai compus din trei membri, odată ce părţile şi-au
desemnat arbitrii printr-una din modalităţile prevăzute în Reguli şi prezentate mai sus,
aceştia vor proceda la desemnarea supraarbitrului. Supraarbitrul va face parte dintre
arbitrii înscrişi pe lista de arbitri ai CACIR. Termenul în care cei doi arbitri vor proceda
la această desemnare este de 10 zile de la data primirii notificării făcute de către Curte în
acest sens (art. 23 din Reguli).
O persoană va putea fi numită arbitru sau supraarbitru în cadrul unei proceduri
arbitrale numai în cazul în care această persoană şi-a dat acordul în prealabil şi în scris în
vederea acceptării acestei calităţi.
Acordul persoanei care va fi numită arbitru va fi obţinut de către partea care îl
propune, iar în ceea ce priveşte supraarbitrul, acordul său va fi obţinut de către cei doi
arbitri care îl desemnează (art. 24 din Reguli). Acordul persoanei desemnate ca arbitru
sau supraarbitru se poate obţine şi prin intermediul Secretariatului Curţii pentru
persoanele înscrise pe lista de arbitri a CACIR.
În cazul apariţiei unor neînţelegeri în ceea ce priveşte numirea arbitrilor părţii
pârâte în cadrul procedurii arbitrale declanşate, în sensul că aceasta nu răspunde la
solicitarea de a-şi numi un arbitru sau nu este de acord cu persoana arbitrului unic numită
ori arbitrii deja numiţi nu pot ajunge la o înţelegere cu privire la persoana supraarbitrului,
Preşedintele Curţii este competent a decide cu privire la persoana arbitrilor (arbitrul unic
sau supraarbitrul, după caz) ce vor compune tribunalul arbitrai (art. 25 din Reguli).
Preşedintele Curţii este obligat a decide numai după depăşirea tuturor termenelor
procedurale prevăzute de Reguli în articolele 22 şi 23, menţionate mai sus, în termen de 5
zile de la data la care a luat cunoştinţă despre situaţia de blocaj în care se află procedura
arbitrată (art.25 alin2 din Reguli). Persoanele numite de către Preşedinte vor face parte
din lista de arbitri a Curţii şi îşi vor exprima acordul scris cu privire la numirea lor în
funcţia de supraarbitru sau arbitru unic.
Preşedintele Curţii este competent a decide în aceste cazuri numai dacă părţile nu
au prevăzut în convenţia arbitrală o altă modalitate de desemnare a arbitrilor în această
situaţie.

9
În cadrul procedurii arbitrale, ca principiu general, aşa cum a rezultat şi din
descrierea de până acum a convenţiei arbitrale şi a modului de organizare a arbitrajului,
voinţa părţilor este un element determinat încă de la început, ceea ce rezultă din însuşi
faptul că prin voinţa părţilor se apelează la această metodă alternativă de soluţionare a
disputelor. Voinţa părţilor primează şi în situaţia în care pârâtul, în cadrul procedurii
arbitrale, îşi numeşte arbitrul unic sau arbitrul până la constituirea tribunalului arbitrai (şi
anume, momentul în care arbitrul unic sau supraarbitrul desemnat în condiţiile art. 25 alin
1 şi 2 din Reguli îşi exprimă acordul în vederea exercitării acestei calităţi), astfel că, în
această situaţie, numirea efectuată de către Preşedintele Curţii devine caducă (art. 25 alin
3 din Reguli).

