Unitatea de învățare nr.

Condiții de fond și formă ale convenției arbitrale, redactare, interpretare,

efecte – extinderea convenției la nesemnatari. Arbitraj multi-partit

Cuprins

1. Condiţii de fond privind validitatea convenţiei arbitrale

1.1. Capacitate
1.2. Obiect
1.3. Consimţământ şi cauză
2. Condiţii de formă ale convenţiei arbitrale
3. Redactarea convenţiei arbitrale
4. Interpretarea convenţiei arbitrale
5. Convenţiile arbitrale patologice (deficitare)
6. Efectele convenţiei arbitrale
6.1. Efectul pozitiv
6.2. Efectul negativ
6.3. Efecte de natură procedurală
6.4. Efecte de natură contractuală
7. Arbitraj multi-partit

Conținut

1. Condiţii de fond privind validitatea convenţiei arbitrale

Validitatea contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de

formare a acordului de voinţă, ea presupune, conform art. 1179 noul Cod civil, analizarea
condiţiilor esenţiale pentru validitatea convenţiei, care sunt:
a) capacitatea de a contracta;
b) consimţământul valabil exprimat (şi cu intenţia de a produce efecte juridice);
c) obiectul determinat sau determinabil şi
d) cauza licită.
Dintre acestea numai capacitatea şi obiectul prezintă unele derogări de la regimul de
drept comun, pe când consimţământul şi cauza nu prezintă particularităţi deosebite.
 1.1. Capacitate

Au capacitate de a încheia convenţii de arbitraj comercial, profesioniștii (comercianţi)

persoane fizice sau persoane juridice.
Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. În
structura acesteia intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Art. 542 NCPC stabilește de acum cu claritate că pot recurge la arbitraj persoanele
care au capacitatea deplină de exercițiu. Rezultă că orice persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu are capacitatea de a încheia o convenţie arbitrală valabilă. Capacitatea de exerciţiu
deplină începe de la vârsta de 18 ani când persoana devine majoră, iar pentru persoanele
juridice de la înfiinţare.
Nu poate semna valabil o convenţie arbitrală o persoană fizică lipsită total de
capacitate de exerciţiu (nici măcar prin reprezentant legal), aşa cum nici minorul asistat de
reprezentantul său legal şi având încuviinţarea autorităţii tutelare nu o poate semna valabil.
Acest aspect este bazat pe interesul de ordine publică acordat incapacităţii naturale şi legale,
deoarece asupra măsurilor de protecţie nu poate dispune o altă instanţă decât cea
judecătorească, de stat.
Chiar dacă minorul şi interzisul judecătoresc nu pot încheia ei înşişi o convenţie
arbitrală, această incapacitate este relativă, în sensul că dacă tutela sau curatela instituite nu
mai sunt în vigoare la momentul declanşării arbitrajului, convenţia arbitrală poate fi
confirmată de persoanele care au dobândit între timp capacitatea deplină de exerciţiu. Această
soluţie poate fi valabilă şi în cazul în care minorul sau interzisul a încheiat convenţia arbitrală
fără consimţământul tutorelui sau curatorului, dar a devenit capabil la momentul arbitrajului,
când poate încheia un compromis. Aceste discuţii pot fi însă avute în vedere câtă vreme
contractul principal nu este nul sau anulabil pentru lipsa capacităţii la momentul încheierii
sale.
Cerinţa de a avea liber exerciţiu este impusă de faptul că încheierea convenţiei de
arbitraj este un act de dispoziţie. De aceea, dacă o asemenea convenţie se încheie printr-un
împuternicit, acesta are nevoie de procură specială (art. 2016 alin. 2 noul Cod civil). Mandatul
de a încheia o tranzacţie îl cuprinde şi pe cel de a încheia o convenţie de arbitraj, acest
principiu fiind cuprins în art. 1537 vechiul Cod civil, preluat indirect de art. 2016 alin. 3 noul
Cod civil.
Capacitatea părţilor este determinată de legea lor naţională. În unele ţări, persoanele
juridice de drept public, inclusiv statele, nu au reglementată posibilitatea de a încheia
convenţii arbitrale. Mai nou, NCPC a reglementat această problematică în art. 542 (2) și (3).
Se dispune că statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai
dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte, iar
persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate şi activităţi economice
au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de
înfiinţare sau de organizare prevede altfel. Aceasta este denumită arbitrabilitate subiectivă,
adică capacitatea mai largă sau mai restrânsă a persoanelor juridice de drept public de a
recurge la arbitraj.
 Aceste aspecte nu erau până acum reglementate decât în regulile de procedură
arbitrală ale CACIR sau erau cuprinse în alte asemenea reguli ale instituțiilor permanente de
arbitraj, fiind numai un concept teoretic, rezolvat de doctrină. Se considera că această
facultate revenea statului și autorităților publice numai în litigiile internaționale, temeiul fiind
art. 2 pct. 1 din Convenția de la Geneva din 1961.
Așadar începând cu NCPC acest concept a devenit legal. Condiția necesară este
autorizarea legală, adică principiile instituite de legile speciale care se aplică acelor persoane
juridice de drept public pentru a fi autorizate de lege să încheie astfel de convenții arbitrale.
deci actul de înființare a acestor persoane reglementează obiectul lor de activitate, care dacă
conține activități economice se consideră că nu mai are regim de putere publică și devine un
profesionist comerciant.

