Sunteți pe pagina 1din 240

Biblioteca „V.A.

Urechia” Galați

Buletinul
Fundației Urechia

Axis Libri
Galați

Publicaţie anuală • an 16, nr. 19 • 2018


ISSN: 1220-3459
Buletinul Fundaţiei Urechia / Biblioteca „V.A. Urechia”. - Serie nouă, anul 1, nr. 1
(nov. 1990) - anul 15, nr. 18 (2017). - Galaţi (Str. Mihai Bravu, nr. 16, cod 800208):
Biblioteca „V.A. Urechia”, 1990 - 2017
Continuă Buletinul Fundaţiunei Urechiă. Bibliotecă. Pinacotecă. Muzeu, cu apariţie
lunară, din care a apărut numai numărul 1 (nov. 1901).
Seria nouă apare trimestrial.
Numărul 1 din noua serie apare cu ocazia aniversării centenarului Bibliotecii „V.A.
Urechia”.
Între anii 1993 și 1995 îşi întrerupe apariţia.
Nu apare în perioada 1998-2007.
Începând cu anul 2008 apare anual.
Începând cu anul 2009 apare la Editura „Axis Libri” Galați.
ISSN 1220-3459
Director de publicație și coordonator:
Dr. prof. Zanfir Ilie
Colegiul ştiinţific:
Acad. prof. dr. Dinu C. Giurescu
Acad. prof. dr. Gheorghe Buzatu
Acad. prof. univ. dr. Constantin Gh. Marinescu
Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru
Prof. univ. dr. Elena Tîrziman
Dr. Doru Bădără
Conf. univ. dr. hab. Cătălin Negoiţă
Redactor-șef: Violeta Moraru
Secretar general de redacție: Dorina Bălan
Redactori: Catrina Căluian
Camelia Toporaș
A.G. Secară
Camelia Bejenaru
Traducere: Ioana-Monica Chicu
Corectură: A.G. Secară și Dorina Bălan
Tehnoredactare şi machetare: Sorina Radu și Cătălina Ciomaga
Coperta: Adina Vasilică

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”


Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037
Fax: 0236-311060
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
Copyright © 2018 Editura „Axis Libri” Galaţi
Cuprins Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cuprins
Abstracte .................................................................................................................................................... 5
Patrimonium Nostra
Palatul Comisiei Europene a Dunării (CED) - istoric
Zanfir ILIE ..............................................................................................................................................28
Monumente ale eroilor gălățeni eternizați în piatră
Ghiță nazare .....................................................................................................................................36
BiblioPhilus
Biblioteconomie universală - biblioteconomie românească
Mircea REGNEALĂ................................................................................................................................46
Activitatea academicianului Duiliu Zamfirescu la Galați în calitate de reprezentant al României la
Comisia Europeană a Dunării, în perioada premergătoare Marii Uniri: Amintiri din spatele frontului
Camelia BEJENARU..............................................................................................................................55
„Istoria Daciei”, de Dionisie Fotino, Viena, 1818-1819 - o contribuție la culturalizarea ideii de
unitate națională
Letiția BURUIANĂ.................................................................................................................................68
ProDomo
Biblioteca publică în context digital
Nicoleta RAHME....................................................................................................................................78
Rolul bibliotecilor românești în implementarea Agendei ONU 2030 și a obiectivelor de
dezvoltare durabilă
Dorina BĂLAN ......................................................................................................................................86
Ex-librisul în colecția de carte străină veche a Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”. Catalog ilustrat
Catrina Căluian ................................................................................................................................92
Nicolae Iorga și „Neamul Romănesc”
Leonica ROMAN..................................................................................................................................110
Impactul Festivalului Internațional al Cărții „Axis Libri”, ediția a X-a, în comunitatea gălățeană
Liana Niculeţ...................................................................................................................................117
Tradiţie şi modernitate în prelucrarea serialelor. Studiu de caz „Biblioteca românească“
Mariana Dorina MĂGĂRIN...............................................................................................................120
Prelucrarea resurselor electronice: importanță, beneficii, dificultăți. Studiu de caz
Biblioteca Centrală ASE București
Nicoleta RADOVICI............................................................................................................................126
Localia
Gospodăria tradiţională din comuna Cavadineşti – motivarea intenţiei de înfiinţare a unui
muzeu sătesc
Eugen Holban................................................................................................................................... 135
„La quatrième Suisse”
Marius MITROF .................................................................................................................................. 143
Spiritus Rector
Proverbul şi epigrama
Lina Codreanu ............................................................................................................................... 156
Literatura turcă în traduceri româneşti
Adi-George SECARĂ-HALILBEY ..................................................................................................... 170
Religio
Contribuția mironosițelor femei din județul Galați, în Primul Război Mondial
Maria STANCIU .................................................................................................................................. 180
Restitutio
„Poarta Neagră”. O altă viziune asupra memorialisticii argheziene de detenţie
Anca Laura GRIGOROV .................................................................................................................... 188
Biblioteca Mavrocordaților
Radu MOȚOC ...................................................................................................................................... 191
Mesele în antichitatea romană
Violeta IONESCU ................................................................................................................................ 199
Varia
Lansări de carte brăilene la Salonul Literar AXIS LIBRI - Galaţi
Dumitru ANGHEL............................................................................................................................... 206
Trilogia exilului de Theodoros Anghelopulos
Adrian BUZDUGAN............................................................................................................................ 209
Centenar
Contribuția Reginei Maria la constituirea Marii Uniri
Diana Maria CĂLINESCU.................................................................................................................. 214
Lupta pentru Marea Unire reflectată în activitatea și opera unor mari personalități ale vieții
culturale și literare românești
Andreea FINICHIU.............................................................................................................................. 229
Slova românească la bilanț și sărbătoare
Zanfir ILIE............................................................................................................................................ 237

3
Cuprins Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Table of contents
Abstracts
Translation: Ioana-Monica Chicu .................................................................................................... 16
Patrimonium Nostra
The Palace of the European Commission of the Danube (ECD) – Brief History
Zanfir ILIE ..............................................................................................................................................28
Monuments Dedicated to Heroes from Galaţi, Immortalized in Stone
Ghiță nazare .....................................................................................................................................36
BiblioPhilus
Library Science - Worldwide and in Romania
Mircea REGNEALĂ................................................................................................................................46
The Activity of the Academician Duiliu Zamfirescu, in Galaţi, as the Representative of Romania in the
European Commission of the Danube, in the Period Previous to the Great Union
Camelia BEJENARU..............................................................................................................................55
The History of Dacia by Dionisie Fotino, Wien, 1818/1819 – a Contribution to Cultural Spreading
of the Idea of Romanian National Unity
Letiția BURUIANĂ.................................................................................................................................68
ProDomo
Public Library in the Digital Era
Nicoleta RAHME....................................................................................................................................78
The Role of Romanian Libraries in the Implementation of the UN 2030 Agenda and
Sustainable Development Goals
Dorina BĂLAN ......................................................................................................................................86
Ex-Libris in the Collections of ”V.A. Urechia” Public Library
Catrina Căluian ................................................................................................................................92
Nicolae Iorga and ”Neamul românesc”
Leonica ROMAN..................................................................................................................................110
The Impact of Axis Libri International Book fair Festival in the Local Community
Liana Niculeţ...................................................................................................................................117
Modern and Traditional Approaches in Serial Processing. Case Study: ”Biblioteca românească“
Mariana Dorina MĂGĂRIN...............................................................................................................120
Electronic Resources Processing : Importance, Benefits, Challanges. Case Study: Central Library of the
Bucharest University of Economic Studies
Nicoleta RADOVICI............................................................................................................................126
Localia
Traditional Household from Cavadineşti Commune
Eugen Holban................................................................................................................................... 135
„La quatrième Suisse”
Marius MITROF .................................................................................................................................. 143
Spiritus Rector
The proverb and the Epigram
Lina Codreanu ............................................................................................................................... 156
Turkish Literature in Romanian Translations
Adi-George SECARĂ-HALILBEY ..................................................................................................... 170
Religio
La contribution de Société Nationale des Femmes Orthodoxes en Roumanie,
dans la Première Guerre Mondiale
Maria STANCIU .................................................................................................................................. 180
Restitutio
”Poarta Neagră”. A Different Vision on Arghezi’s Detention Memoirs
Anca Laura GRIGOROV .................................................................................................................... 188
The Library of the Mavrocordat Family
Radu MOȚOC ...................................................................................................................................... 191
The Cuisine in Roman Antiquity
Violeta IONESCU ................................................................................................................................ 199
Varia
Brăila Book Launches at the ”Axis Libri” Literary Salon from Galaţi
Dumitru ANGHEL............................................................................................................................... 206
The Trilogy of Exile
Adrian BUZDUGAN............................................................................................................................ 209
Centenar
Queen Marie’s Contribution to the Creation of Greater Romania
Diana Maria CĂLINESCU.................................................................................................................. 214
The Efforts Paid by Romanian Literary and Cultural Personalities for the Great Union, as Reflected
in Their Works
Andreea FINICHIU.............................................................................................................................. 229
The Romanian Letter - Results and Jubilation
Zanfir ILIE............................................................................................................................................ 237

4
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Abstracte

Palatul Comisiei Europene a Dunării (CED)


Zanfir Ilie / 28

Abstract: Patrimoniul cultural include vestigii ale trecutului care îmbracă


forme şi aspecte variate, iar Uniunea Europeană, prin Consiliu, „a precizat că
patrimoniul cultural înglobează un spectru amplu de resurse moștenite din trecut, sub
toate formele și aspectele – materiale, imateriale și digitale (create sub formă digitală
și digitizate), inclusiv monumente, situri, peisaje, competențe, practici, cunoștințe
și expresii ale creativității umane, precum și colecții conservate și gestionate de
organisme publice și private precum muzeele, bibliotecile și arhivele”. Considerăm
că o clădire emblematică a orașului, așa cum este sediul actualei Biblioteci „V.A.
Urechia” Galați, merită să fie cunoscută și apreciată la adevărata sa valoare istorică.
Cuvinte cheie: Anul European al Patrimoniului Cultural, Biblioteca „V.A.
Urechia” Galați, clădire, istorie, arhitectură

Monumente ale eroilor gălățeni


eternizați în piatră
Ghiță Nazare / 36

Abstract: Studiul prezent evocă eroismul ostașilor gălățeni căzuți în războiul


pentru întregirea patriei (1916-1918), în acel an istoric 1917. Subiectul studiului,
Monumente ale eroilor gălățeni eternizați în piatră, pune în evidență actele de
recunoștință pe care urmașii eroilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz și-au manifestat-o
pentru faptele de glorie săvârșite de soldații proveniți din toate localitățile județului
nostru. Este un omagiu adus în anul Centenarului Marii Uniri celor care s-au jertfit
atunci pentru înfăptuirea secularului ideal național.
Materialul oferă o bogată informație privind cunoașterea istoriei locale,
transmițând un puternic mesaj patriotic tinerilor din localitățile județului nostru. În
cuprinsul materialului sunt inserate 22 de monumente istorice (fotografii și succinte
descrieri).
Cuvinte cheie: eroism, patriotism, Centenar, neamul românesc, gălățeni eterni

5
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Biblioteconomie universală – biblioteconomie


românească - Breviar
Mircea Regneală / 46

Abstract: Biblioteconomia (știința bibliotecii) s-a dezvoltat ca domeniu


științific începând cu secolul al XIX-lea. Organizarea memoriei scrise s-a realizat
timp de multe secole după modelul Bibliotecii din Alexandria. În instituțiile de
învățământ, educația de bibliotecă a apărut după anul 1850. În România, prima școală
de profil – Școala Superioară de Arhivistică și Paleografie – a fost înființată în anul
1924. Articolul prezintă evoluția domeniului biblioteconomic atât în plan universal,
cât și în țara noastră.
Cuvinte cheie: biblioteconomie, terminologie bibliotecară, Biblioteca din
Alexandria, bibliotecari celebri, Evul Mediu, instrumente de lucru, regulamente

Activitatea academicianului Duiliu


Zamfirescu la Galați în calitate de
reprezentant al României la Comisia
europeană a Dunării, în perioada
premergătoare marii uniri
amintiri din spatele frontului
Camelia Bejenaru / 55

Abstract: Considerat de George Călinescu unul dintre „marii epistolieri ai


literaturii române”, Duiliu Zamfirescu a avut strânse legături cu Galațiul în perioada
premergătoare Marii Uniri atât în plan cultural, cât și în plan diplomatic. În calitate de
reprezentant al Academiei Române, a rostit, la Galați, două emoționante discursuri,
primul la inaugurarea monumentului lui Mihai Eminescu, în data de 16 octombrie
1911, iar cel de-al doilea la dezvelirea statuii lui Costache Negri, în data de 17 iunie
1912. În perioada octombrie 1909 – martie 1918 a activat ca Delegat al României la
Comisia Europeană a Dunării, instituție internațională cu sediul în Galați. În tot acest
timp, Duiliu Zamfirescu a apărat cu fermitate interesele și suveranitatea națională a
statului român.
În condițiile înaintării trupelor germane spre Galați, în data de 22 decembrie
1916, Duiliu Zamfirescu împreună cu delegatul Rusiei, Kartamișev, și personalul
Comisiei părăsesc în grabă orașul Galați la bordul vasului „Carolus Primus”, având
ca destinație Odessa. Autorul relatează cum s-a desfășurat această călătorie în notele
istorice – Călătoria în refugiu.
Cuvinte cheie: Duiliu Zamfirescu, Comisia Europeană a Dunării, Carolus
Primus, note istorice, Galați

6
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

„Istoria Daciei”, de Dionisie Fotino, Viena,


1818-1819 - o contribuție la culturalizarea
ideii de unitate națională
Letiția Buruiană / 68

Abstract: Istoria tes Palai Dachias, realizată de Dionisie Fotino, profesor și


scriitor de origine greacă, stabilit în Țara Românească, reprezintă o amplă sinteză, care
abordează sub aspect istoric, lingvistic, etnografic și geografic situația ținuturilor locuite
de vechii daci și apoi de urmașii lor în urma unui proces de etnogenză daco-romană.
În general, lucrarea are la bază atât surse istoriografice, dar și relatări ale unor aspecte
concrete despre realitățile politico-administrative, contemporane autorului, din cele
trei provincii istorice. Semnificația lucrării în procesul de afirmare și răspândire a ideii
de unitate națională a românilor este sporită prin integrarea demersului editorial
în cadrul mai larg al năzuinței de eliberare și emancipare a popoarelor balcanice.
Ulterior, importanța sa a fost confirmată prin traducerea și reeditarea în anul Unirii
Principatelor - 1859, de către George Sion. Valoarea bibliofilă este susținută și de ex-
librisurile prezente în exemplarele aflate în colecțiile unor mari biblioteci din lume
și din țară, printre care se pot menționa și cele deținute de Biblioteca „V.A. Urechia”.
Cuvinte cheie: istoriografie românească, etnogeneza daco-romană, istoria
Principatelor Române, stemele Țărilor Române, semnătură autografă V.A. Urechia

