Tema 4.

Economia de piaţă contemporană

Noţiuni – cheie: sistem economic, economia naturală, diviziunea socială a muncii,

producţia de mărfuri, economia de schimb, economie de piaţă liberă, economie de comandă,
economie mixtă.

Prelegere (2 ore)
4.1. Sisteme de organizare ale activităţii economice. Caracteristici definitorii ale
economiei naturale.
4.2. Premisele apariţiei şi caracteristica economiei de schimb.
4.3. Modele ale economiei de piaţă mixte.

1. După cum am menţionat anterior, toată istoria umană este legată de activitatea
economică de satisfacere a nevoilor. Activitatea economică se realizează prin
intermediul unor forme de organizare socială ce se modifică în dependenţă de
condiţiile economice, de locul şi timpul în care se desfăşoară. Modul de organizare
a acestei activităţi economice şi sociale poartă numele de sistem economic.
Cîteva elemente esenţiale caracterizează un sistem economic (SE):
a) forma de proprietate asupra resurselor şi rezultatelor activităţii economice;
b) formele de reglementare a activităţii economice la diferite niveluri;
c) scopul ag/ec într-o activitate ec.
În dependenţă de aceste elemente pe parcursul istoriei s-au constituit căteva
modele de sisteme economice:
1. sistemul economiei naturale
2. sistemil economic de schimb - are următoarele forme: a) de piaţă: -liberal; -
dirijist; -mixt; b) de comandă; c) de tranziţie.
I. Sistemul economiei naturale (închis) apare în comuna primitivă şi se
menţine pînă în sclavagism şi feudalism, avînd următoarele trăsături: omul depinde
de natură; producătorul posedă mijloacele de producţie p/u obţinerea producţiei;
banul este creat p/u consumul intern al gospodăriei, p/u autoconsum; tehnica este
rudimentară – predomină lucrul fizic; forţa de muncă este nemobilă, legată de
glie/domeniu; baza ec. naţionale - agricultura şi meşteşugăritul casnic.
Astfel, producătorul nu e specializat, el produce toate bunurile necesare
subzistenţei, fără a fi nevoie de schimb. Pe parcurs, nevoile crescînde de bunuri
sunt satisfăcute prin practicarea agriculturii (cultivarea şi creşterea) - oamenii
devin producători. Deci apare surplusul şi economisirea. La fel apare proprietatea
particulară asupra bunurilor produse şi agonisite.
Treptat apare specializarea (DSM-diviziunea socială a muncii), condiţionată
de:
1) desprinderea creşterii animalelor de alte activităţi (comuna primitivă);
2) desprinderea meseriaşilor de agricultură,
3) negustorii care se ocupau cu schimbul încep să practice comerţul.
Această DSM încheie împărţirea producătorilor pe ramuri de bază. Apariţia
DSM şi a producătorilor particulari favorizeză schimbul direct de produs, ca primă
formă a ec. de schimb. Deci ec. de schimb evoluiază din economia naturală.
 2. II. Economia de schimb (bazată pe producţia de mărfuri), apare la o
anumită treaptă istorică, spre sfîrşitul comunei primitive, la începutul
sclavagismului şi e condiţionată de:
a) DSM (specializarea)- fiecare producător se specializează în producerea unui
(cîteva) produs, care nu satesface întreaga gamă a necesităţilor sale economice;
b) Apariţia schimbului - ca consecinţă logică a specializării, necesar p/u ca
producătorii să schimbe între ei diferite produse p/u aşi satisface întreaga gamă de
necesităţi. Apare o nouă categorie economică – marfa - produs destinat schimbului,
mai întîi natural, apoi pe bani;
c) Apare moneda ca mediator al schimbului;
d) Apare libertatea de decizie a ag/ec (adică proprietatea privată), care este
factorul hotărîtor ce determină caracterul economiei de schimb. Dacă ea lipseşte,
forma de organizare a activităţii economice este o economie de schimb, dar
sistemul economic este de comandă. Dacă este prezentă proprietatea privată, avem
o ec. de schimb, dar un sistem economic de piaţă (capitalist).
Sistemul economiei de piaţă are unele caracteristici esenţiale: proprietatea
privată este dominantă; principala instituţie şi centrul al activităţii ec. este piaţa;
scopul principal al oricărei activităţi ec. este profitul; acest sistem se autoreglează,
intervenţia statului în ecomie fiind minimă.
Evoluează în cîteva modele:
- Modelul liberal se conduce de principiul „laisse faire” (intervenţia minimă a
statului în economie, libertatea agenţilor economici, mecanism reglator –
concurenţă liberă).
- Modelul dirijist a fost elaborat în 1936 de J.M.Keynes (consilierul preşidintelui
american Rooswell) în „Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii şi a
banilor”, unde s-au pus bazele teoretice ale intervenţiei statului în ec., ca un ag/ec
important şi cel mai important factor de stabilizarea macro ec.
- Modelul economiei mixte. A apărut ca o cerinţă de soluţonare a unor consecinţe
ec. şi sociale negative ale capitalismului. Cel mai de seamă reprezentant -
economistul nordame-rican P.A.Samuelson. Modelul dat îmbină avantajele
liberalismului economic cu dirijismul economic cu dirijismul statal.
Economia de piaţă ca SE real mixt, se caracterizează prin următoarele:
pluralismul formelor de proprietatete, egale în faţa legii. Ponderea principală o
deţine proprietate privată, interesul personal este mobilul direct principal al
activitate economică; piaţa concurentă este reglatorul principal al activităţii
economice, dar se ţine cont de echitarea şi justiţia socială; majoritatea preţurilor se
formează în mod liber, pe baza mecanismelor pieţei; statul democrat de drept
veghează funcţionarea pieţei, cît şi asupra instituţiilor juridice şi economice.

