Capitolul 1.

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

Obiective:
 prezentarea apariţia şi evoluţiei noţiunii de economie
 familiarizarea cu problematica conceptului de economie
 formarea unor cunoştinţe de bază referitoare la economia de piaţă
Noţiuni cheie: economie, microeconomie, macroeconomie, producţie, preţ

Economia este ştiinta creării şi administrării avuţiei.

Ce a însemnat însă avuţia de-a lungul timpului ?
- pentru mercantilisti avuţia se defineşte prin cantitatea de metale preţioase pe care o deţine
o ţară, iar sfera de formare o reprezintă comerţul (circulaţia mărfurilor).
- pentru fiziocraţi avuţia se formează numai în sfera producţiei agricole, în condiţiile
existenţei unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de bogăţii.
- pentru clasici - (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) - avuţia se creează în
cadrul procesului productiv, indiferent de forma acestuia, prin muncă. Ca atare, bogăţia naţională
depinde de productivitatea muncii iar aceasta este determinată la rândul ei de diviziunea muncii. Pentru
ca diviziunea muncii şi respectiv productivitatea să genereze bogăţie, desfăşurarea activităţii
economice trebuie să fie eliberată de orice constrângeri legate de dreptul de a face comerţ în ţară şi
peste hotare, de alegere a profesiunii, de a desfăşura acel tip de activitate economică din care se poate
obţine maximum de profit.
- pentru neoclasici, economia înseamnă ştiinţa schimbului comercial Ei consideră că un bun nu are
valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al schimbului.
- în teoria economică modernă economia este definită, la modul general, drept ştiinţa alegerilor
eficace. In particular, pornind de la trăsătura comună menţionată anterior, s-au dezvoltat o serie de
definiţii concurente ale acesteia:
1. Economia este studiul alocării bunurilor materiale pentru satisfacerea nevoilor materiale.
2. Economia reprezintă studiul alocării resurselor insuficiente pentru satisfacerea unor cereri
concurente.
3. Economia este ştiinţa socială care se ocupă de căile prin care oamenii şi societăţile caută să-şi
satisfacă nevoile materiale şi dorinţele.
4. Economia este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între scopuri şi resurse
rare care au utilizări alternative. Ea este deci o ştiinţă comportamentală, a modului în care oamenii
fac opţiuni.
5. Economia este studiul asigurării nevoilor fizice ale omului.
6. Economia este studiul modului în care oamenii şi instituţiile iau decizii cu privire la producţie şi
consum şi a modului în care se confruntă cu problema rarităţii.
7.Stiinţa economică este mai degrabă o metodă decât o doctrină, un aparat al minţii, o tehnică de
gândire care îl ajută pe posesorul ei să tragă concluzii corecte.

Forme de organizare ale economiei

a. economia autarhică / închisă - în care ce să se producă, cum să se producă şi pentru
cine să se producă este în întregime rezultatul deciziei producătorului, deoarece el îşi dimensionează
producţia în funcţie de nevoile pe care trebuie să şi le satisfacă şi de resursele de care dispune,
urmărind drept singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuinţelor sale şi a gospodăriei
(familiei) proprii, în calitate de unic consumator a ceea ce produce .
b. economia de schimb - în care, în funcţie de polul de decizie, răspunsul la cele trei
întrebări este dat de către:
- stat - în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată;
- piaţă - in cadrul economiei libere de piaţă
- piaţă şi stat - în cadrul economiei mixte

1.3. Economia de piaţă - trăsături definitorii

Economia de piaţă se defineşte, în general, ca o economie a cărei funcţionare se realizează prin
mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietatea privată, fără existenţa unor acţiuni restrictive ale
statului în domeniul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, preţurilor şi circulaţiei
monetare.
Economia liberă de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei în cadrul căruia alocarea
resurselor limitate de care dispune societatea, dar şi distribuţia veniturilor obţinute în timpul activităţii
economice se face numai prin piaţă, fără ca alte forţe, din interior sau din afara sistemului economic să
intervină. Se consideră că cererea şi oferta sunt determinantele alocării resurselor, iar preţul este
instrumentul cu ajutorul căruia are loc acest proces.
Condiţia de existenţă a economiei libere de piaţă este existenţa proprietăţii private, alături de libertatea
de acţiune şi libera iniţiativă a agenţilor economici, care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile liberei
concurenţe şi a aplicării politicii economice a “laissez-faire”-ului.
Economia mixtă - la baza ei se află combinaţiile, în diferite forme şi proporţii ale proprietăţii private
cu proprietatea publică. Libera iniţiativă a agenţilor economici se manifestă în condiţiile existenţei
unei varietăţi a formelor de intervenţie ale statului, menite a face faţă instabilităţii macroeconomice
şi imperfecţiunilor pieţei determinate de funcţionarea liberă a acesteia.
Economia mixtă îmbină deci trăsăturile economiei de piaţa (cu cele ale economiei de comandă în
diferite proporţii, înlocuind politica "laissez-faire"ului proprie economiei libere de piaţă cu cea a
intervenţiei limitate a puterii publice exercitată de către stat prin intermediul dispoziţiilor
organizatorice şi a stimulentelor fiscale şi cea a puterii particulare exercitată"prin intermediul
orientării invizibile de către mecanismul pieţei.’’
În cadrul economiei mixte, intervenţia, categoric limitată a statului, şi exercitată în mod diferit de la o
ţară la alta, are loc în scopuri bine definite şi pe segmente bine determinate, dintre care enumerăm:
a/ asigurarea eficienţei in desfăşurarea activităţii economice printr-o serie de măsuri vizând în
special :- crearea cadrului legislativ şi instituţional necesar desfăşurării neîngrădite a concurenţei,
şi respectiv în oprirea procesului de formare a monopolurilor, proces cu efecte negative asupra formării
preţului de piaţă, a satisfacerii nevoilor consumatorului şi implicit asupra alocării resurselor limitate, in
funcţie de interesul propriu monopolului şi nu al societăţii,
- supravegherea efectelor pozitive sau negative ale externalităţilor. Teoria economică denumeşte
diferenţa dintre costurile sau avantajele economice, înregistrate la nivel de agent economic, şi
costurile sau avantajele sociale, manifestate în plan social, drept externalităţi. Externalităţile se
manifestă prin inexistenţa pe piaţa concurenţială a unor bunuri sau servicii dorite de consumatori.
Altfel spus, externalităţile se produc de câte ori acţiunile unui agent economic influenţează mediul
în care acţionează alt agent economic fără a afecta sistemul de preţuri. Externalităţile pot fi pozitive
sau negative. Cele pozitive se definesc prin acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind
sub forma generării de avantaje asupra altor agenţi economici sau societăţii, în timp ce
externalităţile negative reprezintă acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma
generării de cheltuieli suplimentare altor agenţi economici sau societăţii. Apariţia externalităţilor
corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a resurselor. Pentru corectarea acestei
deficienţe a pieţei se pot utiliza cel puţin următoarele modalităţi:
- sistemul impozitelor şi al subvenţiilor ;
- sistemul pieţelor inexistente; problema activităţilor care produc externalităţi este că rezultatul dublu
al acestora- bunul economic şi externalitatea - nu îşi găsesc spaţiu de comercializare decât parţial, adică
pentru bunul economic
- sistemul drepturilor de proprietate. Evitarea externalităţilor în acest caz porneşte de la premisa că dacă
o firmă generează externalităţi şi afectează activitatea alteia, atunci cele două firme ar trebui să devină
un singur agent economic care să urmărească deţinerea profitului global maxim.
- producerea şi administrarea bunurilor şi a serviciilor publice;
- formarea veniturilor statului, respectiv administrarea eficientă a cheltuielilor acestuia;
- contracararea efectelor pe care economia liberă de piaţă le are asupra gradului de ocupare a forţei de
muncă.
- în menţinerea unor pieţe stabile - unele pieţe, cum ar fi cea a cerealelor, a materiilor prime
minerale, a petrolului etc, sunt supuse unor puternice fluctuaţii generate de factori de mediu, cu efecte
sensibile asupra preţului produselor respective dar şi a veniturilor obţinute de către agenţii economici
care acţionează pe aceste pieţe.
- asigurarea echităţii în redistribuirea veniturilor între membrii societăţii. Piaţa nu poate realiza în
toate situaţiile o distribuţie corectă din punct de vedere social a resurselor şi veniturilor, inegalitatea
acestora fiind generată în mare măsură de de accesul inegal la resurse şi tehnologii, de aceea statul
trebuie să intervină, în scopul corijării efectelor imperfecţiunilor pieţei prin aplicarea unui sistem
corespunzător de impozite şi taxe dar şi prin pârghii de natură extraeconomică.
Microeconomia, definită ca studiul unităţilor economice individuale şi al interacţiunilor acestora,
incluzând teoria consumatorului, a producătorului şi pieţele în care sunt implicaţi aceştia, este adesea
pusă în opoziţie cu macroeconomia, care se ocupă de studiul agregatelor economice la nivel de ramură
sau economie naţională.
Macroeconomia reprezintă acea componentă a ştiinţei economice care se ocupă cu studiul
comportamentului economic la macroscară. Ea are drept obiect de cercetare ansamblul problemelor
legate de venituri, cerere şi ofertă, şomaj, inflaţie, preţuri şi schimburi comerciale internaţionale.
 Capitolul 2. TREBUINŢE ŞI RESURSE
Obiective:
 Introducerea în problematica trebuinţelor şi resurselor
 Prezentarea principalilor factori de producţie
 Sublinierea importanţei capitalului ca factor de producţie
Noţiuni cheie: trebuinţe, resurse, factori de producţie, productivitate
2.1. Trebuinţele economice
În sens general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale existenţei şi dezvoltării umane.
Acoperirea lor generază relaţii de tip social-economic ce îşi găsesc reprezentarea în modul de
organizare economică şi societală.
Studiul trebuinţelor a intrat în sfera de preocupare a filosofilor, sociologilor şi psihologilor Ei au
demonstrat că trebuinţele individuale sunt de două tipuri:
naturale, sau înnăscute (moştenite genetic)- în marea lor majoritate legate de capacitatea
de supravieţuire a individului;
dobândite (însuşite) ca urmare a influenţei exercitate de schimbările
societal-economice asupra fiecărei generaţii;
Piramida lui MASLOW

Autoactualizare

Acumulari sociale, culturale,

religioase

Trebuinţe societale

Trebuinţe legate de securitate

Trebuinţe fiziologice

Fig. 2.1. Piramida lui Maslow

Maslow consideră că indivizii îşi satisfac trebuinţele în funcţie de nivelul de ierarhizare propriu, dar
că orice individ raţional va trece la satisfacerea unui nivel superior al trebuin ţelor numai după ce în
prealabil a reuşit să-şi satisfacă trebuinţele situate pe nivelurile inferioare.
În conformitate cu ierarhizarea făcută de Maslow, primul nivel (cel de bază) cuprinde
trebuinţele fiziologice (de hrană, îmbrăcăminte, etc), nevoi primare care determină însăşi
capacitatea de existenţă, de supravieţuire a fiinţei umane.
Cel de-al doilea nivel cuprinde trebuinţele legate de securitate şi siguranţă: de adăpost, siguranţă
(inexistenţa pericolelor), capacitatea de a prevedea anumite pericole, etc. Ele există concomitent cu
cele fiziologice, dar sunt acoperite numai după ce nevoile primare au fost satisfăcute de fiecare la
un nivel acceptat de fiecare ca fiind suficient. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apari ţia
unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi descurajare care influenţează individul, la fel ca şi
societatea în sensul scăderii performanţelor
Nivelul al treilea cuprinde nevoile societale, de afiliere şi de satisfacere a relaţiilor
interumane. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apariţia unui sentiment de nemulţumire,
frustrare şi descurajare care îşi pune amprenta asupra eficienţei individuale şi de ansamblu a
societăţii.
Nivelul al patrulea cuprinde trebuinţele legate de stimă, de recunoaştere a eului şi se
referă la nevoia fiecărui individ de a fi respectat de c ătre ceilalţi, de a i se recunoaşte prestigiul şi
realizările de către membrii organizaţiei în care trăieşte sau de către societate.
Nivelul al cincilea cuprinde trebuinţele legate de autoactualizare, de perfecţionare a
talentelor de creaţie şi achiziţii deosebite în cadrul profesiei.Aici sunt incluse şi nevoia de libertate
de acţiune şi de expresie, cunoaştere şi înţelegere.
Trebuie remarcat faptul că, între două sau mai multe nevoi se pot stabili relaţii de asociere sau
complementaritate, de contrapunere sau concurenţă- excludere şi de indiferenţă.
Deşi reprezintă forme de manifestare individuale, trebuinţele, privite în totalitatea lor
acţionează în conformitate cu o serie de legităţi conceptualizate în următoarele trăsături:
1.O trebuinţă va fi acoperită numai după ce au fost acoperite, parţial sau total trebuinţele
situate pe nivelurile de ierarhizare inferioare.
2. O trebuinţă odată satisfăcută nu generează în mod automat apariţia şi implicit nevoia de
acoperire a unei alte nevoi, situate pe acelaşi palier sau pe paliere superioare.
3. Există dorinţa înnăscută a individului de a încerca să parcurgă satisfacerea tuturor nivelelor
de ierarhii ale trebuinţelor.
4. Cu cât nevoile se situează pe un palier mai ridicat, cu atât satisfacerea lor este mai dificilă .

2.2 Resursele
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor, directe sau indirecte -
ale acţiunii sociale practice care sunt utilizabile, pot fi extrase şi sunt efectiv utilizate la producerea
şi obţinerea de bunuri.
În funcţie de purtătorii lor materiali, resursele pot fi naturale sau umane . Resursele materiale includ
atât resursele naturale primare cât şi pe cele derivate (adică rezultate din acumularea şi folosirea
resurselor primare).
În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime şi materialele derivate din acestea,
echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie, infrastructurile economice, etc.
Resursele umane cuprind atât resurse primare - omul cu calităţile şi capacităţile sale fizice şi
intelectuale - cât şi cele derivate- stocul de învăţătură, cunoştinţe, potenţialul inovaţional, etc.
Legea rarităţii resurselor constă în accea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice se
modifică într-un ritm mai scăzut decât ritmul de creştere a trebuinţelor umane. Ca atare, entităţile
economice (agenţi economici, ramuri, economii naţionale) vor trebui să utilizeze resursele limitate de
care dispun pentru a acoperi cât mai deplin trebuinţele societăţii respective.
O entitate economică utilizează eficient resursele de care dispune atunci când programul ei de
producţie se situează pe frontiera posibilităţilor de producţie proprie.
Frontiera posibilităţilor de producţie exprimă maximum de cantităţi care pot fi produse de
către o unitate economică (în sensul de entitate care desfăşoară o activitate economică la nivel micro
sau macroeconomic) cu resursele date (limitate) de care dispune.

2.3 Factorii de productie

Orice proces de producţie care are drept scop final producerea de bunuri şi servicii destinate
satisfacerii trebuinţelor.
Pentru aceasta, societatea în ansamblu dispune de o cantitate limitată de resurse de diferite tipuri pe
care le utilizează, în conformitate cu principiile raţionalităţii economice. Resursele rare (limitate)
de care dispune societatea şi pe care le utilizează, prin intermediul firmelor, în scopul producerii
bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii trebuinţelor poartă numele de factori de producţie.
Pentru economiştii clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de producţie se poate
desfăşura cu ajutorul a trei factori de producţie: munca, natura (pământul) şi capitalul. În literatura
de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de producţie definiţi de către clasici,
apariţia unor factori care îşi găsesc sau nu întotdeauna corespondent într-o formă materială. Apar
astfel drept factori : managementul, întreprinzătorul, progresul tehnic, antreprenorul, informaţia,
etc.