Biblioteca publică în context digital


Nicoleta Rahme / 78

Abstract: Pe măsură ce ritmul dezvoltării digitale este în creștere, bibliotecile


publice rămân în continuare principalii furnizori ai accesului public, continuă să
joace un rol vital pentru comunitățile pe care le servesc, rămân parteneri puternici
în reducerea decalajului digital. Bibliotecile se găsesc în mijlocul acestor schimbări.
Rolul bibliotecarului devine din ce în ce mai complex, luând în considerare factori
precum social media, dezinformarea, știrile false, regulile de protecție a datelor.
Serviciile de bază ale bibliotecii, incluzând spații, acces WI-FI, ILL, referințe, rămân
în continuare foarte importante pentru utilizatorii finali. De asemenea, sunt necesare
noi tipuri de servicii digitale pentru a face față cerințelor utilizatorului.
Cuvinte cheie: biblioteci publice, mediul digital, servicii de bibliotecă, utilizatori,
GDPR, știri false

7
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Rolul bibliotecilor românești în


implementarea agendei onu 2030 și a
obiectivelor de dezvoltare durabilă
Dorina Bălan / 86

Abstract: Comunitățile de bibliotecari din peste 75 de tări s-au angajat să


sensibilizeze factorii de decizie si opinia publică privind dezvoltarea durabilă propusă
de către ONU în Agenda sa, până în 2030, și să se implice, prin programe și proiecte,
în acest sens. La nivel internațional, IFLA a lansat primul raport privind dezvoltarea
și accesul la informații care a fost inclus în obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD)
și care împreună cu alte obiective reflectă activitatea bibliotecilor.
Cuvinte cheie: Biblioteci, Agenda ONU, IFLA, Obiective de dezvoltare durabilă,
Programul internațional de advocacy (IAP)

Ex-librisul în colecția de carte străină


veche a Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”
Catalog ilustrat
Catrina Căluian / 92

Abstract: Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” deține un inestimabil fond de


carte străină veche compus din 316 titluri, componentă a patrimoniului gălățean
care face parte din lista valorilor bibliofile universale tipărite până în anul 1700.
Valoarea fondului este dată și de existența celor 31 de ex-librisuri etichetă, gravură și
ștampilă pe 34 de titluri dintre aceste documente. Catalogul ilustrat al ex-librisurilor
reconstituie drumul cărţii străine vechi prin diverse biblioteci personale sau instituţii
şi aduce în actualitate cultura vehiculată în evul mediu modern, principalul scop fiind
cel de a promova patrimoniul cultural al Bibliotecii și de a contribui la valorificarea
moștenirii culturale.
Cuvinte cheie: valori patrimoniale, Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, colecții
speciale, ex-libris, catalog ilustrat, descrieri bibliografice, carte străină veche

Nicolae iorga și „neamul romănesc”


Leonica Roman / 110

Abstract: Acest articol prezintă implicarea marelui om de cultură, de litere,


istoric și politician român Nicolae Iorga în sfera politică și culturală a vremii sale,
prin prisma presei scrise în care a activat.
M-am aplecat cu predilecție asupra genealogiei periodicului Neamul Romănesc
pe care Nicolae Iorga l-a fondat, mai ales datorită faptului că acesta a militat foarte
mult pentru îndeplinirea idealului național, al formării României Mari.
Cuvinte cheie: periodice românești, serial politic, politică românească, ideal
național, „Neamul Romănesc”, Nicolae Iorga
8
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Impactul Festivalului Internațional al Cărții


„Axis Libri”, ediția a X-a,
în comunitatea gălățeană
Liana Niculeț / 117

Abstract: În cadrul Festivalului Internațional al Cărții „Axis Libri”, ediția


a X-a, Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați a aplicat un sondaj sociologic,
utilizând metoda anchetei. Au fost chestionați 100 de participanți. Chestionarul și-a
atins scopul propus, evaluând nevoile informaționale ale participanților și a ajutat la
aprecierea nivelului cultural al comunității gălățene.
Cuvinte cheie: Festivalul Internațional al Cărții „Axis Libri”, târg de carte,
sondaj sociologic, impact, comunitate gălățeană

Tradiţie şi modernitate în prelucrarea


serialelor. Studiu de caz „Biblioteca
românească”
Mariana Dorina Măgărin / 120

Abstract: Articolul abordează revista „Biblioteca românească”, de la Buda,


publicație care a constituit modelul ce a pus ideologic şi cultural „bazele presei
româneşti”, înaintea „Curierului românesc” (8 aprilie 1829 - 12 decembrie 1859).
În contemporaneitate, „Biblioteca românească” a reprezentat o puternică afirmare
a identităţii culturale şi politice româneşti, un exemplu de aspiraţie la universalitate
într-un moment în care învăţaţii şi publiciştii noştri erau lipsiţi de accesul la mijloacele
moderne ale presei; ea a fost şi o dovadă de emancipare culturală naţională, tocmai în
perioada de modernizare instituţională a Principatelor Române.
Cuvinte cheie: digitizare, „Biblioteca românească”, înregistrări bibliografice,
reviste scanate, afirmarea identității culturale

Prelucrarea resurselor electronice


importanță, beneficii, dificultăți. Studiu de
caz Biblioteca Centrală ASE București
Nicoleta Radovici / 126

Abstract: Articolul prezintă aspecte legate de resursele electronice folosite în


bibliotecă. Pentru exemplificare, au fost prezentate resursele electronice oferite de
Biblioteca Centrală ASE. Diversitatea utilizatorilor, mai ales a celor de la distanță,
dezvoltarea continuă a TIC impun achiziționarea și utilizarea resurselor electronice.
Marile biblioteci se abonează la valoroase și numeroase resurse electronice online
care conțin articole din mii de reviste și cărți full-text sau în rezumat, actualizate

9
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

permanent, care pot fi consultate simultan de mai mulți utilizatori, accesate în orice
moment al zilei, din orice loc există o conexiune Internet.
Cuvinte cheie: resurse electronice, TIC, bibliotecă digitală, baze de date,
bibliotecă virtuală

Gospodăria tradiţională din comuna


Cavadineşti – motivarea intenţiei de
înfiinţare a unui muzeu sătesc
Eugen Holban / 135

Abstract: Gospodăria tradiţională din comuna Cavadineşti va deveni


cu siguranță un segment semnificativ din reţeaua muzeistică a judeţului Galaţi,
reamintind vizitatorilor că Valea Horincei a fost cândva o subzonă geo-istorică,
etnografică şi de autohtonie românească, bine conturată.
Din punct de vedere etnografic, comuna Cavadineşti, cu toate cele cinci sate
componente, face parte din subzona Valea Horincei. Această subzonă intră la rândul
său în componenţa zonei etnoculturale Covurlui-Nord, zonă ai cărei locuitori au
creat şi conservat de-a lungul veacurilor elemente de cultură sătească de valoare
excepţională.
În aceste sate se mai găsesc încă unele obiecte care au făcut parte cândva
din inventarul fiecărei gospodării, fie ca obiecte de strictă utilitate, fie ca obiecte cu
funcţie mixtă.
Cuvinte cheie: Cavadinești, Valea Horincei, Covurlui, etnocultură, etnografie

„La quatrième Suisse”


Marius Mitrof / 143

Abstract: Aflat la malul Dunării, la mila 80, Galaţii aveau să atragă un


conglomerat de etnii datorită ieftinătăţii produselor, a facilităţilor acordate
negustorilor, a faptului că Dunărea maritimă permitea vaselor de tonaj mare să
ancoreze la malul gălăţean, precum şi a existenţei sediului Comisiei Europene a
Dunării. După Unirea Principatelor Române, la 1859, oraşul Galaţi a devenit al treilea
oraş ca mărime după Bucureşti şi Iaşi, iar în 1876, era al doilea oraş după Bucureşti,
contribuind cu aproape 40% din venitul comercial total al ţării.
În acest oraş cosmopolit locuiau, alături de români, evrei, greci, turci, armeni,
germani, italieni, englezi, francezi, austrieci, englezi, bulgari, sârbi etc. contribuind
la dezvoltarea oraşului şi menţinerea sa într-o poziţie fruntaşă în comerţul ţării,
astfel încât, din „Perla coroanei”, cum îl denumise domnitorul Mihail Sturza la 1836,
oraşul Galaţi era cunoscut pe plan internaţional ca Anvers-ul Balcanilor sau Marsilia
Orientului.
10
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Veniţi din cantoanele elveţiene, muncitori, tehnicieni, comercianţi elveţieni au


contribuit la dezvoltarea oraşului Galaţi prin construirea liniilor telegrafice, a celor
de cale ferată, prin comerţ, mulţi dintre aceştia stabilindu-se în Galaţi.
Înfiinţarea consulatului elveţian de la Galaţi, la 1881, nu a făcut altceva decât
să menţină într-o atmosferă stabilă şi binevenită relaţiile dintre locuitorii orașului
Galaţi şi colonia elveţiană din localitate.
Cuvinte cheie: colonie de elveţieni, Galaţi, elveţieni gălăţeni, consulatul Elveţiei

Proverbul şi epigrama
Lina Codreanu / 156

Abstract: În istoria esteticii sunt distinct diferenţiate categoriile fundamentale


(tragicul, comicul, frumosul, sublimul) şi derivatele (graţiosul, urâtul, satiricul, ironicul,
umoristicul, sarcasmul, grotescul, fantasticul, absurdul), exemplificările aplicându-se
îndeosebi operelor consacrate, precum tragedia, comedia, basmul etc. Noi ne vom referi
la câteva specii literare minore, dar cu frecventă circulaţie în literatura orală şi scrisă,
pentru care categoria estetică a comicului are un statut aparte: proverbul, zicala, epigrama,
anecdota, bancul, gluma ş.a. Având moduri de organizare şi structuri specifice, acestea
asimilează caracteristici ale mai multor genuri literare consacrate: epic, liric, dramatic ori
enigmistic, aforistic, didactic etc., formând un gen de frontieră, neomogen prin aluviunile
literare care deschid albii noi, firave, în literatură. Vom privi comparatistic, în cele ce
urmează, proverbul şi epigrama, deşi merită discuţii speciale şi celelalte forme scurte de
organizare literară. Interesează în acest sens definirea, vechimea şi transmiterea, cauza
şi efectul umoristic, aria tematică, instanţele textuale, elemente prozodice şi alte aspecte
aparţinând celor două specii literare.
Cuvinte cheie: literatură, proverb, epigramă, specii literare minore, istorie
literară

Literatura turcă în traduceri româneşti


Adi-George Secară-Halilbey / 170

Abstract: Literatura turcă este relativ puţin cunoscută în România, ca şi


istoria turcilor, tributară unor clişee naţionalist-socialiste, prezente în unele manuale
şcolare. De altfel, lumea turcică este, în linii mari, mult prea puţin cunoscută şi mai
ales neînţeleasă, şi în contextul internaţional atât de complicat. De aceea, demersul
nostru cred că este mai mult decât interesant.
Comparabil cu Mihai Eminescu, Yunus Emre este practic creatorul limbii
literare vechi turce, fiind un scriitor mai mult decât atractiv, şi prin componenta sa
spirituală, fiind şi unul dintre cei mai cunoscuţi dervişi din istorie.
Rândurile de mai jos sunt doar un exordiu la opera acestuia.
Cuvinte cheie: literatura turcă, Yunus Emre, istorie literară, poezie, religie
11
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Contribuția mironosițelor femei din


județul Galați, în Primul Război Mondial
Maria Stanciu / 180

Abstract: Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe din România, în timpul


Primului Război Mondial, a fost cea care a sădit în inimile românilor dragostea față
de Dumnezeu și speranță pentru semenii răniți pe front.
După modelele Maicii Domnului și al Reginei Maria, voluntarele noastre -
femeile ortodoxe știute și neștiute, din spirit de jertfă - s-au rugat și au alinat rănile
miilor de soldați internați în infirmeriile și spitalele din Moldova.
La Galați, maicile de la Mănăstirea Adam au dus speranță, pace și bucurie
în inimile soldaților răniți pe câmpul de luptă, au asigurat hrană și îmbrăcăminte
orfanilor și văduvelor de război.
Cuvinte cheie: război, dragoste creștină, jertfă, slujirea aproapelui

„Poarta Neagră”. O altă viziune asupra


memorialisticii argheziene de detenţie
Anca Laura Grigorov / 188

Abstract: Deşi literatura de detenţie redă în general atrocităţile petrecute în


timpul detenţiei, în spatele zidurilor „negre”, dorim ca lucrarea de faţă să analizeze
comportamentul omului Arghezi din perioada în care acesta a fost încarcerat. Cu alte
cuvinte, nu dorim să contestăm ororile, răutăţile şi mizeriile unui astfel de sistem,
ci ne dorim să subliniem legătura OMULUI Arghezi cu divinitatea, permanenţa,
cultivarea şi dezvoltarea acestei legături, în perioada menţionată.
Cuvinte cheie: memorialiastică, literatura de detenţie, Arghezi, Poarta Neagră,
literatura română

Biblioteca Mavrocordaţilor
Radu Moțoc / 191

Abstract: Pasiunea pentru cărți, dar și pentru cultură în general, caracterizează


familia domnitoare a Mavrocordaților. Cultivați și educați în spiritul marilor
transformări culturale europene, au reușit să constituie o bibliotecă demnă de invidiat
de societatea europeană, care a făcut tot posibilul să o dețină fie prin cumpărare sau
prin copiere a unor lucrări, care s-au dovedit de neconceput pentru această familie.
Cuvinte cheie: bibliotecă, manuscrise, colecții, corespondență, catalog

12
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Mesele în antichitatea romană


Violeta Ionescu / 199

Abstract: Istoria sau, mai corect, „istoriile” dacă ne raportăm la Părintele


Istoriei, Herodot, a cărui carte de căpătâi se numea „Historiai”, adică, „cercetări”, are
capitole mai puţin mediatizate, precum acesta al gastronomiei. Romanii, strămoşii
noştri, aveau o bucătăria mai mult decât interesantă, îmbinând simplitatea cu
complexitatea, abstinenţa cu lăcomia. Cercetarea noastră surprinde diverse aspecte,
din etape diferite ale evoluţiei statului care şi-a pus amprenta asupra întregii civilizaţii
şi culturi europene.
Cuvinte cheie: gastronomie, istorie, Imperiul Roman, cultură şi civilizaţie,
obiceiuri, religie

