Unitatea de învățare nr.

Tribunalul Arbitral: constituire – condiții, reguli de numire,

autoritate de nominare (desemnare), incidente procedurale

Cuprins

1. Consideraţii generale. Paralelă între instanţele judecătoreşti

2. Noţiunea de tribunal arbitral. Constituire
2.1. Numărul arbitrilor
2.2. Condiţii cerute pentru numirea arbitrilor – generale şi specifice
2.3. Numirea arbitrilor şi regulile de numire
2.4. Procedura de numire şi Autoritatea de nominare
3. Incidente procedurale privind constituirea tribunalului arbitral
3.1. Recuzarea şi abţinerea
3.2. Revocarea
3.3. Renunţarea
3.4. Refuzul pârâtului de a-şi numi arbitrul
3.5. Înlocuirea
3.6. Tribunal arbitral trunchiat

Conținut

1. Consideraţii generale. Paralelă între instanţele judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti sunt instituite şi organizate de stat şi exercită funcţia acestuia

de a înfăptui justiţia, pronunţând hotărârile în numele suveranităţii care le-a creat prin lege. Pe
de altă parte, arbitrajul comercial este un organ de jurisdicţie de drept privat, fiind o formă
privată de soluţionare a litigiilor comerciale. Arbitrajului îi lipseşte securitatea unui sistem
legal naţional, astfel că pentru a menţine acest sistem funcţional, calitatea persoanelor ce
formează tribunalul arbitral are un impact semnificativ pentru menţinerea încrederii părţilor în
arbitraj. De aici, decurge o deosebire esenţială referitoare la puterile celor chemaţi să
soluţioneze litigiul. Numai judecătorii dispun de „imperium”, arbitrii fiind subordonaţi
sistemului de organizare a instanţelor judecătoreşti. Sub acest aspect arbitrajul comercial se
defineşte ca o instanţă fără „plena potestas” de jurisdicţie.
Arbitrajul comercial implică, ca o premisă necesară pentru soluţionarea litigiului,
acordul prealabil şi explicit al celor în cauză, materializat în cuprinsul unei convenţii arbitrale.
În temeiul acestei convenţii părţile determină ele însele tribunalul arbitral. Spre deosebire de
justiţia înfăptuită de instanţele judecătoreşti, care desfăşoară o activitate cu caracter de
continuitate şi are plenitudine de competenţă, tribunalul arbitral comercial se constituie în
vederea rezolvării unui litigiu determinat şi încetează să mai funcţioneze odată ce a pronunţat
hotărârea în cauză.
O asemenea instanţă nu supravieţuieşte procesului cu care a fost sesizată, chiar dacă s-
a constituit în cadrul unei instituţii permanente de arbitraj, dotată cu structuri administrative
stabile.
Arbitrii sunt persoane care îndeplinesc ocazional atribuţia de a soluţiona un anumit
litigiu comercial, pe baza unei însărcinări ad-hoc. Ei pot avea şi o altă activitate profesională
proprie, pe când judecătorii sunt membrii ai puterii judecătoreşti şi deci au calitatea de
magistraţi pe toată durata de timp cât exercită o asemenea funcţie.

2. Noţiunea de tribunal arbitral. Constituire

Tribunalul arbitral este instanţa care va soluţiona litigiul apărut între părţile semnatare
ale convenţiei arbitrale. Constituirea tribunalului arbitral este un atribut al părţilor, care sunt
libere să stabilească numărul arbitrilor, calificarea cerută acestora, precum şi modalităţile de
desemnare. Alături de drepturile şi îndatoririle arbitrilor, aceste aspecte ce vizează constituirea
tribunalului arbitral asigură integritatea şi eficienţa procesului arbitral. Libertatea alegerii
arbitrilor de către părţi este recunoscută de către toate sistemele moderne de drept şi constituie
un factor determinant al arbitrajului, permiţând părţilor constituirea unui tribunal arbitral
adaptat la particularităţile litigiului.
Art. 543 NCPC stabilește coordonatele privitoare la noțiunea de tribunal arbitral,
evidențiind temeiul încheierii convenției arbitrale ca fiind încrederea părților în arbitraj și
temeiul constituirii tribunalului reprezentat prin voința părților de a recurge la arbitraj. Mai
apar reliefate misiunea tribunalului arbitral și scopul acesteia (caracterul rezultatului final),
adică soluționarea litigiului prin arbitraj prin pronunțarea hotărârii arbitrale definitive și
obligatorii pentru părți.
Se poate deci contura noțiunea de tribunal arbitral ca fiind completul de arbitrii
(colegial sau unipersonal) care este învestit de părți pentru soluționarea litigiului în
conformitate cu convenția arbitrală și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru
ele.
Problematica tribunalului arbitral este cuprinsă în Titlul al II-lea din Cartea a IV-a, art.
555-570 și conține reglementarea aspectelor legate de această instanță, deși apar cuprinse și
unele prevederi legate de termenul, caducitatea, locul și limba arbitrajului care sunt legate mai
degrabă de însăși procedura arbitrală decât de arbitrii, deși argumentul poate fi că aceste
aspecte sunt interconectate de constituirea tribunalului arbitral și trebuie avute în vedere de
părți la acest moment anterior intrării în procedura efectivă.
Este util să amintim aici noțiunea de „competence-competence” care semnifică
competența tribunalului de a își verifica propria competență (art. 579 NCPC), principiu ce a
fost analizat în legătura cu autonomia convenției arbitrale. Am reamintit de acesta deoarece
este un atribut important al tribunalului arbitral și este necesar pentru a înțelege natura
voluntară a constituirii tribunalului arbitral și puterile conferite de părți care se subsumează
recurgerii la arbitraj.
 Una din etapele cele mai semnificative ale unui arbitraj este constituirea tribunalului
arbitral, deoarece arbitrii sunt cei care vor decide asupra litigiului şi deci sunt elementul
decisiv şi crucial într-un arbitraj, interesele părţilor depinzând în mod vital de calitatea
arbitrilor desemnaţi.
În cazul arbitrajului instituțional, trebuie făcută distincţia netă între tribunalul arbitral
astfel constituit (voluntar) şi instituţia permanentă de arbitraj sub ale cărei auspicii se
desfăşoară procedura arbitrală a unui litigiu. Instituţia arbitrală are caracter permanent,
administrează şi organizează buna desfăşurare a procedurilor şi nu are misiunea tribunalului
arbitral, de a decide asupra litigiului şi a pronunţa o hotărâre definitivă şi obligatorie. Această
misiune revine numai tribunalului arbitral, constituit special şi în mod unic pentru un anumit
litigiu.

