Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ŞTIINŢA ECONOMICĂ
ŞI
INTERESUL PUBLIC
2009 - 2010
Editura Politică Bucureşti - 1982
Introducere
2
Partea Întâi
Pădurea
I. Utilitatea unui sistem economic şi a ştiinţei economice
Menirea unui sistem economic este să procure bunurile şi să presteze serviciile de
care au nevoie oamenii. Sistemul economic oprim este acela care furnizează maximum
din ceea au nevoie oamenii.
Funcţia sistemului economic nu este simplă, în parte îl seveşte pe individ, dar pe
de altă parte serveşte cerinţele propriilor sale organizaţii, pecum dirijarea se face în sensul
propriului lor interes, interesul celor care alcătuiesc organizaţia în calitate de membrii sau
proprietari.
Se poate spune ca rolul ştiinţei economice este să explice procesul prin care
individul este servit. Economiştilor le place să dea obiectului lor definiţii care au o
semnificaţie profundă şi universală. Cea mai cunoscută dintre ele afirmă că ştiinţa
economică este “ ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi
resursele rare care au întrebuinţări alternative”, cu alte cuvinte “modul în care ne decidem
să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative, pentru realizarea unui
scop prevăzut…”
Ştiinţa economică oferă imagini despre bunuri sau capital, munca şi materialele
din care acestea sunt produse, astfel procesul de producţie a bunurulor devine o problemă
de prima importanţă socială şi se va acorda o deosebită importanţă organizaţiilor
producătoare de bunuri.
Opţiunea – decizia de a cumpara un anumit produs, de a refuza altul – este
factorul care, atunci când e agregat, controlează sistemul economic. Ca urmare a iluziei
opţiunii, firma nu este răspunzătoare – sau este numai în foarte mică măsură – de actele
sale încât ea acţionează ca răspuns la cererea pieţei. Astfel, dacă firmele îşi exercită
puterea se va vedea cât de utilă este formarea unor convingeri opuse şi cât de valoroasă
este cultivarea lor.
Cultivarea unei credinţe utile este deosebit de importantă, dat fiind modul în care
se exercită puterea în sistemul economic modern. Acest mod constă în determinarea
individului să renunţe la ţelurile pe care ar căuta în mod normal să le atingă şi să le
accepte pe ale unei alte persoane sau organizaţii. Există mai multe căi pentru a realiza
acest lucru şi anume prin: suferinţa fizică, privaţiunile economice, persuasiunea.
Opţiunea consumatorului a continuat să influenţeze totul.
Organizaţia se dezvoltă foarte inegal intr-un sistem economic, cunoaşte dezvoltări
diferite în sectorul primar, secundar, terţial şi cuaternal. Ford, Shell şi Protecter and
Gamble dispun de o mai mare putere decât un fermier individual.
De aici decurge faptul ca o abordare a sistemului economic care să conducă la
rezultate utile nu este posibilă dacă acesta este privit ca o singură unitate. Ideal ar trebui
considerat ca o continuitate, de la ţărani până la Uzinele Volkswagen.
Organizaţiile de afaceri se împart în două clase: cele care se folosesc de gama
completă a intrumentelor puterii – suprapreţuri, costuri, furnizori, consumatori – şi cele
care nu se folosesc de acestea.
3
II. Modelul neoclasic
Interpretarea acceptată a sistemului economic neosocialist este denumită de
economişti model neoclasic, iar de neeconomisti ştiinţa economică. Originea sa
principală se găseşte în lucrarea lui Adam Smith “ Avuţia naţiunilor”, publicată în 1776.
Dezvoltarea ideilor lui Smith de către David, Ricardo, Thomas Malthus şi în mod
deosebit de către John Stuard Mill şi adăugarea analizelor marginale ale economiştilor
autrieci, englezi şi americani au făcut ca denumirea de ştiinţa economică clasică să fie
înlocuită cu cea de ştiinţă economică neoclasică.
Înainte se considera ca pieţele sunt aprovizionate de către numeroase firme,
fiecare acoperind o mica parte din produsul total şi toate erau subordonate preţului pieţei
pe care nici una nu îl controla – monopoluri. Treptat, s-a impus ideea ca un număr de
pieţe puteau fi dominate de câteva firme mari care exercitau puterea, până atunci deţinută
de o singura firma – oligopolul.
