Unitatea de învăţare 3

Etimologic cuvântul concurenţă îşi are originea în latinescul: „concurrere” care înseamnă „a concura”.
Concurenţa este un mod de manifestare al economiei de piaţă, în care, pentru un bun omogen şi
substitutele sale, existenţa unui singur producător devine practic imposibilă. Furnizorii întreprinderii,
beneficiarii, intermediarii, etc sunt interesaţi de eliminarea concurenţei într-o economie de piaţă liberă,
unde doar cererea şi oferta ar trebui să fie „regale şi regina”. Toate cu un singur scop: satisfacerea
intereselor “actorilor vieţii economice.”
Trăsătură esențială a economiei de piață, concurența reprezintă acea stare de fapt de pe o piață, în care
firmele producătoare sau vânzătorii își dispută supremația cumpărătorilor, se luptă la propriu pentru
clienți și mai ales pentru păstrarea și fidelizarea lor, cu scopul atingerii unui anumit obiectiv de afaceri
(ex: profituri, vânzări si/sau un segment de piață).
Perspectiva clasică (dinamică):
“Noul stat industrial” reprezinta prima varianta a interpretarii clasice a concurenței, iar toate aspectele
acestei variante isi gasesc confirmarea in lucrarea lui J.K. Galbraith.
Perspectiva general istorică dezvăluie o evoluție a dezvoltării industriale în care echilibrul concurențial
se întrepătrunde fiind înlocuit în secolul XX de “ceva diferit”. Sunt luate în considerare cele trei școli
de nonconformiști:
 Școala capitalismului monopolist;
 Școala managerială;
 Școala planificării.
 Școala capitalismului monopolist. Esenţa teoriei:
Apariția pe piețele lumii în secolul XX a firmelor gigant a fost interpretată ca o mișcare de la o piață
concurențiala, la o piață cu structura monopolistă. Doctrinele care pun un accent deosebit pe
dezvoltarea monopolurilor se pot grupa în școala capitalist-monopolistă stilizată. O versiune radicală a
abordării capitalismului monopolist a fost combătută de Alfred Marshall în abordarea sa asupra
concurenței. O analiza similară a principalelor tendințe în interpretările asupra concurenței a generat
dezvoltarea doctrinei concurenței monopoliste și a doctrinelor asociate.
 Școala managerială a dezvoltat o “literatură managerială” elaborată. “Managerialismul” s-a născut
după ce a fost acceptat, în principiu, de literatura de specialitate, asupra structurilor monopoliste ale
pieţei, vizand potenţial o activitate mai subversiva din partea firmelor decât cea dinainte:
comportamentul firmelor era presupus ca fiind afectat de deciziile interne şi determinat strict de
mediul extern.
Ulterior, literatura de specialitate a recunoscut că multe dintre efectele potenţial nonconformiste ale
doctrinei s-au pierdut, iar şcoala managerială a fost integrată în teoria neoclasică a posibilităţilor de
alegere, concentrându-şi atenţia asupra conflictelor dintre proprietarii şi administratorii resurselor.
În acest sens, tendinţa dominantă a fost de a considera şcoala managerială un “lucru rău”, dar cu un
aspect excepţional şi curios, care constă într-o idee care se abate de la observaţia lui Adam Smith, şi
anume: „cina” nu vine de la bunăvoinţa măcelarului sau brutarului, ci de la felul în care ei îşi concep
propriul interes.
După unii managerialişti, nu este necesară intervenţia statului sau a unei “mâini invizibile” asupra
concurenţei ca protectie împotriva manifestării interesulul personal, când se poate conta pe
disponibilitatea managerului modern de a stinge orice conflict între puterea privată şi interesul public.
 Şcoala planificării a prins contur în cadrul abordării “Noului stat industrial” şi pune un accent
deosebit pe alegerea problemelor interne ale firmei, între planificare şi piaţă.
Forţa acestei scoli se deduce din studiile efectuate de Alfred Marshall, care au adus o provocare
doctrinelor standard, impunând ideea relevanţei concurenţei ca element justificabil central în
dezvoltarea structurii industriale a Americii la sfârşitul secolului XX.
Scopul principal a constat în faptul că decizia luată de firmă este de a înlocui piaţa anonimă cu o
“mână văzută” a managementului producţiei şi desfacerii bunurilor sale. În acest context,
concluzionăm că evenimentele hotărâtoare pentru dezvoltarea societăţii industriale moderne s-au
propulsat din interiorul firmelor şi nu impuse de un mediu concurenţial.
*“Instituționaliștii”, una dintre cele mai vechi şi mai radicale variante a concurenţei a fost reprezentată
de instituţionalişti. Printre adepţii acestei concepţii se numără institutionaliştii americani, şcoala
germană, behaviorişti, istorici ai economiei, dar şi multe opinii disidente subterane şi nonacademice
afirmate de economişti şi analişti economici.
Din punct de vedere metodologic, iniţiativa concepţiei s-a realizat, prin opoziţie, în termeni naivi la
doctrina standard, cu sprijinul metodelor inductive, în locul celor deductive, acceptându-se astfel din
perspectiva exterioară, reparaţia tradiţională a teoriei şi faptelor.
Primul aspect al criticii instituţionaliste este o înclinaţie antiutilitaristă, o negare a suficienţei
interesului personal, ca justificare la comportamentul economic: “Omul ca fiinţă socială este un copil
al civilizaţiei şi un produs al istoriei. Dorinţele, concepţiile intelectuale, relaţiile cu bunurile materiale
şi relaţia cu alte fiinţe umane nu au fost întotdeauna aceleaşi. Geografia l-a influentat, în timp ce
progresul educaţiei l-a transformat complet”.
Concluzii privind teoriile clasice:
1. interesul personal este prima forţă motrică în acţiunile agenţilor economici, acţiuni care decurg din
relaţiile preferenţiale stabile şi bine definite;
2. ca efect al conceptualizării acţiunii umane, evoluţia istorică a comportamentului economic se
explică prin schimbările exogene, prin constrângeri ale mediului cu care au avut de-a face participanţii
şi nu prin schimbări generate de utilitatea fundamentală;
3. rezultatele economice sunt analizate făcând abstracţie de consideraţiile instituţionale. Instituţiile se
află în afara domeniului teoriei economice, iar evoluţia instituţiilor financiare reprezintă o problemă
deosebită a doctrinei clasice. Astfel domeniul finanţelor constituie o disciplina importanta, urmare
insuccesului teoriei economice în problema timpului şi a incertitudinii pe o piaţă extrem de mobilă;
4. teoria valorii are un rol important în cadul doctrinei clasice.
Critici aduse doctrinei clasice: În forma sa pură, teoria clasică:
nu elimină influenţa factorilor sociali asupra preferinţelor, dar consideră că aceştia pot prezenta
stabilitate peste timp;
influenţa factorilor sociali poate fi centralizată în termenii unui efect unidirectional asupra
preferinţelor şi înzestrării iniţiale a indivizilor cuprinsă în modelul general de echilibru al pieţei.
Existenţa institutiilor, a sistemelor legale şi tradiţiilor corespunzătoare nu determină cu anticipaţie
efectele asupra felului cum este condusă o afacere. (dovada înclinaţiei antiutilitariste a
instituţionalismului). În consecinţă, doctrina economică clasică a pus bazele unei analize a mulţimilor
de instituţii şi structuri legale, evaluându-le după efectele lor asupra procesului de liber schimb al
bunurilor. Comportamentul individului care se aprovizionează de pe piaţă este foarte simplu: alege.
Nu-l afectează existenţa structurilor instituţionale ale statului sau convenţiile sociale; structuri care au
apărut ca o necesitate de sprijinire a satisfacerii preferinţelor şi nevoilor.
Conform acestei teorii, instituţiile statului sunt privite ca niste canale prin care individul poate să-şi
exprime preferinţele deşi aceste instituţii nu sunt fundamentale în formarea rezultatului final.
Perspectiva neoclasică (statică):
În cadrul doctrinei economice clasice sunt dezvoltate două abordări distincte ale concurenţei: o
abordare dinamică, clasică şi o abordare statică, neoclasică.
Teoria economică neoclasică se exprimă pe piaţă prin intermediul funcţiei ofertei şi cererii.
Funcţionarea pieţei permite stabilirea nivelului cererii, ofertei, preţurilor şi folosirii (factorilor de
producţie şi forţei de muncă).
Abordarea dinamică, clasică pune accentul pe tendinţa de egalizare a ratei profitului între diferite
activităţi economice, ca rezultat al comportamentului unor indivizi în obţinerea de profit (esenţa
oricărei afaceri).
Abordarea statică, neoclasică analizează, într-un mediu concurenţial determinat, bine definit, setul de
caracteristici structurale prezente pe piaţă (în contextul unui număr mare de participanţi).
Literatura recentă care accentuează această deosebire a comparat aproape invariabil abordarea statică
neoclasică cu teoria clasică timpurie. Dar absenţa unei abordări dinamice puternice a concurenţei este
datorată, în parte, slăbiciunilor pe care le au în comun abordările tradiţionale clasice şi neoclasice.
În reconstrucţia problematicii privind concurenţa, trebuie analizată abordarea statică, neoclasică pură.
Abordarea statică, în care nu se ia în calcul timpul, se bazează pe următoarea regulă: structura pieţei
(concentrarea vânzătorilor) dictează rezultatele pieţei (preţuri şi profituri) pe un comportament strict
determinat.
În esenţa acestei teorii, o creştere a concentrării economice va conduce la scăderea concurenţei, cu
efecte directe asupra întregului mediu de afaceri şi a consumatorilor.
Perspectiva clasică asupra concurenţei accentuează o tendinţa pentru profituri de a deveni egale între
diverse activităţi economice.
Caracteristici ale abordării clasice a concurenţei sunt:
 tendinţa de egalizare a ratei profitului nu pune un accent deosebit pe competiţia preţurilor. Aceasta
poate fi totodată o mare slăbiciune, dar şi un mare avantaj. Astfel, modelul dinamic clasic în libertatea
lui consideră investiţiile şi inovaţiile ca modele de concurenţă foarte atrăgătoare, dar structurile care
rezultă sunt lipsite de simplitatea modelului static al concurenţei preţurilor.
 indicele convergenţei profitabilităţii ar fi putut constitui omologul în abordarea dinamică clasică a
concentrării pieţei, ca măsură a concurenţei.