2.1. Numărul arbitrilor

Spre deosebire de instanţele judecătoreşti, unde constituirea tribunalului este stabilită

prin norme procedurale obligatorii, în arbitraj, soluţionarea litigiilor se face de către arbitrii
aleşi de părţi, care au şi libertatea deplină de a determina numărul de arbitrii care urmează a
constitui tribunalul arbitral.
În arbitrajul comercial, în general, sunt numiţi unul sau trei arbitrii. Cei trei arbitri sunt
câte un arbitru ales de fiecare parte, denumiţi arbitru-parte sau co-arbitru şi un preşedinte
(prezident) al lor, ales de regulă de arbitrii-parte, care de obicei se numeşte supraarbitru.
Cu un singur arbitru, avantajul principal este că sunt costuri mai scăzute, termenele şi
audierile vor fi mai uşor de programat şi sentinţa va fi redactată într-un timp mai scurt.
Aceasta deoarece un singur arbitru poate lua decizii fără a fi necesar să se consulte cu ceilalţi
colegi în fiecare stadiu al procedurii care astfel poate avansa mai rapid. Aşadar, dacă părţile
doresc o soluţionare urgentă şi cheltuieli minime, alegerea unui singur arbitru este cea mai
bună soluţie, descurajând amânările şi prelungirea deliberărilor.
În arbitrajul internaţional, cât şi în ţara noastră, sunt preferate tribunalele arbitrale
compuse dintr-un număr de trei arbitri, mai ales dacă disputa se referă la o valoare care să
justifice costurile necesare. Desigur, deşi mai costisitor, un panel format din trei arbitri va
constitui un tribunal arbitral mai echilibrat, fiecare membru al panelului aducându-şi
contribuţia sa de profesionalism şi experienţă.
În consecinţă, când se decide asupra compunerii tribunalului arbitral, părţile trebuie să
ia în considerare costurile, consistenţa litigiului, celeritatea, expertiza necesară litigiului şi
uşurinţa comunicării între toţi cei implicaţi.
Art. 556 NCPC este cel ce se ocupă de stabilirea normelor privind numărul arbitrilor,
stabilind însă cu titlu de noutate că acesta trebuie să fie în toate cazurile impar, regula fiind
formarea tribunalului colegial, iar excepţia, tribunalul arbitral format dintr-un singur arbitru.
Spre deosebire de arbitrajul unipersonal, care devine operant numai ca urmare a
consimţământului expres al părţilor, arbitrajul colegial operează şi în lipsa acordului de voinţă
al părţilor, suplinind lipsa de diligenţă a acestora de a stabili structura tribunalului arbitral.
Regulile de procedură ale CACIR stabilesc însă că arbitrii nu mai sunt aleși în mod
voluntar direct de părți, căci odată agreat regulamentul CACIR, aceștia vor fi nominați de
către instituție, prin autoritatea de nominare (desemnare, cum este denumită prin art. 618
NCPC; art. 551, 557 NCPC).
Dacă părţile doresc să încerce nominarea unui singur arbitru, ceea ce se poate dovedi
în numeroase cazuri în interesul ambelor părţi, una din metodele de a realiza acest consens
este să se convină asupra calificărilor şi experienţei profesionale necesare arbitrului pe care îl
caută. Se poate face schimb de liste cu câţiva arbitrii care să întrunească condiţiile stabilite şi
dacă cel puţin un nume apare în ambele liste sau una din părţi agreează un arbitru din lista
celeilalte părţi, atunci problema este rezolvată. În caz contrar se apelează la autoritatea de
nominare corespunzătoare convenţiei arbitrale. Dar este mai eficient pentru părţi să agreeze
ele însele, împreună, asupra arbitrului lor unic, căci astfel procesul va demara mai lin, iar
încrederea părţilor în rezolvarea situaţiei în interesul ambelor părţi va fi mai mare.
Constituirea unipersonală a tribunalului arbitral poate avea loc şi în cazul în care
convenţia arbitrală a prevăzut componenţa colegială a tribunalului arbitral. Astfel, dacă pârâta
declară că achiesează la nominalizarea făcută de pârât, tribunalul va fi unipersonal. În aceste
condiţii, declaraţia de adeziune făcută de pârâtă are semnificaţia unei modificări a convenţiei
arbitrale cu privire la constituirea tribunalului arbitral.