Odată cu publicarea şi acceptarea lucrării lui Keynes,” Teoria generală”, sistemul
nu a mai fost considerat autoregulator, numai statul putea să menţină economia la un
nivel al ocupării depline a forţei de muncă şi să îi asigure o creştere continuă.
Sistemul neoclasic afirmă că individul, utilizându-şi veniturile provenite din
propriile activităţi productive, îşi exprimă dorinţele prin modul în care îşi distribuie acest
venit între diferite bunuri şi servicii pe care le poate obţine de pe piaţă. Tendinţa lor este
să îşi distribuie veniturile obţinute în aşa măsură ca cheltuirea veniturilor într-un scop să
fie egală cu cea provenită din cheltuiala făcută pentru orice alt scop.
Concretizarea voinţei individului este transmisă producătorului prin intermediul
pieţei. Motivaţia producătorului este, în cadrul obiectivelor preconizate de modelul
neoclasic, perspectiva profitului. Preţul este semnalul de schimbare pentru aceasta
motivaţie.
Teoria convenţională nu se preocupă prea mult de faptul că dispoziţia vine de la
consumator. Punctul ei de vedere este că există un mecanism prin care informaţia trece de
la cosumator la producător şi de la producător la consumator. Astfel, sistemul economic îl
plasează pe individ – resprectiv pe consumator – în postul de ultim factor ce-l comandă.
Teoriile economice şi politice sunt fundamentale pentru formarea unei imagini
cuprinzătoare cu privire la societatea democratică care este complet subordonată puterii
individului. Individual fiind cel care comandă, el nu poate intra în conflict cu sistemul
economic sau politic.
Puterea aparţine individului, cu deosebirea că în exercitarea acestei puteri, unii
indivizi sunt mai plafonaţi decât alţii, puterea nu este distribuită în mod egal.
Producătorii fiind numeroşi pe fiecare piaţa (cu excepţia monopolului) nici unul
nu dispune de puterea de a influenţa preţul general. Dacă preţurile şi veniturile erau
favorabile, unii producători erau stimulate să îşi sporească producţia, iar alţii erau
stimulate să intre în afaceri. Mărirea producţiei cobora preţul pieţei şi odată cu acesta
nivelul profitului. Pe această cale nu numai că consumatorul deţinea controlul, dar
reprezenta o forţa puternică, aceea a competiţiei, democratizând astfel controlul.
Modelul neoclasic a fost modificat în mod corespunzător pentru a cuprinde cazul
pieţelor, împărţite între doi, trei sau mai mulţi producători foarte mari. Între competiţia
dintre multe firme şi monopolul exercitat de o singura firmă s-a inserat oligopolul.
4
Firmei i s-a acordat în plus puterea de a stabili preţul produsului sau serviciului
prestat. Preţul astfel stabilit de o firmă poate afecta preţul pe care oricare altă firmă îl
poate fixa aceluiaşi sortiment. Admiţând acest lucru fiecare firma se preocupă de
interesul comun, de un preţ convenabil tuturor. Conform modelului neoclasic se
apreciază ca oligopolul are aceleaşi realizări ca şi monopolul. Toate firmele însă rămân la
dispoziţia consumatorului, mesajul acestuia continuă să fie transmis pieţei prin creşterea
sau diminuarea volumului achiziţiilor.
Potrivit modelului neoclasic, firma este deasemenea complet subordonată statului.
Conducerea economică a statului este receptivă faţă de nevoile societăţii ca entitate şi nu
faţă de cerinţele firmei de afaceri. Cetăţeanul este arbitrul suprem atât al volumului total,
cât şi al tipurilor speciale de servicii publice.
5
Pentru modelul neoclasic este fundamental faptul că o îmbinare a politicii fiscale
cu cea monetară va avea drept rezultat preţuri relativ stabile, în condiţii apropiate de o
utilizare deplină a forţei de muncă. Dacă există şomaj, el poate fi depăşit prin intervenţia
statului în sensul sporirii cererii. Pe măsură ce şomajul dispare, apare inflaţia. Ea poate fi
prevenită prin bararea creşterii cererii. Printr-o intervenţie abilă, urcările de preţ pot fi
stopate cu ajutorul forţei de muncă la un nivel satisfacator.
