CAPITOLUL I

SISTEMUL DE PREŢURI ÎN ROMÂNIA

1.1. Conceptul de preţ şi baza preţurilor

Definit în termenii cei mai generali, PREŢUL reprezintă o sumă de bani primită sau
plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun sau serviciu. Sub aspect economic, preţul
este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor care fac obiectul schimbului şi
constituie o categorie economică.
Preţul exprimă relaţiile băneşti care apar şi se derulează între agenţii economici, între aceştia
şi populaţie, între cetăţeni, între diferite firme şi state etc. cu privire la exprimarea în bani a valorii
mărfurilor care fac obiectul schimbului. Dar, în prezent, preţul nu se limitează doar la valoarea
bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului, ci cuprinde în sfera sa şi alte acte şi fapte,
putându-se astfel vorbi de: preţul acţiunilor, al obligaţiunilor şi al altor titluri de valoare, preţul
concesiunilor (redevenţa), preţul locaţiilor de gestiune, preţul capitalului împrumutat (dobânda) sau
a celui utilizat (amortizarea, chiria) etc.
Referitor la baza, la factorii de formare a valorii mărfurilor (şi a preţurilor) au existat mai
multe curente de gândire, mai multe teorii.
a) Teoria valorii muncă elaborată şi susţinută de reprezentanţii economiei politice engleze:
William Petty, Adam Smith şi David Ricardo. Referindu-se la valoarea mărfii, David Ricardo
concluziona că mărfurile, având utilitate (pe care o considera esenţială pentru valoarea de schimb),
îşi trag valoarea din două izvoare: din raritatea şi cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor.
b) Teoria valorii muncă susţinută de Marx. Karl Marx a preluat de la clasicii englezi teoria
valorii muncă şi a dezvoltat-o până la o formă extremă. Marx afirma că, din punct de vedere
calitativ, valoarea mărfii nu reprezintă altceva decât muncă omenească abstractă, omogenă,
nediferenţiată, socialmente recunoscută ca utilă şi că valoarea nu conţine nimic în afară de muncă,
iar din punct de vedere cantitativ, mărimea valorii este determinată de timpul de muncă socialmente
necesar creării bunurilor. Prin urmare, Marx absolutizează rolul muncii, în special al celei fizice, în
crearea valorii şi neagă rolul utilităţii bunurilor ca factor determinant al valorii, utilitatea fiind redusă
la o simplă premisă. Munca este considerată ca singura măsură reală care poate servi la aprecierea şi
compararea mărfurilor şi ea constituie preţul real (natural) al unei mărfi, iar cantitatea de bani
defineşte preţul nominal al mărfii.

3
 c) Teoria utilităţii marginale – conform acesteia, valoarea (preţul) unei mărfi este
determinată de utilitatea marginală, mărimea ei fiind o funcţie de raritatea mărfii respective, iar
mecanismul concret de stabilire se bazează pe acţiunea legii cererii şi ofertei: cererea este o funcţie
de utilitate şi oferta funcţie de raritate. Raritatea unui bun determină mărimea sacrificiului pentru
obţinerea lui. Adepţii acestei teorii pun deci accentul pe utilitatea bunului ca factor de determinare a
valorii, acordând prioritate satisfacerii nevoilor umane, căreia trebuie să i se subordoneze producţia.
De asemenea, în formarea valorii, ei acordă muncii un rol asemănător rolului oricărui alt factor de
producţie (capital, informaţie sau ştiinţă, factori naturali etc.) şi nu unul exclusiv. Valoarea unei
mărfi, după această teorie, este cu atât mai mare cu cât ultima unitate consumată din acea marfă are
o utilitate mai mare.
d) Există şi opinii după care cele două concepţii privind formarea valorii (teoria valorii
muncă şi teoria utilităţii marginale) nu se exclud automat, ci, mai degrabă, luate separat ambele sunt
unilaterale şi deci trebuie considerate complementare. Astfel, economistul francez Charles Gide
considera că în formularea ofertei (şi a preţului de ofertă) importanţă au costurile, iar în
formularea cererii (şi a preţului de cerere) utilitatea bunurilor. Un alt reputat economist, Alfred
Marshall, afirma că valoarea se întemeiază pe utilitatea finală şi pe cheltuiala de producţie şi se
menţine în echilibru între aceste două forţe opuse.
După alţi economişti, se poate vorbi de două teorii în formarea valorii, una obiectivă şi alta
subiectivă. Conform teorii obiective, valoarea este dată atât de munca încorporată în marfă, cât şi de
utilitatea mărfii. După susţinătorii teoriei subiective valoarea (de schimb) se apreciază prin utilitatea
şi raritatea bunului, dar şi prin solvabilitatea cereri, ei situându-se pe poziţia cumpărătorului.
Prin urmare, se poate concluziona că în formarea valorii şi preţurilor au importanţă, atât
utilitatea care determină, în ultimă instanţă, cererea şi preţul de cerere, cât şi costul de producţie
prin care se manifestă caracterul limitat, raritatea factorilor de producţie şi care determină oferta şi
preţul de ofertă.
Într-o economie de piaţă, preţurile se formează ca rezultat al comportamentului specific al
agenţilor economici, al modului în care aceştia reuşesc să cunoască mai bine piaţa şi să-şi adapteze
activitatea sau consumul la cerinţele şi situaţia pieţei. În funcţie de condiţiile economico-sociale prin
care trece o ţară, într-o anumită perioadă, importanţă mai mare are unul sau altul din cei doi factori
(cererea sau oferta) în formarea preţurilor. În ţara noastră, în perioada de tranziţie, preţurile au fost,
în general, impuse de către ofertanţi şi se bazează pe costuri ridicate, rezultat al unei productivităţi
scăzute a muncii, a unor salarii care joacă şi rol de protecţie socială (nu doar de remunerare a
muncii), a unor dificultăţi economice şi financiare prin care trec mulţi agenţi economici.
4
 1.2. Funcţiile preţurilor
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie de piaţă sunt următoarele:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor constă în aceea că prin
intermediul preţurilor, indicatorii eforturilor şi efectelor ce caracterizează activităţile economico-
sociale capătă o expresie bănească concretă. În acest context, preţul apare ca instrument de
fundamentare a deciziilor adoptate de agenţii economici în toate fazele circuitului economic:
aprovizionare-producţie-desfacere;
2. Funcţia de informare a agenţilor economici, prin intermediul căreia pe de o parte,
factorii de producţie sunt orientaţi spre utilizările cele mai eficiente, iar consumatorii spre alegerile
cele mai convenabile. Preţul este acela care îl determină pe producător să extindă, să restrângă sau
să abandoneze anumite activităţi. În acest fel, el este cea mai importantă sursă de informaţii pentru
adoptarea deciziilor de alocare şi realocare a resurselor pe domenii;
3. Funcţia de stimulare a agenţilor economici producători, prin recuperarea cheltuielilor şi
asigurarea profitului, ca premisă a continuităţii activităţilor economice. Ofertanţii sunt stimulaţi să
crească producţia acelor bunuri pentru care se oferă preţuri avantajoase pe piaţă dar, în acelaşi timp,
preţurile acţionează ca factor de presiune asupra reducerii costurilor de producţie în scopul creşterii
profiturilor încasate;
4. Funcţia de pârghie economică, justificată în primul rând prin aceea că preţurile cuprind
în structura lor elemente valorice, considerate fiecare ca fiind pârghii economice şi anume: salarii,
impozite, contribuţii, dobânzi, taxe, profit, comisioane şi adaos comercial etc.; în al doilea rând prin
aceea că preţul unui produs se încadrează într-un sistem de preţuri ale altor produse cu care se află în
raporturi de proporţionalitate (denumite şi preţuri relative), iar în al treilea rând prin aceea că
preţurile au implicaţii complexe în gestiunea agenţilor economici acţionând în două faze importante:
în faza aprovizionării, prin preţurile factorilor de producţie şi în faza desfacerii, prin preţurile
produselor livrate;
5. În anumite situaţii, şi în special când se practică preţuri administrate, preţul este un factor
de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de
activitate.
Decizia de preţ se adoptă ţinând seama de existenţa unor constrângeri monetare, fiscale,
bugetare, tehnice, economice şi sociale, etc. şi a unor libertăţi de acţiune a agenţilor economici.
Constrângerile se manifestă sub forma unor elemente normative şi a unor elemente sau condiţii
obiective. Elementele normative constau în legi, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine ale
5
ministerelor, hotărâri ale autorităţilor locale, şi alte acte normative privind preţurile, cheltuielile
cuprinse în preţ şi celelalte componente ale preţurilor (dobânzi, profit, impozite şi taxe, adaos
comercial), precum şi unele restricţii privind producţia, desfacerea şi consumul, importul şi exportul,
etc. În fostele ţări socialiste, cu economie planificată, rolul hotărâtor l-au avut aceste elemente
normative. În economia de piaţă, elementele normative au un rol mai scăzut; în general intervenţia
statului în formarea preţurilor se realizează indirect, prin măsuri fiscale, valutare, vamale, etc.
Elementele obiective sunt date de existenţa şi funcţionarea pieţei cu toate componentele sale:
raportul cerere-ofertă; nivelul cheltuielilor de producţie şi rata profitului, pe plan intern şi
internaţional, care determină producătorii să-şi extindă sau restrângă producţia la anumite bunuri;
oferta scăzută la anumite mărfuri care permite ofertanţilor să practice preţuri ridicate şi care pot
provoca o creştere a producţiei la sortimentele respective; existenţa unor stocuri de mărfuri greu
vandabile, care impune operarea unor reduceri de preţuri; variaţia intensă a raportului cerere-ofertă
care presupune adaptabilitatea operativă la modificarea condiţiilor; existenţa unor capacităţi de
producţie neutilizate sau insuficiente care determină producătorii să adopte anumite decizii privind
producţia şi preţurile (extinderea producţiei şi reducerea preţurilor sau scăderea ori menţinerea
producţiei şi a preţurilor) etc.

1.3. Categoriile de preţuri şi structura preţurilor

Ţinând seama de stadiile şi verigile pe care le parcurg mărfurile în mişcarea lor de la
producător la consumator, de variaţia mărimii cheltuielilor în funcţie de aceste stadii, de
particularităţile circulaţiei mărfurilor (unele circulă numai între agenţii economici, altele ajung la
consumatorul final), de elementele structurale ale preţurilor şi de deosebirile dintre sfera producţiei
şi cea a serviciilor, în practica economică se folosesc mai multe categorii de preţuri şi anume:
- preţuri cu ridicata;
- preţuri cu amănuntul;
- tarife.
a) Preţurile cu ridicata sunt preţurile care se negociază şi la care circulă produsele, în
general, între agenţii economici. Ele cuprind costurile şi profitul, ca regulă generală, iar unele
produse, precizate prin acte normative, preţurile cu ridicata cuprind şi accizele datorate bugetului de
stat.
Preţurile cu ridicata sunt legate în special de producătorii de bunuri materiale. Ei negociază
nivelul acestor preţuri cu beneficiarii, în funcţie de cerere şi ofertă. Dar, în circuitul unor mărfuri de
la producători până la consumatori se interpun mai multe categorii de intermediari: o societate
6
comercială cu ridicata (en gros) şi alta cu amănuntul (en detail). În aceste cazuri, preţurile cu ridicata
trebuie negociate între unităţile comerciale respective. În ultimă instanţă obiectul negocierii nu-l
constituie preţul propriu-zis, mărimea adaosului comercial (comisionului) ce îi revine unităţii cu
ridicata şi care se cuprinde în preţul facturat către societatea comercială cu amănuntul.
În alte situaţii, producătorii îşi desfac produsele prin magazine proprii. Livrarea produselor
către aceste magazine se face tot la preţuri cu ridicata, iar magazinele desfac produsele la preţuri cu
amănuntul. Având în vedere particularităţile circulaţiei mărfurilor, preţurile cu ridicata pot fi de
două feluri şi cu două niveluri:
- preţuri cu ridicata ce revin unităţilor producătoare şi care marchează sfârşitul procesului
de producţie. Ele trebuie să asigure acestora acoperirea costurilor de producţie şi obţinerea unei rate
de profit, în funcţie de concurenţa de pe piaţă, precum şi realizarea accizelor datorate statului, după
caz. Aceste preţuri sunt întâlnite în raporturile de vânzare-cumpărare dintre unităţile din ramurile
producţiei materiale, dintre aceste unităţi şi unităţile comerciale cu ridicata, precum şi dintre
unităţile producătoare şi magazinele proprii;
- preţurile cu ridicata ce revin unităţilor comerţului cu ridicata, practicate la livrarea
produselor de către aceste unităţi comerciale către unităţile comerciale cu amănuntul sau de
alimentaţie publică (sau de către alte unităţi comerciale cu ridicata). Ele cuprind, în plus, faţă de
preţurile cu ridicata ce revin producătorilor, adaosul comercial (comisionul) aferent unităţii
comerciale cu ridicata.
Preţurile cu ridicata nu conţin taxa pe valoare adăugată, dar ele constituie baza de
impozitare, baza de calcul pentru această taxă. La preţurile cu ridicata se aplică cota de 19 %, în
cazul produselor livrate la intern ori cota zero pentru livrările de produse la export. Sunt şi unele
produse scutite, pentru care nu se calculează taxa pe valoarea adăugată.
Unităţile comerţului cu ridicata pot vinde produse şi direct populaţiei. În acest caz, preţul
cuprinde şi taxa pe valoare adăugată.
b) Preţurile cu amănuntul sunt preţurile la care se desfac sau se revând populaţiei
diferite produse de către unităţile comerciale specializate sau de către magazinele proprii ale
unităţilor producătoare. Preţurile cu amănuntul se aplică şi la vânzările prin reţeaua comerţului cu
amănuntul către unităţile de stat, cooperatiste sau private şi organizaţii obşteşti. Aceste preţuri se
practică mai ales pentru produsele destinate consumului neproductiv.
Din punct de vedere al structurii, ele sunt cele mai complexe, cuprinzând pe lângă costuri,
profit, accize (după caz), adaos comercial (comision) aferent unităţii comerciale cu ridicata (după

7
caz) şi adaosul comercial (comisionul) cuvenit unităţii comerciale cu amănuntul, precum şi taxa pe
valoare adăugată, calculată şi colectată din toate stadiile anterioare.
Preţul cu amănuntul marchează sfârşitul circuitului mărfurilor care intră în consumul final.
Similare preţurilor cu amănuntul, sub aspectul domeniului de aplicare şi al structurii, sunt
preţurile de alimentaţie publică. Şi ele se practică pentru mărfurile destinate consumului final,
consum ce se realizează însă pe loc, în cadrul unităţilor de alimentaţie publică. Aceste unităţi se pot
aproviziona, după caz, direct de la producători, din reţeaua comerţului cu ridicata sau chiar din
reţeaua comerţului cu amănuntul. Adaosul de alimentaţie publică cuprins în aceste preţuri se
deosebeşte de adaosul comercial din preţurile cu amănuntul, nu numai din punct de vedere al
mărimii, ci şi prin diferenţierea sa de la local la local în funcţie de categoria de confort şi în raport cu
gradul de preparare a produselor ce se desfac prin unităţile de alimentaţie publică. De asemenea,
unităţile din categoriile superioare adaugă la preţurile de alimentaţie publică remiza şi, după caz,
taxa de serviciu potrivit dispoziţiilor legale.
c) Tarifele reprezintă categoria de preţuri care se practică într-un anumit domeniu specific
de activitate, în domeniul prestărilor de servicii. În funcţie de categoria beneficiarului, tarifele au
caracterul de preţuri cu ridicata (când serviciile se prestează, de regulă, agenţilor economici) sau de
preţuri cu amănuntul.
În ceea ce priveşte preţurile cu ridicata ale produselor provenite din import (PPI), acestea
sunt formate din: valoarea în vamă (rezultată prin transformarea în lei, la cursul de schimb în
vigoare, a preţului extern, în condiţiile de livrare franco-frontieră română), taxa vamală, alte taxe şi
accize datorate, după caz. La aceste preţuri se calculează, de regulă, un comision cuvenit unităţii
importatoare. Formarea celorlalte preţuri (cu ridicata, cu amănuntul sau de alimentaţie publică)
pentru produsele importate este similară formării preţurilor interne în funcţie de natura bunurilor şi
circuitului lor. Pentru a înlesni înţelegerea modului de formare a preţurilor, se prezintă structura
preţurilor produselor interne şi a preţurilor produselor din import (figura 1.1 şi 1.2).
Preţurile cu ridicata ce revin producătorilor şi unităţilor comerciale cu ridicata nu conţin
T.V.A. în PAM
TVA. Ele constituiePdoar
AM baza pentru
(T.V.A.calculul
1+2+3) TVA, care se va cuprinde numai în preţul final. Dar
fiecare furnizor (unitate
P. producătoare sau am.
Ad. com. comercială cu ridicata)
x 19% =consemnează
TVA în factură, separat de
Al.p. (Ad. al. p.) 3
preţul cu ridicata, TVA aferentă pe care o încasează de la beneficiari şi pe care o datorează bugetului
PRA x 19% = TVA2
Ad. com. rid.preţul cu ridicata
de stat. Deci beneficiarii achită furnizorilor plus TVA. La fiecare unitate plătitoare
de TVA, suma de plată se stabileşte însă ca diferenţă între TVA aferentă vânzărilor, TVA (colectată)
Accize (după caz)
şi TVA (deductibilă) aferentă cumpărărilor, care s-a achitat pe bază de factură furnizorilor.
PRp Profit x 19% = TVA1

Costuri 8

Figura 1.1: Structura preţurilor produselor interne

 PRp – Preţul cu ridicata al producătorului
PRA – Preţul cu ridicata al angrosistului
PAl. P – Preţ de alimentaţie publică
PAM – Preţ cu amănuntul

T.V.A. în PAM
PAM
(T.V.A. 1+2+3)

P.Al.p. Ad. com. am. x 19% = TVA3

(Ad. al. p.)
PRA
Comision x 19% = TVA2

Accize (alte taxe)

PRI Taxă vamală x 19% = TVA1

Valoarea în vamă (Preţ extern

de import transformat în lei)

Figura 1.2: Structura preţurilor produselor din import

1.4. Relaţiile dintre preţuri

Între diferitele preţuri care alcătuiesc sistemul de preţuri există o diversitate de raporturi,
relaţii care pot fi grupate în: legături, corelaţii şi interdependenţe.

9
 Legăturile dintre preţuri sunt relaţiile dintre diferitele categorii de preţuri din punctul
de vedere al elementelor de structură. Existenţa unui sistem de preţuri impune asigurarea unor
legături precise între diferitele categorii de preţ ale aceluiaşi produs, în funcţie de fazele circuitului
economic pe care-l parcurge un produs. De exemplu, legătura dintre preţul cu ridicata al unui produs
preluat de la producători şi preţul cu amănuntul se realizează prin adaosul comercial cuvenit
unităţilor comerciale cu ridicata şi cu amănuntul şi TVA datorată bugetului de stat. Datorită acestor
legături, modificarea preţurilor dintr-o categorie antrenează modificări ale elementelor de legătură
sau poate determina modificarea preţurilor din celelalte categorii. Legătura reciprocă a diferitelor
categorii de preţuri nu trebuie înţeleasă ca o dependenţă automată între ele. Având în vedere
funcţiile concrete şi rolul relativ diferit al categoriilor de preţuri, există posibilitatea modificării
nivelului unei categorii de preţuri fără ca aceasta să antreneze neapărat sau concomitent, şi în aceeaşi
măsură, modificarea nivelului de preţuri din celelalte categorii. Astfel, modificarea preţurilor cu
ridicata la unele produse nu implică neapărat şi modificarea nivelului preţurilor cu amănuntul sau,
dacă o implică, aceasta se poate efectua mai târziu, corelat cu alte măsuri privind protecţia
populaţiei. Se deosebesc şi consecinţele economice ale modificării diferitelor categorii de preţuri.
Aşa de exemplu, creşterea sau reducerea preţurilor cu ridicata pentru produse care circulă între
unităţi economice, nu afectează în mod direct nivelul de trai, în timp ce modificarea preţurilor cu
amănuntul sau a preţurilor produselor agricole cumpărate de la producători influenţează în mod
direct veniturile reale ale populaţiei şi, după caz, veniturile sau cheltuielile bugetului de stat.
Corelaţiile dintre preţuri sunt raporturile dintre preţurile din aceeaşi categorie (între
preţurile cu ridicata ale diferitelor produse, sau între preţurile cu amănuntul). Acestea pot fi:
- cu caracter general, ca de exemplu: între preţurile (cu ridicata sau cu amănuntul)
mărfurilor alimentare şi preţurile mărfurilor industriale; între aceleaşi preţuri ale diferitelor mărfuri
nealimentare (industriale); între preţurile produselor agricole şi preţurile produselor industriale etc.;
- cu caracter special: între preţurile mărfurilor ce se pot înlocui reciproc (cu însuşiri diferite,
dar pentru aceleaşi utilizări); între preţurile mărfurilor ce nu se pot înlocui reciproc (cu însuşiri
diferite), dar care în anumite condiţii pot fi folosite unele la fabricarea celorlalte; între preţurile
mărfurilor ce pot fi folosite ca atare şi cele care necesită o prelucrare suplimentară. Dacă corelaţiile
cu caracter special nu sunt asigurate, poate avea loc un proces de substituire a bunurilor.
Interdependenţele dintre preţuri exprimă raporturile complexe dintre nivelul diferitelor
categorii de preţuri ale unor produse, pe de o parte, şi nivelul costurilor sau al preţurilor produselor
care se obţin din primele produse, pe de altă parte. Este vorba deci de raporturile dintre diferite
categorii de preţuri ale diferitelor produse care se folosesc unul la fabricarea celuilalt. Modificarea
10
preţului dintr-o categorie la un anumit produs atrage după sine modificări nu numai în ce priveşte
nivelul şi structura acestui preţ, ci propagă influenţe asupra costurilor şi preţurilor la alte produse.
Astfel, nivelul preţurilor cu ridicata sau cu amănuntul al unui produs este în dependenţă de nivelul şi
mişcarea preţurilor la materiile prime şi auxiliare a combustibililor, a tarifelor pentru serviciile
utilizate la fabricarea acelui produs. Această interdependenţă se manifestă sub forma unor influenţe
care pot fi de două feluri:
- în lanţ, sau într-un singur sens, sau de succesiune, de la preţul materiilor prime la costurile
produsului finit şi mai departe, asupra preţului acestuia. De exemplu: lapte-brânzeturi; carne-
preparate din carne; minereu – fontă – fier – oţel – laminate – piese – subansamble – produse finite;
lemn – celuloză – hârtie; sfeclă de zahăr – zahăr – produse zaharoase; lână – fire – ţesături –
confecţii, etc.
- reciproce (flux – reflux), sunt atât influenţe ale preţurilor materiilor prime asupra preţurilor
produselor unei ramuri şi, mai departe, asupra altor ramuri, cât şi influenţe ce se întorc asupra primei
ramuri. De exemplu: creşterea preţurilor cu ridicata ale combustibililor influenţează costurile în
transporturi şi mai departe, tarifele de transport. Acestea, la rândul lor, influenţează preţurile
combustibililor. Cele mai frecvente influenţe de reciprocitate apar la produsele din ramura
combustibililor, energiei electrice şi transporturilor, datorită legăturilor strânse dintre aceste ramuri:
producţia de combustibil nu poate fi realizată fără energie electrică şi mijloace de transport;
producţia de energie electrică, prin folosirea resurselor termice, nu poate avea loc fără combustibili
transportaţi la locul de consum: transportul nu se poate realiza fără combustibili sau energie
electrică.
Nici interdependenţele dintre preţuri nu trebuie înţelese în mod rigid, ca nişte raporturi care
se schimbă în mod automat şi în aceeaşi măsură. Agenţii economici au posibilitatea să compenseze
o parte din influenţele propagate din creşterea preţurilor prin măsuri proprii suplimentare de
reducere a consumurilor materiale. Ei ar trebui, în primul rând, să caute soluţii pentru compensarea
influenţelor negative din creşterea acestor preţuri (prin reducerea consumurilor specifice, a altor
cheltuieli, sau prin reproiectarea produselor, etc.) şi numai pe urmă să ia în considerare o eventuală
majorare a preţurilor propriilor produse.

11
Incidenţa TVA asupra structurii preţurilor
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect care cuprinde toate fazele circuitului
economic, respectiv producţia, serviciile şi distribuţia până la vânzările către consumatorii finali
(inclusiv).
Din punct de vedere al bugetului de stat este un impozit indirect, care se stabileşte asupra
operaţiilor privind transferul bunurilor şi asupra prestărilor de servicii. Este o taxă unică ce se
percepe însă în mod fracţionat, corespunzător valorii adăugate la fiecare stadiu al circuitului
economic. Operaţiile supuse TVA se împart în două mari categorii:
a) operaţii care au ca efect transferul proprietăţii bunurilor indiferent de forma juridică
prin care se realizează acest transfer de proprietate;
b) operaţii constând în prestarea de servicii.
Ţinând cont de provenienţa bunurilor, operaţiile supuse TVA se împart potrivit legii în:
a) livrări de bunuri mobile;
b) transferul proprietăţii bunurilor imobiliare între agenţii economici precum şi între aceştia
şi instituţii sau persoane fizice;
c) prestări de servicii;
d) importul de bunuri şi servicii.
Principalele reguli în funcţie de care se stabileşte dacă o operaţie este supusă sau nu TVA se
referă la destinaţia produselor livrate şi serviciilor prestate. Potrivit acestui principiu, bunurile şi
serviciile se supun TVA în ţara în care se consumă şi nu în cea în care se produc, astfel că:
a) bunurile şi serviciile din ţară sau din import sunt supuse TVA, dacă sunt destinate
beneficiarilor din România;
b) bunurile şi serviciile exportate nu suportă TVA.
TVA nu se include în preţurile şi tarifele negociate între agenţii economici şi deci nu este
inclusă în baza de impozitare, fiind evidenţiată distinct în factură.
În aceste condiţii reţinem faptul că agenţii economici negociază preţurile şi tarifele
serviciilor, fără a influenţa cu TVA, care se percepe separat. Prin excepţie de la regula de mai sus,
pentru livrările de mărfuri şi prestările de servicii către populaţie efectuate prin comerţul cu
amănuntul şi prin consignaţii, prin unităţile de alimentaţie publică, preţurile cu amănuntul şi tarifele
practicate cuprind TVA.
În acest caz TVA se determină prin aplicarea unei cote recalculate după formula:
cota TVA x 100/(cota TVA + 100)

12
 Există mai multe noţiuni cu privire la TVA:
- TVA colectată cuprinsă în documentele de vânzare a mărfurilor şi serviciilor;
TVA colectată = Preţ de vânzare x cota TVA
- TVA deductibilă cuprinsă în documentele de cumpărare a materiilor prime, materialelor,
energiei electrice, termice, chirii, locaţii, mărfuri şi servicii;
TVA deductibilă = Preţ de cumpărare x cota TVA
- TVA de plată sau datorată dacă TVA colectată este mai mare decât TVA deductibilă;
TVA datorată = Valoarea adăugată x cota TVA
- TVA de rambursat dacă TVA deductibilă este mai mare decât TVA colectată;
TVA datorată = TVA colectată – TVA deductibilă
- TVA în aşteptare sau neexigibilă care se regăseşte în anumite situaţii: vânzări în rate,
vânzări cu amănuntul, vânzări fără documente fiscale;
TVA datorată = (Preţ de vânzare cu TVA – Preţ de cumpărare cu TVA) x cota TVA x
100 / (100 + cota TVA)

Privind incidenţa TVA asupra structurii preţurilor se desprind următoarele aspecte:

- TVA nu este element al preţului negociat;
- TVA este element al preţului de factură;
- TVA este element al preţului de comercializare.
TVA este un impozit al consumului şi este încorporat în preţul la care se pun în consum
produsele sau serviciile. Dacă se are în vedere un anumit produs şi fazele pe care acesta le parcurge
de-a lungul procesului de producţie şi comercializare până la consumatorul final, impozitul se
plăteşte de fiecare dată în aceeaşi proporţie, calculat la valoarea adăugată şi fracţionat la toţi agenţii
economici care sunt implicaţi în acest proces. Fiecare plătitor calculează TVA şi nu o suportă decât
în măsura în care el adaugă valoare produsului.
Taxa pe valoarea adăugată se calculează prin aplicarea cotelor legale asupra bazei de
impozitare.
În România se aplică două cote de impozitare pentru TVA:
1. Cota de 19%
2. Cota zero
Cota de 19% se aplică pentru următoarele categorii de operaţiuni:

13
 - livrările de bunuri mobile şi transferurile proprietăţii bunurilor imobile efectuate în ţară
de către agenţii economici înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată către
beneficiari cu sediul sau domiciliul în România;
- vânzările de bunuri către persoanele nerezidente în România;
- prestările de servicii pentru care locul impozitării se află în România;
- importul de bunuri mobile.
Cota zero se aplică pentru următoarele operaţiuni delimitate strict prin lege:
- exportul de bunuri, transportul şi prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor,
efectuate de contribuabili cu sediul în România cu condiţia încasării în valută a
contravalorii acestora în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională
a României;
- transportul internaţional de persoane în şi din străinătate efectuat de contribuabili
autorizaţi prin curse regulate, precum şi prestările de servicii legate direct de acesta.
În acest context se delimitează două categorii de preţuri:
- preţuri cu TVA;
- preţuri fără TVA.
Preţurile fără TVA sunt utilizate pentru a determina cifra de afaceri a întreprinzătorilor – ele
sunt preţuri libere, se negociază sau se stabilesc pe piaţă şi care prezintă baza de impunere pentru
TVA. Mărimea TVA, calculată în funcţie de preţul de vânzare cumulează de fiecare dată toate taxele
pe valoarea adăugată plătite de agenţii economici din amonte, fiecare reprezentând un stadiu pe care
îl parcurge produsul de la producător la consumatorul final.
Pentru produsele prevăzute în Legea 42/1993, agenţii economici, persoane juridice, asociaţii
familiale şi persoane fizice autorizate – care produc, importă, comercializează astfel de produse, au
obligaţia să plătească bugetului de stat taxe speciale de consumaţie denumite accize.
Accizele sunt cuprinse în preţurile la care se livrează produsele de către producătorii interni
sau din import la anumite categorii de produse: băuturi alcoolice, tutun, cafea, confecţii de blănărie,
mobilier sculptat etc.
Accizele sunt cuprinse în preţurile cu ridicata sau la preţurile de comercializare, obligaţia de
plată a lor la buget fiind calculată prin aplicarea unei cote procentuale astfel:
- pentru produsele din producţia internă – la contravaloarea bunurilor livrate exclusiv
accizele;
- pentru produsele care se importă – la valoarea în vamă stabilită potrivit legii, la care se
adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale stabilite, potrivit legii pe categorii de produse.
14
 Valoarea în vamă se determină pornind de la preţul extern franco-frontieră transformat în
lei la cursul în vigoare;
- pentru bunurile introduse în ţară de persoane fizice neînregistrate ca agenţi economici dar
comercializate prin agenţi economici (produse vândute în regim de consignaţie) – la
contravaloarea ce se cuvine deponentului pentru bunurile vândute.

