Economia de piata contemporana si modelele sale

Economia de piaţă constituie o treaptă superioară a economiei de schimb; este,

altfel spus, o economie de schimb evoluată. Deşi sistemul economiei de piaţă s-a
modificat întruna, avînd la început drept element-che-ie o piaţă cu o concurenţă liberă,
iar mai apoi o piaţă cu o concurenţă dirijată şi cu o implicare mereu crescîndă a
statului în activitatea economică, acest sistem şi-a păstrat, pe parcursul secolelor,
trăsăturile sale cele mai importante.
Trăsăturile definitorii ale sistemului economic de piaţă
Aceste trăsături sînt:
1)Preponderenţa proprietăţii private, ca trăsătură principală a economiei de
piaţă. Deşi este asigurat pluralismul formelor de proprietate, activitatea economică se
desfăşoară, în general, pe baza proprietăţii private, care asigură libertatea economică a
persoanei. „Proprietatea privată - iată temelia libertăţii", spune un cunoscutproverb
francez.
2)Economia este decentralizată, ea funcţionează în baza alegerii şi interesului
personal al fiecărui individ. Toate deciziile economi-co-financiare sînt luate în mod
nemijlocit de către agenţii economici, care îşi asumă toate riscurile. Libertatea
economică a individului se bazează pe un principiu formulat încă pe la
mijloculsecolului al XVIII-lea de către fiziocraţii francezi: „Laissez-faire, laissez-
passer, le monde va de lui meme". („Lăsaţi să se facă lucrurile, lăsaţi să treacă
mărfurile, lumea merge de la sine".)
3)Centrul activităţii economice şi principalul regulator al acesteia este piaţa
concurenţială. Prin mecanismul cererii şi ofertei, piaţa determină asortimentul,
calitatea şi cantitatea bunului ce urmează a fi produs. Pe piaţă se stabilesc legăturile
între agenţii economici.
4)Scopul nemijlocit care se află la baza organizării activităţii economice
este profitul, mai exact maximizarea acestuia. Profitul este forţa motrice a activităţii
economice. Mărimea profitului ce poate fi obţinută este nelimitată, fapt care îi ţine pe
întreprinzători într-o stare permanentă de căutare, de inovare şi de perfecţionare, de
luptă cu concurenţii.
5) Preţurile la marea majoritate a bunurilor materiale şi serviciilor se formează
liber, în urma negocierilor dintre vînzători şi cumpărători.
6) Agenţii economici se află într-o stare de concurenţă permanentă, fapt ce
conduce la diferenţierea acestora, la înlăturarea din competiţie a celor slabi şi
ineficienţi.
Economia mixtă ca sistem real al economiei de piaţă contemporane
Cele trei sisteme economice analizate mai sus sînt nişte sisteme teoretice,
sisteme ideale, mai curînd o abstracţie ştiinţifică, în viaţa reală aceste sisteme, în stare
pură, nu au existat niciodată, în viaţa reală există o mulţime de modele concrete ale
economiei de piaţă şi orice economie naţională poate fi încadrată într-un model sau
altul.
Economiile contemporane sînt economii mixte, în care se îmbină - în mod
organic, dar în proporţii diferite - elementele definitorii ale economiei de piaţă cu
implicarea statului în economie - trăsătură caracteristică altădată doar economiilor de
comandă.
în orice sistem mixt anumite elemente de bază rămîn a fi preponderente. Astfel,
în economiile contemporane predomină elementele proprii economiei de piaţă.
Economia mixtă (sau sistemul economic mixt) constituie o îmbinare organică,
în proporţii diferite, a elementelor sistemului economiei de plată cu Implicarea
statului în economie, o îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a
mecanismelor pieţei cu reglementarea publică, a micilor întreprinderi cu marile
corporaţii, o îmbinare a mecanismelor de diferenţiere de avere cu asigurarea anumitor
garanţii sociale.
Modelele economiei mixte apărute după cel de al doilea război mondial sînt
numeroase şi se deosebesc mult unele de altele. Criteriile de diferenţiere a acestora
sînt:
a) măsura intervenţiei statului în viaţa economică;
b) ponderea sectorului public în structura proprietăţii şi a PIB-ului;
c) instrumentele predominante ale implicării statului în activitatea economică
(prin planificare; prin bugetul de stat; prin monedă etc.);
d) locul pieţei în societate.
Principalele modele ale economiei mixte
Cele mai cunoscute modele ale economiei mixte sînt: neoamerican (an-glo-
saxon), renan (de tip european), japonez, chinez, în cadrul modelului european se mai
disting modelele: francez, german, suedez.
Modelul neoamerican, numit uneori şi tipul anglo-saxon de economie de
piaţă, se întîlneşte în principal în SUA, Marea Britanic, Belgia, Canada, alte ţări.
Acest model se caracterizează printr-un nivel înalt al diferenţierii sociale şi printr-o
pondere redusă a sectorului de stat în economie.
Piaţa joacă aici rolul determinant în reglementarea vieţii economice. Ea
stabileşte mărimea preţurilor, inclusiv a salariilor. Implicarea directă a statului în
activitatea economică este neglijabilă. Statul elaborează cadrul legal şi veghează
respectarea cu stricteţe a acestuia. El încurajează concurenţa şi dezvoltarea
businessului. Nivelul impozitelor este scăzut. După regulile pieţei funcţionează şi
sistemul de învăţămînt (preponderent privat).
O trăsătură caracteristică a modelului neoamerican este o diferenţiere enormă a
averilor, inclusiv a salariilor. Astfel, un conducător al unei firme poate avea un salariu
de peste o sută de ori mai mare decît salariul unui simplu funcţionar al acesteia. Şi
încă ceva. în modelul neoamerican securitatea socială (riscurile în caz de boală,
şomaj) este, în fond, o afacere personală şi nu o grijă a statului.