Necesitatea unei conduceri generale a economiei a făcut să crească foarte mult
rolul statului în sistemul economic, această situaţie modifică într-un anume fel relaţia
dintre stat şi interesul economic.
Iniţial se avea în vedere o majorare a cheltuielilor publice destinate activităţilor
civile necesare administraţiei de stat, majorare care ajungea să depăşească veniturile şi
care se adaugă la cererea agregată. Evoluţia politicii keynesiene s-a desfăşurat pe nişte
coordonate diferite, în loc să fie sporite sau reduse cheltuielile publice conform cerinţelor
economiei, nivelul lor de bază a fost ridicat.
Îndepărtarea organului de conducere generală a economiei de problemele legate
de influenţa pe care o exercită firma era în concordanţă cu originile modeste ale ideilor.
În sprijinul acestei tendinţe a fost şi diviziunea muncii în cadrul ştiinţei economice.
Punctul de vedere neoclasic referitor la firmă şi piaţă rămâne departe de
preocuparea pentru conducerea generală a economiei. Teoria firmei ţine de teoria
microeconomică, iar preocuparea pentru conducerea generală a economiei ţine de teoria
macroeconomică.
Aşadar, conform modelului neoclasic , individul, domină atât economia privată
cât şi statul.
Unele firme sau industrii utilizează în mai mare măsură tehnologia şi din această
cauză au un ritm mai înalt de dezvoltare decât altele. Joseph A. Schumpeter susţine că
oligopolul şi monopolul sunt mult mai progresive din punct de vedere tehnologic decât
întreprinderile competitive. Din cauza profiturilor de monopol îşi permite să cheltuiască
mai mult pentru dezvoltarea lor tehnologică.
Dacă anumite sectoare sunt mai dezvoltate din punct de vedere tehnic decât alte
sectoare, acesta se datorează faptului că competiţia impune o activitate intelectuală mai
intensă în anumite domenii în comparaţie cu altele.
S-a sesizat că sistemul neoclasic nu este o descriere a realităţii, că îndeplineşte o
funcţie instrumentală. Sistemul neoclasic datorează mult tradiţiei – el nu este lipsit de
valoare ca descriere a unei societăţi care a existat odată, nu este nici complet
nesatisfăcător ca prezentare a unei părţi din economie care de acum înainte va fi denumită
sistemul pieţei. El este doctrina pe care o avem la îndemână.
Una din consecinţele respingerii modelului neoclasic este înnoirea interesului
pentu Marx. Sistemul Marxist a fost odată marea alternativă a gândirii clasice. Multe din
tezele sale sunt în contrast cu afirmaţiile neplauzibile ale modelului neoclasic, el atribuie
un rol major întreprinderii. Acestei întreprinderi şi proprietarului ei, capitalistul, nu le
lipseşte puterea. Capitaliştii nu sunt subordonaţi statului, statul este comitetul lor executiv
6
IV. Consumul şi conceptul de gospodărie familială
7
Deşi o gospodărie familială se compune din mai mulţi membrii – soţ, soţie, copii,
uneori şi rude – cu nevoi, gusturi, preferinţe diferite, toate teoriile neoclasice o consideră
ca pe un singur individ. Ea reclamă o subordonare tot mai mare a preferinţelor unui
membru faţă de preferinţele altuia. Ca atare, ştiinţele economice neoclasice rezolvă
problema inmormântând subordonarea individului în cadrul gospodăriei familiale şi
ignorând relaţiile lăuntrice din cadrul gospodărie, după care recreează gospodăria
familială în calitate de consumator individual.
Autoritatea fundamentală în privinţa folosirii venitului este legată în mod obişnuit
de încasarea lui. În ştiinţa economică dominantă, gospodăria familială este o disimulare a
autorităţii masculine.