Munca

Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără participarea omului. Orice
activitate economică este, în acelaşi timp, şi înainte de toate o activitate socială. Omul este, în acela şi
timp subiect şi obiect al activităţii economice, în calitate de purtător a trebuinţelor care trebuiesc
satisfăcute prin intermediul ei şi de executant al procesului productiv în care are loc combinarea
resurselor materiale şi non materiale în scopul satisfacerii trebuinţelor. Practic, nici unul din
factorii de producţie luaţi izolat, sau, altfel spus, toţi ceilalţi factori de producţie, cu excepţia
muncii, priviţi în unitatea lor, nu ar putea deveni productivi dacă nu ar fi pu şi în valoare şi utilizaţi
prin munca omului.
Cererea de muncă se determină în mod diferit la diferitele nivele ale pieţei muncii şi
reprezintă, la modul cel mai general cantitatea de muncă cerută pentru desfăşurarea activităţii
economice la un moment dat.
 Prin productivitatea muncii se înţelege capacitatea forţei de muncă de a crea, într-o perioadă
de timp dată, o anumită cantitate de bunuri sau servicii.
Productivitatea medie a muncii exprimă cantitatea de bunuri şi servicii obţinută de un lucrător
într-o perioadă de timp determinată.
Wlm = Q
L
unde: Wlm = productivitatea medie a muncii
Q= cantitatea de producţie obţinută
L = cantitatea din factorul de producţie forţă de muncă utilizată
Productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut de pe urma creşterii cu o
unitate factorului muncă.
Wlmarg = ΔQ = Q1- Q0
ΔL L1 - L0

Natura
Natura cuprinde toate resursele brute utilizate la producerea bunurilor economice. Forma de
existenţă a factorului natural al produc ţiei este una materială, de tipul substanţei sau al energiei, iar
principala formă sub care se regăseşte factorul natură o constituie pământul.
Productivitatea pământului se poate calcula pentru oricare din unităţile omogene care compun
suprafaţa respectivă, şi atunci poartă numele de productivitate medie, sau pentru fiecare din unităţile
nou utilizate în cadrul unei spurafeţe, exprimând productivitatea marginală.
Productivitatea medie a pământului exprimă deci eficienţa medie a factorului de producţie pământ
utilizat în activitatea economică şi se determină ca raport între efectul util obţinut şi suprafaţa totală de
teren utilizată pentru obţinerea producţiei, după relaţia :
WPmed = Q / P
unde Q= producţia obţinută
P= suprafaţa de teren utilizată
Productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei unităţi de teren atrasă în
activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor exprimate în unităţi
fizice sau monetare şi variaţia obţinută a suprafeţei de teren.
WPmarg = Δ Q / Δ P
Capitalul
Capitalul reprezintă, în general, categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul
producerii altor bunuri economice. Categoria astfel definită poartă numele de capital real sau
tehnic.El cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile aflate la dispoziţia agenţilor
economici producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice şi servicii .
a.capital fix - care reprezintă acea parte a capitalului real materializată în clădiri, echipamente
şi utilaje de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi transmit treptat
valoarea asupra bunurilor sau serviciilor la a căror producere participă.
 b.capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în întregime în
decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu.In componenţa
capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bază, energie, combustibil, semifabricate,
etc.
a) Productivitatea medie a capitalului exprimă randamentul mediu al capitalului utilizat şi se
calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp şi capitalul tehnic utilizat,
după formula: WKm ed = Q / K unde: Q= producţia obţinută
K= capitalul tehnic utilizat
b) Productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi de capital tehnic
atras şi utilizat într-o activitate economică. El se determină ca un raport între variaţia absolută a
producţiei obţinute şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat, după relaţia :
WK marg = Δ Q / Δ K ;
unde : ΔP = variaţia absolută a volumului producţiei
Δ K = variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat
c) Coeficientul marginal al capitalului exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei
unităţi de produs şi se calculează prin raportarea creşterii capitalului la creşterea producţiei, într-un
interval de timp dat.
k = Δ K /Δ Q
El este inversul productivităţii marginale a capitalului, arată efortul (materializat în unităţi de capital
consumate suplimentar) cu care se obţine o unitate dintr-un bun sau serviciu în condiţiile în care ceilalţi
factori se menţin constanţi.
 Capitolul 3. COSTUL PRODUCTIEI
Obiective:
 Însuşirea cunoştinţelor necesare de cost al producţiei
 Prezentarea tipologiei costurilor
 Evidenţierea principalelor metode de amortizare
Termeni cheie: cost, bun,serviciu,amortizare
Costul producţiei reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie
efectuate în scopul obţinerii de bunuri şi servicii. Rezultat al capacităţii de combinare, substituire şi
adaptabilitate a factorilor de producţie, costul reflectă efortul făcut de întreprinzător cu procurarea
factorilor de producţie, lansarea lor în procesul productiv, distribuţia produsului finit sau a serviciului
respectiv. În acelaşi timp, el este elementul concret pe care se fundamentează formarea preţului unui
bun sau serviciu.
3.1.Tipologia costurilor
3.1. Costuri explicite şi implicite
Valoarea factorilor de producţie deţinuţi şi utilizaţi de către agenţii economici pentru care nu au plătit
nimic (munca proprie, capitalul sau terenul proprietate personală) fără a-i înregistra în costul explicit şi
fără a-i cuantifica într-o expresie monetară poartă numele de costuri implicite.
3.1.1. Costul de oportunitate
Existenţa costului de oportunitate este determinată de raritatea resurselor. Din acestă cauză a
utiliza o anumită resursă pentru producerea unui anumit bun sau serviciu înseamnă a nu-i oferi acesteia
o utilizare alternativă pentru producerea altor bunuri sau servicii .
Un agent economic va avea întotdeauna la dispoziţie un număr de posibilităţi de utilizare a
resurselor de care dispune determinat de tipul de produs pe care doreşte să-l producă, de volumul
producţiei, de profitul pe care urmăreşte să-l câştige, etc. Ca atare se presupune că orice agent
economic raţional va utiliza resursele de care dispune în acea combinaţie ( regăsită într-un anumit bun
sau serviciu sau în diferite combinaţii de bunuri şi servicii) care poate să-i aducă cel mai mare câştig.
3.1.2. Costul incremental
 În categoria costurilor economice implicite se poate include şi costul incremental, definit
prin creşterea costului total ca urmare a aplicării unor strategii manageriale noi, introducerea unor
noi linii de fabricaţie, desfăşurarea unei campanii publicitare pentru produsele care constituie
obiectul de activitate al firmei, etc, fără ca această creştere de cost să aibă ca efect creşterea
producţiei obţinute.
3.2. Costul total, mediu si marginal
Costul producţiei poate îmbrăca mai multe forme. Atunci când se calculează pentru
întregul volum al producţiei, el îmbracă forma costului total. In această situaţie el reflectă
cheltuielile efectuate de către un întreprinzător pentru întrega cantitate (volum al producţiei)
obţinută dintr-un bun sau serviciu, şi se formează prin însumarea cheltuielilor efectuate cu
consumul de capital fix- reflectate în costul fix şi a celor efectuate cu consumul de capital variabil-
reflectate în costul variabil.
Pornind de la aceste elemente, costul total poate îmbrăca următoarele forme:
a/costul total fix: reprezintă acea componentă a costului total care nu se modifică odată cu
modificarea volumului producţiei. El cuprinde toate cheltuielile aferente consumului de capital fix,
precum şi alte cheltuieli fixe efectuate de către o firmă, indiferent de volumul producţiei, sau de faptul
că desfăşoară sau nu o activitate în cadrul acesteia. El apare chiar dacă firma nu produce nimic. In
această categorie se includ, în mod concret, cheltuielile legate de plata chiriilor, a dobânzilor bancare, a
iluminatului general şi a încălzitului unităţii , salariile directe plătite personalului de conducere şi
administraţie, precum şi amortizarea.
Prin amortizare se înţelege o sumă de bani, inclusă în costul producţiei, şi implicit în preţul
de vânzare al produsului sau serviciului obţinut în cadrul activităţii unei firme în scopul recuperării
cheltuielilor efectuate cu achiziţionarea mijloacelor fixe utilizate.
Amortizarea reflectă valoric procesul normal de uzură fizică sau morală, la care este supus
fiecare mijloc fix pe toată durata vieţii lui. Prin lege, firmele sunt obligate ca în momentul achiziţionării
unui mijloc fix să-şi constituie un fond de înlocuire a acestuia, într-o perioadă de timp determinată,
stabilită în mod uniform pentru toate mijloacele fixe aparţinând unei anumite categorii. In funcţie de
durata normată de funcţionare a mijlocului fix respectiv se calculează norma de amortizare şi suma
lunară care urmează a fi recuperată şi inclusă pe costuri.
Există mai multe metode de calcul a amortizării, pornind de la valoarea de amortizat şi de la
modul în care se urmăreşte recuperarea acesteia.
- valoarea de amortizat- adică suma de bani care trebuie recuperată prin includere în costul
producţiei- şi implicit în preţul de vânzare al produselor care fac obiectul acesteia- poate fi cea iniţială
- sau de achiziţie - a mijlocului fix respectiv, sau cea de înlocuire calculată în funcţie de preţurile pieţei
prin reevaluări succesive a valorii iniţiale în funcţie de o serie de factori endogeni sau exogeni.
În funcţie de modul în care se urmăreşte recuperarea valorii de amortizat, se utilizează
următoarele metode:
- amortizare liniară - constă în repartizarea egală pe intervale de timp- de regulă lună sau an- a
sumei de amortizat (dată de valoarea de intrare a mijloacelor fixe) pe întreaga durată normată
de funcţionare a acestora.
Cota de amortizare astfel stabilită se aplică în mod uniform indiferent de volumul producţiei obţinute.
- amortizare degresivă - calculată prin multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul din
următorii coeficienţi:

a) 1,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este cuprinsă între 2 şi 5 ani;
b) 2,0 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă între 5 şi 10 ani;
c) 2,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este mai mare de 10 ani.
- amortizare progresivă - calculată prin aplicarea asupra valorii de inventar a unor cote în
progresie aritmetică sau geometrică, proporţional cu evoluţia uzurii fizice şi morale. În această
situaţie, suma de amortizat va fi mai scăzută la începutul intervalului şi mai ridicată pe măsura
acumulării unui grad mai ridicat de uzură fizică şi morală.
- amortizare regresivă - calculată prin aplicarea unor cote regresive asupra valorii de
amortizat. La baza utilizării acestei metode stă ideea conform căreia pe măsura trecerii timpului,
performanţele mijlocului fix respectiv scad ca urmare a uzurii fizice şi morale, şi ca atare şi
valoarea pe care o transmite asupra bunului sau serviciului la a cărui producţie concură trebuie să
fie mai mică.
- amortizare accelerată - calculată prin includerea în costuri, în primul an de funcţionare,
a unei cote de amortizare de până la 50 procente din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv
b. costul total variabil - reprezintă acea componentă a costului total care se modifică în funcţie de
modificarea volumului producţiei. In această categorie intră cheltuielile efectuate cu materiile prime şi
materialele, energia electrică şi termică necesară desfăşurării procesului de producţie, transportul,
distribuţia, salariile lucrătorilor direct productivi, cheltuielile privind asigurările sociale, etc.
c. costul total se calculează pentru întregul volum al producţiei, ca sumă a costului total fix cu costul
total variabil, după formula : CT= CTF + CTV
El poate fi defalcat, în funcţie de momentul desfăşurării activităţii economice, în costuri de
fabricaţie şi costuri de distribuţie (sau de transport). Fiecare din cele două categorii ale costului total se
poate la rândul ei defalca în costuri fixe şi respectiv costuri variabile.
Costul total se poate calcula şi pornind de la cheltuiala efectuată cu fiecare factor de producţie
în parte. În acest caz, valoarea costului total va fi dată de însumarea cheltuielilor ocazionate de
consumul factorului muncă (S) - exprimate prin salarii, recompense, contribuţii privind asigurările
sociale şi formarea fondului de pensii - a celor ocazionate de consumul capitalului fix (K) - exprimate
prin amortizare - şi a celor ocazionate de consumul capitalului circulant (Kc) - exprimate prin valoarea
materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului, etc. utilizate în cadul activităţii respective.
În această situaţie, costul total se calculează după formula: CT= S + K + Kc
unde : S = costurile salariale
K= costurile aferente consumului de capital fix- amortizarea
Kc= costurile materiale
Pentru a obţine aceste informaţii, agentul economic va calcula costul pe unitate de produs sau
serviciu, sub două forme: cea a costului mediu, care reprezintă cheltuielile efectuate cu oricare (sau cu
fiecare) din unităţile produse din bunul sau serviciul respectiv şi cea a costului marginal , care
reprezintă cheltuielile efectuate cu fiecare unitate produsă suplimentar din bunul sau serviciul respectiv.
 1. Costul mediu - colectează toate cheltuielile efectuate de către un agent economic pentru
obţinerea unei unităţi dintr-un bun sau serviciu.
In funcţie de tipul de cheltuială efectuată, costul mediu se poate clasifica în :
a/ costul mediu fix calculat ca un raport între costul fix total si volumul producţiei. Costul mediu fix
depinde de volumul producţiei cu care este invers proporţional, descrescând pe măsura creşterii
volumului producţiei, şi de mărimea costului fix total, cu care este direct proporţional.
CMFx = CMTx
Q
unde: CMFx= costul mediu fix pentru bunul X
CTFx= costul total fix pentru bunul X
Q= cantitatea produsă din bunul X
b/ cost mediu variabil calculat ca raport între costul total variabil( cu care este direct proporţional) şi
volumul producţiei ( cu care este tot direct proporţional)
CMVx= CTVx
Q
unde:CM Vx= costul variabil mediu pentru produsul x
CTVx = costul total variabil pentru produsul x
Q= cantitatea produsă din bunul x

