TEMA 7 -TACTICA ASCULTARII UNOR CATEGORII DE

PARTICIPANTI IN PROCESUL PENAL; REGULI SI PROCEDEE

TACTICE IN EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMARIRE PENALA -
CURS ACTUALIZAT 2018-2019

Introducere
Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal care poate
contribui, în măsura în care doreşte, la corecta soluţionare a cauzei. El se confruntă
psihologic cu anchetatorul, şi bătălia va fi câştigată de cel care are nervii tari şi cele mai
plauzibile atuuri. Anchetatorul trebuie să ştie că poziţia lui în ierarhia socială nu-i va fi
suficientă pentru a învinge. Criminalistica tactică este în măsură să-i asigure succesul
dacă respectă cu stricteţe regulile jocului şi nu se lasă condus de hazard.

Continutul cursului
Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului, a martorului şi a persoanei vătămate
Printre mijloacele de probă în procesul penal, întâlnim şi declaraţiile învinuitului sau
inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, declaraţiile părţii responsabile
civilmente şi declaraţiile martorilor.
În procesul penal, declaraţiile părţilor şi a persoanelor sus menţionate pentru a fi
mijloace de probă, trebuie consemnate în anumite modalităţi prevăzute de lege,
respectându-se unele dispoziţii, procedurale şi reguli de tactică criminalistică.
Rezultă, că organele de urmărire penală cu ocazia audierii învinuitului sau inculpatului,
părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi a martorilor, trebuie să aibă
în vedere regulile în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului
penal.
Pentru ca o persoană să dobândească în procesul penal calitate procesuală, trebuie să
fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii :
- să existe un proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor judiciare;
- să fie identificate părţile, precum şi persoane fizice care au cunoştinţă despre fapte şi
împrejurări de fapt menite să ajute la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
- părţile şi persoanele fizice să fie ascultate de către organele judiciare.

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului

Importanţa ascultării învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală şi de tactică

criminalistică, efectuată de organele de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu
valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul
cercetării penale.
Importanţa ascultării învinuitului sau inculpatului constă în următoarele:
a) constituie o garanţie a dreptului de apărare;
b) permite obţinerea unor noi probe în cauza penală atât în acuzare cât şi în apărare,
întrucât acesta cunoaşte cel mai bine împrejurările în care a fost comisă infracţiunea,
putând contribui în mare măsură la aflarea adevărului;
c) permite verificarea concluziilor preliminare, a versiunilor emise de către organele de
cercetare penală, dând posibilitatea îndreptării greşelilor în timp util şi respectării
depline a legalităţii;
d) obligaţia organelor judiciare de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai
importante momente ale desfăşurării procesului penal. Organele judiciare au obligaţia
să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat
despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. De aceea, îl va încunoştinţa cu privire la
dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie,
atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă
învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu
privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire panală,
înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea
ce i se aduce (art. 70 alin. 2 şi 3 C.p.p.).
În faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale şi la
sfârşitul acesteia; când este atacată încheierea pronunţată de instanţă în cursul urmării
penale privind arestarea preventivă (art. 70 alin. 3, art. 1403 alin. 3, art. 232 şi art. 255);
inculpatul este ascultat la luarea măsurii arestării preventive şi când este atacată
încheierea pronunţată de instanţă în cursul urmării penale privind arestarea preventivă
(art. 1403 alin. 3, art. 1491, art. 150 alin. 1 şi art. 236 C.p.p.), în cazul continuării
cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale – art. 237 C.p.p. şi cu ocazia
prezentării materialului de urmărire penală (art. 250 şi 257 C.p.p.).
Cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, acestuia i se dă posibilitatea să-şi
expună cât mai complet argumentele, este ajutat să–şi amintească detalii şi să propună
probe în apărarea sa, probe a căror importanţă nu trebuie niciodată subestimată.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage
sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este încălcat dreptul său de apărare.

Pregătirea în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului

Pentru ca această activitate să contribuie la lămurirea tuturor problemelor cauzei, este

necesar să fie pregătită temeinic şi să se desfăşoare cu respectarea strictă a
dispoziţiilor legale şi a regulilor de tactică criminalistică.
Pregătirea în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului constă în următoarele
activităţi:
a) Studierea atentă a materialului existent în cauză, precum şi a altor materiale.
Astfel, organul de cercetare penală îşi asigură o poziţie superioară faţă de învinuit sau
inculpat ceea ce îi permite să efectueze ascultarea în mod calm, degajat, dar într-o
continuă stare de atenţie pentru a surprinde reacţiile acestuia la întrebările puse.
b) Culegerea de date referitoare la persoana învinuitului sau inculpatului.
Stabilirea acestor date permite organului de cercetare penală să aleagă procedeul tactic
de ascultare a învinuitului sau inculpatului.
c) Întocmirea planului de ascultare.
Planul de ascultare se întocmeşte sub forma unui chestionar sau sub forma unui tabel,
pentru fiecare învinuit sau inculpat în parte şi pentru fiecare ascultare în parte, de obicei
în cauzele complexe când sunt cercetate infracţiuni cu un pericol social mai grav.
El va cuprinde, în principiu, următoarele rubrici:

Nr. crt. Probleme de lămurit Întrebări ce se vor adresa învinuitului sau inculpatului

La sfârşitul planului de ascultare se notează data şi locul unde se va face ascultarea,

modalitatea de chemare a învinuitului sau inculpatului, dacă este chemat în stare de
libertate sau nu şi semnătura organului de cercetare penală care l-a întocmit.
Prima întrebare care va fi trecută în planul de ascultare va fi în legătură cu învinuirea ce
se aduce persoanei respective.
Planul de ascultare nu este rigid, el putând suferi modificări pe parcursul desfăşurării
ascultării, în raport de problemele noi apărute din relaţiile învinuitului sau inculpatului,
de apariţia unor contradicţii, de argumentele prezentate de acesta, de schimbarea
conduitei sale în timpul ascultării.
d) Stabilirea timpului şi locul unde se va efectua ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Pregătind ascultarea învinuitului sau inculpatului, organul de cercetare penală trebuie
să stabilească locul, timpul şi mijlocul prin care va fi chemat pentru ascultare.
De regulă, ascultarea învinuitului sau inculpatului se face la organele de urmărire
penală.
În anumite situaţii, în care învinuitul sau inculpatul nu se poate deplasa la sediul
organului de urmărire penală, deoarece este bolnav şi netransportabil, satisface
serviciul militar într-o altă localitate etc., organul de urmărire penală procedează la
ascultarea acestuia acolo unde se găseşte. (art. 74 C.p.p.).

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge, în principal, următoarele etape:

a) verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului şi ascultarea lui cu privire la datele
personale;
b) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, despre dreptul de a fi asistat de
un apărător ales sau numit din oficiu;
c) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, cu privire la fapta pentru care
este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia, precum şi dreptul de a nu face nici o
declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi
împotriva sa (dreptul la tăcere);
d) ascultarea relatării libere a învinuitului sau inculpatului;
e) punerea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului;
f) consemnarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului;
g) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are obligaţia să anunţe în scris,
în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.
Organele de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe învinuit sau inculpat, cere
acestuia să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce însă,
dacă acesta consimte (art. 70 alin. 3 C.p.p).
Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se
poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut (art. 71 alin. 5 C.p.p.).

Unele probleme privind psihologia învinuitului sau inculpatului. Probleme tactice folosite
în ascultarea învinuitului sau inculpatului
În timpul ascultării, organele de urmărire penală vor studia personalitatea individului,
urmărindu-i reacţiile şi exteriorizările psihice, din care vor căuta să diferenţieze pe cele
reale de cele false.
Comportarea învinuiţilor sau inculpaţilor în timpul ascultării se va diferenţia după
personalitatea acestora, după felul de comportare socială, după temperament, după
natura infracţiunii comise, după faptul dacă sunt infractori primari sau recidivişti, după
felul probelor administrate împotriva lor etc..
Organele de cercetare penală vor încerca să abordeze în mod gradat procesele psihice
care caracterizează personalitatea infractorului în săvârşirea faptei penale de la
deliberarea şi luarea hotărârii de a comite infracţiunea şi până la comportamentul post-
ilicit şi tentativele de a se sustrage de la răspunderea penală. În acest sens, vor fi avute
în vedere procesele psihologice, care:
- se produc până la luarea hotărârii de a comite o infracţiune (apariţia trebuinţelor şi a
mobilului, proliferarea intenţiei ilicite);
- au loc din momentul luării hotărârii până la săvârşirea faptei;
- au loc pe parcursul săvârşirii infracţiunii (în faza tentativei şi a - consumării faptei),
momentele de slabă concentrare psihologică ale infractorului cele mai prielnice pentru a
lăsa urme la locul săvârşirii infracţiunii sau a comite alte greşeli care să-l dovedească
drept autor;
- se produc după săvârşirea infracţiunii, în intenţia ascunderii săvârşirii infracţiunii şi
sustragerii de la răspunderea penală.
În urmărirea scopului lor, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloc care i-ar putea
ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compătimire
pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns „siliţi de împrejurări“
şi până la aroganţă şi chiar intimidarea anchetatorului apreciind desfăşurarea
cercetărilor ca tendenţioasă, ilegală etc. deseori lăsând a se înţelege că, în scopul
„punerii lucrurilor la punct“, vor apela la „persoane foarte importante“ cu care au relaţii.