Una dintre principalele tezeale gândirii economice moderne – punct central al
ştiinţei economice dominante, puternic evidenţiat de publicitate şi de comerţ – afirmă că
fericirea este în funcţie de procurarea bunurilor şi a serviciilor consumate şi se presupune
că femeile sunt fericite când îşi îndeplinesc îndatoririle şi sunt nişte bune gospodine.
În puţine dintre alte direcţii a reuşit sistemul economic să stabiliească valorile şi
să modeleze comportamentele conform nevoilor sale ca în formarea atitudinii şi a
comportamentului feminin. În lipsa femeilor care să îl administreze, posibilitatea de a
dezvolta consumul ar fi foarte limitată.
8
Puterea tehnostructurii este deplină atâta vreme cât firma este rentabilă.
Expansiunea firmelor împreună cu exercitarea puterii pe care o implică, constituie
forţa primordială prin care societatea economică se modifică.
Unele sarcini pot fi îndeplinite de organizaţii, altele nu. În domeniile industriale în
care organizaţia este ineficientă , firma îşi păstrează dimensiunile în care operaţiile pot să
fie îndeplinite sau conduse de o singura persoană. Patru factori exclude organizaţia şi
impun activitatea sau conducerea individuală.
Primul : organizaţia este exclusă în cazul în care obiectivele firmei sunt
nestandardizate şi dispersate geografic. În astfel de cazuri supravegherea centralizată nu
poate fi uşor sau economic menţinută.
Al doilea factor care limitează firma la autoritatea unei singure persoane este
cererea ce mai dăinuie încă pentru un anumit serviciu personal.
Al treilea factor este întrepătrunderea cu arta. Artistul se împacă mai puţin bine cu
organizaţia. În mod corespunzător atunci când produsul sau serviciul conţine o exprimare
artistică originală şi autentică firma va fi întotdeauna mică.
În sfârşit, în anumite împrejurări, firma este mică în baza legii, a eticii
profesionale sau a restricţiilor sindicatelor, care interzic tehnologia sau organizarea (ex.
Practica medicală de grup) care ar duce la dezvoltarea firmei.
Îmbinarea unei puternice tendinţe de expansiune a firmei din unele sectoare ale
economiei cu restricţiile efective de creştere din alte sectoare determină evidente mutaţii
în structura economiei.
Decalajul în privinţa nivelului activelor sau vânzărilor separă milioanele de firme
mici, care constituie jumătate din economia privată, de cele câteva corporaţii gigantice
care constituie cealaltă jumătate.
Separarea firmelor mici de cele câteva gigantice constituie fundamentarea
împărţirii a economiei de care ne ocupam aici, în doua mari sectoare, delimitând ceea ce
vom denumi de acum sistemul pieţei de ceea ce numim sistemul planificat.
Nu va fi greu de stabilit că sistemul planificat nu se conformează modelului
neoclasic – ca răspunsul firmelor din acest sistem la solicitarea pieţei sau a statului nu
este o replică pasiva. Sistemul pieţei, cu mixtura sa de monopoluri şi competiţie, se
încadrează în linii mari în modelul neoclasic. Totuşi şi sistemul pieţei se îndepărtează de
modelul neoclasic sub două aspecte: primul – intervenţia statului este mai amplă şi mult
mai firească decât lasă să se înţeleagă teoria, iar al doilea – sistemul pieţei trebuie să
coexiste cu sistemul planificat.
În funcţie de asemenea restricţii cum sunt cunoştinţele, energia, ambiţia, firmele
din sistemul pieţei îşi maximizează profiturile, ceea ce constituie pentru ele un stimulent
de afirmare. În schimb la firmele din sistemul planificat, organizaţia este recompensată în
conformitate cu abilitatea sa de a produce profit.
Întrucât în sistemul pieţei căştigurile nu par să se menţină multă vreme peste
nivelul de compensare a efortului depus şi a capitalului investit de antreprenor, aici nu va
exista niciodată o sursă foarte sigură de economii rezultate din profit. Ca urmare a acestui
fapt, firma va fi dependentă – aşa cum nu este firma din sistemul planificat – de surse
exterioare capitalului.
În sistemul pieţei firma poate să facă foarte puţin, de una singură, ca să
influenţeze comportamentul clienţilor săi. Aşa cum nu îşi poate influenţa în mod specific
clienţii, subiectul individual al sistemului pieţei nu poate influenţa nici statul.