Unitatea de învăţare 4 –formele concurentei

Concurența perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o formă
ipotetică a pieței în care nici un producător sau consumator nu are puterea de a influența prețurile de
pe piață. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ținând cont de definiția standard a economiei
(Pareto-eficiența). Analiza piețelor perfect competitive asigură fundamentul teoriei cererii și ofertei.
Concurența perfectă este o teorie absolută, deoarece nu există exemple de piață perfect competitivă.
Sub aspect economic prețul reprezintă reflectarea bănească a valorii bunurilor sau serviciilor,
comparate și corelate prin prisma cantității, calității și a altor criterii.
Principalele funcții ale prețurilor sunt:
a) funcția de corelare a ofertei cu cererea,
b) funcția de calcul sau de măsurare a cheltuielilor și rezultatelor,
c) funcția de recuperare a costurilor și de restituire a veniturilor,
d) funcția de stimulare a agenților economici.
Prețul influențează direct proporțional mărimea profitului.
În practica economică se întâlnesc două mari categorii de prețuri:
1. prețuri de aprovizionare (preț de achiziție, preț negociat, preț cu ridicata, preț de import, preț de
livrare al importatorului, preț de vânzare al firmei de comerț cu ridicata, prețul bursei) și
2. prețuri de vânzare (prețul de vânzare al producătorilor, al importatorilor, al firmelor de comerț cu
ridicata și cu amănuntul).
Nivelul prețului depinde de raportul dintre cerere și ofertă, de gradul de utilitate, de calitatea și
accesibilitatea sau raritatea produselor.
Concurența imperfectă - Forme de concurență imperfectă:
•&νβσπ;Monopol, situație în care există un singur vânzător al unui bun economic.
•&νβσπ;Oligopol, situație în care există un număr redus de vânzători ai unui bun economic.
•&νβσπ;Concurență monopolistică, situație în care există mulți vânzători de bunuri total diferite.
•&νβσπ;Monopson, situație în care există un singur cumpărător al unui bun economic.
•&νβσπ;Oligopson, situație în care există un număr restrâns de cumpărători ai unui bun economic.
Concurența imperfectă poate apărea pe anumite piețe din cauza lipsei de informare a cumpărătorilor
și vânzătorilor despre prețuri și despre bunurile de pe piață.
Monopolul:
•&νβσπ;Monopolul presupune referirea la o zonă geografică. Puterea de piață a monopolului poate fi
maximă, fiindcă firma de monopol stabilește prețul produsului, iar acesta este un preț mare cu
siguranță.
•&νβσπ;Caracterizat prin oferta pentru un produs, monopolul este făcut de o singură firmă, care se
numește monopolist sau firmă de monopol.
•&νβσπ;Produsul se numește produs de monopol.
•&νβσπ;Monopolul este opus concurenței (nu există concurență fiindcă nu există concurenți, nu există
concurenți fiindcă există monopol pe piața respectivă). Există totuși anumite forme de concurență
care fac ca firmele de monopol să practice o politică moderată de preț și să nu exploateze la
maxim situația de monopol.
•&νβσπ;Monopol definit în legislația europeană antitrust [1] reprezintă acea situație a unei piețe pe
care nu există decât un singur vânzător (monopolist) care, dată fiind absența concurenței,
deține o putere de piață extrem de puternică, echivalentă cu existența unei poziții dominante.
În caz de monopol, producția este, în mod normal, inferioară, iar prețurile superioare celor
care-ar fi în condiții concurențiale. Se poate considera și că un monopolist realizează
profituri superioare mediei (adică profituri care depășesc remunerația normală a
capitalului). O situație analogă, în domeniul cererii, adică o piață cu un singur cumpărător,
este denumită „monopson” (analizat în acest capitol în paginile următoare).
Oligopolul, formă a concurenței imperfecte, reprezintă o structură de piață caracterizată printr-
un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură cea mai mare parte a ofertei unui
anumit bun sau serviciu, solicitat de numeroși cumpărători sau consumatori, și care sunt
conștienți de interdependența lor în adoptarea de decizii strategice, privitoare la prețul, volumul
producției și calitatea produselor, fapt care le conferă o poziție dominantă colectivă.[2]
În interiorul unui oligopol, fiecare întreprindere/firmă este conștientă de faptul că, prin
comportamentul său de piață, va afecta, în mod sensibil, pe ceilalți vânzatori și comportamentul
lor pe piață. Chiar dacă nu o recunosc, scopul multor oameni de afaceri este de a elimina
concurența și de a se instala leader de piață pe un anumit sector, produs/serviciu.
În consecință, fiecare întreprindere/societate va lua, în considerare, eventualele reacții ale
celorlalți actori de pe piață. În cazurile de concurență oligopolul este utilizat, adesea, și pentru a
desemna situațiile în care un mic număr de mari vânzători domină, împreună, structura
concurențială și în care ceilalți vânzători, mai mici, se adaptează la comportamentul acestora.
Marii vânzători sunt calificați, atunci, ca „oligopoliști”.
În anumite circumstanțe, această situație poate fi considerată ca poziție dominantă colectivă sau
oligopolistă. Cazul similar, din punct de vedere al cumpărătorilor, se numește oligopson
(analizat în continuare, după monopson).
Numărul de vânzători prezenți pe piață este suficient de mic, iar puterea economică a fiecăruia
dintre ei este destul de mare, pentru ca acțiunile întreprinse de fiecare firmă, luată separat, să
aibă un impact semnificativ asupra condițiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piața
bunului sau serviciului respectiv. [3]
Un oligopol se caracterizează prin:
•&νβσπ;numărul redus de producători prezenți pe piață, dar care au o forță economică mare. Se
consideră oligopol dacă pe piață există cel puțin trei producători. Dacă sunt doar doi sau
unul, se consideră că există un duopol sau un monopol.
•&νβσπ;există bariere la intrarea pe piață în calitate de producător
•&νβσπ;este o formă mai mult caracteristică țărilor dezvoltate
•&νβσπ;este foarte clar evidențiată diferențierea mărfurilor
•&νβσπ;producătorii dețin un oarecare grad de control al prețurilor
Deoarece în cadrul unui oligopol fiecare producător sau vânzător cunoaște foarte bine procentul
pe care îl deține din piața produsului sau a serviciului respectiv și pentru că orice modificare a
prețului sau a volumului producției de către una din firmele oligopoliste este reflectată în
volumul de vânzări al celorlalte, există tendința ca gradul de interdependență între firme să fie
foarte mare, încât fiecare firmă trebuie să-și stabilească prețul și producția în funcție de reacția
celorlalte firme din oligopol, astfel că odată stabilite, prețurile într-un oligopol sunt rigide. [4]
De obicei, oligopoliste sunt piețele producției siderurgice, ale automobilelor, ale mașinilor și
echipamentelor destinate energeticii și industriei chimice, deoarece complexitatea utilajelor și
tehnologiilor nu permit apariția mai multor firme mici.
Concurența neloială:

Concurența este considerată neloială atunci când activitatea comerciantului se realizează prin
folosirea de procedee nelegale, contrare uzanțelor comerciale, respectiv unei conduite morale în
afaceri. Etica în afaceri dezbate inclusiv comportamentele agenților economici,.. operatorilor
economici, în materie de concurență.

[1]Conform Glosarului de termeni folosiți în Politica de concurență a UE. Antitrust și controlul concentrărilor,
realizat de Direcția Relații Externe a Consiliului Concurenței, p.45

[2] http://www.euroavocatura.ro/dictionar/617/Oligopol.

[3]Definiția din punct de vedere contabil a oligopolului conform :

http://www.conta.ro/dictionar_online_oligopol.html

[4]Definiția conform dicționarului financiar: http://www.eafacere.ro/dictionar-financiar/O/oligopol

Unitatea de învăţare 5 –fondul de comert

Fondul de comerţ. Firma, emblema, vadul comercial, clientela, marca, ca elemente ale
fondului de comerț. Protecția internațională a mărcilor.

Expresia „fond de comerţ” este rar utilizată în dreptul român şi dreptul francez.
Fondul de comerţ are rol important în desfăşurarea activităţii comerciale, în funcţie de
obiectul comerţului poate fi reprezentat de bunuri- mobilier, local, mărfuri, instalaţii, brevete
de invenţii etc.
Deşi este important, codul comercial (care a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a legii
289/2009 privind Codul Civil), nu cuprindea dispoziţii care să reglementeze regimul său
juridic. (codul comercial a conţinut o referire la fondul de comerţ, în art. 861 Cod Comercial.)

