Unitatea de învățare nr.

Relațiile dintre părțile la procesul arbitral.

Drepturile și obligațiile arbitrilor. Răspundere

Cuprins

1. Relaţiile dintre participanţii la procesul arbitral

1.1. Contractul de arbitru
1.2. Contractul de organizare arbitrală
1.3. Contractul de colaborare arbitrală
2. Drepturile şi obligaţiile arbitrului
2.1. Drepturile arbitrului
2.1.1. Dreptul la remuneraţie
2.1.2. Dreptul la cooperarea părţilor
2.2. Obligaţiile arbitrului
2.2.1. Conflictul de interese – obligaţia de independenţa şi imparţialitate
2.2.2. Obligaţia de dezvăluire
2.2.3. Obligaţia de competenţă şi de disponibilitate
2.2.4. Obligaţia de a păstra integritatea arbitrajului, de a asigura un proces
echitabil, de pronunţare a hotărârii în termen răspunzând la toate capetele
de cerere
2.2.5. Obligaţia de a acţiona profesional
2.2.6. Obligaţia de a respecta confidenţialitatea în procedura arbitrală
3. Răspunderea arbitrului

Conținut

1. Relaţiile dintre participanţii la procesul arbitral

Convenţia arbitrală dă naştere unor complexe raporturi contractuale între toţi

participanţii la procedura arbitrală:
- în cazul arbitrajului ad-hoc şi instituţional: între părţi şi arbitrii numiţi de ele (contractul
de arbitru),
- iar în cazul arbitrajului instituţional: între arbitri şi instituţia permanentă de arbitraj
(contractul de colaborare arbitrală) şi totodată între părţi şi instituţia permanentă de
arbitraj (contractul de organizare arbitrală).
 1.1. Contractul de arbitru

Asimilarea arbitrului cu judecătorul este un aspect care susţine componenta jurisdicţională

a misiunii arbitrului ce absoarbe componenta contractuală, deoarece arbitrul, spre deosebire de
judecător, are un statut ce nu poate fi lipsit de fundamentul contractual.
Prin misiunea sa jurisdicţională arbitrul accede la statutul particular al unui judecător,
fără a rămâne mai puţin importantă existenţa unui contract între arbitru şi părţile litigante, care stă
la baza obligaţiilor nu numai ale părţilor litigante, ci mai ales ale arbitrilor în plus faţă de cele ce
decurg direct din statutul de judecător.
Raporturile dintre arbitru şi parte nu pot fi înscrise în nişte tipare contractuale civile
deja consacrate, dat fiind determinarea calificării acestora de dublă natură, ca a arbitrajului:
contractuale prin origine şi jurisdicţionale prin obiectul său. În ultimul deceniu deja, mai ales
doctrina străină este aproape unanimă în a considera contractul dintre arbitru şi parte un
contract sui generis aparte, înscris fenomenului de specializare progresivă a contractelor
speciale.
În ceea ce priveşte denumirea contractului, au fost sugerate mai multe variante,
pornind cu dreptul roman, receptum arbitrii (considerat ca fiind contractul ce centralizează şi
organizează întreaga instanţă arbitrală), contract de învestitură arbitrală (cu avantajul ca acest
apelativ subliniază asupra efectului contractului de învestire a unei persoane cu putere
jurisdicţională) sau contract arbitral de învestire, sau cel mai des întâlnit în zilele noastre
contract arbitral sau contract de arbitraj (utilizată însă pentru a denota contractul dintre
instituţia de arbitraj şi părţi; deoarece se foloseşte în acelaşi timp şi noţiunea de convenţie de
arbitraj sau convenţie arbitrală, este recomandat a se evita această formulare pentru a
denomina contractul stabilit între arbitru şi părţi), contract de arbitru. Denumirea reţinută este
ultima, pentru a se evita ambiguitatea şi deoarece accentul cade pe partea contractuală asupra
căreia incumbă obligaţia principală, adică arbitrul, fiind şi uşor de tradus în alte limbi străine
(arbitrator’s contract, contratto di arbitrato, contrato de arbitraje etc.).
Atenție la distincția sa față de convenția arbitrală și felurile sale, clauza
compromisorie (de arbitraj) și compromis. Convenţia arbitrală determină obiectul litigiului
părţilor, pe când contractul de arbitru determină misiunea arbitrului. Pentru învestirea arbitrului
este indispensabil ca litigiul să fie pornit, deoarece definirea litigiului este necesară învestirii
arbitrului, dar invers lucrurile nu stau chiar aşa, căci un arbitru nu şi-ar afla rostul fără existenţa
unui litigiu.
În principiu, nu ne putem gândi la un contract de arbitru în lipsa convenţiei arbitrale,
deoarece el presupune existenţa unui litigiu supus arbitrajului. Nu se poate învesti un arbitru cu
judecarea unui litigiu care nu este deferit arbitrajului.
Prin urmare, autonomia convenţiei arbitrale în raport cu contractul de arbitru trimite
asupra relaţiei asemănătoare dintre clauza compromisorie (convenţia arbitrală) şi contractul
principal. Clauza compromisorie este întotdeauna independentă de contractul de arbitru şi chiar
dacă compromisul vizează numirea arbitrilor, ambele forme ale convenţiei arbitrale nu sunt
dependente de formarea şi dispariţia contractului de arbitru.
 Chiar dacă valabilitatea (nulitatea) convenţiei arbitrale este în discuţie, contractul de
arbitru rămâne valabil, acesta supravieţuindu-i, deoarece alegerea arbitrajului nu se răsfrânge
asupra alegerii arbitrului. Deci contractul de arbitru lasă intactă convenţia arbitrală, vocaţia
arbitrajului rămâne valabilă şi pentru alte litigii ulterioare sau chiar pentru cel în curs, când
compoziţia instanţei arbitrale se poate modifica în cursul procedurii arbitrale.
Dacă clauza compromisorie ajunge să fie anulată, contractul de arbitru este valabil doar
pentru constatarea acestei nulităţi şi apoi devine caduc. Dacă contractul de arbitru este nul, clauza
compromisorie rămâne valabilă, subliniind încă o dată vigoarea şi trăinicia clauzei compromisorii
în arbitraj.
Reţinem aşadar independenţa unilaterală a convenţiei arbitrale în raport cu contractul de
arbitru, deoarece ele se constituie într-un ansamblu de contracte, în care este nevoie de încheierea
convenţiei arbitrale pentru considerarea contractului de arbitru, ca un fel de condiţie precedentă.