9
În sistemul pieţei inovaţia este în general conform cu cea descrisă de modelul
neoclasic. Asta înseamnă că este foarte limitată. Majoritatea inovaţiilor necesită un
capital care să acopere perioada de gestaţie şi dezvoltare şi să amortizeze echipamentul
corespunzător, capital ce le lipseşte, precum lipseşte şi talentul tehnic şi ştiinţific
specializat. Realizările tehnice importante sunt produsul organizaţiilor din sistemul
planificat.
Firmele vor încerca să influenţeze preţurile , cheltuielile, deciziile
consumatorului, precum şi activităţiile colectivităţii sau ale statului. Acest lucru este
valabil atât în sistemul pieţei cât şi în sistemul planificat, deosebirea rezidă în capacitate.
Tendinţa firmelor producătoare, fie din sistemul pieţei, fie din cel planificat, este
de a-şi controla mediul economic şi de a nu se lăsa dominate de el.
Un efort care s-a soldat cu un deosebit success în domeniul agriculturii a fost
scoaterea tehnologiei de sub imperiul constrângerilor impuse de sistemul pieţei. Aceasta
s-a realizat prin socializarea inovaţiei tehnice şi a propagării ei. Sistemul planificat a
contribuit şi el foarte mult la inovarea tehnică în agricultură prin utilaje agricole şi prin
industriile chimice.
Deosebirea dintre sistemul planificat şi sistemul pieţei nu rezidă în dorinţa de a se
sustrage constrângerilor pieţei şi de a controla mediul economic. Ea constă în
instrumentele cu care aceste obiective sunt realizate şi în succesele pe care le obţin.
Participanţii la sistemul pieţei care doresc stabilitatea pieţei trebuie să acţioneze în
colectiv sau să obţină concursul administraţiei de stat. În sistemul planificat firma îşi
dobândeşte controlul asupra preţurilor şi asupra producţiei automat, prin simplul fapt că
este mare.
Sistemul planificat îşi domina mediul economic, iar cel al pieţei îi râmăne în
general subordonat.
Sistemul planificat este o parte a mediului căruia sistemul pieţei îi este
subordonat. El furnizează energia, maşinile, utilajele, materiile prime, transportul, căile
de comunicaţie pe care le foloseste sistemul pieţei.
Sistemul pieţei cumpără la preţuri care sunt, în mare măsură, supuse autorităţii
sistemului planificat şi vinde o parte considerabilă din produsele şi serviciile sale la
preţuri pe care nu le controlează, dar care pot să fie supuse puterii pe care o are pe piaţă
sistemul planificat.
10
Partea a doua
Sistemul pieţei
VI. Prestaţiile de servicii şi sistemul pieţei
Pe bună dreptate se consideră că serviciile intră în sfera de activitate a firmei mici
şi ca atare a sistemului pieţei.
Serviciile sunt domeniul preferat al firmei mici. Creşterea firmei este împiedicată
de dispersarea geografică şi respectiv de faptul că activitatea desfăşurată în diferite
puncte dispersate este mai redusă, precum şi caracterul nestandardizat al sarcinii de
producţie. Se poate însă constata că dispersarea geografică nu este o barieră de neîntrecut
în calea organizării. Dacă obiectivul este cât de cât standardizat se pot stabili norme de
lucru pentru lucrătorii dispersaţi, cărora li se poate pretinde să se conformeze acestor
norme. Cu toate acestea dispersarea geografică a obiectivelor nestandardizate râmăne o
piedică de ordin general în calea dezvoltării firmei.
Activităţiile dispersate geografic se împart în două categorii: acelea care prin
însăşi natura lor au nevoie de spaţiu, ca agricultura, şi acelea care împlică un serviciu
personal.
În principiu serviciile trebuie amplasate în funcţie de cei care le folosesc.
În timp ce multe servicii pot fi prestate în mod impersonal de organizaţii alte
servicii capătă o valoare deosebită tocmai datorită personalităţii celui care le prestează. În
ele nu se angajează tehnologia, sporirea cantitativă a serviciilor reclamă o mărire
proporţională a timpului consacrat de către cei care le prestează.