2.2. Condiţii cerute pentru numirea arbitrilor – generale şi specifice

Condiții generale
Art. 555 NCPC stipulează că pentru numirea arbitrilor pentru litigii interne condițiile
care se mai solicită sunt ca acesta să fie o persoană fizică și să aibă capacitatea deplină de
exercițiu, fără obligativitatea cetățeniei române cum a fost până de curând.
Limitarea referitoare la condiția ca arbitrul să fie o persoană fizică și nu juridică
privește faptul că persoanele juridice pot fi însă învestite de părţi cu facultatea de a organiza
arbitrajul. În alte legislaţii se precizează în mod expres că, în cazul în care convenţia
arbitrală desemnează o persoană juridică pentru soluţionarea litigiului, aceasta nu are decât
puterea de a organiza arbitrajul.
Condiţia capacităţii depline de exerciţiu al drepturilor este considerată o măsură de
protecţie pentru părţi, această condiţie fiind nelipsită din legislaţiile privind arbitrajul, întrucât
reprezintă garanţia minimă a realizării actului de judecată. Prin urmare nu pot fi arbitri
minorii, interzişii judecătoreşti şi cei legali. Întrucât s-a folosit formularea „capacitate
deplină” de exerciţiu, se deduce că nu pot fi arbitri nici cei cu capacitate restrânsă de
exerciţiu, nici majorii aflaţi sub curatelă, nici cei condamnaţi la pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi, nici cei aflaţi în executarea pedepsei accesorii, nici cei declaraţi
faliţi.

Condiții specifice
Aceste se referă la calificările de specialitate, profesionale necesare pentru a deţine
calitatea de arbitru. Rolul fundamental al arbitrului în procesul arbitral este extins chiar la a
descrie calitatea arbitrajului după cea a arbitrului. Realizarea avantajelor arbitrajului depind în
mare măsură de persoana aleasă ca arbitru. Bazându-se pe autonomia de voinţă a părţilor,
acestea pot alege orice persoană capabilă pentru a fi arbitru. Dar rămâne la latitudinea părţilor
dacă decid asupra unor cerinţe suplimentare ale arbitrilor ce intră în componenţa tribunalului
arbitral, cerinţe referitoare la o specializare profesională deosebită sau alte condiţii
considerate ca necesare pentru buna desfăşurare a procesului arbitral care are ca obiect un
anumit tip de litigiu.
Prin convenţia arbitrală, părţile pot conveni şi asupra unor condiţii suplimentare ce a
urma să fie îndeplinite de arbitri, care să confere o calitatea ridicată desfăşurării procedurii
arbitrale. Acestea se pot referi în special la integritatea, cunoştinţele, experienţa,
disponibilitatea, abilităţile şi calificarea profesională a arbitrilor. De obicei, condiţiile
minimale impuse prin dispoziţii legale cu caracter imperativ nu constituie decât fundamentul
de plecare al celorlalte asemenea cerinţe impuse de părţi, fiecare parte fiind interesată să
numească arbitru o persoană cu înaltă calificare profesională şi de o ţinută morală
ireproşabilă, care să garanteze desfăşurarea unei proces corect şi echitabil.
În arbitrajul instituţional, prin regulamentul propriu, fiecare instituţie care organizează
arbitrajul are însă dreptul de a impune anumite cerinţe suplimentare persoanelor care vor
exercita calitatea de arbitru. Aceste cerinţe se pot referi la anumite calificări necesare
arbitrilor ce vor intra în componenţa listelor, pentru a asigura respectivei instituţii
profesionalitate şi a câştiga încrederea comercianţilor ce sunt chemaţi să îşi soluţioneze
litigiile prin administrarea şi organizarea lor de către respectiva instituţie.
Și aici, la arbitrajul instituționalizat, art. 618 NCPC face vorbire pentru prima dată în
legislația noastră despre listele de arbitrii întocmite de instituția arbitrală. Aceste liste de
arbitrii pot avea caracter obligatoriu sau facultativ – în general facultativ, chiar și legea
specifică clar că listele nu au caracter obligatoriu, care să faciliteze părţilor şi autorităţii de
nominare numirea arbitrilor celor mai potriviţi.
Arbitrii sunt înscrişi, cu acordul lor scris, într-o listă care va cuprinde: numele şi, după
caz, ocupaţia, specialitatea, titlurile ştiinţifice sau prezentarea succintă a activităţii
profesionale a fiecărui arbitru. Părţile sunt libere să numească arbitri şi persoane neînscrise pe
lista de arbitri, care, prin competenţă şi probitate, se bucură de încrederea lor.
O altă problemă ce se poate ridica se referă la faptul dacă arbitrii nominaţi trebuie să
aibă o pregătire juridică sau nu. Deşi nu este precizată nicăieri ca o condiţie generală
necesitatea absolvirii unei facultăţi de drept, de cele mai multe ori juriştii sunt cei aleşi,
deoarece este nevoie să conducă o procedură arbitrală similară şedinţelor de judecată, să
respecte principiile generale ale unui proces echitabil, să poată aplica legea şi să pronunţe o
hotărâre arbitrală definitivă şi obligatorie, care să poată fi recunoscută şi executată
internaţional.
Deci, misiunea arbitrajului este acordată intuitu personae, fiind avută în vedere însăşi
persoana arbitrului. Persoana arbitrului este apreciată ca total de calităţi, aptitudini
profesionale, bună-credinţă, bună reputaţie.