Determinarea accizelor în mărime absolută se face prin aplicarea formulei:

A = Preţ x cota A / (100 + cota A).
Sunt exonerate de la plata accizelor produsele care se livrează la rezerva de stat şi produsele
care sunt exportate direct sau prin agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea pe bază de
comision precum şi produsele importate în regim de tranzit sau import temporar. De asemenea
agenţii economici care exportă produse fabricate cu materii prime de la producătorii interni pot
solicita, în cursul lunii următoare, pe baza documentelor justificative, restituirea accizelor plătite
pentru aprovizionări.
Accizele fac parte din structura preţului cu ridicata sau a preţului de comercializare; pentru
produsele provenite din import accizele se adaugă la preţul extern franco-frontieră transformat în lei
la cursul în vigoare.

1.5. Strategiile firmelor în domeniul preţurilor

Modalităţile de determinare a preţului de vânzare într-o economie concurenţială diferă în
funcţie de politica adoptată de firmă. Există trei mari strategii pentru stabilirea preţului produsului şi
anume:
 Fixarea preţului pornind de la cost. Conform acestei metode, la baza preţului stă
valoarea costului unitar determinat ca raport între suma totală a cheltuielilor ocazionate cu
producerea bunului respectiv şi numărul de unităţi produse. La acesta se adaugă profitul, care de
cele mai multe ori este calculat ca un procent din costul total, şi impozitele şi taxele prevăzute de
lege. În funcţie de verigile pe care le parcurge produsul până la consumatorul final, se adaugă la
preţul de cumpărare adaosurile comerciale ale comercianţilor intermediari. Cel mai mare
inconvenient al acestei metode constă în faptul că fixarea preţului de vânzare nu ţine cont de piaţă,
ceea ce poate conduce la supraevaluări ale produsului şi deci la imposibilitatea vânzării lui.
 Fixarea preţului pe baza cererii. Preţul practicat este rezultatul experimentării mai
multor preţuri pe un interval scurt de timp. În funcţie de jocul cererii şi al ofertei se ajunge la un preţ

15
de echilibru cu care se va vinde, în final, produsul. Punctul de plecare însă este nivelul preţului
aferent pragului de rentabilitate al firmei.
 Determinarea preţului pe baza competiţiei. În această situaţie, în fixarea preţului, firma
ignoră costurile şi cererea pieţei şi foloseşte în locul lor preţurile competitorilor ca ghid în stabilirea
propriilor preţuri. O astfel de determinare a preţului este des practicată, în special de detailişti,
datorită avantajelor pe care le oferă şi anume: este o metodă simplă ce nu presupune studierea
cererii, determinarea punctului de echilibru şi nici măcar calcularea adaosului comercial (firma pur
şi simplu foloseşte acelaşi preţ cu competitorii săi pentru bunurile şi serviciile asemănătoare); este
metoda considerată cea mai corectă atât de cumpărător cât şi de vânzător şi rareori stârneşte un
“război” al preţului.
Problema stabilirii preţului apare întotdeauna la lansarea produselor noi pe piaţă. Ca
urmare pot fi utilizate mai multe forme de preţ impuse de politica de distribuţie a firmei:
- Preţul de lansare este cel mai mare preţ pe care firma poate să-1 obţină în perioada de
lansare a produsului, perioadă relativ scurtă din ciclul său de viaţă. Vânzătorul ia "spuma pieţei",
ceea ce-l ajută să acopere mult mai repede costurile ridicate de cercetare şi dezvoltare. Riscurile
practicării acestui preţ sunt mari deoarece el poate să descurajeze cererea sau poate atrage
competitorii care vor încerca să intre pe piaţă cu acelaşi produs sau cu unul similar.
- Preţul de penetrare, contrar preţului de lansare acesta este cel mai scăzut preţ practicat
pentru produsele noi. Ideea este de a dezvolta repede o zonă de piaţă mai mare. Vânzătorul speră că
în felul acesta va vinde mai multe unităţi de produs de-a lungul nivelelor de început ale ciclului de
viaţă şi astfel îi va descuraja pe competitorii săi care nu vor fi atraşi să intre pe piaţă. Pe de altă
parte, dacă preţul este mic vor fi stimulate vânzările, o cifră de afaceri mare permiţând firmei să-şi
dezvolte producţia, fenomen ce conduce la reducerea costurilor unitare. Dezavantajul acestei
strategii este acela că plasează firma într-o poziţie mai puţin flexibilă deoarece este mult mai dificilă
creşterea vizibilă a preţurilor decât reducerea lor.
Descoperite relativ recent în raport cu vechimea activităţii de comerţ, strategiile psihologice
au căpătat o amploare apreciată îndeosebi de marii comercianţi. În prezent se practică o varietate de
strategii de acest gen care au ca efect principal creşterea cifrei de afaceri şi îmbunătăţirea imaginii
firmelor producătoare şi de distribuţie. Amintim dintre acestea pe cele mai des apelate:
- Preţul incomplet şi constă în afişarea unei sume incomplete care se situează cu puţin sub un
preţ rotunjit şi care lasă impresia consumatorului că face o economie cumpărând produsul respectiv.
De exemplu în loc de 27000 lei se afişează 26999 lei. Cele mai des folosite cifre finale ale preţurilor
sunt 8 şi 9 pentru produsele de valoare mică şi chiar 5 pentru produsele ale căror valori sunt mai
16
mari. Vânzătorii din ţările dezvoltate care apelează la aceste preţuri afirmă că metoda conduce la
creşterea vânzărilor, clienţii fiind încurajaţi să facă cumpărături în cantităţi mai mari.
- Un singur preţ pentru două sau mai multe unităţi de produs. Mulţi detailişti şi în special
supermarket-urile practică un singur preţ pentru două sau mai multe produse care este mai mic decât
suma celor două separat. În mod special, pentru produsele cu o fluctuaţie rapidă, această strategie
poate să ducă la creşterea vânzărilor. Clienţii care văd un singur preţ şi care se aşteaptă să folosească
în cele din urmă produsele din pachet vor cumpăra întreg pachetul în ideea că vor economisi o
anumită sumă.
- Preţul de prestigiu se practică cu scopul de a marca statutul şi calitatea produsului
respectiv. Datorită calităţilor superioare, unele produse sunt mai scumpe decât cele de calitate medie
sau mică, mulţi cumpărători crezând că un preţ ridicat presupune şi o calitate superioară pentru
anumite produse ca bijuteriile sau cosmeticele.
- Aplicarea discount-ului. Producătorii şi vânzătorii oferă clienţilor lor o varietate de
discount-uri dintre care: discount-uri comerciale care se oferă intermediarilor sau agenţilor de
vânzări care prestează activităţi de distribuţie; discount-uri cantitative care sunt reduceri valorice
acordate clienţilor ce cumpără în cantităţi mari şi constituie un mod de economisire pentru aceştia
deoarece costul vânzării pe unitatea de produs devine mai mic (se practică la produsele cu o viteză
de circulaţie mare); discount-uri cash sunt oferite pentru o plată imediată (vânzătorul poate oferi, de
exemplu, un discount de 1,5 % dacă factura este achitată înainte de 10 zile, termenul de scadenţă
fiind de 30 de zile).

17
 CAPITOLUL II
CONCURENŢA

2.1. Definirea, funcţiile şi instrumentele concurenţei

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre agenţii
economici vânzători-ofertanţi, ca rezultat al comportamentului lor specific interesat de
atragere a consumatorilor, în vederea asigurării unor profituri ridicate şi sigure. Din această
definiţie pot fi desprinse câteva elemente definitorii pentru înţelegerea conţinutului concurenţei:
- implică în acelaşi timp rivalitatea, dar şi cooperarea dintre diferiţi agenţi economici cu scopul
realizării celor mai bune condiţii de producţie, vânzare, achiziţie a bunurilor de consum, de
efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare etc. Cu alte cuvinte, concurenţa reprezintă o
întrecere care are drept scop obţinerea unor avantaje cât mai însemnate (sau, în anumite condiţii,
doar reducerea riscurilor şi/sau pierderilor);
- interesul propriu reprezintă elementul major care dictează comportamentul fiecărui agent
economic ce îşi desfăşoară activitatea într-un cadru concurenţial. Astfel, cumpărătorii încearcă să
găsească vânzătorii cu cele mai convenabile preţuri, calitatea cea mai bună, condiţiile de livrare a
bunurilor de consum şi factorilor de producţie cele mai favorabile, iar vânzătorii urmăresc atragerea
de cumpărători cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi la preţ ş.a.;
- premisa existenţei concurenţei o reprezintă libertatea formării preţului.
Funcţiile concurenţei sunt următoarele:
1. Facilitează ajustarea autonomă a cererii şi ofertei în toate domeniile activităţii
economice. Concurenţa stimulează preocupările pentru creşterea, diversificarea, îmbunătăţirea
calităţii ofertei de mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamica cerinţelor pieţei. Pe pieţele dominate de
ofertă (“piaţa vânzătorilor”), strategia competiţională determină firmele să se particularizeze faţă de
rivali. Pe pieţele dominate de cerere (,,piaţa cumpărătorilor”), în relaţiile cu clienţii potenţiali, se
urmăreşte specializarea într-un sector individualizat al cererii. Concurenţa reglează piaţa prin
mecanismul preţurilor, orientând fluxurile de factori de producţie şi iniţiativa privată spre acele
ramuri şi sectoare ale economiei care produc utilităţi recunoscute social.
2. Stimulează realizarea progresului ca atare, în accepţiunea sa generală, dar mai ales a
progresului tehnico-economic. Concurenţa oferă un puternic motiv de a dezvolta produse
performante şi de a descoperi metode de a produce cu un cost mai scăzut. Nu se poate cunoaşte cu
precizie care vor fi noile dorinţe ale consumatorilor sau care tehnologie de fabricaţie va conduce la

18
minimalizarea costurilor pentru unitatea de produs. Întreprinzătorii sunt liberi să introducă în
fabricaţie un nou produs sau să folosească o tehnologie de fabricaţie mult mai promiţătoare decât
cele utilizate până în prezent, însă au nevoie de sprijinul investitorilor care doresc să le pună la
dispoziţie fondurile necesare. În economia de piaţă funcţionează libertatea de a alege atât a
întreprinzătorilor, cât şi a celor care ar putea să-i susţină. Concurenţa conştientizează pe
întreprinzători, cât şi pe investitori, că trebuie să-şi asume responsabilitatea aducerii pe piaţă a
produselor respective, de a le oferi la preţul fundamentat (de ofertă), în raportul cu cerinţele reale ale
pieţei.
Pentru un agent economic producător, condiţia de a reuşi pe o piaţă concurenţială o
constituie anticiparea, identificarea şi rapida adaptare a ideilor novatoare. Prin competiţia continuă
între agenţii economici, concurenţa deschide perspective de profituri pentru toţi participanţii la jocul
pieţei, favorizându-i pe cei buni şi foarte abili şi izolându-i pe cei slabi, pe cei care nu reuşesc să se
adapteze la cerinţele pieţei.
3. Împiedică realizare profitului de monopol de către agenţii economici asigurând o
alocare raţională a resurselor între variantele utilizărilor solicitate pe piaţă şi statornicind o
repartizare a profiturilor proporţional cu contribuţia efectivă a agenţilor economici în procesul de
producţie şi distribuţie a mărfurilor. Totodată, prin concurenţă se descoperă mărimea şi structura
optimă a activităţii desfăşurate de un agent economic, mărimea şi structura care pot menţine cel mai
uşor costul pe unitatea de produs sau serviciu, la un nivel cât mai mic. Spre deosebire de alte
sisteme economice, economia de piaţă nu mandatează şi nu limitează tipurile de firme cărora li se
permite să intre în competiţie. Este permisă orice formă legală de organizare a activităţii economice,
condiţia reuşitei pentru orice firmă fiind eficienţa în raport cu costurile.
4. Mecanismul concurenţial asigură plasarea preţurilor la niveluri reale, favorizând
raţionalizarea costurilor ca mijloc de creştere a profiturilor, altfel spus, concurenţa contribuie din
plin la reducerea preţurilor de vânzare, în paralel cu diminuarea costurilor şi chiar diferenţierea
şi diversificarea ofertei, prin intermediul presiunii pe care o exercită asupra producătorilor în sensul
satisfacerii la un nivel cât mai ridicat a exigenţelor consumatorilor.
5. Concurenţa are rol direct asupra psihologiei agenţilor economici, alimentând
optimismul acestora, stimulându-le creativitatea, făcând ca ei să se preocupe în permanenţă de
eficienţa, de maximizarea profitului şi, implicit, de satisfacerea în condiţii bune a nevoilor de
consum.
Deşi au evoluat şi s-au diversificat odată cu piaţa şi dezvoltarea mecanismului concurenţial,
instrumentele luptei de concurenţă pot fi delimitate în două mari categorii: economice şi
19
extraeconomice. Dintre instrumentele economice se menţionează: reducerea costurilor bunurilor
sub cele ale concurenţilor, diminuarea preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea calităţii, reînnoirea
sortimentelor, publicitatea, acordarea de facilităţi clienţilor etc. Cele mai frecvente întâlnite
instrumente extraeconomice sunt: obţinerea de informaţii privind activitatea concurenţilor,
sponsorizarea unor activităţi social-culturale de interes local sau naţional, spionajul economic şi, în
unele cazuri care eludează legea, corupţia, şomajul boicotul sau chiar violenţa deschisă.
În raport cu instrumentele folosite în lupta concurenţială, aceasta a fost departajată în loială
şi neloială. Concurenţa loială presupune utilizarea nediscriminatorie de către agenţii economici
ofertanţi a unora dintre instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale respectării
legalităţii. Concurenţa neloială constă în utilizarea unor mijloace nelegale, de natură
extraeconomică pentru cucerirea şi consolidarea poziţiilor deţinute pe anumite pieţe, sau în practici
discriminatorii de acordare a anumitor stimulente unor categorii speciale de consumatori etc.
Legislaţia ţărilor cu economie de piaţă prevede măsuri stricte pentru descurajarea şi chiar eliminarea
celor mai multe dintre actele de concurenţă neloială.

2.2.Tipologia concurenţei
Formele concurenţei sunt foarte variate şi diversificate. Unul dintre factorii care contribuie la
diferenţierea concurenţei este numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii. Când
participanţii la tranzacţii sunt în număr mare şi de putere aproximativ egală, pe piaţă se conturează
forma de concurenţă perfectă. Când sunt foarte puţini sau numai unul, fie pe latura ofertei, fie pe
latura cererii, apar situaţii de monopol sau monopson, când sunt avantajaţi fie numai producătorii,
fie numai cumpărătorii.
Alt factor de departajare a concurenţei este gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o
anumită nevoie umană. Când bunurile sunt omogene, consumatorilor le este aproape indiferent de
unde se aprovizionează. Diferenţierea produsului însă are ca efect creşterea concurenţei între
producători, fiecare dintre aceştia dorind să atragă un număr cât mai mare de clienţi.
În al treilea rând, facilităţile acordate sau restricţiile în calea celor care intenţionează să
intre într-o ramură, pe o anumită piaţă, influenţează modul de realizare a concurenţei. Cu cât
accesul într-o anumită ramură a economiei sau pe o anumită piaţă a unui agent economic se
realizează mai uşor, cu atât mai mult creşte gradul de competitivitate în acea ramură sau pe acea
piaţă, creându-se condiţii pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor la un standard ridicat.
Un alt factor este gradul de transparenţă a pieţei, care se referă la posibilităţile de acces la
informaţiile care rezultă din funcţionarea pieţei: produsele cerute sau oferite, preţurile, cantităţile,
20
condiţiile de tranzacţionare, acces care poate fi liber pentru toţi participanţii de pe piaţă sau poate fi
îngrădit de unii dintre aceştia în scopul sporirii propriilor avantaje.
Luând în considerare factorii prezentaţi mai sus şi ţinând cont de variantele de combinare a
lor, teoria economică a concurenţei a concluzionat că există următoarele tipuri de concurenţă între
producători (vânzători): concurenţa perfectă şi respectiv, concurenţa imperfectă, cu formele:
monopol, oligopol şi concurenţă monopolistică. Manifestarea celor două tipuri de concurenţă
determină şi existenţa pieţelor specifice, respectiv piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă
imperfectă.
Concurenţa perfectă sau pură presupune instituirea unor asemenea raporturi de piaţă
în cadrul cărora, pe de o parte, toţi vânzătorii (producătorii) sunt în măsură să-şi vândă
integral produsele fabricate la preţul al pieţei pe care, individual sau colectiv, nu sunt capabili
să-l influenţeze, iar pe de altă parte, cumpărătorii pot achiziţiona bunurile şi cantităţile de
care au nevoie la acelaşi preţ al pieţei, pe care, de asemenea nu îl pot modifica după voinţa lor.
Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă de fundamentează pe următoarele ipoteze:
- atomicitatea participanţilor la tranzacţii, caracterizată prin existenţa unui mare
număr de agenţi economici vânzători şi cumpărători, de putere concurenţială aproximativ egală, fără
a avea posibilitatea de a influenţa în vreun fel cantităţile oferite sau cerute ori nivelul preţurilor;
- omogenitatea bunurilor, asigurată prin producerea aceloraşi bunuri de către toţi
producătorii, cu caracteristici şi utilizări absolut identice, astfel încât alegerea vânzătorului de la care
se efectuează aprovizionarea este indiferentă pentru cumpărători;
- intrarea şi ieşirea de pe o anumită piaţă sunt libere, adică nu există bariere
juridice, instituţionale sau de altă natură care să restricţioneze fie accesul unor producători, fie
părăsirea pieţei de către alţii, singurele argumente care fundamentează asemenea decizii fiind cele
specifice economiei de piaţă, respectiv rentabilitatea activităţilor desfăşurate;
- transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce presupune că toţi agenţii economici primesc,
în egală măsură, aceleaşi informaţii cu privire la natura produselor tranzacţionate, calitatea acestora,
nivelul cererii şi al ofertei, preţurile practicate etc.;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie, aceştia fiind orientaţi spre destinaţiile
cele mai eficiente de utilizare.
Deşi piaţa cu concurenţă perfectă nu există ca atare în realitatea economică, studierea
acesteia ca model teoretic de analiză a mecanismului concurenţial „ideal” este extrem de utilă
tocmai pentru explicarea comportamentului agenţilor economici în condiţiile concrete, reale, ale
pieţelor cu concurenţă imperfectă.
21
 Într-o ramură (industrie) există concurenţă imperfectă dacă agenţii economici –
vânzători şi cumpărători – sunt în măsură să influenţeze în mod unilateral raportul dintre
cererea şi oferta de bunuri, dar mai ales nivelul şi dinamica preţurilor, în intenţia de a-şi
realiza propriile obiective.
Acest tip de concurenţă poate să îmbrace în realitatea economică diferite forme; principalele
caracteristici ale acestora, analizate comparativ cu modelul teoretic al concurenţei perfecte se
prezintă în tabelul nr. 2.1.
Piaţa cu concurenţă monopolistică conservă caracteristicile pieţei perfectă, cu excepţia
omogenităţii bunurilor. Oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi cu putere economică
redusă, dar aceştia produc bunuri diferenţiate, cu elemente de originalitate sau specificitate în cadrul
unei gupe date. Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui mare număr de cumpărători,
dispunând la rândul lor de o putere economică redusă, dar vânzătorii au posibilitatea, în limita
diferenţierilor oferite, să influenţeze preţul, şi în anumite situaţii, chiar cantitatea de bunuri
comercializate.
Tabelul nr. 2.1: Tipuri de concurenţă şi structuri de piaţă ale economiilor contemporane dezvoltate
Numărul Exemple de
Intrarea în
producătorilor şi Metode de marketing sectoare din
Tipul ramură Gradul de control
gradul de şi folosirea reclamei economie unde
pieţei (bariere la asupra preţului
diferenţiere a comerciale predomină
intrare)
produselor tipul respectiv
Concurenţă - mulţi producători - liberă - inexistent (price - schimb de piaţă sau - agricultură,
perfectă cu produse (uşoară) taker) licitaţie fără reclamă servicii către
nediferenţiate comercială populaţie etc.
(omogene)
Concurenţă - număr mare de - relativ uşoară - scăzut şi foarte scăzut - reclamă pentru - diferite ramuri
imperfectă producători cu atragerea clienţilor prin industriale cu
Concurenţa produse şi servicii calitatea produselor şi producţie
monopolistă diferenţiate noutatea acestora şi diversificată,
crearea de avantaje servicii, comerţ
economice şi sociale
Oligopolul - număr mic de - dificilă - control parţial cu - reclamă comercială - oţel, aluminiu,
- omogen producători cu luarea în considerare a pentru înlăturarea unele produse
produse omogene reacţiei firmelor rivalilor concurenţi, chimice
(nediferenţiate, fără concurente (price atragerea clienţilor prin
substitute searcher) sublinierea unor avantaje
apropiate)
- neomogen - număr mic de - dificilă - control parţial cu - reclamă comercială - automobile,
(diferenţiat) producători cu luarea în consideraţie a pentru înlăturarea ţigări, computere
produse diferenţiate reacţiei firmelor rivalilor şi atragerea
concurente (price clienţilor prin calitatea şi
searcher) noutatea produselor
Monopol - un producător - imposibilă - control total (fixează - reclamă comercială - utilităţi sau
având produse fără sau foarte preţul adeseori cu numai pentru creşterea servicii publice,
substitute apropiate dificilă control al statului) cererii, pentru resurse naturale,
(price maker) promovarea produselor produse militare
Iancu Aurel, Tratat de economie, vol. 3, Editura Expert, Bucureşti, 1992, p. 186-187

22
 Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai frecvent întâlnită în statele dezvoltate.
Acesta desemnează acea formă a concurenţei imperfecte, caracterizată prin existenţa unui număr
mic de firme ofertante ale unor produse similare (oligopolul omogen) sau diferenţiate (oligopolul
neomogen) care, datorită ponderii însemnate deţinute în oferta totală reuşesc să influenţeze formarea
preţurilor şi cantităţile de produse oferite. Principala trăsătură care separă fundamental această
structură de piaţă de alte forme ale concurenţei imperfecte este interdependenţa firmelor din ramură.
Raporturile stabilite între firmele care acţionează pe piaţa de oligopol, pot fi încadrate în una dintre
următoarele două categorii extreme:
- necooperante, sub forma concurenţei deschise prin „războiul preţurilor” (comportament
mai rar întâlnit în economiile moderne);
- cooperante, materializate în încheierea unor înţelegeri (confidenţiale) asupra unor aspecte
de interes comun, sau în formarea „oligopolurilor coordonate” (de tip cartel sau trust) sau a
oligopolurilor mixte.
Monopolul este structura de piaţă caracterizată prin existenţa unui singur producător
(vânzător) care furnizează întreaga producţie a unui bun (ce nu poate fi substituit rapid şi în măsură
mare) şi a unui număr mare de cumpărători. Faţă de concurenţa perfectă, monopolul se află la
extrema opusă, firma aflată în această situaţie de piaţă având posibilitatea de a stabili atât preţul, cât
şi cantitatea de bunuri care urmează să fie produse şi comercializate. În general însă, existenţa
monopolului nu se confundă cu dominaţia absolută asupra pieţei, pe de o parte pentru că, pe termen
lung, nici o firmă nu este la adăpost de concurenţa internă sau externă, iar pe de altă parte pentru că
firma de monopol nu iese de sub incidenţa legii cererii (în baza căreia cererea pieţei pentru un bun
se află în relaţie inversă cu preţul).
Există însă şi posibilitatea influenţării pieţei de către cumpărători, în situaţiile în care
vânzătorii sunt numeroşi şi există doar câţiva purtători ai cererii, caz în care structura de piaţă care ia
naştere este denumită oligopson, sau chiar unul singur consumator, în situaţia de monopson. În
ambele situaţii, cumpărătorii pot să controleze, în anumite limite, nivelul preţurilor, deoarece
reprezintă un segment important al cererii (sau chiar întreaga cerere) pe pieţele respective.
Dacă un singur producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, piaţa îmbracă
forma specifică a monopolului bilateral; în mod asemănător confruntarea dintre un număr redus de
vânzători şi, respectiv, cumpărători poartă denumirea de oligopol bilateral.

23
 CAPITOLUL III
MECANISMUL DE FORMARE A PREŢURILOR
ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

3.1. Formarea preţurilor în economia concurenţială contemporană

Într-o accepţiune cuprinzătoare, mecanismul economic cuprinde ansamblul elementelor de
reglare şi autoreglare a vieţii economice. În funcţie de preponderenţa elementelor ce-l alcătuiesc şi
de natura lor, mecanismul economic poate fi:
- administrativ, în care organizarea economică se realizează prin acţiuni ale factorului
conştient de conducere, instrumentul de bază fiind planul imperativ, caracteristic pentru
economiile centralizate;
- dacă preponderente sunt elementele de autoreglare provenite din funcţionarea pieţei,
atunci mecanismul economic este spontan, de piaţă, forţele acestuia asigurând proporţiile
şi echilibrul economic independent.
Mecanismul economic viabil este acesta din urmă. El nu exclude însă, prezenţa elementelor
de reglare care operează nu imperativ, decizional, ci într-o formulă liberă, indicativă, de organizare
şi conducere a vieţii economice. În cadrul acestui mecanism, preţurile constituie o componentă cu
rol şi funcţii caracteristice.
Formarea preţurilor în economia concurenţială este guvernată de următoarele legităţi:
Prima legitate arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţului: preţul este efectul
modificării raportului dintre cererea şi oferta unui bun. Pornind de la preţurile date, dacă cererea
creşte, iar oferta rămâne neschimbată, atunci preţurile cresc. Dacă creşte oferta, cererea rămânând
neschimbată, preţurile vor scade. În concluzie, evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la
nivelul preţurilor, o evoluţie de acelaşi sens, pe când evoluţia ofertei conduce la o mişcare de sens
invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul; scade oferta, creşte preţul.
A doua legitate arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei: modificarea preţurilor
unui bun devine cauza modificării cererii şi ofertei acelui bun. Atunci când preţul creşte, cererea, ca
tendinţă, se restrânge, adică vor fi mai puţini cei dispuşi să cumpere şi invers, la o creştere a
preţului, oferta tinde să crească. În situaţia opusă, dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va
creşte, în schimb oferta se reduce, fiind puţini cei ce vor dori să vândă la un preţ redus. Forma de
acţiune a acestei legităţi este opusă celeilalte. În acest caz, preţul influenţează cererea şi oferta şi
are următoarea desfăşurare: la o schimbare a nivelului preţului, într-un sens sau altul, cererea

24
acţionează invers proporţional. Cu totul alta este tendinţa ofertei care evoluează în acelaşi sens
cu preţul.
A treia legitate arată că schimbul vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii are loc când
cererea şi oferta la un anumit bun coincid, ca mărime şi tind spre echilibru. El mulţumeşte şi
producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor mai numeroase tranzacţii.
A patra legitate se referă la interdependenţa preţurilor diferitelor bunuri: modificarea
cererii, ofertei şi preţului unui bun oarecare atrag după sine modificarea cererii, ofertei şi preţului
de piaţă la celelalte bunuri. Relaţia este directă, pentru bunurile şi serviciile de producţie ca
elemente componente în producerea altor bunuri; ea reflectă solidaritatea preţurilor tuturor bunurilor
de pe piaţă.
Mecanismul formării preţurilor în economia concurenţială se află sub acţiunea conjugată a
celor patru legităţi. Oscilaţiile la nivelul cererii şi ofertei influenţează preţul. Dacă cererea creşte,
vor creşte şi preţurile. Acestea, la rândul lor, vor determina pe mai mulţi ofertanţi să vândă şi în
aceste fel, asistăm la o mai deplină satisfacere a cererii. Astfel, prin ajustări reciproce ale cererii şi
ofertei în procesul concurenţei se ajunge la un moment când cererea şi oferta sunt în echilibru. Mai
interesantă este situaţia când oferta este scăzută: în acest caz preţurile sunt ridicate, iar producătorii,
constatând că nu există cerere vor reduce preţul de vânzare; se vor găsi cumpărători mai mulţi,
oferta va scade, cererea va creşte şi, pe o cale ocolită se va ajunge tot la situaţiile prezentate, adică la
realizarea spontană a echilibrului dintre cerere şi ofertă.
Pe o anumită piaţă, pentru un anumit bun sau serviciu, sub acţiunea legilor cererii şi ofertei
se ajunge la o situaţie sau un anumit punct în care acestea sunt în echilibru, stabilind nivelul preţului.
Acest preţ este unic pentru aceeaşi marfă pe întreaga piaţă. Interacţiunea dintre cerere, ofertă şi
preţuri poate fi reprezentată grafic într-o diagramă care are următoarea formă:

preţ

C
oferta

Fig. 2.1 Modelul de interacţiune

OP – nivelul preţului de echilibru
la care se vinde cantitatea OM
din produsul Q
E între cerere, ofertă, preţ
P cererea
25
O
M cantitate
 La un preţ egal cu OC nu există vânzări. Dacă preţul scade, atunci se vor găsi cumpărători,
iar cantitatea vândută va fi mai mare. Nivelul preţului de echilibru este dat de punctul E în care se
intersectează cererea şi oferta.
Această situaţie este caracteristică concurenţei pure, perfecte. Este o formă în care preţurile
ce se fixează pe piaţă nu pot fi alese liber de producători sau consumatori, ei trebuind să le accepte;
ceea ce pot agenţii economici să aleagă sunt cantităţile pe care le vor vinde (cumpăra) la preţul
curent al pieţei. Economia contemporană nu este o economie de piaţă perfectă. Preţurile sunt impuse
pieţei, se stabilesc în afara forţei acesteia fiind riguros controlate. Acest lucru se explică prin
acţiunea marilor firme, oligopoluri şi, a firmelor monopoliste, care fiind unici producători sau
comercianţi impun condiţii pieţei.
Marile firme fixează preţurile, dar ele nu o fac în mod arbitrar, ci ţinând seama de preţul
pieţei pentru produsul de acelaşi fel, de preţul tuturor celorlalte mărfuri şi, în acelaşi timp, de situaţia
pieţei şi de starea acesteia.
Cu toate că marile firme stabilesc preţuri pe cale administrativă, nu numai că nu nesocotesc
cerinţele pieţei, dar la dimensionarea nivelului preţului folosesc şi metode economice ce au în
vedere evoluţia curbei cererii şi a ofertei, raportul dintre volumul producţiei, cost şi profit,
elasticitatea cererii în funcţie de preţ ş.a., ca metode precise şi moderne de evaluare a costului şi,
implicit, a preţului.
În economia concurenţială contemporană, formarea preţurilor este influenţată şi de
intervenţia statului. Aceasta se adaugă jocului liber al concurenţei pentru a dirija nivelul producţiei,
al preţurilor şi restabilirea echilibrului pieţei cu ajutorul preţului, a impozitului indirect sau al
subvenţiei.

3.2. Formarea preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă

În cadrul concurenţei perfecte (liberei concurenţe) preţul se formează la nivelul punctului de
echilibru dintre cerere şi ofertă. Pe o anumită piaţă şi pentru un anumit bun sau serviciu, sub
acţiunea legilor cererii şi ofertei, se ajunge la o situaţie sau la un anumit punct în care acestea sunt în
echilibru, stabilind nivelul preţului. Acest preţ este unic pentru aceeaşi marfă pe întreaga piaţă.
Interdependenţele dintre forţele pieţei cu concurenţă perfectă şi nivelul preţului, ca expresie a
acţiunii legii cererii şi ofertei, se pot sintetiza în următoarele cazuri (situaţii):
a) Când oferta unui produs rămâne constantă, iar cererea curentă creşte în raport cu cererea
iniţială, are loc o creştere a preţului (fig. 2.2).