Lansări de carte brăilene


la Salonul Literar AXIS LIBRI – Galaţi
Dumitru Anghel / 206

Abstract: Istoria literaturii române având amprenta citadelei brăilene este


mai mult decât bogată. Numai dacă ne gândim la Panait Istrati, Fănuş Neagu, Mihail
Sebastian, Perpessicius, Nicolae Grigore Mărăşanu, deja avem o dimensiune mai
mult decât interesantă şi constructivă a fenomenului literar de la Dunărea de Jos,
varianta brăileană.
Din valurile mai mult sau mai puţin noi, literare, evident, semnalez aici cărţi ale
unor scriitori precum Lucia Pătraşcu, Jenică Chiriac, Virgil Andronescu, cărţi lansate la
unul dintre cele mai prestigioase evenimente culturale consacrate în ultimii ani, Salonul
Literar „Axis Libri”, care se desfăşoară sub egida Bibliotecii „V.A.Urechia” din Galaţi.
Cuvinte cheie: Lucia Pătraşcu, Jenică Chiriac, Virgil Andronescu, Brăila
literară, Axis Libri

Trilogia exilului
de Theodoros Anghelopulos
Adrian Buzdugan / 209

Abstract: „Pajiștea înlăcrimată” („Trilogia: To livadi pou dakryzei”, 2004),


„Praful timpului” („Trilogia II: I skoni tou hronou”, 2008) și „Mâine” („Trilogia III:
Aurio”, titlul provizoriu al celei de-a treia părți aflate în lucru) formează trilogia
exilului, cea mai nouă realizare a regizorului grec Theodoros Anghelopulos. O frescă
istorică subiectivă, bazată pe evenimentele „mărunte” cu care se confruntă o mică

13
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

comunitate grecească, un ciclu despre „vremurile trecute și cele viitoare” cum însuși
se exprima Anghelopulos.
Cuvinte cheie: cinematografie, istorie, Trilogia exilului, Theodoros Anghelopulos,
cultura greacă

Contribuţia Reginei Maria la constituirea


Marii Uniri
Diana Maria Călinescu / 214

Abstract: Tema dezbătută are drept conținut contribuția pe care a avut-o Regina
Maria pentru intrarea României în Primul Război Mondial, acțiune care va conduce
la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Aceasta susține alianța alături de Antanta, iar
odată cu intrarea în război, se implică activ ca voluntară în tratarea ostașilor răniți
pe câmpul de luptă. Relevant pentru județul Galați este faptul că Regina și fiicele
sale au vizitat de mai multe ori spitalul de la Ghidigeni, reședință transformată a
familiei Chrissoveloni. De asemenea, ea participă la numeroase întâlniri în Franța
și în Anglia, pledând pentru cauza României în fața unora dintre cei mai importanți
oameni politici ai momentului, membri ai Conferinței de Pace de la Paris. Scopul
acestei lucrări este de a face cunoscută activitatea complexă pe care a întreprins-o
Regina Maria pentru împlinirea idealului național.
Cuvinte cheie: Regina Maria, Marea Unire, neutralitate, Conferința de Pace de
la Paris, Georges Clemenceau

Lupta pentru Marea Unire reflectată în


activitatea și opera unor mari personalități
ale vieții culturale și literare românești
Andreea Finichiu / 229

Abstract: Cărturari remarcabili atât prin formația enciclopedică, cât și


prin înțelegerea superioară a sensului istoriei și a direcțiilor firești de dezvoltare și
afirmare a poporului român, au contribuit atât prin întreaga lor operă, cât și prin
exemplaritatea vieții lor la transformarea treptată a aspirațiilor și a sentimentelor care
au alimentat și susținut secole de-a rândul «ființa istorică» a poporului român, într-o
mare idee forță ‒ ideea unității naționale. Ei și-au asumat constant, în fiecare epocă,
dar mai ales în împrejurările dificile ale istoriei naționale, misiunea atât de grea, dar
atât de nobilă de «directori de conștiință» pentru românii de pretutindeni. Moment
de sinteză în dezvoltarea și afirmarea pe plan social-istoric și cultural a ideii de unitate
14
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

națională, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 reprezintă «opera» comună, acțiunea


istorică și culturală «însumată» a mai multor generații a căror conștiință colectivă s-a
făcut neîncetat auzită prin glasul corifeilor lor. Literatura este, astfel, „document” cu
valoare istorică ce nu poate fi ignorat de specialiștii și erudiții aplecați cu pasiune și
interes asupra marilor evenimente care marchează atât de pregnant existența unui
popor.
Cuvinte cheie: literatură document, literatură de război, conștiință națională,
cărturari români, Marea Unire

Slova Românească la bilanț și sărbătoare


Zanfir Ilie / 237

Abstract: Unirea de la 1 Decembrie 1918 a fost opera istorică a poporului


român în integralitatea sa, dar se datorează în mare parte și contextului internațional
favorabil al schimbărilor politice, științifice, al progresului omenirii în general.
Actul Unirii are de fapt un început mult mai profund și cu mult mai devreme și
a fost pregătit cu ambiție, trudă și consecvență de către intelectualii români din toate
provinciile istorice care au știut să militeze pe plan național și internațional pentru
acest ideal.
Cuvinte cheie: Unire, România Mare, 1 decembrie 1918, context internațional,
intelectuali

15
Abstracte Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Abstracts

The Palace of the European Commission of


the Danube (ECD) – Brief History
Zanfir Ilie / 28

Abstract: Cultural heritage includes traces of the past which have different
forms and aspects, and the European Union, by the Council, ”stated that the cultural
heritage includes an entire set of resources inherited from the past in all forms and
aspects – tangible, intangible and digital (born digital and digitized) – including
monuments, sites, landscapes, skills, practices, knowledge and expression of human
creativity as well as collections concerned and managed by public and private bodies,
such as museums, libraries and archives”; having in mind all these aspects, one
considers that an iconic building of Galaţi, like the building of „V.A. Urechia” Public
Library, deserves to be known and appreciated at its true historic value.
Keywords: European Year of Cultural Heritage, „V.A. Urechia” Public Library,
building, history, architecture

Monuments Dedicated to Heroes from


Galaţi, Immortalized in Stone
Ghiţă Nazare / 36

Abstract: The present study recalls the bravery of soldiers from Galaţi, who
had lost their lives in the war for unification of our country (1916-1918), in that
historical year - 1917. The topic of this study, „Monuments Dedicated to Heroes
from Galaţi, Immortalized in Stone”, highlights the acts of eternal gratitude of the
descendents of those who lost their lives in Mărăști, Mărășești and Oituz and praise
the bravery of the soldiers from the Galaţi County. In the year when Romanians
celebrate the Great Union of 1918, this is a tribute for those who lost their lives for
fulfilling the national ideal.
Keywords: monuments, heroes, First World War, national ideal, gratitude

Library Science -
Worldwide and in Romania
Mircea Regneală / 46

Abstract: Library science developed as a scientific branch starting with the 19th
century. For many centuries, written memory was organised according to the model
of the Library of Alexandria. Library education, as part of the education system,
16
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

has emerged after 1850. The first Romanian school that addressed library science
- named the Superior School for Archivists and Palaeography – was established in
1925. This article shows the evolution of library science at national and international
levels.
Keywords: library science, the Library of Alexandria, famous librarians, written
instruments, regulations

The Activity of the Academician Duiliu


Zamfirescu, in Galaţi, as the Representative of
Romania in the European Commission of the
Danube, in the Period Previous to the Great
Union
Camelia Bejenaru / 55

Abstract: As George Călinescu considers, Duiliu Zamfirescu was one the


”greatest epistolary novelists of the Romanian literature” and, in the period previous
to the Great Union, he had strong connections with Galaţi, on cultural and diplomatic
levels. In Galaţi, as a representative of the Romanian Academy, he gave 2 speeches –
the first one, on October 16th 1911, on the inauguration of the monument dedicated
to Mihai Eminescu, and the second one, on the unveiling Costache Negri’s statue,
on June 17th 1912. Between October 1909 – March 1918, he acted like Romania’s
delegate in the European Commission of the Danube, an international institution
headquartered in Galați. During this period, he firmly defended the interests and the
national sovereignty of the Romanian State.
On December 22nd 1916, while the German troups were marching towards
Galați, Duiliu Zamfirescu, together with Russian delegate Kartamișev and staff of the
Commision, left Galați for Odessa, on the board of the ship ”Carolus Primus”. The
author presents this journey in his travel notes – ”The Journey in Refuge”.
Keywords: Duiliu Zamfirescu, European Commission of the Danube, ”Carolus
Primus”, historical notes, Galați

”The History of Dacia” by Dionisie Fotino,


Wien, 1818-1819 – a Contribution to Cultural
Spreading of the Idea of Romanian National
Unity
Letiţia Buruiană / 68

Abstract: ”Istoria tes Palai Dachias” by Dionisie Fotino, a Greek origin teacher
and writer established in Wallachia, is a complete study that presents the current state
of the territories inhabited by the old Dacians and their heirs, following the process
of Daco-Roman ethnic genesis, from historical, linguistical, ethnographical and
17
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

geographical points of view. This work is based on historical sources, contemporary


to the author, but also on actual accounts of the political and administrative situation
of the three provinces. The significance of this paper, in the context of spreading the
idea of national unity, is underlined even more by including this paper in the main
current, that of liberation and emancipation of the Balkan nations. Its importance
was later confirmed by its translation and re-publishing in 1859 – the year of the
Union of the Romanian Principalities – George Sion translated it. The bibliophile
value of the book is confirmed once more by its ex-libris – ”V.A. Urechia” Public
Library is among the important libraries that has this book in its collections.
Keywords: Romanian historiography, Daco-Roman ethnic genesis, history of the
Romanian Principalities, Romanian Principalities coat of arms, V.A. Urechia’s signature

Public Library in the Digital Era


Nicoleta Rahme / 78

Abstract: As the pace of digital development is increasing, public libraries still


remain essential providers of public access, continue to play a vital and expanding
role in serving their communities, make powerful partners in bridging the digital
divide. Libraries find themselves in the midst of these changes. The role of the
librarian is becoming increasingly multifaceted, taking into account social media,
misinformation, fake news, data protection rules. Foundational library services,
including spaces, WI-FI access, ILL, reference, continue to be very important for end-
users. Also, new types of digital services are requested in order to face user demands.
Keywords: public libraries, digital environment, library services, users, GDPR,
fake news

The Role of Romanian Libraries in the


Implementation of the UN 2030 Agenda and
Sustainable Development Goals
Dorina Bălan / 86

Abstract: Taking into consideration the provisions of UN 2030 Agenda for


Sustainable Development, librarian communities from more than 75 countries actively
engaged in influencing the national and local decision making authorities, by submitting
relevant programmes and projects. At international level, IFLA released the first report
on development and access to information, which was included in the sustainable,
development goals and together with other goals relate to the activity of libraries.
Keywords: libraries, UN Agenda, IFLA, sustainable development goals,
International Advocacy Programme

18
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Ex-libris in the Collections of ”V.A. Urechia”


Public Library
Catrina Căluian / 92

Abstract: ”V.A. Urechia” Public Library has a valuable collection of old,


foreign books, which consists in 316 titles, part of the cultural heritage of Galați, listed
under worldwide bibliophile values printed before 1700s. The 31 ex-libris – labels,
engravings and stamps – are on 34 titles of these documents. The ex-libris illustrated
catalog recreates the road of old, foreign books, from personal or institutions’
libraries and brings back to our attention the culture from the modern Middle Ages,
the main purpose being the promotion of the library cultural heritage and paying a
contribution to highlighting its cultural heritage.
Keywords: legacy, ”V.A. Urechia” Public Library, Special Collections, ex-libris,
illustrated catalog, old foreign books, bibliographic descriptions

Nicolae Iorga and ”Neamul romănesc”


Leonica Roman / 110

Abstract: I focused my research on Nicolae Iorga’s deep engagement in the


historical and political activity of his times, by the articles and studies he published
in the press. In particularly, I studied the genealogy of the periodical ”Neamul
romănesc”, which Nicolae Iorga created; in the pages of this periodical, Iorga actively
supported the fulfillment of the national ideal – the creation of Greater Romania.
Keywords: Romanian periodicals, political periodical, Romanian politics,
national ideal, ”Neamul Romănesc”, Nicolae Iorga

The Impact of ”Axis Libri” International Book


fair Festival in the Local Community
Liana Niculeț / 117

Abstract: During the 10th Edition of The ”Axis Libri” International Book Fair
Festival, by using means of inquiry, a sociological questionnaire was applied. The
subjects were 100 participants to the book fair. The questionaire was successful,
assessing the information needs of the participants and helped evaluating the cultural
level of the local community.
Keywords: ”Axis Libri” International Book Fair Festival, book fair, sociological
survey, impact, local community

19
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Modern and Traditional Approaches in


Serial Processing. Case Study: ”Biblioteca
românească“
Mariana Dorina Măgărin / 120

Abstract: This article refers to ”Biblioteca românească”, from Buda, periodical


that, ideologically and culturally speaking, set a pattern for ”the basis of Romanian
press”, long before ”Curierul românesc” (April 8th 1829 – December 12th 1859). In that
period, ”Biblioteca românească“ represented a strong voice in asserting Romanian
national cultural and political identity, a model of universal aspiration in a moment
when our scholars and journalists lacked access to the means of modern press; this
magazine also represents a confirmation of national, cultural emancipation, exactly
in the period of Romanian Principalities’ institutional modernization.
Keywords: digitisation, ”Biblioteca românească”, assertion of national identity,
scanned magazines, bibliographic records

Electronic Resources Processing


Importance, Benefits, challanges. Case Study
Central Library of the bucharest university
of economic studies
Nicoleta Radovici / 126

Abstract: The article presents issues related to electronic resources used in the
library. For example, the electronic resources provided by the ASE (The Bucharest
University of Economic Studies) Central Library were presented. The diversity
of users, especially remote users, the continuous development of ITC, demands
the acquisition and use of electronic resources. Large libraries subscribe online to
valuable and numerous electronic resources that contain articles from thousands of
journals and books, in full text or summaries, continuously updated, which can be
simultaneously accessed by multiple users, at any time of the day, from any place
connected to the Internet.
Keywords: electronic resources, ITC, digital library, databases, virtual library

20
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Traditional Household from Cavadineşti


Commune
Eugen Holban / 135

Abstract: The traditional household from Cavadineşti Commune will be one


of the key elements of the museum network from Galați County; historically and
etnographically speaking, the Horincea Valley was one of the well-outlined subzones.
Ethnographically speaking, Cavadinești commune, with its 5 villages, is part
of the Horincea Valley subzone. This subzone is part of a larger ethnic-cultural zone
– Covurlui Nord; the inhabitants of this zone are the ones that created an exceptional
traditional culture. In these villages, one can find objects that were once part of the
traditional houselhold inventory – whether they are immediate household objects
and mixed function ones.
Keywords: Cavadinești, Horincea Valley, Covurlui, ethnoculture, ethnography