Totuşi întreprinderile prestatoare de servicii care profilează cel mai rapid sunt
acelea în care maşinile înlocuiesc prestaţiile personale, inclusiv prestaţiile prersonalului
de serviciu.
Industria , de la primele ei începuturi, a exercitat un impact profund asupra
personalului de munca.
În foarte mare măsură ca o consecinţă a evadării lucrătorului domestic în fabrică,
au rezultat alte două prefaceri. Una a fost convertirea femeilor la rolul de cripto –
servitoare în cadrul gospodăriei familiale, un rol devenit stringent din cauza volumului
crescut de volum care trebuie administrat.
Cealaltă a fost transferul numeroaselor servicii până acum efectuate în cadrul
gospodăriei pe seama micilor firme şi a antreprenorului independent.
Ceea ce a contribuit la convingerea femei să accepte rolul de cripto – servitoare a
fost producerea unei game largi de aparate mecanice menite să le ajute în protejarea şi
folosirea bunurilor şi la administrarea consumului în general. După ce consumul a creat
nevoia acestui gen de muncă prestată de femei, au urmat aparatele care au degajat-o de
aceasta muncă, aparate precum: frigidere, masină de spălat …
Aceste aparate, la rândul lor, dau de lucru unui număr tot mai mare de
întreprinderi de prestări de servicii.
Multe inovaţii care pun accent pe noutate şi originalitate sunt deficitare în ceea ce
priveşte durabilitatea sau calitatea proiectului mecanic sau tehnic, ceea ce antrenează o
11
creştere a cererii pentru servicii prestate de micile firme dispersate geografic care se
ocupă cu repararea şi întreţinerea aparatelor sau cu instalarea de aparate noi.
Cu toată dezvoltarea economică şi mutaţiile sociale ce au decurs din ea, sectorul
serviciilor supravieţuieşte şi se extinde în cadrul economiei – aceasta se datorează în
mare măsură dezvoltării sistemului planificat şi nevoii de a administra, de a facilita şi de
a deserva consumul acestuia. Consecinţa este că oportunitatea micului anteprenor şi a
firmei mici va continua după cum această ramură va dăinui în sistemul pieţei.
12
VIII. Autoexploatare şi exploatare
În cadrul unei organizaţii, oamenii lucrează în conformitate cu regulamente
stabilite. Unul din rolurile importante care incumbă sindicatelor moderne este acela de a
se supune jurisdicţiei sale regulamentele cărora muncitorul trebuie să se conformeze.
Se poate constata că regulamentele care specifică sau limitează efortul îşi pierd
neîncetat din importanţă pe măsură ce urcăm pe scara ierarhică a unei organizaţii.
Performanţele “muncitorilor cu gulere albe” sunt asigurate într-o măsură tot mai mare
prin echivalarea unui efort sârguincios şi stăruitor cu comportamentul decent şi apreciat.
Pentru firmele mici, regulile, ca mijloc de asigurare a efortului, nu au nici o
importanţă. În locul lor funcţionează sistemul de stimulare al antreprenorului care este
recompensat corespunzător efortului şi sancţionat pentru lene şi incapacitate. Şi în cazul
celor câţiva angajaţi supravegherea personală ţine locul regulamentelor formale. Este
eficace în cazul serviciilor unde succesul depinde mai mult de reacţia subiectivă a
clientului decât de energia sau îndemănarea tehnică angajată în realizarea obiectului.
Nimic nu normează orele de muncă ale patronului şi absolute nimic nu îi
reglementează intensitatea efortului. Aici el este aproape complet liber, aşa cum
organizaţia nu este, să îşi exploateze forţa de muncă, din moment ce forţa lui de muncă se
compune din el însuşi.
Autoexploatarea este extrem de importantă pentru supravieţuirea firmei mici. Este
vitală pentru agricultură şi cea mai importantă pentru întreprinderea mică sau de o
singură persoană, din alte sectoare cum sunt: comerţul cu amănuntul, ateliere de reparaţii,
restaurante, servicii gospodăresti.