c/ costul mediu total calculat fie ca raport între costul total aferent obţinerii unui bun sau serviciu şi
cantitatea produsă din bunul respectiv, după formula :
CMTx= CTx
Qx
unde : CMTx= costul mediu total pentru bunul x
CTx= costul total (al întregii producţii pentru bunul x)
Qx= cantitatea obţinută din bunul x
Costul mediu total se poate obţine şi prin însumarea costului mediu fix cu cel mediu variabil conform
formulei: CMT = CMF + CMV, cu notaţiile cunoscute
2. Costul marginal - reprezintă costul creşterii cu o unitate a volumului producţiei ca urmare a
creşterii factorilor de producţie utilizaţi şi se calculează pentru fiecare unitate obţinută în plus dintr-
un bun sau serviciu, raportând diferenţa între costul total al producţiei pentru n , respectiv n-1
bucăţi din bunul x la diferenţa dintre n , respectiv n-1 bucăţi din acelaşi bun:
C marg =Δ CT = CTn-CTn-1
ΔQ Qn - Qn-1
Unde: C marg= costul marginal, ΔCT= creşterea costului total
ΔQ = creşterea volumului producţiei CTn= costul total aferent cantităţii de "n" produse
CTn-1= costul total aferent cantităţii de "n-1" produse Qn= cantitatea de " n " produse
Qn-1= cantitatea de " n-1" produse
Mărimea costului marginal este influenţată de mărimea costului total.
 Pentru a exemplifica modul în care se comportă fiecare din elementele de cost descrise mai
sus vom considera următoarea situaţie:
1. Costul fix are, aşa cum îi arată şi numele, o evoluţie liniară.Pe termen scurt el îşi va păstra
această tendinţă, deoarece este puţin probabil ca firma să facă investiţii de anvergură sau înlocuiri
de mijloace fixe care să modifice evoluţia acestuia.
Pe termen mediu, este posibil ca firma să înlocuiască o parte din utilaje cu altele mai
performante şi de valori diferite (deci cu sume lunare de amortizat diferite), să negocieze
împrumuturi cu dobânzi mai scăzute sau mai ridicate) decât cele iniţiale, să modifice numărul de
angajaţi indirect productivi sau nivelul salariilor acestora (salarii care intră în componenţa costului
fix) sau să aplice programe drastice de limitare a consumului de energie, apa sau gaz pentru nevoi
administrative, determinând o scădere a acestora ca element component al costului fix.
Pe termen lung, firma poate înlocui toate vechile tehnologii cu altele noi, poate schimba
chiar profilul producţiei , poate să-şi construiască noi sedii pentru producţie şi administraţie etc. In
această situaţie ,pe termen lung, costul fix total poate înregistra modificări importante.
2. Costul variabil total va înregistra în general o tendinţă crescătoare, proporţional cu volumul
producţiei. Pe termen scurt, creşterea costului variabil va fi direct proporţională cu volumul
producţiei, deoarece va utiliza acelaşi tip de factori de producţie, cumpăraţi la acelaşi preţ şi utilizaţi
în cadrul aceloraşi tehnologii şi linii de fabricaţie.
Pe termen mediu şi lung, odată cu lărgirea volumului producţiei, firma va atrage cantităţi
suplimentare de factori de producţie pe care îi va achiziţiona la preţuri diferite, va înregistra
cheltuieli suplimentare cu transportul lor şi al produselor finite, va suplimenta numărul de
muncitori direct productivi, etc. Toate acestea vor determina ca evoluţia costului variabil să nu
urmeze legătura de directă proporţionalitate între acesta şi volumul producţiei.
3. Costul mediu fix va înregistra o evoluţie descendentă, odată cu creşterea volumui producţiei, fapt
explicat prin aceea că o valoare fixă (cea a costului fix total) este repartizată pe un număr tot mai
mare de unităţi de produs sau serviciu.
4. Costul mediu variabil poate înregistra iniţial o uşoară evoluţie descendentă, după care se va
menţine în linii mari constant, iar dincolo de un anumit volum al producţiei, va înregistra o creştere
ca urmare a influenţei creşterii costului mediu total din motivele analizate anterior.
Întreprinzătorul îşi va dimensiona producţia în aşa fel încât să obţină maximum de
cantitate la cel mai eficient cost. Punctul cel mai eficient de dimensionare a volumului producţiei îl
constituie nivelul producţiei corespunzător punctului de intersecţie dintre costul mediu şi cel marginal,
situat la nivelul cel mai scăzut al costului mediu total.
Acest punct reprezintă şi limita minimă până la care întreprinzătorul poate să coboare
preţul de vânzare al produsului respectiv.
C marg= C MT = I. Marg
unde: I marg = suma maximă ce se poate obţine ca urmare a vânzării unei unităţi suplimentare
dintr-un bun sau serviciu.
 Capitolul 4. TEORIA FIRMEI
Obiective:
 Prezentarea apariţiei şi evoluţiei firmei
 Abordarea criteriului instituţional al firmelor
 Sublinierea importanţei principalelor forme de societăţi comerciale
Termeni cheie: firmă, societate ,comandita, acţiuni, valoare nominală.
4.2. Definire
Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreia polarizează
subunităţi economice sub o singură conducere şi gestiune financiară.
Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerinţe juridice,
economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desfăşoară un complex de procese lucrative
concretizate în producerea de bunuri şi servicii în scopul obţinerii unui profit.
Firmele de afaceri reprezintă în fapt:
- spaţii geografice în care se desfăşoară activităţi economice care au drept rezultat producerea de
bunuri tangibile sau intangibile destinate satisfacerii trebuinţelor umane;
- segmente de piaţă în cadrul cărora au loc tranzacţii pe baze contractual-formale;
- centre de decizie privind alocarea resurselor, stabilirea limitelor de preţ şi distribuţia veniturilor.
- un set de contracte pe care un agent central (antreprenorul) căruia i se încredinţează responsabilitatea
de a conduce şi gestiona resursele de care dispune firma respectivă le încheie în vederea bunei
desfăşurări a activităţii respective;
- o entitate socială care desfăşoară în esenţă trei tipuri de activităţi : cumpără servicii productive, le
organizează în cadrul procesului de producţie şi apoi vinde producţia obţinută;
- o entitate raţională care îşi desfăşoară activitatea în vederea atingerii unui scop bine definit;
- un sistem socio-economic complex, deschis şi operaţional în cadrul căruia inputurile (factorii de
producţie) sunt transformate în outputuri (bunuri şi servicii marfare sau non marfare);
4.3. Clasificare
a.după criteriul de ramură ; ramurile agregă unităţi cu producţie omogenă care produc exclusiv un
produs sau o grupă de produse.
b.după criteriul instituţional : se consideră că un agent economic reprezintă o unitate instituţională
care dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale principale.
În funcţie de criteriul instituţional, firmele se grupează în următoarele categorii:
1.firma (gospodăria) individuală este unitatea producătoare al cărei patrimoniu aparţine
unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de producţie de care dispune;
2. cooperativa - forma de organizare economică care se crează pe baza liberului
consimţământ al unor mici proprietari individuali care desfăşoară activităţi similare. Dreptul de
proprietate asupra patrimoniului este extins asupra tuturor membrilor cooperatori care gestionează
în comun cooperativa, îşi însuşesc salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi
îşi împart profitul sau după caz pierderile proporţional cu capitalul deţinut.
3.întreprinderea (firma, compania), grupează toate unităţile instituţionale ale căror
activităţi constau în producerea de bunuri materiale şi servicii nonfinanciare destinate pieţei.În
cadrul acesteia se disting următoarele tipuri:
a.întreprinderea privată de familie - este acea formă de organizare a afacerilor în care
proprietarul, privat, angajează salariaţi, iar conducerea este realizată fie de către proprietar, fie de
către un manager angajat. De regulă întreprinderea privată de familie este de mici dimensiuni,
cuprinzând pînă la 10 persoane- membrii familiei - care sunt nu numai proprietari ci şi lucrători în
cadrul acesteia;
b.întreprinderea privat asociativă - este o persoană juridică ce se prezintă sub forma
societăţilor comerciale;
c.întreprinderea publică - patrimoniul ei aparţine în întregime sau în majoritate statului.
Întreprinderile publice îmbracă forma regiilor autonome şi a societăţilor comerciale.
c1. regiile autonome (lat.rego-regere=administrarea patrimoniului) reprezintă acea formă
de administrare a patrimoniului care are ca obiect producerea de bunuri economice sau prestarea
de servicii în scopul obţinerii de profit precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea
statului. Regiile autonome îşi desfăşoară activitatea în general în ramurile considerate strategice
ale economiei naţionale: siderurgie, transporturi feroviare, exploatarea pădurilor, telecomunicaţii,
industria de armament, etc.
c2. Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din persoane fizice sau juridice
numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin un interes comun pe baza căruia contribuie la
formarea unui patrimoniu social în scopul desfăşurării unei activităţi oarecare şi a obţinerii de
profit. În economia de piaţă, societăţile comerciale îmbracă cel puţin următoarele forme:
1.societate cu răspundere limitată- denumiri concurente: Private Limited company (LTD), Societa a
Responsabilita Limitata (SRL), Bestoten Vennoostchap (BV), - reprezintă forma juridică predilectă
a întreprinderilor mici şi mijlocii, constituirea unui asemenea tip de societate fiind motivată de
faptul că asigură un înalt grad de autonomie acţionarilor restrângându-le responsabilitatea în
limita aportului adus de fiecare din aceştia la formarea patrimoniului. Numărul maxim de asociaţi
este, în Romania, de 50, iar capitalul social nu poate fi mai mic de 3 milioane lei. De remarcat că
asociaţii care îşi constituie o asemenea societate nu dispun, de regulă de mijloace financiare
semnificative.
2. societatea pe acţiuni (denumită în unele ţări şi societate anonimă)- Joint Stock Company,
presupune importante resurse financiare. Această formă este specifică în general firmelor de
dimensiuni mari şi investiţiilor străine. În general acţionarii, a căror limită minimă variază de la
unul în Danemarca la şapte în Franţa îşi propun să apeleze la împrumuturi pentru a obţine o cifră
de afaceri ridicată, asumându-şi riscuri financiare considerabile. Acţionarii pot fi persoane fizice
sau juridice, iar patrimoniul se formează pe baza participării acţionarilor la fondarea acesteia sub
forma unor înscrisuri, numite acţiuni.
Acţiunile reprezintă hârtii de valoare care atestă participarea deţinătorului la capitalul societăţii pe
acţiuni conferindu-i acestuia dreptul de proprietate asupra unei părţi din patrimoniul societăţii
respective. De regulă, acţiunile conţin drept elemente de identificare numele firmei emitente,
valoarea nominală, seria, numărul şi data emiterii. Emisiunea de acţiuni se face de către firmele
emitente prin intermediul băncilor comerciale iar toate tranzacţiile ulterioare de vânzare-
cumpărare se realizează în cadrul diferitelor paliere ale pieţei financiare secundare.
Constituirea patrimoniului societăţilor pe acţiuni se poate face în două moduri : simultan
sau continuu. In cazul constituirii simultane băncile subscriu întregul capital cerut de lege şi obţin
autorizarea funcţionării şi înfiinţării societăţii pe acţiuni. După publicitate, banca plasează
acţiunile clienţilor potenţiali prin subscripţie publică.
În cazul constituirii continue patrimoniul se formează prin asocierea mai multor persoane
fizice sau juridice care depun capitalul minim cerut de lege şi apoi lansează ei înşişi, în calitate de
membrii fondatori, subscripţia publică.
Constituirea propriu-zisă a societăţii are loc atunci cănd a fost subscris (creat) întregul
capital, iar fiecare acţionar a depus în numerar la o bancă cel puţin jumătate din valoarea
acţiunilor subscrise. După aceasta, ea este înscrisă în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie,
dobândind personalitate juridică.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numiţi pe o
perioadă limitată de timp şi care formează Consiliul de Administraţie şi condusă de o echipă de
execuţie care are în frunte un director general numit de către Consiliul de Administraţie pe perioadă
nedeterminată.
Obligaţiile societăţilor pe acţiuni sunt garantate cu patrimoniul social al acesteia, acţionarii
fiind obligaţi numai la plata acestuia.
3.societatea în comandită-denumiri concurente: Societe en commandite, Komandit Gesselschaft,
Limited Partnership, se constituie prin asocierea a cel puţin două persoane, asociatul comanditat
participând la administrarea societăţii şi avănd o răspundere nelimitată, în timp ce comanditarul,
asociat cu drepturi limitate, răspunde în limita aportului său la constituirea capitalului social
(pentru care nu există un minim impus). Conducerea societăţii este asigurată de cel puţin o
persoană care nu poate fi un asociat comanditar. Această formă de societate se întălneşte în
majoritatea ţărilor Uniunii Europene.
 Uneori societatea în comandită poate îmbrăca forma societăţii în comandită pe acţiuni,
care se prezintă ca o asociere între investitori (numiţi comanditari) pentru care participarea la
conducere se limitează la plata acţiunilor şi comanditaţi, care răspund solitar şi nelimitat pentru
datoriile şi obligaţiile societăţii.
4. Societatea în nume colectiv - denumiri concurente: Societe en nom collectif, Offnen Handel
Gesselschaft, Societa en nome collective, este o formă juridică adecvată asocierii a cel puţin două
persoane a căror răspundere asupra bunurilor personale este nelimitată şi solidară. Înfiinţarea unei
societăţi în nume colectiv nu presupune un minim de capital. Asociaţii contribuie, conform
înţelegerii libere dintre ei, la constituirea patrimoniului social al societăţii prin aportul în bani sau
natură, proporţiile contribuţiilor lor determinînd ponderea veniturilor precum şi participarea la
luarea deciziilor. Ei răspund solidar şi nelimitat de realizarea obligaţiilor firmei faţă de terţi sau în
situaţia în care aceasta este declarată în stare de faliment.
5. Societatea cooperativă reprezintă o formă juridică întâlnită frecvent în Uniunea
Europeană. Caracteristicile comune ale aparatului legislativ se referă la responsabilitatea
asociaţilor, limitată sau nelimitată în funcţie de dispoziţiile statutare şi la posibilitatea înfiinţării
unei astfel de societăţi fără a se impune un capital minim de pornire. Numărul asociaţilor este
variabil, de la trei în Belgia la şapte în Luxemburg şi nouă în Italia.
Pe lângă formele menţionate anterior, în Europa mai funcţionează şi o serie de forme specifice
unei ţări sau unor grupe de ţări, dintre care amintim :
- în Franţa şi Olanda “societatea civilă“ constituită prin asocierea a cel puţin doi liber profesionişti sau
a altor persoane care doresc să desfăşoare activităţi imobiliare sau agricole, nefiind impus prin lege un
minim de capital. Responsabilitatea asociaţilor este nelimitată;
- în Marea Britanie- Partnership- forma juridică specifică oricăror tipuri de activităţi în cadrul căreia
partenerii au o răspundere solidară şi nelimitată ;
Alte forme pe care le îmbracă parteneriatul sunt “limited partnership“ care se apropie de
societatea în comandită simplă şi “unlimited company“ care se aseamănă cu societatea în nume
colectiv.
În afară de tipurile simple de organizare a firmelor de afaceri, se întâlnesc şi formele
complexe ale acestora, forme care iau naştere prin cooperarea, fuziunea sau combinarea firmelor
simple la nivel de ramură de activitate sau în funcţie de scopul urmărit. Se disting astfel :
a. “gentlemen’s agreement “ format din firme care participă în cadrul unui tip de angajament în
cadrul căruia îşi menţin autonomia însă îşi coordonează activităţile în scopul contracarării
concurenţei şi a impunerii preţului pe piaţă;
b.fuziunile - situaţie în care o singură firmă achiziţionează acţiunile uneia sau mai multor firme
care îşi pierd independenţa;
c.holdingurile - formă de subordonare a diferitelor societăţi prin controlul participanţilor de către
societatea anonimă pe acţiuni. In cazul holdingului, o firmă deţine în mod legal majoritatea
acţiunilor uneia sau mai multor filiale. Companiile care fac parte din holding îşi menţin
independenţa.
 d.concernele sau conglomeratele formate prin reunirea unor firme aparţinând unor
ramuri diferite. Ele iau naştere în urma fuziunilor şi a absorbirilor sau a achiziţionării pachetului
de control al unor firme care, în urma acestui proces îşi pierd independenţa.