«La quatrième Suisse»


Marius Mitrof / 143

Abstract: Situé sur le Danube à la 80 mile nautique, Galatii attirerait un mélange


de groupes ethniques parce que les produits bon marché, les installations ont fourni
des commerçants, que le Danube maritime permettre aux navires de mer d’ancrage
lourd de Galati et l’existence du siège de la Commission européenne Danube. Après
l’unification des principautés roumaine, 1859, Galaţi est devenu la troisième plus
grande ville après Bucarest et Iasi et en 1876, était la deuxième ville après Bucarest, ce
qui contribue près de 40% du revenu commercial total du pays.
Dans cette ville cosmopolite, avec la Roumains, vivaient l’hébreu, le grec, le
turc, l’arménien, allemand, italien, anglais, français, autrichien, britannique, bulgare,
serbe, etc., ce qui contribue à la ville et de maintenir une position de leader dans le
commerce pays, de sorte que «La Perle de la couronne», comme l’a appelé le prince
Mihail Sturza 1836, Galaţi était connu internationalement comme les Anvers les
Balkans, ou Marseille est.
Venez dans les cantons suisses, ouvriers, techniciens, commerçants suisse ont
contribué au développement de la construction de lignes par Galati de télégraphe, du
chemin de fer, le commerce, beaucoup d’entre eux s’installer à Galati.
La mise en place du consulat suisse à Galati, 1881, a fait plus de garder une
atmosphère stable et les relations entre les habitants de la ville accueillent Galati et
Colonie suisse dans le village.
Mots-clés: colonie suisse, Galati, Suisse Galati, Le consulat Suisse de Galati

21
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

The proverb and the Epigram


Lina Codreanu / 156

Abstract: In the history of aesthetics, there are clear distinctions between the
fundamental categories (the tragic, the comic, the beautiful, the sublime) and their
derivatives (the gracious, the ugly, the satirist, the ironical, the comic, the sarcasm,
the grotesque, the fantastic and the absurd), the instances applying especially to
acknowledged works like the tragedy, the comedy or the fairytale. One refers to some
minor literary species, but which are highly spread in oral and written literature
and for which the comic has a special status: the proverb, the diction, the epigram,
the anecdote, the joke and so on. These literary species, with their own specific
organization and structures, encompass characteristics of well-established literary
genres: the narrative, the lyrical, the drama, the aphorism, the mystery or the teaching,
creating a border, irregular genre, which opens new possibilities in literature. Using
the means of comparison, one will further examine the proverb and the epigram,
even if all the other minor species are worth analyzing. In this case, one will research
the following: definition, length, way of rendering, cause and comic effect, thematic
area, text instances, prosodic features and other aspects that refer to these literary
species.
Keywords: literature, proverb, epigram, minor literary species, literary history

Turkish Literature in Romanian


Translations
Adi-George Secară-Halilbey / 170

Abstract: Turkish literature is relatively unknown in Romania, just like the


Turkish history, which is subject to some national-socialist clichés, present in some
school books. It is also true that Turkish world is basically unknown and mainly
misunderstood, especially in nowadays international context. That’s why one
considers this study is more than interesting.
A literary equivalent of Mihai Eminescu, Yunus Emre is practically the creator
of old Turkish literary language and he is also one the most known Dervish in history,
due to his spiritual abilities. The following lines are just an exordium to his work.
Keywords: Turkish literature, Yunus Emre, literary history, poetry, religion

22
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

La contribution de Société Nationale des


Femmes Orthodoxes en Roumanie,
dans la Première Guerre Mondiale
Maria Stanciu / 180

Abstract: Société Nationale des Femmes Orthodoxes en Roumanie, au cours


de la Première Guerre Mondiale, a été celui gui a planté - dans le cœur des Roumains
- amour de Dieu et d’espoir pour des soldats qui sont tombés sur le champ de bataille.
Par modèles de la Mère de Dieu et de la Reine Mary, nos bénévoles - les femmes
orthodoxes, connus et inconnus, de l’esprit de sacrifice - ils priaient et apaisée les
blessures des soldats ont été internés dans les infirmeries et les hôpitaux en Moldavie.
À Galați, Monastère d’Adam a apporté l’espoir, la paix et la joie dans la cœur
des soldats blessés sur le front, ils ont fourni de la nourritur et des vêtements aus
orphelins et aux veuves de guerre.
Mots-clés: guerre, amour de Dieu, sacrifice personnel, le service pour les autres

”Poarta Neagră”. A Different Vision on


Arghezi’s Detention Memoirs
Anca Laura Grigorov / 188

Abstract: Although the detention literature generally renders atrocities


during detention, behind the “black” walls, we want the present paper to analyze the
behavior of the man Arghezi from the period in which he was incarcerated. In other
words, we do not want to challenge the horrors, woes and miseries of such a system,
but we want to emphasize the connection of Arghezi with the divinity, permanence,
cultivation and development of this link during the mentioned period.
Keywords: memoirism, detention literature, Arghezi, Poarta Neagră, romanian
literature

The Library of the Mavrocordat Family


Radu Moțoc / 191

Abstract: The Mavrocordat ruling family is well-known for its passion


for books and culture, in general. Trained and educated in the spirit of the latest
European cultural transformations and achievements, the members of this family
had an impressive library, envied by many representatives of the European society;
their library was subject either to copying or buying attempts, but the Mavrocordat
family never gave in.
Keywords: library, manuscripts, collections, letters, catalog

23
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

The Cuisine in Roman Antiquity


Violeta Ionescu / 199

Abstract: History or, if we were to report ourselves to Herodotus, the father of


History, whose main book is Historiai i.e. researches, that has less known chapters,
like the one dedicated to cuisine.
The Romans, our ancestors, had more than an interesting cuisine, a combination
between simple and complex elements, abstinence and greed. This research refers to
different aspects, from different periods of the evolution of the Roman Empire, that
marked the entire European cultures and civilizations.
Keywords: cuisine, history, Roman Empire, culture and civilization, habits,
religion

Brăila Book Launches at the ”Axis Libri”


Literary Salon from Galaţi
Dumitru Anghel / 206

Abstract: Romanian literary history, which bears the mark of Brăila, the city, is
more than rich. If only we consider authors like Panait Istrati, Fănuş Neagu, Mihail
Sebastian, Perpessicius, Nicolae Grigore Mărăşanu, we have a much more than
interesting and constructive vision of the Lower Danube literary phenomenon, the
Brăila version.
From more or less recent literary waves, obviously, one records the books
of Lucia Pătraşcu, Jenică Chiriac, Virgil Andronescu or others, that were launched
to one of the prestigious literary events of the latest years, the ”Axis Libri” Literary
Salon, hosted by ”V.A. Urechia” Public Library
Keywords: Lucia Pătraşcu, Jenică Chiriac, Virgil Andronescu, literary Brăila,
Axis Libri

The Trilogy of Exile


Adrian Buzdugan / 209

Abstract: ”The Weeping Meadow” (2004) (Trilogy: To livadi pou dakryzei,


2004), ”The Dust of Time” (2008) (Trilogy II: I skoni tou hronou, 2008) and
”Tomorrow” (Trilogy III: Aurio, temporary title for the third part, which is still
under working) represent the trilogy of exile, the most recent work of Greek director
Theodoros Anghelopulos. Based on common facts, the trilogy is a subjective, historic

24
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

representation of the events that occured in a small Greek community, a series about
”past and future times”, as Anghelopulos himself says.
Keywords: cinema, history, The Trilogy of Exile, Theodoros Anghelopulos, Greek
culture

Queen Marie’s Contribution to the Creation


of Greater Romania
Diana-Maria Călinescu / 214

Abstract: The article brings to our attention the contribution that Queen
Marie of Romania had on Romania’s entry in the First World War, which will later
lead to accomplishing the Great Union of 1918. She was an active supporter of the
Triple Entente Alliance and once Romania became a part of the war, she volunteered
in treating the wounded soldiers on the battlefield. What is relevant for Galați County
is that Queen Marie and her daughters paid several visits to the Ghidigeni palace of
Chrissoveloni family, turned into a hospital. She also attended numerous meetings
in France and England, pleading in favour of Romania, in front of important political
personalities of that time, the members of the Paris Peace Conference. This paper
underlines Queen Marie’s contribution to the achievement of our national ideal.
Keywords: Queen Marie of Romania, Greater Union, neutrality, Paris Peace
Conference, Georges Clemenceau

The Efforts Paid by Romanian Literary and


Cultural Personalities for the Great Union,
as Reflected in Their Works
Andreea Finichiu / 229

Abstract: Remarkable Romanian scholars, both by their scientific background


and superior understanding of the sense of history and the development of Romanian
people, paid their contribution to one single ideal – the idea of national unity; they
are the ones that transformed the aspirations and feelings that during centuries
constantly fed the historical being of the Romanian people, into a great force – the
idea of national unity.
Keywords: document literature, war literature, national consciousness,
Romanian scholars, Great Union

25
Abstracts Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

The Romanian Letter - Results and


jubilation
Zanfir Ilie / 237

Abstract: The Union of December 1st 1918 is the historical achievement of all
the Romanian people, but it was also supported by the international context of the
period, that was favourable to political and scientific changes, the progress of the
humankind in general.
The act of unification started long before and was paved with the ambition,
perseverence, efforts and hardwork of Romanian intellectuals from all the Romanian
provinces, who actively pled in favour of this ideal, on national and international
levels.
Keywords: Union, Greater Romania, December 1st 1918, international context,
intellectuals

26
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

27
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Palatul Comisiei Europene a Dunării (CED)


Istoric

Dr. Zanfir ILIE, profesor, director


Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 102); e-mail: zanfirilie@yahoo.com

Anul 2018, declarat Anul European al Patrimoniului Cultural prin Decizia UE


864/2017 a Parlamentului European şi a Consiliului1, publicată în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, seria L 131/1 din data de 20 mai 2017, an lansat oficial la 6
decembrie 2017, la Milano, în cadrul deschiderii Forumului Cultural European, are ca
principal obiectiv încurajarea a cât mai multor persoane să descopere și să aprecieze
patrimoniul cultural al Europei și consolidarea sentimentului de apartenență la un
spațiu european comun. Sloganul Anului este: Patrimoniul nostru: la confluența
dintre trecut și viitor.
Eleganta construcție cu două etaje, clădire istorică, monument de arhitectură
în stil neoclasic, din strada Mihai Bravu nr. 16, în care astăzi, din anul 19682, își
are sediul Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, a fost prima clădire a unei instituții
internaționale din România: Comisia Europeană a Dunării.
Istoria inițiativei construirii Palatului Comisiei Europene a Dunării, unde
s-a scris și istoria marilor puteri şi a Dunării libere, începe în anul 1884, când
generalul Pencovici, delegatul României pentru CED, solicită un teren de la Consiliul
Comunal pentru a-l achiziționa la un preț avantajos. Deși se aprobă cererea în sedința
Consiliului din 31 ianuarie 1884, și i se atribuie un teren pe strada Domnească,
membrii CED achiziționează un teren, mai târziu, pentru ridicarea Palatului CED,
în strada Mihai Bravu, nr. 6, în ideea de a-l folosi și ca „hotel administrativ pentru
membrii Comisiei.”3
Necesitatea unei construcții pentru CED era evidentă, deoarece Comisia și-a
stabilit sediul la Galați, ca urmare a Congresului de Pace de la Paris din 18564, care a
hotărât reglementarea regimului navigației pe Dunăre. În capitolul 15 al Congresului
se hotărăște „să se realizeze o Comisiune în care Franța, Austria, Marea Britanie,
Prusia, Rusia, Sardinia și Turcia vor fi fiecare reprezentate prin un delegat, va fi
1. EUR-Lex - 32017D0864 - EN – EUR-Lex. Disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32017D0864. Data consultării: 20180305.
2. Bodea, Valentin. Monumente istorice și de arhitectură. Vol. 1. Galați: Pax Aura Mundi, 2009,
p. 74.
3. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Protocoale. Dosar 32/1892-1893, f. 171.
4. Bodea, Valentin. Monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați. Galați: Pax Aura
Mundi, 2009, p. 68.
28
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

însărcinată de a specifica și executa


lucrările necesare de la Isaccea în jos,
de a curăța de nisip și alte obstacole
Gurile Dunării, în părțile mării
învecinate lor, și de a pune această
parte a fluviului și zisele părți ale
mării în cele mai bune condițiuni
posibile pentru navigațiune”.
Încă de la prima ședință de
constituire, care a avut loc la Galați,
pe 4 noiembrie 18565, când au fost
prezenți membrii care reprezentau
cele şapte mari puteri ale Europei,
apoi venirea din toamna anului
1856 a reprezentanților acestora
din Sardinia, Turcia, Austria, Franța
Prusia, Rusia, Anglia a impus cazarea
lor în hoteluri sau la persoane private
- familiile bogate sau reprezentative
ale orașului.
O bună perioadă de timp, până
la construirea Palatului, sediul CED
a fost în casa bogatului om Antoni Negroponti - consul onorific al SUA, din capătul
de sus al vadului, numit chiar Vadul Negroponte şi apoi Vadul CED.
În data de 22 martie 1893 Artur Rafauf,
consul și delegat al Germaniei și membru al
Comitetului Exectiv CED, cumpără un teren
în valoare de 28.000 lei de la N.V. Theodoru6
pentru construcția Palatului.
În data de 14 mai 1894, Serviciul
Tehnic al Primăriei orașului Galați eliberează
autorizația de construcție7, deși se demaraseră
lucrările. Suma investită de CED pentru
construcție se ridica la 231.000 de franci8.
Data finalizării construcției Palatului
CED este controversată, unele surse

5. Băicoianu, Constantin I. Dunărea. București. S.n., 1915, p. 60.


6. Biblioteca „V.A. Urechia” Galați, Dosar nr. 1421/2001, p. 57.
7. DJANG. Fond Primăria orașului Galați. Dosar 128/1894, f. 37.
8. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Protocoale. Dosar 32/1892-1893, f. 171.
29
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

afirmând că s-a realizat în 18939, ceea ce ar fi fost practic imposibil, având în vedere
data achiziţionării terenului. Ceea ce se găsește menționat în documentele de arhivă
este faptul că Palatul a fost definitiv construit, cu toate dependințele, în anul 1896,
recepția lucrării realizându-se în data de 29 aprilie a aceluiași an, în prezența lui Karl
Kuhl – inginerul șef (pe atunci) al CED10. Aici funcționau Secretariatul General,
arhiva, biblioteca şi se ţineau şedinţele plenare.