2.3. Numirea arbitrilor şi regulile de numire

Odată agreate de părţi metoda de selectare şi numărul de arbitrii ce vor compune

tribunalul arbitral, urmează procedura de numire efectivă a arbitrilor.
Metoda de selectare a arbitrilor ca şi determinarea numărului arbitrilor ce compun
tribunalul arbitral, dacă părţile nu stipulează aceste aspecte în convenţia lor, pot varia,
depinzând de convenţia părţilor şi de regulile de procedură arbitrală alese, instituţionale sau
ad-hoc. Dacă părţile nu menţionează expres în convenţia lor aceste aspecte, dar aleg regulile
ce vor guverna procedura arbitrală, atunci numirea arbitrilor se va realiza în conformitate cu
regulile respective. Părţile pot alege şi ulterior arbitrii, fie direct fie prin referire la un
regulament de arbitraj. Dacă nici acest lucru nu este posibil, instanţa de judecată va fi cea care
va interveni pentru a rezolva aceste aspecte procedurale.
Modalitatea de numire a arbitrilor ţine cont de calitatea procesuală a părţilor, a
interesului pe care acestea îl au în litigiu, numărul arbitrilor-parte nefiind proporţional cu
numărul subiecţilor procesuali activi sau pasivi. Într-un litigiu, chiar dacă există de fiecare
parte mai mulţi participanţi cu aceeaşi calitate procesuală, nu poate exista decât un arbitru
pentru acești participanți cu interese comune, deci câte un arbitru corespunzător fiecărei părți
din arbitraj, deci în număr egal celor două părţi litigante (art. 556 (3) NCPC).

Intervenţia instanţei judecătoreşti în procedura de numire a arbitrilor

(autoritatea de nominare) în arbitrajul ad-hoc
În cazul arbitrajului ad-hoc, părţile trebuie să fie foarte atente în a specifica clar, în
convenţia arbitrală, modalitatea de selectare a arbitrilor, deoarece nu există o instituţie care să
intervină. Dacă, totuşi, se alege o autoritate de nominare, acesta va acţiona în concordanţă cu
regulile de procedură alese de părţi. Nu numai că regulile de desemnare a arbitrilor trebuie să
fie clare, neechivoce, dar părţile trebuie să specifice şi numărul arbitrilor ce vor compune
tribunalul arbitral şi termenul în care se poate face această alegere. De asemenea, părţile
trebuie să precizeze ce se întâmplă dacă nu convin asupra unui singur arbitru sau dacă părţile
nu fac desemnarea în termenul alocat acestei operaţiuni.
De obicei, atunci când părţile nu reuşesc să se înţeleagă, nu pot sau nu vor, pentru a nu
se tergiversa şi a se asigura numirea arbitrilor în termenul necesar, intervine autoritatea de
nominare, care are însărcinarea de a desemna arbitrii. Dacă părţile nu au desemnat autoritatea
de nominare şi nu au ales reguli care să asigure un astfel de terţ pentru numirea arbitrilor în
caz de neînţelegere a părţilor, în majoritatea jurisdicţiilor, instanţa judecătorească statală de la
locul arbitrajului are competenţa de a numi arbitrii. Menţionăm că NCPC a propus
introducerea unei precizări exprese referitoare la instanţa competentă să se pronunţe asupra
unei asemenea cereri, şi anume, tribunalul în circumscripţia căruia va avea loc arbitrajul. 1
Totodată art. 561 NCPC precizează regulile de numire a arbitrilor de către instanță, cu referire
la art. 547 NCPC.

Reguli de numire a arbitrilor în arbitrajul instituţional

Regulile de procedură ale unei instituţii permanente arbitrale cuprind în mod normal
toate reglementările necesare pentru a asigura numirea tribunalului arbitral în mod operativ,
echidistant, corect şi conform principiului autonomiei de voinţă a părţilor. Aceste
reglementări cuprind în principiu un set de reguli ce se referă cel puţin la următoarele aspecte:
1. Modalitatea de stabilire a numărului arbitrilor ce vor forma tribunalul arbitral
în cazul în care părţile nu au stabilit acesta prin acordul lor anterior.

1
Art. 547 NCPC regulează intervenția instanței judecătorești în sensul că tribunalul va soluţiona cauza în
completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă, cererile soluţionându-se de urgenţă şi cu precădere,
prin procedura ordonanţei președințiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac.
 2. Modalitatea de numire a arbitrilor-parte în cazul în care aceştia nu au fost
desemnaţi în condiţiile şi în termenele prevăzute de regulament.
3. Modalitatea de stabilire a supraarbitrului sau a arbitrului unic, în cazul în care
părţile nu convin asupra acestora.
4. Stabilirea autorităţii de nominare şi a competenţelor acesteia şi întocmirea unor
liste de arbitrii cu caracter obligatoriu sau facultativ, care să faciliteze părţilor şi autorităţii
de nominare numirea arbitrilor celor mai potriviţi.
Convenţia arbitrală este important să includă modalitatea de desemnare a arbitrilor, iar
dacă părţile nu convin asupra identităţii acestora, acest aspect este rezolvat prin încorporarea
unui set de reguli instituţionale care include modalitatea de numire.
Art. 618 NCPC este cel care reglementează aceste aspecte pentru arbitrajul
instituțional, specificând că în general regula este că autoritatea de desemnare este
președintele arbitrajului instituțional, dacă regulile de procedură aplicabile sau părțile nu
dispun altfel.

