Cursul 1

Activitatea economică. Trebuințe și resurse

1.1. Activitatea economică

1.2. Economia de piaţă - trăsături definitorii
1.3. Trebuințele
1.4. Resursele

1.1.Activitatea economică

Cuvântul "economie" este de origine greacă (oikos = casă, gospodărie şi nomos = lege)
şi a fost utilizat iniţial în sensul de administrare a patrimoniului gospodăriilor individuale.
Cu toate că idei despre economie se pot găsi în filosofia antică şi cea medievală, ştiinţa
economică este un domeniu de cercetare modern. Cu excepţia unor lucrări cu caracter religios,
juridic sau filosofic, care conţineau descrieri ale actelor şi faptelor economice ale vremii, ştiinţa
economică debutează în secolul al XVIII-lea cu scrierile fiziocraţilor francezi, ale lui Cantillon
şi Hume, şi în special, ale lui Adam Smith.
Ideea conform căreia economia este ştiinţa creării şi administrării bogăţiei s-a
perpetuat în timp. Ea a fost preluată în secolul al XVIIIlea de către Adam Smith care în lucrarea
sa “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“, publicată în anul 1776, defineşte
economia ca fiind modul în care se formează, se distribuie şi se consumă avuţiile.
Economia este, deci, ştiinta creării şi administrării avuţiei.
Ce a însemnat însă avuţia de-a lungul timpului ?
- pentru mercantilisti, avuţia se defineşte prin cantitatea de metale preţioase pe care o
deţine o ţară, iar sfera de formare o reprezintă comerţul (circulaţia mărfurilor).
- pentru fiziocraţi, avuţia se formează numai în sfera producţiei agricole, în condiţiile
existenţei unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de bogăţii.
- pentru clasici - (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) - avuţia se creează
în cadrul procesului productiv, indiferent de forma acestuia, prin muncă. Ca atare, bogăţia
naţională depinde de productivitatea muncii, iar aceasta este determinată la rândul ei de
diviziunea muncii.
- pentru neoclasici, economia înseamnă ştiinţa schimbului comercial. Ei consideră că
un bun nu are valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al schimbului. Mărimea valorii se
stabileşte pe piaţă, pe baza jocului liber dintre cerere şi ofertă, iar recunoaşterea dimensiunii ei
se face prin intermediul preţului.
Astfel, din ştiinţa avuţiei, economia a devenit ştiinţa schimburilor, apoi ştiinţa formării
preţurilor.
Problemele de formare a preţurilor prin studiul diferitelor tipuri de piaţă devin astfel
preocuparea fundamentală a economiştilor.
- în teoria economică modernă, economia este definită, la modul general, drept ştiinţa
alegerilor eficace.
Deşi în literatura de specialitate sunt foarte multe definiţii date economiei, una dintre
cele mai utilizate este definiţia dată de Paul Samuelson şi W. Nordhaus, conform căreia
economia (Economics) reprezintă studiul modului în care societatea foloseşte resursele rare
de care dispune pentru a asigura producerea şi distribuţia de bunuri şi servicii între membrii
ei.
Întrebările la care trebuie să răspundă ştiinţa economică sunt, în accepţiunea autorilor
menţionaţi anterior, următoarele:
 - ce tip de bunuri să se producă, în ce cantităţi şi în ce scop - al consumului imediat
(bunuri de consum) sau al investiţiilor (bunuri de producţie) ;
- cum să se producă, de către cine, cu ce tip de tehnologii şi în cadrul cărei forme de
proprietate;
- pentru cine să se producă, cum să se distribuie producţia obţinută şi care să fie
principiile care să guverneze modul de redistribuire a veniturilor între membrii societăţii;
În funcţie de modul în care societatea a dat răspuns celor trei categorii de întrebări, se
disting următoarele forme de organizare ale economiei:
a. economia autarhică / închisă /- în care ce să se producă, cum să se producă şi pentru
cine să se producă este în întregime rezultatul deciziei producătorului, deoarece el îşi
dimensionează producţia în funcţie de nevoile pe care trebuie să şi le satisfacă şi de resursele
de care dispune, urmărind drept singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuinţelor sale şi a
gospodăriei (familiei) proprii, în calitate de unic consumator a ceea ce produce .
b. economia de schimb - în care, în funcţie de polul de decizie, răspunsul la cele trei
categorii de întrebări este dat de către:
- stat - în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată;
- piaţă - in cadrul economiei libere de piaţă
- piaţă şi stat - în cadrul economiei mixte

1.2. Economia de piaţă - trăsături definitorii

Economia de piaţă se defineşte, în general, ca o economie a cărei funcţionare se

realizează prin mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietatea privată, fără existenţa
unor acţiuni restrictive ale statului în domeniul producţiei, repartiţiei, schimbului şi
consumului, preţurilor şi circulaţiei monetare1.
De fapt, definiţia de mai sus este proprie unei anumite subcategorii a economiei de piaţă,
numită economie liberă de piaţă, care, alături de economia mixtă formează economia de piaţă.
Economia liberă de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei în cadrul
căruia alocarea resurselor limitate de care dispune societatea, dar şi distribuţia veniturilor
obţinute în timpul activităţii economice se face numai prin piaţă, fără ca alte forţe, din interior
sau din afara sistemului economic să intervină. Se consideră că cererea şi oferta sunt
determinantele alocării resurselor, iar preţul este instrumentul cu ajutorul căruia are loc acest
proces.
Condiţia de existenţă a economiei libere de piaţă este existenţa proprietăţii private,
alături de libertatea de acţiune şi libera iniţiativă a agenţilor economici, care îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile liberei concurenţe şi a aplicării politicii economice a “laissez-faire”-
ului. Cum însă îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii este practic imposibilă, în condiţiile
economiei contemporane, economia liberă de piaţă a rămas doar un concept teoretic fără o
acoperire practică, iar majoritatea economiilor sunt organizate şi funcţionează ca şi economii
mixte.
Economia mixtă - este forma dominantă de organizare economică în perioada
contemporană. La baza ei se află combinaţiile, în diferite forme şi proporţii ale proprietăţii
private cu proprietatea publică. Libera iniţiativă a agenţilor economici se manifestă în condiţiile
existenţei unei varietăţi a formelor de intervenţie ale statului, menite a face faţă instabilităţii
macroeconomice şi imperfecţiunilor pieţei determinate de funcţionarea liberă a acesteia.2

1 Aurel Iancu, Tratat de economie, vol. 3, Ed.Expert Bucureşti,1992, pag. 30

2 Paul, Samuelson, W.D. Nordhaus, Economics, 13 th Ed, Mc Graw Hill International Edition, New York, 1989, pag. 977,
 Economia mixtă îmbină deci trăsăturile economiei de piaţ cu cele ale economiei de
comandă, în diferite proporţii, înlocuind politica "laissez- faire-"ului, proprie economiei libere
de piaţă, cu cea a intervenţiei limitate a puterii publice, exercitată de către stat prin intermediul
dispoziţiilor organizatorice şi a stimulentelor fiscale şi cea a puterii particulare exercitată" prin
intermediul orientării invizibile de către mecanismul pieţei "3.
În lucrarea sa “Capitalism contra capitalism” (Editura Humanitas, Bucureşti, 1994),
Michael Albert realizează o sintetizare a tuturor modelelor şi tipologiei diversificate a
economiilor de piaţă contemporane şi fundamentează două modele:
Modelul neoamerican (SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă,
Koreea, Singapore, Taiwan) caracterizat prin:
- sector public producător redus şi cu tendinţă de diminuare;
- piaţa este motorul întregii activităţi, obţinerea profitului fiind scopul, preţurile bunurilor şi
salariile depind într-o mare măsură de condiţiile aleatorii ale pieţei;
- piaţa financiară (bursa) joacă cel mai important rol în raport cu alte forme de piaţă;
- implicarea statului este neglijabilă, baza politicii economice a guvernului o reprezintă
stimularea ofertei şi încurajarea consumului printr-un grad redus al fiscalităţii,
- majoritatea bunurilor şi serviciilor sunt comerciale, învăţământul este elitist, există o clasă
mijlocie relativ redusă,
- protecţie socială redusă.
Modelul renano – nipon (Germania, Olanda, Suedia, Elveţia, Norvegia, Finlanda,
Danemarca, Austria, Japonia) se caracterizează prin :
- sistemul economic se sprijină pe piaţă dar mecanismele pieţei nu pot să asigure echilibrele
necesare, fiind nevoie de intervenţia statului în economie;
- pe piaţă majoritatea bunurilor sunt mixte, existând deci şi o parte din bunuri în sistem
necomercial;
- firmele funcţionează pe principiul cogestiunii (salariaţii, managerii, acţionarii), mişcarea
sindicală este puternică;
- politica economică încurajează economisirea, distribuirea veniturilor, protecţia socială;
- clasa mijlocie este numeroasă (75% în Germania, 90% în Japonia) existând astfel o mai mare
stabilitate socială, sistemul de învăţământ este mai egalitar;
- fiscalitatea directă este ridicată;
- valorile sociale, egalitatea şi echitatea sunt corelate cu criteriile de eficienţă şi responsabilitate.

Microeconomia și macroeconomia

Ştiinţa economică are două diviziuni majore:

- Microeconomia, denumire care provine de la cuvântul grecesc mikros = mic;
- Macroeconomia, denumire care provine de la cuvintele greceşti makros = mare şi oikos
şi nomos cu înţelesul deja explicat.
Microeconomia, definită ca studiul unităţilor economice individuale şi al interacţiunilor
acestora, incluzând teoria consumatorului, a producătorului şi pieţele în care sunt implicaţi
aceştia, este adesea pusă în opoziţie cu macroeconomia, care se ocupă de studiul agregatelor
economice la nivel de ramură sau economie naţională.
Altfel spus, microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi compartimentele
agenţilor economici individuali ce participă la fluxurile economice (firme, gospodării familiale,
bănci, administraţii, etc), privite ca acte, fapte autonome şi specifice şi sfera ei de studiu nu
poate fi în nici un caz restrânsă la economia firmei.

3 Paul Samuelson, W.D. Nordhaus, Op. cit. pag. 38

 La rândul ei, macroeconomia exprimă aceleaşi procese şi fapte, dar în corelaţie cu
mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor (volumul general al producţiei, nivelul
general al ocupării resurselor, indicele general al preţurilor etc.), degajate de comportamentele
individuale ale participanţilor la economie.
O contribuţie importantă la dezvoltarea macroeconomiei - ca ramură a ştiinţei
economice - a adus-o John Maynard Keynes, căruia i se recunoaşte meritul de a fi pus bazele
unei doctrine economice care se regăseşte, implicit sau explicit, în cadrul tuturor politicilor
economice contemporane.

Principiile alegerii în economie

Cele mai importante principii ale alegerii în economie sunt:

1. principiul raţionalităţii - agenţii economici acţionează în mod conştient, potrivit propriilor
interese: producătorii urmăresc un optim al combinării factorilor de producţie prezenţi;
consumatorii sunt interesaţi de un maxim de satisfacţie şi utilitate;
2. principiul eficienţei - o activitate economică devine eficientă în momentul în care este obţinut
un maxim de efect cu un minim de efort;
3. principiul optimalităţii - producătorii şi consumatorii intenţionează întotdeauna să găsească
cea mai bună alternativă pentru atingerea obiectivului preconizat. Raritatea resurselor face ca
orice alegere a unuia sau altuia dintre agenţii economici să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea
unor şanse potenţiale.

1.3. Trebuinţele

Trebuinţele au apărut odată cu apariţia purtătorului lor natural, omul. Ele au existat şi s-
au manifestat în mod aparte, în diferitele momente ale evoluţiei societale, dar esenţa lor rămâne
aceeaşi.
În sens general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale existenţei şi dezvoltării
umane. Acoperirea lor generează relaţii de tip social-economic ce îşi găsesc reprezentarea în
modul de organizare economică şi societală.
Studiul trebuinţelor a intrat în sfera de preocupare a filosofilor, sociologilor şi
psihologilor. Ei au demonstrat că trebuinţele individuale sunt de două tipuri:
 naturale, sau înnăscute (moştenite genetic)- în marea lor majoritate legate de capacitatea
de supravieţuire a individului;
 dobândite (însuşite) ca urmare a influenţei exercitate de schimbările societal-economice
asupra fiecărei generaţii;
Psihologul Abraham Maslow4 a clasificat trebuinţele umane în cinci categorii
prezentate în ordinea importanţei lor pentru individ (Fig.1.1). Maslow consideră că indivizii îşi
satisfac trebuinţele în funcţie de nivelul de ierarhizare propriu, dar că orice individ raţional va
trece la satisfacerea unui nivel superior al trebuinţelor numai după ce, în prealabil, a reuşit să-
şi satisfacă trebuinţele situate pe nivelurile inferioare.
În conformitate cu ierarhizarea făcută de Maslow, primul nivel (cel de bază) cuprinde
trebuinţele fiziologice (de hrană, îmbrăcăminte etc), nevoi primare care determină însăşi
capacitatea de existenţă, de supravieţuire a fiinţei umane.
Cel de-al doilea nivel cuprinde trebuinţele legate de securitate şi siguranţă: de
adăpost, siguranţă (inexistenţa pericolelor), capacitatea de a prevedea anumite pericole etc. Ele
există concomitent cu cele fiziologice, dar sunt acoperite numai după ce nevoile primare au fost

4Abraham Maslow, " A theory of human motivation ", Psychological Review, 1943, vol. 50, pag. 370-396, citat
în David A. Buchanan & Andrej Huczynzk, Organizational Behaviour, Prenice Hall International,
U.K.1985,pag. 53
satisfăcute de fiecare la un nivel acceptat de fiecare ca fiind suficient. Nesatisfacerea acestui tip
de nevoi conduce la apariţia unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi descurajare care
influenţează individul, la fel ca şi societatea în sensul scăderii performanţelor
Nivelul al treilea cuprinde nevoile societale, de afiliere şi de satisfacere a relaţiilor
interumane. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apariţia unui sentiment de
nemulţumire, frustrare şi descurajare care îşi pune amprenta asupra eficienţei individuale şi de
ansamblu a societăţii.
Nivelul al patrulea cuprinde trebuinţele legate de stimă, de recunoaştere a eului şi se
referă la nevoia fiecărui individ de a fi respectat de către ceilalţi, de a i se recunoaşte prestigiul
şi realizările de către membrii organizaţiei în care trăieşte sau de către societate.
Nivelul al cincilea cuprinde trebuinţele legate de autoactualizare, de perfecţionare a
talentelor de creaţie şi achiziţii deosebite în cadrul profesiei.Aici sunt incluse şi nevoia de
libertate de acţiune şi de expresie, cunoaştere şi înţelegere.
Psihologul american a reprezentat ierarhizarea trebuinţelor sub forma unei piramide,
care are la bază nevoile primare, proprii tuturor indivizilor, iar la vârf nevoia de
autorecunoaştere, proprie unui număr restrâns de indivizi.

Fig.1.1. Piramida lui Maslow

Trebuie remarcat faptul că, între două sau mai multe nevoi se pot stabili relaţii de
asociere sau complementaritate, de contrapunere sau concurenţă - excludere şi de indiferenţă.
Deşi reprezintă forme de manifestare individuale, trebuinţele, privite în totalitatea lor,
acţionează în conformitate cu o serie de legităţi conceptualizate în următoarele trăsături:
1.O trebuinţă va fi acoperită numai după ce au fost acoperite, parţial sau total trebuinţele situate
pe nivelurile de ierarhizare inferioare.
2. O trebuinţă odată satisfăcută nu generează în mod automat apariţia şi implicit nevoia de
acoperire a unei alte nevoi, situate pe acelaşi palier sau pe paliere superioare.
3. Există dorinţa înnăscută a individului de a încerca să parcurgă satisfacerea tuturor nivelelor
de ierarhii ale trebuinţelor.
4. Cu cât nevoile se situează pe un palier mai ridicat, cu atât satisfacerea lor este mai dificilă.

1.4. Resursele

Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor, directe sau

indirecte - ale acţiunii sociale care pot fi extrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi
obţinerea de bunuri.
 În funcţie de purtătorii lor materiali, resursele pot fi naturale sau umane.
Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât şi pe cele derivate (adică
rezultate din acumularea şi folosirea resurselor primare).
În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime şi materialele derivate din
acestea, echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie, infrastructurile economice, etc.
Resursele umane cuprind atât resurse primare - omul cu calităţile şi capacităţile sale
fizice şi intelectuale - cât şi cele derivate- stocul de învăţătură, cunoştinţe, potenţialul
inovaţional, etc.
Indiferent că fac parte din categoria resurselor primare sau a celor derivate, resursele de
care dispune omenirea sunt limitate.
Legea rarităţii resurselor constă în accea că volumul, structura şi calitatea resurselor
economice se modifică într-un ritm mai scăzut decât ritmul de creştere a trebuinţelor umane.
Ca atare, entităţile economice (agenţi economici, ramuri, economii naţionale) vor
trebui să utilizeze resursele limitate de care dispun pentru a acoperi cât mai bine trebuinţele
societăţii respective.
Utilizarea unui anumit tip de resursă pentru obţinerea unui bun sau serviciu înseamnă
neutilizarea acelei resurse pentru obţinerea celorlalte bunuri sau servicii la producerea cărora
concură. Orice utilizare ineficientă a unor resurse în producerea unui anumit bun sau serviciu
sustrage resursele respective de la posibile utilizări eficiente în scopul producerii altor bunuri
şi servicii.
O entitate economică utilizează eficient resursele de care dispune atunci când programul ei de
producţie se situează pe frontiera posibilităţilor de producţie proprie.
Frontiera posibilităţilor de producţie exprimă maximum de cantităţi care pot fi produse
de către o unitate economică (în sensul de entitate care desfăşoară o activitate economică la
nivel micro sau macroeconomic), cu resursele date (limitate) de care dispune.
În graficul de mai jos, considerăm că societatea utilizează totalitatea resurselor de care
dispune pentru a produce două produse X şi Y. Orice utilizare a resurselor pentru producerea
bunului X va însemna o renunţare la utilizarea lor pentru a produce bunul Y. Punctele A, B. C.
D şi E situate pe frontiera posibilităţilor de producţie reflectă diferitele combinaţii în care se
pot produce cele două bunuri, în condiţiile unor resurse disponibile limitate.
X
A
4 N
M
3 B

2 C
D
1 E
1 2 3 X

Fig. 1.2. Frontiera posibilităţilor de producţie

Punctul N, situat în afara frontierei, reflectă faptul că entitatea respectivă utilizează în
producţie mai multe resurse decât are la dispoziţie. Ea poate face acest lucru apelând (în
anumite situaţii şi pe anumite paliere - cel al unui agent economic, ramură sau economie
naţională) la împrumuturi sau importuri de resurse.
Punctul M, situat în interiorul arcului format de frontiera posibilităţilor de producţie
reflectă faptul că în cadrul combinaţiei respective, resursele nu sunt utilizate la capacitate şi ca
atare nu se obţine maximum de cantităţi din cele două produse.
Cursul 2
Factorii de producţie. Productivitatea

Factorii clasici de producţie

A. Munca
B. Natura
C. Capitalul

1. Factorii de producţie

Orice proces de producţie care are drept scop producerea de bunuri şi servicii destinate
satisfacerii trebuinţelor.
Pentru aceasta, societatea în ansamblu dispune de o cantitate limitată de resurse de
diferite tipuri pe care le utilizează, în conformitate cu principiile raţionalităţii economice.
Resursele rare (limitate) de care dispune societatea şi pe care le utilizează, prin
intermediul firmelor, în scopul producerii bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii
trebuinţelor poartă numele de factori de producţie.
Pentru economiştii clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de producţie
se poate desfăşura cu ajutorul a trei factori de producţie:
 munca,
 natura (pământul);
 capitalul.