Regimul juridic al contractului de arbitru

Contractul de arbitru există desigur atât în cadrul arbitrajului ad-hoc cât şi în cel
instituţional, deoarece se naşte o relaţie directă între arbitru şi părţile litigante. Cu toate acestea,
prezenţa instituţiei arbitrale vine să se interfereze cu procesul de formare a contractului de arbitru,
deşi nu modifică formarea propriu-zisă, care rămâne apanajul părţilor la contractul de arbitru.
Vom vorbi aşadar de reguli comune arbitrajului ad-hoc şi a celui instituţional şi despre reguli
specifice arbitrajului instituţional, unde se va forma un triunghi în materie juridică (format din
arbitru, părţile litigante şi instituţia arbitrală).
Nu arbitrii între ei sunt cei legaţi prin acest contract de arbitru, ci aceştia de părţile
litigante, care constituie o parte plurală a contractului de arbitru, fiind legate de interesul lor
comun faţă de respectivul arbitru.
Caracteristica principală intuitu persoane a misiunii arbitrului se răsfrânge şi asupra
contractului de arbitru.
Contractele de arbitru sunt independente unele de altele, precum arbitrii ce formează
tribunalul arbitral, deci nu poate fi considerată ca parte a contractului de arbitru toată instanţa
arbitrală, ci fiecare membru al ei în parte, având în vedere că şi plata arbitrilor este separată, iar la
formarea instanţei arbitrale se nominalizează clar fiecare arbitru fiind necesar acceptul expres al
acestuia.

Condiţii de formă
Contractul de arbitru este consensual, fără a necesita în mod special vreo formă
sacramentală particulară. Cum obiectul contractului îl constituie învestirea arbitrului cu
misiunea jurisdicţională de a judeca un arbitraj, nimic nu justifică ca consimţământul
contractanţilor să beneficieze de o măsură de protecţie suplimentară în raport cu situaţia din
dreptul comun şi să îmbrace o anumită formă. Acceptarea misiunii jurisdicţionale este un act
(act de misiune) care nu necesită condiţii de siguranţă sporite faţă de cele prevăzute de dreptul
comun, dar este reglementată special de art. 599 NCPC și în general fiecare instituție arbitrală
prevede un model specific pentru completarea acestuia de către arbitrii.
 Condiţii de fond
Condiţiile de fond din dreptul comun sunt aplicabile şi contractului de arbitru, astfel că
cele patru condiţii enunţate de art. 1179 NCC sunt valabile şi în ceea ce priveşte contractul de
arbitru.
Capacitatea, consimțământul (acceptarea poate fi și implicită) au fost analizate deja.
Precizăm că pentru numirea arbitrului, acceptarea sa trebuie confirmată și de părțile litigante, iar
în cel instituțional și de către instituția arbitrală.
În concluzie, arbitrul nu este încă parte la contractul de arbitru până nu sunt îndeplinite
toate condiţiile necesare unei formări regulate a tribunalului arbitral şi acceptării definitive de
către părţile litigante a tuturor contractelor de arbitru necesare.
În ceea ce priveşte obiectul şi cauza contractului de arbitru, acestea nu ridică dificultăţi
sau particularităţi faţă de dreptul comun, cu precizarea că obiectul obligaţiei arbitrului nu este
numai de a pronunţa o hotărâre arbitrală, ci de a îşi îndeplini misiunea arbitrală, adică de a
conduce întreaga procedură arbitrală. Fiind un contract sinalagmatic, la rândul lor, părţile litigante
au obligaţia de a învesti arbitrul cu misiunea sa şi de a plăti onorariile arbitrale astfel cum sunt
prevăzute în contract.
Cauza obligaţiei părţilor este de a obţine o hotărâre arbitrală şi a arbitrului de a primi
învestitura arbitrală. Remuneraţia arbitrilor se adaugă la cauza obligaţiei arbitrului şi la obiectul
obligaţiei părţilor litigante.