1.2. Obiect

Cu privire la convenţii, art. 1226 (coroborat cu 1225) noul Cod civil prevede
că ,,obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”, aşadar
prestaţiile la care părţile se obligă în cadrul convenţiei lor. Obiectul convenţiei arbitrale constă
într-o obligaţie de a face şi de a nu face. În cuprinsul convenţiei arbitrale, referinţa la
prestaţiile părţilor are în vedere obligaţia părţilor de a supune soluţionarea litigiului cu privire
la relaţiile lor contractuale unei proceduri voluntare şi private - arbitrajul (obligaţie de a face),
prin renunţarea la competenţa instanţei judecătoreşti (obligaţie de a nu face).
Obiectul unui act juridic trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate (să
existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral),
care în cazul convenţiei arbitrale se traduc prin a se discuta despre următoarele aspecte relativ
la litigiul părţilor:
(a) să fie vorba despre litigii născute sau care se pot naşte între părţi - părţile hotărăsc
să deducă arbitrajului litigiile lor viitoare sau actuale, în legătură cu contractul principal, care,
în funcţie de redactarea aleasă de părţi se poate referi la încheierea, executarea, încetarea atât
a contractului principal cât şi eventual privitor la convenţia arbitrală, adică litigii legate de
existenţa, formarea, interpretarea, încetarea convenţiei arbitrale;
(b) litigiul dedus arbitrajului să decurgă dintr-un raport de drept determinat - dacă
litigiul rezultă numai pe cale contractuală sau şi necontractuală, deci izvor poate fi şi un
contract comercial dar şi un fapt juridic oarecare;
(c) litigiul să poată fi reglementat pe calea arbitrajului (arbitrabilitatea litigiului – cea
obiectivă) şi
(d) părţile la litigiu să respecte ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile
imperative ale legii - validitatea convenţiei arbitrale dintr-un contract se apreciază potrivit
unor reguli ce sunt subsumate conceptului de ordine publică. Încălcarea ordinii publice
conduce la nulitatea convenţiei arbitrale încheiate. Se poate cere anularea hotărârii arbitrale
dacă un litigiu se desfăşoară în baza unei convenţii arbitrale ilicite sau hotărârea arbitrală a
fost pronunţată în pofida faptului că litigiul nu putea fi supus arbitrajului.
 Rezultă că obiectul principal al convenţiei arbitrale este obligaţia de a face şi de a nu
face, iar obiectul derivat este chiar litigiul referit sau ce se va referi arbitrajului, iar obiectul
litigiului este constituit din drepturile şi obligaţiile reciproc asumate de părţi.

Reținem că arbitrabilitatea este reglementată în art. 542 NCPC, care am observat că se

ocupă pe lângă arbitrabilitatea subiectivă (capacitatea de a încheia o convenție arbitrală) cât și
de obiectul arbitrajului din prisma arbitrabilității obiective, adică litigiile ce pot fi supuse
arbitrajului.
NCPC condiționează arbitrabilitatea obiectivă de natura litigiului, cerința fiind ca
părțile să poată dispune de drepturile lor și se enumeră tipurile de litigii excluse, și anume
acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de
familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună. Putem concluziona că se
poate recurge la arbitraj în cazul în care litigiul ce derivă din dreptul nesocotit are natură
patrimonială și este tranzacționabil. Această subliniere este necesară deoarece există și cazuri
în care dreptul încălcat este nepatrimonial, dar litigiul ce se naște în legătură cu acesta are
caracter patrimonial. Prin urmare, raportarea se face la natura litigiului, nu neapărat la dreptul
încălcat.

1.3. Consimţământ şi cauză

Viciile de consimţământ sunt rar invocate în arbitraj datorită faptului că, în general,
contractele comerciale sunt încheiate după negocieri de profesionişti în afaceri, de cele mai
multe ori asistaţi şi îndrumaţi de jurişti, iar clauza compromisorie sau compromisul au în
majoritatea cazurilor forme standard de redactare.
Problema care se pune este măsura ce se aplică în cazul lipsei consimţământului
(clauză deficitară sau patologică) sau a intervenirii unui viciu de consimţământ. Datorită
legăturii cu contractul principal şi a independenţei convenţiei arbitrale faţă de acesta, instanţa
arbitrală poate reţine nulitatea absolută sau relativă a convenţiei arbitrale, din oficiu (pentru
nulitatea absolută) sau în baza invocării de către partea interesată a viciului (nulitate relativă),
până cel mai târziu la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită (art. 579
NCPC), în baza principiului competence-competence.

Cauza (scopul) este acel element al actului juridic ce constă în obiectivul urmărit la
încheierea unui asemenea act (art. 1235-1239 noul Cod civil). Pentru a fi valabilă, cauza
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi
morală. Cauza convenţiei nu este cauza contractului principal din care face parte sau din care
derivă litigiul, ci se referă strict la atribuirea litigiilor competenţei arbitrale, întrucât convenţia
arbitrală conferă competenţă instanţei arbitrale să decidă asupra litigiilor.