Fig. 2.3. Raportul resurse – factori de producție

 În literatura de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de producţie
definiţi de către clasici, apariţia unor factori care îşi găsesc sau nu întotdeauna corespondent
într-o formă materială. Apar, astfel, drept factori:
 tehnologiile, informaţia, abilitățile întreprinzătorului etc.
A. Munca
Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără participarea omului.
Orice activitate economică este, în acelaşi timp şi, înainte de toate, o activitate socială. Omul
este, în acelaşi timp subiect şi obiect al activităţii economice, în calitate de purtător a
trebuinţelor care trebuiesc satisfăcute prin intermediul ei şi de executant al procesului productiv
în care are loc combinarea resurselor materiale şi non materiale în scopul satisfacerii
trebuinţelor. Practic, nici unul din factorii de producţie luaţi izolat, sau, altfel spus, toţi ceilalţi
factori de producţie, cu excepţia muncii, priviţi în unitatea lor, nu ar putea deveni productivi
dacă nu ar fi puşi în valoare şi utilizaţi prin munca omului.
Munca – factor originar, primar, de producţie – reprezintă activitatea specific umană
desfăşurată în scopul obţinerii de bunuri economice.

Munca reprezintă un factor de producţie originar,

activ şi dinamizator.
Cererea de muncă se determină în mod diferit la
diferitele nivele ale pieţei muncii şi reprezintă, la modul
cel mai general cantitatea de muncă cerută pentru
desfăşurarea activităţii economice la un moment dat.

In cazul unui agent economic, ea cuprinde totalitatea activităţilor, grupate după anumite
criterii. La acest nivel, cererea de forţă de muncă se determină în funcţie de următorii factori:
- tipul de activitate desfăşurată de firma respectivă;
- nivelul productivităţii medii şi marginale a muncii;
Prin productivitatea muncii se înţelege capacitatea forţei de muncă de a crea, într-o
perioadă de timp dată, o anumită cantitate de bunuri sau servicii.
Productivitatea medie a muncii exprimă cantitatea de bunuri şi servicii obţinută de un
lucrător într-o perioadă de timp determinată.
Wlm = Q/L
unde: Wlm = productivitatea medie a muncii
Q= cantitatea de producţie obţinută
L = cantitatea din factorul de producţie forţă de muncă utilizată ( nr. de lucrători, număr
de ore muncă, etc)
Productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut de pe urma creşterii cu
o unitate factorului muncă.
Wlmarg = ΔQ = Q1- Q0
 ΔL L1 - L0

B. Natura
Natura cuprinde toate resursele brute
utilizate la producerea bunurilor
economice.
Forma de existenţă a factorului natural
al producţiei este una materială, de tipul
substanţei sau al energiei, iar principala
formă sub care se regăseşte factorul
natură o constituie pământul. Toate
resursele de care dispune omenirea
sunt limitate, dar în mare parte
substituibile, cu excepţia pământului
ale cărui dimensiuni sunt evident,
imposibil de modificat şi ale cărui
caracteristici fizico - materiale sunt, cel
puţin pentru moment, imposibil de
substituit.
Resursele minerale constituie, la rândul lor, o componentă esenţială a factorului natural
de producţie. Ele sunt grupate, în funcţie de o serie de criterii, în resurse certe şi resurse
ipotetice, exploatabile şi inexploatabile, regenerabile şi neregenerabile respectiv parţial
regenerabile.
În cazul în care se pune problema calculului productivităţii naturii, se ia drept punct de
referinţă productivitatea pământului, deoarece aceasta este o mărime relativ uşor cuantificabilă,
exprimată prin raportul dintre producţia obţinută de pe o suprafaţă de teren dată.
Productivitatea pământului se poate calcula pentru oricare din unităţile omogene care
compun suprafaţa respectivă, şi atunci poartă numele de productivitate medie, sau pentru fiecare
din unităţile nou utilizate în cadrul unei suprafeţe, exprimând productivitatea marginală.
Productivitatea medie a pământului exprimă, deci, eficienţa medie a factorului de
producţie pământ utilizat în activitatea economică şi se determină ca raport între efectul util
obţinut şi suprafaţa totală de teren utilizată pentru obţinerea producţiei, după relaţia:
WPmed = Q / P; unde Q = producţia obţinută
P = suprafaţa de teren utilizată

Productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei unităţi de teren

atrasă în activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor
exprimate în unităţi fizice sau monetare şi variaţia obţinută a suprafeţei de teren.
WPmarg = Δ Q / Δ P

C. Capitalul

Capitalul reprezintă, în general, categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul

producerii altor bunuri economice. Categoria astfel definită poartă numele de capital real sau
tehnic.
Acesta cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile aflate la dispoziţia
agenţilor economici producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice şi
servicii.
 Cuvântul "capital", de origine latină
(caput = cap) a fost utilizat cu sensul de
stoc de mărfuri sau cantitate de bani
aducătoare de dobândă1 în Italia în secolul
al XII-lea. Timp îndelungat, el a avut
sensul de capital bănesc al unei
întovărăşiri (corporaţii) sau a unui
negustor.

În prezent, termenul "capital" este utilizat în două sensuri:

 pentru a defini o sumă de bani aflată la dispoziţia unei persoane fizice sau juridice şi
atunci cuvântului capital i se alătură "financiar";
 pentru a defini stocul de bunuri economice destinate utilizării imediate sau ulterioare
în cadrul procesului productiv în scopul obţineri de noi bunuri sau servicii, situaţie în
care avem de-a face cu capitalul real sau tehnic.
Capitalul real, corespondentul material al capitalului financiar de care dispune o firmă se poate
clasifica, în funcţie de aportul pe care şi-l aduce la desfăşurarea procesului de producţie, în
următoarele categorii:
a. capital fix - care reprezintă acea parte a capitalului real materializată în clădiri,
echipamente şi utilaje de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri
de producţie şi îşi transmit treptat valoarea asupra bunurilor sau serviciilor la a căror
producere participă.
În componenţa capitalului fix intră: construcţiile (clădiri, hale, şi alte instalaţii
industriale), echipamentele de producţie, calculatoarele, mijloacele de transport etc.
Asupra componentelor capitalului fix acţionează, pe de o parte factorii fizici, de mediu,
care duc în timp, la deprecierea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale bunurilor care formează
acest tip de capital. Pe de altă parte, datorită progresului tehnic, utilajele şi echipamentele
respective devin neperformante prin apariţia pe piaţă a altor utilaje cu caracteristici mai
performante şi deseori la preţuri mai scăzute. Intervin astfel uzura fizică, corespunzătoare
deprecierii fizice a capitalului fix, şi uzura morală, corespunzătoare “îmbătrânirii, a ieşirii din
modă “ a capitalului respectiv.
b. capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în
întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare
nou ciclu.
In componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bază, energie,
combustibil, semifabricate etc.
Indiferent de forma sub care se regăseşte, capitalul reprezintă unul din elementele
esenţiale ale creşterii şi dezvoltării economice numai atunci când este utilizat eficient. Pentru a
evidenţia eficienţa folosirii lui se utilizează anumiți indicatori proprii tuturor factorilor de
producţie: productivitatea medie și productivitatea marginală.
a) Productivitatea medie a capitalului exprimă randamentul mediu al capitalului utilizat
şi se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp şi capitalul
tehnic utilizat, după formula:
WKmed = Q / K unde: Q= producţia obţinută
K= capitalul tehnic utilizat

1 Fernand Bradudel, Jocurile schimbului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, pag. 277
 b) Productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi de capital
tehnic atras şi utilizat într-o activitate economică. El se determină ca un raport între variaţia
absolută a producţiei obţinute şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat, după relaţia :

WK marg = Δ Q / Δ K; unde: ΔP = variaţia absolută a volumului producţiei

Δ K = variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat

Trebuie precizat faptul că pentru buna funcționare a unei economii este nevoie de o
îmbinare armonioasă a factorilor de producție.
Cursul 3
Agenții economici

Economia contemporană este constituită din mai multe componente:

 agenţii economici, care reprezintă subiecţii activităţii economice;
 bunurile economice, respective obiectul activităţii;
 operaţiunile în care se concretizează acţiunile, actele, faptele agenţilor economici.
Există următoarele tipuri de economii:
 ECONOMIE NATURALĂ – autarhică – are drept caracteristică autoconsumul;
 ECONOMIE DE SCHIMB, cu cele două forme:
- a. centralizată (planificată) – planificarea se realizează de către stat (autoritatea
centrală)
În aceste economii, planificarea economică centrală efectuată de stat sau de guvern
controlează toate sectoarele majore ale economiei și formulează toate deciziile cu privire la
utilizarea resurselor. Planificatorii decid ce ar trebui să fie produs și direcționează întreprinderile
producătoare să producă acele bunuri, în conformitate cu obiectivele naționale și sociale.
- b. de piață - deciziile economice sunt stabilite prin interacțiunea liberă dintre
consumatori și producători, unde indivizii iau decizii economice.
Economiile planificate sunt în contrast cu economiile de piaţă unde deciziile de
producție, distribuție, stabilire a prețurilor și investițiile sunt realizate autonom, pe baza
intereselor individuale.
Economia de piaţă reprezintă un ansamblu de agenţi economici liberi care se organizează
datorită pieţei.
În această economie, deciziile de producție, distribuție, stabilire a prețurilor și investițiile
sunt realizate autonom, pe baza intereselor individuale.
O economie de piaţă presupune existenţa de agenţi economici.
Agentul economic reprezintă un ansamblu de indivizi, instituţii sau societăţi care au un
comportament economic apropiat. Aceştia se clasifică, astfel:
Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare având ca activitate principală producţia de
bunuri şi servicii de piaţă sau financiare: întreprinderi publice şi societăţi comerciale
private;
Instituţii de credit, al căror rol este de a colecta economiile şi de a distribui creditele;
Instituţii de asigurări, care garantează pentru clienţii lor compensarea riscurilor, în
schimbul primelor de asigurare şi cotizaţiilor care le sunt vărsate;
Administraţiile publice, cuprinzând statul, administraţiile locale; produc servicii care nu
sunt pe piaţă;
Administraţiile private, furnizează servicii care nu sunt pe piaţă sau servicii de piaţă care
au ca scop non - lucrativ;
Familiile sau menajele a căror funcţie principală este consumul, eventual producţia, dacă
aceasta este organizată în cadrul unei întreprinderi individuale.
Străinătatea, permite măsurarea tuturor schimburilor cu exteriorul. Reprezintă celelalte
economii naţionale şi unităţi autonome cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii
economice.
ADMINISTRAŢIA
PUBLICĂ
INSTITUŢII DE - Statul ANTREPRIZE DE
CREDIT -Administraţia locală ASIGURĂRI
- au funcţia - Organisme de securitate - creează sistemul de
financiară de socială asigurări şi participă
colectare a - produc servicii la redistribuire
economiilor şi necomercializabile care se
acordare de credite acordă gratuit

SOCIETĂŢILE ŞI
ADMINISTRAŢIA
CVASISOCIETĂŢILE
PRIVATĂ
NEFINANCIARE
organisme private,
- unităţi nefinanciare care ALŢI AGENŢI
exclusiv cele incluse
produc bunuri şi servicii (Restul lumii)
împreună cu
(nefinanciare) care se - relaţii
societăţile sau
schimbă pe piaţă economico-
administraţia publică
- serviciile vândute de financiare cu alte
- activităţi fără
către organisme fără economii
caracter lucrativ
caracter lucrativ, de naţionale
antreprizele publice sau de
administraţie

MENAJELE
- persoane fizice în calitate de:
- consumatori şi titulari de
venit
- producători şi antreprenori
individuali

Fig.3.1. Structura şi funcţionalitatea sistemului agenţilor economici

 Fig.3.2. Tipuri de agenţi economici

Diferitele tipuri de agenţi economici nu pot exista separat, aceştia creând o reţea de relaţii.
Cursul 4

CEREREA

1. Cererea. Definire. Tipuri

Economia în ansamblul ei presupune, pe de o parte, activităţi ale agenţilor economici

specializaţi în utilizarea unor resurse şi prelucrarea unor bunuri sau prestarea serviciilor, iar pe de altă
parte activităţi care să susţină repartiţia şi consumul acestor rezultate ale producţiei de către alţi agenţi.
Cadrul acestor activităţi îl oferă piaţa.
Cererea este un element principal al pieţei prin care se înţelege cantitatea totală de bunuri
(sau servicii) pe care agenţii economici consumatori sunt dispuşi să o achiziţioneze la un preţ dat
şi la un moment de timp determinat.
Se mai pot întâlni şi alte tipuri de cerere:
Cerere abstractă: se referă la nevoia de bunuri sau servicii nesusţinută prin capacitatea de a plăti.
Cerere reală: este cererea pentru care există resurse de plată.
Cerere excedentară: este acea parte a cererii care nu poate fi acoperită de ofertă (partea cererii ce
depăşeşte oferta existentă).
Cerere individuală: a unui singur individ / menaj / agent economic.
Cererea agregată: a unui agent agregat.
Cerere derivată: cerere pentru un factor de producţie sau pentru un bun rezultată din cererea pentru
produsul obţinut cu factorul respectiv sau pentru un bun asociat în consum cu bunul dat.

2. Legea cererii

Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un
individ, într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat. Însumându-se cererea tuturor
cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă cererea totală de piaţă a acelui bun.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se disting:
cererea pentru bunuri substituibile;
cererea pentru bunuri complementare;
cererea derivată.

Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale, determină procesul de extindere a

cererii, respectiv de creştere a cantităţii cerute, în timp ce creşterea preţului unitar determină
contracţia, respectiv scăderea cantităţii cerute pe piaţa unui produs.
P
Contracţia cererii

Extinderea cererii

Q
Fig. 4.1. Contracţia şi extinderea cererii
 Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea
cantităţii cerute constituie conţinutul legii generale a cererii. Corespunzător acestei legi:
- creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv;
- reducerea preţului unitar al unui bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv.
Pentru trasarea curbei cererii vom utiliza următoarele date:
Preţul/bucată (euro) Numărul de produse
cerute de cumpărători
1 100
2 90
3 70
4 40

Grafic, informaţiile din tabel apar astfel:

pretul in
euro
5
4
3
2
1
0
0 50 100 150
cantitate

Fig. 4. 2 Curba cererii

Dacă presupunem că are loc scăderea preţului pentru un produs care îl substituie pe cel
anterior, atunci cumpărătorii vor diminua cererea pentru produsul A şi va creşte cantitatea cerută în
favoarea produsului B.
Dacă se presupune că are loc o creştere a veniturilor consumatorilor, celelalte condiţii
rămânând neschimbate, are loc o creştere a cantităţii cerute din bunul A conform datelor, reprezentate
astfel:
Legea generală a cererii este valabilă pentru bunurile normale şi pentru majoritatea
bunurilor inferioare. Pentru unele bunuri inferioare, creşterea preţurilor este însoţită de o extindere a
cererii iar reducerea preţurilor de o contracţie a acesteia.
Bunul inferior este acel bun pentru care efectul de venit este negativ, în sensul că, pe măsură
ce venitul creşte, cateris paribus (celelalte condiţii rămân neschimbate), cantitatea din bunul cerut se
reduce.
Dacă cererea creşte odată cu creşterea venitului, bunul este numit un bun normal.
Există situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii:
efectuarea cumpărăturilor după criteriul economisirii de timp, de proximitate, compensându-
se diferenţa de preţ prin alocarea timpului economisit altor activităţi;
creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a calităţii, cantitatea cerută crescând, deoarece
diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată;
creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii cerute în situaţia creşterii venitului,
a numărului de cumpărători, a preferinţelor.

3. Condiţiile cererii

Într-o perioadă determinată de timp, cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să
scadă în funcţie de evoluţia condiţiilor cererii, considerându-se că nivelul cererii nu se modifică.
Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii pe piaţa unui anumit bun sunt:
a) Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor
În cazul bunurilor normale creşterea venitului va determina o creştere a cererii, iar scăderea
veniturilor o reducere a cererii.
În cazul bunurilor inferioare între venituri şi cerere există o relaţie negativă, majorarea veniturilor
determinând o reducere a cererii, iar scăderea veniturilor, o creştere a cererii pentru aceste bunuri.
b) Modificarea preţului altor bunuri
În situaţie în care bunurile A şi B sunt substituite*, între modificarea preţului bunului A şi evoluţia
cererii pentru bunul B există o relaţie pozitivă.
În cazul în care bunurile sunt complementare**, între schimbarea preţului bunului A şi evoluţia
cererii pentru bunul B, există o relaţie negativă.
c) Numărul de cumpărători
Între numărul de cumpărători şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie pozitivă.
d) Preferinţele cumpărătorilor
Dacă preferinţele consumatorului pentru un anumit bun se accentuează, cererea pentru bunul
respectiv va creşte, şi invers în situaţia în care se înregistrează o diminuare a preferinţelor. Un rol
important în crearea preferinţelor o are reclama.
e) Previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului
Când se prevede o creştere a preţului unui bun, cererea pentru acest bun va creşte, şi invers, cererea
se reduce când se prevede o reducere a preţului.
Când se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte, şi se
reduce când se prevede o scădere a nivelului veniturilor.
Dacă se cunoaşte proporţia influenţei fiecărui factor, prin însumarea algebrică a acestora se obţine
modificarea totală a cererii la un anumit nivel al preţului.

* bunuri substituibile – sunt bunurile care sting aceeași nevoie: margarina și untul, Coca Cola și
Pepsi Cola, CD-DVD etc.
** bunurile complementare – un bun necesită achiziționarea altui bun fără de care nu poate fi folosit
așa cum trebuie: mașină – combustibil, apartament – mobilă etc.

4. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a
cererii. Coeficientul elasticităţii cererii (Ec) arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii
în funcţie de schimbarea preţului sau a altei condiţii a cererii.
Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea preţului acestui bun (Ecpx)
se poate calcula astfel:
C P C  C1 P2  P1
a) Ecpx = - : =- 2 :
C P C1 P1
unde: C - proporţia modificării cererii;
C1 - cererea iniţială;
P - proporţia modificării preţului;
P1 - preţul iniţial
% C
b) Ecpx = -
% P

În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele
forme:
cererea elastică, când Ecp > 1;
cererea inelastică, când Ecp < 1;
cererea cu elasticitate unitară, când Ecp = 1;
cererea perfect elastică, când Ecp  ;
cererea perfect inelastică, când Ecp = 0.
Cursul 5
OFERTA

1. Definirea ofertei
2. Legea ofertei
3. Condiţiile ofertei
4. Elasticitatea ofertei
5. Echilibrul pieței

1. Definirea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un producător

intenţionează să o obţină şi să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ.
Un producător naţional, oferă o cantitate de produse care îi asigură profitul maxim.
Analiza deciziei de a oferi este mai complexă decât cea legată de cerere. Dacă în cazul
cererii consumatorul are de hotărât dacă să cumpere sau nu, în cazul ofertei, producătorul nu
trebuie doar să accepte sau să refuze să vândă un bun pe piaţă la un anumit preţ, ci, mai întâi,
trebuie să-l producă utilizând muncă, materii prime, capital.
Decizia de a oferi are drept consecinţă, pentru producător, mai multe alegeri simultane.
alegerea volumului producţiei care maximizează profitul,
alegerea tehnicilor de producţie,
alegerea volumului şi combinaţiei optime a factorilor de producţie (muncă şi capitalul).
Pentru a genera profit, bunurile produse trebuie vândute, deci trebuie să răspundă unei
cereri anticipate din partea consumatorilor.
Dacă oferta sa depăşeşte cantitativ, sau nu corespunde calitativ cererii pieţei, poate
apărea o ofertă excedentară, deci o risipă de factori de producţie.
Spre deosebire de cerere, oferta se află în strictă dependenţă de producţie.
Modificările în volumul acesteia sunt influenţate de factorul timp, adică de perioada
necesară obţinerii bunurilor oferite spre vânzare.
Pe termen foarte scurt oferta se reglează pe seama stocurilor sau rezervelor dacă
bunurile respective sunt stocabile formând oferta instantanee (curentă).
Pe termen scurt, oferta poate fi mărită prin utilizarea intensivă a capacităţilor de
producţie, sau prin angajarea de noi lucrători sau prelungirea programului de lucru, fără să fie
necesară construirea de noi capacităţi.
Pe termen lung, oferta se majorează prin punerea în folosinţă a noi capacităţi de
producţie sau prin extinderea celor existente.
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către toţi
vânzătorii, rezultă oferta de piaţă.

2. Legea ofertei

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită constituie

conţinutul legii generale a ofertei, conform căreia:
 creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;
 reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite, deci între evoluţia preţului şi
cantitatea oferită există o relaţie directă.
 Curba ofertei descrie evoluţia cantităţii oferite în special în raport cu preţul. Ea este, de
regulă, o dreaptă sau o curbă convexă înclinată pozitiv, datorită relaţiei directe dintre cantitatea
oferită şi preţ.

P
Contracţia ofertei

Extinderea ofertei

Fig. 4.1 Contracţia şi extinderea ofertei

Oferta poate fi: individuală sau colectivă, parţială sau agregată, independentă sau
complementară (când se află în relaţie directă şi pozitivă cu oferta unui alt bun), teoretică sau
efectivă, echilibrată ( în raport cu cererea) sau excedentară / deficitară.
În literatura de specilitate, se întâlnesc frecvent forme ale ofertei precum: ofertă de
vânzare, ofertă publică de cumpărare, ofertă de muncă, ofertă de valută, ofertă de bunuri şi
servicii ş.a.m.d.
Reacţia ofertei la modificarea preţului prezintă, uneori, abateri de la regula
generală – evoluţia în acelaşi sens a ofertei şi a preţului. Aceste situaţii depind de
caracteristicile bunului, dar şi de posibilităţile practice de modificare a volumului
producţiei.
În cazul bunurilor perisabile, uşor degradabile, ofertanţii preferă să vândă rapid
marfa, chiar şi la preţuri reduse, decât să rişte degradarea ei.
O modificare a cantităţii oferite funcţie de o anumită modificare (creştere sau scădere)
a preţului înseamnă o deplasare de-a lungul curbei ofertei.

Curba ofertei.
P

4,5
4 D
3,5
3 C
2,5
2 B
1,5
1 A
0,5
0
0 20 40 60
Q

Fig. 4.2. – Curba ofertei

Pecizări suplimentare:
Bunurile economice apte sa satisfacă o trebuinţă umană, disponibile pentru vânzare
(prin tranzacţii bilaterale de piaţă) poartă denumirea de mărfuri.
Schimbul de mărfuri presupune schimb de echivalente. El a cunoscut un proces de
evoluţie, de la forma marfă contra marfă (M – M), la forma marfă – bani – marfă (M – B – M).
Deci, marfa este o categorie economică specifică economiei de schimb.
 Privite în general, bunurile se clasifică în:
- bunuri libere (se găsesc în cantităţi nelimitate în natură);
- bunuri economice (au drept caracteristică definitorie raritatea, adică limitarea,
insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţii date de loc şi timp).
Bunurile, în general, trebuie să dispună de utilitate.
Prima cantitate dintr-un bun economic are utilitatea cea mai mare, aceasta scăzând cu
fiecare altă cantitate adăugată consumului, care se va raporta la o nevoie în descreştere, până la
saturare.
Pornind de la această determinare cauzală, desprindem existenţa a două tipuri de utilităţi
şi anume:
- utilitatea totală, care este dată de întreaga cantitate de bunuri de un anumit fel;
- utilitatea marginală, care reflectă utilitatea pe care o percepe fiecare individ pentru fiecare
unitate suplimentară de bun economic atrasă în consum.
Utilitatea marginală se reduce cu fiecare unitate suplimentară de bun economic atrasă
spre consum, în timp ce utilitatea totală creşte, prin adăugarea de fiecare dată a mărimii utilităţii
marginale a bunului.
Prin urmare, utilitatea totală este maximă atunci când utilitatea marginală este zero.

3. Condiţiile ofertei

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de

factori sau condiţii ale ofertei:
a) Costul producţiei
Între nivelul costului şi cantitatea ofertei există o relaţie negativă. Costul de producţie
reprezintă cel mai important factor care determină modificarea ofertei. Nivelul costului de
producţie este influenţat de tehnologiile de producţie şi de nivelul preţului factorilor de
producţie. Reducerea costului de producere a unui bun determină creşterea cantităţii ofertei,
iar creşterea costului - scăderea ofertei. P
P

Q Q
Fig. nr. 4.3 - Creşterea ofertei Fig. nr. 4.4 – Diminuarea ofertei

b) Volumul şi dinamica ofertei este expresia cererii.

Dacă cererea este în creştere, agenţii economici sunt stimulaţi să mărească oferta şi invers. Când
preţul pieţei nu se modifică, cererea influenţează oferta în sensul creşterii sau scăderii, în raport
cu gradul de saturaţie al acesteia.
c) Preţul altor bunuri
Dacă preţul bunului x se va reduce, o parte din volumul de resurse se va utiliza pentru
producerea bunului y al cărui preţ nu s-a schimbat; astfel, modificarea preţului bunului x va
determina o creştere sau o reducere a ofertei pe piaţa bunului y.
Reducerea preţului la un bun substituibil măreşte oferta la înlocuitori, după cum
majorarea lui o reduce.
În cazul bunurilor complementare, variaţia preţurilor la produsul de bază, modifică
simultan şi în acelaşi sens oferta la produsul complementar.
d) Numărul firmelor care produc acelaşi bun
La intrarea de noi firme în industria producătoare a unui bun are loc o creştere a ofertei,
iar în situaţia când unele firme dau faliment, oferta se reduce.
e) Taxele şi subsidiile
Majorarea taxelor şi, în special, a impozitului pe profit dintr-o anumită industrie va
determina o reducere a ofertei, iar reducerea taxelor, o creştere a ofertei.
Dacă firmele beneficiază de subsidii din bugetul statului, are loc o creştere a ofertei
acestora.
f)Previziunile privind evoluţia preţurilor
Când una sau mai multe firme dintr-o industrie prevăd că în viitor preţul de piaţă al
bunului produs va creşte, oferta prezentă se va reduce, iar dacă se prevede că preţul scade, oferta
prezentă va creşte, celelalte condiţii rămânând constante.
g) Evenimentele social - politice şi naturale
În condiţii social - politice şi natural favorabile, oferta creşte, iar o înrăutăţire a acestora
determină o scădere a ofertei.

4. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de

schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei.
Pentru calcularea mărimii coeficientului elasticităţii ofertei unui anumit bun, în funcţie de preţul
acestuia (Eop) se utilizează următoarele formule:
O P O2  O1 P2  P1
Eop = : = :
O P O1 P1
unde: O - proporţia modificării ofertei;
O1 - oferta iniţială;
P - proporţia modificării preţului;
P1 - preţul iniţial
% O
Eop =
% P

În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, formele ofertei se prezintă

astfel:
oferta este elastică atunci când unui anumit procent de modificarea preţului unitar îi corespunde
o modificare mai mare a ofertei, adică Eop > 1;
oferta cu elasticitate unitară, când unui procent în modificarea preţului îi corespunde unul
similar în schimbarea ofertei, adică Eop = 1;
oferta este inelastică atunci când procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul
modificării preţului, deci Eop < 1;
oferta perfect elastică, presupune ca la un preţ dat, oferta să crească la infinit, Eop  ;
oferta perfect inelastică reprezintă un caz extrem, când la orice modificare a preţului, oferta nu
se modifică, Eop = 0.

5. Echilibrul pieţei

Prin echilibrul pieţei - înţelegem acea situaţie în care, cantitatea cerută de marfă
egalizează oferta de marfă.
Condiţia de echilibru este pusă în evidenţă matematic de relaţia: C( P ) = O( P )
Pentru a reprezenta grafic, să analizăm datele cuprinse în următorul tabel:
 Preţul Cantitatea Cantitatea Situaţia Evoluţia
(euro) cerută oferită Pieţei preţurilor
5 20 50 Surplus ofertă scad
4 30 45 Surplus ofertă scad
3 35 35 Echilibru constante
2 40 30 Deficit ofertă Cresc
1 50 25 Deficit ofertă Cresc

Pret (euro/buc) 7
Exces de oferta curba ofertei
6 curba cererii
5
4
pret de E - punct de
echilibru 3 echilibru
2
deficit
1 de oferta
0
10 20 30 35 40 50 60
Cantitatea de echilibru Cantitatea
(ceruta/oferita)

Fig. 4.5 – Echilibrul pieţei

Oricare dintre modificările intervenite la nivelul cererii sau ofertei determină modificări
ale preţului şi cantităţii de echilibru. Vom analiza schimbările determinate de modificările
cererii:
a) scăderea cererii (cateris paribus) conduce la scăderea preţului de echilibru, precum şi la
scăderea cantităţii de echilibru
P
Preţ E1

P1
E2
P2

Q2 Q1 Cantitate

Fig. 4.6. - Efectul scăderii cererii asupra echilibrului pieţei

b) creşterea cererii (cateris paribus) conduce la creşterea preţului de echilibru, precum şi la

creşterea cantităţii de echilibru

r
Preţ E1
P2
E2
P1

Q1 Q2 Cantitate
 Fig. 4.7. - Impactul creşterii cererii asupra echilibrului pieţei

c) scăderea ofertei (cateris paribus) conduce la creşterea preţului de echilibru, precum şi la

scăderea cantităţii de echilibru
Preţ
E2
P2 E1

P1

Q2 Q1
Cantitate

Fig. 4.8 - Impactul scăderii ofertei asupra echilibrului pieţei

d) creşterea ofertei (cateris paribus) conduce la scăderea preţului de echilibru, precum şi la

creşterea cantităţii de echilibru.
P
Preţ
E1
P1 E2

Fig. 4.9 - Impactul creşterii ofertei asupra echilibrului pieţei P2

Q1 Q2
Cantitate
Cursul 6
PIAŢA

1. Tipuri de pieţe
2. Rolul preţurilor în economia de piaţă
3. Concurenţa: tipologie şi mecanisme

1. Piața – definire. Tipuri de piețe.

Piaţa nu este o noţiune geografică, ci una economică, reprezentând ansamblul relaţiilor

de schimb care se stabilesc între agenţii economici, pe baza cererii şi ofertei.
Sistemul contemporan al pieţei este complex şi eterogen, putându-se grupa după
următoarele criterii:
a. După natura bunurilor economice care fac obiectul tranzacţiilor şi rolul lor în reproducţia
sistemului economic se disting:
- piaţa bunurilor şi serviciilor;
- piaţa factorilor de producţie cuprinzând: piaţa resurselor naturale, piaţa capitalului
fizic, piaţa monetară, piaţa muncii etc.;

b. În funcţie de gradul de diversificare al bunurilor tranzacţionate se cunosc:

- piaţa bunurilor omogene (uniforme);
- piaţa bunurilor eterogene (diversificate).
c. În funcţie de spaţiul economic al derulării relaţiilor de schimb, sistemul de pieţe cuprinde:
- pieţele locale;
- pieţele zonale (regionale);
- piaţa naţională;
- pieţele internaţionale;
- piaţa mondială.
d. În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun tranzacţional, componentele pieţei
sunt:
- piaţa vânzătorului;
- piaţa cumpărătorului.

***
În raport cu numărul, importanţa şi puterea economică a participanţilor, formele
contemporane ale pieţei sunt:
- piaţa cu concurenţă perfectă presupune că pe piaţa bunurilor există un mare număr
de vânzători şi cumpărători, prin a căror ofertă, respectiv cerere individuală nu se pot modifica,
în niciun caz, condiţiile şi preţul pieţei;
- monopolul reprezintă acea structură de piaţă în care oferta este concentrată de către un
singur agent economic, iar cererea este atomicizată;
- monopolul limitat redă situaţia în care un singur ofertant se întâlneşte cu un număr
mic de cumpărători;
- monopsonul este situaţia de piaţă în care cererea este controlată de către un singur
cumpărător, iar oferta este atomicizată (numărul mare de ofertanţi mici şi mijlocii);
 - monopson limitat se manifestă atunci când unui singur şi foarte puternic solicitant i se
opune pe piaţa bunului un număr mic de ofertanţi, care dispun de o importantă putere economică
şi concurenţială;
- monopsonul bilateral este structura de piaţă caracterizată prin unicitate, atât din partea
cererii, cât şi din partea ofertei;
- oligopolul este situaţia de piaţă în care se întâlnesc un număr mic de vânzători, care
dispun de o producţie concentrată, cu un număr mare de cumpărători, deci oferta este
concentrată, iar cererea atomicizată;
- oligopsonul este acea situaţie de piaţă a unui bun care cuprinde un număr mic de
cumpărători ce se confruntă cu un număr mare de vânzători ai bunului respectiv;
- oligopolul bilateral se manifestă ca o structură de piaţă în care există o simetrie între
numărul mic de vânzători şi numărul mic de cumpărători.
Sintetizând, avem:

CUMPĂRĂTORI
Unicitate Număr mic Număr
V mare
 Unicitate Monopol Monopol limitat Monopol
N bilateral
Z Număr mic Monopson Oligopol Oligopol
Ă limitat bilateral
T Număr mare Monopson Oligopson Concurenţă
O perfectă
R
I

Caracteristica esenţială a pieţei este concurenţa, iar forţele principale ale pieţei, prin
care ea se materializează, sunt cererea, oferta şi preţul.

2. Prețul. Rolul preţurilor în economia de piață

Preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziţionarea unor

bunuri materiale şi servicii, în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
Nivelul şi dinamica preţurilor sunt influenţate de o serie de factori, un loc central
ocupând cererea şi oferta:
- dinspre cerere de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de consumator,
capacitatea de plată a cumpărătorului, costul cumpărării din altă parte a bunului respectiv etc.
-din unghiul ofertei, acestea depind de: costul de producţie, respectiv consumul de
factori necesar producerii bunului oferit, preţurile bunului respectiv practicate pe alte pieţe.
Pe termen scurt, deoarece oferta (producţia) nu se poate modifica, cererea constituie
factorul principal al formării preţului. Pe termen lung însă, oferta reprezintă factorul
predominant al evoluţiei preţurilor.
Rolul esenţial al preţurilor în cadrul mecanismelor economice este reliefat prin funcţiile
acestora.
a. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor.
Preţurile servesc la evidenţierea dimensiunilor cantitative şi structural - calitative ale
evoluţiei diverselor activităţi, constituind un important instrument de analiză şi fundamentare
a deciziilor privind introducerea noilor tehnologii, repartizarea şi utilizarea resurselor,
participarea la circuitul economic.
 Preţul este un purtător al informaţiilor, exprimând tensiunile de raritate a bunurilor şi
serviciilor, a factorilor de producţie, orientând atât opţiunile şi deciziile producătorului, cât şi
ale consumatorilor.
b. Funcţia de stimulare a producătorului.
Preţurile reprezintă elementul central al strategiilor agenţilor economici, stimulându-i în
adaptarea permanentă a nivelului calitativ şi a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei.
c. Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor presupune, în
primul rând, ca prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea
cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.

3. Concurenţa: tipologie şi mecanisme

Concurenţa semnifică o situaţie în care are loc o confruntare liberă, completă şi veridică
între agenţii economici, atât la nivelul ofertei, cât şi al cererii de bunuri şi capitaluri.
Formele de manifestare a concurenţei sunt:
1. varianta clasică: prin cantitate şi preţ;
2. varianta modernă: prin diversificarea produselor, noutate, specificitate, personalizare, marca,
reclamă, prezentare;

Factori determinanți ai concurenței

Amploarea concurenţei este pusă în evidenţă de mai mulţi factori:
- numărul şi puterea agenţilor economici, în calitatea lor de vânzători şi cumpărători,
- intensitatea şi complexitatea intereselor de piaţă,
- gradul de transparenţă a pieţei,
- gradul de diversificare a preferinţelor şi a ofertei,
- nivelul general de dezvoltare a economiei şi societăţii,
- substituibilitatea, omogenitatea şi complementaritatea bunurilor economice,
- specificitatea mediului de afaceri,
- gradul intervenţiei statului în economie,
- dependenţa de exterior,
- conjunctura politică şi economică internaţională.
- Concurenţa perfectă (teoretică) este aceea care satisface o serie de condiţii:
- - atomicitate,
- - fluiditate deplină,
- - transparenţă perfectă,
- - omogenitate a produselor,
- - mobilitate perfectă a factorilor de producţie.
Atomicitatea pieţei presupune existenţa unui număr mare de agenţi economici
de puteri economice aproximativ egale, astfel încât niciunul nu poate să influenţeze,
prin deciziile şi acţiunile sale, starea pieţei: nivelul şi evoluţia preţului de echilibru,
cererea şi oferta etc.
Fluiditate deplină - se presupune că agenţii pieţei intră şi, respectiv, ies în mod
liber de pe piaţa oricărui bun, fără a se „lovi” de bariere juridice, economice.
Se apreciază că o piaţă este transparentă atunci când agenţii ei sunt permanent,
complet şi corect informaţi asupra variabilelor pieţei;
Omogenitatea - pe piaţa cu concurenţă perfectă, toate firmele sunt producătoare
ale aceluiaşi produs sau pe piaţă există numai produse echivalente şi perfect
substituibile, deci, indiferent de producător, produsele nu sunt diferenţiabile.
 Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie presupune că agenţii economici
pot găsi şi folosi fără restricţii deosebite factorii de care au nevoie la un moment dat.
 COSTUL DE PRODUCŢIE

7.1. Costurile explicite şi implicite

7.2. Costul de oportunitate
7.3. Costul total, mediu si marginal

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare

consumului de factori de producţie, efectuate în scopul obţinerii de bunuri şi servicii.
Rezultat al capacităţii de combinare, substituire şi adaptabilitate a factorilor de
producţie, costul reflectă efortul făcut de întreprinzător cu procurarea factorilor de producţie,
lansarea lor în procesul productiv, distribuţia produsului finit sau a serviciului respectiv. În
acelaşi timp, el este elementul concret pe care se fundamentează formarea preţului unui bun
sau serviciu.