Încetarea contractului de arbitru

Renunţarea, abţinerea sau revocarea (destituirea), alături de recuzare, constituie
cauze de încetare a contractului de arbitru, aspecte analizate în cursul precedent.
Se mai pot adăuga:
- comunicarea hotărârii arbitrale (atunci când aceasta este pronunţată şi nu este cazul să se
îndrepte erori materiale, să se lămurească dispozitivul sau să se completeze hotărârea);
- ajungerea la termen, adică atunci când una din părți decide să se adreseze instanţei
judecătoreşti statale, renunţând la arbitraj;
- acordul părţilor la contractul de arbitru în vederea încetării acestuia - acest acord se poate
realiza atunci când arbitrul cade de comun acord cu părţile să înceteze misiunea sa (cu sau
fără motiv) sau el reuşeşte să îşi îndeplinească misiunea de a aduce părţile la un numitor
comun, ca adjudecător, negociator sau mediator, care facilitează o înţelegere amiabilă a
părţilor, ce poate fi consfinţită prin hotărârea arbitrală sau, fără concursul arbitrului, chiar
printr-o înţelegere separată a părţilor, care poate fi executată de bunăvoie.

1.2. Contractul de organizare arbitrală

Deoarece în cazul arbitrajului instituţional instituţia arbitrală intervine cu o imixtiune

între arbitru şi părţile la litigiu, se naşte un nou raport juridic între instituţie şi părţi, denumit
contract de organizare arbitrală şi un alt raport juridic între instituţie şi arbitru, denumit
contract de colaborare arbitrală, creându-se astfel un ansamblu de relaţii juridice în
interiorul contractului de arbitru.

Contractul de organizare arbitrală este format atunci când o instituţie se oferă să

administreze litigiul dintre părţi, care au incorporat regulile instituţiei în convenţia lor
arbitrală, ofertă acceptată de părţi odată cu sesizarea instituţiei cu cererea de arbitrare.
Prin adoptarea unor reguli şi regulamentului de arbitraj de către instituţie şi prin
promovarea lor în mediile de afaceri prin suport de hârtie şi electronic (sau prin publicare în
M. Of., cum este cazul Regulilor CACIR), se consideră că oferta lansată de instituţia de
arbitraj are caracter permanent, fiind deschisă tuturor persoanelor interesate, pe termen
nelimitat. În mod subsecvent, instituţia arbitrală devine parte la contracte separate, ce leagă
părţile contractului de arbitru, stabilind relaţii pe de o parte cu părţile şi pe de alta cu fiecare
arbitru.
Regulile instituţionale stabilesc prevederi care privesc în mod specific drepturile,
obligaţiile şi protecţia instituţiei în relaţia cu părţile.
Acest contract de organizare arbitrală este un contract sinalagmatic, comutativ,
oneros şi consensual, deşi el se încheie de obicei tacit, prin adeziune. Această adeziune are
însă la bază un transfer de încredere de la arbitru la respectiva instituţie, bazat pe reputaţia
acesteia şi logistica mai bine organizată.
Întrucât şi în contractul de organizare a arbitrajului caracterul intuitu personae
predomină ca şi în contractul de arbitru, validitatea contractului este condiţionată de
identificarea corectă, neechivocă şi clară de către părţi a instituţiei arbitrale. Interdependenţa
contractului de arbitru cu convenţia arbitrală permite ca arbitrul să statueze şi asupra
validităţii contractului de organizare arbitrală, bazat pe principiul că tot el este chemat să
verifice şi arbitrabilitatea litigiului (competence-competence). Contractul de arbitru este total
independent de contractul de organizare arbitrală, care nu leagă aceleaşi părţi, decât în cazul
în care părţile litigante hotărăsc altfel. În principiu, contractul de organizare arbitrală nu este
independent faţă de convenţia arbitrală, pe când reciproca este valabilă, deşi există şi excepţii:
când convenţia arbitrală nu este semnată în concordanţă cu condiţiile de organizare a
arbitrajului de către instituţia arbitrală (şi atunci nu se poate lua în considerarea respectiva
instituţie şi regulile ei) sau când contractul de organizare arbitrală înglobează un compromis
valabil.