1. Fondul de comerţ
Fondul de comerţ poate fi definit ca ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un
comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale . Într-o altă definiţie, fondul de comerţ este
ansamblul de bunuri mobile si imobile, corporale si incorporale, afectate de catre comerciant
desfasurarii unei activitati comerciale, cu scopul atragerii clientelei si obtinerii unui profit din
activitatea desfasurata .
Fondul de comert are rol important în desfasurarea activitatii comerciale, în functie de
obiectul comertului poate fi reprezentat de bunuri- mobilier, local, marfuri, instalatii, brevete
de inventii etc.
Din acest punct de vedere fondul de comerţ este diferit de patrimoniu care reprezintă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului care au o valoare economică. Faptele de
comerţ nu cuprind datoriile şi creanţele comerciale care sunt incluse numai în patrimoniu. În
ceea ce priveşte natura juridică a fondului de comerţ, opiniile au fost împărţite, majoritatea
autorilor considerând în prezent că fondul de comerţ constituie un drept de proprietate
incorporală asemănător dreptului de creaţie intelectuală.
Fondul de comerţ are o serie de caracteristici :
- este un bun unitar distinct de elmentele care-l compun, motiv pentru care el poate fi supus în
ansamblul său oricărui act juridic;
- este un bun mobil datorită prevalenţei în componenţa sa a acestei categorii de bunuri;
- este un bun mobil incorporal datorită faptului că nu poate exista fără o serie de bunuri
incorporale ce ţin de chiar structura sa.
Din aceste caracteristici rezultă că fondul de comerţ cuprinde 2 categorii de elemente:
- elemente corporale din care fac parte bunuri imobile şi cele mobile corporale;
- elemente incorporale, din care fac parte firma sau denumirea comerciantului, emblema,
clientela, vadul comercial şi dreptul de proprietate intelectuală şi industrială.
1.1. Elementele incorporale
Firma este conform legii un element de identificare a comerciantului ce constă după caz, în
numele sau denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în Registrul comerţului şi sub
care îşi exercită comerţul.
Regimul juridic al firmei este reglementat de Legea nr. 26/1990.
Fiind un element incorporal al fondului de comerţ, firma poate fi înstrăinată numai odată cu
fondul de comerţ. În cazul înstrăinării fondului de comerţ dobândit va putea continua
activitatea sub firma anterioară numai dacă transmiţătorul consimte la aceasta. În caz contrar
titularul dreptului fiind îndreptăţit la despăgubiri.
Emblema este un atribut de identificare cu caracter facultativ, fiind reprezentat semnul sau
denumirea care deosebeşte un comerciant de altul. Pentru a fi recunoscută, emblema, trebuie
să aibă un caracter de noutate. Prin înscrierea emblemei în Registrul comerţului, comerciantul
va dobândi un drept de proprietate incorporal asupra acesteia având dreptul să o înstrăineze
fie odată cu fondul de comerţ fie separat.
Clientela poate fi definită ca fiind totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în
mod obişnuit la acelaşi comerciant. Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial
– care este definit ca fiind acea aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Titularul
fondului de comerţ are asupra clientelei şi a vadului comercial tot un drept incorporal care
poate fi transmis numai odată cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă se apără prin mijloace
specifice ale dreptului concurenţei comerciale.
Dreptul de proprietate industrială se referă la creaţiile noi şi semnele noi. Din această
categorie fac parte: invenţiile, desenele şi modelele comerciale, mărcile de fabrică de comerţ
şi servicii, denumiri de origine şi indicatori de provenienţă. Fondul de comerţ poate cuprinde
şi dreptul de autor rezultat din creaţia ştiinţifică sau artistică.
Fondul de comerţ poate fi apărat împotriva oricărei uzurpări cu ajutorul actelor în concurenţă
prin care se poate pretinde atât înlăturarea tulburărilor aduse, cât şi repararea eventualelor
prejudicii. Datorită naturii sale juridice, fondul de comerţ poate fi apărat prin acţiunea de
revendicare.
Sunt necesare o serie de precizări privind terminologia conform noului Cod civil. Astfel, art. 3
prevede:
(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Ulterior, această reglementare a fost completată cu art 8 din legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr 298/2011 prvind Codul civil, care explicitează noțiunea de profesionist:
Art. 8
(1) Notiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să
desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
(2) În toate actele normative în vigoare, expresiile "acte de comerț", respectiv "fapte de
comerț" se înlocuiesc cu expresia "activități de producție, comerț sau prestări de servicii".
Importanţa cunoaşterii caracterului fondului de comerţ:
- pentru comerciant- pentru a-şi asigura protecţia bunurilor pe care le utilizează în activitatea
comercială, de afaceri.
- pentru protejarea intereselor creditorilor comerciantului.
Recunoaşterea fondului de comerţ este importantă prin prisma bunurilor, ca elemente active
ale patrimoniului comerciantului, bunuri destinate activităţii comerciale.
Definiţia fondului de comerţ:
Ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, afectate de către comerciant
desfăşurării unei activităţi comerciale, cu scopul atragerii clientelei şi obţinerii unui profit din
activitatea desfăşurată.
Delimitarea noţiunii de „fond de comerţ” de alte noţiuni învecinate:
a) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „magazin”
fond de comerţ = poate cuprinde o uzină, un birou, un magazin amplasat pe spaţii întinse
magazin = este specific comerţului „en detail”
b) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „clientelă”
clientela = este o componentă a noţiunii de „vad comercial”, care se reflectă în cifra de afaceri
a comerciantului.
c) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „imobil în care îşi desfăşoară
activitatea” - imobilul şi fondul de comerţ nu aparţin întodeauna aceleaşi persoane, fondul de
comerţ = are o natură mobiliară, imobilul = este exclus din sfera de reglementare a dreptului
comercial
Dacă imobilul şi fondul de comerţ au aceea şi destinaţie, respectiv afectarea lor unui scop
economic, lucrativ, delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile
pare a fi depăşită.
d) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „întreprindere”, care este mult
mai vastă.
Noţiunea de întreprindere este analizată de către ştiinţele pur economice şi de dreptul muncii:
- întreprinderea nu se limitează numai la activităţile comerciale; există şi profesiuni liberale,
întreprinderi civile, agricole, de artizanat, etc.
- întreprinderea poate fi un subiect de drept, are personalitate juridică, (fondul de comerţ este
lipsit de autonomie patrimonială)
- întreprinderea conţine atât elemente materiale cât şi umane, grupate şi organizate de
comerciant, (fondul de comerţ nu include şi factorul uman)
e) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „societate comercială”
„societatea” este un concept juridic; „societatea comercială” este o persoană juridică , un
subiect de drept;
Fondul de comerţ este format dintr-un ansamblu de bunuri care aparţin unei societăţi
comerciale,
Concluzie: între fondul de comerţ şi societatea comercială există o legătură juridică
tradiţională, legătura dintre persoană şi bunuri. Fondul de comerţ este un element al
patrimoniului societăţii comerciale. (care reuneşte şi alte valori de activ, de pasiv, şi în
particular bunuri imobile)
În privinţa reflectării acestei legături din punct de vedere contabil, trebuie menţionat faptul că
în bilanţul contabil nu apare în mod obligatoriu rubrica „fond de comerţ”. Elementele
corporale apar între diferitele elemente de activ (materiale, stocuri), în vreme ce elementele
incorporale ale fondului de comerţ numele (firma), clientela, nu apar decât în mod excepţional
în bilanţ.
Natura juridica a fondului de comerț.
Teorii.
- Teoria personificarii fondului de comert- fondul de comert este un subiect de drept autonom.
- Teoria universalitatii de drept- fondul de comert constituie o universalitate juridica.
(universitas iuris)
- Teoria universalitatii de fapt- fondul de comert constituie o universalitate de fapt.
(universitas facti)
- Teoria patrimoniului de afectatiune – fondul de comert este considerat patrimoniu de
afectatiuneafectat realizarii unui scop precis, respective desfasurarii comertului.
- Teoria proprietatii incorporale – fondul de comert constituie un drept de proprietate
incorporala, ca si drepturile de creatie intelectuala si este asimilat:
*de catre unii autori unui drept de clientela, care confera titularului acestui drept un monopol
de exploatare
* de catre alti autori unei creatii intelectuale, asemanatoare unei creatii stiintifice, literare si
artistice ori tehnice, organizând fondul de comert cu scopul unic de atragerea a clientelei.
Caracteristicile fondului de comerţ -
- bun unitar distinct de elementele care îl compun – poate face obiectul unei vânzări, locaţiuni,
garanţii reale imobiliare. Acest caracter nu înlătură individualitatea elementelor componente,
care ăşi păstrează regimul lor juridic.
- bun mobil supus regimului juridic al bunurilor mobile (executarea silită a fondului de comerţ
urmează procedura aplicabilă bunurilor mobile conform Codului de procedură civilă). În
absenţa dispoziţiilor legale în materie, dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile,
urmărirea lor se realizează în condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor
imobile.
- bun mobil incorporal- fondul de comerţ, deşi este un bun mobil incorporal, poate face
obiectul unui drept de uzufruct.
Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului în sfera
activităţii comerciale.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi
sub care semnează.
Legea distinge între firma comerciantului persoană fizică şi juridică astfel:
a) Firma unui comerciant, persoană fizică (Art. 31)
(1) Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia.
(2) Nici o menţiune care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori
situaţiei comerciantului nu poate fi adăugată firmei. Se vor putea face menţiuni care să arate
mai precis persoana comerciantului sau felul comerţului său.
b) Firma unui comerciant persoană juridică are conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a
societăţii comerciale
Caracterele firmei:
- atribut de identificare a comerciantului
- firma poate fi: - individuală- pentru comerciantul persoană fizică
- socială- pentru societăţile comerciale
- originară (constitutivă)
- derivată (dobândită de la adevăratul titular)
Emblema reglementată de acelaşi cap 4 ca şi în cazul firmei, este definită tot de art 30 din
Legea 26/1990 privind registrul comerţului:
„Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi
gen.”
Conţinutul emblemei:
1. semn- poate fi o figură grafică indicând orice obiect: un utilaj, o figură geometrică, un
animal, dar nu pate consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune.
2. denumire- poate fi fantezistă, sau un nume propriu, nu poate fi o denumire generică.
Caracteristicile emblemei
 Emblemele, ca şi firmele, vor fi scrise în primul rând în limba română.
 Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei, ca şi în cazul firmei, se dobândeşte prin
înscrierea acestora în registrul comerţului.
 Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al
comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa
unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
 Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi,
scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă
vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
 Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel puţin
jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Distinţia între firmă şi emblemă:
 firma este un elemente obligatoriu pentru individualizarea comerciantului, iar emblema are
caracter facultativ.
 Emblema se poate transmite separat de fondul de comerţ, firma nu.
Clientela: definiţie şi caracteristici:
Definiţie: totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi
comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Caracterisitici:
- are rol important pentru activitatea unui comerciant, a unui om de afaceri, fiind un element
indispensabil al fondului de comerţ. (unii autori considerând chiar că ar fi principalul element
al fondului de comerţ)
- deşi este un element important, legea nu cuprinde o reglementare referitoare la aceasta.
- determină prin număr, calitate, frecvenţă, situaţia economică a acestuia, succesul sau
insuccesul afacerii.
- Constituie o valoare economică, datorită relaţiilor care se stabilesc între titularul fondului de
comerţ şi aceste persoane care îşi procură mărfurile şi serviciile de la acelaşi comerciant.
- Este în strânsă legătură cu vadul comercial
Vadul comercial: definiţie:
Aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul, influenţat de mai mulţi factori: locul
unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite, preţurile practicate de
comerciant, comportarea personalului angajat în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea
reclamei comerciale, influenţa modei, etc.
Factorii pot fi grupaţi în două categorii:
Factori interni: - obiectivi: - locul unde se află amplasat localul,
- calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
- subiectivi: - publicitatea comerciantului
- calitatea personalului angajat
Factori externi: reputaţia bancherilor, a clienţilor a partenerilor de afaceri ai comerciantului.
Caracteristici:
- nu este un element distinct al fondului de comerţ,
- îşi confirmă existenţa numai împreună cu clientela
- nu poate fi transmis separat, ci numai împreună cu clientela
relaţia clientelă- vad comercial este tratată distinct în doctrină
Mărcile (de fabrică sau de comerţ) sunt semne, desene, denumiri distinctive folosite de către
fabricant, (agent economic) pentru a individualiza produsele, lucrările serviciile lor, identice
sau similare şi astfel a le deosebi de cele aparţinând altor comercianţi.
Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii, drept de folosire
sau exploatare a mărcii, dar şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţi
comercianţi.
Condiţii de fond marcă:
-noutatea mărcii,
specializarea mărcii
Condiţii de formă marcă:
înregistrarea mărcii la OSIM are efect constitutiv cu privire la dreptul de proprietate asupra ei
(protecţia juridică asupra mărcii produce efecte timp de 10 ani)
compoziţia mărcii- respectând principiul libertăţii alegerii. Astfel, pot fi adoptate ca mărci:
 numele, dacă literele sunt aşezate într-o anumită formă decât cea obişnuită, numele singur
nu poate prezenta caracter de noutate şi de specialitate.
 Denumiri, dacă sunt originale. Nu pot fi adoptate denumiri generale ale produsului respectiv
sau denumiri cu caracter geografic.
 Culoarea poate fi un sens distinctiv pentru produse lichide, situaţie în care instanţa decide în
funcţie de speţă dacă consideră culoarea un element distinctiv.
Caracteristici:
Dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială
este un element al fondului de comerţ,
poate face obiectul transmisiunii cu efect total sau parţial, prin acte juridice ca: contractul de
vânzare-cumpărare, donaţie, testament.
Concurența între mărci
Concurența între mărci este acea concurență între întreprinderile care au pus la punct mărci
sau etichete pentru produsele lor, pentru a le distinge de alte mărci vândute pe același segment
de piață. Deși nu sunt percepute ca total echivalente, de către consumatori, produsele de
marcă își fac, totuși, concurență, dar, în mod normal, într-o măsură mai mică. Coca-Cola
contra Pepsi este un exemplu de concurență inter-mărci.
Concurența intramarcă: Concurența între distribuitori sau detailiști ai unui produs din aceeași
marcș, în privința condițiilor de preț sau a celorlalte condiții. De exemplu, o pereche de jeans
Levi’s poate fi vândută la un preț mai scăzut într-un magazin care oferă rabat, față de un mare
magazin. Această formă de concurență este cea mai des întânită pe piață, consumatorul
alegând oferta cea mai avantajoasă pentru el (mai ieftină).
Impunerea mărcii unice reprezintă un comportament anticoncurențial.
Distribuția selectivă este o clauză care restrânge concurența intramarcă, facilitează înțelegerile
secrete dintre furnizori sau cumpărători și exclude una sau mai multe categorii de distribuitori,
în special în cazul efectelor cumulative de rețele paralele de distribuție selectivă pe o piață.
Distribuția selectivă, pur calitativă, nu este considerată un comportament anticoncurențial
dacă sunt îndeplinite trei condiții:
1. natura produsului respectiv trebuie să necesite un sistem de distribuție selectivă,
2. revânzătorii trebuie să fie aleși pe baza de criterii obiective de natura calitativă,
3. criteriile definite nu trebuie să treacă dincolo de ceea ce este necesar.
Protecţia internaţională a mărcilor. Sisteme de înregistrare.
Marca leagă producătorul de consumator.
Protecţia internaţională a mărcilor se realizează prin trei sisteme:
1. sistemul înregistrării şi protecţiei naţionale
2. sistemul de la Madrid
3. sistemul mărcii comunitare
Sistemul înregistrării şi protecţiei naţionale presupune identificarea ţărilor cu interes care
vizează la rândul său găsirea unui asociat în persoana unui avocat, consilier, specializat cu rol
de „mandatar autorizat”, sau „consilier de mărci”conform Convenţiei de la Paris
Sistemul de la Madrid de înregistrare a mărcilor este reglementat de Aranjamentul şi
Protocolul de la Madrid.
Prin Sistemului de la Madrid, administrat de Organizaţia Mondială a Protecţiei Intelectuale
(OMPI), se poate obţine protecţie şi în toate ţările membre UE prin desemnarea ţară cu ţară şi
inclusiv în SUA şi JAPONIA.
Marca internaţională rămâne dependentă de marca din ţara de origine un termen de cinci ani,
prin urmare în care marca din ţara de origine este anulată va duce automat la căderea mărcii
internaţionale.
Excepţie: ţara de origine membră a Protocolului, posibilitatea conversiei în cereri naţionale,
dar o procedura anevoioasă şi costisitoare.
Înregistrarea în Comunitatea Europeană
Sistemul mărcii comunitare: reglementată de o directivă comunitară care prevede depunerea
unei singure cereri la Oficiul European pentru Mărci (OAMI) care conferă protecţie mărcii
respective, pentru care s-a obţinut certificatul legal, pe teritoriul statelor membre.
În România, la mărci similiare, OSIM refuză provizoriu sau definitiv înregistrarea mărcii
respective pe motiv de risc de confuzie.
În Uniunea Europeană riscul de confuzie nu se prezimă, el trebuie dovedit.
În general, strategia firmei este importantă în 10 state în perioada protecţiei, este esenţială
desemnarea ulterioară. Acelaşi sistem este operaţional şi în Iran, care până în 2004 nu
respecta acest sistem.