7.1. Costurile explicite şi implicite

În afara costurilor explicite care se regăsesc în calculele efectuate privind cheltuielile

efectiv contractate, efectuate şi plătite printr-o anumită sumă de bani, agenții economici trebuie
să ia în considerare şi alte costuri, care nu îşi găsesc (pentru moment) o acoperire monetară şi,
ca atare, nu se regăsesc în registrele de evidenţă ale firmei.
Valoarea factorilor de producţie deţinuţi şi utilizaţi de către agenţii economici pentru
care nu au plătit nimic (munca proprie, capitalul sau terenul proprietate personală) fără a-i
înregistra în costul explicit şi fără a-i cuantifica într-o expresie monetară poartă numele de
costuri implicite.
În categoria costurilor implicite se includ: nivelul maxim al salariului pe care l-ar fi putut
obţine agentul economic dacă ar fi lucrat într-un alt loc de muncă (nu angajat la propria firmă),
venitul cel mai ridicat pe care ar fi putut să-l obţină ca urmare a investirii capitalului într-o
activitate alternativă care i-ar fi adus un randament al capitalului mai ridicat, sau cea mai mare
valoare a rentei pe care ar fi putut să o încaseze închiriind terenul pe care îşi desfăşoară
activitatea unui alt întreprinzător.
Ansamblul costurilor implicite şi a celor explicite formează costul economic, cost care
se deosebeşte fundamental de costul contabil (sau de înregistrare) format în exclusivitate din
costuri explicite.
Sintetizând, avem:
costuri explicite: cheltuielile efectiv contractate, efectuate şi plătite printr-o anumită
sumă de bani, agenţii economici trebuie să ia în considerare (salariile angajaţilor, cheltuielile
cu echipamentele şi utilajele, cheltuielile cu materiile prime etc)
costuri implicite: costuri care nu îşi găsesc (pentru moment) o acoperire monetară (nu
se regăsesc în registrele de evidenţă ale firmei).
costuri explicite + costuri implicite = costul economic
costul economic ≠ costul contabil (sau de înregistrare) format, în exclusivitate, din
costuri explicite.

7.2. Costul de oportunitate

Existenţa costului de oportunitate este determinată de raritatea resurselor. Din acestă

cauză, a utiliza o anumită resursă pentru producerea unui anumit bun sau serviciu înseamnă a
nu-i oferi acesteia o utilizare alternativă pentru producerea altor bunuri sau servicii.
 Un agent economic va avea întotdeauna la dispoziţie un număr de posibilităţi de utilizare
a resurselor de care dispune determinat de tipul de produs pe care doreşte să-l producă, de
volumul producţiei, de profitul pe care urmăreşte să-l câştige, etc.
Ca atare, se presupune că orice agent economic raţional va utiliza resursele de care dispune în
acea combinaţie (regăsită într-un anumit bun sau serviciu sau în diferite combinaţii de bunuri
şi servicii) care poate să-i aducă cel mai mare câştig.
În calculele de eficienţă, el va utiliza pe de-o parte informaţiile oferite de costurile
explicite (cele care se regăsesc în evidenţele firmei şi care cuantifică sub formă monetară toate
consumurile de factori de producţie) şi va încerca să stabilească şi costul posibilităţilor de
producţie la care a fost obligat să renunţe (datorită resurselor limitate pe care le are la
dispoziţie). El va judeca orice decizie privind tipul sau volumul producţiei prin ceea ce pierde
neutilizând resursele într-un alt mod.
Spre deosebire de costurile explicite, care oferă informaţii pe baza cărora agenţii
economici pot lua decizii în fiecare moment al desfăşurării activităţii economice, costul de
oportunitate reflectă decizia întreprinzătorului în momentul începerii activităţii respective (în
momentul în care el a renunţat la a utiliza resursele de care dispune în cadrul celorlalte
posibilităţi de producţie)
În literatura de specialitate, costul de oportunitate (numit uneori şi costul alegerii
ratate sau costul şansei) este definit prin valoarea unui bun sau a unui serviciu la care s-a
renunţat în favoarea unui alt bun sau serviciu.
Economistul Paul Samuelson ilustrează costul de oportunitate printr-un exemplu:
Studiul într-o universitate însemnă pentru un student (şi, în special, pentru părinţii
acestuia) un şir de cheltuieli anuale vizând hrana, transportul, întreţinerea, eventualele taxe
pentru repetarea examenelor, bani de buzunar, bani pentru cumpărarea de cărţi şi bilete la
spectacole etc. Toate aceste cheltuieli se pot ridica la 10.000 USD anual. Dar ele nu reprezintă
nici pe departe ceea ce îl costă pe student (sau pe părinţii lui) şederea într-o universitate. La
toate cheltuielile de mai sus (pentru acoperirea cărora studentul a utilizat o sumă de bani din
bugetul propriu sau al familiei) se adaugă suma pe care ar fi obţinut-o dacă în loc să aleagă
studiile universitare, tânărul nostru şi-ar fi ales un loc de muncă plătit, în medie, în Statele Unite
în 1990 cu aproximativ 16.000 USD.
Deci, costul anual total al studiilor (calculat pe baza costului explicit şi a celui de
oportunitate) se ridică la 10.000 + 16000 = 26.000 USD
Exemplul de mai sus privind modul de calcul al costului de oportunitate se poate aplica
şi în cadrul activităţii unei firme.
Orice agent economic va urmări ca prin activitatea pe care o depune să reuşească să
obţină un venit mai mare, sau, în cazul extrem, cel puţin egal cu cel al următoarei a doua şanse
(a celei la care a trebuit să renunţe în favoarea modului în care a hotărât să-şi utilizeze resursele).
Presupunând că agentul economic a înregistrat un venit de 45.000 USD şi că pentru
obţinerea lui a efectuat cheltuieli materializate în cadrul costului explicit de 35.000 USD,
înseamnă că din activitatea depusă a înregistrat un profit de 10.000 USD. Acest lucru este parţial
adevărat, deoarece trebuie avut în vedere ce venit ar fi obţinut dacă ar fi utilizat resursele de
care dispune într-un alt mod decât a făcut-o, şi cu ce costuri explicite ar fi obţinut venitul
respectiv. Dacă venitul aferent celei de-a doua şanse ar fi fost tot de 45.000 USD, iar costul
explicit de numai 20.000 USD, el ar trebui să obţină prin utilizarea efectivă a resurselor un
venit care să-i acopere costurile explicite aferente, şi diferenţa între venitul pe care ar fi putut
să-l obţină şi ceea ce ar fi trebuit să cheltuiască în cazul utilizării alternative.
În exemplul nostru, venitul obţinut de el ar fi trebuit să fie: 35.000USD pentru acoperirea
costurilor proprii activităţii depuse şi 25.000 USD pentru acoperirea diferenţei între venituri şi
costuri în cazul utilizării alternative a resurselor, deci un total de 60. 000 USD . Obţinând un
venit de numai 45.000 USD, el a înregistrat de fapt o pierdere de 15.000 USD ( 60.000-45.000).
 Costul de oportunitate este şi un element important în stabilirea preţului de echilibru pe
o piaţă cu concurenţa perfectă. Pe o astfel de piaţă, cu un număr mare de ofertanţi şi de
cumpărători, costul de oportunitate reprezintă valoarea alternativei valabile dată de preţul
format prin jocul cererii şi al ofertei tuturor ofertanţilor, respectiv cumpărătorilor.

Fig. 4.1. Costul de oportunitate

7.3. Costul total, mediu si marginal

Costul producţiei poate îmbrăca mai multe forme.

Atunci când se calculează pentru întregul volum al producţiei, el îmbracă forma costului total
şi se formează prin însumarea cheltuielilor efectuate cu consumul de capital fix - reflectate în
costul fix şi a celor efectuate cu consumul de capital variabil- reflectate în costul variabil.
Pornind de la aceste elemente, costul total poate îmbrăca următoarele forme:
a. costul total fix: reprezintă acea componentă a costului total care nu se modifică
odată cu modificarea volumului producţiei. El cuprinde toate cheltuielile aferente consumului
de capital fix, precum şi alte cheltuieli fixe efectuate de către o firmă, indiferent de volumul
producţiei, sau de faptul că desfăşoară sau nu o activitate în cadrul acesteia. El apare chiar dacă
firma nu produce nimic. In această categorie se includ, în mod concret, cheltuielile legate de
plata chiriilor, a dobânzilor bancare, a iluminatului general şi a încălzitului unităţii, salariile
directe plătite personalului de conducere şi administraţie, precum şi amortizarea capitalului
fix.
Prin amortizare se înţelege o sumă de bani, inclusă în costul producţiei şi, implicit, în
preţul de vânzare al produsului sau serviciului obţinut în cadrul activităţii unei firme în scopul
recuperării cheltuielilor efectuate cu achiziţionarea mijloacelor fixe utilizate.
Amortizarea reflectă valoric procesul normal de uzură fizică sau morală, la care este
supus fiecare mijloc fix pe toată durata vieţii lui.
b. costul total variabil - reprezintă acea componentă a costului total care se modifică
în funcţie de modificarea volumului producţiei. In această categorie intră cheltuielile efectuate
cu materiile prime şi materialele, energia electrică şi termică necesară desfăşurării procesului
de producţie, transportul, distribuţia, salariile lucrătorilor direct productivi, cheltuielile
privind asigurările sociale etc.
Prin urmare, costul total se calculează pentru întregul volum al producţiei, ca sumă a
costului total fix cu costul total variabil, după formula:
CT= CTF + CTV

Cunoaşterea costului total, privit global sau pe fiecare din elementele componente este
importantă deoarece îi oferă agentului economic posibilitatea de a-şi putea face un prim set de
calcule de eficienţă, pornind de la totalul, cantitativ şi valoric, al resurselor de care dispune, de
la profitul pe care doreşte să-l obţină, de la tipul de activitate pe care doreşte să o desfăşoare.
Aceste prime informaţii îi sunt însă insuficiente, deoarece nu îi permit cunoaşterea
cheltuielilor cu care poate obţine o unitate de produs şi, implicit, compararea acestora cu preţul
mediu de vânzare al produsului respectiv pe piaţa căreia i se adresează sau pe alte pieţe. De
aceea, el trebuie să calculeze cu exactitate cât îi costă fiecare unitate produsă din bunul
respectiv, în condiţiile oferite de resursele de care dispune, care este profitul (în formă relativă
sau absolută) pe unitate de produs şi care este nivelul la care poate fixa preţul minim, respectiv
maxim de desfacere al produsului respectiv.
Pentru a obţine aceste informaţii, agentul economic va calcula costul pe unitate de
produs sau serviciu, sub două forme: cea a costului mediu, care reprezintă cheltuielile efectuate
cu oricare (sau cu fiecare) din unităţile produse din bunul sau serviciul respectiv şi cea a costului
marginal, care reprezintă cheltuielile efectuate cu fiecare unitate produsă suplimentar din bunul
sau serviciul respectiv.

1. Costul mediu - colectează toate cheltuielile efectuate de către un agent economic pentru
obţinerea unei unităţi dintr-un bun sau serviciu. In funcţie de tipul de cheltuială efectuată, costul
mediu se poate clasifica în :
a. costul mediu fix calculat ca un raport între costul fix total si volumul producţiei. Costul mediu
fix depinde de volumul producţiei cu care este invers proporţional, descrescând pe măsura
creşterii volumului producţiei, şi de mărimea costului fix total, cu care este direct proporţional.

CMFx = CTFx/Q
unde:
CMFx= costul mediu fix pentru bunul X
CTFx= costul total fix pentru bunul X
Q= cantitatea produsă din bunul X

b. cost mediu variabil calculat ca raport între costul total variabil( cu care este direct
proporţional) şi volumul producţiei ( cu care este tot direct proporţional)
CMVx= CTVx /Q
unde:
CMVx= costul variabil mediu pentru produsul x
CTVx = costul total variabil pentru produsul x
Q= cantitatea produsă din bunul x

c. costul mediu total calculat fie ca raport între costul total aferent obţinerii unui bun sau
serviciu şi cantitatea produsă din bunul respectiv, după formula:
CMTx= CTx /Qx

unde:
CMTx= costul mediu total pentru bunul x
CTx= costul total (al întregii producţii pentru bunul x
Qx= cantitatea obţinută din bunul x

Costul mediu total se poate obţine şi prin însumarea costului mediu fix cu cel mediu variabil
conform formulei:

CMT = CMF + CMV, cu notaţiile cunoscute

2. Costul marginal - reprezintă costul creşterii cu o unitate a volumului producţiei ca urmare
a creşterii factorilor de producţie utilizaţi şi se calculează pentru fiecare unitate obţinută în plus
dintr-un bun sau serviciu, raportând diferenţa între costul total al producţiei pentru n , respectiv
n-1 bucăţi din bunul x la diferenţa dintre n , respectiv n-1 bucăţi din acelaşi bun:

C marg =Δ CT = CTn-CTn-1
ΔQ Qn - Qn-1

Unde: C marg= costul marginal

ΔCT= creşterea costului total
ΔQ = creşterea volumului producţiei
CTn= costul total aferent cantităţii de "n" produse
CTn-1= costul total aferent cantităţii de "n-1" produse
Qn= cantitatea de " n " produse
Qn-1= cantitatea de " n-1" produse
Cursul 8

Piaţa muncii şi salariul

8.1. Resursele de muncă. Particularităţile pieţei muncii

8.2. Cererea, oferta şi concurenţa pe piaţa muncii
8.3. Salariul

8.1. Resursele de muncă. Particularităţile pieţei muncii

Factorul esenţial în dezvoltarea economico-socială a oricărei ţări îl constituie

resursele umane (potenţialul uman) de care dispune aceasta, resurse ce constituie
totalitatea populaţiei ţării respective la un moment dat.

Resursele de muncă, existente la un moment dat în societate, exprimă numărul

persoanelor capabile de muncă, respectiv acea parte din populaţie care dispune de ansamblul
capacităţilor fizice şi intelectuale ce îi permit să desfăşoare o activitate utilă.
Caracterizarea resurselor de muncă se realizează cu ajutorul “Balanţei resurselor de
muncă“.
Această balanţă cuprinde următorii indicatori sintetici structuraţi după diferite
criterii:
I. Resurse de muncă
II. Populaţia ocupată
- pe ramuri
III. Rezerve de muncă
- elevi şi studenţi
- militari în termen
- alte rezerve (şomeri, casnici etc.)
Populaţia activă cuprinde totalitatea persoanelor care au o vârstă mai mare decât o
anumită limită şi o sursă proprie de venit, realizat din prestarea unei munci utile societăţii.
Deci, populaţia activă (persoane ocupate şi şomeri BIM–Biroul Internaţional al
Muncii) cuprinde toate persoanele care furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producţia
de bunuri şi servicii în timpul perioadei de referinţă.
Populaţia inactivă cuprinde, în accepţiunea “Anchetei asupra forţei de muncă în
gospodării” efectuată de către Comisia Naţională pentru Statistică, toate persoanele care în
perioada de referinţă se aflau în una din următoarele situaţii:
- elevi şi studenţi (care nu lucrează);
- pensionari (de toate categoriile) care nu au fost reangajaţi sau nu muncesc pentru venituri în
bani sau în natură;
- p. casnice (care desfăşoară numai activităţi casnice în gospodărie: prepararea hranei,
curăţenie, îngrijirea copiilor din gospodărie etc.);

Particularităţile pieţei muncii

Piaţa muncii poate fi definită ca: spaţiul economic în cadrul căruia negociază, în mod
liber, deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători ai forţei de muncă(cererea) şi posesorii
acesteia, în calitate de vânzători (oferta), iar prin mecanismul formării preţului forţei de muncă
(salariul) şi al liberei concurenţe se ajustează elementele pieţei, cererea şi oferta.
 Piaţa muncii este o piaţă importantă, specifică, având trăsături şi particularităţii
determinate de caracteristicile demografice, psihosociale şi educaţional-formative ale
oamenilor.
Cele mai importante mecanisme ale pieţei muncii sunt:
- negocierea
- soluţionarea conflictelor de muncă
- controlul asupra desfăşurării proceselor de muncă.

8.2. Cererea, oferta şi concurenţa pe piaţa muncii

Cererea de muncă pe piaţă este determinată de nevoia de muncă pentru care se va plăti
un salariu şi nu nevoia generală de muncă, ea fiind o cerere derivată rezultanta investiţiilor
efectuate, care sunt la rândul lor consecinţa cererii de produse sau de servicii.
Cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă.
Oferta de muncă vine din partea acelor persoane care doresc ca în schimbul muncii lor
să obţină un venit, respectiv un salariu. Pe piaţa muncii, oferta de muncă se exprimă prin
numărul celor apţi de muncă şi disponibili.

8.3. Salariul

Salariul reprezintă preţul la care se face tranzacţia pentru exercitarea factorului de

producţie muncă, în condiţiile economiei de piaţă.
Deoarece piaţa muncii este una cu concurenţă imperfectă, salariul, preţul muncii, în
principiu se formează pe baza echilibrului dintre cererea şi oferta de muncă, în realitate fiind o
rezultantă a negocierilor dintre sindicate, patronat şi guvern.
Stabilirea salariului minim pe economie este sinonimă cu stabilirea preţului minim, care
este prezentată în graficul următor, utilizând simbolurile:
W – salariul
Om – oferta de muncă Om
Cm – cererea de muncă A B
E – punctul de echilibru al W1
Salariul pe unitatea de

pieţei muncii E
Q – cantitatea de muncă W
E

W2 Cm
timp

QA QE QB
Cantitatea de muncă
Fig.5.1 – Echilibrul pieţei muncii

Mărimea şi dinamica salariului depind, în foarte mare măsură de factorii economici,

dar şi de cei extraeconomici cum ar fi modalitatea organizării în sindicate a salariaţilor,
legislaţia în vigoare.
În teoria şi practica economică se folosesc următoarele tipuri de salarii:
- nominal,
- real,
- colectiv,
- social.
A. Salariul nominal este constituit din suma de bani care i se cuvine salariatului pentru munca
prestată. Acest salariu poate fi reprezentat sub formă de salariu brut şi net obţinut după plata
impozitelor. Obţinerea salariului nominal este asigurat prin două forme principale de
salarizare: salarizarea în regie şi în acord.
Salarizarea în regie - obţinerea salariului se face în funcţie de timpul lucrat şi este
folosită în acele situaţii în care nu se poate stabili o legătură directă între munca prestată şi
rezultatele obţinute, salariatul trebuind să-şi îndeplinească obligaţiile ce îi revin.
Salarizarea în acord se stabileşte sub forma produsului dintre normele pentru operaţiile,
activităţile, produsele executate şi tariful pentru o unitate. Acordul poate fi individual, colectiv,
simplu şi progresiv.
B. Salariul colectiv este atribuit global tuturor salariaţilor unei firme, pentru rezultate deosebite
şi îmbracă forma unor prime, gratificaţii şi a celui de-al treisprezece salariu.
C. Salariul social este reprezentat de veniturile care provin de la buget sub forma alocaţiei
pentru copii, alte forme de ajutor social.
Ultimele două categorii, salariul colectiv şi cel social, completează veniturile nominale ale
salariaţilor.
D. Salariul real este diferit de cantitatea şi calitatea de bunuri şi servicii pe care un salariat le
poate procura în schimbul salariului nominal.
 OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

9.1. Şomajul şi cauzele sale

9.2. Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale
9.3. Politici privind ocuparea și strategia Europa 2020

9.1. Şomajul şi cauzele sale

Şomajul reprezintă în termenii pieţei muncii, excesul ofertei faţă de cererea de muncă.
Şomeri sunt toţi cei apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru. Foarte cunoscută este definiţia
şomajului dată de Biroul Internaţional al Muncii potrivit căruia, este şomer acea persoană cu
vârste între 15-64 ani care îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:
- este aptă de muncă;
- nu munceşte;
- a fost în căutarea unui loc de muncă în ultimele 4 săptămâni
- poate începe lucrul în următoarele două săptămâni
În economia de piaţă, procesul utilizării forţei de muncă nu numai că este mijlocit de
piaţă, dar se intersectează şi cu interesele întreprinzătorilor. Pe lângă noțiunea de șomaj, în
economie este utilizat și termenul de ocupare care se referă la acele persoane care au un loc de
muncă în perioada de referință.