1.3. Contractul de colaborare arbitrală

Odată cu interpunerea instituţiei arbitrale în relaţia juridică dintre părţi şi arbitru, se

nasc alte relaţii juridice: una uneşte părţile şi instituţia arbitrală (contract de organizare
arbitrală), iar cealaltă arbitrul şi instituţia arbitrală (contractul de colaborare arbitrală).
Prezintă interes sporit relaţia arbitrului cu instituţia arbitrală, deoarece hotărârea arbitrală ce
este pronunţată de tribunalul arbitral trebuie să îndeplinească atât cerinţele legale cât şi pe cele
impuse de regulamentul şi regulile de procedură ale respectivei instituţii arbitrale.
 Instituţia arbitrală joacă un rol de intermediar ce organizează şi administrează
arbitrajul, fără ca instituţia să se intercaleze în puterea jurisdicțională, căci nu se substituie
arbitrului şi nici nu judecă.
Se înţelege că instituţia arbitrală are câte o relaţie contractuală cu fiecare arbitru în
parte, fundamentat pe caracterul intuitu personae al misiunii arbitrale, ca şi în cazul
contractului de arbitru.
Se consideră că părţile, prin convenţia arbitrală care conţine referinţa la o anumită
instituţie arbitrală şi/sau a regulilor sale aferente, au încredinţat respectiva instituţie arbitrală
pentru o bună şi eficientă organizare a arbitrajului litigiului lor, iar odată cu sesizarea
respectivei Curţi de arbitraj au înţeles să adopte regulile sale de procedură arbitrală. Aceasta
vine să simplifice organizarea şi constituirea tribunalului arbitral (ca de altfel a întregii
proceduri arbitrale), căci se apelează la un set de reguli bine îngemănate, care astfel au fost
incorporate şi agreate prin convenţia arbitrală.
Nu se poate încheia contractul de colaborare arbitrală până nu sunt încheiate celelalte
contracte (convenție arbitrală, de organizare arbitrală, de arbitru), deci este în interdependenţă
cu acestea, fiind cronologic ultimul dintre ele ce se încheie pentru ca arbitrul să fie în măsură
să îşi exercite misiunea.

2. Drepturile şi obligaţiile arbitrului

Condiţiile generale cele mai semnificative cerute pentru arbitrii în vederea

îndeplinirii misiunii lor de a judeca sunt legate de obligaţia lor de independenţă şi
imparţialitate faţă de părţile în litigiu, alături de cerinţa neutralităţii, cerută în mod specific în
arbitrajul comercial internaţional. Totodată, cu titlu particular, arbitrii sunt ţinuţi a-şi îndeplini
misiunea până la sfârşit, în termenele convenite de părţi, prin convenţia arbitrală, cu
respectarea cerinţei de confidenţialitate a arbitrajului. Dispoziţiile cuprinse în Cartea a IV-a
oferă o imagine exhaustivă a drepturilor şi obligaţiilor arbitrului, acestea putând fi deduse implicit
prin raportare la etapele procedurii arbitrale.
Contractul de arbitru constituie o etapă esenţială a procesului arbitral şi reprezintă însuşi
soclul care permite soliditatea instanţei arbitrale. Efectele pe care le produce contractul de
arbitru sunt drepturile şi obligaţiile pe care le generează acest contract, atât cu privire la părţi,
cât şi cu privire la arbitri.

2.1. Drepturile arbitrului

Drepturile arbitrului includ, (i) pe de o parte, drepturile legate de executarea misiunii

arbitrului, cum ar fi cel la remuneraţie, dreptul la cooperare din partea părţilor litigante în cursul
desfăşurării procesului arbitral (deci de invocare a excepţiei de neexecutare contractuală şi de
retenţie) şi, (ii) pe de altă parte, drepturi relativ la hotărârea arbitrală, adică dreptul la opinie
separată, disidentă.
 2.1.1. Dreptul la remuneraţie

Contractul de arbitru, fiind cu titlu oneros, dă dreptul arbitrului la o remuneraţie

financiară plătită de către părţi pentru îndeplinirea însărcinării sale, drept recunoscut de legislaţii
naţionale, cât mai ales de majoritatea regulilor instituţionale.
Majoritatea instituţiilor arbitrale au adoptat un set de reguli şi o scală de calcul a taxei
arbitrale şi a onorariilor arbitrilor, stabilindu-le în funcţie de valoarea litigiului un minim şi un
maxim, în baza cărora părţile şi arbitrul pot negocia şi agrea onorariile acestuia.
În arbitrajul ad-hoc, onorariul se decide în funcţie de convenţia arbitrală şi/sau de
regulile alese, dar de obicei se stabileşte că tribunalul arbitral este autorizat să îşi fixeze propriile
onorarii, cu condiţia ca acestea să fie rezonabile, ţinând cont şi de valoarea litigiului,
complexitatea cazului, timpul petrecut de arbitrii cu audierile, termenele şi martorii, experţii,
nevoia unui secretariat şi alte circumstanţe relevante în speţă.
În legislația internă NCPC dedică un întreg Capitol al III-lea din Titlul al IV-lea
(Procedura arbitrală), art. 595- 600 NCPC.