2. Condiţii de formă ale convenţiei arbitrale

Cerinţa formei scrise este desemnată în principiu să asigure corectitudinea tranzacţiilor

şi apărarea dreptului la un proces bazat pe autonomia de voinţă a părţilor. Forma scrisă
garantează consimţământul iniţial al părţilor în sensul achiesării la arbitraj. Cum renunţarea la
judecarea în faţa instanţelor judecătoreşti statale este o măsură cu implicaţii importante, ea are
consecinţe clare asupra interesului statului, ca parte a administraţiei publice a justiţiei, de a
asigura că aceste convenţii arbitrale reflectă un consimţământ reciproc al părţilor. Forma
scrisă a convenţiei va avea repercusiuni asupra validităţii întregului arbitraj, atât a convenţiei
arbitrale cât şi asupra constituirii valide a instanţei arbitrale, cât şi procedural, referitor la
procedură şi recunoaşterea şi executarea ulterioară a sentinţei arbitrale pronunţate de instanţa
arbitrală.
Convenția arbitrală fiind un contract, valabilitatea formală a noului concept este
dezvoltată în funcție de natura litigiilor la care se referă convenția. Primul paragraf al art. 548
NCPC consacră încheierea convenției arbitrale în scris, sub sancțiunea nulității. Și apoi
continuă adăugând că validitatea formală este îndeplinită, de asemenea, atunci când părțile
recurg la arbitraj prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de
acte procedurale.
Abordarea este una modernă și în conformitate cu noile tendințe în dreptul și regulile
instituționale internaționale. Prima opțiune propusă de art. 7 Legea Model UNCITRAL a
dezvoltat o clarificare a termenului „în scris” și a inclus mijloacele moderne de comunicare.
Prin urmare, important este ca să fie înregistrată opțiunea de a recurge la arbitraj în orice
formă în conținutul convenției arbitrale.
În legislația noastră se cere ca această opțiune să se facă prin schimb de
corespondență, prin orice mijloace, inclusiv prin urmare mijloace electronice moderne de
comunicare. Nu există nici o cerință cu privire la semnătură. Prin eliminarea acesteia
legiuitorul a eliminat orice urmă de o formalitate care a cauzat în trecut negarea aplicării
convenției arbitrale.
Astfel, atâta timp cât o înregistrare „în scris” a convenției arbitrale există, acest acord
este valabil, indiferent de forma sub care este consemnat. Prin utilizarea acestui termen de
„corespondență” se acceptă o adaptare mai largă la mijloacele moderne de comunicare, cum
ar fi faxuri și e-mailuri folosite în zilele noastre pentru a forma contracte.
În ceea ce privește schimbul actelor de procedură, aceasta este o abordare modernă și
adăugată oficial în mod salutar, fiindcă a fost experimentată în practică de multe ori și a fost
admisă chiar și sub imperiul vechiului Cod, dar acum este prevăzută clar.
O altă soluție care a fost uzitată în practică a fost încorporarea prin referință, care este
echivalentă cu o ofertă scrisă acceptată tacit în cadrul definiției termenului „în scris”, adică
atunci când oferta scrisă se referă la un alt text. Atâta timp cât „în scris” se referă la textul
legat de termenii referitori la recurgerea la arbitraj mai degrabă decât la acordul inițial al
părților la acei termeni, cerința formală ar trebui să fie îndeplinită. Dar acest lucru nu este
introdus în mod explicit în textul art. 548 NCPC ci în art. 549 (1) NCPC, chiar dacă aceasta ar
fi fost o soluție fezabilă de promovare a arbitrajului prin această situație particulară, care este
întâlnită mai ales în cazurile complexe sau în arbitrajul multi-partit (ce implică mai multe
contracte/părți). O interpretare salvatoare ar putea fi una în care acordul este luat în
considerare ca fiind „în scris” în cazul în care părțile convin fie în scris prin metodele
stipulate de legiuitor fie prin referire la alți termeni referitori la arbitraj care aceia sunt în scris.
Ca un exemplu, trimiterea într-un contract la un document care conține o clauză arbitrală ar
trebui să constituie o clauză compromisorie valabilă, cu condiția ca contractul să fie în scris și
referința să facă parte din contract. Dar, în fiecare caz, de obicei, există un text care stabilește
condițiile de arbitraj și, în fiecare caz, acordul actual al părților la arbitraj va trebui să fie
dovedit prin unele mijloace în scris.
În aceeași linie, art. 549 NCPC prezintă felurile convenției arbitrale, analizate anterior,
iar în aliniatul al doilea se face referire la un acord scris al părților făcut în fața tribunalului
arbitral care confirmă existența convenției arbitrale. Aceste aspecte sunt mai mult legate de
valabilitatea formală reglementată în art. anterior 548 NCPC decât de felurile convenției
arbitrale.
Prin urmare, convenția arbitrală este de preferat să fie încheiată în scris, dar acest lucru
ar trebui să fie obligatoriu doar pentru a demonstra voința liberă a părților în arbitraj.
Nulitatea menționată în textul juridic al art. 548 NCPC poate fi evitată și deci valabilitatea
formală este ad probationem.
Al doilea paragraf al art. 548 NCPC se referă la validitatea formală a convenției
arbitrale în cazul unui litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și / sau de constituirea
altui drept real cu privire la imobile. Cerința de data aceasta este o condiție ad validitatem,
adică acordul privind arbitrajul se va consemna în fața unui notar public. Posibilele argumente
pentru această soluție este că forma autentificată notarial este un element esențial și
constitutiv pentru acest tip de contracte și este necesar acordul expres al părților, în aceste
cazuri fiind incompatibil acordul tacit sau implicit. Un alt argument poate fi temeiul juridic în
baza căruia hotărârea arbitrală este înregistrată în Cartea Funciară, în cazul în care tribunalul
arbitral a admis dreptul imobiliar pretins, căci în general hotărârea urmează să țină loc de act
autentic al transferului/constituirii dreptului real asupra imobilului respectiv. Astfel, forma
autentică este o cerință exclusivă și sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută, ceea ce
înseamnă că ordine publică este implicată.
Considerăm cerințele formale ale convenției arbitrale ca fiind în uniformitate și
armonizare cu Convenția de la New York din 1958. De asemenea, revizuirile UNCITRAL (în
anul 2006 a Legii Model a UNCITRAL și în 2010 a Regulamentul de arbitraj UNCITRAL)
adoptă cerințele formale de fond mai puțin restrictive – mai ales a doua opțiune a art. 7 din
Legea Model care ar scuti în totalitate părțile de o astfel de cerință. Oricum trebuie avut în
vedere că metode de înregistrare și de comunicare evoluează rapid și este deci necesar ca să se
includă înregistrarea și comunicarea prin orice mijloace moderne.