2. Încetarea calităţii de arbitru


Calitatea de arbitru desemnat în cadrul unei proceduri arbitrale poate înceta într-
unui din următoarele cazuri: (a) recuzarea, (b) revocarea, (c) înlocuirea, (d) abţinerea, (e)
renunţarea, (f) împiedicarea, (g) decesul.
Motivele pentru care calitatea de arbitru încetează în cazurile de recuzare,
revocare, abţinere, renunţare sunt similare atât pentru arbitrajul ad-hoc (şi prevăzute în
acest sens în Codul de procedură civilă), cât şi pentru arbitrajul instituţionalizat organizat
de către CACIR.
Se poate solicita înlocuirea unui arbitru numit ca atare, indiferent de forma sub
care această înlocuire se cere, pentru motive care ţin de independenţa şi imparţialitatea
acestuia. Regulile de procedură arbitrală prevăzute atât în Codul de procedură civilă, cât
şi de Regulile CACIR promovează şi protejează independenţa şi imparţialitatea arbitrilor
specialişti, aceasta constituind unul din avantajele arbitrajului şi unul din motivele pentru
care din ce în ce mai multe persoane apelează la această metodă de soluţionare a
diferendelor apărute în relaţiile contractuale.
Este de menţionat şi faptul că regulile şi motivele procedurale referitoare la
înlocuirea arbitrilor sunt similare atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât şi în cazul
arbitrajului instituţionalizat organizat de către CACIR .
Singura deosebire de ordin procedural între cele două tipuri de arbitraj constă în
aceea că în cazul arbitrajului ad-hoc numai instanţa de judecată prevăzută la art. 342
C.pr.civ poate lua o decizie finală şi irevocabilă în materie de recuzare a arbitrului (art.
3512 alin.2 C.pr.civ.), în timp ce în cazul arbitrajului instituţionalizat acest tip de decizie
este de competenţa tribunalului arbitrai, fără participarea arbitrului recuzat, dar cu
participarea Preşedintelui Curţii.
Motivele pentru care se poate cere înlocuirea unui arbitru (atât sub forma
revocării / recuzării cerute de către o parte, cât şi sub forma renunţării / abţinerii cerute
personal de către arbitru) sunt cele prevăzute de către art. 27 C.pr.civ. pentru judecători,
la care fac trimitere art. 3511 C.pr.civ. şi art. 28 din Reguli, şi anume:
1) când el, soţul sau, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea
pricinii sau când este soţ, rudă sau afin. până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din
părţi;
2) când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al
patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu
fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

10
3) când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia din părţi până la al
patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;
4) dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină
asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi
este judecător;
5) dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de
5 ani înaintea recuzării;
6) dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
7) dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8) dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de
îndatoriri;
9) dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea
grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.
În afară de motivele menţionate mai sus, poate constitui motiv de înlocuire a
arbitrului desemnat şi faptul că acesta nu corespunde cu termenii, condiţiile sau
calificările necesare arbitrilor, aşa cum au fost acestea prevăzute de către părţi în
Convenţia arbitrală.
Partea care a numit o anumită persoană ca arbitru are posibilitatea de a solicita
înlocuirea acesteia, numai în cazul în care motivele pentru care se solicită recuzarea /
revocarea au apărut după ce numirea a fost făcută şi acceptată de către arbitru.
Persoana desemnată ca arbitru într-un litigiu este obligată să informeze, atât
părţile, cât şi pe ceilalţi arbitri, în momentul în care acceptă desemnarea sau numirea ca
arbitru, dacă se află într-una din situaţiile prevăzute de lege care ar da dreptul la recuzarea
acesteia, iar dacă o asemenea cauză de recuzare sau abţinere apare după numirea sa ca
arbitru, să informeze părţile şi tribunalul arbitrai imediat după ce luat cunoştinţă despre
aceasta.
Mai mult decât atât, persoana desemnată ca arbitru şi aflată într-una din situaţiile
de incompatibilitate nu poate participa la dezbaterile tribunalului arbitrai decât dacă
părţile, fiind încunoştiinţate de existenţa unei cauze de incompatibilitate, notifică în scris
tribunalului arbitrai faptul că nu intenţionează să solicite recuzarea arbitrului respectiv. În
această situaţie, arbitrul respectiv se poate abţine de la judecarea litigiului fără ca această
abţinere să însemne că arbitrul recunoaşte existenţa cauzei de incompatibilitate.
În ceea ce priveşte procedura prin care se solicită recuzarea / revocarea, atât
Codul de procedură civilă, cât şi Regulile prevăd că recuzarea trebuie să fie cerută în
termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului sau de
apariţia cauzei de recuzare. în cazul în care părţile nu solicită recuzarea în acest termen,
partea este decăzută din acest drept şi nu mai poate solicita recuzarea arbitrului care se
află într-o astfel de situaţie.
În materia arbitrajului ad-hoc, competenţa de a soluţiona cererea de recuzare
aparţine, aşa cum menţionat mai sus, instanţei de drept comun prevăzute în art. 342
C.pr.civ. Instanţa va dispune citarea părţilor şi a arbitrului recuzat şi va stabili termen
pentru dezbateri în termen de 10 zile de la sesizare. Ca şi în materia incidentelor legate de
numirea arbitrilor, hotărârea instanţei de drept comun nu este supusă nici unei căi de atac.
În materia arbitrajului instituţionalizat, competenţa de a soluţiona cererea de
recuzare aparţine, în cazul tribunalului arbitrai format din trei arbitri, acestui tribunal, din
care nu va face parte arbitrul recuzat, care va fi înlocuit de către Preşedintele Curţii (art.