2.4. Procedura de numire şi Autoritatea de nominare

Procedura de numire
Art. 558 NCPC prevede procedura de urmat în vederea numirii arbitrilor. Arbitrii sunt
numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform convenţiei arbitrale. Când arbitrul unic sau, după caz,
arbitrii nu au fost numiţi prin convenţia arbitrală şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de
numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj va comunica celeilalte părţi, în scris, să
procedeze la numirea lor potrivit art. 556 alin. (2) şi (3) – care stabilește numărul arbitrilor. În
comunicare se arată numele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale
arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă la arbitraj,
precum şi enunţarea succintă a pretenţiilor şi a temeiului lor.
Partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să transmită, la rândul său, în termen de
10 zile de la primirea acesteia, răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, după
caz, numele, prenumele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale
arbitrului desemnat de aceasta.
Instituția arbitrului supleant este preluată din arbitrajul instituționalizat și este valabilă
acum în reglementarea generală, pentru a preîntâmpina tergiversările cu o nouă numire sau
înlocuire a arbitrului inițial numit care nu își mai poate îndeplini misiunea.
In cadrul arbitrajului instituțional se aplică art. 618 NCPC, iar în arbitrajul
internațional art. 1113 NCPC (care conține întreaga reglementare internațională asupra
arbitrilor, adică și problemele legate de numire, de procedura de numire, de autoritatea de
desemnare și eventualele incidente procedurale), care conține principii diferite.

Autoritatea de nominare
În cadrul arbitrajului instituțional, rolul autorităţii de nominare (desemnare),
„appoiting authority” intervine atunci când părţile nu au reuşit să stabilească de comun acord
numărul şi compoziţia tribunalului arbitral sau eventual în alte cazuri deosebite menţionate
expres ce pot fi cuprinse în regulile și regulamentele instituţiei respective (cum ar fi revocare,
înlocuire, pentru care se aplică aceleași reguli ca la numire).
 Astfel, de regulă, autoritatea de nominare va desemna arbitrul - în cazul în care
tribunalul arbitral este compus dintr-un singur arbitru - sau supraarbitrul - dacă tribunalul
arbitral este compus din trei (sau un număr impar de) arbitri şi arbitrii-parte (sau părţile) nu au
agreat asupra numirii preşedintelui lor.
În general, dacă părţile nu reuşesc să nomineze arbitrii în timpul alocat conform
înţelegerii lor sau a regulilor arbitrale aplicabile, instituţia selectată ca autoritate de nominare
în convenţia arbitrală va avea competenţa să desemneze arbitrii. Dacă arbitrii-parte, aleşi de
părţi, nu reuşesc să convină asupra supraarbitrului ce le va deveni preşedinte de tribunal
arbitral,2 cea chemată să rezolve acest aspect este autoritatea de nominare a instituţiei
permanente de arbitraj specificată în convenţia părţilor sau aleasă ulterior de aceştia.

Acceptarea misiunii de arbitru și data constituirii tribunalului arbitral

Art. 559 coroborat cu art. 566 NCPC tratează aceste aspecte. Acceptarea misiunii de
arbitru trebuie să fie făcută în scris şi comunicată părţilor în termen de 5 zile de la data
primirii propunerii de numire (prin poştă, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce
asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia).
Observăm că nu este cerută ca necesară argumentarea deciziei luate de arbitru, oricare
ar fi ea, arbitrii având deplină libertate în a decide în acest sens, întrucât numirea lor are ca
fundament voinţa facultativă a părţilor de a se adresa arbitrajului şi deci de a constitui
tribunalul arbitral pentru litigiul lor. Caracterul voluntar şi facultativ se transmite şi acordului
arbitrului de a face sau nu parte din tribunalul arbitral. Arbitrii sunt liberi să accepte sau nu
această desemnare, exprimând alegerea în mod expres sau tacit.
Forma scrisă cerută pentru acceptare este o condiţie ad probationem şi nu ad
validitatem, întrucât, de la data ultimei acceptări, respectiv de la data constituirii tribunalului
arbitral, începe să curgă termenul în care trebuie pronunţată sentinţa arbitrală.
Arbitrii ce acceptă numirea şi dobândesc calitatea de arbitrii prin comunicarea ei în
scris, vor semna totodată şi un angajament 3, prin care confirmă acceptarea numirii şi se obligă
să îndeplinească însărcinarea de arbitru în condiţii de nepărtinire şi cu respectarea strictă a
regulilor aplicabile.
Acceptarea apare ca ultimă fază a constituirii tribunalului arbitral, deşi în mod practic
acceptarea nu este suficientă pentru a înlătura apariţia unor alte eventuale incidente
procedurale, care pot conduce la modificarea structurii sau substanţei tribunalului arbitral.
Subliniem totodată că desemnarea tribunalului arbitral de către părţi nu semnifică vreo altă
acceptare – cum ar fi propunerea unei părţi spre a deduce litigiul arbitrajului sau a validităţii
convenţiei arbitrale – ci doar începutul procedurii arbitrale prin actul procedural organizatoric
prealabil constituirii tribunalului arbitral.
Tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării însărcinării de arbitru unic
sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru ori de supraarbitru. Data acceptării
este cea a expedierii comunicării acceptării/neacceptării misiunii (art. 566 NCPC). Tribunalul
2
În cazul aplicării Regulilor CACIR, singura care are prerogative exclusive de nominalizare a supraarbitrului
este Autoritatea de nominare, respectiv Preşedintele Camerei Naţionale.
3
În arbitrajul instituţionalizat, regulile de procedură proprii fiecărei instituţii de arbitraj prevăd această
obligativitate a semnării de către membrii tribunalului arbitral a angajamentului de învestitură (act de misiune)
prin care arbitrii confirmă că au acceptat numirea, obligându-se să îndeplinească misiunea ce le-a fost
încredinţată cu respectarea imperativelor cerute de natura învestirii.
arbitral este legal constituit odată cu numirea conformă şi regulată a arbitrilor, după
acceptarea lor a misiunii de arbitru. Odată cu pronunţarea hotărârii arbitrale de către tribunalul
arbitral, acesta se dezînvesteşte de litigiul cu care a fost sesizat şi astfel tribunalul arbitral îşi
încetează existenţa.