3. Redactarea convenţiei arbitrale

Deoarece convenţia arbitrală este factorul cheie în existenţa oricărui arbitraj, este
necesar să se acorde consideraţie redactării corespunzătoare a unei convenţii arbitrale, astfel
încât aceasta să nu sufere vreun defect care să o facă neutilizabilă sau anulabilă.
În conformitate cu prevederile art. 544 coroborat cu 549 NCPC, arbitrajul se
organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, care se încheie fie sub forma unei
clauze compromisorii, fie sub forma compromisului. Indiferent dacă convenţia arbitrală este
inserată în contractul principal ca o clauză distinctă a acestuia sau este constatată printr-un
înscris separat (înainte sau după apariţia litigiului), ea trebuie redactată astfel încât să nu
existe nici o îndoială cu privire la voinţa partenerilor contractuali de a supune arbitrajului
eventualele litigii ce s-ar ivi între ele (eventual şi interpretarea, întinderea, formarea,
încetarea, executarea atât a contractului principal cât şi a convenţiei arbitrale). Existenţa şi
conţinutul convenţiei arbitrale pot fi probate prin orice mijloace de probă, dacă legea
aplicabilă acesteia nu dispune altfel.
Convenţia arbitrală vizează nu numai modalitatea de soluţionare, pe cale arbitrală a
litigiului dintre părţi, ci şi alte elemente, cum sunt cele privitoare la: constituirea tribunalului
arbitral, numirea, revocarea si înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de
procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv
procedura unei eventuale concilieri sau a altor metode alternative prealabile, repartizarea între
părţi a cheltuielilor arbitrale, conţinutul si forma hotărârii arbitrale şi, în general, orice alte
norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.
Convenţia Geneva 1961 recomandă părţilor să prevadă în convenţia lor arbitrală cel
puţin locul unde urmează să se ţină arbitrajul, precum şi modul de arbitrare (ad-hoc sau
instituţionalizat).
În cazul unui arbitraj ad-hoc, părţile trebuie să stabilească modalităţile de
nominalizare a arbitrilor, să determine locul arbitrajului şi să fixeze regulile de procedură pe
care le vor urma arbitrii (art. IV para. 1 lit. b) din Convenţia Geneva 1961). Părţile au însă
posibilitatea să opteze şi pentru un regulament facultativ de arbitraj, de exemplu
Regulamentul UNCITRAL, destinat în mod special arbitrajului ad-hoc, când în convenţia
arbitrală este destul de complicat ca părţile să prevadă toate aspectele necesare unei bune
desfăşurări a procedurii arbitrale, fiind mai simplă, eficientă şi acoperitoare trimiterea la un
Regulament.
În împrejurarea unui arbitraj instituţionalizat, părţile se vor referi la regulamentul
instituţiei arbitrale desemnate (art. IV para. 1 lit. a) din Convenţia Geneva 1961). În absenţa
altei prevederi, trimiterea se poate limita numai la indicarea instituţiei arbitrale. Art. 550
NCPC stipulează în mod expres că în cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă
referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul. La
fel și art. 551 NCPC pentru compromis. Legat de arbitrajul instituționalizat reglementările art.
544, 576 NCPC coroborate cu 616-621 NCPC se aplică și pentru arbitrajul instituționalizat
internațional art. 1122 NCPC. Art. 617 NCPC evidențiază două modalități de exprimare a
opțiunii părților pentru arbitrajul instituțional (se menționează în convenție fie instituția
arbitrală fie regulile de procedură ale unei anumite instituții). Art. 619 completează aceste
dispoziții stabilind că prin desemnarea unui anumit arbitraj instituţionalizat ca fiind competent
în soluţionarea unui anumit litigiu sau tip de litigii, părţile optează automat pentru aplicarea
regulilor sale de procedură. Există și o excepție prin care conducerea instituției competente
decide în ce condiții pot fi aplicate regulile alese de părți dacă sunt contrare regulilor
instituției desemnate. Astfel, atunci când părţile optează pentru un arbitraj instituţionalizat ele
trimit, în cuprinsul clauzei compromisorii, la Regulamentul acelei instituţii, utilizând o
formulă de tipul „orice litigii care se vor naşte în legătură cu acest contract vor fi soluţionate
definitiv conform Regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional din ...”.
Dar, o asemenea formulare pe cât de simplă, pe atât de cuprinzătoare, comportă
totodată inconveniente şi riscuri, pentru neutralizarea cărora este de dorit precizarea de către
părţi a anumitor elemente. În vederea evitării unor blocaje, tergiversări sau impedimente în
arbitraj, este benefic ca, pe lângă conţinutul minimal al convenţiei arbitrale, părţile să includă
în aceasta şi referiri la unele aspecte, cum ar fi legea aplicabilă, numărul arbitrilor, limba în
care se va desfăşura arbitrajul (în cazul arbitrajului comercial internaţional), locul arbitrajului
sau orice alte clauze de natură să corespundă intereselor părţilor.
Dacă părţile nu au inserat în convenţia arbitrală principalele elemente care permit
începerea şi desfăşurarea arbitrajului (respectiv modul de desemnare al arbitrilor, modul, locul
şi durata arbitrajului, procedura de urmat, legea aplicabilă etc.) atunci aceasta va fi inoperantă,
adică ineficace (clauza patologică). Pentru a se contracara această situaţie, părţile o pot
completa prin act adiţional înainte de începerea litigiului, iar dacă acesta s-a declanşat deja,
prin acoperirea ei în sensul înţelegerii părţilor de comun acord prin înscris separat sau direct
în faţa instanţei care cuprinde în încheierea de şedinţă aceste aspecte complinitoare sau prin
încheierea unui compromis arbitral care să cuprindă toate elementele necesare astfel încât să
creeze condiţiile juridice legale pentru declanşarea, desfăşurarea şi finalizarea arbitrajului în
parametrii normali şi legali. De obicei, convenţia arbitrală se inserează în cuprinsul
contractului, sub forma clauzei compromisorii, dar ea poate fi adăugată şi după încheierea
contractului, însă doar până la ivirea litigiului, ulterior devenind compromis, dacă îndeplineşte
condiţiile acestuia. Dacă părţile decid să încheie un compromis, deşi iniţial au inclus o clauză
compromisorie în contractul lor (eventual aceasta este inoperantă, altfel nu este necesar
compromisul), cu prilejul perfectării compromisului, părţile sunt libere sa modifice expres sau
implicit conţinutul clauzei compromisorii convenită înaintea ivirii litigiului dintre ele,
deoarece pot să renunţe la ea printr-o convenţie ulterioară. Ipoteza presupune ca părţile să dea
următoarea formulare clauzei compromisorii: „orice litigii născute din acest contract vor fi
soluţionate pe cale arbitrajului de către Curtea de Arbitraj…, în conformitate cu regulamentul
acesteia.”