„Clădirea este una de arhitectură europeană, cu două nivele, cu lucrări de


fineţe la interioare cu stucatură pe pereţi şi tavane, coloane aparente cu însemne
(ancora, tridentul, simbolul comerţului, cornul abundenţei), balustrade cu frumoasă
feronerie la scările monumentale din marmură, un luminator în sala de conferinţe/
bal, marchiza de la intrare, încadrată în decoraţiuni metalice amintind mănunchiuri
de fascii – nuiele legate la un loc, care la romani erau simbolul puterii. A avut
dotări tehnice extraordinare, de la băi
la bucătării. Lemnăria uşilor era din
diferite esenţe, unele rare. Avea până
şi „hazna” modernă – o fosă septică
din cărămizi austriece cu ştanţă, prinse
fără mortar, care să permită filtrarea
dejecţiilor” – așa cum declara fostul
administrator Nicolae Papadopol11.
În timpul Primului Război
Mondial, „sediul C.E.D. din Galați
unde se instalase cartierul general
9. Munteanu, I.G. Comisia Europeană a Dunărei. Galați: Editura Institutului de Arte Grafice
„Munca”, 1937, p. 7.
10. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Protocoale. Dosar 34/1896-1897, f. 72.
11. Motoc, Corneliu. Istoria Comisiei Europene a Dunării. În: Historia. Disponibil la:
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria-comisiei-europene-a-dunarii. Data
consultării: 201803007.
30
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

al unui corp de armată rus, va fi bombardat de inamici la 10 octombrie 1917


distrugându-se biblioteca și arhiva Comisiunii”.12 Importanţa edificiului era extrem
mare, acesta fiind motivul găzduirii în clădire a Cartierului General al Armatei
Ruse în România! Trebuie spus, pentru a înțelege mai bine, că cei peste un milion
de soldaţi ruşi, foarte bine înarmaţi, echipaţi şi hrăniţi, erau cea mai numeroasă forţă
militară pe frontul nostru, forța în care îşi puseseră speranţa, la începutul războiului,
Franţa şi România. În acest context, comenduirea rusească era, deci, firesc, una dintre
ţintele favorite ale bombardamentelor. Armatele aliate germano-bulgare au provocat
în acest fel un incendiu care a distrus clădirea. Au mai rămas în picioare patru pereţi
exteriori şi câţiva pereţi interiori puternic avariaţi. Suma la care se ridicau pagubele,
conform raportului întocmit de inginerul rezident al CED, E. Magnussen, era de
1.816.910 franci aur, la care se adăuga suma de 33.095 de lei, sumă cheltuită pentru a
se putea repara instalaţiile şi pentru a putea realiza alte lucrări indispensabile13.
În timpul războiului, Comisia Europeană a Dunării, deși a fost deposedată de
toate competențele sale, a continuat să activeze în limitele minime prin secretariatul
general, iar rigurozitatea împământenită la nivelul instituțiilor Comisiei a fost
moștenită de autoritățile române.

Palatul CED distrus în Primul Război Mondial

12. Gruia, Ion. Dunărea și tratatele ei internaționale. În: Steaua Dobrogei, nr, 2, 1999, p. 4.
13. Galaţii de altădată: Palatul Comisiei Europene a Dunării (azi Biblioteca „V.A. Urechia”).
Disponibil la: http://www.galatiidealtadata.volte.ro/2010/11/palatul-comisiei-europene-
dunarii-azi.html. Data consultării: 20180306.
31
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Proiectul recon­
strucției de la temelie a
Palatului CED s-a realizat
de către Societatea Română
de Întreprinderi din
Bucureşti, prin delegatul
său la Galaţi, Teissier,
între 23 iunie 1922 - mai
192314. Astfel, Palatul CED
va fi proiectat cu 2 (două)
etaje, subsol şi mansardă.
Zidăria va fi din cărămidă
cu fundaţia de piatră. La
Palatul CED distrus în Primul Război Mondial intrarea în clădire, în zona
centrală se află un hol pe
mijloc, 9 camere, unde sunt instalate birourile CED şi două grupuri sanitare. Accesul
la primul etaj se realizează printr-o scară de marmură. La primul etaj se află un hol
central, o sală de conferinţe, o sală de biliard, fumuar, 4 dormitoare, sală de baie, două
grupuri sanitare şi bucătărie, plus o terasă. Tâmplăria este bogată, podelele sunt din
mozaic sau în mai mică măsură din stejar. La etajul al doilea se aflau 4 camere15.
Recepția provizorie a Palatului va avea loc la data de 13 noiembrie 1923, în
prezenţa lui M. Manea, arhitect, reprezentant al CED şi M. Vincent, director al
Societăţii Române de Întreprinderi din Bucureşti.

Palatul CED după reconstrucție, în anul 1923


14. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Secretariatul General. Dosar 149/1922, f. 5.
15. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Secretariatul General. Dosar 82/1919-1923, f. 21.
32
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Deși, prin Congresul de Pace de la Paris, care a avut loc la 30 martie 1856,
Comisia Europeană a Dunării ar fi trebuit să funcţioneze doar doi ani, necesitatea
menținerii legăturilor internaționale, dorința Rusiei și a Germaniei de a avea acces la
Dunăre şi, mai ales, lunga perioadă a desfășurării lucrărilor pentru degajarea gurilor
fluviului au determinat prelungirea anuală a existenței Comisiei până în 1865, ca
apoi să se prelungească până în 1871, iar la Conferința de la Londra să fie prelungită
pentru o perioadă de 12 ani. În 1883, în cadrul Conferinței Europene se va prelungi
existența Comisiei Europene până în 1904.
Trebuie spus că, deși Germania a dorit lichidarea CED, autoritățile de la
București au considerat că suveranitatea statului român asupra gurilor Dunării este
mai bine respectată în condițiile implicării unui consorțiu de state. Din păcate, prin
Acordul de la Belgrad din 1948, Rusia a desființat Comisia Europeană și a îndepărtat
potențialii rivali (Marea Britanie, Statele Unite, Franța). Din acest moment, oficial,
asistăm la sovietizarea Dunării”. 16
După desființarea Comisiei Europene a Dunării, această clădire a fost
repartizată, în anul 1968, Bibliotecii „V.A. Urechia”, loc în care va funcționa neîntrerupt
până astăzi.
În 2011, clădirea a fost evaluată la peste 12,8 milioane lei17 (aproape 4,4 mil.
euro), însă valoarea sa simbolică este una extrem de mare: aici a fost „buricul Europei”,
administrator al păstrării independenţei navigaţiei, regularizării și adâncirii fluviului.
Ea a fost înscrisă de Institutul
Național al Patrimoniului în Lista
monumentelor istorice. Județul
Galați 2015 la poziția 158, codul LMI
GL-II-m-B-0305718, în care literele
„m” și „B” semnifică, conform Legii nr.
422/200119 , art. 8, al. (1), lit. b că sunt
monumente istorice reprezentative
pentru patrimoniul cultural local.
CED reprezintă una dintre
primele organizaţii internaţionale
constituite în Europa şi singura

16. Tuluș, Arthur. Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galați, fasc. 19, Istorie, Tom V, 2006,
p. 193.
17. Cilincă, Victor. Campanie VL „Comori de patrimoniu”/ Sediul Bibliotecii Judeţene, buricul
Europei - Viaţa Liberă Galaţi. Disponibil la: https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/55892-
galati-viata-libera-cotidian-campanie-vl-comori-de-patrimoniu-sediul-bibliotecii-judetene-
buricul-europei. Data consultării: 20180308.
18. Pagina oficială a LISTA MONUMENTELOR ISTORICE 2015 - Județul Galați - Institutului
Național al Patrimoniului. p. 1384 (poziția 158). Data consultării: 20180305.
19. Monitorul Oficial al României. Partea I, nr., 113bis/15.II.2016, p. 1384.
33
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

organizaţie internaţională interguvernamentală care, astăzi, are sediul la Budapesta


(din anul 1954), și își îndeplineşte activitatea în baza prevederilor Convenţiei cu
privire la regimul navigaţiei pe Dunăre, semnată la 18 august 1948, la Belgrad.
În baza Convenției, cele 11 state membre (Austria, Bulgaria, Croaţia, Federaţia
Rusă, Germania, R. Moldova, România, Serbia, Slovacia, Ucraina şi Ungaria) se
angajează să mențină sectorul lor de fluviu în stare de navigabilitate, să execute lucrări
de întreținere și să nu pericliteze libertatea de navigație pe Dunăre. Alte opt state
au primit statut de observator: Belgia, R. Cehă, Cipru, Franţa, Grecia, Muntenegru,
Olanda şi Turcia. De asemenea, actul asigură cadrul de cooperare economică și
culturală între statele membre, dar și cu alte state europene.
Primele „consulate” străine şi-au făcut apariția la Galați după Pacea de la
Kuciuk-Kainargi, din 1774.
După stabilirea CED în România, în 1850, SUA își deschide un viceconsulat,
ridicat la rangul de consulat în 1858, prin decizia președintelui american James
Buchanan de a-și numi un consul la Galați. De fapt, Galațiul, în trecut, a găzduit 21
de consulate și un viceconsulat20:
1 Consulatul Austriei
2 Consulatul Braziliei
3 Consulatul Belgiei
4 Consulatul Statelor Unite ale Americii
5 Consulatul general al Greciei
6 Consulatul Turciei
7 Consulatul Franței
8 Consulatul general al Guatemalei
9 Consulatul Cehoslovaciei
10 Consulatul Portugaliei
11 Consulatul general al Regatului Unit
12 Consulatul Persiei (Iranul de azi)
13 Consulatul general al Italiei
14 Consulatul Letoniei
15 Consulatul Elveției

16 Consulatul Norvegiei

20. Galați – Wikipedia. Disponibil la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gala%C8%9Bi. Data


consultării: 20180308.
34
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

17 Consulatul Germaniei
18 Consulatul Olandei
19 Consulatul Poloniei
20 Consulatul Suediei
21 Consulatul Danemarcei
22 Viceconsulatul Spaniei

Bibliografie și webliografie

1. Băicoianu, Constantin I. Dunărea. București. S.n., 1915.


2. Biblioteca „V.A. Urechia” Galați, Dosar nr. 1421/2001.
3. Bodea, Valentin. Monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați. Galați: Pax
Aura Mundi, 2009.
4. Cilincă, Victor. Campanie VL „Comori de patrimoniu”/ Sediul Bibliotecii Judeţene,
buricul Europei - Viaţa Liberă Galaţi. Disponibil la: https://www.viata-libera.ro/vlg-
cultura/55892-galati-viata-libera-cotidian-campanie-vl-comori-de-patrimoniu-sediul-
bibliotecii-judetene-buricul-europei. Data consultării: 20180308.
5. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Protocoale. Dosar 32/1892-1893.
6. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Protocoale. Dosar 34/1896-1897.
7. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Secretariatul General. Dosar 82/1919-
1923.
8. DJANG. Fond Comisia Europeană a Dunării. Secretariatul General. Dosar 149/1922.
9. DJANG. Fond Primăria orașului Galați. Dosar 128/1894.
10. EUR-Lex - 32017D0864 - EN – EUR-Lex. Disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/
legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32017D0864. Data consultării: 20180305.
11. Galați – Wikipedia. Disponibil la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gala%C8%9Bi.
Data consultării: 20180308.
12. Galaţii de altădată: Palatul Comisiei Europene a Dunării (azi Biblioteca „V.A.
Urechia”. Disponibil la: http://www.galatiidealtadata.volte.ro/2010/11/palatul-comisiei-
europene-dunarii-azi.html. Data consultării: 20180306.
13. Gruia, Ion. Dunărea și tratatele ei internaționale. În: Steaua Dobrogei, nr, 2, 1999.
14. Motoc, Corneliu. Istoria Comisiei Europene a Dunării. În: Historia. Disponibil la:
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria-comisiei-europene-a-dunarii. Data
consultării: 201803007.
15. Munteanu, I.G. Comisia Europeană a Dunărei. Galați: Editura Institutului de Arte
Grafice „Munca”, 1937.
16. Pagina oficială a LISTA MONUMENTELOR ISTORICE 2015 - Județul Galați -
Institutului Național al Patrimoniului. p. 1384 (poziția 158). Data consultării: 20180305.
17. Tuluș, Arthur. Analele Universitatii „Dunărea de Jos” Galati. Fasc. 19, Istorie, Tom
V, 2006.

35
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Monumente ale eroilor gălățeni


eternizați în piatră
Ghiţă Nazare, profesor, director
Revista Şcoala gălăţeană
Str. George Enescu, nr. 25, bl. Bistrița 1B, ap. 79, Galați
Tel.: 0745633310; e-mail: nazareghita@yahoo.com

În vara anului trecut, am comemorat 100 de ani de la marile bătălii de la Oituz,


Mărăști și Mărășești, unde soldații români au dovedit spirit de sacrificiu, abnegație
și patriotism. Românii s-au sacrificat în acel an 1917, în războiul pentru întregirea
patriei, pentru realizarea idealului unității naționale. Gălățenii s-au ridicat atunci,
alături de întregul popor, la înălțimea momentului istoric. Articolul nostru își
propune să pună în evidență recunoștința pe care urmașii și-au manifestat-o pentru
faptele de glorie săvârșite de soldații proveniți din toate localitățile județului pentru
întregirea neamului românesc. Pentru a dovedi acest fapt, vom apela la memoria
pietrei, a zecilor de monumente existente în localitățile județului, ridicate în memoria
celor căzuți pe fronturile de luptă acum 100 de ani.

Monumentul eroilor din Cimitirul „Eternitatea” este ridicat din inițiativa


oficialităților locale și a lui F. Celino, căruia, probabil, îi aparține și proiectul, în
memoria ostașilor gălățeni morți pe diferite fronturi din Primul Război Mondial.
Monumentul are două nivele, unul la demisol, iar celălalt în forma unei terase
împrejmuite de un zid făcut din cărămidă și mozaic. La demisol se găsește o încăpere
de formă rotundă, cu o nișă pătrată în partea de răsărit. Pereții sunt împărțiți în
mai multe registre, dispuse vertical, placate cu marmură cenușie, pe care sunt săpate
numele eroilor din fostul Județ Covurlui căzuți în războiul pentru întregirea patriei,
precum și fotografii în medalioane de porțelan ale unora dintre ei. Pereții nișei laterale
sunt pictați în frescă, conținutul compozițiilor
fiind religios.
Nivelul superior are formă de cruce,
prezentând două abside laterale circulare
prevăzute cu scări și cu câte o secțiune pentru
accesul în interior. Accesul principal se face
pe latura vestică. Pe latura de est se găsește un
pridvor deschis format din 12 coloane care susțin
un acoperiș masiv lucrat din cărămidă și mozaic. Între cele patru grupări de coloane
se găsește câte un arc în plin centru, pe care sunt scrise diferite texte. Bolta interioară
a pridvorului este pictată în frescă. Deasupra acoperișului se află un grup statuar din
piatră artificială a cărui compoziție cuprinde două personaje alegorice, simbol al vitejiei
și recunoștinței, steaguri de luptă și elemente din echipamentul de război. Pe frontispiciul
36
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

monumentului se află următoarea inscripție: „Eroilor neamului veșnică cinstire!” De


asemenea, pe peretele exterior al nivelului superior, la suprafața solului, sunt inscripționate
localitățile/zonele în care au avut loc bătăliile în care au murit ostașii gălățeni: Mărăști-
Mărășești-Turtucaia-Dobrogea-Jiu-Oituz (1916), Galați (1918), Târgul-Ocna (1917),
București-Cerna-Carpați-Ardeal (1916).