11
28 alin.2 din Reguli). În cazul recuzării arbitrului unic, cererea de recuzare a acestuia se
va soluţiona de către Preşedintele Curţii.
După soluţionarea cererii de recuzare, în cazul în care aceasta este admisă, ca şi în
orice alt caz de vacanţă a unui arbitru, se va proceda la numirea unui alt arbitru cu
respectarea procedurilor prevăzute pentru numirea acestuia. în cazul arbitrajului
instituţionalizat şi dacă părţile şi-au numit arbitri supleanţi prin cererile introductive,
aceşti supleanţi vor lua locul arbitrilor care nu îndeplinesc condiţiile legale prevăzute
pentru exercitarea acestei calităţi.
Un aspect important referitor la condiţiile de încetare a calităţii de arbitru prin
recuzare /revocare sau abţinere / renunţare se referă şi la posibilitatea părţilor de a agrea
în cadrul convenţiei arbitrale anumite limitări ale regulilor imperative prevăzute de lege
pentru această situaţie.
Având în vedere faptul că voinţa părţilor este un factor decisiv în materia
arbitrajului, se poate considera că nu ar fi împotriva principiilor care reglementează
această instituţie juridică posibilitatea pentru părţi de a reglementa în mod special
cazurile şi condiţiile pentru recuzarea şi revocarea arbitrilor în scopul de a înlătura
dispoziţiile legale aplicabile.
Cu toate acestea, luându-se în considerare identitatea de motive şi reglementare a
dispoziţiilor referitoare la recuzarea arbitrilor cu cele referitoare la recuzarea
judecătorilor, doctrina este favorabilă punctului de vedere că aceste dispoziţii sunt
imperative şi în consecinţă nu pot fi modificate prin voinţa părţilor. Aşadar, un arbitru
care se află în una din situaţiile de incompatibilitate este obligat ca el însuşi să se abţină
de la a participa la constituirea tribunalului arbitrai, chiar dacă partea interesată în
recuzarea acestuia poate să nu solicite recuzarea, având în vedere diferite motive. Se au,
de asemenea, în vedere dispoziţiile art. 3511 C.pr. civ. şi ale art. 28 din Reguli comentate
mai sus.
Totuşi, având în vedere caracterul mai puţin formal al arbitrajului, ca şi încrederea
pe care părţile o au în persoanele desemnate ca arbitri, persoane care de obicei sunt
profesionişti, este posibil ca părţile să nu îşi exercite dreptul de a recuza arbitrii în
aceleaşi condiţii în care acest drept ar fi exercitat în faţa unei instanţe de drept comun şi
astfel calităţile de profesionişti şi specialişti ale arbitrilor desemnaţi pot avea precădere
faţă de motivele şi interesele protejate de dispoziţiile legale referitoare la recuzare.
Considerăm, totuşi, că dacă arbitrul are obligaţia de a se abţine, fiind într-unui din
cazurile de incompatibilitate menţionate anterior, ca regulă imperativă, acesta ar trebui să
adopte această poziţie înainte ca partea interesată să ridice chestiunea recuzării.
3. Obligaţiile arbitrilor
Judecătorii numiţi la instanţele de drept comun au ca sursă a autorităţii şi
obligaţiilor lor prevederile legale în acest sens şi sunt în general conduşi în activitatea şi
conduita lor profesională de un set de reguli aplicabile sistemului justiţiei de stat.
Autoritatea şi răspunderea arbitrilor îşi au originea în convenţia arbitrală încheiată
de către părţi, în legea care guvernează arbitrajul, în regulile instituţiei care organizează
arbitrajul respectiv, ca şi în regulile care guvernează „profesia” de arbitru. Pe lângă toate
acestea există şi reguli înscrise în diferite standarde profesionale, care, deşi nu obligă
arbitrii, au un conţinut similar cu cel prevăzut în regulile instituţionale referitoare la
standardele profesionale ale arbitrilor.
3.1. Obligaţia de competenţă