3. Incidente procedurale privind constituirea tribunalului arbitral

În vederea asigurării unei judecăţi imparţiale şi obiective, cu garantarea îndeplinirii

condiţiilor necesare de imparţialitate şi independenţă cerute tribunalului arbitral şi excluderea
astfel a oricăror influenţe asupra actului jurisdicţional, au fost puse la îndemâna părţilor - şi
chiar a arbitrilor - mijloace procedurale pentru înlăturarea sau chiar autoexcluderea de la
judecata litigiului a acelui arbitru, care, din motive obiective sau subiective, s-ar putea dovedi
părtinitor sau nepotrivit în cauza respectivă.
Abţinerea şi recuzarea sunt comune cu cele aplicabile în cazul magistraţilor din dreptul
comun, în vreme ce revocarea şi renunţarea arbitrului la însărcinare sunt concepte influenţate
de latura contractuală proprie arbitrajului, distincte faţă de judecata de drept comun, care nu
permite asemenea procedee.

3.1. Recuzarea şi abţinerea

Recuzarea şi abţinerea sunt instituţii procesuale aflat în strânsă legătură, întemeiate pe

motive identice: abţinerea nu este altceva decât o autorecuzare.
În principiu, arbitrii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi cauze ca şi judecătorii, însă în
arbitraj abţinerea are o sferă de aplicare mai largă decât în cazul instanţelor judecătoreşti.
Arbitrul, spre deosebire de judecător, se poate abţine nu numai atunci când în privinţa sa
există cauze de recuzare, ci şi pentru orice alte cauze care ar pune la îndoială independenţa şi
imparţialitatea sa (inclusiv atunci când devine asociat într-un cabinet de avocaţi la care a
apelat una dintre părţi sau când este acţionar al unei societăţi – parte în cauză) sau orice alt
motiv de nepotrivire de a face parte din tribunalul arbitral. Tot spre deosebire de judecător,
arbitrul are posibilitatea de a refuza însărcinarea, fără a fi obligat să îşi motiveze opţiunea,
posibilitate ce este exclusă în cazul primului, limitele acceptării sale fiind stabilite de lege.
Aceste incompatibilități, care nu erau prevăzute în legislație până acum au fost
preluate din practică și arbitrajul instituționalizat, care le-a cuprins într-o formă sau alta.
Acum art. 562 NCPC se ocupă de această problematică și enumeră, nelimitativ sau exhaustiv,
asemenea cauze (alin. 1 lit. a-d). Prima literă se referă la condiții speciale privitoare la arbitru,
a doua la un posibil interes în cauză al arbitrului, a treia la dependența economică a arbitrului
față de una din părți și a patra la îndeplinirea anterioară a calității de
avocat/consultant/expert/martor în procesul părților. În practică pot apărea multe astfel de
încrengături între aceste situații sau altele mai deosebite, chiar cu caracter personal. Există
reglementate ghiduri referitoare la independența și imparțialitatea necesare arbitrului, cel mai
practicat și des utilizat pe plan internațional fiind IBA (International Bar Association)
Guidelines on Conflicts of Interest in International Arbitration.
 Recuzarea este dreptul pe care îl au părţile de a cere, în cazuri determinate, ca arbitrul
să se retragă din constituirea tribunalului arbitral.
Legea prevede că partea nu îşi poate recuza propriul arbitru, decât pentru cauze
survenite după numire.
Şi legea noastră, alături de alte legislații moderne de arbitraj, a considerat că obligaţia
de dezvăluire este importantă, ca fundament al unui proces care să preîntâmpine riscuri
ulterioare de recuzare sau anulare a sentinţei arbitrale. Astfel, art. 562 stipulează cerinţa de
înştiinţare de către candidatul la funcţia de arbitru, care ştie că există în privinţa sa vreo cauză
de recuzare, prin anunţarea părţilor şi a celorlalţi arbitrii şi a instituţiei arbitrale în cazul
arbitrajului instituţional. Dacă asemenea cazuri apar după acceptare, arbitrul are datoria de a
înştiinţa de îndată ce le-a cunoscut.
O parte poate numi un arbitru chiar dacă în privinţa acestuia există o cauză de recuzare
şi chiar dacă partea are cunoştinţă despre aceasta, condiţia suficientă fiind ca arbitrul respectiv
să ofere destulă credibilitate părţii şi ca cealaltă parte să nu se opună în mod expres.
Comunicarea de renunțare la recuzare trebuie comunicată în scris de părți, arbitrul păstrându-
și dreptul la abținere.
Abţinerea constă în facultatea persoanei care ştie că în privinţa sa ar fi incidentă o
cauză de recuzare sau are reţineri derivând din alte motive, întemeiate, să nu îşi exercite
atribuţiile conferite din calitatea de arbitru până nu se lămuresc motivele ce au stat la baza
acestei decizii. Obligaţia de dezvăluire impune ca arbitrul să aducă aceste aspecte la
cunoştinţa părţilor şi a celorlalţi arbitri, înainte de acceptarea însărcinării.
În situaţia în care ambele (toate) părţile nu vor declara expres că sunt de acord cu
participarea persoanei respective în tribunalul arbitral, locul acestuia va fi luat de arbitrul
supleant (dacă a fost numit unul) sau, în lipsa acestuia, arbitrul va fi înlocuit conform regulilor
stabilite pentru numirea lui.