În toate doctrinele cunoscute noţiunea de exploatare este asociată de statutul de
angajat. În practica economiei moderne autoexploatarea şi exploatarea forţei de muncă
salariate merg mână în mână.
Micul antreprenor fiind comparativ lipsit de putere pe piaţa sa nu poate să includă
în preţurile pe care le pretinde de la public cheltuielile de salariu sau beneficii mai mari.
El inţelege în mod corect că supravieţuieşte doar datoriăa capacităţii de a-şi reduce
retribuţia corespunzătoare efortului depus.
Faptul că sistemul pieţei supravieţuieşte ca urmare a capacităţii sale de a diminua
recompense participanţilor, ne conduce spre o concluzie care nu prevesteşte nimci bun.
Este vorba de prezumpţia de inegalitate între diferite sectoare ale sistemul economic.
Virtutea social – convenabilă contribuie la instaurarea prezumpţiei, convingându-i pe
oameni ca trebuie să accepte un venit mai mic
Dezvoltarea miilor de firme mici este împiedicată de faptul că organizarea este
inaplicabilă obiectivelor lor, iar aptitudinea altor obiective de a se preta la organizare
premite dezvoltarea la infinit a câtorva.
Economia trebuie studiată nu ca un sistem unic, ci ca două sisteme.
13
Concluzie
Aceste două părţi ale cărţii sunt redate într-un limbaj accesibil, fiind adresat în
special cititorilor de rând şi nu specialiştiilor.
În concluzie este o carte captivantă care ne explică utilitatea sistemului economic
care este să procure bunurile şi să presteze serviciile de care au nevoie oamenii precum şi
rolul ştiinţei economice care este să explice procesul prin care individul este servit.
Opţiunea este factorul care, atunci când e agregat, controlează sistemul economic.
Un alt aspect prezentat este rolul femei şi al familiei, denumită “ virtutea social –
convenabilă”. O femeie este virtuoasă dacă îşi duce la bun sfârşit toate îndatoririle.
Convenienţa interzice îndeplinirea unor activităţi în exterior dacă acestea stau în calea
desfăşurării virtuţilor casnice sau împiedică buna administraţie a gospodăriei.
În lipsa femeilor care să îl administreze, posibilitatea de a dezvolta consumul ar fi
foarte limitată.
Separarea firmelor mici de cele câteva gigantice constituie fundamentarea
împărţirii a economiei de care ne ocupam aici, în doua mari sectoare, delimitând sistemul
pieţei de sistemul planificat.
În partea a doua se prezintă sistemul pieţei în care inovaţia este în general
conform cu cea descrisă de modelul neoclasic. Asta înseamnă că este foarte limitată.
Majoritatea inovaţiilor necesită un capital care să acopere perioada de gestaţie şi
dezvoltare şi să amortizeze echipamentul corespunzător, capital ce le lipseşte, precum
lipseşte şi talentul tehnic şi ştiinţific specializat
În sistemul pieţei firma poate să facă foarte puţin, de una singură, ca să
influenţeze comportamentul clienţilor săi. Aşa cum nu îşi poate influenţa în mod specific
clienţii, subiectul individual al sistemului pieţei nu poate influenţa nici statul.
Întrucât în sistemul pieţei căştigurile nu par să se menţină multă vreme peste
nivelul de compensare a efortului depus şi a capitalului investit de antreprenor, aici nu va
exista niciodată o sursă foarte sigură de economii rezultate din profit.
14
Cuprins
Introducere .........................................................................................................................2
Partea Întâi.........................................................................................................................3
Pădurea...............................................................................................................................3
I. Utilitatea unui sistem economic şi a ştiinţei economice.....................................................3
II. Modelul neoclasic.................................................................................................................4
III. Modelul neoclasic II: Statul ..............................................................................................5
IV. Consumul şi conceptul de gospodărie familială...............................................................7
V. Teoria generală a dezvoltării dimensionale ......................................................................8
Partea a doua....................................................................................................................11
Sistemul pieţei...................................................................................................................11
VI. Prestaţiile de servicii şi sistemul pieţei............................................................................11
VII. Sistemul pieţei şi artele...................................................................................................12
VIII. Autoexploatare şi exploatare........................................................................................13
Concluzie...........................................................................................................................14
15