12
Un arbitru are obligaţia de a nu accepta numirea sa ca arbitru într-o cauză care nu
intră în sfera competenţelor sale şi, de asemenea, nu va accepta o numire ca arbitru dacă
va considera că nu are suficient timp şi resurse pentru a-şi îndeplini misiunea. Această
obligaţie îşi găseşte expresia şi în anumite legislaţii naţionale, care prevăd că un arbitru
poate fi recuzat dacă nu îndeplineşte anumite condiţii legate de pregătirea sa profesională.
3.2. Obligaţia de a păstra integritatea arbitrajului
Această obligaţie presupune, în primul rând. ca un arbitru să nu solicite sau să nu
accepte o astfel de numire dacă nu îşi poate îndeplini misiunea în cât mai scurt timp.
Arbitrul trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dispoziţie în vederea evitării şi
prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile, ca şi a oricăror alte măsuri ce pot
duce la împiedicarea desfăşurării normale a arbitrajului.
Un arbitru nu poate intra în nici un fel de relaţie de afaceri, financiare,
profesionale, de familie cu părţile în litigiu sau alte persoane în legătură cu acestea, în
timpul exercitării calităţii de arbitru. Această obligaţie trebuie să se extindă şi după ce
misiunea sa ca arbitru s-a încheiat, dar ar putea exista anumite indicii că respectivul
arbitru a fost influenţat în exercitarea calităţii sale de un astfel de eveniment ulterior
arbitrajului.
3.3. Obligaţia de informare
Arbitrul numit într-o anumită cauză, înainte de a accepta această numire, este
obligat să informeze pe ceilalţi membri ai tribunalului arbitrai, precum şi părţile, referitor
la orice interese personale legate de părţi sau participanţii la procedură. în orice caz,
această obligaţie trebuie exercitată într-un mod realist, astfel încât să nu conducă la
descurajarea potenţialilor beneficiari ai arbitrajului în alegerea celor mai competente
persoane în vederea soluţionării unui litigiu. Sunt incluse în obligaţia de informare şi
orice interese sau relaţii legate de familie, angajaţi, asociaţi. Mai mult, arbitrii au datoria
de a informa asupra posibilelor conflicte de interese .
Obligaţia de informare este o obligaţie care îşi produce efecte pe toata durata
desfăşurării arbitrajului. în orice caz, în practica internaţională legată de arbitraj s-a
remarcat că obligaţia de informare a arbitrilor implică obligaţia de a informa în legătură
cu orice relaţie sau interes care ar duce la parţialitate sau la aparenţa unei asemenea
parţialităţi.
3.4. Obligaţia de comunicare
În principiu, arbitrul nu poate participa singur, la nici un fel de şedinţe, altele
decât cele ale tribunalului arbitrai, care se desfăşoară în prezenţa numai a unei părţi în
litigiu. Excepţiile de la această obligaţie se referă la comunicările administrative legate de
desfăşurarea procedurii arbitrale, cu condiţia ca fiecare parte în litigiu să beneficieze de
informări şi consultări în acest sens din partea arbitrului. De asemenea, în cazul în care o
parte, deşi legal citată, nu se prezintă la dezbaterea cazului, arbitrul poate dezbate cauza
numai în prezenţa unei singure părţi. Orice comunicări ale arbitrului, de la sau către o
parte în litigiu, trebuie aduse şi la cunoştinţa celeilalte părţi în copie.
3.5. Obligaţia de a acţiona profesional
În cursul desfăşurării procedurii arbitrale, arbitrul are datoria de a acţiona şi de a
solicita şi participanţilor la procedură să acţioneze cu diligentă, echidistant, cu
promptitudine, răbdare şi politeţe faţă de părţi şi alţi participanţi la procedura arbitrală.
De asemenea, arbitrul trebuie să asigure fiecărei părţi o participare egală la dezbateri şi în
cadrul procedurii.