Procedura de recuzare
Procedura recuzării este prevăzută de art. 563 NCPC şi se arată că cererea trebuie
făcută în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului sau,
după caz, de la data apariţiei cauzei de recuzare. Termenul este de decădere, deoarece lipsa
acţionării în termenul legal împiedică partea interesată de dreptul de a cere ulterior recuzarea.
În cazul arbitrajului ad-hoc competenţa de soluţionare revine instanţei judecătoreşti
care în lipsa convenţiei ar fi judecat în primă instanţă litigiul. Procedura de judecată se face cu
citarea părţilor şi a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare. Instanţa pronunţă o
încheiere care nu este supusă căilor de atac.
În cazul arbitrajului instituţionalizat CACIR, recuzarea trebuie de asemenea cerută în
termenul de 10 zile. Însă competenţa de soluţionare aparţine în acest caz tribunalului arbitral,
fără participarea arbitrului recuzat. Compunerea acestuia evident nu poate conţine arbitrul
recuzat, căruia i se va judeca cauza de un tribunal arbitral completat cu Preşedintele Curţii de
Arbitraj, de prim-vicepreşedinte sau de un arbitru desemnat de aceştia, care astfel înlocuieşte
arbitrul, deoarece acesta nu poate fi propriul său judecător în cauza de recuzare.
Pe timpul judecării unei cauze de revocare procedura arbitrală se suspendă, deoarece
un tribunal incomplet nu poate funcţiona în parametrii legali necesari garantării accesului
echitabil la justiţie. Dacă cererea de recuzare este respinsă, arbitrul recuzat îşi reintră în
drepturi, fiind parte din tribunalul arbitral şi procedura îşi urmează cursul firesc. Dacă însă se
admite recuzarea invocată, arbitrul respectiv decade din drepturile funcţiei de arbitru,
însărcinarea sa încetează şi el va fi înlocuit în componenţa tribunalului arbitral. Acesta se va
completa prin numirea unui alt arbitru, în conformitate cu convenţia părţilor şi regulile de
procedură aplicabile.

3.2. Revocarea
Revocarea este o sancţiune aplicabilă arbitrilor pentru neîndeplinirea culpabilă a
misiunii lor.
Revocarea este o cauză de încetare a calităţii de arbitru, ce nu a fost expres definită de
lege, fiind însă menţionată în art. 564 NCPC ce reglementează înlocuirea arbitrilor, fiind
menționate mai multe asemenea cauze ce conduc la înlocuire (recuzare, revocare, abținere,
renunțare, deces, orice caz de împiedicare în realizarea misiunii arbitrului). Deci revocarea
apare ca incident în îndeplinirea misiunii de arbitru şi în constituirea tribunalului arbitral.
Doctrina este cea care a delimitat în materie arbitrală împrejurările în care revocarea
intervine: revocarea ar fi calificată ca actul discreţionar prin care partea care şi-a diminuat ori
pierdut încrederea în imparţialitatea, competenţa profesională sau alte calităţi personale ale
arbitrului pe care l-a desemnat, îi retrage acestuia însărcinarea acordată, fără a fi obligată să-şi
justifice în vreun fel decizia. S-a apreciat că revocarea ar opera discreţionar, tocmai datorită
caracterului intuitu personae al acestui tip de relaţie contractuală, dar şi jurisdicţională.
Suntem însă de părere că nu ne putem însuşi această soluţie cu totul, căci nu se poate permite
părţilor să ceară oricând revocarea, ci numai în temeiul culpei arbitrului, deoarece astfel ar
contraveni principiului stabilităţii, continuităţii şi eficienţei aplicabile şi procedurii arbitrale.
Revocarea se distinge de recuzare şi prin aceea că ar putea fi cerută de orice parte,
odată achiesarea tuturor participanţilor fiind dobândită, acesta poate opera, pe când recuzarea
poate fi cerută numai de partea ce are interes în acest sens. Există totodată şi o diferenţă a
argumentelor ce stau la baza celor două cauze de încetare a calităţii de arbitru: deşi ambele
procedurale, recuzarea este aplicabilă şi în cazul judecătorilor, pe când revocarea nu, este
specifică arbitrilor, având la bază voinţa părţilor.
Revocarea apare ca o sancţiune aplicată la discreţia părţilor, dar numai dacă sunt
invocate motive culpabile legale sau de altă natură pe drept temei, pe când motivele de
recuzare sunt strict prevăzute de lege, fiindu-le adăugate numai cele suplimentare referitoare
la incompatibilitățile de natura celor descrise de art. 562 NCPC.

3.3. Renunţarea

Renunţarea arbitrului la însărcinarea sa este o cauză de încetare a calităţii de arbitru,

asemănătoare renunţării mandatarului la mandatul încredinţat, bazele acesteia găsindu-se în
prevederile art.565 NCPC ce se referă la răspunderea arbitrilor.
Prin analogie cu recuzarea, renunţarea arbitrului trebuie notificată la timp părţilor şi nu
trebuie să intervină într-un mod care să creeze prejudicii părţilor (intempestiv, abuziv). În
cazul în care totuşi aduce prejudicii părţilor prin renunţarea sa, arbitrul este răspunzător pentru
daunele produse, cu excepţia situaţiei în care demonstrează că ar fi fost păgubit el însuşi prin
continuarea însărcinării (condiţii de sănătate improprii, incapacitate temporară sau
incompatibilitate intervenite în cursul arbitrajului sau alte cauze neculpabile care survin în
timpul procedurii arbitrale şi reclamă încetarea calităţii de arbitru prin renunţarea acestuia la
misiunea sa).