Procedeele tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului

Pentru ca organele de urmărire penală să obţină de la învinuiţi sau inculpaţi declaraţii
complete şi adevărate, este necesară folosirea unor procedee tactice de ascultare, în
raport cu natura infracţiunii comise, cu metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea
acesteia cu numărul participanţilor, valoarea probelor administrate în cauză, precum şi
în funcţie de caracterul persoanei învinuitului sau inculpatului.

Procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului sunt:

- justificarea modului cum şi-a folosit timpul anterior, în momentul şi după comiterea
faptei;
- ascultarea repetată asupra aceleiaşi fapte şi în mod amănunţit;
- prezentarea progresivă a probelor de vinovăţie;
- ascultarea învinuitului sau inculpatului despre activitatea altor învinuiţi sau inculpaţi;
- ascultarea încrucişată de către doi sau mai mulţi lucrători de poliţie;
- expunerea de către poliţist, a modului cum a fost săvârşită infracţiunea (pe baza
versiunilor elaborate în raport de probele administrate în cauză).

Consemnarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului

Pentru ca declaraţiile să poată fi folosite în cadrul procesului penal şi pentru a se reţine

cu fidelitate ceea ce învinuitul sau inculpatul declară, legea prevede obligativitatea
consemnării în scris a acestor declaraţii (art. 73 alin. 1 C.p.p.).
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, la persoana a-I-a
singular.
Învinuitului sau inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica dacă cele relatate de el
au fost consemnate în mod corect în declaraţia scrisă. În acest sens, legea prevede că
declaraţia se citeşte acestuia, iar dacă învinuitul sau inculpatul cere, i se dă să o
citească. Când învinuitul sau inculpatul este de acord cu conţinutul declaraţiei, o
semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Această prevedere a legii, se impune pentru a
se înlătura posibilitatea ca la sfârşitul declaraţiei să se facă adăugiri. Sunt situaţii când
învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze declaraţia sa, făcându-se
menţiune în declaraţia scrisă despre aceasta.
Pentru a conferi un caracter oficial declaraţiei învinuitului sau inculpatului, aceasta va fi
semnată atât de către cel care a dat-o, de apărător care a asistat la această activitate,
cât şi de organul judiciar în faţa căruia învinuitul sau inculpatul a fost ascultat.
Când învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau doreşte
să facă completări, rectificări sau precizări, acestea vor fi consemnate şi semnate ca şi
declaraţiile date iniţial (art. 73 alin. 4 C.p.p.).
Legea procesual penală nu acordă o forţă probantă deosebită declaraţiei învinuitului
sau inculpatului, indiferent de conţinutul acesteia (recunoaştere a faptei, negare a faptei
etc.), precizându-se că „declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea
adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă
din ansamblul probelor existente în cauză“ (art. 69 C.p.p.).

Tactica ascultării martorului. Unele probleme privind psihologia martorului

Noţiunea martorului şi importanţa declaraţiei acestuia

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78
C.p.p.).
Ascultarea martorului este o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică
care constă în totalitatea întrebărilor puse martorilor şi explicaţiilor ce se obţin de la
aceştia în vederea stabilirii faptelor şi împrejurărilor de fapt care au importanţă
probatorie în cauză, precum şi cu privire la identitatea, locul naşterii, domiciliul şi relaţiile
cu părţile.
Declaraţiile martorilor constituie cel mai frecvent mijloc de probă, fiind folosit aproape în
orice cauză penală. Indiferent de natura infracţiunii săvârşite, rolul martorilor în aflarea
adevărului este deosebit, tocmai datorită faptelor şi împrejurărilor pe care aceştia le pot
lămuri - prin depoziţiile pe care le fac - mai ales dacă cele relatate sunt percepute în
mod nemijlocit.
Ca şi în cazul celorlalte mijloace de probă, declaraţiile martorilor au valoare probatorie
numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe şi mijloace de probă
administrate în cauză.

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor sau care nu sunt obligate să depună ca
martor
Organele judiciare au dreptul de a asculta ca martori în principiu orice persoană care
are cunoştinţă despre cauză. Pot fi audiaţi chiar minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani, ascultarea lor făcându-se în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau
persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare, fără însă a depune
jurământ. Infirmităţile fizice creează incapacităţi de ascultare a martorilor numai pentru
faptele care se percep într-un anumit mod (ex.: pentru orbi faptele văzute, pentru surzi
cele auzite etc.).
Conform art. 861 alin. 7 din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori cărora li
s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.
Legea însă, exceptează unele persoane de la obligaţia de a depune ca martor, şi
anume:
Nu poate fi ascultat ca martor persoana obligată a păstra secretul profesional (avocat,
medic, notar etc.);
Nu pot fi ascultate ca martori persoanele care au în cauza penală calitatea de părţi;
Nu pot fi ascultate ca martori în şedinţa de judecată, persoanele sub 16 ani, în cauzele
privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii, admiţându-se prezentarea
unor audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video (art. 864 din C.p.p.);
Nu poate fi obligate să depună ca martor soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului.

Drepturile şi îndatoririle martorilor

Persoana care este ascultată ca martor în procesul penal are următoarele drepturi:
- să-şi formuleze declaraţia cum doreşte;
- să-i fie protejate datele de identificare, dacă există probe sau indicii temeinice că prin
declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori
reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei
persoane;
- are dreptul să i se atribuie o altă identitate sub care să apară în faţa organelor
judiciare, la cerere, măsură dispusă de către procuror în faza de urmărire penală şi de
instanţa de judecată în cursul judecăţii;
- are dreptul ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa sa ori să-i
asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul
parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau reşedinţă (art. 865 din C.p.p.);
- să-i fie plătită ziua de muncă;
- să i se restituie cheltuielile de transport, cazare, masă, precum şi alte cheltuieli
necesare prilejuite de chemarea sa;
- să nu se folosească împotriva sa violenţe sau ameninţări;
- să revină asupra declaraţiilor sale - cu motivarea amănunţită.
Ca obligaţii, persoana chemată ca martor trebuie să:
- se prezinte la locul, data şi ora fixată de către organul judiciar;
- declare tot ce ştie în legătură cu ceea ce cunoaşte despre faptă;
- spună numai adevărul, întrucât altfel comite infracţiunea de mărturie mincinoasă
pedepsită de legea penală.

Pregătirea pentru ascultarea martorului

Obţinerea unor declaraţii veridice şi complete, care să ducă la aflarea adevărului, este
influenţată în mod hotărâtor şi de modul în care se face pregătirea ascultării.
Principalele activităţi pregătitoare în vederea ascultării martorilor sunt:
a) studierea materialului existent în cauză;
b) culegerea unor date despre persoana martorului ce urmează a fi ascultată;
c) întocmirea planului de ascultare;
d) stabilirea locului, timpului şi modului de chemare a martorului;
e) asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea.

Etapele ascultării martorului

Activitatea procesuală şi de tactică criminalistică privind ascultarea martorilor parcurge
aceleaşi etape ca şi în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului ori a ascultării părţii
vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, cu o singură excepţie:
“depunerea jurământului conform art. 85 din C.p.p şi art. 260 din C.p.“

Etapele ascultării martorului sunt următoarele:

a) verificarea identităţii martorului şi ascultarea acestuia cu privire la datele personale;
b) depunerea jurământului conform prevederilor art. 85 din C.p.p şi art. 260 din C.p.:
„Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“
În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau biblie.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a
martorului.
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ:
“Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea
ce ştiu.“
Martorul, care din motive de conştiinţă sau confesiune, nu depune jurământul, va rosti
în faţa organelor judiciare următoarea formulă:
“Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“.
c) ascultarea relatării libere;
d) punerea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor;
e) redactarea declaraţiei scrise a martorului. Martorul poate fi ascultat şi prin intermediul
unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi
recunoscut dar, numai când există probe sau indicii temeinice că prin declararea
identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu sau reşedinţă ar fi
periclitată viaţa, integritate corporală sau libertatea lui sau a altei persoane. Atribuirea
unei alte identităţi martorului se dispune de către procuror în faza de urmărire penală şi
de instanţa de judecată în cursul judecăţii. Audierea martorului se face în prezenţa
procurorului (art. 862 alin. 2 C.p.p.).

Unele probleme privind psihologia martorului. Factorii care pot influenţa mărturia.
Practica organelor judiciare a demonstrat şi demonstrează că, de multe ori, declaraţiile
martorilor nu reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii multiple şi complexe ce ţin
de persoana martorilor şi de împrejurările în care au fost percepute faptele şi
fenomenele.
Sub aspect psihologic, mărturia constă în perceperea. memorarea (uneori involuntară)
a unor fapte şi împrejurări, precum şi în reproducerea acestora în faţa organelor
judiciare. Rezultă că mărturia se formează trecând prin trei etape:
- percepţia, care reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a obiectelor şi
fenomenelor, observate în diverse situaţii, prin senzaţii şi percepţii;
- memorarea, prin intermediul căreia omul poate reţine, păstra şi reda realitatea
înconjurătoare percepută anterior. Memorarea are un rol deosebit în procesul de
formare al declaraţiilor martorilor.
- reproducerea (redarea) este un fenomen complex prin care se reactualizează mintal
imagini, idei, cunoştinţe însuşite anterior. Aceste reprezentări sunt strâns legate de
particularităţile individuale ale fiecărei persoane, formarea şi desăvârşirea lor fiind
influenţate considerabil de activitatea desfăşurată de fiecare individ.
Toate etapele formării mărturiei, pot fi influenţate de anumiţi factori privind:
- starea psihică a martorului în momentul perceperii;
- unele deficienţe fizice sau psihice ale martorului;
- timpul cât a perceput evenimentul (distanţa de la care a perceput fapta, starea vremii
în momentul perceperii, ocupaţia şi pregătirea profesională a persoanei martorului);
- relaţiile martorului cu partea vătămată sau cu infractorul;
- timpul scurs de la producerea evenimentelor până la momentul ascultării martorului de
către organele de urmărire penală;
- atitudinea şi intervenţia anchetatorului.
Pentru a putea aprecia în mod just declaraţia unui martor, organele de cercetare penală
trebuie să stabilească dacă relatarea martorului reflectă totdeauna realitatea, dacă
acesta este de bună-credinţă, sau ce relatează nu reprezintă decât o versiune a faptelor
la care a asistat.