Conform teoriei economice, șomajul trebuie să fie redus în orice țară care pretinde că
dorește creștere economică și bunăstarea cetățenilor. Opusă șomajului este ocuparea.
Există două abordări privind ocuparea:
Prima abordare - în perioada care a urmat crizei economice mondiale din 1929-1932 – fiind de
ocupare deplină ("full employment”). Aceasta semnifică utilizarea completă a factorilor de
producție şi se referă atât la mâna de lucru, cât şi la capital, iar șomajul este "cea mai importantă
problemă". Cea de-a doua abordare este cea conform căreia ocuparea deplină este sursă a
inflaţiei, preconizând renunţarea la conceptul ocupării depline şi la politica bazată pe acesta.
Economiile au confirmat existența ambelor abordări fiind evident că șomajul este prezent în
toate economiile, într-un procent mai mare sau mai mic. Scăderea ratei șomajului este unul
dintre obiectivele tuturor economiile, deoarece diminuarea șomajului, creșterea ratei ocupării
conduce la bunăstarea populației, prin urmare la creștere și dezvoltare economică. Ţinând
seama de evoluţiile recente ale economiilor, mulţi economişti au ridicat valoarea procentului
șomajului admisibil la 6-7%.
Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
a. Nivelul şomajului - determinat atât absolut – ca număr – cât şi relativ – ca rată a
şomajului.
b. Intensitatea şomajului - care determină următoarele forme ale acestuia:
- şomajul total – care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
- şomajul parţial - care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană în special prin
reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării;
- şomajul deghizat - specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au
o activitate aparentă, cu productivitate redusă.
 c. durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă
până la reluarea activităţii.
d. Structura şomajului sau componentelor acestuia rezultate din clasificarea şomerilor
după diferite criterii:
- nivelul calificării,
- domeniul în care au lucrat,
- categoria socio-profesională căreia îi aparţin,
- ramurile de activitate din care provin,
- sex,
- categorii de vârstă,
- rasă.
Ofertanţii (cei care doresc un loc de muncă) vor opta pentru muncă atât timp cât puterea de
cumpărare a remuneraţiei pe care o vor primi este superioară expresiei în bani a efortului pe
care trebuie să îl facă în cadrul muncii. Pe această bază, şomajul poate exista sub două forme:
- şomajul voluntar sau clasic – generat de faptul că o parte din ofertanţii de muncă nu
acceptă să se angajeze la salariul care se formează pe piaţă;
- şomajul tranzitoriu care se formează în decursul perioadei necesare adaptării ofertei la
nivelul cererii.
Șomajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale:
1. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
În cadrul acestui proces, în funcţie de cauzele directe care îl determină, se disting mai multe
forme sau genuri de şomaj.
- Şomajul ciclic sau conjunctural, este cauzat de crizele economice care au loc, de
crizele parţiale sau de alte crize specifice unor conjuncturi. Acest tip de şomaj poate fi resorbit
total sau parţial în perioadele de avânt economic.
- Şomajul structural, este determinat de tendinţele de restructurare economică,
geografică, socială, care au loc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa crizei energetice şi
revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
- Şomajul tehnologic, este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu
altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice cu restrângerea
locurilor de muncă.
- Şomajul intermitent, apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe durată
scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi economice.
Această formă de şomaj fricţional nu se poate restrânge sub un anumit nivel.
- Şomajul de discontinuitate, afectează în mod deosebit femeile şi este cauzat de
întreruperea activităţii din motive familiale şi de maternitate.
- Şomajul sezonier, este cauzat de întreruperi ale activităţilor puternic dependente de
factori naturali, cum sunt, cele din agricultură, construcţii, lucrări publice.
2. creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a
se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive, în
condiţiile unei cereri de muncă inferioare acestei creşteri.

9.2. Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale

 Măsurile pentru diminuarea şomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi
grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri; măsuri care privesc
populaţia ocupată, alte măsuri.
a) Din prima categorie se remarcă măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în
căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii, facilităţile
acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi crearea de noi
locuri de muncă în activităţi publice.
b) Măsurile care privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe de o parte, să prevină
creşterea şomajului printr-o calificare adecvată nevoilor, iar pe de altă parte să diminueze
şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea
timpului de muncă şi a duratei vieţii active, precum şi prin îndepărtarea imigranţilor de pe piaţa
muncii.
Studiile realizate în ţările care au reuşit să creeze în ultimii ani, un număr
apreciabil de locuri de muncă, relevă următoarele:
- Crearea noilor locuri de muncă se realizează odată cu sporirea activităţilor existente în
economia ţării;
- Activităţile care concură la crearea noilor locuri de muncă sunt mai ales de natură industrială,
cu toate că ponderea industriei în economie are tendinţe de scădere;
- Cu cât piaţa muncii este mai flexibilă, cu atât creşte şi se diversifică oferta de locuri de muncă
în procesul dezvoltării activităţilor din economie;
- Are loc o reconsiderare a ocupării nesalariale şi neagricole a forţei de muncă, sporind
capacitatea micilor firme de a angaja efective mai mari de salariaţi.
Altfel spus, statul trebuie să:
- Încurajeze IMM-urile, deoarece acestea reprezintă motorul economiei;
- Utilizeze tehnologizarea cu măsură, fiind conștient de efectele acesteia.
Astfel BMW a hotărât să înlocuiască roboții din anumite secții ale fabricilor atât pentru
îmbunătățirea calitativă a produsului finit, cât și pentru crearea de noi locuri de muncă. De
asemenea, este cunoscut protestul francezilor împotriva tehnologizării excesive a agriculturii
care conducea la creșterea șomajului.
- Să asigure cursuri de reconversie profesională;
- Populația să beneficieze de învățare pe parcursul întregii vieți – exemplu în acest sens
fiind țările nordice.

DATE SUPLIMENTARE PRIVIND ȘOMAJUL ȘI OCUPAREA ÎN ROMANIA ȘI UE

Pentru perioada 1998-2017, rata ocupării în România este prezentată în figura de mai
jos.
 Sursa: Eurostat
Tabel 1 Participarea populației piața muncii, 2017
(Sursa: INS, Ocuparea și șomajul, publicat la 18/04/2018)

Tabel 2 Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă după nivelul de educaţie, pe

sexe şi medii, în anul 2017 (%)

Total Masculin Feminin Urban Rural

Populația activă 9120 5184 3936 4994 4126

Populație ocupată (15-64 8671 4894 3777 4769 3902

ani) (Mii persoane)

Șomeri (Mii persoane) 449 290 159 225 224

Rata de ocupare (%) 63,9 71,8 55,8 64,8 62,7

Total Masculin Feminin Urban Rural
(15-64 ani)
TOTAL 63,9 71,8 55,8 64,8 62,7
Rata șomajului
Superior (%)
(universitar 4,9 durată,
de scurtă şi lungă 5,6 87,9 4,0
89,7 4,5
86,4 5,4
88,3 85,3
inclusiv masterat, doctorat, postdoctorat şi
studii postuniversitare
Mediu (postliceal de specialitate, liceal 67,5 75,2 58,9 65,4 70,3
inclusiv treapta I şi profesional, complementar
sau de ucenici)
Scăzut (gimnazial, primar şi fără şcoală) 42,5 53,8 32,1 27,3 49,9
(Sursa: INS, Forța de muncă în România, Ocupare și șomaj 2017:31)

Table 3 Situația șomerilor pe grupe de vârstă, Caraș - Severin

mii persoane
 Șomeri Sub 25 ani 25 - 29 ani 30 - 39 ani 40 - 49 ani 50 – 55 ani Peste
55 ani

Total 3961 557 238 670 1152 629 715

Femei 1685 211 92 291 531 298 262

(Sursa: AJOFM Caraș – Severin, Raport de activitate pentru anul 2017:9)

După cum am amintit anterior, ocuparea asigură venituri populației pentru procurarea
de bunuri și servicii. Cu toate acestea, la nivel mondial se vorbește de sărăcie, fie relativă, fie
absolută.
Raportul Bianual al Băncii Mondiale privind Sărăcia şi Prosperitatea Comună intitulat
„Asamblarea pieselor din puzzle-ul al sărăciei“ (“Piecing Together the Poverty Puzzle”) a
stabilit că: 3,20 dolari este suma disponibilă pentru traiul zilnic în ţările cu venituri scăzute şi
medii, iar 5,50 USD/zi reflectă nivelul din ţările cu venituri superioare şi medii.
„Banca Mondială rămâne în continuare dedicată îndeplinirii obiectivului de a pune capăt
sărăciei extreme, ce este definită ca fiind traiul cu mai puţin de 1,90 USD/zi, până în anul 2030”,
România ocupă locul 10 în lume ca procent din populaţie care trăieşte în sărăcie
extremă, Banca Mondială arătând că aproximativ 6-7% dintre români trăiesc cu mai puţin de
1,90 dolari pe zi.
9.3. Politici privind ocuparea și strategia
Europa 2020

Tot mai mult se vorbește de Strategia Europa 2020 și elementele vizate. Cele cinci mari arii
sunt:
Ocuparea: 75% din totalul populației cu vârste cuprinde între 20-64 ani;
Cercetarea- dezvoltarea: 3% din PIB –ul UE investit în cercetare-dezvoltare
Șărăcia și excluziunea socială: Scăderea numărului persoanelor cu risc de sărăcie/excluziune
socială cu cel puțin 20 mil.
Educația: rata abandonului școlar să fie redusă la sub 10%, iar cel puțin 40% dintre cei cu
vârste cuprinse între 30-34 ani să aibă studii superioare complete
Schimbările climatice și energia: Emisiile de gaze de seră reduse cu 20% comparativ cu
nivelurile din 1990, iar 20% din energie să provină din surse regenerabile, precum și creșterea
eficienței energetice cu 20%.
Referitor la ocupare, principalele provocări cu impact asupra pieţei muncii în
perspectiva anului 2020 sunt:
Provocări la nivelul Uniunii Europene:
 Demografice: îmbătrânirea accentuată a populaţiei şi reducerea resurselor de muncă;
 Participarea pe piaţa muncii:
- nivelul ridicat al şomajului şi tendinţa ascendentă, în special pentru şomajul în rândul
tinerilor;
- numărul ridicat al tinerilor NEETs (care nu sunt în ocupare, educaţie sau formare)
- participarea redusă a persoanelor în vârstă şi a celor cu un nivel scăzut de calificare;
incidenţa ridicată a şomajului de lungă durată;
- flexibilizarea pieţei muncii, o piaţa dinamică, tranziţii mai rapide şi eficiente;
dezvoltarea de politici adecvate pentru stimularea creării de noi locuri de muncă în
sectoarele cu potenţial (eco - eficienţă, IT, sănătate);
- consolidarea capitalului uman prin dezvoltarea unor noi aptitudini şi competenţe;
- garantarea unei mai bune concordanţe între competenţele oferite şi cererea de
competenţe de pe piaţa muncii.
 Protecţie socială:
- creşterea nivelului de sărăcie, în special pentru populaţia ocupată;
- asigurarea unei protecţii sociale corespunzătoare care să stimuleze activarea, menţinând
în acelaşi timp puterea de cumpărare;
- adecvarea mai bună a măsurilor privind incluziunea grupurilor vulnerabile; nivelul şi
gradul de acoperire inadecvat ale sistemului de protecţie socială, capcana sărăciei, riscul
de sărăciei şi capcana salariilor mici.
Principale provocări pentru politicile de ocupare a forţei de muncă
Provocări specifice pieţei muncii din România
 Demografice:
 - procesul continuu şi lent de scădere a populaţiei României (spor natural negativ şi sold
negativ al mobilităţii şi migraţiei externe);
- reducerea numărului populaţiei active şi îmbătrânirea forţei de muncă;
 Participare pe piaţa muncii:
- ponderea ridicată a populaţiei ocupate în agricultură;
- nivelul mai scăzut de participare pe piaţa muncii în rândul femeilor în comparaţie cu cel
al bărbaţilor;
- nivelul ridicat al riscului de sărăcie şi excluziune socială şi, în special, a sărăciei în
ocupare (in-work poverty);
- nivelul ridicat al şomajului în rândul tinerilor; ponderea ridicată a şomerilor de lungă
durată în numărul total de şomeri;
 Competenţele forţei de muncă şi participarea la învăţarea pe tot parcursul vieţii:
- nivelul educaţional al forţei de muncă (15 ani şi peste) scăzut în comparaţie cu media UE 27;
- nivel scăzut al utilizării TIC de către populaţie, precum şi utilizarea lor limitată în
economie;
- participarea redusă la programe de învăţare pe tot parcursul vieţii;
- insuficienţa fondurilor şi a măsurilor de stimulare fiscală, adresate atât angajatorilor cât
şi angajaţilor în domeniul formării profesionale continue;
 Măsuri active de ocupare a forţei de muncă:
- nivel scăzut de investiţie şi participare redusă a şomerilor şi a altor categorii vulnerabile
pe piaţa muncii la măsuri active de ocupare;
- măsurile de formare profesională în totalul măsurilor active ocupă un loc secundar;
- insuficienta monitorizare a impactului măsurilor active asupra diverselor grupuri cărora
li se adresează.
In conformitate cu Monitorul performanţei ocupării forţei de muncă, document utilizat pentru
identificarea principalelor provocări existente la nivelul UE, provocările specifice pieţei
muncii din România se referă la:
Participarea pe piaţa muncii:
→ Rata de ocupare a femeilor redusă;
→ Participare scăzută a lucrătorilor vârstnici pe piaţa muncii;
→ Nivelul ridicat al şomajului în rândul tinerilor şi al tinerilor NEETs;
→ Durata redusă a vieţii profesionale;
Politici active pe piaţa muncii:
→ Nivel scăzut al cheltuielilor cu politicile active pe piaţa muncii;
→ furnizare, focalizare şi personalizare insuficientă a măsurilor de ocupare;
→ funcţionarea deficitară a serviciilor de ocupare;
Sisteme de securitate socială adecvate şi orientate spre ocupare:
→ Acoperire şi nivel inadecvat al beneficiilor de şomaj, capcana sărăciei, risc de sărăcie în
muncă, capcana salariilor mici;
Echilibrul muncă - viaţa personală:
→ Furnizarea insuficientă a facilităţilor de îngrijire de calitate a copiilor şi/ sau a persoanelor
dependente;
→ Incidenţă ridicată a inactivităţii şi a muncii cu timp parţial involuntare (involuntary part-time
employment);
Egalitate de gen:
→ Decalaj înalt între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte rata de ocupare;
Îmbunătăţirea ofertei de competenţe şi a productivităţii, învăţarea pe tot parcursul vieţii (LLL)
→ Neadecvarea calificărilor, sistem de previzionare insuficientă a competenţelor;
→ Participarea populaţiei adulte în educaţie şi formare profesională la un nivel persistent
redus;
Îmbunătăţirea sistemelor de formare şi educaţie:
→ Incidenţă ridicată a părăsirii timpurii a şcolii;
→ Atractivitate scăzută a educaţiei şi formării profesionale;
→ Furnizare insuficientă a oportunităţilor de educaţie de înaltă calitate;

În literatura economică au fost citate frecvent spusele preşedintelui de onoare al

Federaţiei Naţionale a Industriei Japoneze, care, la sfârşitul anilor ’60, spunea: „Noi nu avem
resursele naturale, nici putere militară. N-avem decât o singură resursă: capacitatea de investiţie
a creierelor noastre. Ea este nelimitată şi trebuie să ne-o manifestăm. Trebuie să educăm, să
specializăm, să echipăm. Această putere a minţii, prin forţa lucrurilor, va deveni, într-un viitor
apropiat, bunul comun cel mai preţios, cel mai creator al întregii omeniri”.
 Politica monetară

10.1. Piața monetară

10.2. Masa monetară
10.3. Politica monetară

10.1. Piața monetară

Piaţa monetară reprezintă un segment al pieţei capitalurilor, pe care se schimbă titluri
pe termen scurt contra lichidităţi şi care contribuie la realizarea obiectivelor politicii monetare.
Piaţa monetară - totalitatea relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor cu ajutorul cărora sunt
transferate disponibilităţile băneşti în domeniile deficitare de asemenea resurse. În sens
restrâns, piaţa monetară reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta de resurse băneşti. În sens
larg, reprezintă toate schimburile de mijloace de piaţă acceptate de intermediarii financiari în
scopul de a regla pe termen scurt deficitele de trezorerie.
Ea reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea de
împrumuturi (agenţi economici, stat) cu oferta de resurse financiare (persoane individuale,
întreprinderi şi instituţii financiare).
Banca centrală - actor principal al pieţei monetare - poate orienta rata dobânzii sau
cantitatea de monedă centrală
Prețul pe acesată piață poartă numele de dobândă.
Obiectul pieţei monetare - masa monetară şi schimbul de lichidităţi, având rolul de a compensa
excedentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti pe termen scurt, existente la diferiţi agenţi
economici.
Părţile componente de bază ale pieţei monetare - cererea şi oferta de monedă
Principalele categorii de agenţi care participă pe această piaţă sunt:
* Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi stabileşte coordonatele politicii
monetare;
* Banca Centrală, care emite moneda în contul statului şi exercită controlul asupra
monedei aflate în circulaţie;
* Sistemul bancar, care pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează
moneda bancară;
* Întreprinderile (firmele), care finanţează activitatea prin intermediul monedei legale şi
al împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
 * Gospodăriile populaţiei, care solicită moneda pentru nevoi proprii şi pot achiziţiona
titluri de valoare de la întreprinderi sau de la stat.
Pe piaţa monetară se tranzacţionează instrumente cu venit fix, pe termen scurt, în general
cu mai puţin de un an până la scadenţă.
instrumentele sale prezintă un risc foarte mic
 certificate de depozit, emise de bănci şi care permit investitorilor să-şi plaseze
disponibilităţile în titluri pe termen scurt;
 bonuri de trezorerie, emise de o întreprindere şi care pot fi negociate pe piaţa banilor pe
termen scurt etc.
Aceste produse ale pieţei monetare au o trăsătură comună: toate ajung la maturitate în mai
puţin de un an. Pe lângă scadenţa pe termen scurt, gradul ridicat de lichiditate şi riscul relativ
scăzut reprezintă alte avantaje ale acestei pieţe, de care beneficiază atât investitorii individuali,
cât şi marile instituţii financiare.
Piaţa monetară are două componente:
* piaţa interbancară, rezervată băncilor, asigurând întâlnirea ofertei cu cererea de
monedă. (băncile cu excedente şi deficite de trezorerie).
Banca Centrală poate interveni pe această piaţă pentru a reţine lichidităţi în funcţie de
obiectivele politicii monetare;
* piaţa titlurilor pe termen scurt, pe care băncile, întreprinderile şi statul, pot emite sau
schimba titluri negociabile (deschisă tuturor agenţilor economici).
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară sunt de două feluri:
1. de finanţare, care constau în acordarea de disponibilităţi băneşti solicitate de către
bănci sau agenţi economici
2. de refinaţare, atunci când băncile se adresează Băncii Centrale pentru a obţine un
credit.
Operaţiunea de finanţare reprezintă scontarea, iar cea de refinanţare, rescontarea.