Unitatea de învăţare 6 –concurenta in sectorul bancar si sector retail

alimentar

În sectorul bancar din România sunt active 30 de instituţii de credit - bănci universale, două instituţii
bancare pentru economisire şi creditare în domeniul locativ, nouă sucursale ale instituţiilor de credit
din statele membre UE şi o instituţie bancară de credit cooperatist (Creditcoop), potrivit datelor
Consiliului.
Raportul pentru anul 2012 al Consiliului Concurenței privind evoluţia concurenţei în sectoarele cheie
(sectorul energiei electrice, sectorul transporturilor feroviare de marfă, sectorul telecomunicaţiilor,
sectorul de retail alimentar, sectorul asigurărilor, sectorul bancar, Secțiunea 3.6. Sectorul bancar, pag
65-88- extras.
Analizând comparativ calitatea portofoliilor de credite ale băncilor româneşti cu cele ale băncilor din
alte state membre UE, se observă o degradare abruptă în perioada 2009-2011 faţă de perioada 2006-
2008, când sectorul bancar românesc era competitiv din acest punct de vedere, în raport cu alte state
din regiune şi chiar din vestul Europei.
Chiar dacă tendinţa de creştere a ponderii creditelor neperformante a afectat sistemul bancar în
ansamblu, ponderea creditelor restante de peste 90 zile pentru băncile de talie mare se menţine sub
valoarea aceluiaşi indicator pentru băncile de talie mijlocie şi mică.
În această situaţie, trebuie remarcată activitatea de reglementare şi supraveghere a Băncii Naţionale a
României, aceasta reuşind să menţină stabilitatea sistemului, în România nefiind necesară asistenţa
financiară a statului pentru salvarea unor bănci, aşa cum s-a întâmplat în alte state membre UE.
Majoritatea băncilor din România au caracter universal, adresându-se atât clienţilor persoane fizice,
cât şi clienţilor persoane juridice. Din acest motiv, concurenţa se realizează la nivelul mai multor
categorii de produse. Mai remarcăm faptul că nu există bănci cu caracter regional, în sensul unei
strategii declarate în acest sens. Băncile mari acoperă practic tot teritoriul naţional, iar băncile mici se
concentrează pe anumite poluri urbane sau cu o densitate a populaţiei ridicată.
Principalele pieţe din perspectiva serviciilor oferite, se pot structura astfel:
 Piaţa creditului de consum – la care consumatorii sunt reprezentaţi de persoane fizice
 Piaţa creditului comercial – mai multe tipuri de credit, dar consumatorii sunt reprezentaţi
preponderent de agenţi economici, corporaţii sau persoane fizice autorizate ( PFA)
 Piaţa creditului ipotecar / imobiliar
 Piaţa depozitelor la termen
 Piaţa serviciilor de cont curent / de economii şi a depozitelor pe termen scurt
În acest raport nu sunt analizate, dar este necesar să fie menţionate şi următoarele pieţe specifice
sectorului bancar:
 Piaţa de factoring
 Piaţa de leasing financiar
 Piaţa monetară interbancară
Concluzii
Sectorul bancar românesc este reglementat în conformitate cu normele Uniunii Europene și este
supravegheat de banca centrală. Prin normele sale prudenţiale, BNR a reușit să creeze suficientă
stabilitate în sistemul bancar românesc, astfel încât să nu fie nevoie de măsuri excepţionale sau de
intervenţia statului în acest sector, în perioada crizei financiare.
Creşterea gradului de concentrare pe unele pieţe din sectorul bancar reprezintă un element de
îngrijoare cu privire la posibila evoluţie a concurenţei în sector, în perioada următoare.
OUG 50/2010 a eliminat comisionul de rambursare anticipată, lucru care a facilitat refinanţarea și
mobilitatea clienţilor, aducând economii de aproximativ 290 milioane euro42 consumatorilor.
Cu toate acestea, indicatorii care vizează puterea de piaţă a băncilor au cunoscut evoluţii mixte, în
special datorită volatilităţii mediului economic, în perioada analizată.
Din punct de vedere al concurenţei, cooperarea între întreprinderi poate crea probleme atunci când
aceasta include comunicări cu privire la practici care pot direct sau indirect, să afecteze
comportamentul pe piaţă al unui concurent. Întrucât sistemele de plăţi depind de cooperare, acestea pot
ridica îngijorări din punct de vedere al concurenţei.
Spre deosebire de unele pieţe de producţie, activitatea de retail alimentar este supusă unor forţe
concurenţiale mai puternice, ca urmare a existenţei unui număr semnificativ de competitori. Piaţa este
una marcată de expansiunea lanturilor de magazine tip discount, anunţuri privind ieşiri şi intrări ale
unor importanţi jucători de pe piaţă, cât şi modificări pentru poziţia de lider pe segment.
Piaţa de retail alimentar s-a dovedit la fel de dinamică şi în anul 2011 precum în anii precedenţi, cu
deschideri de noi magazine şi operaţiuni de achiziţii care s-au aflat în analiza Consiliului Concurenţei,
cu scopul de a preveni potenţialele efecte anticoncurenţiale pe piaţă.
În anul 2011, s-au deschis 93 de noi magazine de tip hipermarket, supermarket sau discounter. Așa
cum era de așteptat, jucătorii de pe piaţa de retail au vizat extinderea în oraşele de mai mici dimensiuni
după ce şi-au asigurat prezenţa în oraşele cu densitate mai mare a consumatorilor. Anul 2012 pare să
înregistreze acelaşi trend.
În timp ce comerţul tradiţional scade, pe segmentul de retail modern pătrund jucători noi, importanţi,
element ce contribuie la dinamizarea concurenţială a acestui segment comercial, cu efecte benefice
asupra consumatorilor finali.