Consemnarea declaraţiei martorului

La consemnarea declaraţiei martorilor, organele de cercetare penală trebuie să reţină
numai ceea ce este esenţial şi are valoare probatorie pentru cauză. Nu trebuie să fie
consemnate concluziile, presupunerile sau părerile martorilor.
Declaraţiile martorilor se consemnează de către organele de urmărire penală pe
formular tip-declaraţie martor. În situaţia în care martorii doresc să-şi consemneze
personal declaraţiile, li se pot pune la dispoziţie coli de hârtie şi nu formulare tipizate .
În declaraţiile martorilor se face menţiunea despre depunerea jurământului de către
aceştia, apoi, că li s-a atras atenţia să spună adevărul, pentru că altfel, săvârşesc
infracţiunea de mărturie mincinoasă conform prevederilor art. 260 din Codul penal.
Dacă nu sunt respectate condiţiile de formă şi fond în consemnarea declaraţiilor
martorilor, acestea pot fi lovite de nulitate (nu sunt semnate declaraţiile de martor şi de
cel care l-a audiat, au fost făcute modificări, ştersături sau adăugiri).
Organele de cercetare penală trebuie să consemneze cu fidelitate declaraţiile făcute de
către martori, în aşa fel încât să nu fie denaturat conţinutul acestora, iar cele care se
referă la momente importante ale săvârşirii infracţiunii sau în situaţiile prevăzute de art.
861 din C.p.p., să fie înregistrate prin mijloace tehnice video şi audio redându-se
integral în formă scrisă conform prevederilor art. 862 din Codul de procedură penală.

Tactica ascultării persoanei vătămate. Probleme ce se urmăresc cu ocazia ascultării

acesteia
La aflarea adevărului într-o cauză penală, pe lângă declaraţiile martorilor, ale
învinuitului sau inculpatului, o contribuţie substanţială pot aduce şi declaraţiile celorlalte
părţi în procesul penal, respectiv ale părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile
civilmente.
Vom face referire în continuare la partea vătămată care este o persoană fizică sau
juridică ce a suferit pagube-daune în urma săvârşirii unei infracţiuni (daune fizice,
morale sau materiale) şi care participă în procesul penal.
Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noţiunea de victimă
a infracţiunii (folosită în practică), deoarece persoana vătămată poate fi aşa cum am
precizat mai sus, persoană fizică sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al
infracţiunii, în timp ce victimă a infracţiunii poate fi numai o persoană fizică.
Partea vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îşi exprimă
voinţa în acest sens sau care efectuează acte specifice susţinerii laturii penale a
procesului penal, care relevă fără echivoc voinţa persoanei vătămate de a participa în
procesul penal în această calitate.
Conform art. 76 C.p.p., organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată şi
să o întrebe dacă participă în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă
materială sau o daună morală că se poate constitui parte civilă în procesul penal.
Încălcarea acestei îndatoriri echivalează cu lipsa de rol activ al organelor judiciare şi
poate conduce la casarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în asemenea condiţii.

Pregătirea pentru ascultare a persoanei vătămate constă în:

studierea dosarului cauzei care are drept scop:
– stabilirea persoanei care urmează a fi ascultată în calitate de parte vătămată, avându-
se în vedere natura faptei, persoanele care mai cunosc despre faptă, sursa declaraţiilor,
persoanele care nu pot depune ca martor etc.
- cunoaşterea persoanei vătămate;
- întocmirea planului de ascultare;
În cuprinsul planului de ascultare, întrebările trebuie să fie clare, scurte, iar persoanele
să ştie cu privire la ce să facă declaraţii. Întrebările puse persoanei vătămate sunt
întrebări: temă - foarte generale; problemă - limitate la anumite aspecte; de detaliu -
foarte concrete, strict limitate; de precizare; de verificare; de referinţă.
Sunt interzise întrebările sugestive!!
- alegerea mijlocului de invitare şi stabilirea locului şi datei de ascultare;
- alte activităţi specifice.
Etapele ascultării persoanei vătămate

Ascultarea persoanei vătămate parcurge aceleaşi etape pe care le parcurge ascultarea

învinuitului sau inculpatului şi a martorului. Aceste etape ale ascultării persoanei
vătămate sunt:
- verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale;
- ascultarea relatării libere – povestirii-spontane;
- adresarea de întrebări persoanei vătămate;
- ascultarea răspunsurilor sau relatarea dirijată;
- consemnarea declaraţiei (nu de către organele de urmărire penală).
În situaţia în care partea vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal şi
optează pentru a participa ca martor, declaraţia sa, va fi consemnată pe formular tipizat
de martor, respectându-se regulile instituite pentru această categorie de persoane –
participante în procesul penal.
Formularele în care urmează a se consemna orice declaraţie, în faza de urmărire
penală a procesului penal, vor fi în prealabil înregistrate şi înseriate, ca formulare cu
regim special, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei (art. 891 din Codul
de procedură penală, introdus prin art. I pct. 46 din Legea nr. 281/2003).
Spiritul de dreptate şi echitate trebuie să constituie o călăuză în întreaga activitate a
organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Conform prevederilor Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
române, în timpul urmăririi penale trebuie să se acorde o atenţie deosebită verificării
complete şi multilaterale a probelor care-l acuză cât şi a celor care-l apără pe învinuit
sau inculpat.
Verificarea atentă a apărărilor formulate de învinuiţi sau inculpaţi este o îndatorire legală
de serviciu a organelor de cercetare penală, a cărei respectare în activitatea practică
asigură temeinicia, obiectivitatea şi legalitatea cercetărilor într-o cauză penală.
Atitudinea celor care administrează numai probe în acuzare, ignorând explicaţiile date
de învinuiţi sau inculpaţi în apărarea lor, poate avea drept consecinţă infirmarea unor
acte procesuale, reţineri sau arestări nelegale, desfăşurarea unor cercetări incomplete,
neobiective, pronunţarea unor achitări de către instanţe, erori judiciare grave, toate
constituind încălcări ale principiului legalităţii procesului penal.