3. Ecomia de piaţă modernă, fiind mixtă, în realitate nu este una omogenă, ci se

prezintă sub o varietate de tipuri.
Modelul neo-american, numit uneori şi tipul anglo-saxon de economie de
piaţă, se întâlneşte în principal în SUA, Marea Britanie, Belgia, Canada, alte ţări.
Acest model se caracterizează printr-un nivel înalt al diferenţierii sociale şi printr-o
pondere redusă a sectorului de stat în economie.
 Piaţa joacă aici rolul determinant în reglementarea vieţii economice. Ea
stabileşte mărimea preţurilor, inclusiv a salariilor. Implicarea directă a statului în
activitatea economică este neglijabilă. Statul elaborează cadrul legal şi veghează
respectarea cu stricteţe a acestuia. El încurajează concurenţa şi dezvoltarea
businessului. Nivelul impozitelor este scăzut.
Modelul german. În Europa Occidentală cel mai răspândit este modelul
economiei sociale de piaţă, care are ca ţări de referinţă Germania, Austria şi
Olanda. Trăsătura caracteristică a acestui model constă în îmbinarea organică a
exigenţelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei. Pensiile şi alte alocaţii sânt
înalte. Mărimea salariului este determinată nu numai de condiţiile pieţei (cererea şi
oferta forţei de muncă), ci şi de alţi factori, cum ar fi: nivelul pregătirii
profesionale, vechimea în muncă etc. Statul are misiunea să asigure egalitatea de
şanse şi să protejeze cetăţenii împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor.
Sectorul de stat în economie este important, ridicându-se până la 25-30% DIN
PIB. Totodată, în modelul german, spre deosebire de cel american, asistenţa
medicală şi învăţământul, atât cel mediu, cât şi cel superior, sânt în fond, gratuite.
Un rol deosebit în modelul german este acordat sistemului bancar, banca
centrală beneficiind de o autonomie deplină şi servind drept mecanism decisiv de
reglementare a activităţii economice.
Modelul nordic al economiei de piaţă, numit, de regulă, „modelul suedez”
(Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca. Acest model se caracterizează prin
accentul pus pe asigurarea echităţii sociale şi pe reducerea inegalităţii de avere.
Acest obiectiv se realizează printr-un mecanism special de redistribuire a
veniturilor în folosul păturilor nevoiaşe. Stabilind o rată înaltă a impozitelor, statul
acumulează în mâinile sale până la 60-65% din tot produsul intern brut, mai bine
de jumătate din care este utilizat apoi in scopuri sociale. Sectorul de stat joacă un
rol însemnat. Cea mai mare parte a serviciilor (medicină, învăţământ etc.) este
gratuită.
Modelul francez sau etatist (ţară de referinţă - Franţa, parţial Italia) se distinge
printr-o pronunţată tentă dirijistă. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector
public, apărut în cea mai mare măsură în urma mai multor valuri de naţionalizare a
întreprinderilor private, în general a celor din domeniile infrastructurii economiei.
În sectorul public se creează circa 30-35% din volumul producţiei industriale. O
altă trăsătură a acestui model constă în îmbinarea mecanismelor pieţei cu un sistem
special de planificare indicativă, ca formă principală a implicării statului în
activitatea economică.
În ceea ce priveşte modelele de economie caracteristice pentru alte continente,
ne vom opri asupra modelului japonez, numit şi „paternalist", apărut şi el după cel
de al doilea război mondial. Acest model se caracterizează prin faptul că rolul
decisiv în viaţa economică îl joacă marile corporaţii, susţinute de către stat şi aflate
într-o competiţie puternică între ele.
O trăsătură deosebită a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului
rămâne mereu în urma creşterii productivităţii muncii. Acest fapt permite
reducerea permanentă a costurilor şi, ca urmare, o competitivitate sporită a
mărfurilor japoneze pe pieţele internaţionale.