13
Chiar dacă un arbitru nu poate obliga părţile să ajungă la o înţelegere amicală,
acesta are datoria de a facilita părţilor o astfel de înţelegere în vederea soluţionării
litigiului.
3.6. Obligaţia de a pronunţa sentinţa
Arbitrul numit într-o cauză este obligat să decidă cu grijă şi înţelegere faţă de
toate aspectele puse în discuţie, bazându-se pe propria sa convingere intimă şi tară a lua
în considerare presiuni exterioare. Această obligaţie presupune, în primul rând, ca un
arbitru să nu solicite sau să nu accepte o astfel de numire dacă nu îşi poate îndeplini
misiunea în cât mai scurt timp. Arbitrul trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dis-
poziţie în vederea evitării şi prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile, ca şi
orice alte măsuri ce pot duce la împiedicarea desfăşurării normale a arbitrajului şi
pronunţarea sentinţei.

3.7. Obligaţia de a respecta confidenţialitatea dezbaterilor şi a deliberărilor


Arbitrul este obligat să respecte confidenţialitatea arbitrajului în totalitatea sa,
astfel încât să păstreze toate detaliile legate de această confidenţialitate. De asemenea,
arbitrii trebuie să păstreze confidenţialitatea asupra deliberărilor ce preced pronunţarea
hotărârii arbitrale. în orice caz, arbitrul nu mai poate apărea în nici un fel de procedură
legată de litigiul respectiv, decât în cazurile expres menţionate de lege. Arbitrul are, mai
mult decât răspunderea, şi puterea de a asigura păstrarea confidenţialităţii asupra litigiului
şi a deliberărilor legate de respectivul arbitraj.
4. Conflictul de interese
Una din problemele importante discutate în prezent, atât în legătură cu arbitrajul
intern, cât şi cu arbitrajul internaţional, o constituie evitarea apariţiei conflictului de
interese între persoana numită sau aleasă ca arbitru într-un litigiu şi părţile aflate în acel
litigiu.
Această problemă a conflictului de interese interesează mai ales prin prisma
obligaţiei arbitrilor de a fi independenţi şi imparţiali, care poate avea consecinţe şi în ceea
ce priveşte reputaţia instituţiilor care organizează arbitrajul şi faţă de hotărârea arbitrală
ce urmează a fi pronunţată.
Conflictul de interese apare în cazul în care un arbitru membru al tribunalului
arbitrai a fost sau este într-o relaţie profesională sau de afaceri fie cu una din părţi, fie cu
grupul de întreprinderi din care aceasta sau acţionarii acesteia fac parte.
Conflictul de interese într-o cauză arbitrală poate apărea şi influenţa în mod
negativ cazul respectiv chiar şi în situaţia arbitrilor numiţi de către parte. în astfel de
cazuri, conflictul de interese este evaluat mai puţin strict, având în vedere faptul că partea
a numit un arbitru care, fără a fi avocatul cauzei acesteia, va face cunoscută tribunalului
poziţia acesteia şi o va susţine.
Ca o consecinţă a creşterii globalizării economiei şi a comerţului internaţional,
elementele care pot conduce la existenţa conflictelor de interese au devenit din ce în ce
mai numeroase şi mai complexe.
Cea mai bună modalitate de garantare a imparţialităţii o constituie atenta selecţie
şi numire a arbitrilor. în acest sens, o analiză aprofundată a posibilelor conflicte este
indispensabilă, cu atât mai mult cu cât, în acest moment, analiza a devenit mai uşoară
datorită utilizării bazelor de date computerizate. Un candidat la statutul de arbitru ar
trebui să dezvăluie toate relaţiile sale care ar putea, în mod rezonabil, să dea naştere unei