4. Interpretarea convenţiei arbitrale

Principiile ce stau la baza interpretării convenției arbitrale nu sunt diferite de cele

reglementate şi de legiuitor în cuprinsul art. 1266-1269 noul C. civ., care au valoare de
principii generale de interpretare a convenţiilor.
Competenţa interpretării convenţiei arbitrale revine tribunalului arbitral care va avea
în vedere următoarele principii:
a) Principiul bunei credinţe - tribunalul va acorda prioritate voinţei comune şi reale a
părţilor de la data încheierii convenţiei arbitrale, faţă de exprimarea literală confuză,
îndoielnică sau deficitară;
b) Principiul efectului util al convenţiei arbitrale - tribunalul va porni de la premisa
că părţile au urmărit producerea unui efect util în favoarea arbitrajului;
 c) Principiul „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” sau al
interpretării în favoarea validităţii („in favorem validitatis”) - clauza contractuală trebuie
interpretată în sensul de a produce anumite efecte şi nu în acela de a nu produce nici un efect;
d) Principiul interpretării „contra proferentum” - adică în defavoarea părţii care a
formulat convenţia arbitrală;
e) Principiul interpretării după intenţia comună a părţilor, conform art. 1266 noul C.
civ., care prevede expres că „interpretarea contractelor se face după voinţa comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenelor”;
f) Principiul interpretării în funcţie de circumstanţe - se va ţine cont de toate
împrejurările relevante.

5. Convenţiile arbitrale patologice (deficitare)

Strâns legată de interpretarea convenţiei arbitrale şi redactarea ei este şi problematica