2.1.2. Dreptul la cooperarea părţilor

Deşi adesea trecut cu vederea, acest drept al arbitrului de a pretinde eforturile de

cooperare al părţilor cu bună-credinţă pentru a asigura un proces arbitral eficient, corect şi
pronunţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii în vederea soluţionării litigiului este un
aspect fundamental al convenţiei părţilor de a apela la arbitraj şi al contractului de arbitru.
Colaborarea cu instanţa arbitrală vine în executarea cu bună-credinţă a convenţiei
arbitrale, completând diligenţa părţilor în a nu agrava de o manieră gratuită litigiul dedus
arbitrajului prin întârzieri, tergiversări, obstrucţionări sau complicări inutile, îngreunând
sarcina arbitrilor de a conduce procedura arbitrală.

2.2. Obligaţiile arbitrului

Obligaţiile arbitrului derivă din relaţia contractuală cu părţile şi din misiunea lor
jurisdicţională în a decide asupra litigiului. Ţinând cont de obiectul contractului de arbitru şi de
modul de executare a acestui contract, aceste obligaţii implică observarea şi analizarea activităţii
arbitrului pe toată durata procedurii arbitrale, deoarece contractul de arbitru este un contract cu
executare succesivă. Succint, dintre aceste obligaţii enumerăm câteva:
- obligaţia de independenţă, imparţialitate (neutralitate, evitarea conflictului de interese), alături
de obligaţia de dezvăluire (informare);
- obligaţia de competenţă şi de disponibilitate;
- obligaţia de a păstra integritatea arbitrajului, de a asigura un proces echitabil (due process) şi
de pronunţare a hotărârii în termen, soluţionând toate capetele de cerere;
- obligaţia de a acţiona profesional, de a îndeplini corect şi complet misiunea, de a conduce
(controla) cu diligenţă şi de a organiza eficient derularea procedurii arbitrale în acord cu
convenţia arbitrală a părţilor, eventual în anumite cazuri chiar prin propunerea unei înţelegeri
între părţi (settlement facilitator);
- obligaţia de confidenţialitate.
Unele obligaţii sunt de natură permanentă, cum ar fi obligaţia de independenţă,
obligaţia de confidenţialitate şi obligaţia de a trata în mod echitabil părţile din procesul arbitral,
iar altele sunt specifice unor anumite etape procedurale, obligaţii de dinainte de a începe
procedura arbitrală, obligaţii specifice derulării procedurii, iar altele specifice etapei
deliberării şi pronunţării hotărârii arbitrale (cât şi post pronunţării hotărârii).

2.2.1. Conflictul de interese – obligaţia de independenţă şi imparţialitate

Problematica evitării apariţiei conflictului de interese între persoana numită sau

aleasă ca arbitru într-un litigiu şi părţile aflate în acel litigiu (denumită conflictul de interese)
interesează mai ales prin prisma obligaţiei arbitrilor de a fi independenţi şi imparţiali, care
poate avea consecinţe şi în ceea ce priveşte reputaţia instituţiilor care organizează arbitrajul şi
faţă de hotărârea arbitrală ce urmează a fi pronunţată.
În practica internaţională, există deja câteva încercări de îndrumare a celor implicaţi
în derularea procesului arbitral, prin emiterea unor Ghiduri la nivel de structuri de organizare
internaţională a arbitrajului, cum ar fi: AAA Code of Etichs, Arbitrators Ethics Guidelines
provided by JAMS-The Resolution Experts, Guidelines of Good Practice and Code of Ethical
Conduct for Arbitrators, IBA Guidelines on Conflicts of Interest in International Arbitration
sau CIArb Practice Guideline: Interviewing Prospective Arbitrators.
În timp ce judecătorul se bucură de o independenţă statutară şi dispune de o învestitură
generală, arbitrul nu beneficiază decât de prerogativele pe care i le conferă părţile (arbitrajul ad-
hoc) sau regulile de procedură proprii centrelor de arbitraj (arbitrajul instituţional). Totuşi
cerinţele de independenţă şi imparţialitate derivă din funcţia jurisdicţională a tribunalului arbitral,
care are rol de instanţă privată.
Art. 562 NCPC vine să implementeze anumite aspecte legate de practicile internaționale.
Acest articol este mai degrabă menit să întărească cerinţele vis-a-vis de obligaţia de
independenţă şi imparţialitate, necesară arbitrilor pentru a îşi putea exercita misiunea în
concordanţă cu normele legale, cea mai importantă dintre toate obligațiile arbitrilor și asupra
căreia doctrina și practica au dezbătut cel mai adesea.
Aceste aspecte sunt strâns interconectate şi de obligaţia de dezvăluire, care se
regăseşte în solicitarea instituţiei arbitrale adresată arbitrului, ca odată desemnat, să
completeze o declaraţie de independenţă, prin care să adică la cunoştinţa părţilor eventualele
excepţii de la independenţa şi imparţialitatea sa faţă de părţi (act de misiune).