14
aparenţe de subiectivitate sau părtinire. în general, un arbitru ar trebui să ia în
consideraţie toate consecinţele care ar putea interveni, în special pe cele negative, şi să
dezvăluie orice legătură trecută sau prezentă, financiară, profesională sau personală între
el, familia sa sau partenerii săi de afaceri ori orice alţi terţi sau mandatarii acestora, ori
potenţiali martori. Ar trebui luaţi în considerare atât foştii, cât şi actualii clienţi, adversari
etc.
Numirea tribunalului arbitrai nu înlătură riscul compromiterii independenţei
arbitrului, întrucât, pe parcursul desfăşurării procedurii arbitrajului, se pot dezvolta alte
conflicte de interese. In această situaţie, pentru a menţine independenţa arbitrului şi a
limita posibilitatea dezvoltării unor astfel de conflicte de interese, contactele dintre părţi
şi arbitri ar trebui să fie restricţionate. Mai mult, arbitrii ar trebui să se supună, în mod
constant, obligaţiei de dezvăluire a oricăror situaţii care ar putea da naştere unor conflicte
de interese.
Anterior nominalizării arbitrilor, contactele între una dintre părţi, pe de o parte, şi
persoana ce figurează printre candidaţii la statutul de arbitru desemnat de către acea parte,
pe de altă parte, sunt în general acceptate, întrucât, în raport cu restricţiile care ar putea fi
impuse prin reguli instituţionalizate sau prin Convenţia arbitrală, partea trebuie să poată
stabili cu exactitate dacă respectivul candidat ar putea fi numit ca arbitru în cauza
respectivă. Contactele subsecvente, precum şi consultaţiile dintre o parte şi arbitrul
desemnat de către acea parte sunt, cel mai adesea, permise în situaţia în care partea sau
arbitrul urmează să participe la selecţia Preşedintelui tribunalului arbitrai. După aceea, în
orice caz, orice contact cu arbitrii, fie Preşedintele ales, fie arbitrul desemnat de parte, ar
trebui evitat, cu excepţia unor posibile contacte cu Preşedintele tribunalului arbitrai în
legătură cu chestiuni procedurale sau de programare.
În mod similar, arbitrii ar trebui să-şi îndeplinească în mod constant obligaţia de
dezvăluire a oricăror aspecte care ar putea da naştere unor posibile conflicte, inclusiv a
acelora care s-ar putea ivi datorită stabilirii de relaţii cu noi clienţi, a unor probleme noi
apărute în legătură cu actualii clienţi, a fuziunii firmelor de avocatură, precum şi a noilor
numiri de arbitri. în situaţia în care astfel de conflicte de interese iau naştere, ele trebuie,
anterior oricăror înţelegeri, dezvăluite părţilor şi celorlalţi arbitri. în final. în orice caz,
părţile trebuie să estimeze costurile şi întârzierile care ar putea rezulta ca urmare a cererii
de recuzare a unui arbitru, prin comparaţie cu riscul unei atitudini subiective din partea
unui arbitru supus unui conflict de interese.
În orice caz, chiar având în vedere toate principiile de etică şi conduită
profesională, aprecierea existenţei unui conflict de interese nu se poate face după nişte
reguli generale prestabilite, ci trebuie să se aprecieze pentru fiecare caz în parte, având în
vedere atât sistemele de drept despre care este vorba, cât şi persoana în discuţie. Oricum,
această problemă a conflictului de interese trebuie să fie menţinută în actualitate şi tratată
cu realism şi bun simţ, astfel încât să nu se ajungă la aplicarea strictă a unor reguli care să
ducă la descalificarea celor mai mulţi, dacă nu a tuturor arbitrilor calificaţi. Cea mai bună
soluţie pentru evitarea oricăror posibile conflicte ulterioare este respectarea de către
arbitri a obligaţiilor de informare a celorlalţi membri ai tribunalului şi a părţilor despre
orice astfel de relaţii, astfel încât să se poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză şi având
în vedere circumstanţele exacte ale cauzei.