26
 P oferta

Fig. 2.2 Modificarea preţului la creşterea cererii

b) Când oferta rămâne constantă, iar cererea curentă scade în raport cu cererea iniţială, are
loc scăderea preţului (Fig. 2.3). P1
cerere curentă
P0
cerere iniţială

P oferta

Fig. 2.3 Modificarea preţului la reducerea cererii

c) Când cererea rămâne constantă, iar oferta curentă creşte în raport cu oferta iniţială, preţul
scade (Fig. 2.4).
P0
cerere iniţială
P1
cerere curentă

P cererea

ofertă ofertei
Fig. 2.4 Modificarea preţului la creşterea iniţială

d) Când cererea rămâne constantă, iar cererea

P0oferta
P curentă scade în raport cu oferta iniţială,
ofertă curentăpreţul
creşte (Fig. 2.5).
ofertă curentă
P1
ofertă iniţială
P1

P0 Q
27

Q
 Fig. 2.5 Modificarea preţului la reducerea ofertei

e) La creşterea egală a cererii şi a ofertei şi la scăderea egală a cererii şi a ofertei, preţul

rămâne neschimbat (Fig. 2.6 şi 2.7).

P cerere curentă

ofertă iniţială
ofertă curentă
Fig. 2.6 Modificarea preţului la creşterea egală a cererii şi ofertei

P0=P1
cerere iniţială
Q
ofertă iniţială

P
ofertă curentă
Fig. 2.7 Modificarea preţului la scăderea egală a cererii
cerere şi ofertei
iniţială
f) Când cererea şi oferta se modifică simultan şi în mărimi diferite, preţul variază în funcţie
de factorul (cerere sau ofertă) cu intensitateaP cea=P1 mai mare. Intensitatea şi amploarea modificării
0
raportului dintre cerere şi ofertă sunt diferite în timp. Pe termen scurt, oferta nu se poate modifica
cerere curentă
Q
28
substanţial, astfel că cererea constituie factorul principal al determinării preţului pe piaţă. Pe termen
lung, modificarea ofertei devine factorul preponderent al evoluţiei preţului.
Caracteristicile principale ale preţului de echilibru în cadrul concurenţei perfecte sunt:
- orice producător îşi poate vinde toate cantităţile dintr-un produs la preţul iniţial al pieţei,
ori la preţuri mărite sau micşorate (datorită elasticităţii cererii) sau poate să nu vândă
nimic din produsul său, fără ca prin aceasta să poată influenţa preţul de piaţă al bunului
respectiv;
- apare în mod spontan ca rezultat al jocului liber al factorilor pieţei fiecărui bun şi
reprezintă acel nivel la care are loc egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite de bunul
respectiv (cantitatea vândută este egală cu cea cumpărată);
- preţul de echilibru al unui bun depinde şi de situaţia pieţelor interdependente ale
celorlalte bunuri, adică de preţurile de echilibru ale celorlalte bunuri;
- echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor pieţei ci o continuă mişcare a acestora,
ceea ce face ca preţul pieţei, să poată fi diferit de preţul de echilibru numai pe perioade
scurte, interval în care oferta se adaptează automat la cerinţele consumatorilor;
- preţul de piaţă nu poate fi ales în mod liber de producători sau consumatori, aceştia
trebuind să îl accepte; ceea ce pot agenţii economici să aleagă sunt cantităţile pe care le
vor vinde (cumpăra) la preţul pieţei.

3.3. Formarea preţurilor în condiţiile monopolului

În cazul monopolului există două situaţii favorizante comparativ modelului concurenţei
perfecte: cererea pentru produsele oferite de firmă se confundă cu cererea pieţei, iar oferta firmei
este sinonimă (sau foarte apropiată) de oferta globală a industriei. Preţul nu mai constituie un
element exogen firmei, ci aceasta exercită un control riguros asupra formării sale, nivelul preţului
fiind stabilit în funcţie de un complex de factori, dintre care se detaşează ca importanţă evoluţia
cererii şi a costurilor de producţie, cantitatea de bunuri vândute (deci volumul vânzărilor) şi masa
profitului.
Monopolul îşi asigură starea de echilibru la acel volum al producţiei şi nivel al preţului
care îi asigură maximizarea profitului total, prin egalitatea dintre venitul marginal şi costul
marginal. Pentru demonstraţie, se folosesc următoarele notaţii: VT – veniturile totale; CT –
costurile totale; π - profitul aferent producţiei totale.

29
 π = VT – CT = V(q) – C(q), adică profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi
încasările totale în funcţie de producţie. Profitul este maxim atunci când derivata funcţiei lui prin
raportare la nivelul producţiei se anulează.
Astfel:
dπ dVT dCT
= − =0
dq dq dq

dVT dCT
Dar = Vmg , iar = C mg , aşadar Vmg = Cmg
dq dq

în care Cmg este costul marginal, adică creşterea costului ce revine pe unitatea de produs pentru
fiecare unitate suplimentară de produs obţinută în plus.
Atâta timp cât Vmg>Cmg, producţia unei unităţi suplimentare de produs, generează obţinerea
unui profit adiţional, iar profitul total sporeşte pe măsura creşterii cantităţilor de produs oferite.
Invers, dacă Vmg<Cmg, diferenţa reprezintă pierderea ocazionată de ultima unitate de produs
fabricată.
În figura nr. 3.3, AB reprezintă dreapta venitului marginal, AC este curba cererii, PN –
profitul unitar, aria RPNM – profitul total. Starea de echilibru este descrisă de q e şi Pe (cantitatea şi
preţul de echilibru). Egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal este atinsă în punctul de
echilibru E, din care se imaginează o paralelă la ordonată care intersectează curba AC a cererii în
punctul P, ale cărui proiecţii sunt punctul R pe axa preţului (corespunzător lui P e) şi D pe axa
cantităţii (care desemnează cantitatea de echilibru qe).

Cmg
A

CTM
R P

N
M

D
qe B C

Figura 3.3: Desfăşurarea preţurilor de monopol pe termen scurt

30
 Profiturile supranormale obţinute de monopolist nu sunt eliminate pe termen lung, aşa cum
se întâmplă în cazul concurenţei perfecte, deoarece intrarea de noi firme în cadrul ramurii este
restricţionată pe diverse căi.
Ca regulă de comportament pe termen lung, în ceea ce-l priveşte pe monopolist, este aceea că
el părăseşte piaţa dacă preţul nu-i acoperă cheltuielile totale medii pe termen lung. În această

situaţie, pentru producţia Q se stabileşte preţul mediu p , în condiţiile în care Vmg = Cmg. Q are
nivelul cel mai scăzut în figura 3.4.
Pentru Q şi p , profitul monopolului este maxim, orice altă combinaţie cantitate – preţ
micşorându-l. Atunci când monopolul produce cantitatea Q, costul mediu va fi CMT1. Ca urmare,

monopolistul obţine un profit unitar ( p -CMT1)∙Q, profitul supranormal denumit profit de monopol.
Spre deosebire de firmele perfect concurenţiale care acceptă preţul stabilit în funcţie de cerere şi
ofertă, monopolistul este un cercetător de preţ.
Fiind singurul ofertant de pe piaţa respectivă, el caută să stabilească pentru produsul său acel
preţ care îi maximizează profitul. Aşa cum rezultă din figură, maximizarea profitului se poate obţine
pe termen lung, datorită lipsei concurenţei. Spre deosebire de firma perfect concurenţială care îşi
stabileşte preţul la nivelul costului marginal, monopolistul îşi va maximiza profitul practicând
preţuri mai mari decât costul marginal.
În funcţie de riscul intrării în ramură a unor întreprinderi noi şi respectiv al distrugerii
poziţiei de monopol, întreprinderea monopolistă poate adopta alte strategii ca alternative la cea a
maximizării profitului şi anume:
1. Maximizarea cifrei de afaceri, în cadrul cuplului P1Q1. Această metodă se aplică atunci
când monopolistul urmăreşte evitarea apariţiei concurenţilor, preferând să aibă profituri imediate
mai puţin ridicate chiar să rişti pierderi uneori, pentru a-şi proteja poziţia de monopol. Condiţia
pentru atingerea acestui obiectiv este VT(q) = maxim, ceea ce înseamnă:
VT ' (q) = 0
dVT
VT ' (q) = = Vmg ⇒ Vmg = 0
dq
Aşadar, cuplul cantitate-preţ P1Q1 prin care întreprinderea îşi maximizează cifra de afaceri
este condiţionat de anularea venitului marginal. Pe grafic, această condiţie este definită prin punctul
de intersecţie a dreptei venitului marginal cu axa absciselor, care marchează nivelul producţiei Q1.
Corespunzător pe dreapta venitului mediu, se identifică nivelul preţului P1.

31
 Vmg

Figura 3.4

Deci P1< p şi totodată CTM<P1<Cmg, ceea ce încurajează atât reducerea rentabilităţii

produselor, dar şi eficienţa mai slabă sub raportul costului marginal. Producătorul câştigă nu pe
seama profitului pe produs, ci pe seama cantităţi mari a producţiei, ceea ce conduce la o cifră de
afaceri totală ridicată.
2. Gestiunea la echilibru, în cadrul cuplului P2Q2. Această strategie se aplică când
producătorul este preocupat pentru sporirea producţiei sale împotriva eventualilor concurenţi, fără a
se expune la pierderi. Preţul şi costul se află la nivelul pragului de rentabilităţi, fiind egale. Strategia
vizează vânzărilor ultimelor cantităţi pentru evitarea creări stocurilor de mărfuri nevîndute şi deci a
unor pierderi mai mari. Preţul are cel mai mic nivel posibil p2 = CTM, iar profitul este zero: π =0, ca
rezultat al diferenţei dintre preţ şi cost. La nivelul volumului total de activitate, anularea profitului
este dată de egalitatea dintre veniturile totale (cifra de afaceri), VT şi costurile totale, CT. Această
metodă se poate aplica mai ales în cadrul monopolurilor administrate de stat, caz în care se
urmăreşte suprimarea supraprofiturilor şi evitarea pierderilor subvenţionate de la bugetul statului.

32
 3. Stabilirea preţului la nivelul costului marginal în cadrul cuplului P3Q3.
În cadrul acestei metode, preţul este egal cu costul marginal: se aplică atunci când gestiunea
la echilibru nu dă rezultate dorite sau în situaţia de administrare a monopolului de către stat. În acest
fel se înlătura supraprofiturile dar scad şi sarcinile asupra finanţelor publice de a acoperi pierderile.
Aplicarea acestei metode determină mai ales pe utilizatori să economisească resursele, deoarece prin
preţul produselor se asigură acoperirea costului real al obţinerii ansamblului bunurilor. De
asemenea, metoda oferă şi posibilitatea de diferenţiere a preţurilor sau tarifelor la aceleaşi produse
sau servicii în funcţia de factori care influenţează nivelul costului marginal (de ex.: consumul de
energie diferenţiat ziua sau noaptea, folosirea serviciilor telefonice după gradul de încărcare a
reţelei, taxarea transportului în comun după sezon ş.a).
Dacă gestiunea în stare de echilibrului este generatoare de risipă economică (determină o
utilizare ineficientă a resurselor) întrucât încurajează consumul unor bunuri al căror cost marginal
este superior preţului, stabilirea preţului la nivelul costului marginal este de natură să
semnaleze raritatea , dificultatea reală în obţinerea bunului.
4. Discriminarea prin preţ are loc când monopolul poate vinde acelaşi produs la preţuri
diferite aplicate pe pieţe diferite sau unor grupe diferite de consumatori. Dacă obiectivul este
maximizarea profitului, atunci trebuie să se egalizeze pe fiecare piaţă venitul marginal cu costul său
marginal:
Vmg1 = Vmg2 = Cmg
sau
p1 (1 + 1/ E) = p2 (1 + 1/ E2 ) = Cmg ,
unde:
p1,2 = preţul pe cele două pieţe;
E1,2 = elasticităţile cererii pe cele două pieţe;
Cmg = costul marginal al monopolului.

3.5. Formarea preţurilor pe piaţa cu concurenţă monopolistică

Aceasta se apropie de monopol, dar şi de concurenţa perfectă, întrucât reuneşte elemente care
aparţin celor două structuri de piaţă diametral opuse. Concurenţa monopolistică păstrează toate
premisele concurenţei perfecte, cu excepţia uneia: omogenitatea produsului. Aceasta este înlocuită
de diferenţiere, situaţie în care cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc
(dintr-o anumită categorie), iar vânzătorii pot să-şi impună preţul, şi chiar cantitatea, prin politica
noilor sortimente de produse. La modificări nesemnificative ale preţului, cererea este inelasică, în
principal ca urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă a unui produs. La

33
modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de o anumită firmă devine elastică
sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat:
când preţul se majorează substanţial, o parte importantă a clientelei tradiţionale se orientează spre
bunurile cu aceeaşi utilizare oferite de concurenţă.
Ca şi monopolul, firma monopolistic concurenţială maximizează profiturile dacă vinde o
cantitate corespunzătoare punctului în care costul marginal este egal cu venitul marginal. În
fapt, pe termen scurt, firma monopolistică se comportă ca un monopol.
Analiza concurenţei monopolistice evidenţiază că, în condiţiile actuale, deşi pârghiile
tradiţionale ale concurenţei – preţul şi cantitatea se menţin, se extinde tot mai mult o nouă formă a
concurenţei – concurenţa prin produse. Totodată, datorită caracteristicilor prezentate, se apreciază
că piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea structură de piaţă care asigură consumatorului
cel mai ridicat nivel al satisfacţiei1.

3.4. Formarea preţurilor în situaţia oligopolului

Interdependenţa firmelor din ramură reprezintă caracteristica ce deosebeşte fundamental
această structură de piaţă de alte forme de piaţă imperfectă. Interdependenţa este consecinţa
numărului mic de ofertanţi, ceea ce face ca deciziile şi acţiunile unui agent în privinţa modificării
preţurilor, înnoirii sortimentale etc. să se reflecte direct asupra evoluţiei curbei cererii pentru
produsele celorlalte firme.
Relaţiile dintre firmele oligopoliste pot fi incluse, de regulă, în tiparele celor două
comportamente extreme: necooperant şi, respectiv, cooperant. Întrucât comportamentul
necooperant a avut de cele mai multe ori urmări dezastruoase, soldate cu deteriorarea rezultatelor
financiare şi chiar eliminarea de pe piaţă a unor firme oligopoliste, acestea încheie de cele mai multe
ori acorduri (uneori confidenţiale) cu privire la împărţirea pieţelor, cantitatea oferită, preţul etc.
Aceste înţelegeri îmbracă forme specifice oligopolurilor coordonate, de tipul cartelului, trustului sau
concernului.
Cartelul desemnează un acord între firme care le păstrează individualitatea, independenţa în
producţie şi pe cea financiară şi are ca obiectiv principal limitarea concurenţei pe o anumită piaţă
prin stabilirea preţurilor, a volumului producţiei şi împărţirea pieţelor (fiecare participant primeşte o
anumită cotă din vânzările totale). Pentru a maximiza profitul, cartelul determină acel volum al

1
A.S.E., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

34
producţiei totale pentru care costul marginal mediu al cartelului este egal cu venitul marginal, el
comportându-se ca un monopol.
Trustul este o aglomerare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere. Managementul
comun este asigurată de o societate holding care deţine pachetul acţiunilor de control la mai multe
firme oligopol, independente din punctul de vedere al producţiei. Holdingul are următoarele funcţii:
fixarea preţurilor care se realizează după mecanismul monopolului, împărţirea pieţei între firmele la
costul fixat, aplicarea procedeului cotelor, minimizarea costului total, realizarea unor obiective
strategice comune etc.
Concernul este o grupare oligopolistă alcătuită din firme care aparţin unor ramuri diferite,
dar care cooperează fiind integrate vertical, după cerinţele fluxurilor tehnologice, sau orizontal din
ramuri complementare.
Forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul care concentrează şi
integrează sub controlul unui centru de decizie unităţi economice care au activităţi foarte diferite,
aparent fără nici o legătură între ele, ceea ce permite realizarea unui profit mai mare, prin acţiunea
simultană pe mai multe pieţe, diminuarea riscurilor şi adaptarea la cerinţele progresului tehnic.
În cadrul modelului cooperant, concurenţa se manifestă în forme diferite comparativ cu
clasica concurenţă prin preţ: publicitatea, acordarea de avantaje cumpărătorului pentru menţinerea şi
atragerea clientelei etc.
Oligopolul mixt este o altă formă de manifestare a comportamentului cooperant,
caracterizată prin existenţa unei firme lider care se detaşează de celelalte, prin forţa economică, cota
de piaţă, nivelul eficienţei sau gradul de informare şi organizare. Când o structură oligopolistă este
caracterizată prin coexistenţa unei firme dominate care se comportă ca un monopol şi un număr de
firme mici, firma lider impune concurenţilor preţul pieţei, adică preţul care îi asigură
maximizarea profitului, prin egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal. În funcţie de
nivelul preţului şi cel al producţiei stabilite de lider, celelalte firme oligopoliste îşi fixează preţul şi
cantităţile, chiar dacă între ele nu există nici o înţelegere formală sau informală în acest sens. Firma
lider, ca ,,firmă barometru” al preţurilor, cunoaşte cel mai bine starea pieţei şi dispune de mijloace
pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situaţii când două sau trei firme dau semnalul
modificării preţurilor sau realizează prin rotaţie acest rol.

35
 3.5. Statul şi preţurile în economia de piaţă
Realitatea este că în economia concurenţială contemporană, formarea preţurilor este influenţată şi de
intervenţia statului. Statul este interesat în dubla sa calitate de a interveni asupra preţurilor. În primul rând, ca
reprezentant al tuturor membrilor societăţii este investit cu autoritate publică şi poate lua măsuri de orientare
a activităţii destinate schimbului pe piaţă, pentru a asigura satisfacţia tuturor consumatorilor, în funcţie de
veniturile lor. În al doilea rând, pentru a putea finanţa diferitele obiective cu caracter economic sau social
pentru care răspunde nemijlocit prin buget, statul are nevoie de resurse. Atât resursele, cât şi cheltuielile
publice sunt influenţate de preţuri sub incidenţa impozitelor şi subvenţiilor. Astfel, preţurile nu sunt numai
polul de atracţie spre care converg forţele specifice ale pieţei, ci şi pârghii economice şi financiare supuse în
permanenţă observării şi dirijării lor către stat.
Intervenţia statului în formarea preţurilor se înfăptuieşte pe cale indicativă. Există numeroase măsuri
de natură administrativă de intervenţie statală în formarea preţurilor. Mai uzuale sunt:
- îngheţarea preţurilor (menţinerea neschimbată pe o perioadă de timp a nivelurilor preţurilor);
- fixarea de limite de preţ (niveluri maxime sau minime de preţ);
- stabilirea unor marje de variaţie a preţurilor.
Cum nu poate nesocoti cerinţele pieţei, statul foloseşte şi metode economice de reglare a
mecanismului de formare a preţurilor. Acestea sunt pârghii economico-financiare prin care se influenţează
preţurile şi factorii care concură la formarea lor. Astfel, statul intervine frecvent în unităţile din sectorul său
economic prin intermediul profitului, căruia îi fixează o anumită mărime sau acţionează prin intermediul
costului. De asemenea, o altă măsură o constituie subvenţionarea preţurilor, adică acoperirea de la buget a
costurilor ridicate pentru anumite sectoare. O formă de intervenţie este şi reglarea cererii şi a ofertei. Statul
achiziţionează de pe piaţă surplusul de produse, în perioada de abundenţă constituind stocuri, iar în viitor,
când se revigorează cererea, sporeşte oferta prin vânzarea mărfurilor din stoc.
În ţările cu economie de piaţă, intervenţia statului în mecanismul formării preţurilor urmăreşte
protejarea consumatorilor şi garantarea veniturilor producătorilor. În agricultură, se urmăreşte diminuarea
influenţei fluctuaţiilor producţiei agricole asupra producătorilor şi consumatorilor. În această ramură se
manifestă două aspecte: pe de o parte caracterul relativ incert al recoltelor la principalele produse, pe de altă
parte inelasticitatea cererii în raport cu preţurile existente. În vederea garantării veniturilor agricultorilor,
preţurile de stat sunt superioare celor de echilibru, ceea ce presupune intervenţia puterii publice şi asupra
ofertei, prin crearea de producţie sau de penurie. Politicile de preţuri ale produselor agricole se
materializează, în anumite perioade, în preţuri de piaţă însoţite de subvenţii sau credite acordate
producătorilor de cereale, preţuri plafon cu compensare bănească directă a diferenţei nefavorabile dintre
acesta şi nivelul mai scăzut al preţurilor de piaţă (în anii cu recolte mari) sau preţuri plafon, practicate în
condiţiile stocării surplusurilor de cereale pentru a asigura o stabilitate a preţurilor.

36
 CAPITOLUL IV
STABILIREA PREŢURILOR ÎN ÎNTREPRINDERI PRIN METODA
COSTURILOR

4.1. Conceptul de cost şi relaţia dintre cost şi preţ

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori
de producţie pentru producerea şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii. Din punct de
vedere monetar, prin cost se desemnează însumarea resurselor utilizate pentru producerea şi
desfacerea de bunuri şi servicii.
Orice activitate economică se întemeiază pe utilizarea factorilor de producţie. Cheltuielile cu
factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi în procesul obţinerii unor bunuri şi servicii trebui să se
regăsească în preţul de vânzare al bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate. Deci,
costurile de producţie reprezintă partea cea mai importantă din valoarea şi preţul unei mărfi.
Cealaltă parte este alcătuită din profit, accize, taxa pe valoarea adăugată, comisioane, adaos
comercial etc.
Cu ocazia formulării propunerilor de preţuri, pentru produsele noi, elementele de cost se
stabilesc pe baza normelor de consum pentru materii prime şi materiale, energie şi combustibili; a
normelor de amortizare pentru capitalul fix; a normelor de timp pentru manoperă şi a altor
normative financiare pentru alte elemente de cheltuieli. În situaţia în care are loc modificarea
preţurilor la produsele existente, elementele de cost se actualizează ţinând seama de noi factori care
acţionează asupra costurilor (exemple: modificarea preţurilor materiilor prime; modificarea
salariilor; modificări ale legislaţiei etc.). În cazul în care, modificarea preţurilor este determinată de
schimbări în condiţiile pieţei şi nu în nivelul costurilor, atunci nu mai este nevoie de actualizarea
costurilor.
În structura preţului fundamentat, pornind de la cost, profitul poate fi stabilit cu o marjă cu
nivel absolut sau cu ajutorul ratei rentabilităţii aplicată la cost.
Astfel:
PP0 = C i + Pri sau: PP0 = C i + C i ⋅ r %
Pri
iar r % = ⋅ 100
Ci
în care:
PP0 = preţul de ofertă fundamentat şi propus de către producător

37
 Ci şi Pri = costul şi profitul stabilite pe produs în preţul unitar de ofertă al
producătorului „i”
r% = rata procentuală a rentabilităţii prestabilită în raport cu costul şi preţul de ofertă;
Relaţia dintre costuri şi preţuri este o relaţie complexă şi reprezintă anumite particularităţi
în funcţie de sistemul economic în care se încadrează. În ţările cu economie planificată s-a acordat
prioritate costurilor în raport cu preţurile, considerând-se ca relaţie directă relaţia dintre cost şi preţ.
Astfel, preţurile s-au stabilit pe baza costurilor, la care s-au însumat diferite elemente de venit net
(exemple: beneficii, adaos comercial) în mărimi prestabilite prin actele normative în vigoare, iar
preţurile rezultate, în general unice pe economie, s-au menţinut neschimbate vreme îndelungată,
nefiind influenţate de jocul cererii şi ofertei şi evoluţia costurilor.
În economia de piaţă, concepţia conform căreia la stabilirea preţurilor trebuie să se ţină
seama de costuri, a fost înlocuită cu o abordare diametral opusă, în baza căreia la stabilirea preţurilor
trebuie avute în vedere preţurile pieţei care asigură echilibru dintre cerere şi ofertă, care trebuie să
determine agenţii economici să fabrice sau să-şi modernizeze produsele cu costuri cât mai mici,
pentru a-şi asigura un profit cât mai mare. Astfel, preţurile trebuie privite ca un barometru pentru
agenţii economici, un reper de apreciere a oportunităţii fabricării unor produse, modificării
volumului şi structurii producţiei, modernizării proceselor de producţie.
În economia de piaţă, devine dominantă legătura indirectă dintre cost şi preţ, adică preţul
pieţei este influenţat în mod indirect, de către costuri, prin intermediul propunerilor de preţuri ce
însoţesc oferta, dar nu poate fi determinat direct pe baza costurilor. Dar preţul pieţei dobândeşte un
rol direct asupra costurilor “impunând” producătorilor să-şi reducă costurile pentru a-şi majora
profitul. Concurenţa directă dintre producători prin preţuri determină şi o concurenţă indirectă prin
costuri, câştigând producători care înregistrează costuri mai reduse.

4.2. Tipologia costurilor de producţie

Un criteriu important in analiza şi caracterizarea evoluţiei costurilor îl reprezintă timpul. Din
acest punct de vedere există două categorii de costuri:
- costuri pe termen scurt;
- costuri pe termen lung.
A. Costurile de producţie pe termen scurt
Într-o perioadă scurtă de timp, un agent economic îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi
condiţii tehnice de înzestrare cu mijloace de muncă (maşini, utilaje, construcţii etc.), iar producţia

38
poate creşte sau descreşte pe seama celorlalţi factori de producţie, variabili, cum ar fi: materii prime
şi materiale, forţă de muncă etc.
Pe o perioadă scurtă de timp modificarea costurilor este influenţată, mai ales de schimbările
produse în elementele capitalului circulant şi a cantităţii şi eficienţei muncii depuse. În cadrul
acestui orizont scurt de timp, costurile de producţie se pot clasifica după conţinutul şi modul lor de
calcul în:
- cost total (cost complet, full cost);
- cost mediu (cost unitar);
- cost marginal.
a) Costul total (CT) cuprinde ansamblul cheltuielilor necesare pentru realizarea unui volum
de producţie (Q) în anumite condiţii concrete. Se includ aici: cheltuielile cu aprovizionarea,
fabricaţia şi desfacerea mărfurilor. După comportamentul lor faţă de modificarea volumului fizic al
producţiei, costul total se împarte în:
- costuri variabile;
- costuri fixe.
Costurile variabile reprezintă costurile care se modifică într-o anumită proporţie,în acelaşi
sens cu modificarea volumului fizic al producţiei. Nivelul costurilor variabile fiind în funcţie de
volumul producţiei (f(Q)) se poate scrie relaţia:
CV = f(Q) (4.1)
Există elemente de cost care se pot modifica direct proporţional cu producţia, cum ar fi:
consumul de materii prime, de semifabricate încorporate în produse etc., precum şi care nu se
modifică strict proporţional cu producţia, cum ar fi: salariile pentru plata orelor suplimentare,
cheltuielile cu combustibil etc.
Costurile fixe sunt acele costuri care în totalitatea lor rămân relativ constante la o variaţie a
volumului fizic al producţiei într-un orizont de timp scurt. Aceste costuri nu se modifică dacă nu
intervin diverse modificări în legislaţie, în nivelul preţurilor, în regimul de amortizare a mijloacelor
fixe etc.
Aici se cuprind: amortizarea capitalului fix, chiriile, asigurările, salariile personalului de
conducere etc.
Costul total se obţine prin însumarea costurilor fixe cu cele variabile.
CT=CF+CV=CF+f(Q) (4.2)

39
 b) Costul mediu sau costul unitar cuprinde cheltuielile de producţie necesare pentru
producerea unei unităţi de produs. El se calculează prin raportarea costului de producţie la volumul
producţiei.
Costul mediu sau costul unitar se poate calcula pe cele 3 categorii de costuri prezentate
anterior, astfel:
Costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total (CT) la volumul
producţiei (Q), conform relaţiei:
CT CF + CV CF + f ( Q )
CTM = = = (4.3)
Q Q Q

Costul fix mediu (CFM) se calculează raportând costul fix (CF) la volumul producţiei (Q), pe
baza relaţiei:
CF
CFM = (4.4)
Q

Costul variabil mediu (CVM) se stabileşte pe baza raportului dintre costul variabil (CV) şi
volumul producţiei, conform formulei:
CV f ( Q)
CVM = = (4.5)
Q Q

c) Costul marginal (Cmg) reprezintă echivalentul valoric al consumurilor de resurse

generate de fabricarea ultimei unităţi de produs fabricat pentru a atinge un nivel de producţie dat. Cu
alte cuvinte, costul marginal exprimă sporul de cheltuieli totale determinate de creşterea cu o unitate
a producţiei.
ΔCT
C mg = (4.5)
ΔQ

Costurile totale medii, costurile variabile medii şi costurile marginale, în interacţiunea lor cu
preţurile pieţei, pot constitui instrumente de reglare a ofertei de produse.
B. Costurile de producţie pe termen lung
În timp ce pe termen scurt este evidentă distincţia dintre factorii variabili şi cei ficşi, pe
perioada lungă se poate afirma că toţi factorii de producţie au caracter variabil. Pe termen lung,
întreprinzătorii pot să modifice capacităţile de producţie prin investiţii (dacă se urmăreşte creşterea
dimensiunilor producţiei) sau renunţând la o serie de capacităţi, prin casări sau pe alte căi (dacă
restrângerea producţiei devine necesară). Astfel, paralel cu modificarea volumului producţiei,
variază şi costurile cu amortizarea capitalului fix, care se transformă în costuri variabile. De
asemenea, posibilităţile de schimbare a metodelor de management şi organizare a proceselor de
producţie odată cu modificarea scării producţiei contribuie la trecerea altor categorii de costuri fixe

40
în grupa celor variabile. Analizând comparativ curbele costului mediu pe termen lung şi pe termen
scurt, se obţine graficul din figura 4.1.

Costuri
CM1

medii
CM7
CM6
CM2
CM5
CM3 CTML
CM4

Figura 4.1
0 Producţia
Se observă că fiecărui punct de pe curba costului pe termen lung îi corespunde o valoare
minimă a costului pe termen scurt. Costul mediu minim pe termen scurt va avea valori
descrescătoare până la un anumit nivel al producţiei, după care acesta va începe să crească.
Forma respectivă a curbei poate fi explicată în felul următor: dezvoltarea capacităţilor de
producţie conduce la diminuarea costului mediu datorită economiilor de scară concretizate în
posibilitatea de exploatare a unor avantaje tehnice şi financiare ale firmei. Avantajele tehnice ale
creşterii producţiei sunt: creşterea specializării, posibilitatea introducere progresului tehnic
(automatizare, robotizare etc.) care este eficientă doar la un anumit nivel al producţiei, utilizarea cu
eficienţă sporită a forţei de muncă etc. Avantajele financiare ale producţiei de scară mare rezidă în
facilităţile intervenite în aprovizionare (condiţii de preţ şi de livrare mai avantajoase oferite de
furnizori), obţinerea de bonificaţii pentru comenzi importante, îmbunătăţirea condiţiilor de creditare
şi finanţare acordate de către bănci etc.
Pe măsură ce firma îşi extinde producţia, apar şi unele disfuncţionalităţi numite deseconomii
de scară care vor acţiona în sensul sporirii costului total mediu pe termen lung. Acestea se leagă de
apariţia unor probleme de natură administrativă cum ar fi: dificultăţi de comunicare şi coordonare,
apariţia unor noi sarcini de management, gestiunea dificilă a stocurilor, reducerea vitezei de
adoptare a deciziilor, inflexibilitate în adaptarea la modificarea condiţiilor de piaţă etc. De aceea,
optimul economic al producţiei se consideră a fi punctul în care începe să se manifeste fenomenul
deseconomiilor de scară care vor conduce la creşterea costului mediu pe termen lung.