Definirea noţiunilor de independenţă, imparţialitate, neutralitate

Pentru a putea deosebi înţelesul noţiunilor, vom încerca o definire a lor.
Independenţa semnifică măsurarea relaţiilor sociale, personale şi financiare dintre
arbitru şi părţi, care sunt de natură să afecteze interesele personale în rezultatul arbitrajului. Se
testează dacă arbitrul şi părţile acţionează în înţelegere, dacă au relaţii de afaceri, economice
sau financiare. Este o investigare pentru aparenţa de favoritism, nu prezenţa sa efectivă.
Independenţa este determinată de o analizare obiectivă, în timp ce imparţialitatea poate rezulta
dintr-o moralitate determinată, de natură subiectivă.
Imparţialitatea implică o examinare nu pentru aparenţa de favoritism, ci pentru
prezenţa sa efectivă, care este determinată de interferenţa factorilor şi circumstanţelor în
legătură cu exercitarea misiunii de arbitru. Imparţialitatea se referă la obligaţia de a nu
favoriza una din părţi sau de a nu prejudicia litigiul. Imparţialitatea unui arbitru este chiar mai
greu de apreciat, fiind mai mult o chestiune psihologică, putând fi invocată chiar pe baza
simplei subiectivităţi a părţii care are interes, dar care are sarcina de a demonstra obiectiv
(prin fapte concrete capabile să justifice în mod obiectiv şi raţional) neîncrederea în arbitru.
Neutralitatea este un concept mai general, care îmbină caracteristicile amândoura, un
concept de corectitudine care include atât independenţa cât şi imparţialitatea, noţiuni strâns
legate de conflictul de interes.

2.2.2. Obligaţia de dezvăluire

Obligaţia de dezvăluire (de informare, de revelare) este interconectată la prima

obligaţie, cea de independenţă şi imparţialitate şi la eforturile depuse de doctrinari prin
redactarea directivelor naţionale şi internaţionale amintite, menite să ajute la buna îndeplinire
şi desfăşurare a procesului arbitral.
În faţa instituţiei arbitrale, obligaţia de dezvăluire ia forma particulară a declaraţiei de
independenţă (act de misiune).
Arbitrul selectat într-o anumită cauză, înainte de a accepta desemnarea sa ca arbitru -
ca şi pe întreg parcursul procedurii arbitrale, întrucât, pe parcursul desfăşurării procedurii
arbitrajului se pot dezvolta alte conflicte de interese - este obligat să informeze participanţii la
procesul arbitral asupra oricăror interese personale legate de părţi sau participanţii la
procedură cât şi despre orice posibile relaţii legate de familie, angajaţi, asociaţi, profesiune
sau alte interese economice pe care le-ar putea avea legat de respectivii participanți.
Scopul obligaţiei de dezvăluire este de a permite părţilor să judece ele însele (testul
subiectiv) dacă se vor încrede în evaluarea arbitrului, dacă sunt pregătite să exploreze
circumstanţele revelate în continuare (testul obiectiv) şi să recuze arbitrul sau să îl
desemneze/păstreze. Dacă nu ar exista dezvăluirea, pentru cazuri în care există împrejurări
îndoielnice referitoare la neutralitatea arbitrului, s-ar crea o atmosferă încărcată, deteriorându-
se încrederea părţilor în arbitraj ca justiţie (privată) şi cei desemnaţi să o pronunţe şi conduce
inerent la nemulţumirea unei părţi care va încerca ulterior să conteste actul de justiţie, poziţie
pe care nu ar fi luat-o dacă ar fi fost asigurat cadrul de credibilitate necesar.
Arbitrul, spre deosebire de judecător, care este independent prin însăşi natura funcţiei
sale şi a numirii sale ca reprezentant şi garant al justiţiei statale, este mult mai susceptibil de a nu
fi independent, cu atât mai mult cu cât a fost numit de una dintre părţi; de multe ori, el poate fi
salariat sau colaborator al unei instituţii sau al unui întreprinzător parte în litigiu, ori exercită o
profesie liberală care, într-o măsură mai mare sau mai mică, îl face dependent sau ataşat clientelei
sale, ori el însuşi este agent economic, de asemenea legat de furnizori, de beneficiari, de creditori
etc. Independenţa se referă la locul arbitrului în anumite structuri, relaţii sau ierarhii
administrative, economice, politice, sociale, care nu există în privinţa judecătorului, sub raportul
activităţii de judecată.
În concluzie, arbitrul trebuie să se bucure de independenţă, deci să nu fie în raport de
subordonare/dependenţă faţă de una din părţile în litigiu, având posibilitatea să ia o hotărâre în
litigiu fără nici un fel de imixtiune, instrucţiune sau presiune a vreunei persoane din afară. Ca
şi judecătorul, arbitrul se supune numai legii şi în primul rând legii părţilor, care este
convenţia arbitrală.