clauzelor deficitare sau patologice, cum mai sunt numite. Dispoziţiile convenţiilor arbitrale
care sunt incomplete, neclare sau contradictorii sunt considerate patologice. În cazul în care
ele nu cuprind elemente obligatorii ale unei convenţii arbitrale, în special deferirea obligatorie
a litigiului unui tribunal arbitral privat, aceste neglijenţe sau scăpări nu vor determina automat
invaliditatea convenţiei arbitrale. Dimpotrivă, trebuie căutată în primul rând o soluţie care să
respecte voinţa fundamentală a părţilor de a apela la arbitraj, prin interpretarea şi completarea
convenţiei prin analogie la principiile generale din materia contractelor.
Un defect tipic este referinţa incorectă la instituţia sub ale cărei reguli urmează să aibă
loc arbitrajul. Dacă o instituţie arbitrală nu este desemnată precis sau există competenţă
alternativă, poate să nu reiasă cu claritate dacă renunţarea la instanţele statale a fost
intenţionată, dacă tribunalului arbitral i s-au conferit puterile necesare pentru soluţionarea
litigiului şi, nu în cele din urmă, dacă eficienţa şi rapiditatea procedurii arbitrale va fi
periclitată. Concluzia este că chiar dacă aceste clauze prevăd instituţii care nu există, ele
demonstrează clar intenţia părţilor de a se adresa arbitrajului.
Altă problemă apărută în practică este desemnarea unei autorităţi de nominare
inexistente. Deşi practica a pronunţat şi soluţii de invalidare a convenţiei arbitrale în
asemenea circumstanţe, suntem de părere contrară, în sensul că, printr-o interpretare mai
extinsă a prevederilor relevante, părţile se pot baza pe prevederile legate de regulile aplicabile
sau legea aplicabilă, care menţionează mecanismul de siguranţă stabilit pentru asemenea
circumstanţe, când procedura de nominare convenită de părţi nu este funcţională.
Cu privire la competenţa alternativă, cum discuţiile mai sus făcute se potrivesc şi la
acest subiect, căci adesea sunt împletite, părţile obişnuiesc în clauza arbitrală să facă o
trimitere la o instituţie arbitrală inexistentă sau eventual menţionează încă una, alternativă.
soluția formulată de doctrină și practică este că se conferă de reclamant competenţă
arbitrajului prin săvârşirea de acte procedurale. Părţile au ca regulă opţiunea între jurisdicţia
statală şi cea arbitrală, deci o clauză alternativă nu este o clauză atributivă de competenţă care
să lămurească organul abilitat să pronunţe o decizie, astfel că alegerea rămâne la latitudinea
reclamantului (pe care, bineînţeles că pârâtul o poate contesta, dar în baza principiului
competence-competence, instanţa mai întâi sesizată are obligaţia să-şi verifice propria
competenţă).
S-a mai susţinut că, o clauză arbitrală care se referă la „interpretarea şi executarea
contractului” nu ar cuprinde şi litigiile ce privesc desfiinţarea lui, dar instituțiile arbitrale au
reţinut că formularea este cuprinzătoare, ţinând cont de elementele cauzei şi de consecinţele
ce decurg din neexecutarea contractului.
Dacă o clauză arbitrală prevede că litigiile vor fi soluţionate de X prin arbitraj şi X la
data declanşării litigiului este în imposibilitate de a îşi exercita misiunea sau a decedat şi nu
există prevedere de înlocuire, clauza arbitrală nu va mai putea fi pusă în practică, căci X nu
poate judeca litigiul. Astfel că, pentru salvgardarea arbitrajului, este recomandat ca părţile să
evite numirea exactă a arbitrilor, preferând în schimb desemnarea unei modalităţi de numire,
eventual prin trimiterea la un set de reguli care include şi acest aspect.
Asemenea clauze patologice continuă să fie incluse în contracte în mod curent, datorită
unei atenţii marginale acordate structurării corespunzătoare a clauzei de soluţionare a
litigiilor. Deci nu sunt recomandate nici prea multe cuvinte, dar nici prea puţine; clauza
arbitrală trebuie să se păstreze simplă, fără a fi însă simplistă.
Reţinem în concluzie că, dacă o clauză pune în pericol executarea unei hotărâri
arbitrale, este neclară în ceea ce priveşte aplicarea ei sau poate produce divergenţe asupra
calificării conţinutului ei, atunci ea este considerată patologică şi trebuie depuse eforturi
pentru surmontarea neregularităţilor ei, care adesea survin în probleme legate de determinarea
calificării tipului de arbitraj şi a instituţiei arbitrale, a regulilor de procedură arbitrală, în
constituirea instanţei arbitrale, a modului de desfăşurare a procedurilor şi a regulilor ce se
aplică, precum şi în procedura de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale.
Clauzele patologice pot apărea dintr-o varietate de motive, referitor la diverse stadii
ale procesului arbitral, de la alegerea arbitrajului, a instituţiei arbitrale până la regulile de
procedură aplicabile privind probatoriile sau pronunţarea hotărârii 1, dar interpretarea lor nu se
poate face prea extensiv, dincolo de intenţia comună a părţilor, care trebuie să fie însă clar
exprimată măcar în sensul convenirii asupra arbitrajului, pentru a preveni deferirea litigiilor
instanţelor statale, de drept comun. De aceea, cel mai potrivit este să se stipuleze clauze
arbitrale standard, similare celor propuse de instituţiile permanente de arbitraj pentru a reduce
costurile inutile şi timpul ce s-ar putea irosi cu potenţialele contestaţii asupra validităţii
convenţiei arbitrale sau a executării hotărârii arbitrale. În acest sens, merită să atragem atenţia
că au fost lansate diverse ghiduri de redactare a unei clauze arbitrale, de dată recentă fiind
noul IBA Guidelines for Drafting International Arbitration Clauses 2 aprobat de IBA
(International Bar Association) Council la 7 octombrie 2010, la Conferinţa anuală IBA de la
Vancouver, prin care se oferă practicienilor şi celor interesaţi în domeniu o îndrumare bine
structurată şi detaliată asupra redactării unei clauze arbitrale eficiente.