4.3. Includerea profitului în preţul produsului. Analiza pragului de rentabilitate

41
 Profitul, în sens foarte larg, poate fi definit ca fiind câştigul realizat în formă bănească de
către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.
Pentru a pătrunde în intimitatea acestei categorii se porneşte de la faptul că activităţile
economice se desfăşoară în cea mai mare parte în întreprinderi, care angajează şi coordonează
factorii de producţie. Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producţie antrenaţi în
cadrul activităţii firmei şi, deci, şi a firmei sau pot închiria unul sau mai mulţi factori de producţie.
Indiferent de situaţie, întreprinzătorii sunt cei ce organizează şi conduc afacerile firmei, decid să se
producă, în ce cantităţi, unde să vândă şi cum. Toate acestea necesită cunoştinţe şi abilitate şi
implică un anumit risc din partea întreprinzătorului. Este firesc ca el să fie recompensat prin profitul
normal şi profitul economic.
Dacă avem în vedere costul contabil, tot ce se obţine peste acest cost este profitul, respectiv
profitul total. Dacă acest excedent depăşeşte suma costului, atunci profitul total este compus din
profitul normal şi profitul economic.
Deci, întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
- dacă este proprietarul unora dintre factorii de producţie (echipament, pământ etc.)
utilizaţi de firmă obţine profit normal;
- dacă vinde bunurile obţinute la un preţ mai mare decât costul de producţie (costul
contabil plus profitul normal) obţine şi profit economic.
În orizontul scurt de timp profitul economic este maximizat atunci când venitul marginal
egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere.
În orizontul de timp mediu şi lung toţi factorii pot fi transferaţi de la o utilizare la alta şi deci,
numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obţin profit
economic. Dacă firmele care produc un bun oarecare înregistrează pierderi, atunci treptat, ele vor
renunţa la producţia bunului respectiv, iar numărul lor, tot treptat, va descreşte. În acelaşi timp, nu se
vor înregistra schimbări în numărul firmelor care produc un bun în cantităţi în care profitul este la
nivelul normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivaţia nici de a ieşi, nici de a intra în
ramură.
Maximizarea profitului constituie funcţia-obiectiv a oricărui întreprinzător raţional. Profitul
apare ca diferenţă între încasările totale ale firmei şi costurile de producţie. Într-o economie
concurenţială producătorul nu poate influenţa nici preţurile cu care cumpără factorii de producţie şi
nici preţurile bunurilor pe care le produce şi le vinde. Dacă admitem şi o combinare optimală a
factorilor, atunci singura variabilă asupra căreia poate să acţioneze este nivelul producţiei sale.
Astfel, studierea relaţiilor care există între venituri, costuri şi beneficii urmăreşte în fapt
42
determinarea cantităţii de produse pentru care se poate obţine un profit maxim precum şi analiza
„punctului mort” (a pragului de rentabilitate) al întreprinderii.
Datorită faptului că unele costuri de producţie sunt variabile şi altele fixe (neafectate de
variaţiile volumului producţiei), întreprinderile înregistrează în mod obligatoriu pierderi până la un
anumit volum de producţie. Punctul mort este definit tocmai de volumul producţiei (sau cifra de
afaceri), dincolo de care producătorul obţine profit. În acest punct, suma încasărilor este egală cu
suma costurilor totale (fixe şi variabile). Cunoaşterea precisă a acestui prag de rentabilitate
constituie una din preocupările primordiale ale conducătorilor de întreprinderi în ţările cu economie
de piaţă.
1. Analiza punctului mort pe baza volumului producţiei în unităţi cantitative.
Această analiză poate fi utilizată atât pentru ansamblul activităţii unei firme, cât şi pentru
domenii particulare (produse sau structuri de producţie). Ca metodă de gestiune previzională este
oportună, cu deosebire în luarea deciziilor de lansare de noi produse. Este necesară cunoaşterea
volumului vânzărilor unui produs nou pentru care întreprinderea poate să atingă pragul de
rentabilitate. În ipoteza în care costurile variabile evoluează în mod direct proporţional cu volumul
producţiei, se poate vorbi de un model de analiză lineară (dinamica variabilelor analizate poate fi
reprezentată grafic prin linii drepte).

Venituri
totale
Costuri
totale profit VT
CT
pierderi

CF

Qr Cantitate

Figura nr. : Punctul mort

Costurile fixe (CF) au forma unei drept paralele cu axa cantităţilor. Costurile totale (CT) se
obţin prin însumarea fiecărui punct de pe dreapta costurilor variabile cu costurile fixe. Veniturile
totale (VT) sau cifra de afaceri ce rezultă din volumul producţiei ponderat cu preţul (P∙Q) vor fi
reprezentate de asemenea printr-o dreaptă. Rata de ascensiune a acestei drepte este mai rapidă decât
cea a costurilor totale, întrucât se admite că preţul unitar este mai mare decât costul total mediu ( c ).
Până la intersecţia dreptei veniturilor totale cu dreapta costului total, întreprinderea înregistrează
43
pierderi; în punctul respectiv de intersecţie căruia îi corespunde volumul de producţie Q r, veniturile
totale sunt egale cu cheltuielile totale, profitul (Pr) fiind nul.
În Qr: Pr = 0 ⇒ VT = CT
Pv ∙Qr = CF + CV
Pv ∙Qr = CF + CMV ∙Qr
Qr ∙(Pv–CMV)= CF
CF
Qr =
Pv − CMV
unde:
CT - costuri totale
VT - venituri totale
Pr – profit
Pv – preţ unitar de vânzare
Qr - prag de rentabilitate
Dincolo de punctul mort începe o zonă de profituri; de aceea el este denumit şi pragul de
rentabilitate al întreprinderii. Nivelul punctului mort poate fi determinat atât prin metoda grafică, cât
şi prin metoda analitică (vezi calculul anterior).
Analiza punctului mort se face de regulă pe bază liniară. Unele costuri variabile nu
evoluează însă proporţional cu volumul producţiei, fie din motive tehnice (consumul de benzină al
unui autovehicul nu este proporţional cu viteza), fie din raţiuni financiare (orele suplimentare sunt
plătite la un tarif superior celui obişnuit) şi aceste costuri sunt funcţie crescândă de nivelul
producţiei, dar nu se cunoaşte dinainte traseul exact al curbei. În grafic, costurile variabile sunt nule
pentru un nivel de producţie nul şi cunosc un ritm crescând, dar variabil. De aceea, curba costurilor
totale nu va mai avea forma unei linii drepte. Presupunând că preţul de vânzare rămâne neschimbat,
curba veniturilor totale va avea tot forma unei drepte, dar curba costurilor va fi neliniară.
În această ipoteză este pusă în evidenţă o zonă a pierderilor, atunci când volumul producţiei
şi vânzărilor este redus, apoi o zonă de profituri (şi un profit maxim) şi, apoi, o nouă zonă de
pierderi pentru un volum de producţie foarte înalt. Deci, apare la bază un punct mort inferior şi, la
un nivel mai înalt, un punct mort superior.
Modelul de analiză neliniară a punctului mort mai poate avea şi o altă variantă, care ia în
considerare o reducere a preţului de vânzare pentru a permite creşterea volumului vânzărilor.

44
 Venituri
totale pierderi CT
Costuri VT
totale pierderi

profit
CF

Cantitate

Qr QR
unde:
CT - costuri totale
VT - venituri totale
Qr - prag de rentabilitate inferior
QR – prag de rentabilitate superior

2. Analiza punctului mort pe baza totalului vânzărilor exprimate în unităţi monetare

De multe ori este necesar să se determine punctul mort pe baza totalului vânzărilor exprimate
în unităţi monetare (cifra de afaceri) şi nu pe baza volumului producţiei în unităţi cantitative.
Principalul avantaj al acestui procedeu constă în faptul că permite aplicarea analizei pragului de
rentabilitate în mod global, la nivelul ansamblului activităţii unei întreprinderi. De asemenea, acest
procedeu necesită un minimum de date: cifra de afaceri, costuri fixe şi costuri variabile. Principalele
costuri fixe (amortismente, chirii, dobânzi şi diverse cheltuieli de gestiune) vor figura în conturile de
exploatare. Costurile variabile pot fi deduse din costurile totale. În punctul mort vânzările totale sunt
egale cu costurile totale (costuri fixe plus costuri variabile):
VT0 = CF + CV
CV
Preţul de vânzare şi costul variabil mediu fiind prin ipoteză constante, atunci şi raportul
VT
este constant. Deci, ecuaţia poate fi scrisă astfel:
CV
VT0 = CF + × VT0
VT
 CV 
VT0 × 1 − = CF
 VT 
CF
VT0 =
CV
1−
VT
unde:
VT0 este cifra de afaceri în punctul mort.

Având în vedere dificultăţile existente în cuantificarea indirectă a venitului net, în practica

formării preţurilor s-a pornit de la masa totală a venitului net realizată prin preţurile existente la un

45
moment dat. Recuperarea din vânzarea produselor a costurilor înseamnă numai posibilitatea pentru
întreprinzători de a relua activitatea la aceeaşi scară. Pentru a-şi putea extinde producţia trebuie să-şi
acumuleze capital. Aceasta înseamnă că din vânzarea mărfurilor, prin preţ, trebuie să-şi acopere
costul şi să obţină un câştig, cunoscut sub forma de beneficiu sau profit.
Din motive de operativitate în calculele de preţ nu se operează cu rentabilitatea absolută, ci
cu rata rentabilităţii, care este raportul dintre profit şi cost.
De aceea, la dimensionarea profitului, în structura noului preţ se foloseşte aşa cum am arătat,
rentabilitatea produselor de acelaşi fel aflate în fabricaţie curentă. În cazul că produsele se fabrică
pentru prima dată, se poate folosi rata medie a rentabilităţii firmei. Rata rentabilităţii practicată în
economie, respectiv media pe firmă, este numai punctul de plecare în dimensionarea profitului în
structura noului preţ. Din multiplicarea acestuia, cu costul noului produs, se ajunge la masa
profitului ce se va include în preţul acestuia:
Pr0
Pr1 = ⋅ C1 sau: Pr1 = Pr0 %C1 ,
C0

în care:
Pr1 = profitul produsului;
Pr0% = rata profitului produselor de acelaşi fel sau rata medie a rentabilităţii firmei;
C1 = costul noului produs.
Din antecalcul, cunoscând mărimea costului şi dimensionând nivelul profitului, se poate
ajunge la preţul noului produs, care în forma sa generală are următoarea alcătuire:
P1 = C1 + Pr1

unde:
P1 = preţul noului produs.
În fundamentarea preţurilor libere, agenţii economici pun accentul pe profit, asigurându-i cu
prioritate fundamentarea în preţurile de ofertă şi, numai după aceea, trec la negocierea cu
cumpărătorii a nivelului preţurilor, pe seama cărora se plăteşte şi impozitul direct, taxa pe valoare
adăugată, la bugetul statului.
Relaţiile de dimensionare a profitului în funcţie de momentul stabilirii acestuia sunt
prezentate în continuare:
a) în etapa de fundamentare a preţului de ofertă:
Pr0 = Ca ( R0 / 100 )
PR 0 = Ca + Pr 0
R0 = ( Pr0 / Ca ) ⋅ 100

46
 b) în etapa de stabilire a preţului pieţei (în urma negocierii):
Pr1 = PR1 − Ca
R1 = ( Pr1 / Ca ) ⋅ 100
c) în etapa vânzării produselor:
Pr 2 = PR 1 − C p
R 2 = ( Pr 2 / C p ) ⋅ 100
în care:
Pr0,1,2 = profitul din preţul produselor în etapele precizate
PR0,1 = preţul cu ridicata în etapele 0,1
Ca = costul antecalculat pe produs
Cp = costul postcalculat pe produs
R0,1,2 = Rata rentabilităţii în etapele precizate

4.4. Metode de fixare a preţurilor

În practica curentă a stabilirii preţurilor de ofertă prin corelare pe baza costurilor se iau în
considerare costurile de producţie antecalculate, care în general au în vedere un orizont scurt de
timp, şi la care se adaugă o marjă de profit. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, firmele
moderne nu se mulţumesc doar cu determinarea unor astfel de calcule pe perioade scurte de timp.
Acestea urmăresc un orizont lung de timp, în care, pe lângă problema supravieţuirii, se are în vedere
şi rezolvarea problemelor privind menţinerea poziţiei pe piaţă, creşterea cifrei reale de afaceri,
minimizarea riscurilor, obţinerea unui profit mai mare etc. Pentru realizarea acestor obiective pe
termen lung, la stabilirea preţurilor de ofertă se pot folosi mai multe metode.
a) Metoda “Mark-up-Pricing” presupune stabilirea preţului prin adăugarea la costul mediu
total al produsului a unei marje de profit care să asigure o remuneraţie rezonabilă pentru capitalul
investit şi să asigure riscurile potenţiale ale producţiei estimate.
Pentru a determina marja profitului, este necesar să se stabilească mai întâi un cost standard,
în funcţie de o producţie standard. Costul standard se calculează prin estimarea costului variabil
mediu (CVM) şi costului fix mediu (CFM) în funcţie de producţia standard. Astfel, costul standard
este un cost total mediu (CTM) ce revine pe o unitate de produs. Prin adăugarea la acesta a unei
marje de profit (R) se obţine preţul de ofertă al produsului (P).
Relaţiile de calcul sunt:
CTM = CVM + CFM (4.24)
P = CTM + R x CTM = CTM (1 + R) (4.25)

47
 b) Metoda ”Target rate of return pricing” este folosită de firmele care pot impune un preţ
concurenţilor lor prin calcularea marjei de profit, în funcţie de randamentul dorit al capitalurilor
utilizate.
Pentru stabilirea preţului de ofertă, se parcurg următoarele etape:
a) se determină profitul total (Prt) cu ajutorul randamentului capitalului (RK) şi a fondurilor
împrumutate (K), astfel:
Prt = RK x K (4.26)
b) raportând apoi profitul total la costul total (CT) se obţine rata profitului în funcţie de
costuri (R), astfel:
Prt
R= x100 (4.27)
CT
c) rata profitului în funcţie de costuri aplicată la costul total mediu conduce la obţinerea
marjei de profit (M):
M = CTM x R (4.28)
d) această marjă de profit adăugată la costul mediu determină obţinerea preţului de ofertă al
produsului:
P = CTM + CTM x R = CTM (1 + R) (4.29)
c) Metoda aplicării marjei asupra costului variabil sau “direct costing”
Determinarea preţului de vânzare se efectuează adăugând la acest cost o marjă asupra
costului variabil care reprezintă în fapt o marjă brută, deoarece trebuie să asigure simultan atât
acoperirea costurilor fixe, cât şi obţinerea profitului. Marja poate să fie diferită de la un tip de produs
la altul, în funcţie de cheia de repartiţie a cheltuielilor fixe şi de strategia de preţ aplicată de firmă.
Preţul produsului se calculează:
P = (1+m) x CVM (4.31)
în care:
m – reprezintă marja brută asupra costului variabil (exprimată procentual);
m x CMV – reprezintă contribuţia fiecărei unităţi de produs la acoperirea cheltuielilor fixe şi
asigurarea profitului firmei.
d) Metoda aplicării marjei la costul variabil bazată pe estimarea elasticităţii cererii.
Această metodă conduce la o soluţie a echilibrului compatibilă cu teoria marginalistă, luând în
calcul în acelaşi timp şi elasticitatea cererii pieţei. Se porneşte de la condiţia necesară a maximizării
profitului – egalitatea dintre costul marginal şi venitul marginal:
Vmg = Cmg (4.32)

48
  1
Dar Vmg = P × 1 +  (4.33)
 e
Pentru că
d ( VT ) d ( p ×Q ) p ×dQ +Q ×dp dp  Q dp 
Vmg = = = = p +Q × = p
1+ × 
=
dQ dQ dQ dQ  p dQ 
 
  (4.34)
= p1 +
1  = p 1
1 + 
 p dQ   e
 × 
 Q dp 

Dar evoluţia costului marginal este imprimată de costul variabil, de unde:

Cmg ≈ CVM (4.35)

 1
CVM = P × 1 +  (4.36)
 e
 e +1 
CVM = P ×   (4.37)
 e 
e
P = CVM × (4.38)
e +1

Dar P se poate determina, pornind de la metoda precedentă în funcţie de costul variabil

mediu şi marja brută:

P = CVM x (1+m) (4.39)

e
de unde: CVM × (1 + m ) = CVM × (4.40)
e +1
1 e +1
ceea ce se reduce la: = (4.41)
1+m e
care se poate scrie mai departe:
e = e + 1 + m x e +m (4.41)
m x e = -1 – m (4.42)
1 + m 
e = −  (4.43)
 m 

Dacă întreprinderea se găseşte în situaţia de monopol şi urmăreşte maximizarea profitului

său, puterea sa de monopol poate fi apreciată prin inversul coeficientului elasticităţii cererii în
funcţie de preţ. Indicele Lerner, al forţei monopolului este:
P − CVM  CVM   1  m 1
L= = 1−  = 1− = =− (4.44)
P  P   1+ m 1+ m e

4.5. Actualizarea costurilor de producţie sub influenţa acţiunii unor factori

49
 Prin actualizare se urmăreşte asigurarea compatibilităţii datelor în timp şi, după caz, în
spaţiu. Compatibilitatea în timp prin actualizare presupune aducerea, redimensionarea costurilor în
funcţie de condiţiile de fabricaţie, de desfacere, de legislaţie, etc., existente în prezent, modificate
faţă de cele iniţiale. Compatibilitatea în spaţiu presupune transpunerea unui produs (etalon) în
condiţiile de fabricaţie existente în altă unitate, care fabrică un produs nou.
Actualizarea costurilor este necesară, nu numai în cazul unui produs etalon, care se alege
pentru stabilirea prin corelare a propunerii de preţ la un produs, ci ori de câte ori apar modificări în
condiţiile de fabricaţie, de desfacere sau în legislaţii, care impun reconsiderarea preţurilor unui
produs.
Pentru fiecare perioadă de contractare a vânzării unui produs către beneficiari, se
fundamentează preţul de ofertă, prin luarea în considerare a influenţelor provocate de către factorii
specifici costului în interiorul preţului.
Principalii factori care determină modificări ale costului sunt;
- preţurile materialelor prime, ale combustibililor şi energiei;
- modificarea consumurilor de materiale şi de energie;
- indicii de utilizare ai materiilor prime;
- proporţia recuperării materialelor refolosibile;
- salarii şi alte drepturi de personal;
- cotele procentuale ale contribuţiilor pentru asigurări sociale şi cele privind ajutorul
de şomaj;
- indicele productivităţii muncii;
- cotele cheltuielilor indirecte.
Operaţiunile de recalculare au la bază metodele de calculaţie a costului.
În cadrul calculaţiei pe articole de calculaţie, costul total per produs se stabileşte după relaţia:
Ct = ( Mp − Mr ) + ( Sb + CAS + AS ) + CIFU + CCS + SDV + AC + CG (4.19)
unde:
Ct = costul total pe unitatea de produs;
Mp = materii prime şi materiale directe;
Mr = materiale recuperabile obţinute în procesul de fabricare al produsului;
Sb = salarii brute, directe;
CAS = contribuţii pentru asigurările sociale;
AS = contribuţii privind ajutorul de şomaj;
CIFU = cota pentru cheltuielile de întreţinere şi funcţionare a utilajelor;
CCS = cota pentru cheltuielile comune ale secţiilor de producţie;
SDV = scule, dispozitive, verificatori;

50
AC = alte cheltuieli;
CG = cheltuieli generale ale întreprinderii;

În funcţie de modul de evidenţiere a costurilor, operaţiunile de corelare au un anumit

specific. Astfel, în situaţia evidenţierii costurilor pe articole de calculaţie, operaţiunile de corelare
pornesc cu determinarea cheltuielilor indirecte pentru produsul nou, pe baza aceloraşi cote
procentuale sau chei de repartizare pe produs a cheltuielilor indirecte, folosite pentru produsul
etalon. În continuare se determină celelalte elemente ale preţului produsului nou, şi anume: profitul,
accizele, TVA şi adaosul comercial, tot pe baza cotelor procentuale care servesc la stabilirea acestor
elemente din preţul etalonului.
În cazul evidenţierii costurilor pe elemente primare, corelarea se realizează pornind de la
costurile totale şi utilizând procentul de accize, profit, TVA şi adaosul comercial, de la produsul
etalon pentru stabilirea aceloraşi elemente de preţ pentru produsul nou.
După stabilirea costurilor celor două produse, acestea se compară între ele. Compararea lor
le oferă un prim prilej de apreciere a încadrării noului produs în nivelul preţurilor produselor din
grupa sau subgrupa din care va face parte. Dacă cele două costuri sunt apropiate ca mărimi, există
motive să se considere că noul produs îşi va găsi un loc potrivit printre produsele similare existente
în circuitul economic. Costul noului produs poate prezenta şi diferenţe considerabile (în plus) faţă de
cel al produsului etalon, ca urmare a faptului că etalonul nu a fost ales în mod corespunzător, deci nu
este elementul de comparare cel mai potrivit, sau că produsul nou nu a fost conceput în varianta cea
mai economicoasă.
Următoarea etapă a corelării după determinarea costurilor este stabilirea rentabilităţii
produsului etalon. Rata rentabilităţii (Rr0) se determină raportând profitul (Pr0) la costul total (CT0).
Dar profitul se obţine ca diferenţă între preţul de producţie sau preţul cu ridicata al producătorului
produsului etalon (Pp0) şi costul total actualizat al acestuia (CT0).
Deci vom avea relaţiile:
Pr0 = Pp0 – CT0 (4.20)
Pr0
Rr0 = x100 (4.21)
CT0
Profitul pentru noul produs Pr1 se determină prin aplicarea ratei de rentabilitate a etalonului
la costurile antecalculate ale produsului nou (CT1).
CT1 × Rr0
Pr1 = (4.22)
100

51
 Pentru a determina preţul cu ridicata al noului produs (Pp1), preţ ce revine producătorului, se
iau în calcul costul antecalculat şi profitul, astfel:
Pp1 = CT1 + Pr1 (4.23)
O importanţă deosebită la stabilirea preţului de ofertă o are şi precizarea condiţiei de livrare,
adică a locului în care produsul este preluat de la producător de către beneficiar şi a modului în care
aceasta urmează să fie livrat.
Pentru ca preţul de ofertă format pe baza costurilor să reziste cerinţelor pieţei, iar
producătorul să aibă garanţia că, la preţul pe care îl va accepta piaţa pentru produsul nou, îşi va
recupera costurile şi va realiza un profit la nivelul de rentabilitate al etalonului, ar fi bine ca el să
facă şi un calcul suplimentar, de verificare, pornind în sens invers, de la preţurile pieţei spre costuri.
Astfel, ar trebui ca preţul de piaţă al etalonului să fie influenţat de un coeficient care arată
raportul dintre valoarea de întrebuinţare a produsului nou şi al celui ales etalon şi apoi din acest preţ
să se calculeze profitul, obţinându-se costurile maxime la care s-ar putea admite fabricarea
produsului nou. În situaţia în care costurile antecalculate sunt mai mici sau cel mult egale cu
costurile maxime, se poate afirma că există o înnoire eficientă şi că există şanse favorabile în lupta
de concurenţă pe piaţă.
Obiectul negocierii între producători şi beneficiari este format de preţul de ofertă. Raportul
dintre cererea şi oferta produsului şi a altor produse similare existente pe piaţă, poziţia noului produs
comparativ cu cele existente sub aspectul performanţei influenţează nivelul preţului.

52
 CAPITOLUL VI
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL PREŢURILOR ŞI TARIFELOR

6.1. Necesitatea şi obiectivele sistemului informaţional al preţurilor şi tarifelor

Sistemul informaţional al preţurilor şi tarifelor în ţara noastră asigură urmărirea evoluţiei
preţurilor pe anumite intervale de timp, verificarea modului în care acestea corespund cerinţelor
actuale ale economiei de piaţă. Cu ajutorul sistemului informaţional se justifică obiectivele politicii
de preţuri, folosirea preţului ca pârghie valorică în cadrul economiei.
Sistemul informaţional al preţurilor şi tarifelor trebuie să asigure realizarea următoarelor
obiective mai importante:
- cunoaşterea nivelului, structurii, evoluţiei şi tendinţelor tuturor categoriilor de preţuri;
- asigurarea necesarului de informaţii privind preţurile pe diferite trepte organizatorice, care
să permită efectuarea unor analize aprofundate şi fundamentarea ştiinţifică a deciziilor de preţ;
- realizarea unei serii de date privind dinamica şi structura preţurilor, în vederea elaborării
prognozelor şi programelor de preţuri, precum şi pentru recalcularea în preţuri comparabile a unor
indicatori sintetici exprimaţi valoric (produs intern brut, venit naţional);
- organizarea unei evidenţe unitare a evoluţiei preţurilor, care să permită prelucrarea
automată a datelor.
Elementele cele mai importante ale sistemului informaţional al preţurilor sunt: indicii de
preţuri sau tarife; preţurile sau tarifele medii; preţurile sau tarifele curente, constante şi
comparabile; influenţele din modificarea preţurilor; preţurile de catalog.
(a) O metodă eficientă de cercetare a evoluţiei preţurilor o constituie cea a indicilor de preţ.
În statistica economică, indicii preţurilor împreună cu indicii valorii şi ai volumului fizic alcătuiesc
un sistem, care permite analiza dinamicii valorii producţiei şi circulaţiei mărfurilor, în funcţie de
modificarea volumului fizic al producţiei şi de modificarea preţurilor.
(b) Preţurile medii, analizate comparativ pe mai mulţi ani caracterizează şi ele dinamica
preţurilor dar, spre deosebire de indici, preţurile medii vor exprima o evoluţie determinată, atât de
modificarea unor preţuri nominale, cât şi de modificările în structura producţiei sau desfacerii
mărfurilor. Preţurile medii furnizează elementele necesare pentru fundamentarea şi elaborarea
indicatorilor economici şi financiari din bugetul de stat, precum şi aprecierea modului în care se
realizează valorificarea superioară a materiilor prime de producţie, introducerea progresului tehnic,
reducerea costurilor etc.

53
 (c) În practica statistică produsul intern brut şi produsul intern net, precum şi alţi indicatori
economici, se calculează în: preţuri curente ale fiecărui an pentru exprimarea volumului valoric;
preţuri constante - pentru exprimarea volumului fizic, înţeles ca masă de valori de întrebuinţare.
Exprimarea în preţuri constante, prin recalcularea preţurilor curente în preţuri constante, este
necesară în vederea asigurării comparabilităţii acestor indicatori. Prin preţuri constante se înţeleg
preţurile stabilite cu ocazia unor actualizări de preţuri sau preţurile unui anumit an, cu ajutorul
cărora se recalculează indicatorii valorici dintr-o anumită perioadă, pentru a se putea compara în
timp. Preţul constant este o unitate convenţională de măsură, cu ajutorul căreia se exprimă valoric
volumul cantitativ al unei activităţi eterogene, care poate fi astfel comparat în timp şi spaţiu. Pentru
ca preţurile constante să aibă o putere mare de caracterizare, într-o anumită perioadă în care sunt
utilizate, este necesar ca acest interval de timp să fie cât mai scurt. În caz contrar, acestea îşi pierd
puterea de caracterizare reală a fenomenelor şi proceselor economice.
Preţurile comparabile sunt preţuri practicate la stabilirea indicatorilor valorici pe o perioadă
mai mare şi în care s-au practicat mai multe preţuri constante. Exprimarea dinamicii se poate realiza
prin trecerea dintr-un preţ constant în altul, creându-se, astfel, o legătură de comparabilitate pe o
perioadă mai îndelungată, respectiv între indicatorii din perioada trecută, care s-au calculat cu
vechiul preţ constant şi din perioada curentă în care s-a folosit noul preţ constant. În aceste condiţii
nu mai există un anumit preţ constant pentru întreaga perioadă, ci se poate spune că dinamica este
calculată în preţuri comparabile.
(d) Stabilirea preţurilor la noile produse, modificarea preţurilor produselor existente şi
caracterizarea evoluţiei preţurilor într-o anumită perioadă, necesită organizarea unui flux
corespunzător de informaţii.
(e) Unele preţuri şi tarife stabilite în general de agenţii economici cu capital de stat se
cuprind în cataloagele de preţuri. Acestea sunt documente oficiale prin care se publică preţurile
stabilite pentru diferite grupe de mărfuri sau servicii. Cataloagele preţurilor joacă un rol important în
economia naţională. Pe baza lor se fac decontările cu bugetul statului, se asigură vânzarea mărfurilor
pentru populaţie şi controlul preţurilor stabilite în toate stadiile de mişcare a mărfurilor de la
producător la beneficiar. Cataloagele de preţuri sunt atât documente de evidenţă a preţurilor stabilite,
cât şi documentaţie de bază pentru corelarea preţurilor produselor noi cu preţurile produselor
existente. În general, cataloagele de preţuri cuprind următoarele date: numărul de ordine al
produsului; codul (conform clasificării generale a produselor şi serviciilor); denumirea produsului
(grupe şi denumirea produselor) şi, după caz, numărul stasului sau al normei interne;

54
caracteristicile tehnice prezentate succint; unitatea de măsură; după caz, temeiul legal al preţurilor
şi preţul respectiv.
În unele cataloage se mai cuprind şi anumite normative sau metode pentru determinarea
preţurilor, de exemplu în cataloagele pentru produsele industriei constructoare de maşini.
În acest context, se diferenţiază o serie de obiective şi sarcini ce aparţin sistemului
informaţional al preţurilor şi tarifelor, care în orice economie modernă este definit prin conexiunea
următoarelor subsisteme principale: subsistemul informaţional al preţurilor cu ridicata; subsistemul
informaţional al preţurilor de comercializare şi al tarifelor pentru populaţie; subsistemul
informaţional al preţurilor produselor agricole.
Sistemul informaţional al preţurilor se realizează cu ajutorul dărilor de seamă statistice pe
linie de preţuri, cu ajutorul bugetelor de familie, a balanţei de venituri şi cheltuieli băneşti ale
populaţiei, precum şi folosind diverse acte normative şi documente primare, pe baza cărora şi prin
care s-au stabilit şi modificat diverse preţuri şi tarife.