15
5. Răspunderea arbitrilor
Un aspect important care diferenţiază procedurile judiciare desfăşurate în faţa
instanţelor de drept comun de procedura arbitrală este acela referitor la răspunderea
arbitrilor. Părţile care au supus o dispută spre soluţionare unui tribunal arbitrai au
posibilitatea, în anumite cazuri şi condiţii, de a trage la răspundere arbitrii numiţi, dacă
aceştia nu îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin în această calitate.
În ceea ce priveşte judecătorii, care îndeplinesc această funcţie în cadrul
instanţelor de drept comun, aceştia, fiind declaraţi în temeiul Legii 92/1992 privind
organizarea judecătorească inamovibili, nu pot fi făcuţi răspunzători de către părţile în
proces în ceea ce priveşte încălcarea unor obligaţii legate de activitatea desfăşurată în
legătură cu soluţionarea unui anumit litigiu. Magistraţii răspund numai disciplinar în faţa
Consiliului Superior al Magistraturii pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu,
precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului
justiţiei (art. 121 din Legea 92/1992). Referitor la cazurile de răspundere a arbitrilor,
Codul de procedură civilă prevede în art. 353 următoarele situaţii în care arbitrii pot fi
ţinuţi răspunzători de daune, şi anume:
- dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;
- dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă
hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;
- dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând
date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;
- dacă încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.
În ceea ce priveşte temeiul răspunderii arbitrilor, s-a apreciat că această
răspundere nu este în nici un caz o răspundere civilă contractuală, ci o răspundere civilă
delictuală bazată pe dispoziţiile art. 998 Cod civil, fiind necesară întrunirea tuturor
condiţiilor prevăzute de lege. Prin urmare, pentru a se antrena răspunderea prevăzută prin
art. 353 C.pr.civ, vor trebui dovedite legătura de cauzalitate, existenţa unei fapte ilicite şi
producerea unui prejudiciu părţilor în procedura arbitrală pentru ca un arbitru a cărui
răspundere este invocată să se încadreze într-una din situaţiile prevăzute la art. 353
C.pr.civ.
Termenii şi condiţiile de răspundere ale arbitrilor sunt aceleaşi atât în cazul
arbitrajului ad-hoc, cât şi în cazul arbitrajului instituţional organizat de către CACIR, art.
30 din Reguli, care menţionează condiţiile răspunderii arbitrilor în cadrul procedurilor
organizate de CACIR, având aceeaşi redactare cu art. 353 C.pr.civ. menţionat anterior.
Alte discuţii pot viza limitele răspunderii arbitrilor în cazul în care o parte solicită
daune în baza dispoziţiilor art. 353 C.pr.civ. sau a art. 30 din Reguli şi măsura în care
părţile într-o convenţie arbitrală pot limita răspunderea arbitrilor.
Întrucât răspunderea arbitrilor este o răspundere delictuală şi nu o răspundere
contractuală, considerăm că părţile nu o pot limita sau exclude. Răspunderea arbitrilor
este o răspundere al cărei temei îl constituie culpa arbitrului în îndeplinirea obligaţiilor ce
derivă din această calitate, în măsura în care se dovedeşte existenţa uneia din situaţiile
prevăzute de art. 353 C.pr.civ. Culpa în această materie se apreciază după criteriul culpa
levis în abstracto, ţinând cont de caracterul profesional al exercitării calităţii de arbitru.
De vreme ce prin voinţa părţilor litigiul respectiv a fost supus spre soluţionare
tribunalului arbitrai, părţile au luat în considerare caracterul profesionist, rapid,