6. Efectele convenţiei arbitrale

1
De exemplu, în cazul aplicării Regulilor arbitrale ICC, hotărârea înainte de a fi pronunţată suferă un
proces de scrutinizare, de verificare de către secretariat, ce se îndeplineşte înainte de a fi trimisă părţilor spre
comunicare.
2
http://www.ibanet.org/ENews_Archive/IBA_27October_2010_Arbitration_Clauses_Guidelines.aspx
 Privită în mod afirmativ (pozitiv), aceasta conduce la obligaţia părţilor de a îşi onora
răspunderea asumată în acest sens şi oferă temeiul jurisdicţiei tribunalului arbitral, adică
învesteşte instanţa arbitrală cu puterea de a judeca litigiul, stabilindu-i şi competenţa. Dacă
însă se descifrează în sens negativ această afirmaţie, convenţia arbitrală împiedică părţile să
solicite rezolvarea litigiilor ce cad sub incidenţa convenţiei arbitrale în faţa instanţelor
judecătoreşti statale.

6.1. Efectul pozitiv

Efectul pozitiv este recunoscut implicit de principalele convenţii internaţionale, cum

ar fi Convenţia New York 1958 prin art. II(1) şi Convenţia Geneva 1961 prin art. I. Alte
reglementări internaţionale sunt art. 7(1) şi 8(1) din Legea-model UNCITRAL.
Acest efect solicită ca, odată iniţiat arbitrajul, părţile să participe cooperant şi cu
bună-credinţă la procedura arbitrală şi să renunţe la competenţa instanţelor judecătoreşti.
În legislaţia românească, art. 544 coroborat cu art. 576 NCPC afirmă regula conform
căreia părţile, odată ce au convenit că pot să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile lor, sunt
ţinute să îşi stabilească cadrul desfăşurării procesului arbitral sub rezerva respectării ordinii
publice sau a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, deci cu
aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului procesul civil, cu unele particularităţi
determinate de caracterul voluntar şi privat al arbitrajului.

6.2. Efectul negativ

Convenţia arbitrală are şi un efect negativ, ca imaginea răsfrântă a efectului pozitiv,

şi constă în înlăturarea competenţei instanţelor judecătoreşti ordinare în problema soluţionării
litigiului, cel puţin până la soluţionarea sentinţei arbitrale. Totodată, convenţia arbitrală
conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile contractante şi
permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de eficienţă optimă, la
pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată. Acest efect este aplicabil tuturor
litigiilor potenţial a fi arbitrabile conform convenţiei arbitrale, înlăturându-se pentru acestea
jurisdicţia statală.
Acest efect este mai adesea menţionat în convenţiile internaţionale şi în legislaţiile
naţionale. Art. II(1) şi II(3) din Convenţia New York 1958 prevăd recunoaşterea convenţiei
arbitrale şi referirea părţilor la arbitraj, dând naştere şi efectului negativ al convenţiei arbitrale,
şi astfel constrânge ca un litigiu în faţa instanţelor judecătoreşti să fie suspendat sau respins.
Orice altă decizie a instanţei statale care are ca obiect fondul unei litigiu arbitral ar fi contrară
obligaţiei ca părţile să supună litigiul lor arbitrajului.
Art. aplicabile din legislația internă sunt 547, 553 și 554 NCPC din care se deduce că
atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat constă în înlăturarea
piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, pe lângă cele legate de
controlul judecătoresc al hotărârilor arbitrale şi executarea hotărârilor arbitrale. Remarcăm că
se menţine intervenţia instanţelor judecătoreşti în arbitraj, dar nu sub forma unei imixtiuni în
judecata arbitrală, ci sub forma unei colaborări ori a unei asistenţe cu rol de completare şi
întrepătrundere a competenţelor celor două tipuri de jurisdicţii, la care pot recurge părţile
atunci când, din diferite motive, arbitrajul se află în impas.

6.3. Efecte de natură procedurală

Efectele convenţiei arbitrale pot fi considerate de natură contractuală sau

procedurală. Efectul pozitiv decurge din caracterul contractual al arbitrajului, iar efectul
negativ se poate cataloga ca fiind un efect de natură procedurală, întrucât pe lângă principalul
efect al excluderii competenţei instanţei judecătoreşti (art. 553 NCPC), reiese în mod
corelativ, un efect special procedural, şi anume instituirea competenţei arbitrilor de a
soluţiona litigiul (art. 543, 554 și 579 NCPC).
În cazul unei convenţii arbitrale încheiate de un stat cu un subiect de drept comercial
străin, pe lângă efectele arătate se mai produc şi altele, privind imunitatea statului (prin
încheierea convenţiei de arbitraj, dacă nu se stipulează altfel, statul renunţă la imunitatea de
jurisdicţie şi se supune sentinţei arbitrale), privind regula epuizării resurselor interne (care
devine inaplicabilă dacă nu s-a stipulat în alt sens) şi privind protecţia diplomatică (pe care
subiectul de drept comercial nu o mai poate solicita).