6.2. Modalităţi de exprimare şi calcul a indicilor

Indicii de preţuri sunt mărimi relative, ce caracterizează evoluţia (dinamica) medie a
preţurilor în timp şi raportul dintre preţuri în spaţiu (teritorial). Ei se exprimă sub formă
procentuală sau sub formă de coeficienţi.
Indicii, care caracterizează dinamica preţurilor, apar ca un raport între preţurile perioadei
curente şi preţurile perioadei de bază, iar în cazul indicilor teritoriali rolul perioadei de bază îl are
localitatea, judeţul sau ţara cu care se face comparaţia.
Există un sistem de indici exprimaţi într-o diversitate de forme cu ajutorul cărora se
caracterizează cât mai complex evoluţia preţurilor în diferite perioade. Aceşti indici se pot grupa
după mai multe criterii.
1 . După baza de raportare sunt:
• indici cu bază fixă;
• indici cu baza în lanţ.
Indicii cu bază fixă se obţin prin raportarea nivelului preţurilor dintr-o serie cu mai multe
perioade, la una şi aceeaşi perioadă:

I p t /0 =
∑ p1 ⋅ q1 ; ∑ p2 ⋅ q2 ... ∑ pn ⋅ qn (6.1)
∑ p0 ⋅ q1 ∑ p0 ⋅ q2 ∑ p0 ⋅ qn
unde:
p1, p2,...............pn = preţurile din perioadele l,2,...n;
55
 q1, q2,...............qn = cantităţile din perioadele l,2,…n;
po = preţurile din perioada de bază.
Indici cu baza în lanţ se calculează prin raportarea nivelului preţurilor din fiecare perioadă la
perioada precedentă. Ei se folosesc pentru a caracteriza dinamica preţurilor de la o perioadă la alta,
de la un an la altul sau şi pentru perioade mai scurte.
Aceşti indici se calculează astfel:

I p t / t −1 =
∑ p1 ⋅ q1 ; ∑ p 2 ⋅ q 2 ;..., ∑ p n ⋅ q n (6.2)
∑ p 0 ⋅ q1 ∑ p1 ⋅ q 2 ∑ p n −1 ⋅ q n
2. După sistemul de ponderare, indicii preţurilor pot fi:
• indici cu ponderi constante;
• indici cu ponderi variabile.
Indicii cu ponderi constante se calculează pentru fiecare perioadă, dintr-un anumit interval
de timp. Ponderile sunt reprezentate de cantităţile unei singure perioade (de bază sau curentă).
Astfel, indicii cu ponderi constante, luate din perioada de bază se calculează astfel:

I p t/0 =
∑ p1 ⋅ q 0 ; ∑ p 2 ⋅ q 0 ;... ∑ p n ⋅ q 0 (6.3)
∑ p0 ⋅ q0 ∑ p0 ⋅ q0 ∑ p0 ⋅ q0
Indicii de preţuri cu ponderi constante, luate din perioada de bază sau din cea curentă, se pot
calcula, atât cu bază fixă, cât şi cu bază în lanţ.
Indicii cu ponderi variabile se calculează pentru diferite perioade, pe baza ponderilor care se
schimbă de la o perioadă la alta.
3. După structură, indicii de preţuri pot fi:
• indici cu structură fixă;
• indici cu structură variabilă.
Indicii cu structură fixă se determină menţinând neschimbate ponderile, atât în perioada
curentă, cât şi în perioada de bază. Formula de calcul este:

I p t/0 =
∑ p1 ⋅ q 0 : ∑ p 0 ⋅ q 0 = ∑ p1 ⋅ q 0 (6.4)
∑ q0 ∑ q0 ∑ p0 ⋅ q0
în cazul folosirii ponderilor din perioada de bază şi

I p t /1 =
∑ p1 ⋅ q1 : ∑ p 0 ⋅ q1 = ∑ p1 ⋅ q1 (6.5)
∑ q1 ∑ q1 ∑ p 0 ⋅ q1
în cazul folosirii ponderilor din perioada curentă.

56
 Indicele cu structuri variabile se calculează ca raport între preţul mediu din perioada
curentă şi preţul mediu din perioada de bază. El reflectă, atât modificările de preţuri, cât şi cele de
structură.
Formula este:

I p t/0 =
∑ p1 ⋅ q1 : ∑ p 0 ⋅ q 0 (6.6)
∑ q1 ∑ q0
În practică se foloseşte atât indicele cu structură fixă, cât şi indicele cu structură variabilă. De
exemplu, indicele cu structură fixă evidenţiază modul cum se realizează măsurile de stat privind
modificarea unor preţuri şi tarife a căror stabilire intră în competenţa Guvernului. Indicele cu
structură variabilă măsoară influenţa tuturor factorilor ce determină o anumită evoluţie a preţurilor,
evoluţie cu influenţe pozitive sau negative asupra puterii de cumpărare a populaţiei.

6.3. Tipurile fundamentale de indici ai preţurilor

În teoria şi practica economică, în funcţie de ponderile folosite (din perioada de bază sau
curentă), precum şi în funcţie de expresia matematică a indicilor, până în prezent sunt cunoscute şi
aplicate trei tipuri fundamentale de indici purtând numele personalităţilor care le-au creat şi anume:
Laspèyres, Paasche şi Fisher.
A. Indicele Laspèyres (IL) - este un indice agregat de preţuri, care utilizează ca ponderi ale
preţurilor, cantităţile de produse vândute sau consumate în perioada de bază. Esenţial în această
concepţie este păstrarea bazei de comparaţie (q) neschimbată. Formula de calcul este:
p
∑ p 0 ⋅ q 0 ⋅ p1 ∑ p1 ⋅ q 0
sau I L = ⋅100 (6.7)
∑ p0 ⋅ q0
0
IL = ⋅ 100
∑ p0 ⋅ q0
în care:
∑ p 0 ⋅ q 0 = valoarea produselor vândute în anul de bază, în preţurile anului de bază;
∑ p1 ⋅ q 0 = valoarea cantităţilor de produse vândute în anul de bază în preţurile anului
curent;
p1
= indicii individuali ai preţurilor nominale ale produselor cuprinse în calcul
p0

p
∑ p0 ⋅ q0 ⋅ q1 = valoarea recalculată a cantităţilor de produse vândute în perioada de bază în
1

preţurile anului curent.

57
 Deşi este uşor de calculat, prin simplitatea şi constanţa bazei, acest tip de indice are o
aplicabilitate limitată, deoarece foloseşte pentru ponderarea preţurilor aceleaşi cantităţi de
produse, volumul şi structura producţiei din perioada de bază rămânând neschimbate. Dar, în
condiţiile introducerii rapide a progresului tehnic, structura indicelui se învecheşte destul de repede,
necesitând revizuirea sistemului de ponderare la perioade foarte scurte de timp. În ţara noastră, acest
tip de indice este aplicat, în special, la determinarea dinamicii volumului fizic al producţiei, existând
însă şi tendinţa utilizării lui prin calcularea indicilor preţurilor produselor ce fac obiectul producţiei
marfă agricole.
B. Indicele Paasche (Ip). Acest tip de indice utilizează pentru ponderare, întotdeauna,
cantităţile produselor din perioada curentă. Fiind conceput a se determina cu ajutorul structurii noi a
producţiei şi a consumului, el are o aplicabilitate mai mare fiind utilizat pe larg în ţara noastră.
Formula de calcul este:

Ip =
∑ p1 ⋅ q1 ∑ p1 ⋅ q1
1 sau Ip = (6.8)
∑ i p1 ⋅ q1 ∑ p 0 ⋅ q1
p

în care:
∑ p1 ⋅ q1 = valoarea cantităţilor produse din anul curent, exprimată în preţurile anului curent;
∑ p 0 ⋅ q1 = valoarea cantităţilor produse din anul curent, exprimată în preţurile anului de bază;
p1
ip = = modificarea preţurilor nominale ale produselor în perioada curentă p0 (1) faţă de cea de
po

bază (0).
Principalele avantaje ale acestui indice sunt: este simplu şi uşor de înţeles; posedă
proprietatea de agregare, adică indicii individuali (Ip) pot fi însumaţi; prin folosirea ponderilor din
perioada curentă asigură actualizarea structurii producţiei, precum şi a consumului intermediar al
populaţiei şi, totodată, dă posibilitatea calculării economiilor efective sau plăţilor suplimentare, pe
care le realizează populaţia ca urmare a reducerii sau majorării preţurilor.
Însă aplicarea acestui indice presupune schimbarea continuă a ponderii de calcul, ceea ce
complică acest calcul şi-i restrânge aplicabilitatea. Este necesară reînnoirea sa în fiecare an (fiind de
fapt un indice agregat cu ponderi variabile), ceea ce conduce la un sistem informaţional complicat şi
la dificultăţi în calcularea lui. Principalul neajuns ţine de conţinut. Ponderile perioadei curente care
se folosesc în structura sa reflectă structura actuală a consumului. În această structură, importanţa şi
greutatea specifică a diverselor mărfuri poate diferi substanţial de cea existentă în structura
consumului din anul de bază. Ponderând preţurile perioadei de bază cu produsele în volumul şi
58
structura actuală, numitorul fracţiei apare, în general, supraevaluat şi, în consecinţă, indicele va
reflecta o mişcare de preţuri mai mică decât cea reală.
Cu ajutorul indicilor de preţ de tip Laspèyres şi Paasche se procedează la transformarea
dinamicii veniturilor nominale ale populaţiei în dinamica veniturilor reale ale acesteia, adică a
puterii de cumpărare, exprimată în indicele volumului fizic al consumului de bunuri şi servicii:
VN 1
VN 0
IE = (6.9)
∑ p1 ⋅ q 0
∑ p0 ⋅ q0
în care:
IE = indicele veniturilor reale în perioada curentă faţă de perioada de bază;
VN1 = veniturile nominale ale perioadei ale perioadei (1) care se cheltuiesc integral pentru
bunuri şi servicii exprimând cumpărările Q1 la preţurile p1;
VN0 = veniturile nominale ale perioadei ale perioadei (0) care se cheltuiesc integral pentru
bunuri şi servicii exprimând cumpărările Q0 la preţurile p0;

∑ p1 ⋅ q 0 = indicele de preţ Laspeyres, notat cu I .

∑ p0 ⋅ q0
PL

I VN
Prescurtat, se poate scrie = I QP , ceea ce se interpretează astfel: dacă preţurile
I PL

cantităţilor bunurilor şi serviciilor consumate în perioada curentă cresc mai repede decât cresc
veniturile nominale în acelaşi interval de timp, puterea de cumpărare scade, şi invers.
Raportul dintre indicele veniturilor nominale şi indicele preţurilor de tip Paasche reprezintă
indicele volumului fizic al consumurilor de tip Laspèyres:

∑ p1 ⋅ q1 p1 ⋅ Q1

IE =
∑ p0 ⋅ q0 p ⋅Q p ⋅Q
= 0 0 = 0 1 = I QL (6.10)
∑ p1 ⋅ q1 p1 ⋅ Q1 p 0 ⋅ Q0
∑ p 0 ⋅ q1 p 0 ⋅ Q1

C. Indicele Fisher (IF). Are cea mai mare aplicabilitate pe plan mondial. Formula sa de
calcul reprezintă media geometrică a indicilor Laspèyres şi Paasche, adică:

IF = IL ⋅IP =
∑ p1 ⋅ q 0 ⋅ ∑ p1 ⋅ q1 (6.11)
∑ p 0 ⋅ q 0 ∑ p 0 ⋅ q1

59
 Fiind media geometrică a celor doi indici prezentaţi, acest indice înlătură, în bună măsură,
neajunsurile celorlalţi. De asemenea, acest procedeu este cel mai elastic instrument de comparaţie,
deoarece media geometrică prezintă mai multă stabilitate, reflectând mai fidel evoluţia reală a
fenomenului economic.

6.4. Structura sistemului informaţional al preţurilor şi tarifelor

6.4.1 Subsistemul informaţional al preţurilor cu ridicata ale produselor industriale
În cadrul subsistemului se urmăresc:
- modificările nominale ale preţurilor cu ridicata prin acte normative, pentru produsele
industriale executate în serie sau în masă;
- elemente cuprinse în postcalculaţii, comparativ cu cele din antecalculaţiile preţurilor cu
ridicata pentru produsele noi, executate în serie mică, serie mare sau de masă (fac excepţie preţurile
stabilite pe bază de bareme, serii de preţuri sau alte metode similare, precum şi preţurile produselor
de mai mică importanţă);
- preţurile medii de producţie realizate anual la nivel de ramură, pentru produsele industriale
şi grupele nominalizate.
Pe baza datelor raportate de ministere, de organele de sinteză teritoriale, Comisia Naţională
de Statistică va determina indicii de preţuri şi alţi indicatori, într-o structură corespunzătoare, pentru
a se putea caracteriza complex evoluţia preţurilor cu ridicata. Aceştia sunt trataţi în continuare.
a) Indicii preţurilor cu ridicata ale produselor, calculaţi pe ansamblul industriei, pe
departamente, pe unităţi economice, indiferent de natura formei de proprietate. De asemenea, ei se
mai calculează şi pe principalele destinaţii: fondul pieţei, export. Indicii preţurilor cu ridicata se
calculează în raport cu anul precedent (ca indici în lanţ), precum şi faţă de anul de bază (ca indici cu
bază fixă). Ei trebuie să fie corelaţi cu indicii costurilor şi ai acumulărilor de bunuri de consum
precum şi cu indicii preţurilor cu amănuntul.
b) Volumul diferenţelor valorice rezultate din reducerile sau majorările preţurilor cu ridicata.
Acest indicator constituie un element de calcul pentru indicii preţurilor, dar, în acelaşi timp
este un indicator de sine stătător menit să pună în evidenţă influenţele la producător şi beneficiar,
rezultate din majorările sau reducerile de preţuri.
c) Preţurile medii anuale al produselor şi grupelor de produse industriale nominalizate.
Calcularea şi analiza acestora are o însemnătate deosebită în luarea deciziilor economice inclusiv pe
linie de preţuri. Determinarea acestora serveşte la identificarea cauzelor creşterii ridicate a preţurilor.
6.4.2. Subsistemul informaţional al preţurilor de consum şi tarifelor populaţiei
60
 Baza acestui subsistem informaţional o formează indicii de preţuri, care dau expresie
cantitativă acestor preţuri şi reprezintă elemente esenţiale pentru determinarea salariilor şi a
veniturilor reale ale populaţiei. Dinamica preţurilor cu amănuntul şi a tarifelor se exprimă cu
ajutorul unor indici cum sunt:
a) Indicele preţurilor de comercializare în comerţul de stat.
El reflectă evoluţia preţurilor plătite de întreaga populaţie la cumpărarea mărfurilor prin
comerţul de stat. Acest indice serveşte ca instrument de aplicare şi urmărire a modului în care se
înfăptuieşte politica de preţuri, în cazul preţurilor de comercializare şi, ca element de calcul al
salariilor şi a veniturilor reale ale populaţiei. Indicele se determină pe total mărfuri din care: mărfuri
alimentare (inclusiv alimentaţia publică) şi mărfuri nealimentare. El este un indice de tip Paasche şi
se calculează semestrial şi anual, ca indice în lanţ (faţă de semestrul corespunzător anului precedent,
respectiv faţă de anul precedent). De asemenea, se calculează anual şi în raport cu un an luat ca bază
(ca indice cu bază fixă).
b) Indicele tarifelor pentru serviciile prestate populaţiei în sectorul de stat. Prin acest indice
se exprimă evoluţia tarifelor plătite de întreaga populaţie pentru serviciile prestate de către unităţile
de stat şi ale cooperaţiei de consum şi meşteşugăresc. El răspunde aceloraşi necesităţi ca şi indicele
preţurilor în comerţul de stat. Se calculează pe ansamblu serviciilor şi pe grupele principale de
servicii la care recurge populaţia (transport în comun, servicii de gospodărire comunală, servicii
penale). Se determină anual ca indice cu bază fixă şi în lanţ având aceleaşi baze de raportare ca şi
indicele preţurilor în comerţul de stat. Este un indice de tip Paasche.
c) Indicele preţurilor pe piaţa ţărănească, caracterizează evoluţia preţurilor plătite de către
cetăţeni pentru mărfuri, ordonate în grupe omogene ca de exemplu: cereale, cartofi, legume,
animale. Indicele se calculează lunar, trimestrial şi anual, cu bază în anul precedent (ca indice în
lanţ). Este un indice agregat de tip Paasche, dar prezintă particularitatea că are în formula sa de
calcul preţuri medii:

I t / 0 ( p) =
∑ p1 ⋅ q1 (6.12)
∑ p 0 ⋅ q1
unde:

p0 =
∑ p0 ⋅ q0 şi p1 =
∑ q1 ⋅ p1 (6.13)
∑ q0 ∑ q1

61
 d) Indicele tarifelor pentru serviciile prestate populaţiei de către meseriaşii particulari,
îndeosebi la executarea următoarelor servicii, în unităţi de: croitorie, frizerie, reparaţii încălţăminte,
reparaţii mobilă şi obiecte de uz casnic, cărăuşie ş.a.
Are acelaşi rol ca şi indicele preţurilor pe piaţa ţărănească. Tarifele medii pe ţară se stabilesc
ca medii aritmetice ponderate (elementele de ponderare sunt veniturile impozabile medii anuale ale
meseriaşilor). Pentru fiecare serviciu se determină indicele după formula:
t1
IS = (6.14)
t0

în care:
Is = indicele tarifelor medii ale fiecărui serviciu, pe ţară;
t0 = tariful mediu pe ţară în anul de bază;

unde: t 0 =
∑ t 0 ⋅ q0 (6.15)
∑ q0
t1 = tariful mediu pe ţară în anul curent,

unde: t1 =
∑ t1 ⋅ q1 (6.16)
∑ q1
Se extrag din bugetele de familie cheltuieli reprezentând plăţi pentru serviciile respective, se

extind la întreaga colectivitate, exprimată în tarifele medii ale anului curent ( ∑q1 ⋅ t1 ), care se
raportează la aceleaşi cheltuieli exprimate în tarifele medii ale anului de bază, astfel:

IS t/0 =
∑ q1 ⋅ t1 (6.17)
∑ q1 ⋅ t 0
e) Indicele general al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor. Prin agregarea celor patru indici
de mai sus, în principal, pe baza balanţei de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei, se obţine
acest indice general al tuturor preţurilor cu amănuntul şi tarifelor. Pe baza acestor date culese de
prestatorii de informaţii şi a metodelor de calcul folosite în cadrul tipurilor fundamentale de indici se
procedează la calculul indicelui general al preţurilor şi tarifelor plătite de populaţie, în cadrul unei
scheme unitare prezentate sub formă de tabel (tabelul 6.1 şi tabelul 6.2).

Tabelul 6.1: Calculul indicelui Laspèyres

Nr. Categorii, grupe de mărfuri, q0∙p0 p1/p0 q0∙p1 Indicele

62
 crt. feluri de mărfuri Laspèyres
1 A ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
n Z ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙
∑q 0 ⋅ p 0 ∑q0 ⋅ p1 IL

Tabelul 6.2: Calculul indicelui Paasche

Nr. Categorii, grupe de mărfuri, q1∙p1 p1/p0 q1∙p0 Indicele
crt. feluri de mărfuri Laspèyres
1 A ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙ ∙ ∙
n Z ∙ ∙ ∙ ∙
∙ ∙ ∙ ∙
∑q1 ⋅ p1 ∑q1 ⋅ p 0 IP

unde: ∑q 0 ⋅ p 0 = valoarea cheltuielilor băneşti ale populaţiei, efectuate în perioada de bază,

pentru plata cantităţilor de bunuri şi servicii cumpărate, în preţurile perioadei de bază;
∑q0 ⋅ p1 = valoarea cheltuielilor băneşti ale populaţiei, efectuate în anul curent, pentru
plata cantităţilor de bunuri şi servicii din perioada de bază, exprimate în preţurile perioadei curente;
p1/p0 = modificarea preţurilor nominale ale bunurilor şi serviciilor.
∑q1 ⋅ p1 = valoarea cheltuielilor băneşti ale populaţiei, efectuate în perioada curentă,
pentru plata cantităţilor de bunuri şi servicii cumpărate, în perioada curentă;
∑q1 ⋅ p 0 = valoarea cheltuielilor băneşti ale populaţiei, efectuate în perioada curentă,
pentru plata cantităţilor de bunuri şi servicii cumpărate în perioada curentă, exprimate în preţurile
perioadei de bază.
Indicele general al preţurilor cu amănuntul se foloseşte în determinarea veniturilor reale ale
populaţiei, potrivit formulei:
Vr=Vf/Ip (6.18)
Vr = venituri reale; Vf= venituri finale; Ip = indicele preţurilor.

6.4.3 Subsistemul informaţional al preţurilor produselor agricole

63
 Cuprinde indici, ce au o formă agregată şi, în mod obişnuit, se calculează după formula lui
Paasche (în ultimul timp aceştia s-au calculat şi după formulele lui Laspeyres şi Fisher). Acest
subsistem informaţional cuprinde, în ordinea complexităţii lor următorii indici:
a) Indicele preţurilor de cumpărare, care reflectă dinamica preţurilor primite de producători
individuali pentru produsele agricole vândute la fondul de stat. Se calculează pe total vânzări şi,
separat, pe forme de preluare a produselor agricole pe bază de contracte: se va calcula indicele
preţurilor de contractare, iar pentru produsele preluate prin achiziţie se va determina indicele
preţurilor de achiziţie.
Indicele preţurilor de cumpărare (pe total vânzări) nu este o reunire a celor doi indici
menţionaţi mai sus, ci el se calculează pe baza preţurilor medii realizate (contractări şi achiziţii) în
perioada curentă şi perioada de bază. Este un indice de tip Paasche:

Ip =
∑ p1 ⋅ q1 (6.19)
∑ p 0 ⋅ q1
b) Indicele preţurilor cu ridicata al produselor agricole caracterizează evoluţia preţurilor
încasate de către unităţi agricole cu capital de stat pentru produsele predate la fondul central.
c) Indicele preţurilor de realizare a fondului de stat exprimă evoluţia de ansamblu a
preţurilor produselor agricole intrate la fondul de stat şi se calculează prin agregarea indicelui
preţurilor de cumpărare cu indicele preţurilor cu ridicata ale produselor agricole livrate la acest fond
centralizat, de către unităţile cu capital de stat din agricultură.
d) Indicele preţurilor pe piaţa ţărănească.
e) Indicele preţurilor de realizare a producţiei marfă agricole caracterizează evoluţia
preţurilor primite de toţi producătorii agricoli, din toate formele de vânzare a produselor agricole. Se
calculează prin agregarea indicelui preţurilor de realizare a fondului de stat cu indicele preţurilor pe
piaţa ţărănească şi reflectă dinamica preţurilor de realizare a producţiei realizate a producţiei marfa
în această ramură (agricultura).

APLICAŢII REZOLVATE

Aplicaţia nr. 1

64
 Un produs este aprovizionat de către o societate comercială cu ridicata direct de la
producător. Care va fi preţul plătit de către beneficiarii societăţii respective dacă preţul de vânzare al
producătorului este 300 RON (preţ de factură), iar adaosul de gros este de 5%? Care este cuantumul
TVA datorată la bugetul statului de unitatea comercială cu ridicata?
Rezolvare :
Preţul cu ridicata negociat cu producătorul fără TVA: 300 RON
TVA aferentă preţului cu ridicata: 300 RON ∙ 19% = 57 RON
Preţ (inclusiv TVA) care se plăteşte producătorului de către 300 RON + 57 RON = 357 RON
societatea comercială cu ridicata:
Adaosul comercial al societăţii cu ridicata: 300 RON ∙ 5% = 15 RON
Preţ cu ridicata negociat de către societatea comercială cu 300 RON + 15 RON = 315 RON
ridicata clienţilor săi (fără TVA):
TVA colectată de către societatea comercială cu ridicata: 315 RON ∙ 19% = 59,85 RON
- suma de vărsat la bugetul statului: 59,85 RON – 57 RON = 2,85 RON
Preţ (inclusiv TVA) care se plăteşte de beneficiarii societăţii 315 RON + 59,85 RON = 374,85 RON
cu ridicata:

Aplicaţia nr. 2
Un magazin de materiale de construcţii se poate aproviziona cu produsul X, fie direct de la
producător, fie de la o societate comercială cu ridicata. Pornind de la acelaşi nivel al preţului unitar
de cumpărare facturat - egal cu 120 RON – să se determine preţul cu amănuntul şi TVA datorată
bugetului de stat în cele două situaţii. Se cunosc marja de adaos a societăţii cu ridicata (10%) şi
adaosul comercial al magazinului cu amănuntul (20%).
Rezolvare :
Direct de la De la societatea
producător (RON) comercială cu ridicata
(RON)
Preţ cu ridicata negociat cu producătorul 120 120
(fără TVA)
TVA aferentă preţului cu ridicata: 120 ∙ 19%= 22,8 22,8
Preţ inclusiv TVA care se achită
producătorului de către:
- societatea comerc. cu ridicata: 120 + 22,8 = 142,8
- magazinul cu amănuntul: 142,8
Adaosul comerc. al societ. comerc. cu 120 ∙ 10% = 12
ridicata
TVA facturată de societatea comercială (120+12) ∙ 19% = 25,08
cu ridicata:
Preţ (inclusiv TVA) practicat de soc. 157,08
com. cu ridicata către clienţii săi:
Adaosul comercial al magazinului cu
amănuntul:
- direct de la producător: 120 ∙ 20% = 24
- de la societatea comerc. cu ridicata: 132 ∙ 20% = 26,4
Preţul magazinului cu amănuntul (fără 144 158,4
TVA)
TVA aferentă adaosului comercial: 24 ∙ 19% = 4,56
26,4 ∙ 19% = 5,01
Preţ cu amănuntul maxim 120+24+22,8+4,56= 171,36
132+26,4+25,08+5,01= 188,49
TVA datorată bugetului de stat de către 171,36 ∙ 19/119-22,8= 4,56

65
magazinul cu amănuntul: = 27,36-22,8=
TVA datorată bugetului de stat de către 25,08 – 22,8 = 2,28
societ. comercială cu ridicata:
TVA datorată bugetului de stat de către 188,49 ∙19/119-25,08= 5,01
magazinul cu amănuntul:

Aplicaţia nr. 3
Un produs parcurge în circuitul său de la materia primă la consumatorul final 5 stadii. În
tabelul de mai jos se prezintă datele necesare pentru stabilirea preţurilor negociate şi a celor
facturate:
- RON -
Stadiul Preţ de Din care PC fără Valoarea PV TVA TVA Preţ de
cumpărare TVA TVA adăugată negociat colectată datorată vânzare
facturat facturat
I 251 100
II 150
III 120
IV 80

Se cere completarea tabelului determinând următorii indicatori:

a) preţurile de vânzare negociate;
b) preţurile de vânzare facturate;
c) TVA pe stadii şi TVA datorată bugetului de stat.
Rezolvare :
TVA colectată = 40 + 19,09 + 28,50 + 22,80 + 15,20 = 125,59 (RON)
Total valoare adăugată = 211 + 100 + 150 + 120 +80 = 661 (RON)
Total TVA: 661 ∙ 19% = 125,59
Numărul de etape parcurse: 5
Număr de plătitori de TVA: 5 (0, I, II, III, IV)
Stadiul I:
PV negociat = PC fără TVA + VA
TVA din preţul de cumpărare = 251 ∙ 19/119 = 40 (RON)
PC fără TVA = 251- 40 = 211 (RON)
PV negociat = 211 + 100 = 311 (RON)
TVA colectată = 311 ∙ 19% = 59,09 (RON)
PV facturat = 311 + 59,09 = 370,09 (RON)
TVA datorată la buget = 59,09 – 40 = 19,09 (RON)
Stadiul al II-lea:
TVA din preţul de cumpărare = 370,09 ∙ 19/119 = 59,09 (RON)
PC fără TVA = 37,09 – 59,09 = 311 (RON)
PV negociat = 311 + 150 = 461 (RON)
TVA colectată = 461 ∙ 19% = 87,59 (RON)
PV facturat = 461 + 87,59 = 548,59 (RON)
TVA datorată la buget = 87,59 – 59,09 = 28,50 (RON)

Stadiul al III-lea:
TVA din preţul de cumpărare = 548,59 ∙ 19/119 = 87,59 (RON)
PC fără TVA = 548,59 – 87,59 = 461 (RON)
PV negociat = 461 + 120 = 581 (RON)

66
 TVA colectată = 581 ∙ 19% = 110,39 (RON)
PV facturat = 581 + 110,39 = 691,39 (RON)
TVA datorată la buget = 110,39 – 87,59 = (RON)
Stadiul al IV-lea:
TVA din preţul de cumpărare = 691,39 ∙ 19/119 = 110,39 (RON)
PC fără TVA = 691,39 – 110,39 = 581 (RON)
PV negociat = 581 + 80 = 661 (RON)
TVA colectată = 661 ∙ 19% = 125,59 (RON)
PV facturat = 661 + 125,59 = 786,59 (RON)
TVA datorată la buget = 125,59 – 110,39 = (RON)

Tabelul iniţial se completează cu valorile rezultate din calcule:

Stadiul Preţ de Din care PC fără Valoarea PV TVA TVA Preţ de

cumpărare TVA TVA adăugată negociat colectată datorată vânzare
facturat facturat
I 251 40 211 100 311 59,09 19,09 370,09
II 370,09 59,09 311 150 461 87,59 28,50 548,59
III 548,59 87,59 461 120 581 110,39 22,80 691,39
IV 691,39 110,39 581 80 661 125,59 15,20 786,59

Determinarea TVA este mai facilă dacă se aplică procedeul sutei majorate:
Cota TVA
TVA = PV ×
(100 + Cota TVA)
Dacă vom considera, de exemplu, stadiul al III-lea TVA se calculează astfel:
TVA aferentă preţului de vânzare:
19
691,39 × = 110,39 (RON)
119
TVA aferentă preţului de cumpărare:
19
548,59 × = 87,59 (RON)
119
TVA datorată la buget = 110,39 – 87,59 = 22,80 (RON)

Aplicaţia nr. 4
Preţul cu ridicata negociat al unui produs destinat consumului populaţiei este de 2 000
u.m./buc. Acesta se vinde unui comerciant en gros, care îşi formează preţul în vederea negocierii
incluzând un adaos comercial în proporţie de 10% la preţul de aprovizionare. Detailistul acceptă
acest nivel de preţ şi afişează preţul cu amănuntul stabilit, pe seama unei marje de adaos de 12%, la
preţul de aprovizionare.
Se cere să se calculeze:
- preţurile la care se negociază tranzacţiile între agenţii economici;
- preţurile înscrise pe facturi, inclusiv TVA;
- nivelul preţului plătit de consumatorul final;
- TVA de încasat la bugetul statului,
- TVA cuprins în preţul cu amănuntul.
Rezolvare :
Preţul cu ridicata al producătorului:

67
PR fără TVA = 2 000 u.m.
PR cu TVA = 2 000 + 2 000 x 19% = 2 380 u.m.
Preţul en gros:
PG fără TVA = 2 000 + 2 000 x 10% = 2 200 u.m
PG cu TVA = 2 200 + 2 200 x 19 % = 2 200 + 418=2 618 u.m.
Preţul cu amănuntul:
PA = 2 200 + 2 200 x 12% + TVA col. = 2 200 + 264 + (2 200 + 264) x 19%
= 2 464 +468,16 = 2 932,16 u.m.
Total încasat la buget = 2 464 ∙ 19% = 468,16
2 932 x 19/119 = 468,16 u.m.
Plătitorii: 1 = 2 000 ∙ 19% = 380 u.m.
2 = 2 200 ∙ 19% – 380 = 38 u.m.
3 = 468,16 – 418 = 50,16 u.m.
Total: = 418 u.m.