16
confidenţial al procedurii arbitrale. Părţile nu pot fi în măsură să aprecieze consecinţele
unor eventuale încălcări ale obligaţiilor arbitrilor în momentul încheierii convenţiei
arbitrale, drept pentru care o asemenea limitare a răspunderii arbitrilor în acest moment
nu poate fi considerată valabilă.
Pe de altă parte, se poate considera că dispoziţiile art. 353 C.pr. civ. sunt de ordine
publică şi nu reprezintă drepturi de care părţile ar putea dispune prin voinţa lor. Se poate
astfel discuta în acest context în ce măsură este posibilă şi permisă o limitare a
răspunderii arbitrilor doar la valoarea onorariului primit sau care urma a fi primit de către
arbitrul respectiv pentru soluţionarea disputei între părţi. Considerăm că, fiind vorba de o
răspundere delictuală, daunele la care poate fi obligat arbitrul trebuie să acopere
prejudiciul efectiv suferit de către partea în cauză. Acest prejudiciu, de regulă, nu este
egal cu valoarea onorariului, stabilit ca fiind o cotă proporţională din valoarea litigiului
dedus soluţionării de către tribunalul arbitrar.
În baza identităţii de raţiune între imposibilitatea limitării răspunderii arbitrului la
alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres şi limitativ de către lege şi excluderea
totală a acestei răspunderi, considerăm că nici limitarea din punct de vedere material a
răspunderii arbitrului la valoarea onorariului primit nu poate fi admisă.

17
BIBLIOGRAFIE

1. Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în


România, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002
2. I. Băcanu, în Litigiul arbitral, ,,Dreptul” nr.2/2000
3. Ioan D.Terţa, Actualitatea instituţiei arbitrajului comercial internaţional, în
Revista de Drept comercial nr.7-8/2000
4. Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Editura R.A.,,Monitorul
Oficial”,2000
5. Octavian Căpăţînă, Efectele hotărârilor judecătoreşti străine in România, Editura
Academiei, 1971
6. Ion P.Filipescu, Drept internaţional privat, voi. II, Editura Actami, Bucureşti,
1995
7. Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în
România, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002
8. Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional. Partea specială, editura
Lumina lex, Bucureşti, 2006
9. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu- Dreptul comertului international Volumele I,
II Editura Lumina Lex, Bucuresti 1999
10. Gabriel Boroi, Dumitru Radescu- “Codul de procedura civila comentat si
adnotat” Editura All, Bucuresti 1996
11. Conventia de la Geneva din 1961 – Conventia europeana de arbitraj comercial
international
12. Regulamentul Curtii de Arbitraj International de la Bucureşti Legea nr.59 din 26
iulie 1993 pentru modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii
contenciosului administrativ nr.29 / 1990 si a Legii nr.94 / 1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curtii de Conturi.

18