3.4. Refuzul pârâtului de a-şi numi arbitrul

Uneori se abuzează de „îngăduinţa” procedurii arbitrale pentru a o întârzia sau chiar a

o bloca, prin refuzul uneia dintre părţi de a-şi desemna arbitrul sau refuzul unui arbitru
desemnat de parte de a desemna supraarbitrul.
Soluția pentru aceste situaţii‫ ׃‬în caz de neînţelegere între părţi cu privire la numirea
arbitrului unic, dacă o parte nu numeşte arbitrul sau dacă cei doi arbitri nu cad de acord asupra
persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate cere instanţei (arbitraj
ad-hoc) să procedeze la numirea arbitrului sau, după caz, a supraarbitrului. Nominalizarea
făcută de instanţă, prin încheiere, nu este supusă căilor de atac, limitându-se astfel orice
posibilitate de tergiversare a constituirii tribunalului arbitral. In cazul arbitrajului instituțional
regulile de procedură arbitrală cuprind întotdeauna proceduri de depășire a acestei situații prin
autoritatea de nominare.

3.5. Înlocuirea

Înlocuirea arbitrilor operează în oricare din situaţiile de abţinere, recuzare, revocare,

renunţare, deces, incompatibilitate amintite deja, când calitatea de arbitru a unei persoane a
încetat. Art. 564 NCPC aminteşte toate aceste cauze de vacanţă şi prevede că părţile vor
proceda la înlocuirea arbitrului cu supleantul său sau cu un alt arbitru ce urmează a fi
desemnat în aceeaşi modalitate de desemnare ca şi pentru primul.

3.6. Tribunal arbitral trunchiat

Această problemă apare în cazul în care unul dintre arbitrii unui tribunal arbitral
colegial refuză să semneze sentinţa sau să ia parte la deliberări sau pe parcursul procedurii să
îşi îndeplinească obligaţiile ce îi revin sau se retrage unilateral din tribunal sau decedează.
Cel mai adesea se întâlnesc cazuri în care una din părţi, pentru a amâna sau împiedica
pronunţarea unei sentinţe în defavoarea sa, apelează la diverse tactici de întârziere, printre
care refuzul de cooperare, nedesemnarea arbitrului sau inventează în cursul procedurii
arbitrale diverse pretexte de retragere, recuzare ori revocare a arbitrului-parte din calitatea sa.
Obstrucţiile de acest tip conduc la ceea ce se numeşte tribunal trunchiat.
Pentru a nu da satisfacţie, a nu încuraja astfel de practici defavorabile arbitrajului şi a
asigura continuitatea procedurii desfăşurate, înlocuirea arbitrului necooperant şi refacerea
procedurii nu este neapărat necesară, existând soluţii pentru continuarea arbitrajului şi
pronunţarea unei sentinţe valide în compunerea realizată fără arbitrul ce a părăsit tribunalul.
Opinia majoritară este în sensul că puterea şi dreptul arbitrilor de a statua în aceste
situaţii sunt limitate la cazurile în care vacanţa apare după încheierea procedurilor, altfel
procedura trebuie reluată după înlocuirea locului rămas liber în tribunalul arbitral şi refacerea
sau reluarea anumitor proceduri, în funcţie de decizia tribunalului arbitral nou constituit.
 Concepte și termeni de reținut

- arbitraj
- tribunal arbitral
- constituirea tribunalului arbitral
- numirea arbitrilor
- procedura de numire a arbitrilor
- condiții generale și specifice pentru numirea arbitrilor
- listele de arbitrii
- autoritatea de nominare
- procedura de numire
- act de misiune
- data constituirii tribunalului arbitral
- incidente procedurale privind constituirea tribunalului arbitral: recuzare,
revocare, abținere, renunțare, deces, orice caz de împiedicare în realizarea misiunii arbitrului
(vacanța arbitrală)

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care este diferența între instanța arbitrală și cea judecătorească, statală?

2. Cine determină tribunalul arbitral?
3. Cine judecă litigiul părților, instituția arbitrală sau tribunalul arbitral?
4. Care este determinarea în timp a tribunalului arbitral ? Odată constituit este competent
pentru orice litigii ?
5. Care este definiția tribunalului arbitral ? Unde este se găsește sediul materiei ?
6. Care este diferența între tribunalul arbitral constituit în arbitrajul ad-hoc comparativ cu
cel instituțional ?
7. Câți arbitrii sunt numiți pentru a forma un tribunal arbitral ? Argumentați componența
unipersonală versus cea colegială.
8. Care sunt normele legale ce vizează numirea arbitrilor ?
9. Care sunt condițiile generale prevăzute de legislația internă pentru numirea arbitrilor ?
Dar cele specifice ? La ce anume se referă aceste condiții specifice?
10. Care este modalitatea de selectare și desemnare a arbitrilor? Ce sunt listele de arbitrii?
11. Ce reprezintă autoritatea de nominare ? Care este diferența legat de această noțiune
între arbitrajul ad-hoc și cel instituțional?
12. Care sunt regulile de numire a arbitrilor în arbitrajul instituțional?
13. Care este procedura de numire a arbitrilor?
14. Ce semnifică actul de misiune?
15. Care este data constituirii tribunalului arbitral ?
16. Care sunt incidentele procedurale privind constituirea tribunalului arbitral ? Care sunt
acestea? și ce reprezintă fiecare?
17. Care sunt reglementările privind recuzarea ? Cum se desfășoară procedura de
recuzare ?