Aplicaţia nr. 5
Un importator din România întocmeşte declaraţia vamală din care rezultă că valoarea în
vamă a produsului importat este de 0,5 $/buc.
Regimul fiscal la frontieră cuprinde:
- Taxa vamală = 20%
- Accize = 185%
- TVA
- Marja importatorului care este de 10% la valoarea în vamă.
Importatorul vinde cantitatea importată – 1 000 de bucăţi – la doi angrosişti. Unul dintre ei
(A) a declarat adaosul comercial de 5 % la preţul de aprovizionare, iar celălalt (B) a declarat adaosul
comercial de 7% la acelaşi preţ.
Engrosistul A are un magazin propriu de desfacere, iar preţul afişat se stabileşte cu o marjă
de adaos de 3% la preţul de gros.
Engrosistul B vinde produsul la un detailist (C). Pentru a – şi vinde marfa, va stabili un preţ
şi o marja de adaos astfel ca nivelul preţului cu amănuntul să fie acelaşi cu cel al angrosistului A,
prin magazinul său propriu. Care este acest nivel de preţ? Care este marja de adaos a detailistului C?
Rezolvare:
Importatorul
Preţul de import: valoarea în vamă = 0,5 $/buc x 1 000 buc = 500 $
TV = 20% x 500 $ =100 $
Acciza = 600 x 185/100 = 1 110 $
Preţul de import fără TVA = 500 + 100 + 1 110 = 1 710 $
Preţul de import cu TVA = 1 710 + 1 710 x 19% = 1 710 + 324,9 = 2 034,9 $
Marja importatorului = 10% x 500$ = 50 $
Preţul importatorului = 2 034,9 + 50 + 50 x 19% = 2 034,9 + 50 + 9,5 = 2 094,4 $
Sau pe elemente = 1 710 + 50 + 1 760 x 19% = 2 094,4 $
Deci preţul importatorului fără TVA = 1 710 + 50 = 1 760 $
Preţul importatorului cu TVA = 2 094,4 $

Engrosistul A
Preţ de gros

68
- fără TVA = 1 760 + 1 760 x 5% = 1 760 + 88 = 1 848 $
- cu TVA = 1 848 + 1 848 x 19% = 1 848 + 351,12 = 2 199,12 $
Preţul de detaliu
- fără TVA = 1 848 + 1 848 x 3% = 1 848 + 55,44 = 1 903,44 $
- cu TVA = 1 903,44 + 1 903,44 x 19% = 1 903,44 + 361,65 = 2 265,09$
Deci PA = 2 265,09 $

Engrosistul B
Preţ de gros
- fără TVA = 1 760 +1 760 x 7% = 1 760 + 123,2 = 1 883,2 $
- cu TVA = 1 883,2 + 1 883,2 x 19% = 1 883,2 + 357,8 = 2 241 $
Marja detailistului C = 1 903,44 - 1 883,20 = 20,24 $
Preţul detailistului C
- fără TVA = 1 903,44 $
- cu TVA = 1 903,44 + 1 903,44 x 19% = 2 265,09 $

Aplicaţia nr. 6
Să se stabilească preţul de vânzare pe piaţa internă al unui bun de consum din import,
importat de agentul economic A şi revândut detailistului B, pentru desfacerea către populaţie.
În documentele vamale sunt înregistrate următoarele date privind preţul şi alte cheltuieli pe
parcurs extern, condiţiile de livrare fiind în clauza CIF:
- preţul extern/buc. = 50 $
- cheltuieli de transport facturate = 1 $/buc.
- cheltuieli de asigurare = 0,75 $/buc.
- cheltuieli de încărcare – descărcare = 0,25 $/buc.
Comisionul vamal este de 1% la valoarea în vamă.
Taxa vamală conform Regulamentului Vamal al României este de 20% la valoarea în vamă.
Produsul nu figurează pe lista accizelor.
În vederea revânzării către detailist, importatorul aplică o marjă procentuală la valoarea în
vamă de 10%. Cursul de schimb valutar 1$ = 3 lei.
Detailistul stabileşte preţul cu amănuntul de 300 lei.
Se cere:
a) Preţurile de import, respectiv ale importatorului.
b) Adaosul comercial al detailistului şi proporţia acestuia la preţul importatorului.
c) Total încasat la bugetul statului şi pe etape ale plăţi:
- în vamă;
- la revânzarea către detailist;
- la desfacerea către populaţie.
Dacă cheltuielile de circulaţie reprezintă 70% din adaosul comercial, care este profitul şi rata
rentabilităţii?
Rezolvare :
a) 50 $ + 1 $ + 0.75 $ + 0.25 $ = 52 $
52 $ x 3 lei/$ = 156 lei – valoare în vamă
- comisionul vamal: 156 x 1% = 1,56 lei (52 x 1% = 0,52$)
- taxa vamală: 156 x 20% = 31,2 lei (52 x 20% = 10,4$)
Preţ de import fără TVA: 156 + 1,56 + 31,2 = 188,76 lei (63,9$)

69
 TVA la import: 188,76 x 19% = 35,86 lei
Preţul de import cu TVA : 188,76 + 35,86 = 224,62 lei
Marja importatorului : 156 x 10% = 15,6 lei
Preţul importatorului:
- fără TVA: 188,76 + 15,6 = 204,36 lei
- cu TVA: 204,36 x 1,19 = 243,19 lei
unde: TVA = 38,82 lei (adică 19% ∙ 204,36 lei)

b) Preţul cu amănuntul: 300 (dat din datele problemei)

19 Cota TVA
- TVA din preţul cu amănuntul: 300 × = 47 ,9 lei ( TVA din PAM = PAM × )
119 100 + Cota TVA
- preţul cu amănuntul fără TVA: 300 – 47,9 = 252,1 lei
- adaosul comercial 252,1 – 204,3 = 47,8 lei
47 ,8
- adaos în procente: 204 ,3 x100 = 23 ,4%
- cheltuieli de circulaţie: 47,8 x 0,7 = 33,46 lei
- profit: 47,8 x 0,3 = 14,34 lei
14 ,34
- rata rentabilităţii: 33 ,46 ×100 = 42 ,85 %

c) Total TVA de încasat

- vamă: 35,86 lei (TVA la import)
- revânzare importator: 38,82 lei – 35,86 lei = 2,96 lei
- detaliu: 47,9 lei (TVA din preţul cu amănuntul) – 38,82 lei = 9,08 lei
Total TVA de încasat: 35,86 lei + 2,96 lei + 9,08 lei = 47,9 lei

Aplicaţia nr. 7
Considerăm o întreprindere a cărei funcţie de cost total este dată de relaţia:
CT(Q) = 0,1.Q3 – 0,6.Q2 + 2Q
Curba cererii pe piaţă pentru produsul oferit de întreprindere este dată de relaţia:
1
Q = 12 − 2 p ⇒ p = 6 − Q
2
Se cere să se determine oferta întreprinderii, dacă aceasta acţionează în condiţii de monopol
şi de concurenţă pură şi perfectă, evidenţiindu-se diferenţa în situaţia de monopol faţă de situaţia
concurenţei perfecte.
Rezolvare :
A) În situaţia monopolului:
Costul total mediu este dat de relaţia:
CT(Q)
CTM(Q) = = 0,1⋅ Q 2 − 0,6⋅ Q + 2
Q
Costul marginal este:
C m (Q) = 0,3 ⋅ Q 2 − 1,2 ⋅ Q + 2.
Venitul total al întreprinderii în condiţiile de monopol va fi:
 1  1
VTM (Q) = Q ⋅ p = Q ⋅  6 − ⋅ Q  = − ⋅ Q 2 + 6 ⋅ Q.
 2  2
Venitul mediu al întreprinderii aflată în situaţia de monopol va fi:

70
 1
VTM M (Q ) = − ⋅ Q + 6.
2
Venitul marginal:
VmM (Q) = (VT(Q))′ = −Q + 6

Grafic, cele prezentate sunt redate în figura nr. 1.

VTMM Cm (Q) – (costul marginal)

C,P,V VmM (Q)

CTM – (costul total mediu)

4 EM
3,5 ECPP EM – punctul de echilibru al
monopolului
ECPP – punctul de echilibru în
condiţiile concurenţei pure şi
perfecte

0 2 3 4 5 6 12 Q
Figura nr.1: Echilibrul întreprinderii aflată în situaţia de monopol
comparativ cu situaţia de concurenţă perfectă.

Profitul firmei va fi dat de relaţia:

Π(Q) = VTM (Q) − CT(Q)
 1 
Π(Q) = Q ⋅  6 − ⋅ Q  − 0,1⋅ Q3 + 0,6⋅ Q 2 − 2 ⋅ Q
 2 
Punem condiţia ca profitul să fie maxim: Cmg=Vmg
0,3Q2-1,2Q + 2 = - Q + 6 => 0,3Q2 – 0,2Q – 4 = 0
∆ = 0,2 2 − 4 ⋅ ( −4 ) ⋅ 0,3 = 4,84 ∆ = 2,2
0,2 + 2,2
Q1 = =4
0,6
Q2 nu convine din punct de vedere economic.
1
Dacă Q = 4 => p = 6 − ⋅ 4 = 6 − 2 = 4
2
În această situaţie profitul monopolului este:
1 2
Π(Q) = 6 ⋅ Q − ⋅ Q − 0,1 ⋅ Q 3 + 0,6 ⋅ Q 2 − 2 ⋅ Q = −0,1 ⋅ Q 3 + 0,1 ⋅ Q 2 + 4 ⋅ Q
2
Π(4 ) = −0,1 ⋅ 64 + 0,1 ⋅ 16 + 4 ⋅ 4 = −6,4 + 1,6 + 16 = 11,2 (unităţi monetare)

B) Concurenţa perfectă
Dacă întreprinderea acţionează în condiţiile concurenţei perfecte, atunci condiţia de
maximizare a profitului devine:

71
 1
p = Cmg⇔ 6 − ⋅ Q = 0,3 ⋅ Q 2 − 1,2 ⋅ Q + 2
2
1
0,3 ⋅ Q 2 − 0,7 ⋅ Q − 4 = 0 ⇒ Q1 = 5 ⇒ p = 6 − ⋅ 5 = 3,5
2
Profitul întreprinderii va fi în acest caz:
Π(Q) = −0,1 ⋅ Q 3 + 0,1 ⋅ Q 2 + 4 ⋅ Q
Π(3) = −0,1 ⋅125 + 0,1 ⋅ 25 + 4 ⋅ 5 = −12 ,5 + 2,5 + 20 = 10
Rezultă că profitul firmei în situaţia de monopol este mai mare decât profitul firmei în
situaţia de concurenţă perfectă.
∏ M >∏ CPP
Δ∏=11,2-10 = 1,2 unitate monetară.
Observăm, de asemenea, că în situaţia de monopol întreprinderea produce şi vinde o cantitate
mai mică decât în situaţia de concurenţă perfectă şi obţine şi un profit superior. Acest fapt
demonstrează şi justifică tendinţa întreprinderilor de a obţine o situaţie concurenţială apropiată de
cea a monopolului.

Aplicaţia nr. 8
O fabrică realizează hârtie de ambalaj. Se estimează de către conducerea întreprinderii că
costul marginal al unei tone de hârtie poate fi aproximat de o dreaptă de ecuaţie:
Cmg = 60 + 2 ∙ Q,
unde: Q = cantitatea produsă (tone).
Funcţia cererii pentru hârtia de ambalaj este de forma:
p = 100 – Q
unde: p – este preţul pe tonă
Care este combinaţia preţ – producţie ce maximizează:
a) profitul?
b) cifra de afaceri a întreprinderii?
Rezolvare:
Venitul total al fabricii va fi:
VT(Q) = p ∙ Q = 100 ∙ Q – Q2
şi venitul marginal:
Vmg(Q) = 100 – 2 ∙ Q
a) maximizarea profitului presupune egalarea costului marginal cu venitul marginal:
60 + 2 ∙Q = 100 – 2 ∙Q
4∙ Q = 40,
de unde: Q = 10 (tone) şi p = 100 – Q = 100 – 10 = 90 (u.m.)
b) maximizarea cifrei de afaceri presupune un venit marginal nul:
100 – 2∙ Q = 0
unde Q = 50 tone
p = 100 – 50 = 50 u.m.

Aplicaţia nr. 9
O întreprindere produce colaci de salvare pentru a-i vinde unor cluburi de nataţie situate în
regiuni diferite. Experienţa demonstrează că curba cererii clubului numărul 1 are ecuaţia:
p1 = 40 – 2 ∙ q1

72
iar a clubului numărul 2 este
p2 = 92 – 4 ∙ q2
unde q1 şi q2 sunt cantităţile cumpărate de fiecare club
Întreprinzătorul estimează că funcţia costului total este dată de relaţia:
CT( Q ) = 22 + 4 ∙ Q
unde Q este producţia totală fabricată ( Q = q1 + q2 )
a) care este preţul practicat pentru fiecare club ?
b) care este profitul său total ?
Rezolvare:
Teoria discriminării indică faptul că întreprinderea care caută să maximizeze profitul său
egalează pentru fiecare piaţă venitul marginal cu costul marginal al producţiei sale totale.
Venitul total obţinut de la clubul nr.1 este:
VT1 = p1∙ q1 = 40 ∙ q1 – 2 ∙ q21
iar de la clubul nr.2 :
VT2 = p2∙ q2 = 92 ∙ q2 – 4 ∙ q22
Veniturile marginale sunt:
Vmg1 = 40 – 4q1 şi respective, Vmg2 = 92 – 8q2
Deoarece costul marginal al producţiei de colaci de salvare este Cmg = 4, cantităţile optimale
sunt date de:
4 = 40 – 4q1 = 92 – 8q2,
40 – 4 ∙ q1 = 4
4 ∙q1 = 36
de unde:
q1 = 9
şi
92 – 8 ∙ q2 = 4
8 ∙ q2 = 88
q2 = 11

Vom introduce aceste cantităţi în funcţiile cererii. Preţurile care maximizează profitul sunt:
p1 = 40 – 18 = 22
p2 = 92 – 44 = 48
b) Profitul total este :
∏∏(Q) = VT(Q) – CT(Q) = p1q1 + p2q2 – 22 – 4Q =
= 22.9 + 48.11 – 22 – 4.(9+11) = 198 + 528 – 22 – 80 = 624 u.m.

Aplicaţia nr. 10
O mare întreprindere de ciment posedă două uzine, deoarece a fuzionat cu o altă
întreprindere, pentru asigurarea unui monopol regional al cimentului, raţiunea fiind reducerea
costurilor de transport suportate de concurenţii independenţi .
Conducerea tehnică a estimat ca funcţii ale costului total pentru fiecare uzină, pe baza
producţiilor lor, următoarele:
C1 = 5,85 + 1,5q1 + 0,005q12
C2 = 6,25 + 1,2q2 + 0,003q22
unde q1şi q2 reprezintă numărul de saci a 50 kg ciment realizat de fiecare uzină.
Compartimentul de marketing a stabilit funcţia cererii regionale de ciment:
p = 68,5 – 0,005Q
unde: p = preţul de vânzare unui sac;
73
 Q = q1 + q2 – cantitatea totală oferită ( producţia totală )
a) Care va fi volumul producţiei ce va permite maximizarea profitului total şi cum se va
repartiza această producţie între cele două uzine ?
b) Care este preţul de vânzare optim al unui sac de ciment şi totalul profitului realizat la
acest preţ?
Rezolvare:
a) Maximizarea profitului presupune verificarea egalităţii:
Vmg = Cmg1 = Cmg2
Deoarece cimentul este un produs omogen, este clar că producţia totală a întreprinderii este:
Q = q1 + q2
Din funcţiile costului total se deduc cele ale costului marginal:
Cmg1 = 1,5 + 0,010 q1
Cmg2 = 1,2 + 0,006 q2
Venitul total al întreprinderii se scrie:
VT(Q) = p ∙ Q = 68,5 ∙ Q – 0,005 ∙ Q2
şi venitul marginal
Vmg = 68,5 – 0,010Q = 68,5 – 0,010∙(q1 + q2)
Vmg = 68,5 – 0,010q1 – 0,01q2
Condiţia maximizării profitului se reduce al un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute:
Vmg = Cmg1
68,5 – 0,010q1 – 0,01q2 = 1,5 + 0,010q1
67 – 0,020q1 = 0,010q2
şi
Vmg = Cmg2
68,5 - 0,010q1 – 0,010q2 = 1,2 + 0,006q2
67,3 – 0,010q1 = 0,016q2
Din rezolvarea sistemului rezultă:
67 – 0,020q1 = 0,010q2
67,3 – 0,010q1 = 0,016q2
Multiplicând a doua ecuaţie cu -2 şi scăzând din ea prima, obţinem:
134,6 – 0,020q1 = 0,032q2
-67 + 0,020q1 = - 0,010q2
67,6 = 0,022q2
De unde: q2 ≈ 3073 saci.
Introducem această valoare în funcţia costului marginal al uzinei 2:
Cmg2 = 1,2 + 0,006 ∙ (3073) ≈ 19,6 (u.m.)
Prin urmare, costurile marginale ale celor două uzine devin egale:
Cmg1 = 1,5 + 0,010q1 = 19,6 (u.m.)
18 ,1
⇒ q1 = = 1810 (saci) şi
0,01
Q = q1 + q2 = 4883 (saci)
Se verifică faptul că:
Vmg = 68,5 – 0,010 ∙ Q = 68,5 – 0,010 ∙ (4883) ≈ 19,6 (u.m.)

b) Înlocuind în funcţia cererii vom avea:

p = 68,5 – 0,005 ∙ Q = 68,5 – 0,005 ∙ (4883) ≈ 44 (u.m.)
Profitul total:
∏∏ = VT – CT = VT – ( CT1 + CT2 )

74
 ∏∏= 44 ∙ (4883) – [ 5,85 + 1,5∙(1810) + 0,005∙(1810)2 + 6,25 + 1,2∙(3073) + 0,003∙(3073)2]
∏∏= 214852 – 51125 = 163727 (u.m.)

Aplicaţia nr. 11
Două firme A şi B împart piaţa pentru un produs omogen. Firma A produce cantitatea q A având
funcţia costului total:
CTA(qA) = 20qA2 + 50qA + 100
Firma B produce cantitatea qB având funcţia costului total dată de relaţia:
5 2
CTB (qB ) = − qB + 140qB + 200
2
Funcţia cererii pentru produsul oferit pe piaţă:
1
Q = 40 − p,
5
unde: p – preţul produsului;
Q = qA + qb – cantitatea totală oferită.

a) Cele două firme încheie un acord de împărţire egală a pieţei (qA = qB) şi în această situaţie
firma A reuşeşte să-şi maximizeze profitul. Se cere:
- producţia oferită de fiecare firmă;
- preţul de vânzare al produsului;
- profitul sau deficitul fiecărei firme;
- precizaţi care dintre firme apare ca fiind dominantă.
b) Firma B decide să rupă acordul de împărţire a pieţei. Fiind prudentă ea se comportă ca un
satelit al firmei A (firma A este dominantă, iar firma B dominată) pentru a-şi modifica volumul
producţiei. Se cere:
- funcţia de reacţie a firmei B la cantităţile oferite de firma A;
- dacă firma A va continua să producă aceeaşi cantitate ca la punctul a)
determinaţi:
- cantitatea oferită de firma B;
- preţul de vânzare al produsului;
- profiturile celor două firme;
c) Sesizând modificările intervenite firma A decide să renunţe la poziţia de firmă dominantă
şi, prudentă, se comportă ca un satelit al firmei B (firma B este dominantă, iar firma A dominată). Se
cere:
- curba de reacţie a firmei A la cantităţile oferite de firma B;
- cantitatea oferită de A dacă firma B va continua să ofere cantitatea de la punctul b);
- preţul de vânzare al produsului;
- profiturile celor două firme.
Rezolvare:
a) qA = qB
CTA(qA) = 20qA2 + 50qA + 100
CmgA(qA) = 40qA + 50
p = 200 – 5Q
Rezultă:
p = 200 – 5 ∙ (qA +qB)
Dar qA=qB ⇒ p = 200 – 10qA
Venitul total al firmei A va fi:

75
 VTA(qA) = qA[200 – 5(qA + qB)] = qA(200 –10qA) = 200qA – 10qA2
Condiţia de maximizare a profitului firmei A este:
VmgA(qA) = CmgA(qA)
VmgA(qA) = (200qA – 10qA2)’ = 200 – 20qA
Rezultă:
200 – 20qA = 40qA + 50,
de unde 6qA = 150
qA* = 2,5 (buc.)
p* = 200-10qA =200 – 25 = 175 (u.m.)
Π A= VTA(qA)-CTA(qA) = 200qA-10qA2-20qA2-50qA-100 = -30qA2 + 150qA-100
Π A(2,5) = -187,5 + 375 -100 = 87,5 (u.m.)
Π B= VTB(qB)-CTB(qB) = 200qB-10qB2 + 2,5qB2-140qB - 200 = -7,5qB2 + 60qB - 200
Π B(2,5) = -46,875+150-200 = -96,875 (u.m.)
Observăm că în acest caz firma B pierde. Firma A apare ca dominantă şi firma B ca dominată.

b) Constatând că pierde în situaţia descrisă la punctul a), este normal ca firma B să rupă
acordul de împărţire egală a pieţei şi să încerce să producă acea cantitate care-i maximizează
profitul. Vom avea, deci:
5 2
CTB (qB ) = − qB + 140qB + 200
2
CmgB (qB ) = −5⋅ qB + 140
VTB(qB) = qB [200 – 5(qA + qB)]
VTB (qB ) = 200qB − 5qA qB − 5q2B
VmgB (qB ) = 200− 5qA − 10qB
VmgB(qB) = CmgB(qB)

200 -5qA -10qB = -5qB + 140

-5qB = 5qA - 60
qB = 12 - qA
relaţie care reprezintă funcţia de reacţie a firmei B la cantităţile oferite de firma A.
Este normal să presupunem că firma A va produce cantitatea care-i maximizează profitul,
obţinută la punctul a). Deci:
qA = 2,5 =>
qB = 12 – 2,5 = 9,5
p = 200 – 5 ∙ (qA +qB)
p* = 200 – 5 ∙ (2,5 + 9,5) = 140
Observăm că faţă de situaţia de la punctul a) când cantitatea oferită pe piaţă era
Q* = 2,5 + 2,5 = 5,
prin ruperea acordului, creşte la
Q* = 2,5 + 9,5 = 12, fapt ce conduce la reducerea preţului.
În această situaţie:
VTA = qA ∙ p = 140 ∙ 2,5 = 350 (u.m.)
CTA = 20 ∙2,52 + 50 ∙ 2,5 + 100 = 350 (u.m.)
Π A(qA) = 0
VTB = qB ∙ p = 140 ∙9,5 = 1330 (u.m.)
CTB = -2,5 ∙ 9,52 + 140 ∙ 9,5 + 200 = -225,625 + 1330 + 200 = 1304,37 (u.m.)
Π B(qB) = 25,63 u.m.

76
 Prin reducerea preţului de echilibru observăm că profitul firmei A a devenit nul, în timp ce
profitul firmei B, a devenit pozitiv, ca urmare a creşterii cantităţilor oferite.

c) Este normal ca firma A, constatând modificările de la punctul b) să încerce să-şi

maximizeze şi ea profitul. Vom avea, deci:
VmgA(qA) = CmgA(qA)
VTA(qA) = qA[200 – 5(qA + qB)]
VTA(qA) = 200qA – 5qA2– 5qB
VmgA(qA) = 200 –10qA – 5qB
CmgA(qA) = 40qA + 50
de unde:
200 – 10qA – 5qB = 40qA + 50
50qA = 150 – 5qB =>qA = 3 – 0,1∙qB
care este funcţia de reacţie a firmei A la cantităţile oferite de B.
Este normal să presupunem că firma B va produce:
qB = 9,5
Rezultă:
qA = 3 – 0,1 ∙ 9,5 = 2,05 (buc.)
Q* = qA + qB = 2,05 + 9,5 = 11,55 (buc.)
p* = 200 – 5 ∙ 11,55 = 142,25 (u.m.)
VTA(qA) = 142,25 ∙ 2,05 = 291,6125 (u.m.)
CTA(qA) = 20 ∙ 2,052 + 50 ∙ 2,05 +100 = 286,55 (u.m.)
Π A(qA) = 5,0625 (u.m.)
VTB(qB) = 142,25 ∙ 9,5 = 1351,375 (u.m.)
CTB(qB) = -2,5 ∙ 9,52 + 140 ∙ 9,5 + 200 = - 225,62 +1330 + 200 =1304,38 (u.m.)
Π B(qB) = 46,99 (u.m.)

Se observă că firma A operează deasupra pragului de rentabilitate, obţinând un profit pozitiv

ca urmare a reducerii producţiei oferite, concomitent cu creşterea preţului de vânzare.

Aplicaţia nr. 12
Un monopol are curba costurilor totale de forma:
CT = 0,1x Q3 – 0,6 x Q2 + 2 x Q
Q - cantitatea de produse fabricate
Q
Curba cererii are forma: P =6 −
2
Se cere:
a) Construiţi pentru această firmă curba costurilor totale medii, a costului marginal, a
veniturilor totale si medii şi a veniturilor marginale
b) Calculaţi cantităţile vândute şi preţul cerut atunci când monopolul doreşte să-şi maximizeze
profitul Care este acest profit?
c) Statul impune firmei stabilirea preţului la nivelul marginal Determinaţi cantitatea vândută şi
preţul cerut în această situaţie. Care este profitul realizat?
d) Statul impune firmei gestiunea la echilibru Determinaţi în această situaţie preţul şi cantitatea
vândută
Rezolvare:
a) CT = 0,1x Q3 – 0,6 x Q2 + 2 x Q

77
 CT 0,1 × Q 3 − 0,6 × Q 2 + 2 × Q
CM = = = 0,1 × Q 2 − 0,6 × Q + 2 × Q
Q Q
Cmg = (CT)’ = 0,3 x Q2 – 1,2 x Q + 2
2
 Q Q
VT = p × Q =  6 −  × Q = 6 × Q −
 2  2
VT P ×Q Q
VM = = = P =6−
Q Q 2
Vmg = (VT)’ = 6 – Q

b) Condiţia de maximizare a profitului presupune respectarea restricţiei:

Vmg = Cmg (deoarece π = VT – CT,
πmax = (VT - CT)’ = 0
(VT)’ = (CT)’
Vmg = Cmg)
2
6 – Q = 0,3 x Q – 1,2 x Q + 2
0,3 x Q2 – 0,2 x Q – 4 = 0
3 x Q2 – 2 x Q – 40 = 0
Δ = 4 – 4 x (– 40) x 3 = 4 + 480 = 484; ∆ = 22
2 − 22 − 20
Q2 = = < 0 -> nu convine d p d v economic
6 6
2 + 22 24
Q1= = = 4 (buc)
6 4
Q = 4 buc
Q 4
p =6− = 6 − = 4 (u m )
2 2
Q2
π = VT − CT = 6 × Q − − 0,1 × Q 3 + 0,6 × Q 2 − 2 × Q = −0,1 × Q 3 + 0,1 × Q 2 + 4 × Q =
2
= − 0,1 ×4 3 + 0,1 ×16 + 4 ×−0,1 ×64 +1,6 +1,6 =11,2 (u.m.)
c) Stabilirea preţului la nivelul costului marginal se aplică atunci când se urmăreşte ca prin
preţ să se acopere şi costul creşterii producţiei sau când monopolul este administrat de către stat
Restricţia este:
VM = p = Cmg
Q
6− = 0,3 × Q 2 −1,2 × Q + 2
2
0,3 x Q2 – 0,7 x Q – 4 = 0
3 x Q2 – 7 x Q – 40 = 0
Δ = 49 – 4 x (– 40) x3 = 49 + 480 = 529
7 + 23 30
Q= = =5
6 6
Q
p=6– = 6 – 2,5 = 3,5
2
π = - 0,1 x Q3 + 0,1 x Q2 + 4 x Q = - 0,1 x 125 + 0,1 x 25 + 4 x 5 = 10 (u m )
d) Gestiunea la echilibru este aplicată când producătorul urmăreşte obţinerea poziţiei
dominante pe piaţă, eliminarea concurenţei prin sporirea producţiei, fără a se expune însă la pierderi:
VT CT
π = 0 => Q = Q => VM = CM

78
 Q
6− = 0,1× Q 2 − 0,6 × Q + 2
2
0,1 x Q2 – 0,1 x Q – 4 = 0
Q2 – Q – 40 = 0
Δ = 1 + 4 x 40 = 161
1 +12 ,7
Q= = 6,81 (buc)
2
Q 6,81
6 –p = 6 − = 6 − = 2,6 (u m )
2 2

Aplicaţia nr. 13
Industria de instalaţii de încălzire se compune din două întreprinderi. Caracteristicile pieţei
sunt asemenea că, deciziile unei întreprinderi afectează profiturile alteia; mai precis, funcţiile
profitului celor doi concurenţi sunt următoarele:
π 1 = 5q1 − q12 − 0,5q 22 + 12
π 2 = 9q 2 − 1,5q 22 − q12 + 20
în care :
π = profitul ;
q = producţia în mii bucăţi.
a) Dacă se presupune că fiecare firmă crede că cealaltă nu va acţiona niciodată la propriile
sale decizii, care vor fi producţia şi profiturile fiecăreia şi care vor fi producţia şi profiturile globale
ale industriei considerate?
b) Dar dacă cele două firme au decis să se înţeleagă?
Rezolvare:
Este vorba despre duopolul de tip Cournot. Fiecare firmă doreşte să-şi maximizeze profitul.
a) se formează derivatele parţiale ale funcţiilor profitului în raport cu q1 şi q2 şi le anulăm:
dπ1 5
= 5 − 2 × q1 = 0 ⇒ q1 = = 2,5 (mii buc.)
dq1 2
dπ 2 9
= 9 − 3 × q 2 = 0 ⇒ q 2 = = 3 (mii buc.)
dq 2 3
Producţia totală atinge: q1+q2=5,5 mii buc.
Profiturile:
π1 = 5 ×2,5 − 2,5 −0,5 ×32 +12 =13 ,75 (mii lei)
π2 = 9 ×3 −1,5 ×3 − 2,5 2 + 20 = 27 ,25 (mii lei)
b) Înţelegerea vizează maximizarea profitului total comun:
π = π1 + π2
π = 5 × q1 − 2 × q12 + 9 × q 2 − 2 ×q 22 + 32
dπ 5
= 5 − 4 × q1 = 0 ⇒ q1 = = 1,25 (mii buc.)
dq1 4
dπ 9
= 9 − 4 × q 2 = 0 ⇒ q 2 = = 2,25 (mii buc.)
dq 2 4
de unde: q1+q2= 3,5 (mii buc.)
de unde:
π=5 ×1,25 −2 ×1,25 2 +9 ×2,25 −2 ×2,25 2 +32 =45 ,25 (mii lei)

79
 Înţelegerea are sens dacă întreprinderile reuşesc să extindă repartiţia producţiei şi asupra
profitului comun.