Unitatea de învăţare 7 –

Legea nr. 296/2004 – Codul consumului stabilește, în art. 5, obiectivele statului, pe care acesta trebuie
să le realizeze prin Autoritatea Centrală cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor:
a) protecția consumatorilor împotriva riscului de a achizițona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și
interesele legitime;
b) promovarea și protecția intereselor economice ale consumatorilor;
c) accesul consumatorilor la informații complete, corecte și precise asupra caracteristicilor esențiale
ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adopta în legătura cu acestea să corespundă
cât mai bine nevoilor lor;
d) educarea consumatorilor;
e) despăgubirea efectivă a consumatorilor;
f) sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizații reprezentative de a se organiza, pentru
a-și expune opiniile în procesele de luare a unei decizii care îi privește;
g) promovarea cooperării internaționale în domeniul protecției consumatorilor și participarea la
schimburile rapide de informații;
h) prevenirea și combaterea, prin toate mijloacele, a practicilor comerciale abuzive și a prestării
serviciilor, inclusiv a celor financiare care pot afecta interesele economice ale consumatorilor.
Consiliul Concurenţei este o autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu
personalitate juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor Legea 21/1996 legea
concurenţei, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (reglementat de capitolul 4,
începând cu art. 16).
Structura organizatorică şi de personal a Consiliului Concurenţei, atribuţiile de conducere şi de
execuţie ale personalului său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta.
8.1.2. Componenţa Consiliului Concurenţei, incompatibilități
Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri:
- un preşedinte,
- doi vicepreşedinţi şi
- patru consilieri de concurenţă.
Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la
propunerea Guvernului.
Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi
reînvestiţi cel mult încă o dată.
La numirea primului Plen al Consiliului Concurenţei după intrarea în vigoare a legii, un vicepreşedinte
şi 2 consilieri de concurenţă vor avea un mandat de 2 ani şi jumătate, stabilit prin decretul de numire în
funcţie.
Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă trebuie:
- să aibă o independenţă reală şi
- să se bucure de o înaltă reputaţie profesională şi probitate civică.
Funcţia publică de specialitate pentru Consiliul Concurenţei este cea de inspector de concurenţă.
Funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată celei de ministru, cea de vicepreşedinte
celei de secretar de stat, iar cea de consilier de concurență celei de subsecretar de stat.(art 23)
Pentru a fi numit membru al Consiliului Concurenţei se cer:
- studii superioare,
- înaltă competenţă profesională,
- o bună reputaţie şi
- vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile: economic, comercial, al preţurilor şi
concurenţei sau juridic.
Preşedintele trebuie să fi îndeplinit o funcţie de conducere cu largi responsabilităţi, în care a făcut
dovada competenţei sale profesionale şi manageriale.
Incompatilități:
Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă:
- cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă,
- cu participarea, directă sau prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi
publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice
din învăţământul superior.
- ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o
altă instituţie.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei nu reprezintă autoritatea care i-a numit şi sunt independenţi
în luarea deciziilor.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei şi inspectorii de concurenţă nu pot face parte din partide sau
alte formaţiuni politice.
Mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei încetează:
- la expirarea duratei;
- prin demisie;
- prin deces;
- prin imposibilitate definitivă de exercitare, constând într-o indisponibilitate mai lungă de 60 de zile
consecutive;
- la survenirea unei incompatibilităţi dintre cele prevăzute expres de lege;
- prin revocare, pentru încălcarea gravă a prezentei legi şi pentru condamnare penală, prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru săvârşirea unei infracţiuni.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei sunt revocabili, în cazurile expres prevăzută de lege, de
către autoritatea care i-a numit. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale ei pot fi
suspendaţi din funcţie de către aceeaşi autoritate.
Membrii Consiliului Concurenţei sunt obligaţi să notifice de îndată Consiliului survenirea oricărei
situaţii de incompatibilitate sau impediment prevăzute de lege, ei fiind de drept suspendaţi din funcţie
din momentul survenirii acestei situaţii, iar dacă situaţia se prelungeşte peste 10 zile consecutive,
mandatul încetează.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, fiecare membru al Consiliului Concurenţei este obligat să
depună în faţa Preşedintelui României, în prezenţa celorlalţi membri numiţi şi după citirea decretului
prezidenţial de numire în funcţie, un jurământ.
Preşedintele Consiliului Concurenţei prestează cel dintâi jurământul.
Actele efectuate de oricare dintre membrii Consiliului Concurenţei înainte de prestarea jurământului
sunt nule de drept.
Principii de organizare și funcționare:
Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în comisii, cu
majoritatea voturilor membrilor.
În organizarea Consiliului Concurenţei funcţionează un secretariat general, condus de un secretar
general, desemnat de către Consiliul Concurenţei. Atribuţiile secretarului general se stabilesc prin
regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură adoptat de Consiliul Concurenţei. (art. 24, Legea
21/1996, legea concurenţei, republicată, cu modificările și completările ulterioare).
În aplicarea prezentei legi, Consiliul Concurenţei examinează în plen :
- rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, şi decide asupra măsurilor de
luat;
- autorizarea concentrărilor economice;
- sesizarea instanţelor judecătoreşti în aplicarea prevederilor legale;
- punctele de vedere, recomandările şi avizele de formulat în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi;
- categoriile de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate propuse
pentru exceptare;
- proiectele de reglementări propuse spre adoptare;
- raportul anual asupra situaţiei concurenţei;
Atribuţiile Consiliului Concurenţei
Atribuţiile Consiliului Concurenţei sunt reglementate de art 26 din lege
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează avize,
face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor legii concurenței.
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente, în special cele care privesc:
- organizarea, funcţionarea şi procedura;
- autorizarea concentrărilor economice;
- exceptarea unor categorii de înţelegeri, decizii ale agenţilor economici sau practici concertate;
- regimul dispenselor;
- constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta lege;
- tarifele pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la documentaţie şi eliberare de copii sau
extrase;
- inspectorii de concurenţă;
- regimul disciplinar al personalului.
Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni, în special cele care privesc:
- notificările de concentrări economice;
- solicitările de dispense şi prorogarea de dispense;
- calcularea cifrei de afaceri şi a plafoanelor valorice prevăzute de lege;
- definirea pieţei relevante în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă;
- plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege şi prin regulamente.
Consiliul Concurenţei emite ordine prin care stabileşte plafoanele valorice revizuibile periodic,
prevăzute de prezenta lege, pune în aplicare, suspendă sau abrogă propriile reglementări adoptate,
dispune efectuarea de investigaţii, ordonă inspecţii şi măsurile de luat în privinţa agenţilor economici.
Deciziile sunt acte individuale de administrare, gestiune şi disciplină internă, de aplicare de sancţiuni,
de autorizare, de acordare şi de prorogare de dispense.
Avizele sunt formulate, recomandările şi propunerile sunt făcute, punctele de vedere sunt formulate,
rapoartele sunt elaborate şi comunicate, după caz publicate, conform dispoziţiilor prezentei legi.
Consiliul Concurenţei, ca autoritate naţională în domeniul concurenţei, va fi responsabil de relaţia cu
instituţiile Comunităţii Europene, în conformitate cu prevederile incidente din legislaţia comunitară.
Consiliul Concurenţei întocmeşte anual un raport privind activitatea sa şi modul în care agenţii
economici şi autorităţile publice respectă regulile concurenţei, potrivit legii.
Raportul se adoptă în Plenul Consiliului Concurenţei şi se dă publicităţii.
Drepturile organizațiilor neguvernamentale ale consumatorilor- art. 32/Legea nr. 296/2004- Codul
Consumului:
a) de a primi sprijin logistic de la organismele administrației publice centrale și locale, în vederea
atingerii obiectivelor lor;
b) de a primi sume de la bugetul de stat și de la bugetele locale;
c) de a fi consultate, cu ocazia elaborării proiectelor de acte normative, standardelor sau specificațiilor
care definesc caracteristicile tehnice și calitative ale produselor și serviciilor destinate consumatorilor;
d) de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
consumatorilor;
e) de a obține informații asupra prețului și caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de
natură să ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziționării acestora.

Unitatea de învăţare 8 –

Sediul materiei în legislaţia naţională pentru abuzul de poziţie dominantă: art. 6, Legea nr. 21/1996-
legea concurenţei, republicată, M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, care enumeră şi faptele
anticoncurenţiale, situaţiile considerate practici abuzive şi definite de legiuitor ca fiind abuz de poziţie
dominantă:
„Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi
agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori
prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a
altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori
consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând
prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte;
e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării
concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin
impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea
agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi
ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii
comerciale nejustificate.”
Practicile anticoncurențiale cunoscute:
•Dumping , în cazul în care o societate vinde un produs într-o piață competitivă, la o pierdere. Desi
compania pierde bani pentru fiecare vânzare, compania speră să forțeze altor concurenți de pe piață,
după care societatea ar avea libertatea de a crește prețurile pentru un profit mai mare.
•Acorduri de exclusivitate , în cazul în care un comerciant cu amănuntul sau cu ridicata este obligat
prin contract să cumpere numai de la furnizor contractat.
• Fixarea prețurilor , în cazul în care companiile se înțeleagă pentru a stabili prețurile, demontarea în
mod eficient pe piața liberă.
• Refuzul de a face , de exemplu, două companii sunt de acord să nu utilizați un furnizor anumită
• Divizarea teritorii , un acord de două societăți pentru a sta în cale reciproc și de a reduce concurența
în teritoriile convenite.
• Preturi limita , în cazul în care prețul este stabilit de un monopolist la un nivel destinat să descurajeze
intrarea pe o piață.
• Vânzarea legată , în cazul în care produsele care nu sunt în mod natural legate trebuie să fie
achiziționate împreună.
• Prețul de întreținere revânzare , în cazul în care distribuitorii nu au voie să stabilească prețurile
independent.
•Absorbția unui concurent sau de tehnologie concurentă , în cazul în care firma puternica efectiv co-
optează sau înghițit concurentul său, mai degrabă decât a se vedea-l concureze, fie direct, sau să fie
absorbite de către o altă firmă.
• Subvenții de la guvern, care permit o firmă să funcționeze fără a fi profitabil, oferindu-le un avantaj
fata de concurenta sau de restricționare efectiv concurența
• Regulamentele care introduc restricții asupra firmelor de costisitoare ca firmele mai puțin bogate nu
își pot permite să pună în aplicare
• Protecționism , Tarife și cotelor care dau firmele de izolare de la forțele competitive
• Abuzul de Brevete și necorespunzătoare drepturile de autor , cum ar fi obținerea în mod fraudulos un
brevet , drept de autor , sau altă formă de proprietate intelectuală , fie prin utilizarea unor astfel de
dispozitive legale de a obține un avantaj într-o piață care nu au legătură.
•Gestionarea drepturilor digitale , care împiedică proprietarii să vândă mass-media utilizate, cum ar fi
în mod normal, permisă de doctrina prima vânzare .
Poziția dominantă: pentru a defini abuzul de poziție dominantă este obligatoriu a defini, pentru început
noțiunea. Astfel, o firmă ocupă o poziție dominantă atunci când este în măsură să acționeze
independent de concurenții, clienții, furnizorii săi și, în final, de consumatorul final. O
întreprindere/societate/firmă aflată în poziție dominantă, deținând o astfel de putere de piață, poate
fixa prețurile sale la un nivel supraconcurențial, poate să-și vândă produsele de calitate inferioară sau
poate să reducă eforturile de inovație la un nivel inferior celui care ar trebui să existe pe o piață
concurențială. În dreptul european al concurenței nu este ilegală deținerea unei poziții dominante,
deoarece aceasta poate fi obținută prin mijloace concurențiale legitime, de exemplu, prin conceperea și
vânzarea unui produs superior. În schimb, regulile concurenței nu permit întreprinderilor să abuzeze
de poziția lor dominantă.
Explicația noțiunii de preț de ruinare: Strategia (deliberată) a unei întreprinderi aflate, în general, într-o
poziție dominantă, care constă în eliminarea concurenților de pe piață, prin fixarea de prețuri inferioare
costurilor de producție înseamnă preț de ruinare. Dacă întreprinderea respectivă reușește să elimine
concurenții existenți de pe piață și să descurajeze intrarea noilor firme pe piață, poate, ulterior, să-și
creascș prețurile și să realizeze profituri mai mari. Practicarea de prețuri de ruinare, de către
întreprinderile aflate în poziție dominantă, este interzisă de dreptul european al concurenței, ca abuz de
poziție dominantă. Se poate presupune că prețurile fixate la un nivel inferior costurilor variabile medii
sunt prețuri de ruinare, pe motiv că ele nu au o altă justificare economică decât eliminarea
concurenților, din momemt ce, în caz contrar, ar fi mai logic de a nu produce și a nu vinde un produs
al cărui preț nu poate fi superior costului de producție variabil mediu. Atunci când prețurile fixate sunt
inferioare costurilor totale medii (dar superioare costurilor variabile), pentru a le putea califica drept
prețuri de ruinare, este necesară stabilirea existenței unor elemente suplimentare, care să demonstreze
intenția întreprinderii în cauză, întrucât și alte considerații comerciale/ de afaceri, cum ar fi necesitatea
de a elimina stocuri, pot să stea la baza politicii sale de preț.
Abuzul de poziție dominantă,
În situaţia în care un agent economic, (sau un grup de agenţi economici), deţine o poziţie dominantă pe
piaţă, efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acestuia sunt foarte probabile,
legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82/ 102 TCE/TUE Lisabona
pentru piaţa comunitară şi art. 6 Legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie dominantă, cu
exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 TCE/ 101
TUE, respectiv art. 5 Legea concurenţei, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui
agent economic dominant. În plus, art. 102 (fost 82) TUE impune şi condiţia afectării comerţului între
statele membre.
Poziția dominantă este definită ca fiind puterea economică deţinută de o firmă, îi permite acesteia să
obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa în cauză. Cu alte cuvinte, poziţia dominantă pe piaţă permite
unei firme să influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa.
Poziţia dominantă se defineşte în raport de capacitatea firmei de a afecta concurenţa şi de a acţiona
independent de reacţia concurenţilor de pe piaţă şi a consumatorilor. A se vedea Glosarul de termeni
folosiți în Politica de concurență a Uniunii Europene.(manual Dreptul concurenței, Păun Roxana-
Daniela, Ec Fundației România de Mâine, București, 2013)
Piaţa relevantă se poate defini pornind de la trei principali determinanţi: piaţa produsului, piaţa
geografică şi piaţa temporală.
Piaţa temporală vizează schimbărilor structurale suferite în timp de către de o piaţă cum ar fi:
volatilitatea anumitor pieţe generată fie de factorii de mediu, fie de modificările survenite în
preferinţele consumatorilor.
Piața relevantă este esenţială pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă, deoarece poziţia
dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă, circumscris de piaţa
produsului şi piaţa geografică. ( cap. 9, manual Dreptul concurenței, Păun Roxana-Daniela, Editura
Fundației România de Mâine, București, 2013)
Abuzul de poziție dominantă poate consta în:
 impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii
comerciale inechitabile;
 limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;
 aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente,
provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
 condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând
prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.
Unitatea de învăţare 9 –concentrarea economica