Capitolul 5. CEREREA ŞI OFERTA

Obiective:
 Abordarea comparată a teoriei economice clasice şi neoclasice
 Înţelegerea noţiunilor de cerere şi ofertă
 Fundamentarea noţiunilor de elasticitate a cererii şi a ofertei
Termeni cheie: elasticitate, venit, cerere, ofertă, cerere agregată, bun substituibil
5.1.1. Cererea pentru bunuri
Cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumită marfă, bun economic sau serviciu ce se poate
cumpăra într-o perioadă de timp dată, la preţul pieţei .Bunuri de producţie sau de consum,
informaţii şi tehnologii se vând şi se cumpără pe piaţă în schimbul unei sume de bani, numită preţ.
Cererea se poate determina pe mai multe planuri. În plan individual, ea reprezintă cantitatea dintr-
un anumit bun economic ce se doreşte a fi cumpărată în condiţii date de loc şi de preţ de către un
consumator.
Mărimea cererii este determinată de preţ şi de venit şi influenţată de o serie de factori de
naturăeconomicăşi extraeconomicădintre care amintim:
-dimensiunea pieţei; cu cât piaţa este mai restrânsă, cu atât cererea pentru produsul sau serviciul
respectiv va fi mai mică.
- puterea de cumpărare a celor ce formează cererea pentru un anumit produs;
- preferinţa consumatorilor, moda, standardul de viaţă.;
- anticipările consumatorilor privind evoluţia preţurilor, a veniturilor, a conjuncturii economice de
ansamblu sau a situaţiei politico-economice. O creştere preconizatăsau anunţatăa nivelului
preţurilor va genera o creştere a cererii deoarece consumatorii vor încerca să se pună la adăpost de
efectele acesteia cumpărând bunuri în cantităţi mai mari decât de obicei, în scopul stocării, sau vor
cumpăra bunuri pe care în mod normal nu le cumpărau.
- existenţa sau inexistenţa bunurilor substituibile ;
- modificările în nivelul preţurilor bunurilor substituibile.
- factorii de mediu: o perioadă ploioasă va determina creşterea cererii pentru umbrele, o zonă
poluată va determina scăderea cererii din partea turiştilor pentru locuri de odihnă în zona
respectivă etc.
Relaţia preţ-cantitate cerută este una de determinare indirectă, în sensul că modificarea preţului
generează modificarea cantităţii cerute în sens invers modificării preţului.

5.1.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi în funcţie de venit

a) Elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
Modificările cantităţilor cumpărate de consumatori generate de modificările preţului de
vânzare poartă numele de elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
Legea descreşterii cererii în funcţie de creşterea preţului ne oferă o imagine asupra sensului de
mişcare a celor doi parametrii. Cât de mult se modifică însă cererea în condiţiile modificării
preţului se poate calcula cu ajutorul coeficientului de elasticitate, definit ca un raport între
modificarea procentuală a cantităţii cerute şi modificarea procentuală a preţului.

Notând cu Ep coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, obţinem:

Ecp= ΔX/ ΔPx = ΔX / Δ Px
X/ P x X Px
Unde: X = bunul pentru care se calculeazăcoeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de preţ
Px = preţul bunului respectiv
Δ X = modificarea cantităţii cerute din bunul X
ΔPx = modificarea preţului bunului X
Bunurile răspund în mod diferit modificării preţului. Din acest punct de vedere distingem :
1.Bunuri cu cerere elastică-sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai mult de o unitate în
condiţiile scăderii preţului de vânzare cu o unitate; volumul valoric al vânzărilor totale (calculat ca
produs între preţul unitar şi cantitate) creşte.
2. Bunuri cu cerere inelastică (sau rigidă) - sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai puţin de
o unitate în condiţiile scăderii preţului cu o unitate; volumul valoric al vânzărilor totale scade. În
situaţia acestui tip de bunuri coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este mai mare
decât minus unu şi mai mic decât zero.
3. Bunuri cu elasticitate unitară- sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu o unitate în condiţiile în
care preţul scade cu o unitate, volumul valoric la vânzărilor rămânând în linii mari neschimbat.În
această situaţie, valoarea coeficientului de elasticitate este de minus unu.
b) elasticitatea cererii în funcţie de venit
Elasticitatea cererii se poate calcula şi în funcţie de venit. În acest caz, coeficientul de
elasticitate exprimă raportul între înclinaţia marginală spre consumul unui bun şi înclinaţia medie
spre consumul bunului respectiv (dată de raportul dintre cantitatea cerută şi venit).
Eci = Δ X /ΔI = Δ X / ΔI
 X/M X I
unde : Eci = coeficientul de elasticitate a cererii
X = bunul sau serviciul pentru care se calculează coeficientul de elasticitate
I = venitul disponibil pentru procurarea bunului X
Δ X = modificarea cererii pentru bunul X
Δ I = modificarea venitului

5.2. Oferta
În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic, serviciu sau factor de
producţie pe care un producător o produce şi doreşte să o vândă pe piaţă (în fapt să o preschimbe
pe piaţă cu alte bunuri şi servicii, prin intermediul banilor) într-o perioadă de timp datăla un
anumit nivel al preţului.

5.2.1.Factorii care influenţează mărimea ofertei

Din multitudinea definirilor date de-a lungul timpului ofertei, se desprinde concluzia că ea
reprezintă o cantitate dintr-un bun sau serviciu a cărei mărime este determinată de o serie de factori
obiectivi şi subiectivi, dintre care enumerăm:
1) din perspectiva producătorului, oferta de bunuri economice este influenţată de:
a/ preţul factorilor de producţie. O creştere a preţului factorilor de producţie, care determină
creşterea costului unitar poate genera următorul comportament al ofertei:
- creşterea preţului de vânzare al bunului respectiv, care atrage diminuarea cererii, deci
scăderea profitului total; firma îşi va orienta producţia spre alte produse mai profitabile, care îi vor
permite obţinerea unui câştig mai ridicat şi va diminua oferta din bunul iniţial;
- menţinerea constantă a preţului de vânzare al produsului care va avea ca efect scăderea
profitului pe unitate de produs şi implicit a profitului total. Si în această situaţie firma îşi va
restrânge oferta, orientându-se spre produse mai profitabile ;
b/ preţul bunului oferit pe piaţa respectivăşi pe alte pieţe;
c/ tipul de piaţă şi forma de concurenţă care se manifestă pe piaţa respectivă;
d/ rata profitului pe economie, comparaţia pe care o face producătorul între rata profitului
calculată pentru produsul care face obiectul ofertei respective şi rata profitului obţinută în cazul
altor bunuri.În situaţia în care rata profitului pentru bunul care face obiectul ofertei este mai mică
decât media pe economie, şi deci mai mică decât cea obţinută în alte ramuri, întreprinzătorul îşi va
restrânge oferta din bunul respectiv şi se va orienta spre producţia altor bunuri care pot să-i aducă
un profit mai ridicat;
e/ mărimea profitului total şi a celui unitar, determinatăîn primul caz ca diferenţă între
încasările totale şi costul total şi în cel de-al doilea ca diferenţăîntre preţul de vînzare şi costul
unitar.
f/ rata dobânzii privită atât ca şi un cost, atunci când se are în vedere suma pe care trebuie
să o plătească întreprinzătorul pentru creditele contractate în vederea desfăşurării activităţii sale,
dar şi din perspectiva venitului pe care l-ar aduce depunerea la bancă a capitalului bănesc
corespunzător desfăşurării activităţii de producere a bunului care face obiectul ofertei;
g/ climatul social şi politic existent;
2) Din perspectiva consumatorului
a/ preţul produsului oferit; un preţ mare poate determina o scădere a cererii, ceea ce îl va
determina pe producător să reducă nivelul cantităţii oferite;
b/ mărimea venitului nominal de care dispun consumatorii şi puterea de cumpărare a
banilor;
c/existenţa unui raport favorabil între preţ, utilitate şi calitate
d/existenţa bunurilor substituibile, preţul acestora şi modificările care intervin în nivelul
preţurilor acestor bunuri. O creştere a preţului bunurilor substituibile îi determină pe consumatori
să-şi îndrepte atenţia spre bunurile care fac obiectul ofertei, şi îi determină pe producători să îşi
modifice oferta în raport cu noua situaţie a cererii;
e/ Oferta de bunuri complementare şi evoluţia preţului acestora.; dacă preţul bunurilor
complementare înregistrează o modificare care generează schimbări în volumul cererii şi al ofertei,
atunci şi cererea respectiv oferta pentru bunurile de bază se modifică corespunzător;
3).din perspectiva producătorului şi a consumatorului mărimea ofertei este influenţată de:
a/ modificarea numărului consumatorilor şi al producătorilor şi a preferinţelor acestora;
b/ concurenţa între producători şi tipul de piaţă pe care acţionează în scopul desfacerii
produsului respectiv;
c/ concurenţa între consumatori ;
4). politica statului privind importurile, încurajarea investiţiilor, dezvoltarea economică.
Acţiunea factorilor enumeraţi mai sus este valabilăîn condiţiile în care admitem că "orice decizie
sau acţiune de natură să conducă la orice gen de producţie este luată sau iniţiată în mod inevitabil
în circumstanţe de incertitudine şi risc..."
Privită prin prisma numărului vânzătorilor, respectiv al producătorilor, oferta poate fi individuală,
atunci când se referă la cantitatea produsă, respectiv vândută de către un singur agent economic,
sau agregată, atunci când se are în vedere totalitatea cantităţilor dintr-un bun, serviciu sau factor de
producţie ce se produce sau se comercializează la un moment dat într-o ramură, sector de
activitate,economie naţională sau mondială.
După obiectul de activitate al producătorilor, oferta poate fi :
a/ pentru mărfuri care îmbracă forma bunurilor economice;
b/pentru mărfuri care îmbracă forma serviciilor;
c/pentru factorii de producţie
5.2.3.Elasticitatea ofertei de bunuri economice
Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea cantităţii oferite dintr-un bun sau serviciu în
funcţie de modificarea factorilor care determină nivelul acesteia.
Nivelul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ se exprimă cu ajutorul coeficientului de elasticitate,
calculat după formula: Eop = Δ Q / Q : Δ P /P
unde
 Eop = Coeficientul de elasticitate al unui bun în funcţie de preţ
Q = cantitatea oferită pe piaţă din bunul respectiv
Δ Q = modificarea procentuală a cantităţii oferite
P = preţul unitar al mărfii
Δ P = modificarea procentuală a preţului unitar
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate, care este întotdeauna pozitivă, oferta
poate îmbrăca una din următoarele forme:
a/ ofertă perfect inelastică (rigidă) - situaţie în care modificarea preţului nu determină modificarea
cantităţii oferite- se întâlneşte în cazul ofertei de bunuri perisabile.În această situaţie coeficientul
de elasticitate va avea valoarea zero, iar graficul ofertei va fi o dreaptă verticală;
b/ oferta perfect elastică - situaţie în care o modificare de mică anvergură a preţului determină
modificarea semnificativă a cantităţii oferite. În această situaţie graficul ofertei va fi o dreaptă
orizontală, iar coeficientul de elasticitate va tinde spre infinit;
c/oferta cu elasticitate unitară- situaţie în care modificarea cu un anumit procent a preţului va
atrage după sine modificarea cu acelaşi procent a cantităţii oferite. în acest caz, graficul ofertei va
fi o dreaptă bisectoare, iar valoarea coeficientului de elasticitate va fi egală cu 1.
Factorii care determină elasticitatea ofertei sunt:
- modul în care oferta poate să reacţioneze la modificarea preţului. Dacă producătorul bunului
respectiv are la dispoziţie factori de producţie care să-i permită lărgirea producţiei, în situaţia în
care preţul de vânzare al bunului respectiv creşte, el va reacţiona ca atare. În situaţia în care
capacităţile de producţie sunt limitate, modificarea preţului nu va avea ca efect modificarea ofertei.
- perioada de timp; pe termen scurt, oferta poate reacţiona într-o măsură mai mică la modificările
de preţ deoarece producătorul poate modifica doar elementele capitalul circulant şi cele ale forţei de
muncă, nu şi pe cele legate de capitalul tehic. Pe termen lung, modificările în volumul şi structura
ofertei pot fi substanţiale ca urmare a faptului că producătorul poate înlocui şi elementele
capitalului tehnic cu altele mai performante.
5.2.4 Dimensionarea ofertei de bunuri
Orice firmă care desfăşoară o activitate economică urmăreşte ca prin vânzarea produselor
care fac obiectul activităţii să-şi acopere cheltuielile realizate şi să obţină un profit. Pentru aceasta
ea va acorda o atenţie deosebită modului în care îşi dimensioneazăoferta în funcţie de factorii de
care dispune şi de tipul de piaţă pe care-şi desfăşoarăactivitatea.
Pe o piaţă perfect concurenţială (reamintim aici că o astfel de piaţă are o existenţă
ipotetică) orice firmă producătoare a unui bun economic omogen este un primitor de preţ (adică nu
are suficientă putere încât să poată influenţa nivelul preţului şi ca atare este obligată să-şi vândă
întreaga producţie la preţul pieţei). În această situaţie, firma va putea să-şi maximizeze profitul
crescând cantitatea oferită spre vânzare.
Profitul realizat de către o astfel de firmă se va determina ca diferenţă între încasarea
totală din vânzarea producţiei şi costul total aferent cantităţii respective. Pentru maximizarea lui,
firma va urmări să desfacă acel nivel al producţiei pentru care profitul unitar înmulţit cu numărul
de bucăţi vîndute să-i aducă cel mai mare câştig. Acest lucru se realizează la acel nivel al producţiei
pentru care încasarea marginală (are în cazul firmei aflate pe piaţa cu concurenţă perfectă este
identică preţului de vânzare) este egală cu costul marginal, iar acesta este egal cu costul mediu.
Fiecare unitate vândută în plus va determina o creştere a încasării totale cu mărimea preţului de
vânzare practicat pe piaţa respectivă.

Cap. 8.PIAŢA MONETARĂ

Obiective:
 Prezentarea evoluţiei banilor de-a lungul dezvoltării economice
 Sublinierea importanţei teoriei banilor
 Prezentarea funcţiilor băncilor comerciale şi a băncii naţionale
 Importanţa şi rolul sistemului bancar în economie
Termeni cheie: bani, masă monetară, convertibilitate, agregat monetar, sistem bancar, indice al
Preţurilor, credit, cambie, bilet la ordin.
8.2.. Funcţiile banilor
- funcţia de etalon de măsurare şi comparare a activităţii umane
- exprimarea în bani a valorii bunurilor şi serviciilor se face prin intermediul preţului
- din funcţia de etalon a valorii derivă calitatea de instrument unic de realizare a tranzacţiilor într-o
economie de schimb.
- din funcţiile de etalon a valorii şi de instrument unic de realizare a tranzacţiilor în cadrul unei
economii derivă şi capacitatea banilor de a servi la acumulare şi respectiv tezaurizare
- prin funcţia de mijloc de plată, banii permit stingerea oricărei obligaţii pecuniare între
diferiţii participanţi la procesul economic.
8.3. Componentele masei monetare
a/ în funcţie de forma de existenţă, moneda se clasifică în: numerar sau monedă materială -
compus din monedă metalică şi monedă de hârtie - şi în monedă de cont (numită şi monedă
scripturală).
1. Numerarul-este format din monede de următoarele tipuri :
a/ monede cu valoare intrinsecă - reprezentate de monede confecţionate din metale
preţioase (aur,argint) a cărei valoare nominală corespundea cu valoare metalului din care era
confecţionată.
 b/ monede fără valoare integrală – sunt monedele bătute din metal ieftin (bronz, diferite
aliaje), a cărei emisiune este exclusiv în sarcina statului.Prin baterea acestei categorii de monedă statul
câştigă din diferenţa între valoarea nominală (mai mare) a acestei monede şi cea reală (mai mică) dată
de cheltuielile ocazionate de batere.
c/moneda de hârtie (numită şi bon de tezaur)- este pusă în circulaţie numai de către stat
pentru a acoperi o parte din cheltuielile acestuia. Ea este retrasă din circulaţie tot de către stat, pe baza
criteriilor care au stat la baza emisiunii ei.
d/ bancnota - sau biletul de bancă- reprezentând certificarea existenţei unei anumite sume de
bani într-un depozit bancar.
2. Moneda de cont (scripturală) , moneda scripturală reprezintă un simbol, o cifră într-un cont
aparţinând unui agent economic, pe baza unui depozit deschis de către acesta la o bancă.
Circulaţia monedei scripturale se rezumă doar la înregistrări efectuate în conturi bancare care
au ca efect trecerea unei cantităţi de monedă scripturală dintr-un cont în altul, fără a fi însoţită
de mişcări efective ale semnelor băneşti materiale.
Banii de cont reprezintă sumele înscrise în contabilitatea băncii pe numele agenţilor
economici.Banii de cont se multiplică prin credit, iar după o anumită perioadă apare o anumită
cantitate de monedă suplimentară celei anterioare.
Multiplicatorul masei monetare are următoarea formulă:

m= 1/ (r+b) - (rxb); unde

r = proporţia rezervei de lichiditate
b = proporţia bancnotei în totalul masei monetare.
Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plăţi fără numerar. Prin
decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont în altul prin prisma celor doi
participanţi la acest transfer, în timp ce noţiunea de plată fără numerar prin prisma unui singur
participant la tranzacţie, cel care plăteşte sume;
Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme:
1. acreditivul sau linia de credit- este acel instrument prin care plătitorul separă o parte din
disponibilităţile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la banca furnizorului.Pe măsura livrării
mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului
transmite suma aferentă din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului.
2.scrisoarea de garanţie bancară este acea formă de decontare bancară prin care furnizorul
cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care să-i asigure cu anticipaţie plăţile prin
rezervarea unor drepturi la credite ale plătitorului pentru o perioadă viitoare.
3.vinculaţia- nu asigură cu anticipaţie plăţile ci presupune consimţământul plătitorului de
decontare, din iniţiativa sa, fie prin admiterea la plată a unor documente de decontare emise de către
beneficiarul sumei de plată.
O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în funcţie de emitentul acestora.
În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în:
 1. monedă creată de agenţii economici- a funcţionat în cadrul sistemelor bazate pe etalonul
aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua ca urmare a prezentării la bancă, de
către un agent economic, a unei anumite cantităţi de aur care era imediat transformată în monedă.
2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda divizionară
3. moneda creată de către bănci- relevă rolul deosebit pe care îl au băncile creaţia monetară,
prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a monedei scripturale de către băncile
comerciale.
O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de garantare a ei de
către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc următoarele tipuri de monede:
-monede cu acoperirea metalică- constă în stabilirea unui procent considerat minim pe care
să-l deţină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul emisiunii de bancnote.
-acoperire în portofoliu comercial- este înţeleasă ca o acoperire suplimentară, peste cea în aur, până la
nivelul întregii emisiuni de bancnote.Acest portofoliu comercial este format din cambii pe termen
foarte scurt (sub 90 de zile) . Aceste cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantităţi de mărfuri
vândute pe credit.
- acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine- prin preluarea acestor devize de către
banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantităţi de monedă naţională puse în circulaţie la
cumpărarea acestor devize;
- acoperirea în valori mobiliare- (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o acoperire care
nu corespunde conţinutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru a acoperi unele cheltuieli ale
statului).
- acoperirea în mărfuri- este forma care se regăseşte cel mai mult în economiile
contemporane. Această acoperire este diferită de la o ţară la alta, în funcţie de particularităţile
naţionale, de structura stocului de mărfuri, de viteza de rotaţie a stocurilor, etc.
În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, se disting următoarele tipuri de
convertibilitate:

a. convertibilitate parţială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele destinate
operaţiunilor de cont curent)

b. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de destinaţia utilizării lor;
În funcţie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului, convertibilitatea poate fi
internă (atunci când vizează accesul rezidenţilor la o anumită sumă în valută) şi externă- atunci când
accesul la o anumită sumă în valută este permis atât rezidenţilor cât şi nerezidenţilor ;
În funcţie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi nelimitată. în
prezent, monedele a cinci ţări dezvoltate (Statele Unite ale Americii, Germania, Japonia, Franţa şi
Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată.
În funcţie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea raporturilor dintr-o
monedă în alta se disting: convertibilitatea oficiala, realizată între unităţile monetare statale şi
convertibilitatea de piaţă practicată de bănci, firme de comerţ exterior, persoane particulare.
 De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a convertibilităţii metalice şi cea a
converibilităţii în devize, fiecare din acestea îmbrăcând forma convertibilităţii interne, respectiv
externe.
a. convertibilitatea metalică- a îmbrăcat la rândul ei două forme:
- convertibilitatea metalică integrală- (nelimitată în aur)- practicată în majoritatea ţărilor până
în primii ani ai primului război mondial;Ea presupune preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii
cantităţi de bancnote pe care o persoană dorea să o preschimbe;
- convertibilitatea metalică limitată- a fost folosită de o serie de ţări ca măsură de revenire la
convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război mondial,dar o revenire parţială în sensul
limitării ei ca sumă necesară pentru procurarea unui întreg lingou de aur.
b. convertibilitatea în aur-valute proprie iniţial sistemelor monetare naţionale pe baza
deciziei adoptate la Conferinţa de la Geneva din 1922, a devenit, după conferinţa de la Bretton Woods
(USA) din 1944 propriu sistemului monetar internaţional nou creat.
în cadrul aceleiaşi conferinţe s-a creat cadrul instituţional necesar reglementării relaţiilor
monetar- financiare internaţionale pe baze noi prin înfiinţarea FMI şi a Instituţiilor de la Bretton
Woods şi adoptarea unui sistem în cadrul căruia monedele se defineau printr-o anumită cantitate de
aur, dar nu erau convertibile în interior în aur ci în dolari americani.Raporturile valorice între
monede se stabileau însă în funcţie de definirea metalică.

8.4. Agregatele monetare

Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii economici non- financiaridintr-o economie
naţională la un moment dat,destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii
economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente poartă numele de masă monetară.
Masa monetară are două componente majore prezentate anterior-numerarul şi moneda scripturală - şi
patru agregate.
Agregatele monetare sunt definite drept părţi constitutive a masei monetare şi semimonetare
(disponibilităţile semimonetare sunt acele instrumente monetare care pot fi transformate în bani lichizi
sau pot îndeplini funcţiile acestora) părţi autonomizate prin funcţii specifice, prin agenţi specializaţi
care emit instrumente de schimb şi de plată, prin instituţii financiar- bancare pe care le gestionează,
prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Cele patru ageragate monetare principale sunt : moneda, M1, M2 şi M3.
a) moneda primară (baza monetară, moneda de rezervă, etc) care cuprinde banii creaţi de
banca centrală. Principala caracteristică a acestei componente este faptul că, pe de o parte, cantitatea ei
este controlată direct de către banca centrală, iar, pe de altă parte, ea constituie suportul pentru crearea
altor categorii de bani.
Din agregatul "monedă" fac parte :
- moneda fiduciară (bilete de hârtie şi moneda metalică aflate în circulaţiela un moment dat)
- banii de cont constituiţi din disponibilităţi în cont la vedere
 b) M1, masa mijloacelor de plată - money supply -, numită şi masă a mijloacelor de plată în
sens restrâns cuprinde instrumentele de plată create de banca centrală şi de celelalte instituţii monetare,
respectiv drepturile de creanţă ce pot fi utilizate direct, instantaneu şi fără restricţii pentru a efectua
plăţi pentru o terţă parte (creanţe lichide).
Lichiditatea desemnează capacitatea unei valori de a fi folosită imediat, comod şi ieftin pentru
realizarea plăţilor.
c) M2- masa mijloacelor de deţinere a averii cuprinde, pe lângă instrumentele de plată
instrumentele financiare lichide care nu se folosesc ca atare în plăţi, dar se pot transforma uşor în
instrumente de plată. M2 se formează pe baza agregatului M1, la care se adaugă creanţe care nu sunt
imediat lichide:retragerea unor depozite la termen, etc;
c) M3 include depozitele la termen sau acordurile de răscumpărare.
8.5. Teorii monetare
Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb susţinută de Aristotel şi dezvoltată de Smith şi
Ricardo.pleacă de la premisa că banii, ca rezultat al unor convenţii între oameni au atât valoare de
schimb, cât şi valoare de întrebuinţare. Ei şi-au fundamentat aceast concepţie plecând de la premisa că
valoarea monedei era determinată de cantitatea de muncă necesară extragerii şi prelucrării metalului
din care aceasta era confecţionată. Preţul monedei, ca rezultat al interacţiunii dintre cerere şi ofertă era
dat pe de-o parte de cantitatea de metal preţios aflată în circulaţie (oferta) iar pe de altă parte de
volumul mijloacelor de plată pe care le acumulează populaţia.

Teoria nominalistă - apărută ca reacţie împotriva teoriei banilor ca instrument tehnic de

schimb consideră că banii nu trebuie să aibă o valoare proprie, ci una convenţională, nominală.Această
teorie a cunoscut în timp următoarele forme :
a. nominalismul funcţionalist (a lui Karl Menger) care pune accentul pe capacitatea monedei
de a fi schimbată printr-o cantitate de bunuri şi servicii, recunoscând însă însemnătatea factorilor
materiali în asigurarea stabilităţii sistemelor monetare;
b.nominalismul statal promovat de către G. F. Knapp, J. Schumpeter, F.Muller, care contestă
faptul că moneda ar trebui să aibă neapărat o bază metalică, locul monedei- marfă fiind luat de moneda
semn sau de hârtie.Aceasta devine un mijloc de plată numai în momentul în care statul anunţă că este
dispus să le recunoscă drept mijloc de stingere a datoriilor sau pentru plata obligaţiilor 8.7. Structura
sistemului bancar
Sistemul bancar naţional cuprinde, în esenţă, două tipuri mari de bănci: banca centrală şi
băncile specializate.
A.Banca centrală sau de emisiune îndeplineşte rolul de "bancă a băncilor", supraveghind şi
organizând relaţiile monetar financiare ale statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.
Principala funcţie de băncii centrale este aceea de a coordona politica monetară, valutară şi de
credit, în cadrul politicii economice a statului respectiv
Alte funcţii importante ale băncii centrale sunt :
1. emiterea biletelor de bancă (a bancnotelor), banca centrală fiind singura împuternicită să pună în
circulaţie, sau, după caz, să retragă din circulaţie banii în numerar;
2. crearea şi gestionarea puterii de cumpărare, stabilirea acoperirii monedei naţionale.
Prin putere de cumpărare monedei se înţelege cantitatea de bunuri şi servicii care se pot
cumpăra cu o unitate monetară. Ea se calculează prin raportarea unei sume de bani (S) - de regulă o
unitate monetară - la preţul unui bun sau serviciu.
Indicele sintetic al preţurilor măsoară evoluţia unei mărimi sau a unui ansamblu de mărimi în timp şi
spaţiu.
în practică se utilizează o multitudine de indici sintetici, dar cei mai importanţi din punct de vedere al
complexităţii informaţiilor utilizate şi oferite sunt: indicele preţurilor de consum, indicele preţurilor de
producţie şi deflatorul Produsului Intern Brut (PIB)
a)indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia şi se calculează
pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate consumului curent deţin anumite ponderi
(fixe) în funcţie de importanţa economică a fiecăruia prin raportarea preţului de vânzare din perioada
curentă la preţul de vânzare dintr-o perioadă considerată drept bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun
sau serviciu în coşul respectiv.
b) indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor de producţie sau al
celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ 3400 de produse utilizând o
metodologie similară celei folosite pentru calculul indicelui preţurilor de consum.
c) deflatorul P.I.B.- se calculează pe baza preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor luate în calculul
produsului intern brut- (destinate consumului, investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale şi
exporturilor nete) a căror pondere, spre deosebire de indicele preţurilor de consum, respectiv a indicelui
preţurilor de producţie este variabilă, prin raportarea preţului fiecărui bun sau serviciu din perioada
curentă la nivelul din perioada de bază..
3. supraveghererea societăţilor bancare şi a instituţiilor de credit în sensul regularizării scontării
creditului. Prin scontare se înţelege operaţiunea de preluare, de către o bancă comercială, contra plată,
a unui titlu de credit (cambie, obligaţiune, bilet la ordin etc), de la beneficiarul ei, înainte de ajungerea
la scadenţă. Rescontul se referă la relaţiile create pe aceeaşi bază între băncile comerciale şi banca
centrală.
4. stabilirea, alături de trezorerie, a programului de împrumuturi contractate de guvern;
5. managementul ofertei monetare şi de credite şi determinarea ratelor dobânzii;
6. determinarea regimului cursului de schimb al monedei naţionale şi gestionare a rezervelor
valutare. De regulă determinarea regimului cursului de schimb cade în sarcina guvernului, însă
aplicarea efectivă a acestui regim revine efectiv băncii centrale.
7. supravegherea şi gestionarea sistemului de plăţi (inclusiv deţinerea rezervelor băncilor
comerciale)
8. promovarea stabilităţii sistemului financiar;
9. exercitarea rolului de ultim creditor (lender of last resort) şi administrarea asigurării depozitelor
bancare;
10. gestionarea, parţială sau totală a datoriei publice, administrarea controalelor valutare şi
exercitarea rolului de "bancher al guvernului".
11. menţinere a stabilităţii preţurilor şi încurajare a sănătăţii şi stabilităţii sistemului financiar, pe
fondul stimulării activităţilor economice complexe
B. băncile specializate- cuprind toate celelalte bănci din sistemul bancar, altele decât banca centrală.
In cadrul acestora, în funcţie de specificul activităţii lor deosebim :
- băncile de depozit - sunt agenţi economici bancari care îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii
lor pe plan intern, prin procurarea de mijloace financiare necesare derulării activităţilor din depunerile
pe termen scurt sau la vedere ale clienţilor.
- băncile comerciale- dispun în general de capital propriu însemnat şi îşi procură mijloacele necesare
desfăşurării activităţii şi prin emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni. Aceste bănci desfăşoară o activitate
diversă, axată în special pe atragerea de fonduri de la persoanele fizice sau juridice sub formă de
depozite şi acordarea de credite pe termen lung.
c. băncile de investiţii- sunt de obicei bănci cu capital privat.Prin operaţiunile pe care le efectuează, şi
anume identificarea şi mijlocirea împrumuturilor în schimbul unor taxe, ele mai sunt numite şi brokeri
bancari (banking brokers).
d. băncile de economii - au fost create iniţial în scopul încurajării micilor depunători .
e. băncile de ipoteci - sunt bănci de împrumuturi pe termen lung (de până la 30 de ani) acordate pentru
încurajarea investiţiilor în unele ramuri cum ar fi construcţiile.
f. băncile cooperatiste- sunt de obicei instituţii mici organizate de companii locale cu interese
comune.Aceste instituţii au fost create în scopul de a oferi membrilor lor credite ieftine.
g. casele de scont - sunt instituţii intermediare între băncile centrale şi cele comerciale şi au drept
obiect de activitate oferta de lichidităţi pe termen scurt prin active garantate de banca centrală.
h) societăţile financiare - reprezintă instituţii de credit care pe de-o parte nu sunt autorizate să
primească depozite, iar, pe de altă parte nu pot efectua decât operaţiuni specifice pentru care sunt
abilitate prin lege sau prin convenţie: leasing (închiriere de utilaje pe termen lung), factoring (vânzarea
completă a creanţelor unei firme către un alt partener), acordarea şi garantarea de credite pe termen
mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plata în rate, creditarea locuinţelor cu
garanţii ipotecare, gestiunea mijloacelor de plată, etc.