Aplicaţia nr. 14
În legătură cu relaţia dintre producţia unui bun economic şi costurile sale se cunosc
următoarele date:

Producţia Q (buc) Costurile totale (u m )

0 50 000
1 100 000
2 140 000
3 170 000
4 190 000
5 200 000
6 220 000
7 240 000
8 280 000
9 320 000
10 420 000

Să se calculeze: costurile fixe, costurile variabile şi marginale

Rezolvare:
Q CT CF CV Cmg
0 50 000 50 000 0 -
1 100 000 50 000 50 000 50 000
2 140 000 50 000 90 000 40 000
3 170 000 50 000 120 000 30 000
4 190 000 50 000 140 000 20 000
5 200 000 50 000 150 000 10 000
6 220 000 50 000 170 000 20 000
7 240 000 50 000 190 000 20 000
8 280000 50 000 230 000 40 000
9 320 000 50 000 270 000 40 000
10 420 000 50 000 370 000 100 000

Aplicaţia nr. 15
În t1, costul mediu total este de 1600 um/buc, din care 20% reprezintă costul fix mediu, iar
volumul producţiei obţinute este de 800 de bucăţi În t2, în condiţiile aceluiaşi cost fix global,
producţia fizică sporeşte cu 25% Cunoscând că nivelul costului marginal este de 240 u m, să se
determine:
a) costul fix global şi pe unitatea de produs, în cele două perioade;
b) costurile variabile globale şi pe unitatea de produs în t1 şi t2 ;
c) sporul total al costurilor variabile, antrenat de evoluţia producţiei în intervalul t1 – t2
Rezolvare :
a) - pentru perioada t1 :
CM1 = 1 600 u m
Q1 = 800 buc

80
 CMf1 = 20% x 1 600 = 320 (u m / buc )
Cfg1 = CMf1 x Q1 = 320 x 800 = 256 000 (u m )
- pentru perioada t2 :
Cfg2 = 256 000 u m = Cfg1
Q2 = Q1 + 0,25 x Q1 = 1,25 x Q1 = 1,25 x 800 = 1000 (buc )
Cfg 2 256000
Cmf 2 = = = 256( u.m / buc.)
Q2 1000
b) - pentru perioada t1 :
CTg1 = CM1 x Q = 1 600 x 800 = 1 280 000 (buc )
Cvg1 = 80 % x CTg1 = 80% x 1 280 000 = 1 024 000 (buc )
1024000
CMv 1 = = 1280 ( u.m. / buc .) (u m /buc )
800
- pentru perioada t2 :
∆CT CTg 2 − CTg1
Cmg = =
∆Q Q 2 − Q1
Cmg x (Q2 - Q1) = CTg2 – CTg1
CTg2 = CTg1 + Cmg x (Q2 – Q1) = 1 280 000 + 240 200 = 1 328 000 (u m )
Cvg2 = CTg2 – Cfg2 = 1 328 000 – 256 000 = 1 072 000 (u m )
Cvg2 1072000
CMv 2 = = = 1072( u.m./buc.
)
Q 1000
c) ΔCvg = Cvg2 – Cvg1 = 1 072 000 – 1 024 000 = 48 000 (u m )

Aplicaţia nr. 16
Funcţia costului total al unei firme este:
CT = 182 + 56 x Q
în care CT – costul anual total global (milioane lei)
Q – producţia (milioane tone)
a) Care este nivelul costurilor fixe?
b) Determinaţi costul mediu fix, costul total mediu şi costul variabil mediu, atunci când
producţia atinge 10 milioane tone
c) Care este costul marginal?
d) Care este preţul de vânzare practicat de firmă dacă rata marjei convenţionale asupra costului
variabil este de 40%? Care este profitul net al firmei dacă producţia de 10 milioane tone se
desface la acest preţ?
Rezolvare :
a) Pt Q = 0 => CT = CF
Q = 0 => Ctg = 182 (milioane lei) => CF = 182 (milioane lei)
CF 182
b) CMf = Q = 10 = 18 ,2 (lei/t)
CT = 182 + 56 x10 = 182 + 560 = 742 (milioane lei)
CT 742
CMT = = = 74 ,2 (lei / buc)
Q 10
CMV = CMt – CMf = 74,2 – 18,2 = 56 (lei/t)
∆CT CT1 − CT0 742 − 182
c) Cmg = = = = 56 (lei)
∆Q Q1 − Q0 10

81
 d) Marja asupra costurilor variabile este destinată acoperirii cheltuielilor fixe şi asigurării
unui profit Deci:
CF + π
m= sau CF + π = CV x m
CV
Preţul de ofertă: CV + CF + π = CV + m x CV = CV x (1 + m)
pret = CV × (1 + m)
Pr = 560 x(1 + 0,4) = 560 x 1,4 = 784 (lei)
Pr 784
Preţul unitar este : Pru = = = 78, 4 (lei)
Q 10
π = CV × m − CF = 0, 4 × 560 − 182 = 42 (milioane lei)
sau:
π = VT – CT
VT = Pru x Q = 78,4 x 10 = 784 (milioane lei)
CT = 182 + 56 x 10 = 742 (milioane lei)
π = 784 – 742 = 42 (milioane lei)

Aplicaţia nr. 17
Un agent economic care produce un bun omogen realizează la nivelul unei luni următorii
indicatori:

Cantitatea vândută (bucăţi) 3500

Costuri totale, din care: 15050
Materii prime directe ( lei) 5200
Salarii directe (lei) 2100
Alte costuri variabile (lei) 1300
Amortizare (lei) 4800
Cheltuieli de întreţinere şi iluminat (lei) 700
Cheltuieli de desfacere (lei) 950

Preţul de vânzare este iniţial stabilit prin adăugarea unei marje de 35% asupra costului total.
Studiile de prospectare a pieţei evidenţiază o elasticitate de arc a cererii în raport cu preţul de -2,25.
Agentul economic îşi propune să utilizeze o metodă de stabilire a preţului care să ţină cont şi de
elasticitatea cererii, în paralel cu maximizarea contribuţiei produsului la acoperirea costurilor fixe şi
la obţinerea profitului. Se cere să se calculeze:
a) Nivelul preţului unitar şi profitul realizat în cazul în care se aplică metoda de fixare a preţului
„mark-up pricing”;
b) Preţul unitar care permite maximizarea contribuţiei asupra costurilor fixe şi a profitului utilizând
tehnica „direct costing” de calcul al preţului;
c) Ce cantitate de produse va fi vândută în condiţiile în care s-ar utiliza nivelul preţului determinat la
punctul b)?
d) Ce avantaje are metoda propusă la punctul b) în raport cu vechea tehnică de fixare a preţului?
Rezolvare :
a) Costul total mediu (CTM) al firmei se determină ca raport între costul total (CT) şi
volumul producţiei (Q):
CT 15050
CTM = = = 4,3 (lei/bucată)
Q 3500

82
 Preţul unitar se determină cu relaţia:
p = CTM(1 + R) = 4,3 ⋅ (1 + 0,35) = 5,80 (lei/bucată)
Profitul obţinut de firmă se va calcula ca diferenţă între venitul total şi costul total:
π = VT − CT
Venitul total este:
VT = p ∙ Q = 5,80 ∙ 3500 = 20300 (lei)
CT = CF + CV = (Camortizare + Cint retinere + Cdesfacere ) + (Cmat.pr. + Csal .dir. + Caltele ) =
= 6450 + 8600 = 15050 (lei)
π = 20300 − 15050 = 5250 (lei)

b) Preţul optim care permite maximizarea contribuţiei producţiei asupra costurilor fixe şi
profitului se poate calcula pornind de la formula:
p = CMV ⋅ (1+ m)
în care:
m – reprezintă marja brută asupra costului variabil (exprimată procentual);
m∙CMV – reprezintă contribuţia fiecărei unităţi de produs la acoperirea cheltuielilor fixe şi
asigurarea profitului firmei.
Marja asupra costului variabil poate fi calculată pornind de la relaţia:
1 e +1
=
1+m e
unde e – elasticitatea cererii în raport cu preţul.
Pentru e = -2,5 vom avea:
1
= 0,55 sau m = 0,8
1+ m
Costul variabil mediu a fost:
5200 + 2100 + 1300 8600
CMV = = = 2, 46 (lei/bucată)
3500 3500
p = CMV ⋅ (1+ m)
Deci, p = 2,46 ∙ ( 1 + 0,8) ≈ 4,43 (lei/bucată)

c) Pentru că variaţia preţului unitar de la 5,8 lei/bucată la 4,43 lei /bucată este semnificativă,
se va utiliza formula elasticităţii de arc:
∆Q p0 + p1 Q − Q0 p0 + p1
e= ⋅ = 1 ⋅
∆p Q0 + Q1 p1 − p0 Q0 + Q1
unde: Q1 – producţia vândută în condiţiile în care preţul este calculat după metoda „direct-costing”;
Q0 – producţia iniţială în condiţiile fixării preţului după metoda „mark-up pricing”;
p0 – preţul iniţial;
p1 – preţul calculat după metoda „direct-costing”.

Dar e = -2,25 şi rezultă:

Q − 3500 4, 43 + 5,8
−2, 25 = 1 ⋅
4, 43 − 5,8 Q1 + 3500
de unde:
Q1= 6519 bucăţi

c) La preţul de 4,43 lei/bucată, venitul total este:

83
 VT = p∙Q = 4,43 ∙ 6519 =28879 (lei)
iar costul total:
CT = CF + CV= CF + CMV ⋅ Q
CT = (4800 + 700 +950) + 2,46 ∙ 6519 = 22487 (lei)
Prin urmare:
π = 28879 − 22487 = 6392 (lei) , ceea ce reprezintă un câştig de 1142 lei lunar, în raport cu
vechea tehnică de fixare a preţului.

Aplicaţia nr.18
Se dau următoarele informaţii:
Valoarea prod. consumate în
Denumire bunuri şi servicii per. de bază exprimată în Indicele preţurilor
preţ. anului de bază
- bunuri alimentare 105
grupa 1 60 130%
grupa 2 30 115%
grupa 3 15 135%
- bunuri nealimentare 210
grupa 1 120 180%
grupa 2 90 165%
- servicii 15
grupa 1 6 190%
grupa 2 9 140%
Total 330

a) determinaţi indicii de preţ pe categorii de bunuri şi servicii şi indicele general;

b) în perioada de bază veniturile totale sunt de 300 lei; în anul curent, veniturile cresc cu
12%, iar pentru creşterea de preţ la grupele 1 se acordă compensaţie; determinaţi
valoarea compensaţiei şi veniturile curente;
c) calculaţi indicele veniturile reale şi interpretaţi rezultatele.

Rezolvare:
Valoarea prod.
Valoarea prod.
consumate în
consumate în per. de
Denumire bunuri şi Indicele preţurilor per. de bază
bază exprimată în
servicii (p1/p0) exprimată în
preţ. anului curent
preţ. anului de
(p1q0)
bază (p0q0)
- bunuri alimentare 105 126,43% 132,75
grupa 1 60 130% 78
grupa 2 30 115% 34,5
grupa 3 15 135% 20,25
84
- bunuri nealimentare 210 173,57% 364,5
grupa 1 120 180% 216
grupa 2 90 165% 148,5
- servicii 15 160% 24
grupa 1 6 190% 11,4
grupa 2 9 140% 12,6
Total 330 157,95% 521,25

∑ p1 q 0 521,25
a) I p (1 / 0 ) = = = 157,95%
L

∑ p0 q0 330

∑ b.a lim. p1 q0 132,75

I pL(1 / 0) = = = 126,43%
b . a lim .
∑ b.a lim. p 0 q 0 105

∑ b.nealim. p1 q 0 364,5
I pL(1 / 0) = = = 173,57%
b . nea lim .
∑ b.nealim. p 0 q 0 210
∑ p q 24
I pL(1 / 0) servicii = servicii 1 0 = = 160%
∑ serviciip0 q0 15

b) veniturile nominale
VN0 = 300 lei
VN1 = 300 + 300 x 12% + compensaţie
Compensaţia acordându-se pentru bunurile şi serviciile din grupa 1, trebuie calculat indicele
mediu al preţurilor pentru produsele şi serviciile din această grupă:
∑ grupa1 p1 q 0 78 + 216 + 11,4
∆I
L
p = = = 164,19%
∑ grupa1 p 0 q 0 60 + 120 + 6

Compensaţie grupa 1 = ∑grupa 1 p 0 q0 ⋅ ∆I p (pentru grupa 1) = 186 × (164,19% - 1) = 119,4

L

sau
Compensaţie grupa 1 = ∑ p1 q 0 − ∑ p 0 q 0 = 305,4 – 186 = 119,4
VN1 = 300 + 300×12% + 119,4 = 455,4

c) indicele veniturilor nominale

VR1 I VN (1 / 0 ) VN 1 / VN 0 151,8%
I VN (1 / 0 ) = = = = = 96,1%
VR 0 I p (1 / 0 ) I p (1 / 0 ) 157 ,95 %
ceea ce exprimă o scădere a volumului fizic al consumului, compensaţia şi creşterea de salariu
nefiind suficiente pentru menţinerea consumului din perioada precedentă.

85
 TESTE-GRILĂ

1. În general, preţul se defineşte ca fiind:

a) suma de bani achitată pentru utilizarea factorilor de producţie;
b) suma de bani primită sau plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun sau serviciu;
c) totalitatea cheltuielilor ocazionate de producerea şi desfacerea unui bun;
d) suma de bani ce îi revine unui individ pentru munca prestată.

86
 2. Care dintre curentele de gândire teoretică enumerate în continuare nu conţine elemente
referitoare la factorii de formare a preţurilor?
a) teoria valorii muncă;
b) teoria utilităţii marginale;
c) teoria debuşeelor;
d) teoria marxistă.

3. Care este elementul fundamental care contribuie la formarea valorii mărfurilor după
perceptele teoriei valorii marxiste?
a) timpul de muncă socialmente necesar pentru realizarea bunurilor;
b) utilitatea marginală a bunurilor;
c) costurile unitare ale bunurilor produse;
d) raritatea factorilor de producţie.

4. Care dintre funcţiile următoare nu poate fi atribuită preţurilor în sistemul economiei de

piaţă?
a) funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
b) funcţia de informare a agenţilor economici;
c) funcţia de pârghie economică;
d) funcţia de minimizare a costurilor de producţie.

5. Ce înţelegeţi prin preţ cu ridicata?

a) preţ la care se negociază şi la care circulă produsele între agenţii economici;
b) preţ la care se desfac sau se revând populaţiei diferite produse de către unităţile
comerciale specializate;
c) preţ care conduce la o ridicare a nivelului cererii atunci când se înregistrează o situaţie de
abundenţă pe piaţă;
d) preţ care determină o ridicare a nivelului ofertei atunci când pe piaţă există penurie de
bunuri.

6. Tarifele reprezintă:
a) preţurile care se negociază şi la care circulă produsele între agenţii economici;
b) preţurile care se practică în domeniul prestărilor de servicii;
c) preţurile la care se desfac sau se revând produsele populaţiei de către unităţile comerciale
specializate;
d) preţurile la care se cumpără produsele agricole de la producătorii agricoli.

7. Care dintre elementele următoare nu poate fi inclus în structura preţurilor cu amănuntul

ale produselor interne?
a) costul de producţie;
b) profitul previzionat;
c) taxa pe valoarea adăugată;
d) taxa vamală.

8. Care dintre categoriile de preţuri enumerate în continuare nu conţine taxa pe valoarea

adăugată?
a) preţurile cu amănuntul;
b) tarifele;
87
 c) preţurile de deviz;
d) preţurile cu ridicata ale producătorilor.

9. Care dintre elementele următoare nu intră în componenţa preţurilor cu amănuntul ale

produselor provenite din import?
a) comisionul vamal;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) valoarea în vamă a produsului;
d) taxa compensatorie.

10. Care dintre categoriile următoare de bunuri şi servicii nu suportă TVA?

a) bunurile şi serviciile autohtone, destinate beneficiarilor din România;
b) bunurile şi serviciile de strictă necesitate;
c) bunurile şi serviciile exportate;
d) bunurile şi serviciile publice.

11. Considerăm cunoscut preţul cu amănuntul (PAM) al unui anumit produs. Cum poate fi
determinată taxa pe valoarea adăugată inclusă în acesta?
Cota TVA
a) TVA din PAM = PAM × ;
(100 + CotaTVA)
Cota TVA
b) TVA din PAM = PAM − ;
(100 + CotaTVA)
c) TVA din PAM = TVA colectată – TVA deductibilă;
d) TVA din PAM = Valoarea adăugată x cota TVA.

12. Cum se determină în mărime absolută acciza (A) conţinută în preţ?

a) A = Preţ - cota A / (100 + cota A);
b) A = Preţ x cota A / (100 + cota A);
c) A = Preţ + cota A / (100 - cota A);
d) A = (Preţ-Cost) x cota A / (100 + cota A).

13. Care dintre funcţiile următoare poate fi atribuită concurenţei în sistemul economiei de
piaţă?
a). facilitează obţinerea profitului de monopol de către agenţii economici;
b). contribuie la reducerea preţurilor de vânzare, în paralel cu diminuarea costurilor şi
diversificarea ofertei;
c). contribuie la redistribuirea veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi,
ramuri şi sectoare de activitate;
d). împiedică ajustarea autonomă a cererii şi ofertei în toate domeniile activităţii economice.

14. În raport cu instrumentele folosite pentru devansarea competitorilor, concurenţa poate fi

divizată în:
a). concurenţă perfectă şi concurenţă imperfectă;
b). concurenţă loială şi neloială;
c) concurenţă liberă şi limitată;
d) concurenţă internă şi externă.

88
 15. Care dintre enumerările următoare conţine exclusiv instrumente concurenţiale din
categoria celor economice?
a) reducerea costurilor bunurilor; reînnoirea sortimentelor; sponsorizarea unor activităţi
social-culturale de interes local sau naţional;
b) publicitatea, diminuarea preţurilor de vânzare, acordarea de facilităţi clienţilor;
c) spionajul economic; promovarea vânzărilor; diversificarea ofertei;
d) reducerea preţului de vânzare sub nivelul costului de producţie; obţinerea de informaţii
privind activitatea concurenţilor; boicotul.

16. Una dintre ipotezele următoare nu este valabilă în cazul pieţei cu concurenţă perfectă:
a). atomicitatea participanţilor la tranzacţii;
b) perfecta mobilitate a factorilor de producţie;
c). bunurile tranzacţionate sunt diferenţiate;
d). intrarea şi ieşirea de pe piaţă sunt libere.

17. Partea cea mai importantă din valoarea şi preţul unei mărfi este reprezentată de:
a). profit;
b). adaos comercial;
c). taxa pe valoarea adăugată;
d). costurile de producţie.

18. Care dintre tipurile de pieţe următoare posedă caracteristicile pieţei cu concurenţă
perfecte, cu excepţia omogenităţii bunurilor:
a). piaţa de monopol;
b). piaţa cu concurenţă monopolistică;
c). piaţa cu concurenţa loială;
d). piaţa cu concurenţă de oligopol.

19. Preţurile libere:

a). sunt stabilite prin intervenţia statului;
b). se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei;
c). sunt preţurile care se stabilesc pe pieţele cu concurenţă loială;
d). rezultă ca urmare a deciziilor adoptate de agenţii economici ce deţin poziţii dominante pe
piaţă.

20. Piaţa cu concurenţă imperfectă este aceea în care:

a) vânzătorii îngrădesc în mod abuziv concurenţa;
b) se practică metode de vânzare care încalcă normele comerciale;
c) există o perfectă mobilitate a factorilor de producţie;
d) vânzătorii şi cumpărătorii pot exercita în mod individual influenţe şi/sau presiuni asupra
preţului.

21. Condiţia maximizării profitului în cazul monopolistului este:

a) preţul egal cu costul marginal;
b) costul fix egal cu încasarea totală;
c) costul marginal egal cu venitul marginal;
d) încasarea marginală egală cu preţul.

22. Principala trăsătură a pieţei cu concurenţă perfectă de tip oligopol este:

89
 a) producători sunt foarte numeroşi;
b) concurenţa este eliminată;
c) producătorii au posibilitatea de a utiliza instrumente concurenţiale extraeconomice;
d) comportamentele firmelor din ramură sunt interdependente.

23. Oligopolul se caracterizează prin aceea că:

a) cumpărătorii sunt numeroşi, dar au forţă economică scăzută;
b) fiecare ofertant poate influenţa piaţa, dar trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi;
c) ofertanţii pot impune preţurile, dar nu şi cantitatea de produse vândute;
d) comportamentul cumpărătorului nu are influenţă decisivă asupra pieţei.

24. Între oligopol şi concurenţa monopolistică există diferenţe privind:

a) intrarea de noi firme în ramură; numărul firmelor;
b) natura produsului; calitatea produsului;
c) nivelul producţiei;
d) nivelul profitului producătorilor.

25. Încheierea de acorduri între firmele oligopoliste cu privire la împărţirea pieţelor poate
îmbrăca forme specifice de tipul:
a) trustului, cartelului, concernului;
b) oligopsonului, monopsonului;
c) oligopolului, monopolului;
d) societăţilor pe acţiuni.

26. Forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă este:

a) cartelul;
b) monopolul;
c) conglomeratul;
d) monopolul pur.

27. Cea mai răspândită structură de piaţă din ţările dezvoltate din punct de vedere economic
este:
a) monopolul;
b) piaţa cu concurenţă monopolistică;
c) oligopolul;
d) piaţa cu concurenţă perfectă.

28. Piaţa de monopol se caracterizează prin:

a) atomicitatea ofertei;
b) preţuri mici;
c) o satisfacere insuficientă a cererii;
d) libera concurenţă.

29. Care din elementele de mai jos nu caracterizează piaţa de monopol?

a) eliminarea liberei concurenţe;
b) producătorul determină nivelul preţurilor;
c) insuficienta satisfacere a cererii;
d) preţul de vânzare este cel mai scăzut preţ.

90
 30. „Monopolul” există, conform înţelesului economic al acestui termen, în una din
următoarele situaţii:
a) oricând un vânzător reuşeşte să-şi menţină poziţia printr-o publicitate agresivă;
b) oricând există numai un singur vânzător al unui produs;
c) oricând profitul dobândit de vânzător depăşeşte suma care ar trebui câştigată în mod
corect ca dobândă la banii investiţi, plus o compensaţie pentru riscul asumat;
d) oricând numărul de vânzători concurenţi care oferă produse similare este mare.

31. În condiţiile monopolului:

a) relaţia preţ-cantitate iese de sub incidenţa legii generale a cererii;
b) oferta individuală este sinonimă cu oferta totală de piaţă;
c) încasarea marginală diferă de venitul marginal;
d) se manifestă concurenţa loială.

32. Pe piaţa cu concurenţă de monopol:

a) se elimină libera concurenţă astfel încât are loc dominaţia producătorului asupra
consumatorului;
b) cererea şi oferta prezintă caracter de atomicitate;
c) libera concurenţă nu este eliminată ci doar îngrădită;
d) preţurile se stabilesc pe piaţă, pe baza raportului dintre cerere şi ofertă.

33. Piaţa cu concurenţă de monopson se caracterizează în principal prin:

a) atomicitatea cererii;
b) ofertanţi puţini;
c) existenţa unui singur consumator;
d) cumpărătorii nu pot influenţa preţul.

34. Care din elementele de mai jos nu caracterizează piaţa cu concurenţă monopsonică:
a) oferta prezintă caracter de atomicitate;
b) există doar un singur vânzător;
c) există un singur cumpărător;
d) cumpărătorul are posibilitatea să influenţeze preţul pe piaţă.

35. În cadrul pieţei cu concurenţă monopsonică se realizează:

a) omogenitatea produselor;
b) atomicitatea cumpărătorilor;
c) eliminarea totală a concurenţei;
d) preţuri de monopol.

36. În cazul în care un singur producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător,
piaţa îmbracă forma specifică a:
a) oligopolului bilateral;
b) monopolului bilateral;
c) monopsonului bilateral;
d) oligopson bilateral.

37. Oligopolul bilateral vizează situaţia în care are loc:

a) confruntarea dintre un singur producător şi mai mulţi cumpărători;
b) confruntarea dintre un singur cumpărător şi mai mulţi vânzători;
91
 c) confruntarea dintre un număr redus de vânzători şi, respectiv, cumpărători;
d) relaţiile concurenţiale de piaţă.

38. Vânzarea de mărfuri diferenţiate sortimental de către un număr mare de producători

caracterizează piaţa:
a) cu concurenţă monopolistică;
b) cu concurenţă neloială;
c) cu concurenţă de oligopol;
d) cu concurenţă perfectă.

39. Accesul producătorilor este foarte dificil pe piaţa:

a) monopolistică;
b) de monopol;
c) oligopol;
d) cu concurenţă pură.

40. Determinarea preţului pe baza competiţiei, ca modalitate de stabilire a preţului de

vânzare într-o economie concurenţială, are la bază faptul că:
a). în fixarea preţului firma ignoră strategiile concurenţilor;
b). în stabilirea propriilor preţuri firma foloseşte ca ghid preţurile competitorilor;
c). punctul de referinţă este nivelul preţului aferent pragului de rentabilitate al firmei;
d). la baza preţului stă valoarea costului unitar.

41. Care dintre enunţurile următoare nu intră în categoria legităţilor care guvernează
formarea preţurilor în economia de piaţă?
a) preţul este efectul modificării raportului dintre cererea şi oferta unui bun;
b) schimbul vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii are loc când cererea şi oferta la un
anumit bun coincid;
c) preţul unitar se fixează folosind ca punct de reper nivelurile preţurilor practicate de către
firmele concurente;
d) modificarea cererii, ofertei şi preţului unui bun oarecare atrag după sine modificarea
cererii, ofertei şi preţului de piaţă la celelalte bunuri.

42. Care dintre strategiile de preţ următoare nu este specifică firmelor monopoliste:
a) gestiunea la echilibru;
b) discriminarea prin preţ;
c) stabilirea preţului la nivelul costului marignal;
d) fixarea propriului nivel al preţului pornind de la preţurile practicate de concurenţi.

43. Care dintre instrumentele următoare de intervenţie a statului asupra mecanismului de

formare a preţurilor este de natură administrativă:
a) subvenţionarea preţurilor;
b) fixarea de limite de preţ;
c) reglarea cererii şi a ofertei;
d) fixarea unor nivele-obiectiv ale costurilor de producţie la firmele publice.

44. Care dintre instrumentele următoare de intervenţie a statului asupra mecanismului de

formare a preţurilor este utilizat în agricultură cu scopul garantării veniturilor producătorilor?
a) îngheţarea preţurilor;
92
 b) stabilirea unor marje de variaţie a preţurilor;
c) reglarea cererii şi a ofertei;
d) acordarea de împrumuturi pentru procurarea de utilajele agricole.

45. În care dintre situaţiile de mai jos se formează preţul de echilibru:

a) când preţul este stabilit prin intervenţia statului;
b) când cererea este egală cu oferta;
c) când preţul este unic;
d) când producătorii sunt în măsură să influenţeze preţul pieţei.

46. Care dintre afirmaţiile următoare referitoare la modul de formare a preţurilor în sistemul
economiei de piaţă este adevărată?
a) preţurile se stabilesc liber pe piaţă, pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;
b) formarea preţurilor este influenţată atât de situaţia pieţei, cât şi de intervenţia statului;
c) stabilirea preţurilor depinde de tipul de concurenţă dominant de pe piaţă;
d) agenţii economici producători fixează preţurile în raport cu propriile obiective.

47. După mecanismul formării lor, preţurile pot fi:

a) libere, administrate, mixte;
b) îngrădite, concurenţiale, fixe;
c) loiale, neloiale;
d) ridicate, medii, mici.

48. În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, preţurile:

a) administrate constituie un rezultat al deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică;
b) mixte reprezintă media preţurilor libere şi administrate;
c) constituie unicul mecanism de reglare a economiei;
d) au o încărcătură informaţională nulă.

49. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a). preţul reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări între care se desfăşoară
tranzacţii economice;
b). preţul este expresia bănească a valorii bunurilor/serviciilor care fac obiectul schimbului;
c). preţurile cu amănuntul sunt preţurile care se negociază şi la care circulă produsele între
agenţii economici;
d). tarifele reprezintă categoria de preţuri care se practică în sectorul agriculturii.

50. Discriminarea prin preţ:

a). reprezintă o strategie alternativă la cea a maximizării profitului ce poate fi adoptată de o
întreprindere aflată în poziţie de monopol;
b). constă în stabilirea preţului la nivelul costului marginal;
c). constă în stabilirea preţului la nivelul costului total;
d). are loc când monopolul vinde variante diferite ale unui produs de bază la preţuri similare
aplicate unor grupe de consumatori cu caracteristici apropiate.

51. Care din enunţurile următoare definesc costul de producţie?

a) cantitatea totală de factori de producţie de care dispune firma;
b) capitalul fix şi circulant al întreprinderii;
93
 c) totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie pentru producerea
şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii;
d) consumul fizic de factori de producţie.

52. Criteriile care stau la baza împărţirii costurilor de producţie în fixe şi variabile se referă
la:
a) natura activităţii economice;
b) relaţia dintre consumul factorului (factorilor) de producţie şi volumul producţiei;
c) dimensiunile activităţii economice;
d) gradul de eficienţă şi rentabilitate a activităţii respective.

53. Din enumerarea de mai jos marcaţi care sunt elementele ce nu intră în categoria
costurilor fixe:
a) salariile lucrătorilor din producţie;
b) amortizarea capitalului fix;
c) chiria, iluminatul şi încălzitul general;
d) salariile personalului din activităţile administrative.

54. La formarea costurilor variabile nu participă:

a) cheltuielile cu materia primă;
b) cheltuielile cu combustibil, apă, energie pentru fabricaţie;
c) cheltuielile cu chiria unităţii economice;
d) cheltuielile cu salariile personalului direct productiv.

55. Costurile fixe sunt acelea care:

a) nu se modifică deloc în timp;
b) sunt independente de evoluţia preţurilor cu care sunt cumpăraţi factorii de producţie;
c) pe termen scurt sunt independente de volumul producţiei;
d) sunt subvenţionate de la buget şi de aceea ele nu se modifică (sunt fixe).

56. Costurile variabile sunt acelea care:

a) se modifică atunci când se modifică preţurile de achiziţie ale factorilor de producţie;
b) se modifică în raport cu variaţia volumului producţiei;
c) diferă de la o societate la alta;
d) se modifică în timp, de la o lună la alta.

57. Costul total mediu reprezintă:

a) preţul mediu achitat pentru achiziţionarea de factori de producţie;
b) consumurile de factori de producţie pe unitatea de produs;
c) media aritmetică a costurilor fixe şi variabile;
d) cheltuielile pentru protecţia mediului.

58. Costul marginal reprezintă:

a) cheltuielile pe care le face întreprinzătorul pentru a obţine o unitate de produs;
b) sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei unităţi de produs suplimentare;
c) cheltuielile suplimentare ocazionate de creşterea cu o unitate a utilităţii marginale;
d) cheltuielile variabile suplimentare ocazionate de creşterea cu o unitate a volumului
producţiei

94
 59. Costul marginal depinde, în principal, de:
a) volumul costurilor fixe;
b) volumul producţiei;
c) evoluţia costurilor variabile;
d) utilitatea marginală a bunurilor produse.

60. Care din elementele de mai jos poate influenţa costul total mediu:
a) natura activităţii desfăşurate;
b) modul de combinare a factorilor de producţie;
c) costurile variabile globale;
d) cheltuielile cu amortizarea capitalului fix.

61. Care din elementele de mai jos sporesc atunci când producţia creşte cu o unitate?
a) costurile variabile;
b) costurile fixe;
c) valoarea capitalului fix;
d) viteza de rotaţie a banilor.

62. Ce nivel al costului fix poate fi considerat corect într-o firmă în funcţiune?
a) orice cost al cărui nivel se stabileşte în momentul în care se cumpără input-uri;
b) costul minim de producere a unei cantităţi date în condiţii optime de funcţionare;
c) orice cost determinat de creşterea cu o unitate a producţiei;
d) costul care se înregistrează chiar în cazul unei producţii zero.

63. Care dintre enunţurile următoare este corect pentru caracterizarea relaţiei dintre costul şi
preţ în economia de piaţă?
a) legătura dintre cost şi preţ este indirectă, în sensul că preţul este influenţat de către costuri
prin intermediul propunerilor de preţuri ce însoţesc oferta;
b) relaţia dintre cost şi preţ este directă, în sensul că preţurile se stabilesc având ca element
de referinţă nivelul costurilor;
c) există o relaţie elastică între costuri şi preţuri, manifestată prin sensibilitatea ridicată a
costurilor la variaţii reduse ale preţurilor;
d) nu există o legătură evidentă între cele două categorii economice.

64. Care dintre afirmaţiile următoare cu privire la comportamentul costurilor pe termen lung
este adevărată?
a) toţi factorii de producţie au caracter variabil;
b) costurile de producţie sunt fixe;
c) costurile marginale sunt nule;
d) costurile unitare variază exponenţial cu volumul producţiei.

65. Costurile variabile cresc odată cu:

a) creşterea consumurilor de materii prime şi materiale;
b) creşterea volumului capitalului fix;
c) creşterea personalului cu activităţi general administrative în întreprindere;
d) creşterea dobânzilor la capitalul luat cu împrumut.