6.4. Efecte de natură contractuală

Efectul de natură contractuală priveşte forţa obligatorie a convenţiei, care are putere de
lege între părţi, ca orice contract (art. 1270 noul C. civ.). Ca urmare, convenţia obligă părţile
să supună litigiul spre soluţionare arbitrajului, cu tot ceea ce decurge din aceasta.

7. Arbitraj multi-partit

În cazul în care un litigiu este probabil să implice mai mult de două părţi, câteva
consideraţii adiţionale sunt necesare.
Cele mai frecvent întâlnite situaţii sunt cele legate de contractele ce au o conexitate
în fluxul operaţiunilor (ca cele de tipul beneficiar – contractor – subcontractori sau furnizor –
distribuitor – societate de finanţare sau furnizor– distribuitor – agenţi etc.) şi cele legate de
existenţa a mai mult de două părţi care sunt parte a unui contract de tipul consorţiu, asociere,
joint-venture, parteneriat.
În ceea ce priveşte prima categorie, pentru cazul în care există mai mult de un
contract, este de evitat redactarea diferită a convenţiei arbitrale în fiecare dintre contracte,
soluţia optimă fiind preluarea aceleiaşi formulări a convenţiei arbitrale valabile în fiecare, 3
ceea ce conferă stabilitate şi consolidează întreg procesul arbitral în eventualitatea naşterii
unui litigiu.
3
A se vedea AAA, în ghidul de redactare online, Drafting Dispute Resolution Clauses – A Practical Guide,
p. 29-30 disponibil la http://www.adr.org/si.asp?id=4125 şi IBA Guidelines for Drafting International
Arbitration Clauses aprobat de IBA Council la 7 octombrie 2010, la Conferinţa anuală IBA (International Bar
Association) de la Vancouver, postat pe
http://www.ibanet.org/ENews_Archive/IBA_27October_2010_Arbitration_Clauses_Guidelines.aspx
 Referitor la a doua categorie, fiind toate părţile de aceeaşi parte contractuală a unui
singur contract, în principiu nu ar trebui să fie probleme, dar cum unele dintre aceste părţi pot
la rândul lor să subcontracteze, apar alte părţi implicate, care ulterior poate fi necesar să aibă
calitate procesuală împreună cu părţile deja semnatare ale contractului principal, deci şi ale
convenţiei arbitrale. Pentru aceasta, aceşti subcontractori trebuie să devină parte şi ei la
aceeaşi convenţie arbitrală şi asta se poate realiza prin integrarea în cadrul ei în contractul
principal a menţiunii că orice parte care încheie un contract cu o persoană care nu e semnatară
a contractului principal este ţinută să includă în subcontractul respectiv faptul că
subcontractorul parte nesemnatară este şi el ţinut de convenţia arbitrală a contractului
principal. O observaţie importantă este legată de modul de numire al arbitrilor, deoarece
neînţelegeri şi complicaţii pot apărea când două sau mai multe părţi aflate de aceeaşi parte cu
puncte de vedere diferite trebuie să aleagă un singur arbitru, astfel cum cer majoritatea
legislaţiilor sau regulilor instituţionale.
Art. 556 (3) NCPC menţionează că în cazul în care există mai mulţi reclamanţi sau
pârâţi cu interese comune aceştia vor numi un singur arbitru iar art. 557 precizează că este
nulă o convenţie arbitrală care ar prevedea acest drept, adică ca una din părţi să aibă mai mulţi
arbitrii decât cealaltă parte sau să numească un arbitru în locul celeilalte părţi (în baza
egalităţii de tratament a părţilor, principiul legat de natura procedurală a arbitrajului, care
implică necesitatea derulării unui proces echitabil).

Concepte și termeni de reținut

- condiţii de fond privind validitatea convenţiei arbitrale

- capacitate
- obiect
- consimţământ şi cauză
- condiţii de formă ale convenţiei arbitrale
- redactarea convenţiei arbitrale
- interpretarea convenţiei arbitrale
- convenţiile arbitrale patologice (deficitare)
- efectele convenţiei arbitrale
- efectul pozitiv
- efectul negativ
- efecte de natură procedurală
- efecte de natură contractuală
- arbitraj multi-partit

Întrebări de control și teme de dezbatere

 1. Care sunt condițiile de validitate privind convenția arbitrală?
2. Care sunt condițiile legate de capacitate privind convenția arbitrală?
3. Care sunt condițiile legate de obiect privind convenția arbitrală?
4. Care sunt deosebirile între arbitrabilitatea subiectivă și cea obiectivă?
5. Care sunt tipurile de litigii care pot forma obiectul convenției arbitrale?
6. Ce puteți afirma despre ordinea publică în legătură cu arbitrajul?
7. Care sunt condițiile necesare pentru ca forma convenției să se considere
îndeplinită? Ce se înțelege prin expresia „în scris”?
8. Care sunt condițiile minimale pentru redactarea fiecărei forme de convenție
arbitrală?
9. Ce sunt clauzele patalogice (deficitare)?
10. Ce cazuri se pot întâlni în practică de asemenea clauze patologice? Cum se pot
surmonta problemele legate de asemenea clauze?
11. Care sunt efectele convenției arbitrale? De câte tipuri sunt aceste?
12. Care sunt efectele de natură procedurală? Dar cele de natură contractuală?
13. Ce se înțelege prin arbitraj multi-partit? Există dispoziții exprese legate de această
problematică în legislația noastră națională?