Monumentul dedicat memoriei Apărătorilor


orașului Galați a fost ridicat în anul 1923 din inițiativa
Societății Apărătorii Patriei, a Demobilizaților Ofițeri
și Grade Inferioare din Galați. Monumentul respectiv,
amplasat în zona centrală a orașului, pe partea dreaptă
a arterei principale care traversează urbea gălățeană, de
la est la vest, a fost realizat de către Ioanis N. Renieris.
Din nefericire, monumentul Apărătorii orașului Galați
a fost demolat în anul 1962 din rațiuni edilitare, așa cum
precizează directorul Muzeului de Istorie, profesorul
Cristian Dragoș Căldăraru. Ideea refacerii acestui
monument a aparținut istoricului gălățean Paul Păltănea, încă de la începutul anului
1990. Din păcate, a trebuit să treacă aproape 30 de ani până când iniţiativa istoricului
Păltănea să se materializeze, abia la 20 ianuarie 2018, când s-au împlinit 100 de ani
de la „teribila confruntare româno-rusă”, fiind inaugurat monumentul respectiv. La
dezvelirea monumentului, într-o atmosferă emoțională, au rostit alocuțiuni: prof.
Cristian Dragoș Căldăraru, pr. Eugen Drăgoi, Ionuț Pucheanu, primarul Galațiului,
Costel Fotea, președintele Consiliului Județean Galați, deputatul Nicolae Bacalbașa și
mai mulți reprezentanți ai Armatei.
Monumentul, orientat cu fața spre răsărit, este compus din trei părți: un soclu
dreptunghiular, din granit, o arhitravă, din marmură, și vulturul, cu aripile deschise și
cu o ramură de stejar în cioc, din bronz; înălțimea monumentului este de peste 5 m. Pe
fața dinspre răsărit a soclului sunt așezate două plăci metalice. Pe cea din partea de sus a
soclului este inscripția: „Apărătorii Orașului Galați. 7/20-9/22 ianuarie 1918”, iar pe cea
din partea de jos sunt inscripționate numele gălățenilor care
s-au jertfit pentru apărarea orașului: sublocotenentul Ionescu
Traian și soldații Stanciu D., State Costache, Dinu Ioan, Dan
Tudor, Iancu Marin, din Regimentul 6 Infanterie, sergentul
Duda Ioan, caporal Rădulescu S. și soldații Ștefan Ștefan,
Voicu Dumitru și Ioniță A. Gheorghe, din Regimentul 50/64
Infanterie.

Monumentul închinat eroilor tecuceni căzuți în


războiul din 1916-1918 este situat în fața Gării de Sud a
37
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Municipiului Tecuci. Monumentul, ridicat din inițiativa unui grup de tecuceni, în


majoritate ceferiști, sub coordonarea lui George Ghițulescu, are soclul din granit-
piatră mozaicată, pe care sunt montate Stema Moldovei, Stema României, emblema
CFR și o inscripție cu textul „Funcționarii CFR morți pentru întregirea patriei”. Sunt
inscripționate peste 40 de nume (șef de gară, șef de depou, impiegați de mișcare,
mecanici, fochiști, magazioneri, șefi de tren, șefi de echipă, conductor, manevranți,
frânari, containieri etc.).

Monumentul eroilor din Tg. Bujor este un obelisc, cu o


înălțime de peste 10-12 m, care în partea centrală/ din față are
următoarea inscripție: „Pentru veșnică amintire Eroilor /Din
Comuna Tg. Bujor /Căzuți pentru patrie/ În războiul de întregire
a neamului.” Pe părțile laterale ale monumentului sunt montate
două plăci pe care sunt trecute numele tuturor eroilor din
localitate, peste 120. Primul pe această listă este generalul Eremia
Grigorescu, eroul de la Mărășești. Monumentul a fost inaugurat
în anul 1922, în prezența unei mulțimi impresionante.

Monumentul eroilor de la Berești este situat în centrul


orașului. A fost ridicat în memoria eroilor căzuți în luptele
pentru apărarea patriei din Primul Război Mondial, 1916-
1918, din iniţiativa unui comitet local, prin subscripție
publică și cu sprijinul Comitetului Central al Societății
Mormintelor Eroilor, la 9 septembrie 1923. Monumentul
este confecționat din bronz și este compus dintr-un
postament piramidal, pe ale cărui laturi sunt basoreliefuri
reprezentând scene de luptă, pe care este așezată statuia unui
soldat în poziție de atac. Inscripția pusă pe monument cuprinde numele ofițerilor și
soldaților din Berești căzuți în războiul din 1916-1918 (doi căpitani, un plutonier, doi
sergenți, un caporal și 72 de soldați).

Monumentul închinat ostașilor din Bălăbănești


căzuți în timpul Primului Război Mondial a fost ridicat
în anul 1921 din inițiativa oficialităților locale și plasat în
apropierea bifurcației Bălăbănești-Bălășești. În timp, din
cauza indiferenței și neglijenței, monumentul s-a ruinat.
În anul 1975, din iniţiativa profesorului Neculai Pământ,
cu sprijinul locuitorilor satului, a fost refăcut și mutat în
apropierea Școlii Gimnaziale din localitate, acolo unde
există și astăzi. Monumentul a fost ridicat în memoria

38
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

bălăbăneștenilor morți în Războiul pentru Reîntregirea Neamului, 1916-1918. De


menționat că la refacere s-au adăugat pe soclul monumentului și numele eroilor
locali căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial. Monumentul este făcut din beton
mozaicat, iar placa pe care se află inscripția este din marmură. Monumentul are forma
unui obelisc, înalt de 1,70 m, așezat pe un piedestal înalt de 70 cm. Inscripția are
următorul conținut: „Sătenii recunoscători ridică acest monument în cinstea eroilor
căzuți pentru patrie și neam. Comuna Bălăbănești. Morți pentru Patrie și Neam.
1916-1918.”, după care urmează lista celor 19 eroi morți în Primul Război Mondial și
a celor 53 de morți în cel de-al Doilea Război Mondial.

Monumentul eroilor din Brăhășești este plasat în


centrul localității, în preajma sediului Consiliului Local
Brăhășești. A fost ridicat în anul 1936, din inițiativa și cu
contribuția sătenilor C. Groza și N. Chirvăsuță, pentru
„Gloria și onoarea eroilor de la 1916-1918”. Monumentul,
făcut din piatră, are formă de coloană trapezoidală, având
în vârf vulturul cu aripile deschise. În partea de jos, se găsesc
trei trepte, iar pe mai multe panouri dispuse pe coloană sunt
înscrise numele celor aproape 70 de eroi brăhășeșteni căzuți
la datorie în timpului Primului Război Mondial.

Monumentul eroilor din Cosmești, ridicat în amintirea


celor căzuți în luptele din Primul Război Mondial, a fost
dezvelit în anul 1931, din inițiativa comandantului Diviziei
51, locotenentul Nică Nicolae. Semnificativă este inscripția
așezată pe monument: „În amintirea ostașilor din satu
Cosmești Deal, morți pentru patrie în războiul din 1916-1918”.
Monumentul este plasat în apropierea sediului Consiliului
Local Cosmești, în fața Magazinului Universal. Este construit
din piatră, are formă piramidală, cu șapte trepte la bază și încă
patru în partea superioară. Are o înălțime de 4,80 m.

Monumentul eroilor din Cudalbi a fost ridicat în anul


1941, în timpul primarului Alexandru Drăguș, în memoria
eroilor cudălbeni care au murit pentru apărarea patriei
în luptele din Primul Război Mondial. Monumentul este
construit din beton și are forma unui trunchi de piramidă.
Pe cele patru fețe ale piramidei sunt gravate următoarele
compoziții: un ostaș român (pe latura de est), harta României
Mari (pe latura de vest), arme de cavalerie și infanterie

39
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

(pe latura de nord), două tunuri încrucișate (pe latura de sud). Ca ornament este
vulturul din vârful monumentului. La inaugurare, în anul 1941, vulturul avea crucea
în plisc și coroana regală, care în perioada comunistă au fost scoase. În anul 1946, în
timpul primarului Ștefan Mihail, s-au atașat patru plăci comemorative, pe care sunt
inscripționate numele eroilor cudălbeni căzuți în Primul Război Mondial.

Monumentul eroilor din Drăgănești este situat în


partea dreaptă a sediului Primăriei din localitate. A fost
ridicat „În amintirea eroilor din comuna Drăgănești
morți în războiul pentru întregirea neamului, 1916-
1918” și inaugurat cu ocazia sărbătoririi Zilei Eroilor, în
anul 1935. Monumentul, executat de Buliga Gr. Nicolae,
este confecționat din piatră și ciment și are următoarele
componente: temelia, de formă pătrată cu trei scări; soclul,
o coloană patrată având înălțimea de 2,15 m; element
ornamental, în vârful coloanei este așezat un vultur cu o cruce în cioc. Pe soclu,
sunt inscripționate numele celor 18 săteni din Drăgănești căzuți la datorie în luptele
din Primul Război Mondial.

Monumentul de la Foltești, care se află în curtea școlii,


a fost ridicat în anul 1922, în „Memoria eroilor ce și-au
jertfit viața pentru întregirea neamului în războiul din 1916-
1918”. Monumentul este confecționat din granit, are formă
de obelisc-coloană, fără elemente ornamentale. Numele
celor 55 de eroi sunt inscripționate pe părțile din față și
din spate ale monumentului (un maior - T. Teodorescu; un
căpitan - I. Zaharescu; cinci sergenți - Bujeniță L., Popa M.,
Dumitriu C., Spiridonescu H. și Țocu I.; nouă caporali și
39 de soldați) cu gradele pe care le dețineau, din Foltești,
Stoicani și Fântănele, căzuți în luptele din Primul Război Mondial.

Monumentul eroilor din Ghidigeni, situat lângă Primăria


din localitate, a fost ridicat în anul 1933 din inițiativa cetățenilor
comunei și a veteranilor Războiului pentru întregirea patriei
din anii 1916-1918. Monumentul este confecționat din stâncă,
are o înălțime de patru metri și o lățime de doi metri. Este
alcătuit dintr-un soclu și un grup statuar. Grupul statuar
înfățișează un soldat rănit aflat sub îngrijirea unui medic și
a unei asistente medicale. De asemenea, pe monument sunt
aplicate două plăci, una reprezentând o scenă de război, iar

40
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

cealaltă - o scenă privind acordarea primului ajutor răniților. Sub inscripția „Morți
pentru patrie!” sunt înscrise numele celor 44 de militari (soldați, caporali, sergenți,
locotenenți și căpitani) din Ghidigeni căzuți în luptele din
Primul Război Mondial.

Placa omagială din comuna Grivița a fost așezată


în localul școlii gimnaziale, în anul 1920, din inițiativa
învățătorului Nicolae Lungu, fiind închinată învățătorului erou
Gheorghe P. Dragomir, „mort pentru patrie în războiul pentru
întregirea neamului 1916-1918”. Placa este din marmură,
are formă dreptunghiulară (40 cm-50 cm), având în partea
superioară portretul învățătorului erou.

Monumentul eroilor din Independența, ridicat în


amintirea eroilor căzuți în Primul Război Mondial, este
situat în fața Căminului Cultural din localitate, orientat
către DJ Galați-Tecuci, construit din ciment, având un
soclu de formă pătrată, de aproximatriv 2 m înălțime,
pe fețele căruia sunt aplicate patru plăci pe care sunt
inscripționate numele eroilor căzuți în luptele pentru
întregirea patriei, din anii 1916-1918. Pe placa-fațadă
a monumentului, spre apus, sunt inscripționate, pe
trei coloane, numele a 79 de eroi (căpitani, plutonieri,
sergenți, caporali și soldați) din Independența, „căzuți
pentru patrie”, iar pe plăcile atașate pe fețele dinspre nord și dinspre sud ale
monumentului sunt inscripționate, pe câte două coloane, numele a câte 42 de
soldați care și-au jertfit viața în timpul războiului. În total, sunt inscripționate
numele a 163 de eroi din Independența. Placa atașată pe partea de răsărit a
soclului conține inscripția „Ridicat-am acest monument în amintirea eroilor fii
ai Comunei Independența căzuți pe câmpul de luptă în războiul din 1916-1918”,
sub care sunt inscripționate numele membrilor Comitetului de inițiativă privind
ridicarea monumentului: Alexandru Buluc, președinte iniţiator, Grigore Banea,
vicepreședinte, Alexandru N. Mihai, secretar, Ene Mihalcea, Costin Matei,
Enache T. Costin, Iordache Ionescu, Vasile Șorcaru și Costică T. Matei, membri.
De asemenea, se face mențiunea că monumentul a fost renovat de A.V.S.A.P.
Independența, în anul 1959. Acest soclu se continuă cu un altul cu laturile mai
reduse, având o înălțime de aproximativ trei metri, iar pe fața dinspre apus un
basorelief reprezentând un soldat infanterist. Pe acest al doilea soclu este așezat
un vultur cu aripile deschise, cu privirea spre apus.

41
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Monumentul eroilor din Nămoloasa, ridicat în anul 1935, este


situat în centrul comunei, în apropierea sediului Consiliului Local,
în fața Magazinului universal. Monumentul a fost construit prin
contribuția văduvelor și invalizilor de război, cu sprijinul Primăriei
comunei, și a fost închinat memoriei ostașilor din Nămoloasa căzuți
în luptele din timpul Primului Război Mondial. Este construit din
ciment, are formă paralelipipedică și este compus din două părți:
soclul, pe care este așezată inscripția „Slavă eroilor neamului”, după
care sunt înscrise numele a 15 eroi și statuia unui ostaș infanterist.
Înălțimea totală a monumentului este de 3,6 m.