Funcţiile băncilor specializate

- acordarea de împrumuturi clienţilor care îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară. Prin

bonitate financiară se înţelege capacitatea unui debitor de a restitui, în întregime şi la termenele
prevăzute împrumutul contractat şi dobânda aferentă;
- gestionarea conturilor deponenţilor, persoane fizice sau juridice;
- conducerea operaţiunilor de casă (în general la firmele de mari dimensiuni care au un
rulaj al operaţiunilor în numerar de amploare);
- organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni pe baza sistemului constituirii simultane;
- crearea surselor atrase în scopul finanţării operaţiunilor de creditare.
 Capitolul 10. BUGETUL DE STAT

Obiective:

 Inţelegerea rolului şi importanţei principiilor bugetare

 Formarea unei viziuni de ansamblu asupra problematicii bugetare
 Familializarea cu aspectele teoretice privind bugetul de stat
 Prezentarea principalelor surse de venituri la bugetul de stat
Termeni cheie: buget, principii bugetare, deficit bugetar, venit bugetar, cheltuială bugetară, impozit,
taxă.
Bugetul de stat reprezintă un plan al veniturilor şi cheltuielilor întocmit de puterea executivă dintr-un
stat pentru o perioadă următoare. El este format dintr-un sistem de bugete, în a căror componenţă intră:
- bugetul general (sau ordinar) al statului;
- bugetele extraordinare (care se întocmesc de regulă în situaţii speciale cum ar fi lansarea
unui împrumut de stat sau emisiunea suplimentară de monedă);
- bugetele anexă, întocmite de către firmele de stat şi de către instituţiile care se bucură de
autonomie financiară,
- bugetele autonome;
bugetele locale;
10.1. Principiile bugetare
1. Principiul universalităţii bugetului conform căruia topate veniturile şi toate cheltuielile trebuiesc să
fie cuprinse într-un singur document;
2. Principiul unităţii bugetare, conform căuia toate veniturile şi toate cheltuielile trebuiesc reflectate în
buget în acelaţi mod, astfel încât să poată fi citite şi înţelese de către toţi cei interesaţi, inclusiv de
nespecialişti;
3. Principul neafectării veniturilor bugetare, conform căruia odată cuprinse în buget atât cheltuielile
cât şi veniturile se despersonalizează, în sensul că orice tip de venit poate acoperi orice tip de
cheltuială;
4. Principiul anualităţii bugetului, conform căruia bugetul se întocmeşte anual de către puterea
executivă, controlul politic fiind exercitat de către parlament, iar cel jurisdicţional de către Curtea de
Conturi.
5. Principiul publicităţii bugetare conform căruia datele cuprinse în buget trebuiesc aduse la
cunoştinţa tuturor celor interesaţi înainte de votarea lor de către puterea politică.
6. Principiul echilibrării bugetului conform căruia cele două părţi ale tabloului economic numit buget
trebuie să se afle în echilibru.

10.2. Structura bugetului. Veniturile bugetare

Veniturile publice se împart în două categorii importante:

- veniturile curente numite şi ordinare formate din impozite şi taxe de la persoanele fizice şi
juridice, de stat şi private şi din veniturile obţinute din firmele de stat;
- veniturile extraordinare formate din imprumuturile contractate de stat şi din emisiunea de
bani de hârtie;
1. Veniturile curente
a) Impozitele
 Impozitele, care reprezintă până la 90% din totalul veniturilor statului sunt o formă de
prelevare la dispoziţia statului, în mod obligatoriu şi fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabil a unei părţi din venitul sau avererea persoanelor fizice sau juridice pentru acoperirea
nevoilor statului.
În prectica economică se întâlnesc mai multe tipuri de impozite, care pot fi clasificate după următoarele
criterii:
a) în funcţie de categoriile de persoane ale căror venituri urmează a fi taxate, impozitele pot fi:
- generale, atunci când se extinf la toate categoriile sociale şi asupra tuturor tipurilor de venit;
- parţiale- atunci când unele categorii sociale beneficiază de scutiri parţiale sau totale privind
plata unor impozite;
b) în funcţie de modul cum se realizează impunerea, impozitele pot fi:
- în cote fixe;
- în cote procentuale: la utilizarea sistemului de impunere în cote procentuale se pot practica
următoarele sisteme de impozitare:
- impunere proporţională cu mărimea venitului impozabil, dar cota impozitului este fixă;
- impunere progresivă- cotele de impozitare cresc odată cu creşterea sumei impozabile,
aplicându-se asupra cuantumului total al acesteia;
- impunere regresivă - cotele de impunere scad pe măsura creşterii veniturilor;
c) după obiectul impunerii, impozitele se pot calcula pe avere, pe venit şi pe cheltuială;
d) după scopul urmărit, impozitele pot fi:
-impozite financiare- care să conducă la mărirea veniturilor statului;
-impozite de ordine- care să aibă drept scop limitarea sau respectiv încurajarea unor acţiuni
sau procese;
e) după frecvenţa cu care sunt încasate, impozitele pot fi:
- permanente;
- incidentale;
f) după nivelul la care sunt administrate, impozitele pot fi:
- ale statului;
- ale administraţiei locale;
g) după modul de impunere, impozitele pot fi:
- directe, aplicarea lor vizând existenţa venitului sau a averii, şi se suportă direct numai de
către beneficiarul acesteia;
Impozitele directe pot fi, la rândul lor:
- reale- atunci când se stabilesc pe produs
- personale- aunci când se stabilesc fie pe venitul, fie pe averea persoanelor fizice sau juridice;
b. Taxele
Taxele reprezintă sume încasate de la persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate
de către instituţiile statului. Ele pot fi judecătoreşti, notariale, consulare, de administraţie, etc.
10.3. Cheltuielile statului

Cheltuielile statului sunt formate într-o proporţie însemnată din cheltuielile efectuate pentru
întreţinerea şi funcţionarea aparatului de stat, care în ţările dezvoltate reprezintă până la o treime din
PIB, cheltuielile publice pentru scopuri sociale (cum ar fi finanţarea sănătăţii, a învăţăm-ntului public şi
sistemul de asigurări sociale) cheltuieli militare, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuielile publice
cu caracter economic cum ar fi acordarea de subvenţii sau lansarea unor investiţii de stat.

Cheltuielile cuprinse în bugetul de stat cuprind:

- cheltuieli administrative- pot fi de natură organică atunci când sunt grupate în funcţie de natura
fondurilor din care sunt acoperite şi după instituţiile la care se referă, sau de natură funcţională atunci
când sunt stabilite după profilul activităţii instituţiei publice: justişie, poliţie, armată, cultură,
învăţământ,
- cheltuieli cu caracter economic, care cuprind:
- cheltuieli reale- constituie cheltuieli ce cuprind consumul definitiv de venit naţional;

- cheltuieli neutre, nu exercită nici un efect asupra venitului naţional;

- cheltuieli propriu-zise, care contribuie la creşterea avuţiei: construcţia de şosele, căi ferate,
aeroporturi, etc.
 Capitolul 11. PIAŢA MUNCII

Obiective:
 Evidenţierea principalelor trasături ale pieţei muncii
 Explicarea formării cererii şi ofertei de muncă
 Însuşirea principalelor teorii cu privire la formarea salariului
 Evidenţierea principalelor forme ale salariului
Termeni cheie: populaţia activă, populaţia disponibilă, populaţia activă, somaj, salariu.
11.1. Trăsăturile pieţei muncii
Piaţa muncii este, din mai multe puncte de vedere, o piaţă imperfectă, sursa imperfecţiunilor
fiind dată în principal de :
1) existenţa concurenţei între un număr infinit de mare de ofertanţi având o putere economică
redusă în procesul vânzării forţei de muncă şi un număr relativ mic de cumpărători ai acesteia;
2) existenţa intervenţiilor legislative exercitate de către guverne;
3) presiunile exercitate de către sindicate asupra formării salariului, stabilirii condiţiilor de
muncă, a încheierii contractelor de muncă, a aplicării şi respectării unor norme legate de securitatea
fizică şi socială a lucrătorilor;
4) capacitatea de informare parţială cu privire la existenţa şi evoluţia cererii şi a ofertei de
muncă pe alte pieţe;
Piaţa muncii este o piaţă contractuală, o piaţă pe care stabilirea drepturilor şi obligaţiilor
dintre vânzătorii şi cumpărătorii de muncă se realizează pe baza unor contracte economice şi sociale.
Ea este în acelaşi timp o piaţă administrată. La nivelul ei, firmele îşi gestionează fondurile
de care dispun în funcţie de strategiile de salarizare elaborate pe baza prevederilor legislative, dar şi în
funcţie de strategiile de dezvoltare a producţiei de bunuri finale şi servicii la care este utilizată munca
angajată de către acestea.
Piaţa muncii este, în acelaşi timp, o piaţă puternic segmentată pe niveluri determinate de
factori economici şi sociali, cum ar fi: siguranţa locului de muncă, riscul şomajului, dimensiunea şi
securitatea venitului, nivelul de de educaţie şi formare profesională, gradul de sindicalizare şi forţa de
negociere a sindicatelor în relaţiile cu patronatul.
11.2. Cererea şi oferta de muncă.
Piaţa muncii se caracterizează prin desfăşurarea unor operaţiuni complexe vizând tranzacţii
care au drept obiect munca. Atunci când tranzacţiile se desfăşoară la nivelul unei entităţi economice
de tipul economiei naţionale, ramurii, subramurii sau firmei de afaceri, se întâlnesc cererea de muncă,
reprezentată de numărul locurilor de muncă salariate disponibile la un moment dat cu oferta de
muncă, formată din cei dispuşi să presteze o muncă calificată în schimbul unei sume de bani.
Cererea de muncă este determinată în mod direct de productivitatea marginală a muncii (care
determină, în acelaşi timp şi nivelul salariilor) şi de volumul producţiei . La nivelul unei ţări, cerererea
de forţă de muncă este o rezultantă a nivelului şi intensităţii cu care se manifestă cei doi factori
11.3.Salariul
Preţul la care se tranzacţionează cantitatea de muncă cerută cu cea oferită poartă numele de
salariu. Termenul este de origine latină (salarium) şi reprezenta iniţial suma care se plătea fiecărui
soldat roman pentru cumpărarea sării.Soldatul era un om dependent şi I se acora salarium în virtutea
acestei dependenţe. Un om liber nu primea salariu. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de
venit al unui om care este dependent de altul, în sens juridic sau economic.
11.3.1. Teorii cu privire la formarea salariului
În privinţa explicării formării salariului şi a stabilirii nivelului acestuia, se desprind o serie de
teorii mai importante, dintre care le vom trece în revistă pe următoarele:
a) Teoria salariului de subzistenţă elaborată la mijlocul secolului trecut de către David Ricardo porneşte
de la teoria lui Robert Thomas Malthus conform căreia preţul de piaţă a muncii va tinde spre acel nivel
care permite acoperirea nevoilor de subzistenţă.
b) încercând să explice modul de stabilire a nivelului salariului într-o anumită perioadă de timp, Adam
Smith considera că cererea de muncă nu poate să crească decât proporţional cu creşterea fondurilor
destinate plăţii salariilor, iar Ricardo completează acestă ideea cu aceea că numai creşterea capitalului
poate conduce la creşterea cererii de muncă. în accepţiunea lor,salariile se determină prin împărţirea
fondurilor destinate lucrătorilor la numărul de oameni care participă la actul productiv.
c) Preluând o parte din ideile lui Ricardo, Karl Marx dezvoltă în teoria valorii muncă ideea conform
căreia nu presiunile exercitate de către întreaga populaţie activă stabilesc un anumit nivel al salariului
(la limita subzistenţei), ci numărul de şomeri aflaţi pe piaţa muncii, pe care Marx îi numeşte în mod
plastic “o armată de rezervă” care ar putea înlocui oricând forţa de muncă angajată atunci când aceasta
ar face presiuni asupra creşterii salariilor.
d) în accepţiunea lui Francis A. Walker, salariul reprezintă un venit rezidual obţinut prin
scăderea din cifra de afaceri (definită prin totalitatea încasărilor din vânzarea producţiei) veniturile
cuvenite celorlalţi factori de producţie: renta (ca venit al posesorului pământului), profitul (ca venit al
posesorului capitalului)şi dobânda (ca venit adus de capitalul bănesc).Landlordul, capitalistul şi
antreprenorul îşi stabilesc în mod independent mărimea veniturilor (renta, profitul şi dobânda), ceea ce
rămâne (venitul rezidual) reprezentând fondul de salarii global, fond în funcţie de care se determină
nivelul salariului cuvenit fiecărui lucrător
e) Pornind de la ideea enunţată de Smith în Avuţia Naţiunilor conform căreia patronii au o
putere de negociere mai mare decât lucrătorii, deoarece numărul lor fiind mai mic pot să-şi coordoneze
mai bine interesele, John Davidson a elaborat în 1898 teoria salariului ca rezultat al negocierilor.
f) Teoria stabilirii nivelului salariului în funcţie de productivitatea marginală a lucrătorilor a apărut la
începutul secolului al XIX-lea, când în lucrarea lui “Statul Izolat” publicată în anul 1826, Johann
Heinrich von Thunen a elaborat,în cadrul teoriei sistribuţiei, o teorie a productivităţii marginale a
muncii, preluată ulterior de către reprezentanţii şcolii austriece, de către Philip Henry Wicksteed în
Marea Britanie şi de către John Bates Clark în Statele Unite.
Conform acestei teorii, patronii vor continua să angajeze lucrători până când valoarea produsă de către
lucrătorul adiţional (marginal) este egală cu costul angajării lucrătorului suplimentar respectiv.
g) Teoria formării salariului pe baza puterii de cumpărare are la bază relaţia care se stabileşte între
nivelul salariului şi gradul de ocupare a forţei de muncă, relaţie stabilită în funcţie de evoluţia ciclică a
economiei.
11.3.2. Formele salariului
Literatura şi practica economică distinge următoarele forme ale salariului:
 Salariul nominal- reprezintă suma de bani pe care o primeşte salariatul în funcţie de cantitatea,
calitatea şi importanţa muncii depuse.
Salariul real- reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul
nominal.Mărimea acestuia este determinată de salariul nominal şi de evoluţia preţurilor.
între salariul real şi cel nominal există o relaţie de directă proporţionalitate, în condiţiile
menţinerii constante a preţurilor.
Sn
Sr =
Ip
unde: Sr reprezintă salariul real
Sn reprezintă salariul nominal
Ip reprezintă indicele preţurilor
Salaiul colectiv reprezintă salariul acordat în mod global tuturor participanţilor la activitatea
unei firme, ca participare la rezultalele acesteia sau prin acordarea unor facilităţi de natură matarială.
Salariul social reprezintă acea parte din vanitul naţional pe care societatea, în ansamblul său, o
acordă pentru o perioadă de timp determinată unor categorii defavorizate care se confruntă cu situaţii
deosebite: pierderea locului de muncă, pierderea temporară a capacităţilor fizice sau intelectuale de a
desfăşura o activitate productivă, etc.
 Capitolul 12. PIAŢA VALUTARĂ
Obiective:
 Formarea unor cunoştinţe de bază privind piaţa valutară, cursul valutar
 Sublinierea importanţei modificarilor cursului valutar în viaţa economică
 Familializare cu principalele instrumente ale pieţei valutare
Termeni cheie: valută, curs valutar, cambie, depreciere, devalorizare, revalorizare, putere de
cumpărare.