10.2. Masa monetară

Masa monetară - ansamblul mijloacelor de plată existente în economie la un moment dat.
Ea este formată din disponibilităţi monetare şi disponibilităţi cvasimonetare.
 disponibilităţile monetare cuprind: biletele de circulaţie, moneda divizionară în
circulaţie, depozitele la vedere (conturi ale particularilor şi întreprinderilor la banca
centrală, depozite în bănci, depozite în conturi poştale, depozite de fonduri particulare
la Tezaur).
  disponibilităţilor cvasimonetare includ: conturi pe librete în bănci, depozite la termen
la Tezaur, bonuri pe termen la Tezaur, depozite în valută ale rezidenţilor.
Disponibilităţile monetare se referă la masa monetară concretizată în creanţele la vedere asupra
băncilor şi Trezoreriei. Acestea au în vedere moneda ca un mijloc de plată imediat. În schimb,
disponibilităţile cvasimonetare se referă, în general, la instrumente financiare lichide care nu
se folosesc ca atare pentru plăţi, dar se pot transforma uşor în instrumente de plată.
Sfera de cuprindere a masei monetare este condiţionată de modul în care este definită moneda,
dacă aceasta este privită ca un simplu mijloc de plată imediat sau este asimilată cu activele
lichide.
Masa monetară cuprinde monedele propriu-zise, biletele de bancă (bancnotele) şi
depozitele bancare. Ea include un ansamblu de mijloace de plată la care se pot aplica funcţiile
tradiţionale ale monedei.
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, stabilită într-un mod
convenţional, a tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în altele şi care sunt
simbolizate diferit: (M1, M2, M3, L) unde:
M1 = bilete de bancă, moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în bancă) reprezintă
masa monetară în sens strict;
M2 = M1 + conturile de economii şi conturile pe librete la bancă;
M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit;
L = M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.
Agregatele monetare constituie indicatori sintetici care reflectă capacitatea de a
cheltui a agenţilor economici. Ele se caracterizează atât prin gradul diferit de lichiditate al
componentelor lor, cât şi prin caracterul lor variabil. Construirea agregatelor monetare şi a
celor economice (produs naţional, venit naţional ş.a.) permite determinarea unor indicatori
importanţi pentru analizele monetare şi economice ca de exemplu: rata de lichiditate a unei
economii (prin raportarea diferitelor agregate monetare la PIB).
Orice mecanism de creaţie monetară presupune cerere şi ofertă de monedă. Evoluţia
masei monetare existente în circulaţie se află în stransă legatură cu cererea şi oferta de monedă,
ca elemente definitorii ale pieţei monetare.
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de monedă pe care agenţii economici doresc
să o deţină la un moment dat. Cum se justifică opţiunea de a deţine o parte mai mare sau
mai mică din bogăţie sub formă de monedă? Răspunsurile sunt condiţionate de aprecierea că
moneda este considerată în dimensiunea sa tranzacţională (moneda este un activ lichid) sau în
cea patrimonială (moneda este un activ fără risc).
 Atributul principal al monedei este lichiditatea care decurge din funcţiile pe care
aceasta le exercită în cadrul sistemului economic. Lichiditatea (L) conferă deţinătorului de
monedă un anumit privilegiu: posibilitatea de a achiziţiona bunuri şi servicii oricând şi
oriunde și se află la originea motivului "preferinţei pentru lichiditate" care serveşte ca
fundament al cererii de monedă.
Motivele preferinţei pentru lichiditate explică cererea de monedă şi factorii care
influenţează această cerere, precum şi sensul în care ei acţionează.
J. M. Keynes, autorul acestei analize, a argumentat:
cererea globală de bani are două componente principale:
- cererea de bani pentru tranzacţii (L1) şi
- cererea speculativă pentru bani (L2).
În consecinţă, L = L1 + L2.
L1 reprezintă cantitatea de monedă necesară agenţilor economici pentru mobilul venitului
şi afacerilor, precum şi pentru mobilul precauţiei.
Cererea de bani pentru tranzacţii este direct proporțională cu nivelul veniturilor (Y);
Această componentă a cererii de bani se poate exprima prin relaţia:
L1, = L2(Y), unde L1 > 0
L2, reprezintă cererea de monedă în scopuri speculative şi depinde de nivelul ratei dobânzii:
când rata dobânzii este mare, cererea speculativă pentru bani este mică, şi invers.
L2 = L2(i), cu L2 < 0.
Rezultă că relaţia care exprimă cantitatea de monedă cerută devine:
Mc = L1(Y) + L2(i)
Agenţii economici stabilesc propria cerere de monedă ţinând cont şi de alte forme
posibile ale activelor lor: preferinţele vor depinde de randamentele acestora şi de câştigurile
respective. Astfel, cererea de monedă într-o perioadă dată va fi funcţie de:
* venituri;
* nivelul general al preţurilor: cererea de monedă este direct proporţională cu nivelul
preţurilor;
* rata dobânzii şi randamentul acţiunilor: cu cât nivelul acestora va fi mai ridicat, cu
atât va fi mai redusă cererea de monedă.
* cvasilichidităţi şi de intermediarii financiari (companiile de asigurare, casele de
economii).
 Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor prin
sistemul bancar. Analiza macroeconomică admite, ca ipoteză, că oferta de monedă este
perfect controlată de autorităţile monetare. În acest caz, se spune că moneda este exogenă.

10.3. Politica monetară

Politica monetară este o componentă a politicii economice de ansamblu şi unul dintre
principalele instrumente de care dispun responsabilii economici ai unei ţări.
Obiectul său îl reprezintă adaptarea volumului mijloacelor de plată la nevoile economiei.
Politica monetară nu poate fi concepută independent de celelalte acţiuni ale puterilor publice
(politica bugetară sau politicile structurale) şi reprezintă un ansamblu de decizii care au ca efect
modificarea cantităţii de monedă şi a ratelor dobânzii în economie şi care urmăresc să modifice
nivelul venitului naţional şi al preţurilor.
În principiu, politica monetară este promovată de Banca Centrală, care acţionează, cel mai
adesea, în coordonare cu autorităţile guvernamentale.
Obiectivele politicii monetare se circumscriu obiectivelor politicii economice generale
(creşterea economică, stabilitatea internă şi externă a monedei ş.a.), politica monetară nu
acţionează direct asupra acestor obiective, dar poate acţiona eficace asupra anumitor variabile
ale economiei care pot influenţa obiectivele de creştere şi stabilitate a preţurilor. Aceste
variabile sunt numite obiective intermediare şi sunt stabilite de autorităţile monetare ale
fiecărei ţări.
În general, sunt recunoscute ca obiective intermediare:
* obiective cantitative, referitoare la evoluţia agregatelor monetare aflate în circulaţie în
economie. Ţinta principală a autorităţilor monetare o reprezintă determinarea ratei
anuale de creştere a masei monetare;
* obiectivul ratelor dobânzii. Deşi funcţionează mecanismele pieţei monetare, Banca
Centrală, actor important al pieţei monetare, poate orienta evoluţia ratei dobânzii;
* obiectivul ratei de schimb - autorităţile monetare pot utiliza instrumente monetare
pentru a atinge un anumit nivel al cursului de schimb al monedei naţionale pe piaţa
valutară.
Un alt instrument utilizat în conducerea politicii monetare îl constituie politica de open-
market (piaţa deschisă).
Piaţa monetară care nu impune intervenţia cotidiană şi obligatorie a băncii centrale este
calificată ca o piaţă deschisă. Băncile comerciale care au nevoie de lichidităţi se pot refinanţa
de la banca centrală sau se pot adresa direct pieţei monetare; acesta este cazul în care rata
dobânzii practicată pe piaţa monetară este inferioară ratei de refinanţare.
Banca centrală, ca actor principal al pieţei monetare, poate orienta rata dobânzii sau
cantitatea de monedă centrală.
Majoritatea operaţiilor de open-market constau în tranzacţii cu titluri de creanţă. Astfel,
dacă autorităţile monetare au ca obiectiv reducerea ratei dobânzii, banca centrală va cumpăra
masiv creanţe (de exemplu bonuri de trezorerie ale băncilor). În contrapartidă, va distribui
moneda suplimentară, iar această nouă ofertă de monedă pe piaţa monetară, respectiv creşterea
masei monetare, determină o posibilă creştere a preţurilor şi scăderea ratei dobânzii, deoarece
sunt disponibili mai mulţi bani pentru împrumuturi şi pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii.
Vânzarea de titluri de către banca centrală presupune ca băncile comerciale să cedeze o
parte din moneda centrală, ceea ce reduce posibilitatea de creditare din partea acestora.
Reducerea masei monetare determină stabilitatea sau chiar reducerea preţurilor şi mărimea
ratelor dobânzii.
Operaţiile realizate pe piaţa deschisă afectează rapid masa monetară, deoarece
tranzacţiile sunt decontate într-un interval de timp foarte scurt (de exemplu 3 zile lucrătoare în
S.U.A.).
Politica monetară poate fi orientată şi prin sistemul rezervelor minime obligatorii. Banca
centrală stabileşte mărimea rezervelor depuse de băncile comerciale şi le păstrează fără a plăti
dobândă. În consecinţă, constituirea acestor rezerve contribuie la retragerea de bani din masa
monetară, deoarece aceste sume nu mai pot fi utilizate pentru acordarea de împrumuturi.
Creşterea rezervelor obligatorii reduce dimensiunile masei monetare disponibile şi tinde să
majoreze ratele dobânzii. Dimpotrivă, diminuarea acestor rezerve amplifică masa monetară
disponibilă şi poate antrena micşorarea ratelor dobânzii.
În concluzie, rezervele minime obligatorii, influenţând costurile bancare, acţionează atât
asupra ofertei, cât şi asupra cererii de credite.
Tipuri de politică monetară:
- Expansionistă – accelerarea ritmului de creștere a cererii agregate și posibila
amplificare a presiunilor inflaționiste
- Restrictivă – conduce la o temperare a dinamicii cererii agregate în scopul decelerării
inflației.
Statul va alege cea politică monetară care să corespundă obiectivelor generale ale
acestuia.
 INFLAŢIA

11.1. Delimitări conceptuale

11.2. Teorii despre inflaţie
11.3. Forme ale inflaţiei în funcţie de cauzele care o determină
14.4. Forme ale inflaţiei în funcţie de nivelul ratei inflaţiei
11.5. Impactul inflaţiei

11.1. Delimitări conceptuale

Etimologic, cuvântul inflaţie provine de la latinescul "inflatio" cu sensul de umflătură,
umflare, creştere. Cu toate că termenul a pătruns în vocabularul economic relativ recent,
fenomenul creşterii preţurilor este prezentat în istorie încă în secolul al III-lea, când în timpul
crizei Imperiului Roman împăratul Diocleţian a încercat să reglementeze preţurile şi să
introducă pedeapsa cu moartea pentru cei care majorau în mod abuziv preţurile.
O descriere metaforică a inflaţiei o găsim în sec. al XVI-lea în "Miroir des Francais"
care numeşte inflaţia "dezordinea dezordinilor". Fără a folosi termenul de "inflaţie" Jean Bodin
descrie creşterea preţurilor produselor în Europa secolului al XVI-lea, ca urmare a creşterii
cantităţii de metale preţioase intrate pe continent în urma descoperirilor geografice din secolele
XV-XVI.
In secolele următoare, fără a face obiectul unor cercetări speciale, inflaţia este indirect
menţionată în legătură cu cauzele care au determinat crizele economice din secolele XVIII-
XIX. Revoluţia industrială a sfârşitului secolului XVIII- începutul secolului XIX a fost
precedată de dezvoltarea sectorului agricol. In anii cu recoltă bună, veniturile creşteau, în
condiţiile în care oferta rămânea în linii mari neschimbată. Ca atare, preţurile au crescut în timp
ce puterea de cumpărare a meşteşugarilor şi a muncitorilor a scăzut, fără ca puterea de
cumpărare a agricultorilor să fi crescut, generând crize. În aceeaşi perioadă, ca urmare a
introducerii unor noi tehnici de producţie şi existenţei unor pieţe limitate, preţurile au înregistrat
o tendinţă de scădere.
Începutul deceniului al treilea marchează, în Europa, mai exact în Republica de la Weimar,
cea mai ridicată rată a inflaţiei întegistrată vreaodată, în perioada ianuarie 1922-noiembrie 1923
rata inflaţiei e a fost de peste 10 miliarde.
După cel de-al Doilea Război Mondial şi până la începutul deceniului al şaptelea rata inflaţiei
s-a menţinut sub 3% pe an,. Primul şoc petrolier a determinat o creştere a preţurilor la petrol de
peste patru ori, cu efecte asupra creşeterii preţurilor bunurilor de consum de 21% în Japonia,
6,8% în RFG, 9% în Statele Unite şi 27% în Marea Britanie, alături de încetinirea creşeterii
economice.
Cel de-al doilea şoc petrolier, manifestat începând cu 1979 , s-a manifestat printr-o creştere a
preţului petrolului de la 13 la 35 dolari barilul, generând o creştere medie a nivelului general
al preţurilor de 7%.
Evenimentele social-politice din Europa Centrală şi de Est de la sfârşitul deceniului opt
au determinat apariţia unor pusee inflaţioniste în spaîiul centeral şi est european, unde s-au
înregistrat, la începutul perioadei menţionate, niveluri ale ratei inflaţiei
În sens general inflaţia este de finita ca un proces de creştere cumulativă şi
autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor combinat cu scăderea puterii de cumpărare a
banilor. Raymond Barre defineşte inflaţia drept o creştere mai mult sau mai puţin rapidă a
nivelului general al preţurilor, iar John Maynard Keynes consideră că, în condiţiile unei ocupări
depline a mâinii de lucru, orice înceracre de creştere a investiţiilor va determina o tendinţî de
creştere a preţurilot, oricât de mare ar fi înclinaţia marginală spre consum. a locuitorilor
respectivi.
 Monetariştii consideră inflaţia drept un proces de depreciere a abnilor aflaţi în circulaţie
sau ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor, modificând corelaţiile dintre
acestea. Ea apare ca un excedent al masei monetare în raport cu oferta de bunuri de producţie
şi de consum.
În funcţie de formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii, se pot identifica următoarele
forme ale infleţiei:
- inflaţie monetaro-bănească, generată de creşterea cantităţii de aur şi argint fără
echivalent în creşterea ofertei de mărfuri;
- inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, manifestată în perioada în care cantităţile
de bani de hârtie aflate în circulaţie aveau acoperire completîă în aur;
- inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur, caracteristică perioadei
contemporane;
11.2. Teorii despre inflaţie
Teoria cantitativă a banilor îşi are originea în observaţiile făcute în secolul al XVI-lea
de către Jean Bodin, preluate ulterior de către Irwing Fisher şi exprimate cu ajutorul ecuaţiei
MV  PT
Unde: M  volumul masei monetare aflată în circulaţie
V  viteza de circulaţie a monedei
P  nivelul general al preţurilor
T volumul tranzacţiilor care urmează a fi acoperite cu masa monetară aflată în
circulaţie.
MV- oferta reală de bani
PT – cererea reală de bani;
Conform acestei teorii, modificarea ofertei de bani (MV) va genera, în condiţiile unei
rigidităţi relative a aparatului de producţie, o creştere a nivelului general al preţurilor, astfel
încât, menţinând acelaşi nivel al tranzacţiilor (Y), valoarea globală a schimburilor să fie egală
cu cea a noiii cantităţi de bani aflată în ciculaţie.
Ipotetic, economia poate fi descompusă în două părţi distincte:
- cea a economiei reale, în care cererea şi oferta de bani sunt determinate de nivelul
veniturilor şi respectiv de cel al preţurilor relative;
- cea a economiei monetare în care de fapt, nu există o cerere reală de bani şi o fertă reală de
bani, aceştia neffind utilizaţi decât pentru a fi transformaţi imediat fie în cerere fie în ofertă
de bunuri şi servicii reale.
Ecuaţia de la Cambridge, a lui Alfred Marshall, consideră cererea şi oferta de monedă ca
fiind determinate de venitul naţional real (Y), nivelul general al preţurilor (P) şi de un coeficient
k care reprezintă fie raportul dintre masa monetară şi venit, fie o variabilpă de comportament a
agenţilor economici.
MKxPxY
Teoriile monetariste determină cererea de bani cu ajutorul funcţiei:
Md / P = f (Y; W, Rm; Rb; Re; Gp; u)
unde:
Md = cererea de monedă;
P= nivelul general al preţurilor
Y=venitul permanent
W=raportul dintre venitul capitalului non-uman şi venitul capitalului uman;
Rm; Rb; Re = ratele de randament nominale anticipate ale banilor, obligaţiunilor şi
acţiunilor.
Conform teoriilor monetariste, enunţate de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago, în
principal de către Milton Friedman, cererea de monedă este determinată de veniturile nominale
şi de nivelul general al preţurilor, şi influenşată de randamentele nominale ale banilor, acţiunilor
şi obligaţiunilor, adică de veniturile aduse de fiecare unitate monetară suplimentar investită în
capital bănesc(dobânzi) sau titluri de valoare.
Statul, supus presiunii permanente a agenţilor economici trebuie să cheltuiească mai mult
fără a mări obligaţiile fiscale, pentru a ajuta prin aceasta anumite categorii sociale.Statul emite
monedă, creând “impozit pe inflaţie” încasările statului crescând în măsura în care tranşele de
venit nu se ajustează în mod mecanic la inflaţie.
Pentru ca acest demers să nu genereze inflaţie, emisiunea monetară trebuie corelată cu
creşterea producţiei. Dacă nu e aşa, agenţii economici care doresc să obţină o încasare în bani
determinată de puterea lor de cumpărare vor transforma o parte din aceste incasări în cerere de
bunuri, cu scopul de a păstra acceaşi structură a patrimoniului lor. Aceasta va determina un
surplus de cerere, care va atrage creşterea preţurilor. Efectul va fi relansarea activităţii
economice numai pe termen foarte scurt deoarece inflaţia va reduce puterea de cumpărare a
veniturilor şi a banilor, descurajând orice nouă iniţiativă a agenţilor economici în scopul
creşterii producţiei. Pe termen lung masa monetară nu exercită efecte decât asupra preşurilor şi
nu asupra producţiei, iar pe termen scurt se creează “iluzia monetară”
Teoria lui Keynes, pleacă de la a identifica inflaţia pornind de la deciziile publice şi deficitul
bugetar generat de către acestea, stabilind o relaţie de proporţionalitate între fluctuaţiile
preţurilor şi surplusul de venituri în bani faţă de producţia reală.
Dacă statul impune decalarea plăţii salariilor sau majorează împozitele într-o sumă
corespunzătoare, creşterea preşurilor nu va mai avea loc. Dacă tranşele de impunere rămân
neschimbate, creşterea preşţurilor va determina o creştere a încasărilor fiscale, precum şi a
profiturilor obţinute de către deţinătorii capitalurilor, a căror înclinaţie spre economisire este
mai mare decât cea a lucrătorilor. Sumele de bani suplimentar obţinute pe această cale vor putea
fi utilizate pentru investiţii, ceea ce va determina, pe termen mediu, o creştere a ofertei globale,
care va stopa creşterea preţurilor (în condiţiile în care cererea rămâne constantă).
Intr-o economie normală finanţarea unui deficit public prin emisiune suplimentară de
monedă nu va genera inflaţie decât în situaţia în care respectiva economie are un grad de
ocupare a forţei de muncă apropiat de 100%.
Keynes explică faptul că deplina ocupare a forţei de muncă nu se poate atinge deoarece în
orice economie există în orice moment un anumit nivel al cererii globale de bunuri de consum
şi a celor de investiţii care nu atinge nivelul ofertei reale. El explică acest lucru prin tendinţa
de creştere a economisirilor în detrimentul consumului şi scăderea optimismului managerilor
care anticipau o micşorare a rentabilităţii capitalului. În aceste condiţii, investiţiile publice sunt
singurele în masură să asigure creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, rezultând noi
venituri care măresc consumul, producţia şi profiturile.
Teoria aşteptărilor raţionale a lui R. Lucas, R.J. Barro şi T.J. Sargent pleacă de la
premisa că masa monetară nu exercită nici un efect asupra lumii reale a producţiei, nici măcar
pe termen scurt deoarece agenţii economici prevăd corect consecinţele inflaţioniste ale creşterii
ofertei de bani. Ei vor şti că mărirea venitului lor nominal nu va determina o creştere
proporţională a venitului lor real şi din acest considerent nu vor munci în plus.
Aşteptându-se la o majorare a preţurilor şi tarifelor ei vor creşte preţul bunurilor şi
serviciilor pe care le oferă, fără ca aceasta creştere să fie determinată de considerente de natură
economică, păstrându-şi prin aceasta intactă puterea de cumpărare.