4.4. Tactica efectuării percheziţiei

Notiune, scopul si importanta percheziţiei

Percheziţia este activitatea procedurală ce constă în căutarea, asupra unei persoane, în
locuinţa sau la locul ei de muncă, ori în locurile deschise publicului, a obiectelor,
valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă ori deţinere este tăgăduită pentru
descoperirea şi administrarea probelor, necesare soluţionării juste a cauzei penale.
Percheziţia are drept scop:
- de a găsi obiecte sau înscrisuri, corp-delict, care au fost folosite la săvârşirea
infracţiunii sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii (ex.: un cuţit, o
armă – în cazul unei infracţiuni contra vieţii şi integrităţii persoanei);
- de a găsi cu operativitate obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă urmele
infracţiunii (ex.: o sticlă pe care au rămas impresiunile digitale ale făptuitorului);
- de a găsi obiecte sau înscrisuri, corp-delict, produs al unei infracţiuni (ex.: bunuri
furate, carnet C.E.C. falsificat);
- de a găsi bunuri, valori, proprietatea învinuitului sau inculpatului, părţii responsabile
civilmente, care fac obiectul indisponibilizării pentru garantarea executării pedepsei
amenzii (ex.: aparat video, televizor color, frigider, alte obiecte ce pot fi
indisponibilizate);
- de a găsi bunuri, valori sau înscrisuri deţinute contrar dispoziţiilor legale (ex.: arme,
stupefiante, explozivi);
- de a găsi obiecte procurate cu sumele însuşite sau rezultate din infracţiune (ex.:
aparatură electronică, casnică etc.);
- de a găsi bunuri ori valori primite în vederea săvârşirii unor infracţiuni în legătură cu
serviciul (ex.: valută, bani, bunuri, în cazul infracţiunilor de dare de mită, luare de mită
ori primire de foloase necuvenite);
- de a găsi persoane ce se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau de la
executarea pedepsei (art. 27 alin. 2 lit. a din Constituţia României, art. 31 lit. d din
Legea nr. 218/2002);
- de a găsi persoane dispărute de la domiciliu, cadavre sau părţi din cadavre ce au fost
ascunse.
Importanţa percheziţiei rezultă din aceea că:
- duce la descoperirea obiectelor, bunurilor, valorilor, înscrisurilor, persoanelor, ce
formează scopul percheziţiei;
- ajută la dovedirea activităţii infracţionale a celor ce au comis infracţiunea;
- ajută la descoperirea de noi infracţiuni sau participanţi la săvârşirea acestora, precum
şi în realizarea de acţiuni cu un caracter preventiv în unele situaţii;
- este un mijloc de recuperare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii sau
infracţiunilor.
Conform art. 100 din Codul de procedură penală, percheziţia poate fi:
a) percheziţie corporală sau asupra vehiculelor;
b) percheziţie domiciliară.
Prin percheziţie corporală se înţelege examinarea atentă a îmbrăcămintei, corpului şi
bagajelor unei persoane în scopul de a găsi la aceasta obiecte, valori sau alte dovezi
care să confirme săvârşirea unei infracţiuni, ori cu ajutorul cărora ar putea produce
vătămări fie ei sau celor care efectuează percheziţia.
Percheziţia corporală se efectuează de către o persoană de acelaşi sex cu
percheziţionatul şi se face asupra:
- persoanei prinsă în flagrant săvârşind o infracţiune;
- persoanei împotriva căreia s-a luat măsura reţinerii şi arestării preventive;
- persoanei care este prinsă după o urmărire efectuată asupra sa, cu ocazia arestării;
- persoanelor ce sunt conduse sau aduse la sediul organului de poliţie;
- persoanei care urmează a fi introdusă în arest sau dacă este scoasă din arest;
- persoanei la care urmează să se efectueze percheziţia domiciliară;
- persoanelor care sunt suspecte datorită comportamentului, timpului si locului unde au
fost găsite;
- persoanelor la control vamal;
- persoanelor la urcarea în aeronave.
Percheziţia corporală în raport de împrejurările în care se efectuează şi de scopul
urmărit, poate fi:
- sumară;
- amănunţită.
Percheziţia corporală se efectuează ori de câte ori este nevoie şi nu este determinată
de timp. În toate cazurile percheziţia corporală, în final, este efectuată minuţios, la
început se recurge la o percheziţie sumară – atunci când împrejurările au permis să nu
se întârzie prea mult, în acel loc, întrucât e aglomerat sau este neprielnic executării unei
percheziţii corporale amănunţită, continuându-se imediat întru-un loc favorabil.
Percheziţia corporală sumară are drept scop principal ridicarea obiectelor cu care cel
percheziţionat ar putea ataca şi ar putea cauza vătămări fie lui, fie celor care fac
percheziţia sau ar putea distruge ori arunca bunuri ce l-ar face vinovat, până la
percheziţia amănunţită.
Percheziţia corporală amănunţită se efectuează pentru a găsi asupra persoanei obiecte
sau înscrisuri ca relevante pentru aflarea adevărului în cauză, obiecte pe care persoana
percheziţionată le-ar putea folosi pentru a pune în pericol propria viaţă, pe cea a
organelor de urmărire penală ori a oricărei alte persoane.
Percheziţia corporală amănunţită, se efectuează ţinând cont de cele două reguli de
bază şi anume:
- se efectuează întotdeauna în loc închis;
- se efectuează prin dezbrăcarea totală a celui percheziţionat.
Percheziţia corporală poate fi repetată în cazul în care se consideră că prima încercare
nu a fost destul de minuţioasă şi dacă există suspiciuni de existenţa unor ascunzători
nedescoperite, se poate lua măsura ca tot corpul persoanei să fie examinat cu ajutorul
razelor „Röntgen”, în cadrul unui laborator de specialitate.
La percheziţia corporală se vor cerceta cu atenţie notiţele găsite asupra persoanei
percheziţionate, înscrisurile, deoarece în unele situaţii acestea cuprind adresa, nume,
legături codificate cu diferite persoane care sunt sau au fost complici la comiterea de
infracţiuni.
Atenţie se va acorda cu ocazia percheziţiei corporale şi bagajelor aflate asupra
persoanei în cauză (geanta, servieta, poşeta etc.), întrucât sunt folosite drept
ascunzători.
Rezultatul percheziţiei corporale, în toate cazurile în care se realizează ca activitate
distinctă, se consemnează într-un proces verbal, cu descrierea detaliată a valorilor
obiectelor şi înscrisurilor descoperite, unde au fost găsite şi cu menţionarea măsurilor
luate în privinţa acestora.
La efectuarea percheziţiei corporale, fie sumară, amănunţită sau a bagajelor aflate
asupra celui percheziţionat, se va asigura conform art. 104 din Codul de procedură
penală, cel puţin doi martori asistenţi.

Cazurile în care se poate face percheziţia domiciliară şi timpul de efectuare a acesteia

În conformitate cu prevederile art. 100 din Codul de procedură penală, când persoana
căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris dintre cele arătate în art. 98 C. pr.
pen., tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora precum şi/ori de câte ori există
indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi
strângerea probelor, se poate dispune efectuarea percheziţiei. Percheziţia domiciliară
poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale,
la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii.
Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de
procuror sau de judecător.
Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.
În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliară se face persoanei, fără încheierea
motivată a judecătorului, dar la un timp cât mai apropiat de momentul producerii
infracţiunii.
În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 din Constituţia României, organul de
urmărire penală poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane
fără învoirea acesteia şi încheierea motivată a judecătorului pentru efectuarea unor
activităţi procedurale, ca o derogare dată de lege în următoarele situaţii:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti (vezi art.
31 lit. d, e, f si g din Legea nr. 218/2002);
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Organul de cercetare penală al politiei judiciare poate efectua percheziţia domiciliară
între orele 6 – 20, iar în celelalte ore, în caz de infracţiune flagrantă sau când
percheziţia urmează a se efectua într-un loc deschis publicului (sala de aşteptare
C.F.R., hotel, restaurant etc).
Percheziţia domiciliară începută între orele 6 – 20, poate continua şi în timpul nopţii
până la finalizarea acestei activităţi (art. 103 din Codul de procedură penală).

Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei domiciliare

a) Stabilirea scopului percheziţiei (obiectelor ce trebuie să fie găsite şi caracteristicile
acestora).
Pentru ca percheziţia să dea rezultate din cele mai bune, ea trebuie, ca orice altă
activitate, să fie minuţios pregătită de organul de urmărire penală, având în vedere
respectarea principiilor de legalitate, operativitate, conspirativitate si planificarea ei.
Atât în activitatea de pregătire a percheziţiei cât şi cea de efectuare a ei trebuie să se
ţină seama de scop, de persoana percheziţionată, de locurile unde se efectuează
percheziţia şi infracţiunea comisă pentru a se avea în vedere ce anume se caută şi
urmăreşte la efectuarea ei, de competenţa echipei şi de momentul când urmează a se
desfăşura.
Fiecare percheziţie, indiferent de felul ei necesită cea mai mare grijă în pregătirea ei,
pentru a duce la rezultate bune şi realizarea scopului urmărit.
b) Stabilirea şi cunoaşterea locului unde urmează să se efectueze percheziţia.
O prima activitate în pregătirea pentru efectuarea percheziţiei este aceea de cunoaştere
prealabilă şi foarte exactă a locului unde urmează să se desfăşoare această activitate.
Este necesar să se culeagă informaţii orientative folosindu-se metode ca: investigaţii,
folosirea agenturii, verificarea buletinelor sau cărţilor de identitate şi să se facă cu multă
conspirativitate, stabilind următoarele:
- adresa exactă a percheziţionatului ce constă în cunoaşterea localităţii, strada, număr,
scara, etaj, apartament;
- caracteristicile generale sau speciale de construcţie a clădirii;
- limitele precise ale clădirii, planul ei interior şi exterior;
- compunerea locuinţei, topografia acesteia;
- numărul persoanelor ce locuiesc în încăpere, spaţiile folosite în comun şi în
exclusivitate;
- reperarea numărului de telefon, dacă există (fix şi mobil).

c) Cunoaşterea unor date despre percheziţionat.

La pregătirea percheziţiei domiciliare se va tine seama şi de datele pe care le deţinem
despre percheziţionat, pentru a putea preveni eventualele situaţii neplăcute (opunere
din partea acestuia, incidente etc.).
Cunoaşterea se va face cu ocazia unor investigaţii în teren, cu ajutorul unor martori
audiaţi anterior şi va avea în vedere: cetăţenia şi naţionalitatea, temperamentul şi viciile
acestuia (beţiv, recalcitrant, violent), starea sănătăţii, pregătire şi profesie, ocupaţie şi
loc de muncă, cunoştinţele percheziţionatului în domeniul altor meserii, preocupări în
afara serviciului, relaţiile la locul de muncă şi în afara acestuia, care este numărul
membrilor de familie, raporturile percheziţionatului şi a membrilor familiei acestuia cu
vecinii din imobil, de pe stradă, care pot să-l apere, să-i ascundă obiectele, valorile sau
înscrisurile provenite din infracţiuni.

d) Pregătirea materială a echipei ce va efectua percheziţia.

În vederea efectuării percheziţiei, la cererea procurorului se emite încheierea motivată
de către judecător, iar atunci când există mai mulţi făptuitori (participanţi), se va solicita
pentru fiecare, procedându-se la organizarea de percheziţii simultane.
Pentru efectuarea percheziţiei, numărul participanţilor diferă de la caz la caz, în raport
de scopul şi locul ei, cu persoana la care urmează să se efectueze. În situaţii deosebite,
când urmează a se efectua percheziţii simultane ori când percheziţia se desfăşoară în
imobile situate în cartiere de rromi, formarea echipei va fi numeroasă, va fi instruită
amănunţit iar în compunerea ei se vor include şi conductori cu, câini de însoţire.
După formarea echipei care participă la percheziţie, aceasta va fi instruită cu privire la
caracteristicile obiectelor căutate, fiind ajutată de partea vătămată şi martori, natura
obiectelor (obiecte cu volum mare, mijlociu, foarte mic), forma acestora, precum şi cu
privire la posibilităţile de ascundere.
Cu ocazia instruirii se vor stabili şi locurile unde se vor căuta obiecte şi înscrisuri,
metodele specifice de căutare şi mijloacele tehnice adecvate, necesare echipei ce va
efectua percheziţia.
Echipa de efectuare a percheziţiei domiciliare va trebui să aibă asupra sa o serie de
materiale şi mijloace tehnice şi anume: o lanternă de buzunar, o lumânare şi o cutie de
chibrituri, o bucată de ceară şi sigiliu, un ciocan de căutat goluri în pereţi, sfoară,
briceag, lupă, riglă de calcul, hârtie de scris şi plombagină, ustensile de scris şi şters, o
ruletă de măsurare, diferite unelte pentru forţarea uşilor, sertarelor, aparat de fotografiat
cu blitz, detectoare de metale şi cadavre, sondă electromagnetică şi în unele situaţii,
câinele de urmărire.
După formarea echipei şi dotarea acesteia se vor stabili sarcini pentru fiecare membru
din echipă, data şi ora când va începe percheziţia, de asemenea se va preciza şi modul
de acţiune când s-ar ivi unele situaţii deosebite (absenţa unui membru al echipei,
dispariţia percheziţionatului, fuga celui căutat etc.).