2.2.3. Obligaţia de competenţă şi de disponibilitate

Această obligaţie este strâns legată de obligaţia de independenţă, datorită

formularului declarație de independență sau act de misiune, care se regăseşte sub forma
declaraţiei scrise a arbitrului privitor la exerciţiul activităţii sale în calitatea de arbitru.
Arbitrul completează acest act luându-şi angajamentul să-şi îndeplinească misiunea cu bună-
credinţă şi profesionalism, declarând că îşi va manifesta disponibilitatea cerută de exerciţiul
competenţelor arbitrale, în termen util.
Un arbitru are obligaţia de a nu accepta numirea sa ca arbitru într-o cauză care nu
intră în sfera competenţelor sale şi, de asemenea, nu va accepta o numire ca arbitru dacă va
considera că nu are suficient timp şi resurse pentru a-şi îndeplini misiunea.

2.2.4. Obligaţia de a păstra integritatea arbitrajului, de a asigura un proces

echitabil, de pronunţare a hotărârii în termen răspunzând la toate capetele
de cerere

Această obligaţie presupune, în primul rând, ca un arbitru să nu solicite sau să nu

accepte o astfel de numire dacă nu îşi poate îndeplini misiunea în cât mai scurt timp. Arbitrul
trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dispoziţie în vederea evitării şi prevenirii tacticilor
de apărare care întârzie procedurile, ca şi a oricăror alte măsuri ce pot duce la împiedicarea
desfăşurării normale a arbitrajului.
Referitor la obligaţia de a asigura un proces echitabil, acesta se bazează pe respectarea
garanţiilor fundamentale ale oricărui proces civil, astfel că arbitrii, în considerarea caracterului
jurisdicţional al misiunii lor sunt ţinuţi să conducă procedura arbitrală cu respectarea ordinii
publice şi a normelor de drept material aplicabile.
Având în vedere că termenul în care trebuie pronunţată hotărârea arbitrală curge de la
data constituirii tribunalului arbitral, deci de la data ultimei acceptări a însărcinării de arbitru,
tribunalul arbitral este ţinut să pronunţe hotărârea arbitrală în termenul legal, care poate fi cel
stabilit de părţi în convenţia arbitrală sau cel reglementat de regulile de procedură aplicabile, ad-
hoc sau instituţionale. În NCPC a se vedea art. 567, 568, 1114 (4) – dublarea termenelor în
arbitrajul internațional.
Evident că arbitrul este chemat să răspundă cererilor enunţate de către părţi nu numai în
termen ci şi asupra tuturor capetelor de cerere. Arbitrul este obligat a statua omnia petita, astfel că
arbitrii trebuie să delibereze asupra tuturor problemelor adresate de părţi.
 2.2.5. Obligaţia de a acţiona profesional

Pentru ca tribunalul arbitral să decidă asupra litigiului dintre părţi în mod imparţial şi ca
rezultat să pronunţe o hotărâre definitivă, obligatorie şi executorie, arbitrii trebuie să îşi exercite
misiunea cu profesionalism, să depună eforturi rezonabile de a urgenta finalizarea procedurii şi de
a dovedi eficienţă şi diligenţă în gestionarea procedurii arbitrale. Obligaţia de a îndeplini misiunea
este pentru arbitru reliefată în datoria de a nu renunţa în mod nejustificat la misiune şi totodată de a
lipsi de la şedinţa de arbitrare numai în mod justificat.
Arbitrii sunt ţinuţi să aplice legea, să îşi îndeplinească îndatoririle ce le revin, să nu îşi
delege îndatoririle ci să le exercite personal (caracterul intuitu personae), să conducă în general
corect şi echitabil procesul arbitral, în concordanţă cu convenţia arbitrală.
Referitor la obligaţia arbitrului de a controla procedura arbitrală, se impune să nu se
tergiverseze procedura fără motive temeinice. Această obligaţie poate fi mai degrabă privită ca un
drept, căci deşi părţile sunt cele care impun regulile de procedură arbitrală, arbitrii pot interveni
în desfăşurarea procedurii arbitrale, prin emiterea de diverse acte şi ordine procedurale şi prin
stabilirea unui calendar al procedurii. Aici intervine totodată şi obligaţia de comunicare.
Referitor la obligaţia de a acţiona profesional, în cursul desfăşurării procedurii
arbitrale, arbitrul are datoria de a acţiona şi de a solicita şi participanţilor la procedură să
acţioneze cu diligenţă, echidistant, cu promptitudine, răbdare şi politeţe faţă de părţi şi alţi
participanţi la procedura arbitrală. De asemenea, arbitrul trebuie să asigure fiecărei părţi o
participare egală la dezbateri şi în cadrul procedurii.
Chiar dacă un arbitru nu poate obliga părţile să ajungă la o înţelegere amicală, acesta
are datoria de a facilita părţilor o astfel de înţelegere în vederea soluţionării litigiului.