11.3. Forme ale inflaţiei în funcţie de cauzele care o determină

a. Inflaţia prin costuri provine din creşterea veniturilor factorilor de producţie într-o proporţie
mai mare decât creşterea randamentelor lor (a productivităţii lor). Ea poate fi generată şi de
creşterea costului importurilor, devalorizarea monedei naţionale, presiunea fiscală şi de
 creşterea costului datoriei publice, adică a dobânzilor plătite pentru datoria publică
contractată de către stat.
Creşterea veniturilor factorilor de producţie îi determină pe agenţii economici să ridice
preţurile produselor, iar pe consumatori să revendice, la rândul lor, creşteri salariale.
Presiunile salariale determină menţinerea gradului de ocupare a forţei de muncă dar şi
menţinerea scăzută a productivităţii muncii. În condiţiile concurenţei şi a apariţiei de noi
produse, ramurile care înregistrează o productivitate a muncii scăzută devin falimentare.
b. Inflaţia prin cerere e determinată de modificarea cererii globale în sensul creşterii ei în
condiţiile menţinerii unei oferte constante datorată insuficienţei capacităţilor de producţie.
Cererea globală e alcătuită din ansamblul veniturilor distribuite cu ocazia producţiei şi, în
absenţa tezaurizării, ea este egală cu oferta globală. Surplusul de cerere nu poate să provină
decât din creşeterea necontrolată a mijloaceloer de plată puse la dispoziţia celor care formează
cererea. Creşterea cererii poate să provină din:
creşterea autonomă a vitezei de circulaţie a banilor;
- intrarea de devize şi de valute;
- repatrierea unor profituri şi dividende;
- detezaurizarea sau diminuarea economisirilor.
- intrări de venituri suplimentare (excedentul balanţei comerciale)
c. Inflaţia prin credit excesul de credit duce la creşeterea cererii nominale pentru bunurile de
consum. Profiturile cresc mai încet decât investiţiie întreprinderilor, iar guvernele
promovează programe proprii de investiţii pe seama bugetului. Sursele acestora ar trebui să
fie profiturile firmelor dar cum acestea sunt reduse, se recurge la credit. Masa monetară
suplimentară determină creşterea imediată a cererii de consum în timp ce noile investiţii nu
reacţionează imediat în sensul creşterii ofertei, ceea ce conduce la creşterea preţurilor.
d. Inflaţia prin structuri se datorează presiunii exercitate de către sindicate de a menţine gradul
de ocupare a forţei de muncă şi de a creşte veniturile salariale, legislaţiei sociale,
concentrării aparatului de producţie care permite formarea şi utilizarea preţului de monopol
precum şi inegalităţii condiţiilor de producţie.

11.4. Forme ale inflaţiei în funcţie de nivelul ratei inflaţiei

Principalele instrumente cu ajutorul cărora se evidenţiază inflaţia sunt rata inflaţiei,

calculată cu ajutorul indiceluli preţurilor bunurilor de producţie, deflatorul Produsului Intern
Brut şi Indicele preţurilor bunurilor de producţie
a) indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia şi se
calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate consumului curent
deţin anumite ponderi (fixe) în funcţie de importanţa economică a fiecăruia prin raportarea
preţului de vânzare din perioada curentă la preţul de vânzare dintr-o perioadă considerată drept
bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun sau serviciu în coşul respectiv. în Statele Unite,
coşul cuprinde 364 de clase de bunuri şi servicii utilizate în 21.000 de gospodării.
b) indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor de
producţie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ 3400 de
produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru calculul indicelui preţurilor de
consum.
c) deflatorul P.I.B.- se calculează pe baza preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor luate
în calculul produsului intern brut- (destinate consumului, investiţiilor, cheltuielilor
guvernamentale şi exporturilor nete) a căror pondere, spre deosebire de indicele preţurilor de
consum, respectiv a indicelui preţurilor de producţie este variabilă, prin raportarea preţului
fiecărui bun sau serviciu din perioada curentă la nivelul din perioada de bază.
În utilizarea indicelui preţurilor bunurilor de consum apar o serie de neajunsuri legate de faptul
că acesta nu surprinde şi aspectele creşterii calitative, precum şi faptul că nu întotdeauna anul
luat ca bază e concludent.
Rata inflaţiei se calculează după următoarea formulă:
Ri = Niv. preţ an t – Niv. preţ an t-1 X 100
Niv. preţ an t-1
În funcţie de valorile pe care le ia rata inflaţiei, distingem următoarele forme ale inflaţiei
:
- moderată, exprimată printr-o rată anuală a inflaţiei dintr-o singură cifră, situaţie în
care economisirile populaţiei şi ale agenţilor economici se îndreaptă spre depuneri
bancare sau hârtii de valoare exprimate în moneda naţională şi nu spre cumpărarea
suplimentară de bunuri; rata dobânzii e real pozitivă astfel încât banii îşi păstrează
valoarea . Inflaţia moderată are un rol stimulativ asupra economiei datorită influenţei
pozitive pe care o exercită cererea asupra ofertei;
- galopantă, situaţie în care rata anuală inflaţiei se situează între 20% şi 200%.. Într-
o asemenea perioadă contractele se încheie întrâo valută forte, deoarece banii
naţionali se devalorizează rapid.Creşte cererea de bunuri, oamenii nu doresc să-şi
păstreze economiile în moneda naţională şi cumpără bunuri de folosinţă îndelungată
(şi nu numai) pe care nu le-ar cumpăra în mod normal, amplificând prin aceasta
cererea agregat şi implicit, creşterea preţurilor. Atunci când nu sunt utilizate în
scopul arătat anterior, economisirile se îndreaptă spre depozite bancare deschise
peste graniţă într-o valută forte. Pieţele financiare îşi reduc activitatea, la fel şi
băncile care reduc volumul creditelor acordate. Cu toate acestea, se pot înregistra
rate ridicate ale creşeterii economice chiar în condiţiile hiperinflaţiei(în Brazilia şi
Israel, la o rată anuală a inflaţiei de peste 200% s-au înregistrat creşteri economice
rapide).
- hiperinflaţia- numită şi cancerul inflaţiei- situaţie în care rata anuală a inflaţiei
depăşeşte 200%;cererea reală de bani scade rapid iar preţurile relative devin
instabile; se practică barterul sau schimbul întrîo monedă stabilă, iar viteza de
circulaţie a banilor creşte semnificativ.
- deflaţia – reprezintă opusul inflaţiei şi constă în scăderea nivelului preţurilor pe o
perioadă îndelungată de timp;
- dezinflaţia- o descreştere a nivelului ratei inflaţiei
11.5. Impactul inflaţiei
- o redistribuire a veniturilor şi a avuţiei între clasele sociale; în cazul datoriilor pe termen lung
inflaţia e un factor pozitiv pentru cel care a contractat împrumutul; când rata inflaţiei scade sub
nivelul la care s-a situat când a fost contractat împrumutul, ea este nefavorabilă. În cazul
deţinerii de hârtii de valoare cu o rată fixă este de dorit o scădere a ratei inflaţiei faţă de
momentul achiziţionării titlului respectiv. Dacă rata inflaţiei creşte, rata dobânzii la titlurile de
valoare va creşte şi ea, în noul nivel al acesteia fiind cuprinsă aşa numita “primă de inflaţie”
- apariţia de distorsiuni în preţurile relative şi în producţia diferitelor bunuri. Inflaţia, ca proces
de creştere a nivelului preţurilor va determina fie obţinerea de profit suplimentar, care reinvestit
va conduce la creşterea producţiei, fie o scădere a cererii datorată nivelului ridicat al preţurilor,
ceea ce va conduce implicit la scăderea producţiei.
- ajustarea ratei dobânzii; dacă inflaţia persistă are loc o creştere a ratei dobânzii până la nivelul
(sau puţin peste) nivelul ratei inflaţiei, astfel ca dobânda să fie real pozitivă. O rată ridicată a
inflaţiei va descuraja economisirea, diminuând investiţiile atât prin impactul asupra surselor de
formare a acestora cât şi prin descurajarea contractării de credite datorită unor rate ridicate ale
dobânzii.
- impactul macroeconomic se manifestă asupra nivelului general al producţiei, în timp ce în
plan microeconomic el se manifestă asupra eficienţei economice;
- instabilitate economică;
- încurajează activităţile cu caracter speculativ;
Impactul inflaţiei este diferit în funcţie de faptul că inflaţia este sau nu anticipată.
Inflaţia anticipată nu are efecte asupra venitului real sau asupra distribuţiei veniturilor. Preţurile
sunt doar un etalon, ele nu reprezintă diminuarea puterii de cumpărare. În acest caz inflaţia nu
are costuri sociale. Ea are însă efecte asupra valutei, (a schimburilor valutare) deoarece datorită
inflaţiei rata dobânzii la monede devine real negativă. Cu toate acestea, în perioade de inflaţie
oamenii îşi transformă economiile în valută, contribuind prin aceasta la devalorizarea monedei
autohtone.
În situaţia inflaţiei neanticipată, efectele sunt mai degrabă sociale decât economice. Ele
sunt determinate de reducerea cererii de consum care va genera o reducere a ofertei şi va
determina o creştere a ratei şomajului.
Combaterea inflaţiei se realizează prin pachete de măsuri care vizează stabilizarea
macroeconomică prin:
- deflaţie, reducerea sau blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei monetare în
scopul creşterii puterii de cumpărare. Aceasta se poate realiza prin reducerea volumului
creditelor ca urmare a creşterii rate dobânzilor precum şi prin retragerea de pe piaţă a
unor cantităţi de masă monetară utilizând politicile monetare specifice. În general,
scăderea preţurilor timp de mai mulţi ani e însoţită de depresie, de aceea politicile de
stabilizare macroeconomică sunt îndreptate atât împotriva depresiunii cât şi a deflaţiei.
- revalorizare, adică modificarea oficială a raportului de schimb în favoarea monedei
autohtone;
- devalorizare, adică reducerea valorii paritare a monedei naţionale ca urmare a
deprecierii sale în desfăşurarea activităţii economice. Efectele revalorizării şi ale
devalorizării vor fi o scumpire a exporturilor şi o ieftinire a importurilor în primul caz,şi
o scumpire a importurilor şi o ieftinire a exporturilor în cel de-al doilea, cu toate
implicaţiile asupra mărimii preţurilor interne.
- creşterea şomajului şi restrângerea ratei de creştere a PIB-ului;
Alte măsuri privind combaterea inflaţiei sunt cele privind protecţia agenţilor economici
şi a populaţiei prin indexarea pensiilor şi a salariilor, creşterea dobânţii la depozitele bancare,
acordarea de compensaţii sau subvenţionarea preţurilor pentru produsele de strictă necesitate.
O categorie importantă o constituie şi măsurile pentru refacerea echilibrului economic
concretizate în creşterea producţiei de bunuri şi servicii, asigurarea unor corelaţii între nivelul
salariilor şi cel al productivităţii muncii, creşterea rezervelor obligatorii ale bîncilor, limitarea
creditului de consum,echilibrarea bugetului de stat şi a balanţei de plăţi externe.

Inflaţia, costurile salariale şi şomajul. Teoria Phillips

În anul 1958 economistul australian A. Phillips a publicat un studiu statistic prin care a
urmărit corelaţia dintre variaţia salariilor nominale şi rata şomajului pe parcursul unui secol în
Marea Britanie. El a observat că, în perioada studiată, salariile nominale au crescut cu atât mai
repede cu cât forţa de muncă era utilizată mai deplin (rata şomajului era mai scăzută), au rămas
stabile la o rată a şomajului de 5% şi au scăzut când rata şomajului a crescut. Explicaţia dată de
Phillips a fost aceea că, în condiţiile uei rate ridicate a şomajului, cei aflaţi pe un loc de muncă
nu vor exercita presiuni pentru mărirea salariilor, ştiind că pot fi oricând înlocuiţi, ca atare nu
vor creşte nici veniturile nominale, nici cererea agregat, iar în condiţiile unei oferte constante,
preţurile vor rămâne în linii mari neschimbate.
 Continuarea analizei efectuate de către Phillips a întreprins-o R. Lipsey care a
demonstrat că inflaţia e cu atât mai accentuată cu cât tensiunile de pe piaţa muncii sunt mai
ample. Emisiunea monetară şi surplusul de cerere nu vor fi inflaţioniste decât atunci când toate
capacităţile de producţie sunt integral utilizate, inflaţia provenind dintr-o creştere a costului
factorilor.
 CREȘTEREA ECONOMICĂ. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

10.1. Definirea şi caracteristicile creşterii economice

10.2. Aspecte privind dezvoltarea durabilă
10.3. Dezvoltarea economică şi problema ecologică
- Agenda 2030 privind dezvoltarea sustenabilă
- Responsabilitatea socială a companiilor
- Comerțul echitabil

10.1. Definirea şi caracteristicile creşterii economice

Creşterea economică poate fi definită ca procesul de sporire a dimensiunilor economiei

naţionale, exprimat prin rezultatele economice sub aspectul lor cantitativ, determinat de
combinarea şi eficienţa folosirii factorilor de producţie, măsurată prin indicatori macroeconomici
specifici, sub forma produsului global, venitului naţional sau a produsului intern brut pe locuitor.
Creşterea economică este influenţată de factori direcţi: potenţialul uman, resursele naturale
şi capitalul, privite sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, precum şi de factori indirecţi, care
acţionează prin intermediul factorilor direcţi, potenţând sau diminuând efectele acestora – rata
investiţiilor, progresul ştiinţific şi tehnic, capacitatea de absorbţie a pieţei, schimburile economice
internaţionale.
În ansamblul fenomenelor economice, creşterea aparţine categoriei de mişcări pe termen
lung.
Această noţiune se diferenţiază astfel de cea a expansiunii care este considerată o mişcare
pe termen scurt, şi de cea de dezvoltare care are o sferă mai largă, incluzând şi modificările
calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale.
Conceptelor de creştere şi dezvoltare economică li se asociază conceptul de progres
economic, care evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie cu
etapele anterioare.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a
economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice
temporare. Aprecierea că o economie naţională înregistrează o creştere economică se bazează pe
existenţa tendinţei creşterii pozitive reale.
Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la
Roma, semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în
acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice
pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii
fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei
economice şi al bunăstării sociale.
Creşterea economică se caracterizează printr-o legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu
calitatea vieţii, asigurându-se sporirea veniturilor tuturor categoriilor populaţiei, sporind consumul
de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, fiind satisfăcute problemele securităţii sociale.
De asemenea, creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin
formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării
individului în exigenţele economico – sociale ale economiei de piaţă.
Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde modificările calitative din
fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă
prin conceptul de dezvoltare economică. Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp
şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi
dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg.
 Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative
şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele
economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.
Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică!
Prin urmare, creșterea economică/dezvoltarea economică este influențată de anumiți
factori:
În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivă, asupra creşterii economice se
înscriu, factorii de producţie:
- factorul uman ( resursele de muncă );
- factorul material ( resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate );
- factorul informaţional tehnologic.
Din categoria factorilor cu acţiune mediată fac parte:
- rata investiţiilor;
- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
- politica financiară, bugetară, fiscală la nivel naţional;
- capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
- schimburile internaţionale;
- politica ecologică.
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ,
calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare fiecărui
factor. Aportul specific al acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură
pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum
sporit de resurse, presupunând constant randamentul lor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor. Aportul acestei
dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă prin
ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective, corelate cu sporirea
eficienţei economice generale a activităţii productive.
Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în
funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se
repartizează pe destinaţii de utilizare.
Spre exemplu, factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin sporirea
volumului muncii prestate la scară macroeconomică, precum şi a calităţii acestui factor,
exprimată sintetic prin productivitatea muncii.
Sub aspect cantitativ se concretizează în volumul de manoperă prestată de populaţia
ocupată în timpul efectiv de muncă. Sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă
stimulează creşterea economică. Există şi opinii care consideră că, de fapt, extinderea ocupării
este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a procesului de creştere, care s-ar datora efectului
de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra fondurilor destinate investiţiilor.
Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se
exprimă prin calitatea acestuia, dependentă de calificarea şi motivaţia în muncă şi prin
productivitatea muncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică. Specificitatea dimensiunii
calitative a factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de capital uman,
care sintetizează totalitatea cunoştinţelor şi competenţelor profesionale rezultate din procesul
educaţional şi consolidate prin acumulare de experienţă la locul de muncă.
Dimensiunea structurală se referă la structurile specifice ocupării, respectiv pieţei muncii.
Între ramuri, sectoare, firme, au loc transferuri de personal care decurg din anumite tendinţe ale
pieţei muncii şi care influenţează aportul factorului uman la creşterea economică.
 10.2. Aspecte privind dezvoltarea durabilă

Preocupările privind dezvoltarea durabilă, la nivelul fiecărei ţări, dar şi la scară

mondială, sunt rezultatul unui complex de probleme care îngrijorează:
sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător,
pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a urbanizării,
nesiguranţa ocupării unui loc de muncă,
înstrăinarea tineretului,
înlăturarea valorilor tradiţionale,
inflaţia, şomajul şi alte crize economico-financiare sau geopolitice etc.

Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare durabilă (viabilă, sustenabilă),
în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea şi compatibilitatea a patru sisteme: economic,
uman, ambiental şi tehnologic.

Fig.10.1. Cele 4 sisteme ale dezvoltării durabile

În raportul „Viitorul nostru comun” (Our Common Future), cunoscut și sub numele de
Raportul Brundtland, dezvoltarea durabilă este „dezvoltarea care urmărește satisfacerea
nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface
propriile nevoi”.
Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor 4 sisteme, strategia dezvoltării
durabile include, ca un element esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru
dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că
economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente,
că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde,
în virtutea interdependenţelor dinamice existente între componentele acesteia.
Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul dezvoltării – populaţia,
resursele naturale şi mediul natural, producţia agricolă, producţia industrială şi poluarea –
strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească acele criterii adecvate de optimizare a
raportului nevoi-resurse, obiective de atins – mijloacele necesare, pe baza compatibilităţii lor
reciproce în timp şi spaţiu. Astfel, se urmărește a se concepe şi realiza un asemenea mediu
economic care, prin intrările şi ieşirile sale, să se află într-o compatibilitate dinamică cu mediul
natural, dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se
succed. De aici, decurge că dezvoltarea durabilă este definită de:
- o dimensiune naturală (în sensul că aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om
este compatibil cu mediul natural);
- una social-umană (toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi
intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor);
- o dimensiune naţional-statală, regională şi mondială (compatibilitatea criteriilor de
optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial).

10.3. Dezvoltarea economică şi problema

ecologică

Între factorii care stau la baza creşterii economice şi, pe un plan mai larg a dezvoltării,
se află, aşa cum s-a menţionat în unele din lecţiile anterioare, factorul ecologic sau de mediu.
Niciodată până acum vreo civilizaţie nu a creat mijloacele necesare pentru a distruge
literalmente o planetă, nu un oraş. Niciodată nu au fost ameninţate cu otrăvirea oceane întregi,
nu au dispărut peste noapte de pe pământ specii întregi, din cauza lăcomiei şi a neatenţiei
oamenilor; exploatările miniere la zi nu au desfigurat niciodată atât de tare faţa pământului,
aerosolii de lac pentru păr nu au epuizat stratul de ozon, iar poluarea termică nu a ameninţat
clima planetei.
Înainte de a trece la analiza mai detaliată a poluării pe cele trei paliere ale sale, aerul,
apa şi solul – este necesară precizarea cauzelor reale, de fapt, cauzele crizei ambientale în
general.
A încrimina industrializarea şi civilizaţia industrială în ansamblu pentru neajunsurile ce
se manifestă pe planul poluării şi al gestionării ineficiente a resurselor, aşa cum reiese din unele
dintre pasajele prezentate mai sus, ar fi o mare greşeală. Ea ar duce la descurajarea efectuării
cercetării ştiinţifice şi a aplicării rezultatelor sale în producţie. Nu industria sau industrializarea
trebuie să fie făcute vinovate pentru multitudinea aspectelor şi componentelor crizei ambientale
actuale, ci omul, care în goana sa după îmbogăţire, ori “din cauza lăcomiei şi neatenţiei lui” –
aşa cum se exprima A.Toffler – nu a selectat şi aplicat anume acele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii
care să ducă la protecţia şi îmbogăţirea naturii şi nu la sărăcirea şi distrugerea ei.
Cu alte cuvinte, omul este cel care trebuie să manifeste discernământul necesar şi simţul
de răspundere în selectarea şi aplicarea acelor rezultate ale dezvoltării industriale, care ţin seama
de legile mediului natural şi asigură echilibrul ecologic, adică între ceea ce el primeşte de la
natură şi ceea ce îi dă acesteia. Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm să restituim naturii
bogăţia împrumutată de la ea.
Poluarea aerului este consecinţa exclusivă a unei anume activităţi umane. Într-o etapă
incipientă de dezvoltare a societăţii, funinginea şi praful erau considerate ca factori principali
de poluare a aerului. În prezent, ca urmare a revoluţiei tehnice, monoxidul de carbon şi dioxidul
de sulf reprezintă principalii poluanţi ai atmosferei. La aceştia se adaugă amestecul de fum şi
ceaţă (smogul), precum şi oxizii de nitrogen şi fotooxidanţii produşi de motoarele cu combustie
internă ale autoturismelor.
Cu excepţia cauzelor accidentale, poluarea apei provine din deversări necontrolate de
diverse origini, între care: apele reziduale urbane, ape industriale, poluarea de origine agricolă
a apelor ş.a.
Sursele principale de poluare a apei sunt industria hidroenergetică, cea extractivă,
prelucrătoare, a construcţiilor, zootehnia, cultura plantelor etc.
Capitalul cel mai de preţ de care dispune omul în rândul factorilor naturali este
considerat solul. Cu excepţia unor resurse din oceane, omul obţine din sol cea mai mare parte
a resurselor sale necesare satisfacerii trebuinţelor de consum. Dar solul nu este rezervor inert,
inepuizabil, aşa cum s-ar putea crede, ale cărui bogăţii ar putea fi extrase liniştit, cum se
procedează cu mineralele din subsol. În realitate, solul este un mediu complex într-o
permanentă schimbare, fiind supus degradării naturale, în virtutea legii entropiei sau artificiale,
prin acţiunea omului şi chiar distrugerii, atunci când echilibrul său ecologic este grav afectat.
Refacerea solului, prin acţiunea energiei solare şi atmosferei, este posibilă doar în decursul
unor perioade foarte îndelungate (până la 10 secole pentru 3 cm grosime), iar omul şi
intemperiile îl pot distruge în câţiva ani şi chiar câteva ore.
Dintre factorii poluanţi ai solului, cele mai mari prejudicii le aduc pesticidele, denumite
din această cauză şi “elixirul morţii”. Ele sunt produse chimice (insecticide, erbicide, fungicide
etc.) destinate luptei împotriva plantelor şi animalelor dăunătoare. Pesticidele sunt absorbite în
diverse proporţii de către plante şi animale, fapt ce antrenează prezenţa lor nedorită în
alimentele oamenilor.
Poluarea solului poate avea loc şi prin excesul îngrăşămintelor chimice, care, de
asemenea, ajunge la om prin apă şi prin alimente.

Fig.10.2. Timpul necesar pentru dezintegrarea deșeurilor

În România, potrivit datelor existente şi accesibile, situaţia de ansamblu în ce priveşte

poluarea, inclusiv cea care într-o formă sau alta ajunge la om, îndeosebi în alimentele sale,
deocamdată este satisfăcătoare. “Grâul românesc, roşiile româneşti, vinul românesc, ba chiar şi
puii de la avicolele româneşti pot fi la fel de bune şi frumoase, ba chiar mai gustoase (decât cele
din Occident – n.n.) fiind mai ecologice, întrucât ţăranii noştri nu s-au dedat încă la stimulentele
chimice sofisticate din Occident.”
Dezvoltarea ecologică (ecodezvoltarea). În accepţiunea conturată în ultimii ani,
dezvoltarea ecologică (ecodezvoltarea) înseamnă creşterea economică în strânsă corelaţie şi
intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.
Recunoaşterea, în ultimul timp, a dependenţei dezvoltării economice a resurselor
naturale şi de starea lor fizică şi formularea conceptului de ecodezvoltare au avut loc în cadrul
unei confruntări îndelungate între mai multe concepţii de protecţie a mediului natural, între care
se disting îndeosebi concepţia geocentrică, cea biocentrică şi concepţia antropocentrică.
 Concepţia geocentrică face parte din protecţia Terrei, a factorilor naturali, un scop în
sine, condamnându-se orice intervenţie a omului asupra naturii, asupra pământului. Prin aceasta
se urmăreşte promovarea unui conservaţionism absolut al acestuia. În această concepţie, omul
este omis aproape complet, el fiind considerat ca unul din milioanele de elemente ce se cer
conservate pentru ca “natura să rămână neatinsă în puritatea ei.” Acest conservaţionism dus la
absurd nu poate avea o largă audienţă în rândul ecologiştilor şi al populaţiei.
A doua concepţie, cea biocentrică aşază în centrul preocupărilor ecologice celelalte
forme de viaţă şi specii, deoarece cu toate că sunt creaturi sensibile, ele nu se pot prezerva
singure, aşa cum o face omul, nici chiar atunci când este vorba de prădători. Concepţia
respectivă pretinde ca omul să nu intervină în viaţa speciilor decât pentru protejarea lor.
Această formă de conservaţionism nu ţine seama însă de faptul că apărarea biosferei în
condiţiile când omul nu-şi poate asigura existenţa şi dezvoltarea decât folosindu-se de natură,
lucru care se interzice, nu mai poate interesa pe nimeni.
În cea de-a treia concepţie – antropocentrică – totul este subordonat nevoilor crescânde
şi tot mai diverse ale omului, în faţa căruia nimic nu contează. A privi, însă omul ca pe o fiinţă
care are dreptul să facă orice şi să încalce, în numele intereselor sale, legile naturii, se dovedeşte
a fi o enormă eroare. La fel se întâmplă şi cu absolutizarea trebuinţelor de consum ale omului.
Făcând totul în folosul lor, fără respectarea limitelor impuse de legile naturii, oamenii pot
împinge lucrurile până la respectarea limitelor impuse de legile naturii, oamenii pot împinge
lucrurile până la distrugerea însăşi a bazelor naturale ale existenţei lor. În viziunea lui Echeveria
“nu se mai poate accepta distrugerea naturii ca un sacrificiu pe altarul creşterii economice”.
Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia
mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare, care s-ar putea numi concepţia
reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi.
Această concepţie, care stă la baza noţiunii de ecodezvoltare, cuprinde obligatoriu
respectul faţă de legile naturii în viaţa economică şi în general, respectul pentru echilibrul
economic pentru sănătatea Terrei şi a sferelor sale, ca şi pentru progresul societăţii umane în
ansamblu.
Abordarea ecologică a creşterii şi dezvoltării economice ridică, însă, multe alte
probleme mai concrete, cum este şi cea a internalizării costurilor cu protecţia mediului. Sub
raport strict economic, structura cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unei producţii oarecare
cuprinde şi investiţiile capitale, cheltuielile de exploatare şi întreţinere, precum şi impozitele.
Anii din urmă, sub incidenţa crizei ambientele, au arătat că această structură este incompletă,
costul real al producţiei trebuind să ia în considerare şi cheltuielile ce se fac pentru neutralizarea
(anularea) sau prevenirea efectelor nedorite, nocive ale producţiei.
La nivel mondial, există institute care analizează diverși indicatori privind
sustenabilitatea. În acest sens, este raportul privind Societatea Sustenabilă, raport care
analizează 21 indicatori din 154 economii.
 Sursa: http://www.ssfindex.com/

Indicatorii societății sustenabile

Sursa: http://www.ssfindex.com/
Indicatorii (cum apar în figura de mai sus) sunt grupaţi în trei categorii de bază
(bunăstare umană, bunăstarea mediului, bunăstare economică) care cuprind alte
subcategorii cu indicatori specifici:
1. bunăstare umană: nevoi elementare (hrană suficientă, apă suficientă, condiţii salubre),
dezvoltare personală (viaţă sănătoasă, oportunităţi pentru educaţie, egalitate de gen),
societate echilibrată (buna guvernare, distribuţia veniturilor, creşterea populaţiei);
2. bunăstarea mediului: sănătatea mediului (calitatea aerului, calitatea suprafeţelor de
apă), climă şi energie (energie regenerabilă, emisii de gaze de seră, consum de energie),
resurse naturale (resurse de apă regenerabile, suprafeţe împădurite, biodiversitate)
3. bunăstare economică: pregătiri pentru viitor (consum material, agricultură organică,
economisire), economie (PIB, rata de ocupare, datoria publică).
 Fig.10.3. Indexul societății sustenabile 2016 – media celor 154 țări analizate

Totodată, este prezentată și situația României: Graficul indică scorul celor 21 indicatori
analizați, pe o scară de la 1-10 (10=sustenabil, 1=nesustenabil). Linia roșie reprezintă scorul mediu al
tuturor țărilor analizate. (fig.7.4.)
 Sursa:
https://sustainabledevelopment.un.org/index.php?page=view&type=400&nr=2328&menu=15
15
Fig.10.4. Indicatorii societății sustenabile în România

Agenda 2030 privind dezvoltarea sustenabilă

La nivelul Uniunii Europene, s-a stabilit

Agenda 2030 privind dezvoltarea sustenabilă cu 17
obiective majore intercorelate. (fig.10.5.)
 Fig.10.5. Cele 17 obiective ale dezvoltării sustenabile
Cele 17 obiective ale DS sunt: fără sărăcie; 0 foame, sănătate şi bunăstare; educaţie de
calitate; egalitate de gen; ape curate si salubritate; energie verde accesibilă; muncă decentă
şi creştere economică; industrie, inovare şi infrastructură; reducerea inegalităţilor; oraşe şi
comunităţi sustenabile; producţie şi consum responsabile; acţiuni climatice; viaţa subacvatică;
viaţa pe pământ; pace şi instituţii juridice puternice; parteneriate pentru atingerea
obiectivelor.

Responsabilitatea socială a companiilor (CSR – Corporate Social Responsability)

În cadrul Uniunii Europene, preocuparea pentru a crea un cadru legislativ care să

impulsioneze companiile să integreze în strategia lor de dezvoltare responsabilitatea socială
este subiect de dezbatere de mulți ani. Din anul 2000, de când Consiliul European de la
Lisabona a făcut apel la responsabilitatea socială a companiilor, numeroase inițiative au fost
lansate pentru a încuraja acest demers. În 2001, Comisia Europeană a publicat Cartea Verde -
„Promovarea unui cadru european pentru responsabilitatea socială a companiilor” - care avea
rolul să lanseze dezbaterea asupra conceptului de responsabilitate socială și să definească
mijloacele pentru elaborarea cadrului european care să promoveze acest concept. Alte acțiuni
au fost lansate in 2005 si 2006 venind să întărească ideea că întreprinderile europene au o
contribuție majoră în realizarea strategiei de dezvoltare durabilă la nivel european.
Toate aceste inițiative au lansat o dezbatere privind rolul companiilor și importanța
creării unui cadru legislativ al responsabilității sociale. La nivel european, responsabilitatea
socială este mai mult decât un program sau o campanie. Este o filosofie, un mod de
comportament etic și responsabil care atinge toate aspectele: de la business, la relația cu proprii
angajați, cu clienții, cu acționarii, cu furnizorii, cu mediul înconjurător și, bineînțeles, cu
comunitățile locale. Comisia Europeana precizează în 2006 că rolul ei este sa aducă un plus de
vizibilitate politicii de responsabilitate socială, pentru recunoașterea eforturilor deja făcute de
companii în această direcție și pentru a le încuraja să meargă mai departe. Se afirmă, în același
timp, că responsabilitatea socială este, prin esență, un act voluntar al companiilor, iar un demers
care ar viza impunerea unor norme administrative ar risca să fie contraproductiv și nu ar servi
scopului final. Cu toate acestea, legislația europeană impune anumite reguli ale jocului, anumite
standarde, care sunt măsurate de agențiile de rating extrafinanciare. Pentru a primi note bune o
companie este audiată atât din prisma performanței manageriale și a comportamentului în
afaceri cât și din prisma programelor sociale pentru angajați și comunitate. Tot mai multe
companii, conștiente ca o astfel de abordare le poate aduce beneficii, atât prin crearea unui
avantaj competitiv, cât și prin promovarea unei imagini pozitive și o bună relație cu toți
partenerii, au inclus responsabilitatea socială în strategia lor de dezvoltare.
(www.responsabilitatesociala.ro/editoriale/responsabilitatea-sociala-a-companiilor-un-act-
voluntar-sau-o-obligatie-legala.html)
Fiecare companie urmărește obținerea de profit, aceasta aducând pe lângă contribuțiile
la bugetul statului, anumite prejudicii mediului în care își desfășoară activitatea. Ca urmare a
acestui aspect, cu cât este mai mare compania, cu atât aceasta trebuie să dea ceva mai mult, în
schimb, societății. Spre exemplu, pe lângă aspectul diminuării costurilor, Dorna a introdus
ambalajul cu 30% conținut din plante. IKEA ridică școli, oferă cursuri de calificare grupurilor
defavorizate, Zara folosește materiale sustenabile, a înființat centre de colectare a hainelor etc.,
acestea fiind doar câteva exemple ale marilor companii care încearcă să susțină ideea de
dezvoltare sustenabilă.

Dorna – ambalaj reciclabil, cu 30% conținut din

plante
Zara – materialele și procesele sustenabile
conduc la protejarea mediului


IKEA – un viitor sustenabil
Lidl .ro – primul raport de sustenabilitate
Comerțul echitabil – FAIR TRADE

Începând cu anii 60, în ţările occidentale a început să se dezvolte tot mai mult conceptul
de «comerţ echitabil” sau Fair Trade. Conceput ca un demers alternativ pentru combaterea la
nivel internaţional a sărăciei şi nedreptăţii sociale, acesta se preocupă în principal de asigurarea
unui «preţ corect» producătorilor din ţările în curs de dezvoltare.
Comerţul echitabil este un parteneriat comercial, bazat pe dialog, transparenţă şi respect,
care urmăreşte să asigure o mai mare echitate în comerţul internaţional. Acesta contribuie la
dezvoltarea durabilă oferind mai bune condiţii comerciale producătorilor şi muncitorilor
marginalizaţi, în special din Sud. Prin intermediul comerţului echitabil, producătorii deţin un
control mai mare asupra muncii şi a vieţii lui. (10.6)
Altfel spus, comerțul echitabil presupune schimbul de bunuri care are în vedere
distribuirea uniformă a profitului de la producător la vânzătorul final. Comerțul echitabil este
promovat de:
 organizații nonguvernamentale (ONG-uri)
 organizații comunitare
 asociații profesionale.
Miscarea FairTrade împărtășește o viziune în care fiecare om, prin munca sa, reușește
să își asigure (lui și membrilor familiei sale) un trai decent.

Fig. 10.6. Cele 10 principii ale comerțului echitabil