Literatura de specialitate defineşte piaţa valutară drept "un centru al comerţului cu valute (convertibile)
şi cu devize (creanţe ale agenţilor economici naţionali asupra agenţilor economici din alte ţări sub
formă de înscrisuri în monede străine), constând, de regulă dintr-o bursă valutară şi bănci sau case de
schimb care au în profil operaţii cu valute şi ţin legătura cu bursa" sau "totalitatea tranzacţiilor la
vedere şi la termen privind schimbul de valute"
12.1. Instrumentele pieţei valutare.
Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valute şi cu titluri de credit de tipul cambilor, biletelor la
ordin, cecurilor, valorilor mobiliare, exprimate în monedă străină.
Prin valută se înţelege moneda naţională a unei ţări utilizată ca instrument de rezervă sau
pentru plăţi şi plasamente internaţionale. Ea se poate afla în circulaţie fie sub formă de numerar, fie sub
formă de valută în cont (monedă scripturală sub forma disponibilului într-un cont bancar, la termen sau
la vedere).
Calitatea de valută o poate avea orice monedă naţională, indiferent dacă este convertibilă sau
nu.
În funcţie de capacitatea de a fi schimbate în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piaţă, valutele pot fi:
a) valute convertibile reprezintă acele monede care pot fi preschimbate cu alte monede, prin
vânzare cumpărare liberă pe piaţă.
În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, convertibilitatea poate fi:
1) totală , atunci când sunt îndeplinite simultan două condiţii: moneda care face obiectul
convertibilităţii generale deţine preponderenţă în cadrul schimburilor internaţionale şi, cea de-a doua,
respectiva monedă constituie în mod curent obiectul vânzărilor- cumpărărilor pe piaţa schimbului
valutar. în prezent doar patru monede sunt complet convertibile: dolarul USA, dolarul canadian, francul
elveţian şi yenul japonez.
2) parţială , atunci când sunt admise la convertire numai operaţiuni economice curente;
în funcţie de categoriile de solicitanţi , convertibilitatea poate fi :
1) internă, aplicabilă în principiu rezidenţilor pentru o sumă limitată în monede străine, iar în
cazul nerezidenţilor numai pentru operaţiuni nominalizate în mod expres (cum ar fi profitul
investitorilor străini în vederea repartierii acestora);
2) externă , aplicabilă rezidenţilor şi nerezidenţilor
b) valute neconvertibile reprezintă acele monede care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată
decât în interiorul ţării emitente.
c) valute transferabile (spre exemplu rubla transferabilă) îmbracă forma disponibilităţilor
existente într-un cont la o bancă şi pot fi transferate (fără a fi convertite) în contul altui partener, cont
deschis la aceeaşi bancă, în vederea efectuării de operaţiuni de cont curent sau plasamente;
 Devizele reprezintă instrumente de credit şi de plată exprimate în valută şi care înlocuiesc
valuta în stingerea creanţelor pe piaţa internaţională. Din această categorie fac parte: cambia, biletul la
ordin şi cecul.
a) cambia reprezintă denumirea generică pentru efectele de comerţ , deci pentru titlurile
negociabile care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă determinată şi plătibilă imediat pe
termen scurt (în general 90 de zile). Cambia poate îmbrăca două forme : trata şi biletul la ordin .
- trata (draft, traite, gezogener wechsel, tratta), reprezintă un înscris prin care creditorul,
numit "trăgător" dă ordin debitorului său , numit "tras" să achite la o anumită dată, numită "scadenţă"
sau la prezentare o sumă de bani determinată unei a treia persoane, numită " beneficiarul", sau la
ordinul acestuia.
12.2.Cursul valutar
Cursul valutar stabileşte preţul unei valute exprimat într-o altă valută, ca raport între cele două
unităţi monetare diferite.
La baza formării cursului de schimb stau o serie de elemente ale economiei reale, care
conjugate cu cele ale economiei monetare dau următoarele tipuri de cursuri:
a) cursuri fixe, presupun definirea şi menţinerea în limite stabile a conţinutului oficial al
monedelor naţionale, fie în metale preţioase, fie într-o altă monedă sau coş de monede pe
baza căruia se stabileşte paritatea între monede.
Devalorizarea reprezintă modificarea oficială (prin lege) a valorii unei monede constând din scăderea
puterii de cumpărare şi schimbarea corespunzătoare a cursului de schimb faţă de alte monede.
Deprecierea valutară reprezintă fenomenul prin care o monedă îşi diminuează puterea de
cumpărare în rapiort cu alte monede, pe termen limitat.
Deprecierea şi devalorizarea scumpesc importurile (deoarece efortul valutar pe care îl fac importatorii
indigeni pentru procurarea unei unităţi de valută este considerabil mai mare) şi favorizează exporturile,
prin faptul că , urmare a deprecierii, efortul valutar pe care îl face importatorul străin pentru a procura
moneda depreciată (necesară plăţii) este mai mic.
 Capitolul 13. CICLURILE ECONOMICE

Obiective:
 Familializarea cu principalii termeni privind ciclul economic
 Prezentarea principalelor teorii cu privire la ciclul economic
 Evidenţierea principalelor faze ale ciclului economic
Termeni cheie: ciclu economic, criză, expansiune, regresiune.

Teoriile agricole - care explică fluctuaţiile ciclice prin fluctuaţiile mediului fizic natural. Ne referim
aici la teoria lui William Stanley Jevons care explică modificările producţiei agricole ca fiind
determinate de evoluţia petelor solare.
Teoriile psihologice, în cadrul cărora se remarcă teoria lui Arthur Pigou, care în lucrarea “ Fluctuaţiile
industriale” publicată în anul 1927 arăta că dacă indivizii iau decizii în mod autonom, fără a fi
influenţaţi unii de alţii şi fără a se imita - şi au un comportament economic raţional, atunci acţiunile lor
se vor contracara şi nu vor apare fluctuaţii majore în cadrul activităţii economice.
Teoriile politice, care aşează la baza fluctuaţiilor activităţii economice evenimente politice de tipul
războaielor, revoluţiilor, a altor evenimente politice şi militare şi a unor evenimente care pot fi
încadrate în războaiele economice cum ar fi modificarea în sensul creşterii taxelor vamale în relaţiile
economice dintre două sau mai multe ţări.
Teoriile tehnologice sunt cele care consideră că inovaţiile şi progresul tehnic sunt cele care generează
fluctuaţiile activităţii economice prin aceea că produc schimbări în cadrul combinării productive a
factorilor de producţie. Aceste schimbări sunt denumite de către Joseph Schumpeter “distrugere
creativă” deoarece demolează structurile de producţie anterioare, înlocuindu-le cu altele superioare.
Teoriile demografice pun la baza evoluţiei ciclice a economiei migraţia forţei de muncă, modificarea
ratei naturale de creştere a populaţiei, a ratei naşterilor, mortalităţii, etc.
Ce-a de-a doua categorie de teorii cu privire la cauzele care generează ciclicitatea economică şi a
modului de manifestare consideră ciclicitatea ca fiind generată de factori endogeni. Din acest grup de
teorii fac parte:
Teoriile monetare - care consideră că la baza fluctuaţiilor economice stă faptul că modificarea ofertei
de bani nu este urmată, pe termen scurt, de modiificarea corespunzătoare a economiei reale.La aceasta
se adaugă şi influenţa ratei dobânzii, în situaţia în care rata fixată de către sistemul bancar nu
corespunde ratei naturale a dobânzii.
Teoriile subconsumului - care pleacă de la premisa că într-o economie aflată în expansiune producţia
creşte de regulă mai mult decât consumul. Cei bogaţi nu pot câştiga la nesfârşit iar cei săraci nu au
mijloacele băneşti necesare pentru a-şi creşte consumul.Din acest motiv apare supraproducţia sau
subconsumul.
Teoriile investiţionale. În anul 1894 Mikhayl Tugan Baranovsky a publicat un studiu în care a arătat
că ciclul unei investiţii continuă până când toate fondurile de capital au fost utilizate. continuă …
Teoriile investiţionale au fost completate prin Teoria ciclului investiţional a economistului american
George Haberler.Potrivit acestei teorii, la originea fluctuaţiilor ciclice stă perioada de timp necesară
înlocuirii capitalului fix. Alternanţa perioadelor de înlocuire masivă a capitalului cu perioade în care
volumul rennoirii acestui capital este redusă generează modificări substanţiale în mişcarea ofertei şi a
cererii de mărfuri explică parţial mişcarea ciclică a economiei.

Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor de prosperitate şi recesiune cu ajutorul relaţiilor de

interdependenţă ce se startornicesc între anticipările antreprenorului, avoluţia eficienţei marginale a
capitalului şi rata dobânzii. Acastă teorie a fost îmbogăţită de către Paul Samuelson care a constituit un
model al evoluţiei ciclice pe baza interdepenedenţei dintre multiplicatorul investiţiilor şi accelerator.

Teoria implicării statului în economie elaborată de către Milton Friedman pleacă de la premisa că
intervenţia statului în mecanismul economic generează perturbări ale acestuia, iniţial în sfera monetară
şi apoi prin efectul de difuziune în toate ramurile acesteia. Deerglarea circulaţiei monetare se manifestă
prin neconcordanţa dintre cantitatea de monedă aflată în economie şi produsul intern brut. Creşterea
mai accentuată a masei monetare generează inflaţie, ceea ce conduce la reducerea puterii de cumpărare
şi la creşterea şomajului şi a subutilizării capacităţilor de producţie.

Teoria marxistă aşează la baza evoluţiei ciclice a economiei contradicţia fundamentală a sistemului
capitalist: dintre producţie şi consum; dintre caracterul organizat al producţiei la nivel microeconomic
şi anarhia din producţia la macroscară; dintre producerea şi realizarea plusvalorii. Datorită existenţei şi
manifestării acestor contradicţii, apare tendinţa de a realiza o supraproducţie generalizată atât de către
capital cât şi de către munca salariată. De remarcat că supraproducţia de mărfuri se raportează nu la
trebuinţele societăţii, ci la cererea solvabilă.
 Capitolul 14. INFLAŢIA
Obiective:
 Evidenţierea principalelor forme ale inflaţiei
 Inţelegerea factorilor determinanţi ai inflaţiei
 Prezentarea principalelor influienţe ale inflaţiei asupra economiei
 Cunoaşterea măsurilor care pot fi luate în vederea diminuării inflaţiei
Termeni cheie: inflaţie, indicele preţurilor, deflatorul PIB, rata inflaţie.
14.1. Delimitări conceptuale
În sens general inflaţia este definita ca un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a
nivelului general al preţurilor combinat cu scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Monetariştii consideră inflaţia drept un proces de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie sau ca o
creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor, modificând corelaţiile dintre acestea.
Forme ale inflaţiei:
inflaţie monetaro-bănească, generată de creşterea cantităţii de aur şi argint fără echivalent
în creşterea ofertei de mărfuri;
inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, manifestată în perioada în care cantităţile de
bani de hârtie aflate în circulaţie aveau acoperire completîă în aur;
inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur, caracteristică perioadei contemporane;
Ecuaţia de la Cambridge, a lui Alfred Marshall, consideră cererea şi oferta de monedă ca fiind
determinate de venitul naţional real (Y), nivelul general al preţurilor (P) şi de un coeficient k care
reprezintă fie raportul dintre masa monetară şi venit, fie o variabilpă de comportament a agenţilor
economici. M= KxPxY

Teoriile monetariste determină cererea de bani cu ajutorul funcţiei

Md / P = f (Y; W, Rm; Rb; Re; Gp; u)
unde: Md = cererea de monedă;
P= nivelul general al preţurilor
Y=venitul permanent
W=raportul dintre venitul capitalului non-uman şi venitul capitalului uman;
Rm; Rb; Re = ratele de randament nominale anticipate ale banilor, obligaţiunilor şi acţiunilor.

Teoria lui Keynes, pleacă de la a identifica inflaţia pornind de la deciziile publice şi deficitul
bugetar generat de către acestea, stabilind o relaţie de proporţionalitate între fluctuaţiile preţurilor şi
surplusul de venituri în bani faţă de producţia reală.
Teoria aşteptărilor raţionale a lui R. Lucas,R.J. Barro,şi T.J. Sargent pleacă de la premisa că masa
monetară nu exercită nici un efect asupra lumii reale a producţiei, nici măcar pe termen scurt deoarece
agenţii economici prevăd corect consecinţele inflaţioniste ale creşterii ofertei de bani. Ei vor şti că
mărirea venitului lor nominal nu va determina o creştere proporţională a venitului lor real şi din acest
considerent nu vor munci în plus.
14.3. Forme ale inflaţiei în funcţie de cauzele care o determină
a. Inflaţia prin costuri provine din creşterea veniturilor factorilor de producţie într-o proporţie mai
mare decât creşterea randamentelor lor (a productivităţii lor).
b. Inflaţia prin cerere e determinată de modificarea cererii globale în sensul creşterii ei în condiţiile
menţinerii unei oferte constante datorată insuficienţei capacităţilor de producţie.
Inflaţia prin credit excesul de credit duce la creşeterea cererii nominale pentru bunurile de consum.
c. Inflaţia prin structuri se datorează presiunii exercitate de către sindicate de a menţine gradul de
ocupare a forţei de muncă şi de a creşte veniturile salariale, legislaţiei sociale, concentrării
aparatului de producţie care permite formarea şi utilizarea preţului de monopol precum şi
inegalităţii condiţiilor de producţie.
14.4. Forme ale inflaţiei în funcţie de nivelul ratei inflaţiei
a) indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia şi se calculează
pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate consumului curent deţin anumite ponderi
(fixe) în funcţie de importanţa economică a fiecăruia prin raportarea preţului de vânzare din perioada
curentă la preţul de vânzare dintr-o perioadă considerată drept bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun
sau serviciu în coşul respectiv.
b) indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor de producţie sau al
celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ 3400 de produse utilizând o
metodologie similară celei folosite pentru calculul indicelui preţurilor de consum.
c) deflatorul P.I.B.
14.5. Impactul inflaţiei
o redistribuire a veniturilor şi a avuţiei între clasele sociale;
apariţia de distorsiuni în preţurile relative şi în producţia diferitelor bunuri
ajustarea ratei dobânzii
impactul macroeconomic se manifestă asupra nivelului general al producţiei, în timp ce în
plan microeconomic el se manifestă asupra eficienţei economice;
instabilitate economică;
încurajează activităţile cu caracter speculativ;
Combaterea inflaţiei se realizează prin pachete de măsuri care vizează stabilizarea macroeconomică
prin
deflaţie, reducerea sau blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei monetare în
scopul creşterii puterii de cumpărare.
- revalorizare, adică modificarea oficială a raportului de schimb în favoarea monedei autohtone
- devalorizare, adică reducerea valorii paritare a monedei naţionale ca urmare a deprecierii sale în
desfăşurarea activităţii economice.
- creşterea şomajului şi restrângerea ratei de creştere a PIB-ului

14.6. Inflaţia, costurile salariale şi şomajul. Teoria Phillips

În anul 1958 economistul australian A. Phillips a publicat un studiu statistic prin care a urmărit
corelaţia dintre variaţia salariilor nominale şi rata şomajului pe parcursul unui secol în Marea Britanie.
El a observat ca, în perioada studiată, salariile nominale au crescut cu atât mai repede cu cât forţa de
muncă era utilizată mai deplin (rata şomajului era mai scăzută), au rămas stabile la o rată a şomajului
de 5% şi au scăzut când rata şomajului a crescut. Explicaţia dată de Phillips a fost aceea că, în
condiţiile uei rate ridicate a şomajului, cei aflaţi pe un loc de muncă nu vor exercita presiuni pentru
mărirea salariilor, ştiind că pot fi oricând înlocuiţi, ca atare nu vor creşte nici veniturile nominale, nici
cererea agregat, iar în condiţiile unei oferte constante, preţurile vor rămâne în linii mari neschimbate.