Reguli tactice ce trebuie respectate cu ocazia efectuarii percheziţiei domiciliare

Cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare trebuie respectate următoarele reguli:
a) se face de cel puţin două cadre de poliţie (în afară de cazul când situaţia impune
folosirea mai multor cadre - ex. în cartiere de rromi, la infractori periculoşi, gazde de
infractori;
b) deplasarea la locul ce urmează a fi percheziţionat se va face în ţinută civilă şi
conspirat, ţinând cont de împrejurările concrete în care se acţionează (pe timpul zilei, al
întunericului, în mediu urban, rural etc.);
c) asigurarea martorilor asistenţi (se vor alege dintre persoane majore neinteresate în
cauză, care nu au suferit condamnări, nu au fost victime la infracţiune, nu sunt rude sau
complici ori persoane reclamate de cel percheziţionat);
d) asigurarea în cazuri deosebite a medicului legist, al unui cadru medical, al
specialiştilor din diverse domenii;
e) blocarea intrărilor şi ieşirilor pentru a nu dispare cel percheziţionat;
f) pătrunderea în locul vizat pentru efectuarea percheziţiei (se va face în funcţie de
particularităţile concrete ale fiecărei cauze);
g) legitimarea şi percheziţionarea corporală a persoanei căreia urmează a se efectua
percheziţia (în lipsa lui se va face în prezenta unui membru al familiei, rude sau vecin ce
are capacitate de exerciţiu);
h) oprirea persoanelor găsite la locul unde se va efectua percheziţia şi a celor venite pe
parcursul percheziţiei;
i) solicitarea predării de bunăvoie a obiectelor, valorilor, înscrisurilor ce ne interesează
sau a celor deţinute contrar dispoziţiilor legii;
î) efectuarea percheziţiei indiferent de rezultat prin căutare, scotocire, ciocănire,
sondare în mod amănunţit, sistematic în fiecare încăpere si dependinţe;
j) observarea permanentă şi sistematică a percheziţionatului, a persoanelor prezente şi
suspecte, a participanţilor la percheziţie, a animalelor şi păsărilor, a obiectelor etc.;
k) solicitarea deschiderii unor încăperi, dulapuri, sertare, lăzi etc., de către
percheziţionat, în caz contrar forţarea acestora fără a se produce distrugeri;
l) nelăsarea a nici unui membru al echipei singur într-o încăpere în locul percheziţionat;
m) prezentarea obiectelor, valorilor, înscrisurilor găsite la percheziţionat şi martorilor
asistenţi;
n) păstrarea secretului asupra datelor şi intimităţilor ce nu interesează cauza conform
art. 105 alin. 3 din Codul de procedură penală;
o) fixarea rezultatului percheziţiei prin descrierea amănunţită a locului unde s-au găsit
bunurile, valorile, înscrisurile, fotografiere, filmare etc.
Cu ocazia percheziţiei domiciliare amintim aici câteva ascunzători cu titlu de exemplu:
- recipiente de orice natură;
- alimente care trebuie tăiate sau străpunse;
- mobilierul şi tablourile din locuinţă;
- dedesubturile meselor, scaunelor, sertarelor, picioarelor meselor şi scaunelor;
- duşumele de orice fel, parchetul;
- buzunarele îmbrăcămintei din dulapuri;
- saci cu lenjeria necesară;
- utilajele din locuinţă şi autovehicule, frigidere, maşini de spălat, aspirator, - televizor,
aparat de radio;
- paturile, saltelele, noptierele;
- planşeurile şi zidurile (a se vedea ridicăturile, deschideri mari, crăpăturile, dezlipirea
faianţei);
- instalaţii sanitare, electrice, wc-uri, rezervoare de apă.
Metodele de căutare folosite cu ocazia percheziţiei domiciliare sunt foarte variate,
determinate de obiectele căutate şi mediul în care se desfăşoară activitatea.
Ca metode folosite la efectuarea percheziţiei domiciliare pot fi: măsurare, ciocănire,
sondare, săpare, compararea suprafeţelor şi obiectelor de această natură, pentru
observarea asimetriei, lipsa diferenţei de culoare, lipsa diferenţei de lustru la mobile,
lipsa unor caracteristici specifice obiectelor asemănătoare, folosirea detectoarelor si
examinarea cu raze Röntgen.

Procesul-verbal de percheziţie domiciliară

Rezultatele percheziţiei trebuie, în mod indispensabil a fi fixate şi aceasta se va face
prin: proces-verbal, fotografiere, înregistrare video, filmare, desenare etc..
Principalul mijloc de fixare a rezultatului percheziţiei este procesul verbal încheiat de
organul politiei judiciare, care constituie un mijloc de probă, conform art. 90 din Codul
de procedură penală.
Procesul-verbal de efectuare a percheziţiei, conform prevederilor art. 91 şi art. 108 din
Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, următoarele date:
a) titlul;
b) anul, luna, ziua, ora începerii şi terminării percheziţiei şi locul unde a fost încheiat;
c) gradul, numele, prenumele şi organul din care fac parte membrii echipei care au
efectuat percheziţia;
d) baza legală de efectuare a percheziţiei (încheierea motivată sau surprinderea în
flagrant – procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante);
e) numele, prenumele şi date de stare civila a persoanei la care s-a făcut percheziţia;
f) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
g) numele persoanelor care au fost găsite la domiciliul percheziţionatului şi al celor ce
au venit ulterior;
h) menţiuni despre componenţa locuinţei şi topografia acesteia;
i) menţiunea despre faptul că s-a cerut de membrii echipei predarea obiectelor căutate;
j) menţiuni despre locul şi condiţiile în care au fost descoperite şi ridicate obiectele,
înscrisurile, valorile, precum şi caracteristicile acestora;
k) enumerarea şi descrierea exactă a obiectelor şi înscrisurilor ridicate;
l) menţiunea că obiectele sau înscrisurile s-au prezentat celui percheziţionat şi
martorilor asistenţi;
m) explicaţiile date de percheziţionat cu privire la provenienţa bunurilor descoperite;
n) arătarea eventualelor situaţii şi incidente deosebite, (refuzul de a prezenta cheile de
la încăpere etc., comportarea jignitoare faţă de membrii echipei, încercare de a distruge
unele obiecte) şi a modului cum acestea au fost soluţionate;
o) menţiuni despre obiectele care se ridică în vederea cercetărilor, iar în cazul
obiectelor sechestrate se vor face menţiuni de numărul şi natura lor, descriindu-se
separat prin alt proces-verbal;
p) menţiuni dacă s-au distrus sau degradat bunuri aparţinând percheziţionatului;
r) ora exactă când a început şi terminat percheziţia;
s) menţiuni despre eventualele obiecţiuni ale participanţilor la percheziţie
(percheziţionat, martori asistenţi, specialişti);
t) formula de încheiere, numărul de exemplare şi menţiunea cu privire la persoana
căreia i se lasă un exemplar al procesului-verbal.
Procesul verbal va fi semnat pe fiecare pagină, de fiecare membru participant la
percheziţie, va fi încheiat la locul efectuării percheziţiei, redactat clar şi amănunţit,
înscriindu-se faptele în mod real, fără presupuneri şi concluziile celor care au efectuat
percheziţia.

Percheziţia la locul de muncă

Percheziţia la locul de muncă este reglementată prin art. 111 din Codul de procedură
penală şi art. 31 lit. e din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
române.
Această activitate se desfăşoară în paralel sau imediat după efectuarea percheziţiei
domiciliare, având drept scop ca obiectele, înscrisurile şi valorile ascunse în acest loc,
să nu fie distruse sau îndepărtate.
Percheziţia la locul de muncă se va face după o analiză temeinică privind necesitatea şi
oportunitatea ei.
Este indicat, pe cât posibil, ca asemenea percheziţie să fie efectuată după orele de
program, pentru a nu produce perturbări în activitatea unităţii şi a nu da posibilitatea
altor persoane să afle de măsurile luate.
Efectuarea percheziţiei la locul de muncă se va face în prezenţa reprezentantului
organizaţiei publice sau private, iar martorii folosiţi pot fi din cadrul acelei unităţi. O
copie de pe procesul-verbal de efectuare a percheziţiei, se lasă reprezentantului unităţii.

Percheziţia în locuri deschise publicului

Efectuarea unor asemenea percheziţii se va face după o analiză temeinică, oportună.