“O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:

a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează;
b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent economic ori unul
sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor
alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin
cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace.”
“Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii
dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a
concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.”, conform art. 12.
“Prevederile capitolului 10 din legea 21/1996 nu se aplică operaţiunilor de concentrare economică,
atunci când cifra de afaceri cumulată a agenţilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în lei a
10.000.000 euro şi nu există cel puţin 2 agenţi economici implicaţi în operaţiune care să realizeze pe
teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000
euro. (Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României,
valabil pentru ultima zi a exerciţiului financiar din anul anterior operaţiunii.)”- art. 14
Concentrarea de salvare (Fuziune de salvare) este o noțiune denumită și „apărarea întreprinderii aflate
în mare dificultate”, care permite Comisiei să autorizeze o operațiune de concentrare, chiar dacă
aceasta conduce la crearea sau întărirea unei poziții dominante, cu condiția să nu existe nici o legatură
de cauzalitate între operațiunea de concentrare și poziția dominantă, adică operațiunea de concentrare
să nu antreneze deteriorarea structurii concurențiale a pieței.
Comisia a pus la punct următoarele criterii pentru aplicarea conceptului de „concentrare de salvare”:
(1) întreprinderea de achizitionat trebuie să fie „falimentară” (adică, ea ar dispărea oricum de pe piață);

(2) nu există un alt cumpărător care să poată propune o soluție mai puțin dăunătoare pentru
concurență;
(3) întreprinderea achizitoare ar prelua, oricare ar fi aceasta, cota de piață a întreprinderii achiziționate,
ori activele sale ar dispărea inevitabil de pe piață, dacă n-ar fi preluată de o altă întreprindere. Până în
prezent, noțiunea de „concentrare de salvare” a fost aplicată rar.
Concluzii
Prin Lege se prevede şi posibilitatea acordării de exceptări individuale sau în bloc a unor practici
comerciale restrictive prin compararea avantajelor aduse interesului general şi a dezavantajelor pe care
le pot cauza astfel de practici. Deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa românească nu este interzisă.
Agenţii economici intră sub incidenţa legii în măsura în care abuzează de poziţia lor dominantă prin
recurgerea la fapte anticoncurenţiale care afectează comerţul sau prejudiciază consumatorii.
Concentrările economice realizate prin acte juridice prin care se realizează transferul proprietăţii sau al
folosinţei asupra bunurilor, drepturilor şi obligatiilor unui agent economic prin fuziune sau prin
dobândirea direct sau indirect a controlului asupra unuia sau mai multor agenţi economici, sunt
interzise dacă crează sau întăresc o poziţie dominantă care prin exploatarea de o maniera abuzivă
conduce sau ar putea conduce la restrângerea sau denaturarea semnificativă a concurenţei
Concentrările economice pot fi admise dacă în urma analizei realizate pe baza criteriilor stabilite prin
Lege şi prin regulamentul specific se apreciază că sunt compatibile cu un climat concurenţial normal,
iar agenţii economici implicaţi dovedesc că sunt îndeplinite cumulativ o serie de condiţii vizând
creşterea eficienţei economice şi a competitivităţii la export, asigurarea de avantaje pentru
consumatori prin preţuri reale mai reduse.
Legea Concurenţei prevede sancţiuni care au ca scop descurajarea recurgerii la practici
anticoncurenţiale de către actorii de pe piaţă.
Înțelegerile asupra prețurilor minime sunt frecvente în România. Totuși, există doar câteva cazuri
sancționate. Asta deoarece competitorii lucrează într-o complicitate aproape perfectă. Pentru a
combate aceste atitudini, Consiliul Concurenței a lansat în 2005 politica de clemență. Printr-o astfel de
politică, agenții economici implicați în carteluri, care decid să pună capăt acestor practici ilegale și să
furnizeze dovezi esențiale, pot beneficia de imunitate sau de reducerea amenzii, în eventualitatea
aplicării unei sancțiuni. În Europa occidentală, o politică de genul acesta a dat rezultatul așteptat de
autorități. În Olanda, de exemplu, într-un singur semestru, autoritatea de concurență a primit 470 de
plângeri. În România, situația stă invers.
Cartelul / Înțelegerea este acel aranjament între firme concurente, menit să limiteze sau să elimine
concurența dintre ele, cu scopul majorării prețului și beneficiilor întreprinderilor participante, fără a
produce avantaje compensatorii obiective. În practică, aceste aranjamente constau, în general, în
fixarea prețurilor, limitarea producției, împărțirea piețelor, alocarea clienților sau teritoriilor (clientelă
și vad comercial) și licitații trucate sau combinații ale acestora.
Aceste aranjamente sunt dăunătoare consumatorilor și societății, în ansamblu, prin faptul că
întreprinderile implicate aplică prețuri mai ridicate (și realizează beneficii mai importante) decât pe o
piață concurențială.
Același dicționar definește și „Înțelegerile secrete” ca fiind coordonarea comportamentului firmelor
concurente, susceptibilă de a conduce la o majorare a prețurilor, la limitarea productiei și, pentru
întreprinderile implicate, la beneficii mai ridicate decât cele care ar putea fi realizate în alt mod. Acest
comportament nu se bazează întotdeauna pe acorduri explicite între întreprinderi/societăți/firme. El
poate rezulta din situații în care firmele acționează individual, dar – conștiente de interdependența lor
cu ceilalți concurenți – exercită în comun puterea de piață. Această formă de înțelegere este denumită,
în general, „înțelegere tacită” („tacit collusion”).

Unitatea de învăţare 10 –

Unitatea de învăţare 11-

Ajutorul de stat:
Articolul 107 (1), versiunea consolidată a TUE (Lisabona), fost 87(1) din Tratatul CE
stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru a ne afla în prezenţa unei măsuri
de natura ajutorului de stat, care denaturează sau amenință se denatureze concurența, şi
anume:
- favorizează anumite întreprinderi sau producţia anumitor bunuri,
-este acordat de stat sau din resurse de stat,
- distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa,
- afectează comerţul între Statele Membre
Ajutorul de stat în legislația europeană.
Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa între firme.
Pentru ca relaţiile de concurenţă între firme să nu fie distorsionate nu este suficient ca acestea
să nu se înţeleagă între ele, să nu abuzeze de poziţia lor dominantă sau să fie implicate într-un
proces de concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar şi ca relaţii de concurenţă să
nu fie alterate, deformate de existenţa ajutoarelor de stat sau de persistenţa anumitor
monopoluri în favoarea întreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje
privilegiate.
Tratatul CE a consacrat trei articole ajutorului de stat, Comisia, susţinută de Curtea de Justiţie,
analizând în detaliu ce se întâmplă din punct de vedere al concurenței în situația ajutorului de
stat.
Articolele de la 107- 109 TUE versiunea consolidata, (foste 87 la 89, și fostele Art.92-94) din
Tratatul CE reglementează ajutorul de stat. Astfel, Articolul 107 ( fost 87și (fost 92), în cadrul
primului paragraf, precizează: „cu excepţia derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt
incompatibile cu Piaţa Comună, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul
resurselor statului, indiferent de forma îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile
între ţările membre, denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa, favorizând anumite
întreprinderi sau activităţi.” Dispoziţia vizează în egală măsură întreprinderile publice şi
private, fără a face distincție.
Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, paragraful al doilea al Art.87
menţionează trei situaţii în care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieţei
comune, respectiv:
1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanţia nediscriminării
legate de originea produselor în cauză;
2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau evenimente
excepţionale;
3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea ţării (după
reunificarea acesteia).
De asemenea, al treilea paragraf menţionează situaţiile în care ajutoarele pot fi considerate
compatibile cu Piaţa Comună:
 ajutoare destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de
viaţă este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat.
 ajutoare destinate să promoveze realizarea unui proiect important, de interes european
comun sau să remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;
 ajutoare destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau anumitor regiuni
economice, atunci când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate;
 ajutoare destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, atunci când nu
alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate;
 „alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului” (decise cu o majoritate
calificată, pe baza propunerii Comisiei).
În timp, acţiunile Comisiei au fost stânjenite de faptul că statele membre erau înclinate să
ascundă ajutoarele acordate firmelor proprii. În faţa tendinţei de multiplicare a acestor
ajutoare, Comisia a publicat, în 1980 (JOCE, n.C252, 30 sept.1980) un apel către statele
membre conform căruia: toate proiectele statelor membre, care tind să instituie sau să
modifice ajutoarele trebuie notificate înainte de realizarea lor; de altfel, în cazul deschiderii
procedurii, ea are un efect suspensif şi ajutorul nu mai poate fi acordat, cel puţin, până la
aprobarea sa de către Comisie. Ajutoarele acordate ilegal au continuat să prolifereze, de
aceea, Comisia, într-o comunicare publicată în 1983 (JOCE, n.C 318, 24 nov.1983) s-a
adresat firmelor, informându-le că „toţi beneficiarii de ajutoare acordate ilegal, respectiv fără
o decizie definitivă a Comisiei privind compatibilitatea acestora, pot fi obligaţi să restituie
ajutorul” (au existat numeroase cazuri concrete de cereri de restituire a ajutorului).
Ce este ajutorul de minimis?
Ajutorul de minimis reprezintă o măsură de sprijin acordată unei întreprinderi, indiferent de
mărimea acesteia, care nu depăşeşte 200.000 Eur pe o perioadă de trei ani fiscali (100.000 Eur
pentru orice întreprindere care activează în sectorul transporturilor). In vederea cumulării, la
calculul pragului se are în vedere doar ajutorul acordat în baza Regulamentului de minimis în
ultimii doi ani fiscali şi în anul fiscal în curs.
Ajutorul de minimis reprezintă un prag valoric, adică o valoare totală, mai degrabă decât un
prag procentual al costurilor proiectului. Acesta poate fi acordat de orice instituţie publică.
Prin urmare, în scopul organizării administrative, este esenţial ca furnizorul de ajutor să
solicite potenţialului beneficiar să declare orice formă de ajutor de minimis primită, din orice
sursă, în ultimii trei ani. Trebuie asigurată respectarea pragului şi alte condiţii, cât şi păstrarea
documentelor pe o perioadă de zece ani, dar nu trebuie furnizată fişa de informare necesară
pentru exceptările în bloc.
Inainte de a acorda ajutor de minimis, furnizorul trebuie să respecte toate cerinţele
administrative din Regulament, inclusiv să se asigure că regula de cumul este respectată şi să
aibă organizat un sistem de monitorizare.
Ajutorul de minimis nu poate fi acordat întreprinderilor care efectuează transport rutier de
mărfuri pentru achiziţia de vehicule pentru transport rutier de mărfuri, sau firmelor din
sectorul agricol (cu excepţia procesării şi comercializării de produse agricole) sau pentru
activităţi direct legate de export.
Proiectul de schemă privind acordarea de ajutoare de minimis prevede acordarea de ajutoare
tuturor agenţilor economici, din toate domeniile de activitate, cu excepţia:
- sectorului transporturilor rutiere;
- activităţile legate de produse din pescuit şi acvacultură;
- activităţile legate de producţia primară a produselor agricole;
- ajutoarelor de stat pentru export, care privesc ajutoarele legate de cantitatea exportată,
de organizarea reţelei de distribuţie sau privind alte cheltuieli curente legate de activitatea de
export;
- ajutoarelor de stat care favorizează utilizarea produselor naţionale în detrimentul
produselor de import;
- sectorului carbonifer;
- sectorului siderurgic.
Agenţii economici care beneficiază de “ajutorul de minimis” nu trebuie să fi primit, pe o
perioada de trei ani fiscali, ajutoare de minimis care depăşesc plafonul de 200.000 euro.
Ajutoarele de minimis nu sunt supuse procedurii de notificare către Comisia Europeană.
Ministerul Finanţelor Publice va furniza, însă, la solicitarea scrisă a Comisiei Europene, în
termen de 20 de zile sau la termenul stabilit în solicitare, toate datele pe care Comisia
Europeană le consideră necesare pentru a aprecia dacă au fost respectate condiţiile impuse.
Conceptul de ajutor de stat în interpretarea Comisiei Europene și Curții de Justiție :
Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie şi de Curtea de Justiţie într-un sens
foarte larg, astfel încât el include orice ajutor public, acordat de către autorităţile centrale,
precum şi ajutoarele acordate de autorităţile locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate
proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra cărora statul, o instituţie
publică, o autoritate locală sau regională exercită o influenţă puternică, direct sau indirect.
Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garanţii la împrumuturi, livrari de
bunuri sau servicii în condiţii preferenţiale, injecţii de capital în condiţii discriminatorii în
raport cu investiţiile private) sau motivul acordării nu sunt relevante. Ceea ce contează în
cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra concurenţei de pe piaţă.
În interpretarea Comisiei şi a instanţelor comunitare (europene), există patru condiţii
cumulative în care o măsură sau tranzacţie economică în care este implicat statul poate fi
considerată ca implicând ajutor de stat. Aceste condiţii sunt:
 măsura să implice utilizarea resurselor statului;
 măsura să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;
 măsura să fie selectivă;
 măsura să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţei la nivel
transfrontalier.