Capitolul 15. ŞOMAJUL

Obiective:
 Familializarea cu aspectele teoretice privind somajul
 Evidenţierea principalelor cauze care determină şomajul
 Cunoaşterea tipurilor de şomaj care se formează pe piaţa muncii
Termeni cheie: şomaj, rata şomajului, populaţia ocupată, populaţia aptă de muncă, intensitatea
şomajului.
Alături de inflaţie, şomajul reprezintă unul din dezechilibrele majore ale economiei, care
produce efecte economice şi sociale puternice.
15.1. Determinări conceptuale
Potrivit unei definiţii adoptate de către Biroul Internaţional al Muncii, o persoană este considerată
şomer dacă a depăşit perioada şcolarizării obligatorii şi întruneşte simultan următoarele condiţii:
nu are un loc de muncă
caută o muncă salariată
este disponibil să lucreze imediat.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faşă de cererea de muncă. Şomeri sunt
toţi cei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru, formând suprapopulaţia relativă deoarece reprezintă
un surplus de forşă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi.
Dicţionarul complet al economiei de piaţă defineşte şomajul ca fiind starea negativă a economiei,
concretizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care oferta de muncă este mai mare
decât cererea de forţă de muncă, din partea agenţilor economici

15.2. Caracteristicile şomajului

Nivelul şomajului, care se poate determina atât relativ cât şi absolut
În mod absolut, nivelul şomajului este dat de numărul şomerilor, determinat ca diferenţă între populaţia
activă şi populaţia ocupată.
Intensitatea şomajului
Durata şomajului
Structura şomajului

Din perspectivă macroeconomică se disting urmatoarele forme ale şomajului:

1. şomajul voluntar sau clasic, generat de faptul că o parte din oferta de muncă nu acceptă să se
angajeze la nivelul salariului care se formează pe piaţă;
2. şomajul tranzitoriu, care se formează în decursul perioadei necesare adaptării ofertei la nivelul
cererii;
3. şomajul voluntar, situaţie în care nu se lucrează din motive subiective, dependente de voinţa
persoanei în cauză;
4. în perioada anilor 30 ai secolului nostru, Keynes a identificat existenţa unui alt tip de şomaj, numit,
după numele economistului britanic, şomaj keynesian. Şomerii din această categorie nu refuză să
se angajeze la un anumit nivel al salariului, ci nu găsesc de muncă pentru că cererea de muncă este
insuficientă în raport cu oferta.
 Şomajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale:
pierderea lucrilor de muncă de către populaţia ocupată;
creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a
se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive
în condiţiile unei cereri de muncă inferioare acestei creşteri.
Pornind de la cauzele care stau la baza formării lui, şomajul poate îmbrăca următoarele forme:
1. Şomajul conjunctural sau ciclic, este determinat de reducerea activităţii economice generată
de crizele economice sau de recesiune.
2. Şomajul structural este determinat de tendinţele de restucturare economică, geografică, socială, etc.
care au loc în diferite ţări
3. Şomajul fricţional apare şi este specific acelor economii în care forţa de muncă manifestă o mare
înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă, fie pentru a-şi ameliora condiţia de viaţă, fie pur şi
simplu pentru a cunoaşte şi un alt mediu.
4. Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă pot apărea în cazul licenţiaţilor şi al
femeilor.
5. Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, de
utilizare a maşinilor moderne cu parametri tehnico-funcţionali superiori care măresc foarte mult
productivitatea muncii, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, cu
restrângerea locurilor de muncă.
6. Şomajul marginal se datorează modificărilor ciclice ale,populaţiei active.
7. Şomajul deghizat este specific economiilor mai puţin dezvoltate unde un mare număr de persoane
au o activitate aparentă, dar cu o productivitate foarte mică.
8. Şomajul sezonier este cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de factori naturali,
cum sunt cei din agricultură, industrie extractivă, turism, etc.
9. Şomajul intermitent apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe scurtă durată din cauza
incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi economice.
10. Şomajul de discontinuitate afectează în special femeile şi este determinat de întreruperea activităţii
din motive familiale sau de maternitate.

putând continua. Dacă întregul volum al depozitului iniţial constituit ar fi fost folosit pentru acordarea
de credite, ne creându-se rezerva, s-ar putea crea situaţia în care agenţii economici care doresc să-şi
ridice depozitele să nu poată face acest lucru.
Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plăţi fără numerar. Prin
decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont în altul prin prisma celor doi
participanţi la acest transfer, în timp ce noţiunea de plată fără numerar prin prisma unui singur
participant la tranzacţie, cel care plăteşte sume;
Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme:
1. acreditivul sau linia de credit- este acel instrument prin care plătitorul separă o parte din
disponibilităţile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la banca furnizorului.Pe măsura livrării
mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului
transmite suma aferentă din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului.
 2.scrisoarea de garanţie bancară este acea formă de decontare bancară prin care furnizorul
cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care să-i asigure cu anticipaţie plăţile prin
rezervarea unor drepturi la credite ale plătitorului pentru o perioadă viitoare.
3.vinculaţia- nu asigură cu anticipaţie plăţile ci presupune consimţământul plătitorului de
decontare, din iniţiativa sa, fie prin admiterea la plată a unor documente de decontare emise de către
beneficiarul sumei de plată.
O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în funcţie de emitentul acestora.
În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în:
1. monedă creată de agenţii economici- a funcţionat în cadrul sistemelor bazate pe etalonul
aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua ca urmare a prezentării la bancă, de
către un agent economic, a unei anumite cantităţi de aur care era imediat transformată în monedă.
2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda divizionară
3. moneda creată de către bănci- relevă rolul deosebit pe care îl au băncile creaţia monetară,
prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a monedei scripturale de către băncile
comerciale.
O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de garantare a ei de
către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc următoarele tipuri de monede:
-monede cu acoperirea metalică- constă în stabilirea unui procent considerat minim pe care
să-l deţină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul emisiunii de bancnote. In decursul anilor
proporţia acoperirii valorii bancnotei respective cu aur şi argint a scăzut. Dacă la început procentul
acoperirii acestei valori era făcut public, în timp s-a renunţat la această măsură, cea ce nu înseamnă că
banca centrală din fiecare ţară nu dispune de un anumit stoc de metale preţioase.
Concomitent,stabilitatea bancnotei s-a diminuat ca urmare a acestei măsuri.

-acoperire în portofoliu comercial- este înţeleasă ca o acoperire suplimentară, peste cea în aur,
până la nivelul întregii emisiuni de bancnote.Acest portofoliu comercial este format din cambii pe
termen foarte scurt (sub 90 de zile) . Aceste cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantităţi de
mărfuri vândute pe credit.
- acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine- prin preluarea acestor devize de către
banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantităţi de monedă naţională puse în circulaţie la
cumpărarea acestor devize;
- acoperirea în valori mobiliare- (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o acoperire care
nu corespunde conţinutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru a acoperi unele cheltuieli ale
statului).
- acoperirea în mărfuri- este forma care se regăseşte cel mai mult în economiile contemporane.
Această acoperire este diferită de la o ţară la alta, în funcţie de particularităţile naţionale, de structura
stocului de mărfuri, de viteza de rotaţie a stocurilor, etc
În funcţie de obligaţiile pe care şi le asumă statul, monedele pot fi convertibile şi
neconvertibile.
 1. monedele convertibile- sunt cele care pot fi preschimbate pe o anumită cantitate de metal
preţios (acest tip de convertibilitate poartă numele de convertibilitate internă şi a fost utilizat în special
în cadrul etalonului aur) sau într-o altă monedă (convertibilitate externă);
2. monedele neconvertibile-sunt monedele care circulă în exclusivitate numai în cadrul
graniţelor naţionale.
Convertibilitatea reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi preschimbată pe o altă
monedă liber, prin ânzare-cumpărare pe piaţă fără a exista restricţii cu privire la suma de schimbat,
scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital) sau de calitatea celui ce
efectuează preschimbarea (rezident sau nerezident al ţării în care are loc tranzacţia)
În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, se disting următoarele tipuri de
convertibilitate:

c. convertibilitate parţială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele destinate
operaţiunilor de cont curent)

d. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de destinaţia utilizării lor;
În funcţie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului, convertibilitatea poate fi
internă (atunci când vizează accesul rezidenţilor la o anumită sumă în valută) şi externă- atunci când
accesul la o anumită sumă în valută este permis atât rezidenţilor cât şi nerezidenţilor ;
În funcţie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi nelimitată. în
prezent, monedele a cinci ţări dezvoltate (Statele Unite ale Americii, Germania, Japonia, Franţa şi
Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată.
În funcţie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea raporturilor dintr-o
monedă în alta se disting: convertibilitatea oficiala, realizată între unităţile monetare statale şi
convertibilitatea de piaţă practicată de bănci, firme de comerţ exterior, persoane particulare. In cazul
convertibilităţii de piaţă, fiecare stat are un sistem de intervenţie în sensul că prin rezerva de lichiditate
internaţională el poate să absoarbă surplusul de monedă naţională în sensul menţinerii cursului valutar
în anumite limite;
De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a convertibilităţii metalice şi
cea a converibilităţii în devize, fiecare din acestea îmbrăcând forma convertibilităţii interne, respectiv
externe.
a. convertibilitatea metalică- a îmbrăcat la rândul ei două forme:
- convertibilitatea metalică integrală- (nelimitată în aur)- practicată în majoritatea ţărilor până
în primii ani ai primului război mondial;Ea presupune preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii
cantităţi de bancnote pe care o persoană dorea să o preschimbe;
- convertibilitatea metalică limitată- a fost folosită de o serie de ţări ca măsură de revenire la
convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război mondial,dar o revenire parţială în sensul
limitării ei ca sumă necesară pentru procurarea unui întreg lingou de aur.
b. convertibilitatea în aur-valute
Condiţiile generale ale trecerii la convertibiliate sunt :
1/existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării respective
2/realizarea unui structuri corespunzătoare a preţurilor interne, alinierea acestora cu cele de pe piaţa
mondială;
3/stabilirea unui curs de schimb real, fundamentat din punct de vedere economic a monedei naţionale
cu alte monede străine;
4/crearea unei rezerve naţionale de lichiditate care să facă posibilă intervenţia pe pieţele valutare când
oferta pe aceste pieţe este mare
5/lărgirea drepturilor, competenţelor şi a răspunderilor exportatorilor în derularea unui comerţ exterior
eficient;
6/crearea unui sistem de intervenţie pentru asigurarea stabilităţii monedei naţionale;

8.5. Teorii monetare

Mercantiliştii sunt cei care, pe baza unor cercetări empirice explică fluctuaţiile preţurilor pe
baza legăturii dintre cantitatea de metale şi volumul bunurilor şi serviciilor aflate în circulaţie la un
moment dat. Ideile mercantiliste cu privire la legătura dintre producţia şi circulaţia mărfurilor şi a
monedelor constituie germenii teoriei cantitative dezvoltată secole mai târziu de către Irwing Fi sher.
Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb pleacă de la premisa că banii, ca rezultat al
unor convenţii între oameni au atât valoare de schimb, cât şi valoare de întrebuinţare.
Teoria cantitativă a banilor a apărut cu mai bine de patru secole în urmă,în epoca marilor
descoperiri geografice când cantităţi importante de metale preţioase au pătruns pe piaţa europeană
determinând o creştere artificială a preţurilor în condiţiile menţinerii, în linii generale neschimbată, a
ofertei de bunuri şi servicii. La mijlocul secolului al XVI-lea, în scrierile lui Jean Bodin apare
menţionat, pe baza unor observaţii empirice, faptul că preţurile sunt influenţate în mod nemijlocit de
cantitatea de bani aflată în circulaţie,care la rândul ei era influenţată de cantitatea de metale preţioase
existentă în circulaţie şi de volumul bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţiilor.
Teoria cantitativă a banilor cunoaşte mai multe forme :
a. forma clasică elaborată de către David Hume, David Ricardo şi Adam Smith şi dezvoltată
ulterior de Alfred Marshall şi Irving Fischer.
In forma sa clasică, ea se prezintă sub forma unei egalităţi între oferta de bani (M x V) şi cererea de
bani (P x T).
M V= PT
unde : M= masa monetară aflată în circulaţie
V= viteza de circulaţie (de rotaţie) a banilor
P= nivelul preţurilor
T= volumul tranzacţiilor
In conformitate cu acestă teorie, tranzacţiile cu bunuri şi servicii realizate în economia reală
trebuie să-şi găsească corespondenţa în economia monetară, cu alte cuvinte cantitatea de bani aflată în
circulaţie (M) va fi determinată în mod direct de cantitatea de bunuri şi servicii multiplicată cu preţul
acestora şi indirect de viteza de circulaţie a banilor.
 Prin viteza de circulaţie (sau de rotaţie) a banilor se înţelege numărul mediu de acte de
vânzare -cumpărare pe care le efectuează o unitate monetară într-o perioadă de timp determinată, de
obicei un an.
Varianta modernă a teoriei cantitative a banilor îmbracă forma ecuaţiei de la
Cambridge,concepută iniţial de către Alfred Marshall şi generalizată ulterior de economiştii Scolii de la
Cambridge (în special A. Pigou), teorie apărută pentru a explica corelaţia dintre cererea şi oferta de
monedă în condiţiile dezvoltării economice susţinute înregistrată în primele decenii ale secolului XX.
Ecuaţia folosită în această teorie este:
M=KxTxP
unde M= volumul masei monetare aflată în circulaţie
K = partea din venitul anual (sau calcula pentru o altă unitate de timp) pe care
indivizii o păstrează sub formă de monedă lichidă sau durata medie de păstrare a banilor;
T= volumul total al tranzacţiilor pe care societatea doreşte să-l realizezecu banii păstraţi
în diferite perioade
P = nivelul general al preţurilor sau preţul mediu unitar
Conform acestei ecuaţii, valoarea monedei variază invers proporţional cu masa monetară, iar nivelul
estimat al preţurilor influenţează asupra acesteia.

Teoria lui Keynes

Pornind de la corelaţiile care se stabilesc pe piaţă între bunuri şi servicii pe de-o parte şi
fluxurile monetare pe de altă parte, Keynes promovează ideea intervenţiei statului, în vederea stabilirii
echilibrului global, fie pe piaţa monetară, fie pe cea a bunurilor şi serviciilor.
în primul caz este vorba de politica monetară vizând modificarea ofertei nominale de monedă
pornind de la faptul că orice sporire a cantităţii de monedă aflată în circulaţie reduce dobînda stimulând
investiţiile, care la rândul lor stimulează cheltuielile de consum prin crearea de noi venituri.
Venitul monetar se modifică,în accepţiunea lui Keynes, sub acţiunea următorilor factori:
- cheltuielile statului-prin a căror creştere se obţine o creştere a veniturilor celor care sunt
utilizatorii sumelor cheltuite de către stat.
Aceste venituri suplimentare vor fi însoţite de inflaţie dacă ele sunt rezultanta acoperii
cheltuielilor statului printr-o emisiune suplimentară de monedă
- nivelul general al salariilor; majorarea salariilor atrage după sine creşterea veniturilor aflate
la dispoziţia consumatorilor dar şi creşterea costurilor de producţie (ştiut fiind faptul că salariile
reprezintă elemente componente importante ale costurilor materiale).
-dimensiunile comerţului exterior; dacă acesta creşte, are loc o majorare a veniturilor
exportatorilor şi a celor care au capitaluri investite în străinătate. în condiţiile unei oferte rigide, acestă
creştere a veniturilor poate genera inflaţie;
-efectul multiplicator al investiţiilor şi preferinţa spre lichiditate; creşterea volumului masei
monetare se produce numai în cazul în care beneficiarii veniturilor nu păstrează sub formă lichidă şi nu
tezaurizează partea neconsumată din venit.
 Teoria economică post-keynesiană (sinteza neoclasică) corespunde în principal perioadei
postbelice, şi s-a dezvoltat în două direcţii. Prima este cea reprezentată de autorii care s-au întors la
teoria keynesiană iniţială (Ludwing von Mises, F.A. Hayek), iar cea de-a doua de cei care au elaborat
sinteza dintre teoria keynesiană şi cea neoclasică (Alfred Hansen, John Hicks, Paul Samuleson, Franco
Modigliani), principalul său rezultat fiind unificarea microanalizei neoclasice a factorilor de producţie
cu analiza macroeconomică bazată pe modelul Keynesian.