Cei ce o efectuează, trebuie să manifeste mult tact, să explice celor prezenţi scopul
activităţii şi chiar să le solicite concursul pentru buna desfăşurare a acesteia.
La efectuarea percheziţiei în locuri deschise publicului se vor respecta toate regulile
tactice şi procedurale ca în cazul percheziţiei domiciliare, şi se va ţine seama de
întinderea locului percheziţionat, în funcţie de care se va mări şi numărul membrilor din
echipa de percheziţie.
În general, asemenea percheziţii se fac pentru descoperirea şi prinderea infractorilor,
găsirea cadavrelor, folosindu-se urmele de picioare, resturile de pământ săpate,
denivelări de teren, bolovani dislocaţi etc.
În cazul efectuării percheziţiilor în locuri deschise publicului se va folosi şi câinele de
urmărire sau însoţire şi mijloace tehnice (detectoare de metal şi cadavre) iar ca metode,
căutarea în linie dreaptă şi spirală, împărţirea locului în mai multe sectoare, greblatul,
dispozitivul în lanţ etc.
Percheziţia este o activitate cu o pondere deosebită în instrumentarea şi finalizarea
cazurilor penale, întrucât poate duce la descoperirea de obiecte, înscrisuri şi valori ce
sunt necesare dovedirii vinovăţiei celor care au comis infracţiuni.
Percheziţia este una dintre cele mai pretenţioase activităţi pe care le execută organele
politiei judiciare şi de modul cum este organizată şi efectuată, depinde soluţionarea
temeinică, operativă şi legală a cauzei penale.
PLANIFICAREA CERCETĂRII PENALE

Aspecte introductive

Una dintre cele mai importante activităţi ale tacticii criminalistice o constituie în
activitatea de urmărire penală stabilirea priorităţilor anchetei şi nu în ultimul rând
stabilirea judicioasă a soluţionării operative şi în parametrii calitativi deoarece problema
esenţială a celui de-al doilea segment din sistemul criminlisticii este organizarea şi
conducerea cercetărilor în fiecare cauză penală în parte. Prin realizarea acestor
deziderate în lupta cu infractorul se pune la îndemâna organelor de urmărire penală
posibilitatea unei poziţii bine structurate cu spaţii de manevră bine alese care îi pot
conferi superioritatea faţă de infractori.
Necesitatea planificării cercetării penale rezidă şi din faptul că organele de urmărire
penală nu trebuie să se rezume numai la stabilirea existenţei sau inexistenţei unei fapte
penale, la faptul că o persoană este sau nu autorul acesteia şi impune să se
administreze orice probă în favoarea sau defavoarea acestei persoane pentru a stabili
dacă este sau nu vinovată şi mai mult, chiar pe lângă stabilirea infracţiunii, a autorului,
precum şi a tuturor împrejurărilor reale în care s-a produs fapta respectivă.

CONŢINUTUL, PRINCIPIILE ŞI CONDIŢIILE PLANIFICĂRII URMĂRIRII PENALE

După cum se cunoaşte, scopul procesului penal este constatarea, la timp şi în mod
complet, a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârşit
o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală. Asigurarea acestor deziderate solicită însă, din partea
organelor judiciare, pe lângă o strictă respectare a tuturor dispoziţiilor legale şi o
pertinentă stabilire a tuturor activităţilor desfăşurate precum şi a măsurilor cu caracter
preventiv ori de altă natură luate.
O urmărire penală legală ce se derulează în mod bine planificat este o garanţie
suplimentară că organele de urmărire penală sunt preocupate de realizarea, pe deplin,
a scopului procesului penal, cu respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

a) Conţinutul planificării urmăririi penale

Importanta activitate de planificare a urmăririi penale are drept principală componentă,
pe deoparte gradul de pregătire al celor care instrumentează cauza penală, capacitatea
lor de analiză, sinteză şi interpretare a aspectelor ce fac obiectul cercetării, iar pe de
altă parte, redutabila consecvenţă cu care infractorii neagă ori pasează răspunderea
penală.
În acest context în care se acceptă caracterul ofensiv al organelor de urmărire penală,
care au pe lângă o sarcină precisă şi obligativitatea exercitării rolului activ în procesul
penal, se cuvine a fi reliefat şi rolul jucat de elemente infractoare care neagă valorile
fundamentale ale statului de drept ca şi valoarea probelor administrate.
O planificare corectă a instrumentării urmăririi penale presupune respectarea unui
summum de activităţi care, odată întreprinse, conduc la obţinerea finalităţii juridice
dorite.
Astfel, o planificare creativă, sistematică şi de verificare a datelor şi faptelor care
consistă într-o cauză penală trebuie să asigure următoarele aspecte:
- respectarea dispoziţiilor legale în materie, ca şi a regulilor deontologice născute din
generalizarea practicii pozitive şi îndelungate a organelor de urmărire penală;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a părţilor implicate în procesul penal;
- corecta soluţionare a cercetării penale prin evitarea aspectelor adiacente şi care nu
interesează cauza;
- extinderea cercetărilor, clarificarea tuturor aspectelor, lămurirea deplină a cauzei prin
extinderea cercetărilor asupra întregului ansamblu de fapte, ca şi a făptuitorilor;
- administrarea sistematică a probelor în raport de evoluţia cercetărilor penale;
- utilizarea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice apte pentru cercetarea respectivă;
- desfăşurarea cu operativitate a urmăririi penale cu economisirea de efort, mijloace
materiale şi de timp;
- recuperarea în timp optim a pagubelor cauzate prin infracţiuni;
- determinarea elementelor infractoare ori a celor pretabile să renunţe la săvârşirea
unor noi infracţiuni;
- autocontrolul permanent în ceea ce priveşte respectarea planificării, cercetării cauzei,
garanţie referitoare la calitatea instrumentării cauzei penale.

b) Principiile planificării urmăririi penale

În ceea ce priveşte această activitate este guvernată de trei principii şi anume;
legalitatea, individualitatea (specificitatea) şi dinamismul.
- Legalitatea presupune că organele de urmărire penală au obligaţia respectării cu
stricteţe a tuturor dispoziţiilor legale aplicabile în cauza respectivă, iar orice activitate
planificată nu poate contraveni, sub nici un motiv dispoziţiilor actelor normative;
- Individualitatea solicită ca activitatea de planificare a urmăririi penale să ia în
consideraţie aspectele specifice fiecărei cauze penale în parte condiţionate de: natura
infracţiunii descoperite ori sesizate, metodele şi mijloacele de săvârşire ale acesteia,
cauzele generatoare, condiţiile şi împrejurările favorizatoare, urmările faptei, persoana
infractorului, mobilul şi scopul urmărite de acesta. Având în vedere faptul că nu există
două cauze penale identice nu este admisibilă aplicarea unui plan de cercetare penală
la instrumentarea a două sau mai multe cauze penale;
- Dinamismul planificării activităţii de urmărire penală reclamă elasticitate astfel încât
acesta să fie adaptat oricărei schimbări care poate interveni în economia unei cauze
penale.
Precizăm că o cauză penală are propria sa evoluţie care nu poate fi prevăzută în mod
aprioric şi ca atare planificarea trebuie să fie adaptată diferitelor împrejurări care pot
schimba cauza.
c) Condiţiile planificării urmăririi penale
Pentru ca o planificare a urmăririi penale să fie cu adevărat utilă cauzei ce urmează a fi
instrumentată trebuie să respecte anumite condiţii obligatorii:
- Orientarea corectă asupra naturii şi caracterului infracţiunii. Aceasta impune
înţelegerea obiectului cauzei şi a împrejurărilor în care la un moment dat a fost comisă
infracţiunea respectivă. Din practica organelor de urmărire penală reiese că o
caracterizare definitorie a unei infracţiuni instrumentate poate fi efectuată numai după
definitivarea anchetei penale. Din acest considerent este hazardată o apreciere iniţială
cu privire la esenţa cauzei dată în lucru chiar pe baza aprofundării întregului conţinut al
cauzei existent în acel moment. Iată de ce în stabilirea conţinutului real al infracţiunii, în
raport de care urmează a se stabili în ce direcţie trebuie orientată cercetarea un rol
deosebit îl au atât pregătirea profesională cât şi experienţa organelor de urmărire
penală;
- Cunoaşterea metodelor de comitere şi de ascundere a infracţiunilor presupune din
partea organelor de urmărire penală aplicarea corectă a mijloacelor şi procedeelor
tehnice, tactice şi metodologice de factură criminalistică de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor care fac obiectul cauzei;
- Asigurarea unui minim de date operative şi materiale tactice ceea ce este în măsură
să confere posibilitatea organelor de urmărire penală, de a elabora versiuni şi a stabili
în cadrul acestui context problemele ce urmează a fi lămurite;
- Elaborarea şi verificarea versiunilor care se impun în raport de natura infracţiunii
instrumentate, a metodelor şi mijloacelor de care dispune organul de urmărire penală, la
momentul respectiv.