Monumentul eroilor din satul Nărtești, comuna Gohor,


a fost ridicat în anul 1939, prin contribuția Băncii Populare
„Albina” din localitate, a Primăriei Nărtești și a săteanului
Ioan Negruț, în memoria sătenilor căzuți în Războiul pentru
cucerirea Independenței de Stat a României, din anii 1877-
1878, și în Războiul pentru făurirea României Mari, 1916-1918.
Monumentul se află în partea de nord a satului Nărtești, în
fața Căminului Cultural, este construit din beton mozaicat, are
formă de piramidă, iar în vârf are vulturul cu aripile desfăcute.

Monumentul eroilor din Poiana, ridicat cu cheltuiala


locuitorilor din comună și executat de D. Colios, din Galați, a
fost inaugurat în ziua de Duminica Mare, la 26 mai 1919. Este
sub forma unui obelisc din marmură în formă de piramidă
trapezoidală. În partea superioară cade desfășurat un drapel
tot din marmură. În vârful obeliscului, un mic glob pământesc
este ținut în gheare de un vultur. De asemenea, obeliscul este
ornat cu cununi de lauri tot din marmură. Monumentul este
înconjurat de un grilaj de fier, susținut cu stâlpi de ciment.
Pe cele patru fețe ale monumentului (răsărit, apus, nord, sud)
dedicat „Eroilor căzuți pe câmpul de
onoare în războiului pentru întregirea
neamului, 1816-1918” sunt inscripționate numele a peste 60 de
săteni din Poiana care și-au pierdut viața pentru patrie în Primul
Război Mondial.

Monumentul eroilor din Smulți este așezat în fața sediului


Primăriei comunale, a fost realizat de către Lipanel Sechin, din
Bârlad, ridicat în anul 1923 din inițiativa obștii satului și este

42
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

închinat eroilor din Războiul de Independență (1877-1878) și din Primul Război


Mondial (1916-1918). Monumentul este confecționat din piatră ornamentală, granit,
de formă dreptunghiulară. Pe fețele din față și din spate ale monumentului sunt fixate
două plăci, cu lungimea de 4,5 m și cu lățimea de un metru, fiecare. Pe monument
se află următoarea inscripție: „Aceștia sunt fiii națiunii care și-au jertfit viața pentru
întregirea neamului. Pentru veșnică amintire.” În continuare, sunt inscripționate
numele celor care au murit în cele două războaie: patru în Războiul din 1877-1878 și
89 în Primul Război Mondial (soldați, caporali, sergenți și plutonieri).

Monumentul eroilor din satul Tălpigi este situat pe


maidanul dintre cele două localuri ale Școlii Gimnaziale din
Tălpigi și a fost ridicat în anul 1927 din inițiativa unui grup
de cetățeni, în frunte cu boierul Karol Schrile. Monumentul a
fost ridicat în cinstea eroilor căzuți în războiul din 1916-1918.
În anul 1940, monumentul a fost distrus de cutremur, dar
refăcut în vremea primarului Costică Tăbăcaru. Monumentul
este făcut din ciment cu mozaic și are forma unei prisme
dreptunghiulare, terminată cu o cruce, cu înălțimea de 4 m.
Ca elemente ornamentale: la est este prezentată o caschetă; la
nord sunt două săbii încrucișate, iar la sud un steag și o armă
încrucișate. Pe cele patru fețe ale monumentului, există câte o
inscripție. La est: „Eroilor din comuna Tălpigi morți în războiului pentru întregirea
neamului”; la nord : „Cea mai mare glorie e a muri pentru patrie”; la vest: „Vitejia din
timpul marilor voevozi Ștefan și Mihai s-a arătat și la Mărăști, Mărășești, Oituz și
Jiu”; la sud: „Vitejilor, fiți mândri de jertfa voastră!”. Pe monument sunt inscripționate
numele a peste 30 de săteni căzuți pentru patrie în Primul Război Mondial.

Monumentul eroilor din comuna Țepu a fost ridicat


din inițiativa unui grup de săteni, din care făceau parte
și membri ai autorităților locale. Monumentul, făcut din
ciment și fier betonat, este așezat pe o platformă pătrată, are
formă paralelipipedică, iar în vârf are un vultur cu aripile
desfăcute. Una dintre inscripțiile montate pe monument
are următorul conținut: „Ridicatu-s-a acest monument în
anul 1936. În amintirea eroilor din comuna Țepu, Județul
Tecuci, jertfiți pentru patrie în Războiul pentru întregirea
neamului, 1916-1919”, după care sunt inscripționate numele
membrilor Comitetului de inițiativă și a 24 de săteni căzuți
în război; o altă inscripție cuprinde 31 de nume și este intitulată „Prin lupte eroice
și sânge scump vărsat s-au apărat hotarele și s-a întregit neamul.”; cea de-a treia

43
Patrimonium Nostra Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

inscripție se poate constitui într-un adevărat mesaj transmis generațiilor viitoare:


„Slăvind pe eroii neamului sădim în sufletele generațiilor viitoare cultul patriei”, după
care sunt înscrise numele a 41 de eroi. În concluzie, comuna Țepu a dat aproape 100
de jertfe pentru întregirea neamului românesc.

Monumentul eroilor din satul Vârlezi, situat în


apropierea sediului Consiliului Local, a fost ridicat în anul
1921, în amintirea ostașilor care și-au jertfit viața pentru
patrie, în timpul Războiului pentru Cucerirea Independenței
de Stat a României, 1877-1878, și în timpul Primului Război
Mondial, 1916-1918. Monumentul este construit din beton
și mozaic, are formă de prismă patrulateră suprapusă,
cu baza mare de un metru și baza mică de 60 cm. Sunt
inscripționate peste 70 de nume de eroi, soldați, plutonieri,
sergenți, sublocotenenți și locotenenți.

Monumentul cercetașilor din Tecuci. În anul 1925,


tecucenii au ridicat prima statuie din lume în memoria
cercetașilor eroi. În România, primele formațiuni cercetășești
s-au înființat în anul 1912, prin Decret Regal, datorită efortului
unor personalități precum Mircea Eliade, Gh. Munteanu
Murgoci, Nicolae Titulescu, Gr. Antipa, Simion Mehedinți ș.a.,
pentru ca, un an mai târziu, să ia ființă Asociația „Cercetașii
României”.
Cohorta „Oltea Doamna” din Tecuci s-a înființat printre
primele din țară, în anul 1915, în fruntea inițiatorilor situându-se
Ovid Gherghel, prefectul Județului Tecuci, institutorul-instructor V. Buhociu, oamenii
politici Alecu P. Anastasiu, Nestor Cincu, Ionel Georgiade ș.a. Proba de foc a cercetășiei
a reprezentat-o Primul Război Mondial. Spre exemplu, la sfârșitul lunii decembrie a
anului 1916, sute de cercetași din toată țara, copii între 14-16 ani, au venit la Tecuci,
în spatele frontului, pentru a sprijini autoritățile administrative și militare în lupta
împotriva inamicului.
Inaugurarea statuii, realizată de sculptorul A. Constantinescu, s-a făcut pe 16
iunie 1925, plăcile de marmură de pe soclul statuii având inscripționate următoarele
texte: „În amintirea cercetașilor morți pentru țară în 1916-1918” și „Acest monument
s-a ridicat sub D-nia Majestății Sale Fedinand I Regele tuturor românilor și a Augustei
sale soții, Regina Maria”.
După al Doilea Război Mondial, în timpul regimului comunist, statuia a fost
dislocată și distrusă. Abia în 1996 a fost amplasată pe locul actual noua statuie a
cercetașilor, realizată de sculptorul Dan Mateescu.

44
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

45
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Biblioteconomie universală
biblioteconomie românească
Breviar
Prof. univ. dr. Mircea Regneală
Preşedinte onorific
Asociaţia Bibliotecarilor din România
Universitatea București. Facultatea de Litere. Departamentul Științe ale Comunicării
Str. Edgar Quinet, nr. 5-7, Sector 1, Bucureşti.
Tel 021.314.35.08/int. 2242; e-mail: m_regneala@yahoo.com

Biblioteca din Alexandria

În evoluția sa, biblioteconomia, ca știință a bibliotecii, a parcurs mai multe


etape care sunt oarecum similare cu evoluția bibliotecii.
Prima etapă peste care nu poate trece niciun cercetător al științei bibliotecii
este cea marcată de Biblioteca din Alexandria care a fascinat și continuă să fascineze
generații întregi. Unul dintre marii gânditori ai secolului XX, Jorge Luis Borges,
în lucrarea Ficţiuni, Biblioteca Babel1, consideră că Biblioteca din Alexandria este
un simbol și un mit. Este simbolul bibliotecii totale, prezent în mințile oamenilor
timp de secole. Acest simbol a dat naștere unei obsesii – a exhaustivității absolute,
„când se afirma că o bibliotecă conține toate cărțile, prima reacție era a unei bucurii
extravagante”, scria Borges. Această bibliotecă a produs și mitul bibliotecii ideale, a
acelei biblioteci în care găsești orice carte dorită. Apariția exploziei informaționale
din anii ’50 a spulberat orice vis legat de o bibliotecă totală.
Multe secole, modelul oricărui proiect de organizare a memoriei scrise a rămas
Biblioteca din Alexandria.

Din păcate, avem puține mărturii asupra funcționării sale, a arhitecturii


colecțiilor și a atmosferei. Se pare că instituția nu semăna prea mult cu ceea ce
înțelegem noi astăzi printr-o bibliotecă. Ceea ce știm cu certitudine este faptul că
1. Borges, Jorge Luis. Ficțiuni, Biblioteca Babel.
46
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

a fost o bibliotecă de stat, care nu urmărea difuzarea cunoștințelor în societate,


ci tezaurizarea tuturor scrierilor din lume pe lângă un palat regal. Această uriașă
colecție era compusă din rulouri de papirus, așezate pe etajere într-o anumită ordine,
și accesibilă doar unei elite de oameni de litere și savanți care comentau, scriau sau
își instruiau învățăceii.
Biblioteca s-a născut dintr-o decizie politică, și nu intelectuală, de a cumula
într-un singur loc toate cărțile din lume, noi și vechi, grecești și barbare.
Această grupare de cărți a condus la dezvoltarea practicilor erudite de lectură
și scriere și a contribuit la edificarea unei noi epoci, net superioare perioadelor
anterioare, epoca elenistică, perioadă care a influențat atât de mult civilizația
europeană. Cercetătorii stabilesc începutul erei elenismului anul 323 Î.Hr., data
morții lui Alexandru cel Mare, când cultura greacă se extinde într-o bună parte din
lumea veche. Această perioadă se încheie la sfârșitul secolului al treilea și începutul
secolului al patrulea, între cucerirea romană și sfârșitul păgânismului.
După cele consemnate de Strabon, Aristotel ar fi cel care l-ar fi inspirat pe
regele grec Ptolemeu Soter în realizarea acestei biblioteci, prin discipolul său, omul
de stat Demetrios din Faleron, consilierul său, provenit din școala filosofică de la
Liceu.2
Dacă la Atena, biblioteca este o problemă privată, la Alexandria devine o
chestiune de stat, aflându-se sub patronajul regelui, care îi asigură funcționarea,
îi definește misiunea și îi controlează accesul. În forma sa finală, Biblioteca din
Alexandria este o construcție livrescă de neimaginat, cuprinzând aproape totalitatea
textelor scrise în greacă sau traduse din limbile barbare, adunate la un loc. Această
realizare excepțională va încuraja fondarea de importante biblioteci și în alte state
elenistice ca Pergam și Antiohia, dar și de biblioteci mai mici, de gimnaziu. După
cucerirea Egiptului de către Iuliu Cezar, se vor crea biblioteci publice și la Roma.
Constituirea acestei uriașe biblioteci, de aproape 500.000 de volume, este
rezultatul unei politici metodice de achiziție de publicații din toate domeniile
cunoașterii, care vor fi puțin câte puțin sistematizate și ordonate pe genuri și specii
literare. După cum scrie Baratin și Desbordes F. în lucrarea L’Analyse linguistique dans
l’Antiquité classique, acest gigant proiect enciclopedic nu este altceva decât „aplicarea
hiperbolică a programului intelectual al școlii aristotelice”.
S-a spus despre Biblioteca din Alexandria că stabilește un nou raport cu
timpul și spațiul. Într-adevăr, prin acumulări progresive de cărți, care vizează crearea
unei memorii totale, universale, se estompează distanța cu trecutul.
Conform celor mai avizați cercetători ai fenomenului Alexandria, în bibliotecă
se găseau 90.000 de rulouri, fiecare cu câte o operă integrală, mare sau mică, și 400.000
de rulouri cu mai multe opere ale aceluiași autor sau cu opere ale mai multor autori

2. CAVALLO, G. Le Biblioteche nel mondo antico e medieval. Bari: Biblioteca


Universale Laterza, 1988, p. 34.
47
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

legate împreună - opere varia. Trebuie precizat că numărul acesta mare de volume
nu era identic cu numărul de titluri, situație similară cu cea a bibliotecilor de astăzi,
care-și raportează adesea unitățile de înregistrare, și nu titlurile.
Tabelele bibliografice (Pinakes) ale lui Calimah, cel mai cunoscut dintre
bibliotecarii din Alexandria, care nu sunt propriu-zis un catalog de bibliotecă, cum
considerăm noi astăzi, ci un fel de „ghid bibliografic”, sunt destinate orientării
cercetărilor din Muzeu. În Tabelele lui Calimah, care cuprind 120 de rulouri, lucrările
din bibliotecă sunt prezentate sub mari rubrici – epopee, retorică, filosofie, istorie,
medicină, jurisprudență, poezie (termen generic pentru toate creațiile literare). Se
crede că această clasificare corespunde așezării rulourilor pe rafturi. În interiorul
fiecărei rubrici, autorii sunt prezentați în ordine alfabetică, cu câteva informații
biografice și lista operelor atribuite. Lucrarea lui Calimah pare apropiată de ceea ce
bibliotecarii numesc un catalog topografic detaliat.
Unii experți occidentali în istoria cărții văd în Pinakes-ul lui Calimah, acest
repertoriu global al scriitorilor și savanților de limba greacă, nu un simplu catalog
sau ghid, destinat să orienteze căutarea cititorilor în vasta bibliotecă, ci o realizare
intelectuală excepțională, un adevărat monument de glorie dedicat elenismului.
Iată, în ordine, conducătorii, rămași celebri, ai Bibliotecii din Alexandria:
- Zenodot (sec. III î.Hr.) - este primul cărturar care a condus Biblioteca din
Alexandria. A făcut o clasificare a poeților epici și lirici greci și a realizat prima ediție
a epopeilor homerice.
- Calimah (310-235 î.Hr.) - a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți
alexandrini, cu o poezie spirituală și erudită; a avut realizările cele mai importante în
organizarea bibliotecii. Numele sau este legat de Pinakes.
- Eratostene (273-192 î.Hr.) - face studii filologice şi ştiinţifice la Atena. A fost poet,
filolog, geograf, istoric, matematician și fizician. Este întemeietorul geografiei științifice
și al cronologiei istorice. El a calculat cu exactitate lungimea circumferinței pământului.
- Aristofan din Bizanț (250-175 î.Hr.) - a fost gramatician, lexicograf, bibliograf
și editor de texte. Ca șef al Bibliotecii din Alexandria, a completat Catalogul lui Calimah.
- Aristarh din Samotrace (215-143 î.Hr.) – gramatician și filolog din epoca
alexandrină. A devenit celebru prin editarea lui Homer, lucrare care s-a bucurat de o
așa de mare autoritate, încât numele filologului a ajuns sinonim cu cel de „sigur şi
care nu greşeşte”.