 Tipul anglo-saxon de piaţă este foarte eficient din punct de vedere economic,
dar generează o diferenţiere socială fără precedent.
în Europa Occidentală cel mai răspîndit este modelul economiei so-ile de
piaţă, care are ca ţări de referinţă Germania, Austria şi Olanda, în unele cazuri, acesta
mai este numit pur şi simplu modelul german. Trăsătura caracteristică a acestui model
constă în îmbinarea organică a exigenţelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei.
Pensiile şi alte alo-;aţii sociale sînt înalte. Mărimea salariului este determinată nu
numai de condiţiile pieţei (cererea şi oferta forţei de muncă), ci şi de alţi factori, cum
ar fi: nivelul pregătirii profesionale, vechimea în muncă etc., fapt ce asigură
ataşamentul salariaţilor faţă de firma respectivă. Statul are misiunea să asigure
egalitatea de şanse şi să protejeze cetăţenii împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor.
Sectorul de stat în economie este important, ridicîndu-se pînă la 25-30% din
PIB. Totodată, în modelul german, spre deosebire de cel american, asistenţa medicală
şi învăţămîntul, atît cel mediu, cît şi cel superior, sînt, în fond, gratuite.
Un rol deosebit în modelul german este acordat sistemului bancar, banca
centrală beneficiind de o autonomie deplină şi servind drept mecanism decisiv de
reglementare a activităţii economice.
Statul, care influenţează procesul de formare a preţurilor, susţine pe toate căile
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, a gospodăriilor de fermieri, creînd astfel
o bază socială largă pentru regimul politic existent. Clasa mijlocie este numeroasă,
constituind peste 75% din numărul total al populaţiei.
în fine, în modelul german, între salariul unui şef de firmă şi funcţionarii
acesteia diferenţa este relativ mică, doar de pînă la 24 de ori.
Modelul nordic al economiei de piaţă, numit, de regulă, „modelul suedez"
(Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca), era considerat, mai mult în glumă, „cel de
al doilea model socialist" (după cel sovietic, desigur). Acest model se caracterizează
prin accentul pus pe asigurarea echităţii sociale şi pe reducerea inegalităţii de avere.
Acest obiectiv se realizează printr-un mecanism special de redistribuire a veniturilor
în folosul păturilor nevoiaşe. Stabilind o rată înaltă a impozitelor, statul acumulează în
mîinile sale pînă la 60-65% din tot produsul intern brut, mai bine de jumătate din care
este utilizat apoi în scopuri sociale. Sec-torul de stat joacă un rol însemnat. Cea mai
mare parte a serviciilor (medicină, învăţămînt etc.) este gratuită.
în asigurarea unei anumite echităţi sociale un rol deosebit îl joacă confederaţiile
patronale şi confederaţiile muncitoreşti, care sînt organisme permanente de negociere
cu instituţiile statale. Spre deosebire de alte ţări, în Suedia, Norvegia şi Danemarca
este puternic dezvoltat sectorul cooperatist.
Modelul francez sau etatist (ţară de referinţă - Franţa, parţial Italia) se distinge
printr-o pronunţată tentă dirijistă. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector
public, apărut în cea mai mare măsură în urma mai multor valuri de naţionalizare a
întreprinderilor private, în general a celor din domeniile infrastructurii economiei, în
sectorul public se creează circa 30-35% din volumul producţiei industriale. O altă
trăsătură a acestui model constă în îmbinarea mecanismelor pieţei cu un sistem
special de planificare indicativă, ca formă principală a implicării statului în activitatea
economică.
O dată cu aprofundarea fenomenelor integraţioniste în spaţiul unic al Uniunii
Europene, are loc o apropiere între modelele de economie mixtă existente. Ca prototip
al unui model comun pentru toate ţările-membre ale Uniunii Europene este folosit
modelul german al economiei sociale de piaţă.
în ceea ce priveşte modelele de economie caracteristice pentru alte continente,
ne vom opri asupra modelului japonez, numit şi „paterna-list", apărut şi el după cel de
al doilea război mondial. Acest model se caracterizează prin faptul că rolul decisiv în
viaţa economică îl joacă marile corporaţii, susţinute de către stat şi aflate într-o
competiţie puternică între ele. Instrumentul principal de implicare a statului în
viaţa economică este programarea economică. Anume statul a iniţiat, apoi a susţinut
pe toate căile producerea tanchetelor şi automobilelor, apoi a produselor electronice şi
a computerelor.
O trăsătură deosebită a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului
rămîne mereu în urma creşterii productivităţii muncii. Acest fapt permite reducerea
permanentă a costurilor şi, ca urmare, o competitivitate sporită a mărfurilor japoneze
pe pieţele internaţionale.
în Japonia, cea mai mare parte a muncitorilor, care sînt angajaţi pe viaţă la o
firmă oarecare, este atrasă pe toate căile la gestionarea firmelor, în fine, trebuie
menţionat faptul că acceptarea de către specialiştii de cea mai înaltă calificare a unor
salarii mai joase decît în celelalte ţări dezvoltate are la temelia sa un puternic
sentiment de mîndrie naţională şi de patriotism. Spre deosebire de Europa
Occidentală, dar mai ;u seamă de Statele Unite, salariile şefilor de corporaţii japoneze
sînt doar de 17 ori mai mari decît salariile funcţionarilor simpli, în fine, în Japonia
clasa mijlocie este cea mai numeroasă, constituind 85-90% din populaţia ţării.