VERSIUNILE ŞI ROLUL ACESTORA ÎN PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR DE

URMĂRIRE PENALĂ

Aspecte introductive

Acest substantiv are în limba română mai multe accepţiuni ceea ce poate fi derutant.
Din punct de vedere criminalistic versiunea este o ipoteză de lucru rezultată din
analizarea datelor şi probelor administrate într-o cauză penală care reclamă afirmarea
ori infirmarea ei, pe baza unor concluzii certe referitoare la natura şi conţinutul faptei, a
modului concret de săvârşire ori acoperire, a participanţilor, a formei de vinovăţie a
acestora, a mobilului şi scopului urmărit, a cauzelor generatoare, a condiţiilor şi
împrejurărilor favorizatoare.
Necesitatea formulării versiunilor în cadrul activităţilor complexe de urmărire penală s-a
născut din împrejurarea că anumite acte şi fapte aduse la cunoştinţa organului de
urmărire penală sunt susceptibile, pe parcursul instrumentării de anumite interpretări
care pot primi, fiecare în parte, diferite explicaţii. Astfel, moartea violentă a unei
persoane poate fi considerată, în acelaşi timp, ca fiind urmarea unui act criminal făcut
să treacă drept o sinucidere ori a unei sinucideri care vrea să mascheze o omucidere.
Într-un alt exemplu, aflat la îndemâna noastră, furtul prin efracţie a unor bunuri şi valori
uriaşe dintr-o locaţie privată poate fi, deopotrivă, cu adevărat o infracţiune de furt
calificat cu consecinţe deosebit de grave, o înscenare a adevăraţilor proprietari care
doresc, din anumite motive, să renunţe la prerogativele acestui drept ori urmarea unei
alte infracţiuni astfel camuflată. În conformitate cu dispoziţiile procesual-penale în
sarcina organelor de urmărire penală intră nu doar stabilirea faptului că ne aflăm sau nu
în faza cercetării unei infracţiuni şi că autorul acesteia, în prima ipoteză este o anumită
persoană, dar şi administrarea probelor, pertinente şi utile, care lămuresc cauza sub
toate aspectele.
Într-o definiţie mult simplificată prin versiune în urmărirea penală trebuie să se înţeleagă
explicaţia plauzibilă şi încă neconfirmată, acordată diverselor ipoteze formulate,
privitoare la cauza penală care se instrumentează.
Un rol deosebit în activitatea atât de delicată de elaborare a versiunilor în etapa
precizată a procesului penal, îl joacă pregătirea profesională a organului de urmărire
penală şi nu în ultimul rând, flerul şi solida sa argumentare logică ce are la bază
procesele gândirii: deducţie, inducţie şi analogie.
Dacă organul de urmărire penală investit cu soluţionarea unei cauze penale are la
dispoziţie date de primă sesizare, cât şi multiple probe şi mijloace materiale de probă,
atunci el va fi chiar obligat să elaboreze cât mai multe versiuni a căror menire este
evitarea risipirii eforturilor, a mijloacelor materiale, cât şi a timpului.
O corectă planificare a urmăririi penale nu trebuie să scape din vedere faptul că, în
ultimă instanţă orice versiune nu este decât o încercare de explicare a unor date şi
fapte aflate într-o anumită interconexiune la o anumită dată, iar concluziile ce vor fi
desprinse în urma instrumentării pot confirma ori infirma versiunile formulate.
Verificarea versiunilor este o activitate complexă care se realizează de regulă prin
activităţi de urmărire penală însă, la acestea pot contribui anumite măsuri operative
care deasemenea şi ele trebuie planificate în timp optim. Aşa cum am afirmat anterior,
modalităţile de verificare a versiunilor formulate într-o cauză penală sunt deosebite de la
o cauză la alta datorită specificităţii infracţiunilor care se află la bază. Pe cale de
consecinţă,nu există reţete cu vocaţie generală, menite să acopere întreaga gamă a
faptelor incriminate de codul penal.
Din experienţa pozitivă şi generalizată a organelor de urmărire penală au fost conturate
reguli care trebuie avute în vedere de organele de urmărire penală implicate în
verificarea ipotezelor formulate cu privire la elementele faptei comise, în sfera cărora se
includ: participanţii, modul de operare urmărite, forma de vinovăţie a făptuitorilor, locul
de ascundere al obiectelor corp delict, locaţiile de valorificare a bunurilor şi valorilor
produs al infracţiunilor, precum şi a tuturor celorlalte aspecte care ne interesează, şi
anume:
- orice problemă ce decurge din versiunile elaborate pentru instrumentarea cauzei
penale aflate în lucru trebuie planificate şi verificate din toate punctele de vedere;
- versiunile elaborate care au acelaşi obiect, se referă la acelaşi fapt ori obiect vor fi
verificate concomitent şi nu consecutiv în scopul confirmăriii ori infirmării acestora;
- dacă verificarea unei versiuni impune organelor de urmărire penală clarificarea mai
multor probleme care derivă din aceasta, se impune planificarea activităţilor şi măsurilor
ce trebuiesc întreprinse pentru a evita scăparea lor din vedere ori suprapunerea
acestora, cu consecinţa neclarificării problemelor;
- dacă pe parcursul verificării unei versiuni se obţin date contradictorii (unele aspecte se
confirmă iar alte aspecte le contrazic pe acestea) organul de urmărire penală are
obligaţia deontologică de a continua verificările până la elucidarea cauzelor care au dus
la apariţia neconcordanţelor şi la eliminarea acestora;
- o versiune poate fi cu adevărat considerată verificată doar în cazul în care celelalte
versiuni care au acelaşi obiect se referă la acelaşi fapt ori aspect, verificate consecutiv
şi nu paralel, rămasă singura este confirmată de rezultatul verificărilor întreprinse. Cu
alte cuvinte, explicaţia provizorie nu mai există ea a devenit o versiune de lucru
credibilă.

Ordinea desfăşurării activităţilor de verificare a versiunilor

Activitatea de verificare a versiunilor prin activităţi de urmărire penală cât şi prin măsuri
operative ori de altă natură, va fi determinată în strictă conformitate cu cauza penală şi
specificităţile acesteia şi nu în cele din urmă, scopurile tactice avute în vedere în
diversele momente ale urmăririi penale. Cu toate că nu există şi nici nu poate fi propus
un ghid al activităţilor considerate a fi prioritare în desfăşurarea activităţilor de verificare
a versiunilor elaborate, apreciem cu titlu orientativ că această ordonare poate arăta
după cum urmează:
- În situaţia în care, în instrumentarea unei cauze penale au fost prevăzute mai multe
activităţi pentru verificarea aceleiaşi versiuni sau pentru clarificarea aceleiaşi probleme
va fi adusă la îndeplinire, prioritar, activitatea care asigură obţinerea unui rezultat mai
concludent. Exemplificăm în acest sens, ascultarea unor martori care pot infirma alibiul
învinuitului cu privire la aflarea sa într-un alt loc decât cel al comiterii faptei, în loc să se
procedeze la efectuarea percheziţiei domiciliare la locuinţa învinuitului unde pot fi găsite
probe concludente şi utile şi apoi ascultarea martorilor;
- Se vor executa cu prioritate activităţile care au drept scop împiedicarea suspecţilor să
comită noi infracţiuni sau să procedeze la distrugerea, ştergerea ori alterarea urmei
infracţiunilor, sustragerea infractorilor de la urmărirea penală, prezentarea în faţa
instanţei de judecată ori executarea pedepsei.

Documentele de planificare a versiunilor

elaborate în timpul urmăririi penale

Prin această activitate organele de urmărire penală care au cunoştinţă de anumite fapte
sau împrejurări de fapt trebuie să răspundă la întrebările: ce s-a întâmplat, în ce loc,
când anume, cine este făptuitorul, cu ajutorul cui a săvârşit aceste fapte, în ce
împrejurări şi în ce scop.
În raport cu particularităţile fiecărei cauze penale, aceste întrebări pot fi reduse ori
dimpotrivă înmulţite în corelaţie cu condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta.
Pe de altă parte, întrebările formulate la care trebuie să răspundă organul de urmărire
penală pot fi clasificate şi în raport cu elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni ce
formează obiectul cauzei penale în care se instrumentează urmărirea penală (obiectul,
subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă a faptei penale, poziţia pe care infractorul
a adoptat-o faţă de activitatea sa).
Pe lângă aceste fapte importante, organele de urmărire penală trebuie să asigure
repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, garantarea executării amenzii penale,
împiedicarea sustragerii infractorilor de la efectuarea urmăririi penale, a judecăţii ori de
la executarea măsurilor de siguranţă şi executarea pedepselor privative de libertate şi
nu în ultimă instanţă evidenţierea tuturor cauzelor generatoare, a condiţiilor şi
împrejurărilor favorizatoare săvârşirii de infracţiuni.
Dat fiind complexitatea acestor activităţi se impune planificarea acestora într-un plan
sau fişă de cercetare penală care trebuie să respecte principiile planificării urmăririi
penale şi condiţiile acesteia astfel încât să fie utilă desfăşurării activităţii de
instrumentare a cauzelor penale.

PLANIFICAREA CERCETĂRII PENALE

Planificarea cercetării penale este necesară în fiecare cauză penală, indiferent de

natura faptei, de varietatea şi complexitatea problemelor de lămurit şi a activităţilor ce
urmează a fi întreprinse.
După studierea datelor din dosarul cauzei, se va întocmi planul de cercetare penală
sau, după caz, fişa de cercetare penală.