Unitatea de învăţare 12 -

Noţiunea de protecţie a consumatorilor- sediul materiei şi definiţie

Sediul materiei şi definiţie: OG nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicată, M. Of. nr.
208 din 28 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte protecţia consumatorilor.
Noţiunea de consumator este definită, astfel: „consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane
fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale ori liberale;”
Mai mult, legea interzice expres producerea, importul şi comercializarea produselor falsificate sau
contrafăcute, aceast act normativ aplicându-se şi în cazul: „comercializării produselor noi, folosite sau
recondiţionate şi a serviciilor destinate consumatorilor, cu excepţia produselor care se comercializează
ca antichităţi şi a produselor necesar fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate, cu condiţia ca
operatorul economic să informeze cumpărătorul despre aceasta, conform Conform art. 1 alin 2. al OG
nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, cu
modificările şi completările ulterioare.
Clarificări terminologice:
Aceeași lege, nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și
consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare, definește termenii și noțiunile
utilizate în art. 2,4, 6,7 astfel:
1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații,
care, în temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara
activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
(2) Prin comerciant se întelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui
contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale,
industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același
scop în numele sau pe seama acesteia.
Protecția consumatorului împotriva clauzelor contractuale considerate abuzive.
Definiția clauzei contractuale considerată abuzivă:
Clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin
ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar
cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Clauza contractuala este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard
preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau
serviciului respectiv.
Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al
contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele
și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un
limbaj ușor inteligibil.
Efectele clauzelor contractuale abuzive:
Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate
prin lege nu produc efecte asupra consumatorului, iar contractul se derulează în continuare, cu acordul
consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. (art. 6)
Dacă contractul nu mai poate produce efecte după înlăturarea clauzelor considerate abuzive,
consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-
interese. (art. 7)
Controlul respectării dispozițiilor legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate
între comercianți și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se face de
reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de
specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor.
Art. 14 trimite consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei
legi la organelor judecatorești conform prevederilor Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv
întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își
rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă
sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație
întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre
aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv
întemeiat care să fie precizat în contract
b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală
să ia cunostința la data semnării contractului;
c) obligă consumatorul să își îndeplinească obligațiile contractuale, chiar și în situațiile în care
comerciantul nu și le-a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă
determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea sa își
exprime opțiunea a fost insuficientă;
e) dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind
caracteristicile produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui
produs ori termenul de executare a unui serviciu;
f) dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor și serviciilor furnizate cu
prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care
comerciantul nu își îndeplinește obligațiile contractuale;
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor
contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
j) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile în care:
 comerciantul a modificat unilateral clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care
urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui
serviciu;
 comerciantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale;
j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul, în
cazurile în care:
 comerciantul a modificat unilateral clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care
urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui
serviciu (prevăzute la lit e);
 comerciantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale;
 comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în
cazul denunțării unilaterale;
k) exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau decesului
consumatorului, ca rezultat al unei acțiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor
și serviciilor;
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu
legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricții în administrarea probelor evidente de care
dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părți din
contract;
n) dau dreptul comerciantului să transfere obligațiile contractuale unei terțe persoane agent, mandatar,
fără acordul consumatorului, dacă acest transfer servește la reducerea garanțiilor sau a altor răspunderi
față de consumator;
o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanță pe care el ar avea-o
asupra comerciantului;
p) prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse
ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde
consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care prețul final este prea mare în raport cu
prețul convenit la momentul încheierii contractului.
Prevederile literei p) nu se opun clauzelor de indexare a prețurilor, atât timp cât sunt legale, cu
condiția ca metoda prin care prețurile variază să fie descrisă explicit;
r) permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau
finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă
echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant;
s) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul unilateral, fără să prevadă același drept și pentru
consumator;
t) dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o
notificare prealabilă rezonabilă, cu excepția unor motive întemeiate.
Dispozitiile alin. (1) lit. a), p) si t) nu sunt aplicabile în cazul:
a) tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în
care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de
schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla;
b) contractelor pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, cecuri de călătorie, ordine de plată
internaționale emise în devize sau alte instrumente de plată internaționale.
Drepturile consumatorilor în situația contractelor cu clauzele considerate abuzive, conform legii nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori
a) libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune în contracte
clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte în vânzare, de natură
a influenţa opţiunea acestora;
b) de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi
tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie;
c) de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate, precum şi de achitarea
preţurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor şi penalităţilor care nu au fost stipulate iniţial în
contracte sau în alte documente aferente contractelor;
d) de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor
contractuale;
e) de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata medie de utilizare a
produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită
de părţi;
f) de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în
prealabil; majorarea preţului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităţilor şi a altor
eventuale costuri stabilite iniţial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului;
g) de a sesiza asociaţiile de consumatori şi organele administraţiei publice asupra încălcării drepturilor
şi intereselor lor legitime, în calitate de consumatori, şi de a face propuneri referitoare la îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor;
h) de a fi notificaţi în scris cu privire la orice modificare ca urmare a prevederilor contractuale
referitoare la valoarea dobânzilor, comisioanelor, penalităţilor sau oricăror altor costuri, cu cel puţin
30 de zile înainte de aplicarea noilor valori;
i) de a fi notificaţi cu 30 de zile înainte de data la care contractul se prelungeşte în mod automat pentru
o perioadă de timp determinată sau nedeterminată, în vederea formulării în scris de către consumator a
unei opţiuni de prelungire a valabilităţii acestuia.

Unitatea de învăţare 13 –

Cunoașterea drepturilor și obligațiilor părților implicate în raportul juridic de concurență prezintă o

mare importanță. Astfel, atât consumatorul cât și operatorii economici vor acționa în cunoștință de
cauză atunci când un drept / obligație este încălcat / încalcată de oricare dintre părțile implicate.
În acest sens legislația în vigoare reglementează atât drepturile cât și obligațiilor acestor părți.
În Codul consumului, Legea nr. 296/2004 în capitolul II sunt reglementate obligațiile operatorilor
economici, în capitolul III, drepturile consumatorilor, iar în capitolul V ”Cadrul general al securității
produselor”, tot din perspectiva sporirii protecției consumatorilor.
Drepturile fundamentale ale consumatorului sunt reglementate și de OG 21/1992 privind protectia
consumatorilor, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în art. 3 astfel: Drepturile
fundamentale ale consumatorilor sunt:
a) de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar
putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori sale afecteze drepturile și interesele
legitime;
b) de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și
serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine
nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori;
c) de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate;
d) de a fi despăgubiți pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor și
serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege;
13.2. Obligaţiile operatorilor economici sunt reglementate în art. 8:
- obligația de pune pe piață numai produse sau servicii, care corespund caracteristicilor prescrise sau
declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici
comerciale abuzive.
- obligația de indicare a prețului de vânzare/tariful practicat și prețului pe unitatea de măsură, conform
reglementărilor în vigoare, pentru operatorul economic care, în rețeaua de distribuție, oferă spre
vânzare produse/servicii - art. 64
- obligația de a demonstra consumatorului, la cererea acestuia, cu ocazia cumpărării, modul de
utilizare și funcționare a produselor ce urmează a fi vândute, după caz- art. 59
Operatorii comerciali au obligația să comercializeze alimente care:
a) sunt însoțite de documente care le atestă originea, proveniența și securitatea, după caz;
b) sunt manipulate și comercializate în condiții corespunzătoare de igienă, care nu pun în pericol
viața și sănătatea consumatorilor și care respectă normele sanitare în vigoare;
c) nu afecteaza viața și sănătatea consumatorilor.
13.2.1. Obligațiile producătorilor - art. 23:
- să răspundă pentru prejudiciul actual și cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum și pentru cel
cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o acțiune sau o omisiune a unei terțe persoane;
- să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie
testate şi/sau certificate;
- să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise sau declarate;
- să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă şi/sau de la consumatori produsele la care
organele abilitate ori specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate
sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea, securitatea ori interesul economic al consumatorilor, dacă
această măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective;
- să asigure, atât pe durata de fabricaţie, cât şi după scoaterea din programul de fabricaţie, pentru
perioada cel puţin egală cu durata medie de utilizare, calculată de la data vânzării ultimelor produse,
direct sau prin terţi abilitaţi, piesele de schimb aferente şi service-ul necesar produselor de folosinţă
îndelungată;
- să folosească în activitatea de producţie şi depozitare spaţii corespunzătoare;
13.2.2. Obligațiile distribuitorilor- art 24:
- să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi respectă condiţiile prescrise sau
declarate;
- să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau consideră că pot fi periculoase;
- să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi producătorul despre existenţa pe piaţă
a oricărui produs de care au cunoştinţă că este periculos;
- să retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat că nu
îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc prin care se
pot elimina neconformităţile respective;
- să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum și condițiile igienico-sanitare pe timpul
transportului, manipulării, depozitării şi desfacerii produselor, conform normelor în vigoare;
13.2.3. Obligațiile prestatorilor de servicii- art. 25:
- să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi proceduri sigure şi, după caz, dacă
actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate, şi să anunţe imediat
existenţa pe piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos;
- să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori
interesele economice ale acestora;
- să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în contracte;
- să asigure, la prestarea serviciilor nealimentare, condiţii igienice, condiţiile stabilite de producător,
de actele normative în vigoare, precum şi cele specifice desfăşurării activităţii;
- să răspundă pentru prejudiciul actual și cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.
Alte obligații ale operatorilor economici sunt prevăzute în art. 26 și se aplică persoanelor fizice sau
juridice care pot avea calitatea de operator economic.:
 obligația de a comercializa sau oferi, cu titlu gratuit, numai produse sigure, aflate în cadrul
termenului de valabilitate și care nu prezintă riscuri pentru viața, sănătatea și/sau securitatea
consumatorilor;
 obligația de a nu comercializa, în spații în care nu pot fi asigurate condițiile de păstrare cerute de
producător pentru a se preveni perisabilitatea accelerată, produse alimentare preambalate sau
ambalate;
 obligația de a nu comercializa, în alte condiții decât cele cerute de legislația în vigoare, produse
nealimentare noi, folosite sau recondiționate, fără a putea fi, acolo unde este cazul, probate, verificate
sau asigurate condițiile de păstrare cerute de producător, pentru a se asigura menținerea
caracteristicilor inițiale ale produselor;
 obligația de a nu importa, în vederea distribuției cu titlu oneros sau gratuit, produse periculoase,
expirate sau care pot afecta viața, sănătatea și/sau securitatea consumatorilor prin utilizarea acestora.
Toate aceste reglementări vin în sprijinul consumatorului, care trebuie educat și informat cu privire la
drepturile și obligațiile pe care le are în raporturile pe care acesta le stabilește în procesul de achiziție a
mărfurilor, bunurilor și serviciilor, cu producătorii, distribuitorii, prestatorii de servicii, comercianții,
într-o piață unică europeană dinamică