2.2.6. Obligaţia de a respecta confidenţialitatea în procedura arbitrală

Confidenţialitatea reprezintă unul din principiile care dau specificitate procedurii

arbitrale şi care conferă drepturi şi obligaţii atât arbitrilor cât şi părţilor.
Încălcarea acestui principiu de către arbitri atrage răspunderea acestora pentru daune
în condiţiile enunţate de art. 565 lit. c) NCPC, potrivit cărora arbitrii sunt răspunzători de daune,
în condiţiile legii, dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau
divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor.
Şi pentru această obligaţie temeiul îl constituie declarația de independență (actul de
misiune) care este angajamentul pe care arbitrul îl semnează în cadrul contractului de arbitru,
astfel că respectarea acestei obligaţii semnifică nedivulgarea informaţiilor privitoare la litigiul
arbitral şi ulterior soluţionării lui (natura litigiului, părţile litigante, probele administrate) şi
secretul deliberării (art. 602 (1) NCPC).
Reţinem că această obligaţie de confidenţialitate se propagă şi asupra terţilor,
deoarece ei nu au voie să asiste la şedinţe, audieri sau la deliberări. Totodată, obligaţia de
confidenţialitate se referă atât la reprezentanţii părţilor în proces, cât şi la membrii
(secretariatul) instituţiei arbitrale.
 3. Răspunderea arbitrului

Răspunderea arbitrilor poate fi considerată un drept al părţilor şi totodată unul al arbitrilor

la imunitate, limitat la condiţiile legii şi/sau reguli instituţionale, care prevăd că arbitrul este în
principiu răspunzător de daune numai în anumite condiţii, în general dacă nu îşi execută
obligaţiile jurisdicţionale şi contractuale ce îi revin.
Art. 565 NCPC stabilește cauzele care sunt considerate de lege ca determinante pentru
declanșarea răspunderii arbitrilor. Considerăm că enumerarea cauzelor respective este, în
principiu, limitată la cazurile expuse, fără a fi însă exhaustivă, astfel că lista poate fi
completată şi cu alte motive ce ar putea reieşi din încălcarea obligaţiilor ce revin arbitrului, ca
urmare a îndeplinirii misiunii sale. Oricum, prin formularea referitoare la încălcarea
îndatoririlor ce revin arbitrului se acoperă în ansamblu ipotezele practice posibile ce pot
materializa abaterile arbitrilor.
Din punct de vedere al regimului legal, are loc o întrepătrundere a două tipuri de
răspundere - contractuală, derivând din contractul de arbitru (actul de misiune) și delictuală -
în funcţie de natura delictuală sau contractuală a încălcărilor care sunt sancţionate prin
angajarea răspunderii arbitrului.
Dacă derivă din obligaţii de natură contractuală, ca cele din contractul de arbitru,
atunci cea invocată va fi răspunderea contractuală. Dacă însă încălcarea constituie culpa
arbitrului în îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din această calitate, în măsura în care se
dovedeşte existenţa uneia din situaţiile prevăzute de art. 565 NCPC, temeiul este răspunderea
civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art. 1357 noul Cod civil. Culpa în această materie se
apreciază după criteriul culpa levis în abstracto, ţinând cont de caracterul profesional al
exercitării calităţii de arbitru.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de fraudă, dol, corupţie sau culpă gravă echivalentă
dolului, în condiţiile legii se poate angaja şi răspunderea penală a arbitrului.

Concepte și termeni de reținut

- arbitraj
- tribunal arbitral
- constituirea tribunalului arbitral
- relaţiile dintre participanţii la procesul arbitral
- contractul de arbitru
- contractul de organizare arbitrală
- contractul de colaborare arbitrală
- drepturile şi obligaţiile arbitrului
- drepturile arbitrului
- dreptul la remuneraţie
- dreptul la cooperarea părţilor
- obligaţiile arbitrului
- conflictul de interese – obligaţia de independenţa şi imparţialitate
- obligaţia de dezvăluire
- obligaţia de competenţă şi de disponibilitate
 - obligaţia de a păstra integritatea arbitrajului, de a asigura un proces echitabil,
de pronunţare a hotărârii în termen răspunzând la toate capetele de cerere
- obligaţia de a acţiona profesional
- obligaţia de a respecta confidenţialitatea în procedura arbitrală
- răspunderea arbitrului

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Ce este tribunalul arbitral?

2. Cum se constituie tribunalul arbitral?
3. Care sunt relațiile dintre participanții la procesul arbitral?
4. Câte tipuri de contracte se pot defini între participanții la procesul arbitral? Care
sunt acestea?
5. Care sunt caracteristicile contractului de arbitru? Ce este acesta? Cum se
deosebește de celelalte contracte ce definesc relațiile dintre participanții la procesul arbitral?
6. Care este relația acestor contracte dintre participanții la procesul arbitral și
convenția arbitrală? Cum se aplică principiul autonomiei între aceste contracte? Care este
legătura între acestea?
7. Care este regimul legal al contractului de arbitru?
8. Care sunt condițiile de formă ale contractului de arbitru? Dar de fond?
9. Ce este contractul de organizare arbitrală?
10. Dar cel de colaborare arbitrală?
11. Care sunt drepturile și obligațiile arbitrilor? Din ce derivă acestea?
12. Care este cea mai importantă obligație a arbitrilor?
13. Care este regimul legal al răspunderii arbitrilor?
14. Care sunt cauzele ce determină răspunderea arbitrilor?