Planul de cercetare penală

În vederea întocmirii planului de cercetare penală, se procedează la studierea
materialului existent în cauză pentru a se stabili: faptele, aspectele şi datele ce rezultă
din modul de sesizare; cum au fost verificate acestea; rezultatele obţinute în urma
verificărilor efectuate; natura faptelor săvârşite - dacă s-au putut concretiza până în acel
moment; cine sunt făptuitorii; datele care ajută la identificarea altor participanţi; aspecte
ce se cer a fi lămurite în cursul cercetărilor; perspectivele care există pentru extinderea
cercetărilor; cunoştinţele de specialitate necesare organului de urmărire penală pentru a
desfăşura o activitate calificată în cauză etc..
După studierea materialului existent în dosarul cauzei, se determină şi se motivează
aspectele care necesită elaborarea de versiuni, se stabilesc problemele ce urmează a fi
lămurite decurgând din versiunile elaborate - precum şi activităţile care trebuie să fie
întreprinse pentru realizarea acestui scop.
Măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru verificarea versiunilor şi lămurirea
problemelor reprezintă elementul de conţinut care jalonează întreaga activitate ce se
desfăşoară pentru definitivarea cercetărilor.
În raport cu specificul cauzei pot fi planificate diferite activităţi de cercetare penală,
criminalistice, operative şi altele, cum ar fi: percheziţii; ridicări de obiecte şi înscrisuri;
reţineri şi arestări; constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize; ascultări de părţi vătămate,
martori, învinuiţi sau inculpaţi, confruntări; prezentări pentru recunoaştere; reconstituiri;
măsuri asigurătorii; identificări de noi participanţi la săvârşirea infracţiunilor,
descoperirea bunurilor sau valorilor sustrase etc.
Elementul cel mai mobil, mai dinamic al planului, care îi conferă caracterul concret şi
determină ordinea priorităţilor, respectiv succesiunea activităţilor ce vor fi întreprinse, îl
reprezintă termenele la care urmează a fi executate acţiunile stabilite.
Planul de cercetare penală trebuie să prevadă termene scurte de executare a tuturor
activităţilor stabilite, fixarea lor făcându-se în ordinea urgenţei efectuării. Planul de
cercetare penală este semnat de cel care l-a întocmit şi este supus spre aprobare
şefului formaţiunii cercetări penale sau şefului unităţii de poliţie şi confirmat de procuror.
La întocmirea planului, organul de cercetare penală trebuie să respecte următoarele
condiţii:
- planul să fie în concordanţă cu principiile planificării;
- planul să fie util soluţionării cauzei respective.
În funcţie de natura şi complexitatea cauzei, planurile de cercetare penală pot fi:
a) plan de cercetare penală în cauze complexe;
b) plan de cercetare penală în care nu se impune elaborarea versiunilor;
c) plan de cercetare penală în cauze simple.

a) Planul de cercetare penală într-o cauză complexă cuprinde următoarele rubrici:

- numărul criteric;
- versiunile formulate;
- problemele ce urmează a fi lămurite pentru fiecare versiune în parte;
- activităţile de întreprins;
- termenul de executare;
- cine execută;
- observaţii.
Atunci când sunt de soluţionat cauze complexe cu grupuri mari de învinuiţi sau inculpaţi
şi prejudicii importante, care necesită un volum mare de muncă, pe lângă planul de
cercetare este indicat să se folosească fişe, care se pot întocmi pe probleme sau pe
participanţi la comiterea infracţiunii.
Fişa de cercetare penală referitoare la o problemă – în funcţie de versiunile formulate –
trebuie să cuprindă toate aspectele ce urmează a fi lămurite în general cât şi cele
concrete referitoare la fiecare participant la infracţiune.
În fişele respective se înscriu date referitoare la: fapta săvârşită, materialele existente în
dosar legate de activitatea învinuitului sau inculpatului, problemele ce urmează a fi
lămurite, activităţile care trebuie întreprinse pentru clarificarea lor, termen de executare
şi cine execută.
Aceste fişe uşurează munca organului de urmărire penală care instrumentează cauza,
în sensul că îl ajută la cunoaşterea dosarului în orice moment, la urmărirea problemelor
cauzei şi la luarea celor mai eficiente măsuri pentru creşterea operativităţii, efectuarea
unor acte de cercetare penală de calitate şi obţinerea unei bune finalităţi judiciare –
condiţia esenţială fiind operarea în aceste fişe a situaţiei fiecărui învinuit sau inculpat, în
raport cu derularea cercetărilor.
Întocmirea fişelor de cercetare pentru fiecare învinuit sau inculpat se impune şi mai mult
în cauzele în care lucrează colective de anchetatori, întrucât le permite să-şi
coordoneze activitatea. În afara avantajelor arătate, fişele întocmite pentru fiecare
învinuit sau inculpat sunt de un real folos la întocmirea referatului de terminarea
urmăririi penale sau a rechizitoriului.
În cauzele complexe se întocmesc scheme privind legăturile infracţionale ale învinuiţilor
sau inculpaţilor, care constituie anexe ale planului de cercetare penală şi care ajută pe
anchetator şi pe cei ce studiază dosarul cauzei să cunoască mai bine rolul, locul şi
activitatea fiecărui participant la săvârşirea infracţiunilor.
b) Planul de cercetare penală în care nu se impune elaborarea versiunilor, cuprinde
aceleaşi rubrici ca planul de cercetare penală întocmit într-o cauză complexă (fără
rubrica „versiunile formulate“).
c) Planul de cercetare într-o cauză mai simplă, cuprinde următoarele rubrici:
- numele infractorului şi infracţiunea comisă;
- materialul administrat în cauză şi ce rezultă din acesta;
- activităţi de întreprins;
- termenul de executare;
- cine execută;
- observaţii.

Fişa de cercetare penală

În cauzele penale cu volum redus de activităţi necesare a fi întreprinse, cum ar fi cele
privind infracţiunile flagrante ori cele în care urmărirea penală se desfăşoară la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate se foloseşte, de regulă, un document mai
simplu de planificare, respectiv fişa de cercetare penală.
Fişa de cercetare penală, pe lângă datele cu privire la cauză, mai cuprinde:
- numele şi prenumele persoanelor ce urmează a fi ascultate şi problemele ce urmează
a fi lămurite cu acestea;
- ridicări de obiecte şi înscrisuri;
- percheziţii domiciliare;
- măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei;
- confruntări;
- prezentări pentru recunoaştere din grup etc.
Fişa de cercetare penală va fi semnată de către organul de cercetare penală, fără a fi
supusă aprobării şefului formaţiunii sau şefului unităţii de poliţie.

Rezumat
 Studierea psihologiei martorului ne oferă date ştiinţifice pentru elaborarea unei tactici
adecvate prin care să obţinem o depozi¬ţie cât mai apropiată de realitate.
 Procedeele tactice de ascultare nu pot şi nu trebuie desprinse de psihologia
martorului, nu trebuie tratate separat, ci, dintr-o anumită legitate sau particularitate
psihică a acestuia trebuie desprins şi procedeul tactic a cărui eficienţă a fost verificată
de practica audierilor.
 Ceea ce particularizează modul de percepţie a faptelor de către victima infracţiunii
este senzaţia de suferinţă fizică sau morală.
 Când prin infracţiune s-au pus în pericol sănătatea, integritatea corporală sau viaţa
victimelor, se vor folosi procedee tactice diferenţiate de ascultare a acestora, în raport
cu gravitatea leziunilor sau a suferinţei. Ascultarea victimelor aflate sub su¬praveghere
medicală se va face cu avizul, iar uneori şi în prezenţa medicului curant.
  Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal întreaga
activitate procesuală se desfăşoară în jurul faptei penale săvâr¬şite de această
persoană şi în vederea tragerii sale la răspundere. Prin decla¬raţiile sale sincere, el
contribuie la justa soluţionare a cauzei.
 În cazul ascultării învinuitului sau inculpatului anchetatorul va alege procedeul tactic
de ascultare în raport cu tipul de personalitate (extrovertit, introvertit) şi cu experienţa
anterioară (concepţii despre viaţă, contacte cu poliţia, antecedente penale, stagii în
aresturi sau penitenciare, relaţii infracţionale, antecedente medicale, pasiuni, vicii) ale
învinuitului sau inculpatului.
 Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă de identificare proprie criminalisticii
tactice, pe baza căreia diverşi subiecţi procesuali (mar¬tori, persoane vătămate etc.)
sunt chemaţi să recunoască persoane sau obiecte care au legătură cu o cauză penală.
 Percheziţia este un act de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin care se
caută şi se ridică, din anumite locuri sau asupra unor per¬soane, obiecte ce prezintă
importanţă pentru descoperirea şi administrarea probelor într-o cauză penală sau
pentru demascarea infractorului.
 Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică sunt activităţi de cercetare
ştiinţifică a urmelor şi probelor materiale care au drept scop identificarea unor persoane,
obiecte, fenomene sau determinarea anumitor însuşiri sau modificări survenite în forma
şi conţinutul lor.

Concepte si teme de retinut

Aflarea adevărului, aprecierea declaraţiilor, consemnarea declaraţiei, declaraţia
învinuitului (inculpatului), declaraţiile martorilor, declaraţia mincinoasă, diagrama
poligraf, martori oculari, memorie, percepţie, percheziţie, teste poligraf, vocogramă.

Intrebari de control si teme de dezbatere

1. Ce reguli tactice se aplică la ascultarea martorilor minori?
2. Când se dispune constatarea medico-legală?

Teste de evaluare si de autoevaluare

1. Care dintre perioadele de varsta prezinta interes pentru ascultarea minorilor:
a) 1 la 3 ani;
b) 3 la 6 ani;
c) 6 la 10 ani;
d) 10 la 14 ani.
a. a+b+c
b. b+c+d
c. a+b+d
d. a+c
2. In care grupa de varsta minorul are o conduita contradictorie, fiind dispus sa
exagereze:
a. 6 la 10 ani;
b. 10 la 14 ani;
c. 14 la 18 ani.

3. Precizati cum se face ascultarea bolnavului mintal:

a. in prezenta unui specialist;
b. in prezenta unui membru al familiei;
c. nu se recomanda ascultarea bolnavului mintal.