Unitatea de învăţare 14 –

I. Introducere
Competitivitatea produselor pe piața statelor membre ale Uniunii Europene a fost și rămâne o
problemă în atenția tuturor ”actorilor” implicați în buna funcționare a pieței unice. Orice
alterare a competitivității este rapid sancționată de către organele abilitate, care aplică
reglementările în materie și care au rolul gardianului pentru consumatorul european. Acest
lucru este supus unor presiuni în creștere, mai ales în condițiile unei crize economice ca
aceasta pe care lumea o traversează în ultimii ani. Astfel, toti ”actorii” de pe piață au fost
obligați să-și revizuiască comportamentul economic în afacerile proprii pentru a rezista. Cei
care nu au fost capabili să se adapteze presiunilor pieței și mediului concurențial au dispărut
de pe piață, sau a părăsit unele afaceri orientându-se spre altele.

II. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiective
- înţelegerea mediului de afaceri în situații de criză, supus presiunilor din toate direcțiile
- cunoaşterea provocărilor cu care se confruntă mediul de afaceri, valorificând propriile
cunoștințe sau experiențe (ca și consumatori)
-întelegerea presiunilor care acționează pe piață în situații de criză economică

Competenţe
- familiarizarea cu vocabularul ştiinţific specific acestei unităţi de învăţare
- deprinderea noilor cunoştinţe
- studenţii vor cunoaşte elementele specifice ale legislației în domeniul concurenței, care
trebuie să fie adaptată la provocările economico-sociale ale societății aflate în criză/recesiune
globalizată.

III. Cuvinte Cheie: concurență, criză economică, recesiune, mediu de afaceri

IV. Timpul estimat pentru studiul individual: 3 ore

V. Conţinutul dezvoltat al temei

Astfel, încă din 2005, reputați specialiști ai dreptului și relațiilor diplomatice considerau o
greșeală “abandanonarea piețelor tradiționale (mai ales cele din estul continentului) și
reorientarea exporturilor aproape exclusiv spre piețele statelor membre ale Uniunii
Europene ... care a creat mari dificultăți producătorilor din statele asociate (anul 2005),
deoarece piețele vest-europene erau suprasaturate cu produsele proprii“. Multe produse
căutate și apreciate pe piețele rusești nu au fost și nu sunt cerute pe piețele europene. În
relațiile comerciale și de afaceri cu state membre ale Uniunii Europeneeste imperios necesar
să fie promovate produse competitive. Un produs competitiv trebuie să îndeplinească
cumulativ minim două cerințe: să aibă un nivel calitativ ridicat și să un preț atractiv, preferabil
mai mic decât produse similare ale concurenței.
Și de aici intervin dificultățile.... lipsa tehnologiilor performante și nu numai, crează dificultăți
de producere a mărfurilor la un raport calitate/preț competitiv. Statele membre intrate în
Uniunea Europeană în 2004 și 2007 sunt “mult mai deschise către comerțul european” și
“departe de a fi la fel de sofisticate” ca vechile state membre “în privința utilizării barierelor
comerciale netarifare”
“Statele membre au recurs și continuă să recurgă la bariere comerciale netarifare pentru a-și
proteja propria economie, aplicând cu succes și rigurozitate regula: apărării și promovării
interselor economice proprii. Abandonarea oricăror măsuri de protecție a economiilor
naționale a fost și continuă să fie o opțiune cu urmări grave nu numai în planul relațiilor
comerciale, ci și pentru evoluția economică generală a acestor țări.
Din păcate, ceea ce părea un scenariu nu tocmai optimist în 2005, s-a confirmat în anii
următori inclusiv pentru România, prin scăderea exporturilor intracomunitare dar și
extracomunitare de produse finite și creșterea în schimb a exporturilor de materii prime mai
ales către Uniunea Europeană.

Caracterul global al actualei crize economice și financiare, a obligat noile state membre la
adoptare unui comportament prudent, deoarece, oricât de diferite ar fi din punct de vedere al
dimensiunii economice, au trăsătura comună de fi economii mici și deschise, angajate într-un
proces de recuperare a decalajelor economice. Această caracteristică crează un „cerc
virtuos”... mai degrabă decât „vicios” În perioadele de creștere conomică generalizată, dar le
face mult mai vulnerabile la șocuri exogene, actuale criză reprezentând cel mai puternic
asemenea șoc ce se putea întrevedea.
Economiile noilor state membre sunt foarte dependente de piețele de export intracomunitare și
tind să aibă piețe financiare îngustem ceea ce le face foarte vulnerabile la o deteriorare a
conjuncturii economice în Uniunea Europeană și /sau la fluctuațiile de percepție ale
investitorilor financiari internaționali. Aceste amenințări potențiale sunt amplificate de faptul
că statutul lor de state membre ale Uniunii Europene nu le îngăduie să adopte măsuri
protecționiste.
Aceste lucru ar fi considerat o nerespectarea a normelor europene în domeniul concurenței pe
piața unică, fiind sancționat ca atare.
Stabilirea standardelor de conduită prin normele de drept concurențial este ancorată în
principiile „capitalismului de piață liberă” așa cum este el numit de specialiști europeni în
domeniu. Astfel, politica concurențială europeană cuprinde politica antitrust, controlul
fuziunilor, și al ajutoarelor de stat, orientarea generală fiind către o liberalizare a piețelor.
Indubitabil, această liberalizarea a piețelor a fost, și din păcate pentru România, încă este în
avantajul piețelor mature ale statelor membre care au o economie capitalistă de secole.
România și taote statele din vechiul bloc comunist au încă dificultăți în a concura și performa
pe piața unică europeană. De altfel, Stephen Wilks, de la Universitatea Exeter, în articolul sau
„Politica în domeniul concurenței. Către o constituție economică?” consideră:
„ În capitalismul pieței libere, concurența este dinamica centrală a activității antreprenoriale,
precum și mijlocul de energizare a sistemului economic pentru a furniza alocațiile sociale.
Acele aspecte ale vieții economice care obstrucționează concurența- monopolul, oligopolul,
cartelurile, practicile restrictive, împărțirea piețelor, subvențiile și protejarea unor sectoare sau
firme din partea statului- împiedică de asemenea generarea și distribuirea bogăției în mod
eficient. Așa cum Banca Centrală Europeană (BCE) garantează o monedă sănătoasă și un
nivel scăzut al inflației,[spune autorul], la fel normele europene privind concurența garantează
o piață liberă și eficiență economică, furnizând o „constituție economică” a Europei„
Pe măsură ce criza s-a acutizat și generalizat, în anii care au urmat, 2009, 2010, au apărut
efecte directe asupra economiei reale. Astfel, grevele din Regatul Unit pentru locurile de
muncă dintr-un proiect de construcții la o rafinărie care au fost ocupate de lucrători italieni și
portughezi au generat modificări ale Directivei privind serviciile . Directiva modificată s-a
aplicat începând cu 2009, nu a creat o adevărată piață unică pentru servicii, dar a creat condiții
puțin mai liberale decât precedenta reglementare.
Ale încercări de distorsiune a mediului concurențial pot fi invocate și în cazul politicienilor
britanici, greci și spanioli, care au sugerat că băncile care au primit fonduri publice ar trebui
să acorde împrumuturi mai întâi firmelor și gospodăriilor interne; președintele Franței,
Nicolas Sorkozy a sugerat că ajutorul de stet pentru contructorii de mașini francezi ar trebui
acordat cu condiția ca producția să rămână în Franța... și exemplele pot continua.
Totuși, provocările pieței unice au fost mai degrabă retorice decât reale, deși excepții de
seamă includ intervenția guvernului german în vânzarea mașinilor Opel. (The Economist, 22
oct 2009).
Concurența și alte prevederi cu caracte economic conform Acordului European institutind o
Asociere între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și Statele membre, pe de altă
parte
Cazurile de incompatibilitate cu buna funcţionare a acordului, în măsura în care ele pot afecta
comerţul dintre România şi Comunitate, sunt:
• Orice acorduri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practicile
concertate între întreprinderi având ca obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau
distorsionarea concurenţei;
• Abuzul din partea uneia sau mai multor întreprinderi de a avea o poziţie dominantă, pe
teritoriul României sau al Comunităţii în ansamblu, sau pe o parte substanţială a acestuia;
• Orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei anumitor mărfuri.
În ceea ce priveşte scopurile balanţei de plăţi se prevede:
• Plăţile vor evita impunerea de măsuri restrictive, inclusiv măsuri la import, iar în cazul
introducerii unor astfel de măsuri, partea care le-a introdus va prezenta celeilalte un calendar
al eliminării acestor măsuri;
• Părţile care au serioase dificultăţi de balanţă sau pentru care există o ameninţare iminentă a
unei astfel de situaţii pot adopta, în conformitate cu condiţiile prevăzute în Acordul pentru
tarife vamale şi comerţ, măsuri restrictive, inclusiv referitoare la împrumuturi pe o durată
limitată, care nu o va depăşi pe cea necesară în vederea remedierii.
Însă fără armonizarea legislaţiei României cu legislaţia comunitară nu putea fi realizată nici
una din măsurile preconizate. Ea a reprezentat o condiţie importantă a integrării României în
Comunitate, actuala Uniuni Europeană.