66. Costurile fixe cresc odată cu:

a) majorarea volumului producţiei;
95
 b) reducerea volumului producţiei;
c) creşterea cheltuielilor cu amortizarea capitalului fix;
d) creşterea vitezei de rotaţie a capitalului.

67. Care dintre afirmaţiile următoare referitoare la comportamentul costurilor pe termen lung
este adevărată?
a) toate costurile sunt fixe pe perioadă lungă;
b) toate costurile sunt variabile pe termen lung;
c) costurile marginale sunt egale cu costurile medii;
d) costurile fixe medii sunt egale cu costurile variabile medii.

68. Costul total fix este de 500 u.m.., costul variabil total – 1000 u.m., iar volumul producţiei
este de 250 bucăţi. În cazul în care costul marginal este de 7 u.m., creşterea producţiei cu o unitate
determină:
a) reducerea costului total mediu;
b) creşterea costului total mediu;
c) reducerea costului marginal;
d) creşterea costului fix mediu.

69. În condiţiile în care producţia se dublează iar costurile totale cresc cu 200%:
a) costul fix mediu rămâne constant;
b) costul fix mediu creşte;
c) costul variabil mediu creşte;
d) costul total mediu scade.

70. Care dintre elementele de mai jos sporeşte atunci când producţia creşte cu o unitate?
a) costurile fixe;
b) costurile variabile;
c) valoarea capitalului fix;
d) preţul unitar.

71. Nivelul costului de producţie constituie un element:

a) care orientează cumpărătorul în alegerea sa;
b) oferă informaţii producătorului privind cerinţele manifestate pe piaţă;
c) care depinde de nivelul preţurilor factorilor de producţie;
d) care influenţează mărimea impozitului pe profit.

72. Preţul şi costul scad cu acelaşi procent (x%). Masa profitului pe produs:
a) creşte cu un procent mai mare;
b) scade cu un procent mai mic;
c) scade cu procentul x%;
d) rămâne neschimbată.

73. La o întreprindere unde costurile variabile cresc în acelaşi ritm cu producţia, costul total
mediu:
a) creşte;
b) scade;
c) este constant;
d) sunt posibile oricare dintre variantele a)-c).
96
 74. Două firme A şi B produc şi comercializează bunul X în următoarele condiţii:
Firma A: costul total de producţie este de 500.000 lei, preţul de vânzare unitar – 60
lei/bucată, profitul total – 100.000 lei.
Firma B: costul total de producţie este de 800.000 lei, preţul de vânzare unitar – 80
lei/bucată, profitul total – 120.000 lei.
Activitatea este mai profitabilă la:
a) firma B pentru că reuşeşte să vândă produsul X la un preţ mai mare;
b) firma A pentru că obţine bunul cu un cost mai redus, îl vinde mai ieftin şi îl avantajează pe
consumator;
c) firma A, pentru că obţine o rată a profitului mai ridicată;
d) atâta timp cât ambele firme înregistrează profit, gradul de profitabilitate nu prezintă
interes.

75. Ce sunt economiile de scară?

a) avantajele tehnice şi financiare care derivă din creşterea volumului producţiei şi determină
reducerea costului total mediu pe termen lung;
b) sumele economisite la scară microeconomică ca o consecinţă a rentabilizării firmei;
c) un ansamblu de disfuncţionalităţi generate de creşterea producţiei şi care determină
majorarea costului total mediu pe termen lung;
d) sumele recuperate la scară macroeconomică prin creşterea gradului de încasare a
impozitelor şi taxelor.

76. Ce sunt deseconomiile de scară?

a) dezavantajele tehnice şi financiare care derivă din reducerea volumului producţiei şi
determină stagnarea nivelului costului total mediu pe termen lung;
b) pierderile înregistrate la scară microeconomică având drept cauză principală creşterea
preţurilor la materiile prime;
c) un ansamblu de disfuncţionalităţi generate de creşterea producţiei şi care determină
majorarea costului total mediu pe termen lung;
d) sumele pierdute la scară macroeconomică prin încetinirea ritmului de încasare a
impozitelor şi taxelor.

77. Prin concurenţă înţelegem:

a) o confruntare între diferiţi agenţi economici;
b) o formă de manifestare a intereselor generale ale societăţii pe termen lung;
c) o modalitate de obstrucţionare a celorlalţi producători;
d) o formă de manifestare a proprietăţii asociative.

78. Mijloacele concurenţei reprezintă:

a) o modalitate de manifestare a concurenţei;
b) instrumente economice şi extraeconomice pentru depăşirea concurenţilor;
c) legătura dintre piaţă şi concurenţă;
d) numai acele acţiuni permise de legislaţia în vigoare.

79. Identificaţi care dintre următoarele variante reprezintă o funcţie a preţurilor:

a) funcţia de control al inflaţiei;
b) funcţia de informare a agentului economic asupra tensiunii resurse-nevoi;

97
 c) funcţia de cuantificare a consumului de factori de producţie necesar pentru realizarea
bunurilor;
d) funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului.

80. Echilibrul firmei pe termen scurt pe piaţa cu concurenţă perfectă se realizează când:
a) toate materiile prime aprovizionate au fost transformate în produse finite;
b) cantitatea produsă a fost vândută în totalitate;
c) costul marginal este egal cu preţul pieţei;
d) preţurile practicate asigură obţinerea profitului.

81. Pe piaţa produsului X care se apropie de caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă,

funcţiile cererii şi ofertei în raport cu preţul sunt: CX =90-3∙p, iar OX=2∙p+10. Preţul de echilibru (Pe)
şi cantitatea de echilibru (Qe) înregistrează următoarele valori:
a) Pe =80, Qe =170;
b) Pe =16, Qe = 56;
c) Pe =10, Qe = 30;
d) Pe =16, Qe = 42;

82. Pe piaţa produsului X care se apropie de caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă,

funcţiile cererii şi ofertei în raport cu preţul sunt: CX =30-0,5∙p, iar OX=1,5∙p+20. dacă preţul de
echilibru este egal cu 5, piaţa respectivului produs înregistrează:
a) o stare de echilibru;
b) un exces de cerere;
c) un exces de ofertă;
d) o penurie de bunuri.

83. Pe piaţa cu concurenţă perfectă, producătorii au capacitatea de a determina în mod

suveran şi autonom prin calcule economice:
a) cantităţile produse oferite;
b) preţurile unitare ale bunurilor marfare produse;
c) nici cantităţile de produse fabricate şi nici preţurile de vânzare a acestora.
d) costul unitar (mediu) şi pe cel marginal;

84. Cererea cu care se confruntă un producător individual dintr-o piaţă cu concurenţă

imperfectă este P=100-Q, unde P este preţul pieţei, iar Q – cantitatea cerută. Dacă producţia este de
20 de unităţi, atunci venitul marginal al producătorului este:
a) 80;
b) 50;
c) 68;
d) 60.

85. Pe piaţa cu concurenţă monopolistă, condiţia maximizării profitului este:

a) preţul de vânzare egal cu costul marginal;
b) venitul marginal egal cu preţul;
c) costul fix egal cu venitul total;
d) costul marginal egal cu venitul marginal.

86. Oligopolul necooperant se caracterizează prin:

a) dominaţia pieţei;
98
 b) tentaţia permanentă de a coopera;
c) faptul că profitul este maxim atunci când preţul de vânzare este mai mare decât costul
marginal;
d) neparticiparea firmelor din ramură la nici un fel de înţelegere în ceea ce priveşte stabilirea
preţurilor.

87. Cererea cu care se confruntă un monopol are ecuaţia: P=200-4∙Q, unde P este preţul
pieţei, iar Q – cantitatea cerută. Care este nivelul producţiei care maximizează cifra de afaceri a
monopolului?
a) 200;
b) 150;
c) 100;
d) 25.

88. Selectaţi din următoare listă o trăsătură specifică pieţei cu concurenţă monopolistică:
a) preţurile practicate sunt mari;
b) accesul în ramură este dificil;
c) numărul de producători este redus;
d) produsele oferite sunt diferenţiate.

89. Concurenţa monopolistică şi cea perfectă sunt asemănătoare în ceea ce priveşte:

a) preţul de vânzare este mai mare decât costul marginal;
b) preţul de vânzare este mai mic decât costul marginal
c) preţul de vânzare este egal cu minimul costului total mediu;
d) pe piaţă acţionează un număr mare de agenţi economici vânzători şi cumpărători, de
putere concurenţială aproximativ egală.

90. O întreprindere aflată pe o piaţă cu concurenţă monopolistică are funcţia costului total
dată de relaţia: CT=9+Q, iar funcţia cererii pe termen lung are forma: P=7-Q. Care este volumul
producţiei care maximizează profitul firmei:
a) Q = 3;
b) Q = 5;
c) Q = 7;
d) Q = 9.

91. Piaţa cu concurenţă oligopol se caracterizează prin:

a) ofertanţi puţini şi cumpărători puţini;
b) cumpărători puţini cu putere de cumpărare ridicată;
c) ofertanţi puţini şi cumpărători numeroşi;
d) un singur vânzători şi câţiva cumpărători.

92. Într-o ţară, producţia de automobile este asigurată de 4 firme, care satisfac 80% din
cererea internă (ca volum şi structură sortimentală). O parte a producţiei acestor firme se exportă.
Concomitent, 20% din cererea de automobile este satisfăcută pe seama importului. Piaţa respectivă a
automobilelor este:
a) o piaţă de monopol;
b) o piaţă de concurenţă monopolistică;
c) o piaţă cu concurenţă oligopol;
d) o piaţă cu concurenţă neloială.
99
 93. Piaţa de monopol se caracterizează prin:
a) avantaje pentru consumatori;
b) preţul de monopol este mai mic decât preţul de pe piaţa de oligopol;
c) acoperirea consumului într-o măsură mai mare cu aceeaşi cheltuială;
d) dominaţia pieţei de către un singur producător.

94. Prin prag de rentabilitate se înţelege:

a) profitul total înregistrat de o firmă într-o perioadă determinată de timp;
b) acel volum al producţiei în care veniturile sunt egale cu cheltuielile, profitul fiind egal cu
zero;
c) diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale;
d) raportul procentual dintre masa profitului şi costurile totale.

95. O societate comercială la care încasările (veniturile) sunt egale cu cheltuielile (costurile):
a) îşi încetează activitatea imediat;
b) va da faliment;
c) nu obţine profit;
d) va plăti impozite majorate la bugetul de stat.

96. Profitul total este direct proporţional cu volumul producţiei de bunuri economice pentru
că:
a) măreşte numărul de salariaţi care beneficiază de locuri de muncă;
b) asigură satisfacerea unor trebuinţe în continuă creştere şi diversificare;
c) profitul sporeşte pe măsură ce se vor produce şi vinde mai multe bunuri economice;
d) contribuie la creşterea impozitelor.

97. Dacă se cunosc preţul unitar de vânzare (Pv), costurile fixe (CF) şi costul mediu variabil
(CMV), pragul de rentabilitate în expresie fizică (Qr) se calculează cu relaţia:
a) Q r = CF − CMV × Pv ;
CF
b) Q r = ;
Pv − CMV
CMV
c) Q r = ;
Pv − CF
d) Q r = Pv − CMV − CF

98. Care dintre următoarele metode de fixare a preţurilor foloseşte drept punct de reper
randamentul dorit al capitalurilor utilizate?
a) metoda „mark-up-pricing”;
b) metoda „direct costing”;
c) metoda „target rate of return”;
d) metoda globală.

99. Care dintre relaţiile următoare este utilizată pentru fixarea preţului după metoda „direct
costing”?
a) Pv = CTM (1 + R)
b) Pv = (1+m) x CVM

100
 c) Pv = (1+m) x CFM
d) Pv = Cmg (1 + R)
în care: Pv – preţul de vânzare unitar; CTM – costul total mediu; R – marja de profit; CVM – costul
variabil mediu; CFM – costul fix mediu; Cmg – costul marginal; m – marja brută asupra costului
variabil.

100. Care dintre următoarele relaţii între coeficientul de elasticitate al cererii şi marja asupra
costului variabil este cea corectă?
1
a) e = − ;
m
1+ e 
b) m = −  ;
 e 
1
c) m = − ;
e
1 + m 
d) e = − .
 m 

101. Care dintre următorii factori nu determină modificări ale costului de producţie la nivelul
firmei?
a). variaţia preţurilor la materialelor prime;
b). modificarea indicelui productivităţii muncii;
c). ajustarea preţurilor practicate de concurenţă;
d). modificarea consumurilor de materiale şi de energie.

102. Care dintre categoriile de preţuri următoare formează obiectul negocierii între
producători şi beneficiari?
a) preţul de comercializare;
b) preţul cu amănuntul;
c) preţul de ofertă;
d) preţul de gros.

103. Consiliul de administraţie al unui cinematograf decide să modifice tariful de intrare de

la 10 la 5 lei. La filmul X, numărul spectatorilor sporeşte de la 1000 la 2000 persoane/spectacol, iar
la filmul Y de la 1000 la 1500 persoane/spectacol. Cererea pentru filmele X şi Y în raport cu preţul
este:
a) elastică;
b) cu elasticitate unitară;
c) inelastică pentru X şi elastică pentru Y;
d) elastică pentru X şi cu elasticitate unitară pentru Y.

104. Privind incidenţa TVA asupra structurii preţurilor sunt adevărate următoarele afirmaţii:
a). TVA nu este element al preţului negociat;
b). TVA nu este element al preţului de factură;
c). TVA este element al preţului cu ridicata;
d). TVA este element al preţului negociat.

105. Care dintre următoarele relaţii sunt corecte:

101
 a). TVA colectată = Preţ de vânzare x cota TVA
b). TVA colectată = Preţ de cumpărare x cota TVA
c). TVA colectată = Valoarea adăugată x cota TVA
d). TVA colectată = TVA de plată - TVA deductibilă

106. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată:

a). TVA se include în preţurile şi tarifele negociate între agenţii economici;
b). bunurile şi serviciile exportate sunt supuse TVA;
c). bunurile şi serviciile se supun TVA în ţara în care se consumă şi nu în cea în care se
produc;
d). TVA aferentă preţului cu ridicata nu se înscrie pe facturile transimise unităţilor
comerţului cu ridicata de către firmele producătoare.

107. Printre factorii care contribuie la diferenţierea tipurilor de concurenţă se regăsesc:

a). costul de producţie şi rentabilitatea;
b). cifra de afaceri şi viteza de rotaţie a activelor circulante;
c). volumul şi structura ofertei;
d). numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii.

108. Care dintre următoarele instrumente ale luptei de concurenţă are caracter economic:
a). sponsorizarea unor activităţi social-culturale de interes local sau naţional;
b). îmbunătăţirea calităţii produselor;
c). diminuarea costurilor de producţie;
d). obţinerea de informaţii privind activitatea concurenţilor.

109. Care este funcţia-obiectv a întreprinzătorului raţional?

a) maximizarea profitului;
b) maximizarea dividendelor;
c) minimizarea costului;
d) optimizarea utilizării resurselor.

110. În care dintre situaţiile următoare este necesară actualizarea costurilor de producţie?
a) când are loc schimbarea conducerii firmei;
b) când se produc modificări în condiţiile de fabricaţie a produselor;
c) când concurenţii principali îşi revizuiesc preţurile;
d) când se erodează poziţia ocupată de firmă pe piaţa de desfacere.

111. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, preţul de echilibru este determinat:

a) de cel mai mare preţ pe care cumpărătorii sunt dispuşi să-l plătescă;
b) de cel mai mic preţ pe care vânzătorii sunt dispuşi să-l accepte;
c) de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei;
d) de preţul stabilit de firma cu poziţia dominantă pe piaţă.

112. Politica unui stat de protejare a concurenţei economice este:

1. o componentă a politicii industriale;
2. o modalitate de corectare a dezechilibrelor economice;
3. o modalitate de corectare a deficienţelor pieţei;
4. materializată în reglementări care reprimă practicile monopoliste;
5. materializată în reglementări privind concurenţa neloială.
102
 Combinaţia corectă este:
a) 1+2+3;
b) 1+4+5;
c) 2+4+5;
d) 3+4+5.

113. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la concurenţa perfectă este adevărată:
a) se manifestă pe piaţa monopolistă;
b) presupune omogenitatea produsului;
c) este întâlnită în cadrul burselor de mărfuri;
d) se bazează pe campanii promoţionale intense.

114.Costul marginal este cu 25% mai mare decât CTM0. CF reprezintă 25% din CT0 şi 20%
din CT1. Cunoscând că Q0 = 10.000, CV0 = 2,25 milioane lei, costul marginal şi variaţia producţiei
reprezintă:
a) 1000; 12000;
b) 475; 2000;
c) 375; 2000;
d) 225; 8000.

115. În condiţiile în care producţia creşte cu 60%, costul fix mediu:

a) scade cu 40%;
b) creşte cu 62,5%;
c) scade la 62,5%;
d) creşte cu 40%.

116. Un produs comercializat de un magazin en-detail are un preţ cu amănuntul de 5

lei/bucată. Care este cuantumul TVA inclus în preţul cu amănuntul?
a) 0,79 lei;
b) 0,95 lei;
c) 0,66 lei;
d) 0,19 lei.

117. Cota de impozitare zero pentru TVA se aplică în cazul următoarelor categorii de
operaţiuni:
a) prestările de servicii pentru care locul impozitării se află în România;
b) importul de bunuri mobile;
c) exportul de bunuri, transportul şi prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor;
d) vânzările de bunuri către persoanele nerezidente în România.
118. Care dintre următoarele categorii de bunuri sunt exonerate de la plata accizelor?
a) bunurile de folosinţă îndelungată;
b) bunurile de consum curent;
c) bunurile publice.
d) bunurile livrate la rezerva de stat.

119. Concurenţa este, în primul rând posibilă atunci când:

a) există proprietate privată;
b) preţurile sunt libere;
c) creşterea preţurilor depăşeşte creşterea costurilor de producţie;
103
 d) statul utilizează pârghii administrative pentru reglarea preţurilor.

120. Firma A, de mari dimensiuni, oferă spre vânzare mărfuri la un preţ superior CTM (cost
total mediu) propriu, dar inferior CTM obţinut de către firma B, de mici dimensiuni. Ca rezultat:
a) cererea pentru respectivele mărfuri creşte;
b) firma B se menţine pe piaţă;
c) firma A înregistrează profit;
d) firma A înregistrează pierderi.

121. În T0, rata profitului la cost este de 15%. Dacă în T1, costul total creşte cu 50%, iar rata
profitului la cost creşte cu 5 puncte procentuale faţă de T0, atunci profitul:
a) se dublează;
b) rămâne constant;
c) creşte cu 55%;
d) creşte cu 50%.

122. Punctul de echilibru al rentabilităţii este dat de:

a) costul uitar;
b) volumul încasărilor;
c) preţul de vânzare;
d) pragul minim al rentabilităţii.

123. Preţul şi costul cresc cu 20%. Rata profitului calculată în raport cu cifra de afaceri:
a) creşte cu 20%;
b) rămâne neschimbată;
c) este mai mare decât rentabilitatea;
d) se reduce cu 20%.

124. Când cererea şi oferta cresc, cantitatea ce corespunde preţului de echilibru:

a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) este maximă.

125. Profitul reprezintă:

a) ansamblul veniturilor încasate din vânzarea produselor fabricate;
b) câştigul realizat de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică;
c) diferenţa dintre cifra de afaceri şi costurile totale medii;
d) suma veniturilor totale încasate şi a costurilor suportate de către întreprinzător pentru
realizarea producţiei.

126. Dacă preţul se află la un nivel la care apare un exces de ofertă, se manifestă tendinţa de:
a) creştere a preţului;
b) reducere a preţului;
c) menţinere a preţului;
d) egalizare a costului cu profitul.

127. Cunoscând semnificaţia mărimii profitului, arătaţi faţă de care dintre elementele de mai
jos se află într-o relaţie de inversă proporţionalitate:
104
 a) preţul de vânzare;
b) calitatea bunurilor;
c) numărul de salariaţi;
d) costul unitar.

128. În dinamică, nivelul costului fix mediu pe termen scurt depinde de:
a) costul total de producţie;
b) costul variabil global;
c) costul marginal;
d) volumul producţiei.

129. Cu cât preţul unui bun economic este mai mare, cu atât agenţii economici sunt mai
tentaţi:
a) să-l ofere pe piaţă;
b) să-i reducă oferta;
c) să-l cumpere;
d) să reducă costurile.

130. În t0, costul reprezintă 60% din totalul veniturilor. În t1, încasările totale cresc cu 20%,
iar costul total rămâne constant. Ca urmare, profitul total:
a) creşte cu 30%;
b) creşte cu 50%;
c) creşte cu 5%;
d) rămâne constant.

131. Preţul de echilibru poate avea un rol deosebit în fundamentarea deciziilor, dacă:
a) se fixează dinainte;
b) se menţine constant;
c) scade;
d) se formează liber pe piaţă.

132. La un venit total de 10.000 u.m., un cost fix total de 4000 u.m. şi un cost variabil mediu
de 500, volumul producţiei pentru care profitul este zero este:
a) 10 bucăţi;
b) 20 bucăţi;
c) 5 bucăţi;
d) 12 bucăţi.

133. Preţul de echilibru de pe piaţa unui bun scade atunci când:

a) cererea scade şi oferta creşte;
b) costurile de producţie cresc;
c) veniturile cresc;
d) costul marginal sporeşte.

134. Atunci când preţul pe piaţa unui bun economic scade, cantitatea oferită (în condiţiile în
care alţi factori care influenţează oferta sunt invariabili) are tendinţa să:
a) crească;
b) scadă;
c) să nu se modifice;
105
 d) să fie egală cu cererea.

135. În perioada de bază (t0), raportul dintre preţul de vânzare şi costul total mediu este de
1/2. În perioada curentă (t1), preţul de vânzare se majorează cu 30%, iar costul unitar scade cu 35%.
Care este relaţia dintre preţ şi cost în perioada curentă?
a) p v1 f CTM1 ;
b) p v1 p CTM1 ;
c) p v1 = CTM1 ;
d) datele sunt insuficiente pentru a estima legătura cost-preţ în perioada curentă.

136. Când preţul de ecilibru este considerat variabilă independentă, scăderea lui determină:
a) creştere cererii şi a ofertei;
b) scăderea ofertei şi a cerrerii;
c) creşterea ofertei şi scăderea cererii;
d) creştere cererii şi reducerea ofertei.

137. Venitul total al vânzătorului este egal cu:

a) produsul dintre cantitatea comercializată şi preţul unitar de vânzare;
b) produsul dintre cantitatea fabricată şi preţul unitar de vânzare;
c) cheltuielile cumpărătorului pentru marfa dată;
d) diferenţa dintre preţul unitar şi costul total mediu.

138. În care dintre situaţiile următoare întreprinzătorul înregistrează profit?

a) atunci când vinde bunurile obţinute la un preţ unitar mai mare decât costul total mediu;
b) atunci când deţine monopolul pe o anumită piaţă de desfacere;
c) în situaţia în care costurile totale depăşesc cifra de afaceri;
d) atunci când comercializează bunurile produse la un preţ mai redus comparativ cu
concurenţii.

139. Care dintre următoarele metode de fixare a preţurilor foloseşte drept punct de reper
nivelul costului variabil?
a) metoda „mark-up-pricing”;
b) metoda „direct costing”;
c) metoda „target rate of return”;
d) metoda globală.

140. Care dintre relaţiile următoare este utilizată pentru fixarea preţului după metoda „mark-
up pricing”?
a) Pv = CTM (1 + R)
b) Pv = (1+m) x CVM
c) Pv = (1+m) x CFM
d) Pv = Cmg (1 + R)
în care: Pv – preţul de vânzare unitar; CTM – costul total mediu; R – marja de profit; CVM – costul
variabil mediu; CFM – costul fix mediu; Cmg – costul marginal; m – marja brută asupra costului
variabil.

141. Care dintre elementele următoare reprezintă un criteriu de referinţă în raport cu care o
firmă îşi fixează preţurile propriilor produse?

106
 a) rata dobânzii la creditele de consum;
b) cursul de schimb valutar;
c) concurenţa;
d) deflatorul.

142. Ce sunt indicii de preţ?

a) mărimi relative ce caracterizează dinamica preţurilor în timp;
b) factori (condiţii) care determină modificarea preţurilor pe piaţă de la o perioada la alta;
c) elemente structurale ale preţurilor care stau la baza fundamentării ofertelor de preţ;
d) valori standard ale preţurilor pentru diferite categorii de bunuri, utilizate de agenţii
economici drept elemente de referinţă pentru calculul propriilor preţuri.

143. În funcţie de baza de raportare indicii de preţ pot fi divizaţi în:

a) indici cu ponderi constante şi indici cu ponderi variabile;
b) indici cu structură fixă şi indici cu structură variabilă;
c) indici cu bază fixă şi indici cu bază în lanţ;
d) indicii preţurilor cu ridicata şi indicii preţurilor cu amănuntul.

144. Cum se determină indicii de preţ cu bază fixă?

a) prin raportarea preţurilor din fiecare perioadă la preţurile perioadei precedente;
b) prin raportarea nivelului preţurilor dintr-o serie cu mai multe perioade, la una şi aceeaşi
perioadă;
c) prin raportarea preţurilor din fiecare perioadă la un preţ mediu ponderat cu cantităţile de
produse vândute şi calculat pentru intervale de timp succesive;
d) prin diferenţa dintre preţurile fiecărei perioade şi preţurile perioadei anterioare.

145. Cum se determină indicii de preţ cu baza în lanţ?

a) prin raportarea preţurilor din fiecare perioadă la preţurile perioadei precedente;
b) prin raportarea nivelului preţurilor dintr-o serie cu mai multe perioade, la una şi aceeaşi
perioadă;
c) prin raportarea preţurilor din fiecare perioadă la un preţ mediu ponderat cu cantităţile de
produse vândute şi calculat pentru intervale de timp succesive;
d) prin diferenţa dintre preţurile fiecărei perioade şi preţurile perioadei anterioare.

146. Care este relaţia utilizată pentru determinarea indicelui de preţ Laspeyres?

a) I P =
∑ p1 ⋅ q0 ;
∑ p0 ⋅ q 0
b) I p =
∑p ⋅q ;
1 1

∑p ⋅q
0 1

c) I P =
∑p ⋅q ⋅ ∑p
1 0 1 ⋅ q1
;
∑p ⋅q ∑p
0 0 0 ⋅ q1

d) I P =
∑p ⋅q .
1 1

∑p ⋅q
0 0

147. Indicele Laspèyres:

107
 a). are o aplicabilitate limitată, deoarece foloseşte pentru ponderarea preţurilor cantităţile de
produse din perioada de bază;
b). are o aplicabilitate mare, fiind determinat cu ajutorul structurii noi a producţiei şi a
consumului;
c). utilizează ca ponderi ale preţurilor cantităţile de produse vândute/consumate din perioada
curentă;
d). posedă proprietatea de agregare, în sensul că indicii individuali (Ip) pot fi însumaţi.

148. Indicele de preţ Fisher:

a) este raportul dintre indicele veniturilor nominale şi indicele preţurilor de tip Paasche;
b) reprezintă un indice agregat care păstrează neschimbată baza de comparaţie (q) din
perioada de referinţă utilizată pentru ponderarea ale preţurilor;
c) se utilizează pentru determinarea evoluţiei preţurilor şi tarifelor pentru produsele provenite
din import.
d) se calculează ca o medie geometrică a indicilor Laspèyres şi Paasche.

149. Care dintre tipurile fundamentale de indici ai preţurilor au cea mai mare aplicabilitate pe
plan mondial:
a). indicele Fisher;
b). indicele Paasche;
c). indicele Laspèyres;
d). indicele Marshall.

150. Care dintre indicii de preţ menţionaţi în continuare nu poate fi utilizat pentru a evidenţia
dinamica preţurilor cu amănuntul şi a tarifelor populaţiei?
a) indicele tarifelor pentru serviciile prestate populaţiei;
b) indicele preţurilor de comercializare în comerţul de stat;
c) indicele preţurilor produselor de pe piaţa ţărănească;
d) indicele preţurilor medii anuale ale produselor industriale.

REZOLVAREA TESTELOR – GRILĂ

1 b 26 c 51 c 76 c 101 c 126 b
2 c 27 c 52 b 77 a 102 c 127 d
3 a 28 c 53 a 78 b 103 d 128 d
4 d 29 d 54 c 79 d 104 a 129 a
5 a 30 b 55 c 80 c 105 a 130 b
6 b 31 b 56 b 81 d 106 c 131 d

108
7 d 32 a 57 b 82 a 107 d 132 d
8 d 33 c 58 b 83 c 108 b 133 a
9 d 34 b 59 c 84 d 109 a 134 b
10 c 35 a 60 c 85 d 110 b 135 c
11 a 36 b 61 a 86 d 111 c 136 d
12 b 37 c 62 d 87 d 112 d 137 a
13 b 38 a 63 a 88 d 113 b 138 b
14 b 39 b 64 a 89 d 114 c 139 a
15 b 40 b 65 a 90 a 115 c 140 c
16 c 41 c 66 c 91 c 116 a 141 a
17 d 42 d 67 b 92 c 117 c 142 c
18 b 43 b 68 b 93 d 118 d 143 b
19 b 44 c 69 c 94 b 119 b 144 a
20 d 45 b 70 b 95 c 120 c 145 a
21 c 46 b 71 c 96 c 121 a 146 d
22 d 47 a 72 c 97 b 122 d 147 a
23 b 48 a 73 b 98 c 123 b 148 d
24 a 49 b 74 c 99 b 124 a 149 a
25 a 50 a 75 a 100 d 125 b 150 d

109
 BIBLIOGRAFIE

1. Beju V., Preţuri, Editura Economică, Bucureşti, 2000

2. Băbăiţă I., Duţă A., Pieţe şi preţuri, Editura de Vest, Timişoara, 1995
3. Băbăiţă I., Duţă A., Imbrescu I., Microeconomie, Editura de Vest, Timişoara, 1995
4. Ciurlău C., Dura C., Slusariuc G., Preţuri şi concurenţă, Editura Focus, Petroşani,
2002
5. Dura C., Magda D., Economie politică I, Editura Focus, Petroşani, 2003
6. Enea – Smarandache I., Tomiţă I., Buşe L., Cirlău C., Murăriţa I., Băndoi A.,
Microeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 1999
7. Moşteanu T., Floricel C., Dumitrescu D., Alexandru F., Preţuri şi concurenţă,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997
8. Moşteanu T., Floricel C., Dumitrescu D., Alexandru F., Culegere de lucrări
aplicative şi studii de caz la disciplina preţuri şi concurenţă, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997
9. Moşteanu T., Concurenţa. Abordări teoretice şi practice, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
10. Moşteanu T., Preţuri, echilibru concurenţial şi bunăstare socială, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
11. Moşteanu T., Dumitrescu D., Alexandru F., Vuţă M., Obreja L., Şerbănescu C.,
Stoian A., Preţuri şi concurenţă, Editura Universitară, Bucureşti, 2005
12. Tomiţă I., Ciurlău C., Preţuri şi tarife, Editura Universitaria, Craiova, 1995
13. Tomiţă I., Ciurlău C., Preţuri şi concurenţă, Editura Universitaria, Craiova, 2001
14. Tomiţă I., Ciurlău C., Băndoi A., Marcu N., Preţuri. Manual universitar, Editura
Universitaria, Craiova, 2003
15. Vrânceanu D., Politici de preţuri, Editura Uranus, Bucureşti, 2006

110