Evul Mediu
Datele despre perioada de început a acestor biblioteci sunt destul de sărace. În
orice caz, după secolul al VI-lea se înființează biblioteci în multe mănăstiri din
Europa de Vest. În secolele al VII-lea și al VIII-lea, mănăstirile cu importante biblioteci
încep să se organizeze. Unul dintre călugări îndeplinea rolul de bibliotecar, armarius.
Acesta conducea sala unde se copiau manuscrise, scriptorium, supraveghea lectura,

48
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

întocmea catalogul bibliotecii și aranja codexurile pe rafturi. Cărțile erau păstrate


în dulapuri închise și așezate cu cotorul la perete. Lectura se făcea pe un pupitru
înclinat numit lecrinum sau pulpitum, așezat lângă fereastră.
Între mănăstirile care dețineau biblioteci importante în această perioadă, la loc
de frunte se situează Mănăstirea Bobbio.
În regulamentul Mănăstirii Bobbio, de exemplu, care datează din anul 835,
se precizează că bibliotecarul mănăstiresc are în sarcină atât păstrarea cărţilor, cât
şi conducerea scribilor. Din secolul al X-lea, călugărul care se ocupa de bibliotecă
trebuia să facă inventarul micilor colecţii de cărţi şi să înregistreze împrumuturile.
Tot din această perioadă începe să se aplice, mai întâi în Franţa, apoi şi în alte ţări
europene, Regula Sf. Benoit, care înseamnă distribuirea de către bibliotecar, la
începutul postului mare, a câte unei cărţi religioase fiecărui călugăr. Acesta trebuie să
o citească integral şi să o restituie la sfârşitul anului. Adesea călugării îşi luau singuri
cărţile din armarium.
Bibliotecile înlănţuite (libri catenati), cunoscute din Evul Mediu sunt semnalate
la Sorbona în 1289 şi la Oxford în 1320. Statutul Bibliotecii Sorbona din 1321, de
exemplu, prevedea înlănţuirea în marea bibliotecă a celor mai bune cărţi ale colegiului
la fiecare disciplină de studiu. Cărţile consultate mai rar şi dubletele – cum am spune
noi astăzi –, precum şi cărţile destinate împrumutului se aflau în mica bibliotecă,
neînlănţuită. Această practică a dăinuit până la începutul secolului al XVI-lea.
Una din principalele obligații ale bibliotecarului din colegiile medievale consta
în supravegherea lecturii, misiune deloc simplă nici ieri, nici astăzi. Dacă în Evul
Mediu bibliotecari erau doar călugării, în secolele al XVII-lea şi, mai ales, al XVIII-
lea, încep să se adauge acestora şi oamenii de litere.

Începutul epocii moderne și al biblioteconomiei


Gabriel Naudé (1600-1653) este bibliotecarul cel mai renumit la începutul
epocii moderne, savantul care pune bazele ştiinţei bibliotecii – încă nedenumite
biblioteconomie. Lucrarea sa rămasă celebră, Advis pour dresser une bibliothèque
(Sfaturi pentru alcătuirea unei biblioteci), tipărită la Paris în 1627, stabilește principiile
de funcționare a unei biblioteci:
- principiul informării catalografice;
- principiul bibliotecii enciclopedice;
- principiul organizării publicaţiilor la raft în funcţie de conţinutul acestora –
clasificare metodică.
Abia însă în secolul al XIX-lea se vorbește de o știința a bibliotecii. Martin
Schrettinger este cel care introduce termenul de biblioteconomie, în anul 1808,
în lucrarea Încercare de manual complet de biblioteconomie sau instrucțiuni
privind organizarea perfectă și științifică a muncii de către un bibliotecar (Versuch
eines vollständigen Lehrbuches der Bibliothek-Wissenschaft oder Anleitung zur

49
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

vollkommenen Geschäftsführung eines Bibliothekars in wissenschaflicher Form), în


titlul căreia se găseşte această noțiune.
În lucrarea lui Léopold August-Constantin din 1839, Biblioteconomie:
recomandări privind organizarea, conservarea şi administrarea bibliotecilor
(Bibliothéconomie: instructions sur l’arrangement, la conservation et l’administration
des bibliothèques), regăsim acest termen.
În România, termenul de biblioteconomie este utilizat prima dată în 1862 de
Grigore Bengescu, care îl menţionează alături de alte discipline legate de documente
și scriere, cum sunt arhivistica, paleografia, diplomatica.
Termenul de biblioteconomie a fost foarte puţin folosit la noi. Pentru toate
activitățile din bibliotecă, până aproape de zilele noastre, se utiliza termenul de
bibliologie. Noțiunea de bibliologie este întâlnită de Barbu Theodorescu într-un articol
al lui B.P. Hasdeu, publicat în 1862, în revista Din Moldova. Marele savant îl folosește
însă cu sensul de bibliografie.
- În evoluția biblioteconomiei, numele lui Paul Otlet (1868–1944) trebuie
așezat probabil pe primul loc. El este cel care împreună cu Henri la Fontaine a
înființat, în 1895, Institutul International de Bibliografie. Editează Repertoriul
bibliografic universal, care ajunge de la 400.000 de referințe la 14 milioane; întemeiază
documentarea științifică, ca disciplină independentă de biblioteconomie; publică în
1934 Traité de documentation: le livre sur le livre, théorie et pratique (1934); editează
în 1905 CZU, apărut în lucrarea Manuel du Répertoire bibliographique universel
(utilizat și de I. Bianu); introduce Fișa de format internațional 7,5x12,5 cm; fondează
împreună cu Henry la Fontaine și Le Corbusier, Mundaneum (Cetatea Mondială a
Științei și Culturii), astăzi aflată în Repertoriul UNESCO, Memoria Umanității.
Câteva cuvinte despre Traité de documentation: le livre sur le livre, théorie
et pratique (1934), această lucrare interesantă. Prin această carte se pun bazele
documentării, ca domeniu științific distinct. Deși privită cu rezervă la timpul său,
lucrarea este reconsiderată astăzi prin ideile prin care se anticipează internetul:
„Aici, pe masa de lucru nu mai este nici o carte. În locul ei va fi un ecran legat la
un telefon. În depărtare, într-o uriașă clădire, se află toate cărțile și informațiile. De
acolo, vor veni pe ecran paginile de citit ca urmare a cererii transmise prin telefon”.
Lucrarea vorbește şi de realizarea telescopului electric, care va permite lectura unei
cărți transmise de la distanță. Tot în această carte, Otlet preconizeză realizarea, cu
ajutorul savanților din lume, a unei enciclopedii universale a tuturor domeniilor
științifice.

TRIADA: Biblioteconomie –bibliologie – bibliografie


O definiţie a biblioteconomiei, întâlnită mai târziu şi la primii teoreticieni români
ai domeniului, este dată de Léo Crozet în lucrarea Manualul practic al bibliotecarului
(Manuel pratique du bibliothécaire), apărută la Paris în 1932. „Biblioteconomia –

50
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

spune Crozet – face parte din bibliologie (ansamblul disciplinelor cărţii) împreună cu
bibliografia (ştiinţa organizării şi comunicării informaţiilor înmagazinate în cărţi şi
alte tipuri de documente), tehnica muncii intelectuale (ansamblul de reguli şi metode
care organizează studiul, cercetarea şi creaţia spirituală) şi bibliofilia (cercetarea cărţii
şi a bibliotecii în evoluţia lor istorică) și se ocupă cu organizarea activităţilor dintr-o
bibliotecă, accepţiune foarte apropiată de sensul contemporan al noţiunii.

Instrumente de lucru
Există oare un instrument în bibliotecă mai cunoscut decât cataloagele de
bibliotecă?
Acestea sunt de mai multe feluri:
Catalogul-registru
Catalog – registru (listă)/dicționar realizat după regulile proprii ale fiecărei
biblioteci; dominant în perioada manuscriselor (Pinakes).
Biblioteca de la Sorbona a fost prima bibliotecă care organizează catalogul pe
domenii și în ordinea alfabetică a autorilor.
Catalogul pe fișe
Primele încercări (1700 - Franța) – descrierea pe spatele cărților de joc.
Codul francez de catalogare de la 1791 standardizează această descriere (titlu,
autor, nr. de ordine etc.)
Codul Bibliotecii Universității din Harvard (1862) a fost primul standard
important privind dimensiunile fișelor de catalog (inițial - 5X12,5 cm; ulterior
-7,5X12,5). Și-au adus contribuția Ezra Abbot și Melvil Dewey.
ALA impune în 1876 acest format pe plan național și după aceste dimensiuni
se confecționează mobilierul-fișier.

Învățământul biblioteconomic
Aproape întreaga educație, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, s-a făcut
prin ucenicie la locul de muncă. Expresia care circula curent în epocă era „înveţi făcând”.
École des Chartes, 1821, Paris, arhiviști-palegrafi, dar și bibliotecari cu drept
de a lucra la Bibliothèque Nationale și în alte biblioteci (funcționează încă).
În secolele XIX și XX, școlile de biblioteconomie sunt conduse de asociațiile
profesionale.
School of Library Economy - prima școală pentru pregătirea bibliotecarilor din
lume - deschisă de Melvil Dewey în anul 1887 la Universitatea Columbia. Prima serie
de studenți cuprindea 17 fete și trei băieți. Primirea fetelor în rândul studenților a
stârnit nemulțumirea conducerii oficialilor universității, care voiau să închidă școala.
Dewey reușește, în 1889, să transfere cursurile la New York State Library School,
care vor continua sub conducerea sa până în 1926, când școala se va reîntoarce la
Columbia.

51
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Învățământul în România
- 1924-1926 – Școala superioara de Arhivistică și Paleografie (dupa modelul
École de Chartes), Alexandru Sadi–Ionescu, continuat N. Georgescu-Tistu și Maria
Dumitrescu;
- 1932 – învățământul universitar printr-o conferință, apoi docență la
Universitatea din București (N. Georgescu-Tistu) și Universitatea din Cluj (Ioachim
Crăciun);
- La București, învățământul superior este continuat de Mircea Tomescu între
anii 1960 și 1969, Dan Simonescu, în intervalul 1970-1972 şi Corneliu Dima-Drăgan
în perioada 1972-1978.

Biblioteca Academiei Române


Regulamentul Bibliotecii Academiei Române, din 30 martie 1884, cu
modificările din 1894-1910, prevedea:
- Prima îndatorire a bibliotecii – conservarea (art.1);
- Semnul de proprietate, ștampilarea („sigiliul bibliotecii”), plus numele
donatorului (art. 4);
- Cataloage – pentru cărți (alfabetic și pe materii) și un inventar general(catalog
inventar/topografic; nr. de ordine și format = cota); pentru manuscrise (cataloage
speciale raționale, pe limbi); cuprinde cărțile tipărite în ordine alfabetică - art. 5); fișa
7,5x12,5 cm, din 1908;
- Catalogul de periodice va fi făcut „pe bilete” (prima bibliotecă românească care
introduce catalogul pe fișe 15x21 cm – 1905; din 1908 se trece la formatul internațional),
dar și toate celelalte documente, excepție manuscrisele (art. 6);
- Se vorbește de opere anonime, de transliterație („transcripțiune cu litere
latine”);
- Inventarul cu funcție și de catalog topografic (nr. inventar = cota);
- Fonduri pentru achiziția și legarea publicațiilor (art. 24);
- Publicarea trimestrială a unui buletin de Creștere a colecțiilor (legat anual,
volum) (art. 28);
- Dubletele (schimb, vânzare, donație – cu aprobare);
- „Nu se vor da în sala de lectură ziarele politice decât legate” (Art. 32);
- Catalogul nu va fi consultat decât în prezenta bibliotecarului (art. 19)
Largă accesibilitate la împrumut (25 vol. o dată, 3 luni/5 vol. din 1894), nerestituire,
sancțiuni, justiție;
- Împrumut internațional (din 1910);
- Introduce CZU (publicată de Otlet în 1905), în 1915, înlocuind clasificarea
pe litere a lui Otto Hartwig (1904).
În Cuvântul înainte al lucrării Instrucțiuni provizorii pentru funcționarea
serviciilor (publicată în 1940, sub egida Bibliotecii Academiei Române, la Editura

52
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cartea Românească din București), semnat de generalul R. Rosetti, directorul


bibliotecii, se precizează că dezvoltarea deosebită a colecţiilor Bibliotecii Academiei
şi progresul realizat de ,,ştiinţa bibliotecărească au arătat regretatului Ioan Bianu,
alcătuitorul şi îndrumătorul Bibliotecii Academiei, nevoia unor instrucţiuni de
detaliu pentru funcţionarea diferitelor servicii. În acest sens, împreună cu Al. Sadi-
Ionescu, a alcătuit pe temeiul celor văzute în biblioteci străine sau publicate în
reviste de specialitate, cum şi pe experienţa lor de mulţi ani la Academie, instrucţiuni
pentru catalogarea cărţilor, care datează din 1918. Au urmat norme pentru serviciul
de primiri în 1927”.
Instrucţiunile, rezultatul unei îndelungate activităţi practice a BAR, coroborate
cu experiențele străine relevante sunt un adevărat manual de biblioteconomie și
includ:
- Norme cu privire la depozitul legal (controlul depunerii);
- Registrul inventar standardizat (41,5x28,5 cm);
- Formate standardizate pentru cărți și reviste (în sprijinul așezării pe formate);
- Reguli detaliate de primire și catalogare (încă nestandardizate) ale cărților
și revistelor – întregul flux al circulației publicațiilor; ștampilarea, fișa standardizată
(7,5x12,5 cm);
- Reguli de legare a tipăriturilor;
- Cititorul în sala de lectură (20 cărți și șase titluri de ziare);
- Instituirea unei cartoteci;
- Lucrările de referință („uzuale”) nu se împrumută;
- Fișa care înlocuiește publicația la raft (împrumut, legat etc.);
- Registru-jurnal de împrumut;
- Desfășurarea tuturor activităților după standarde proprii;
- Secțiunea Stampelor (gravuri, litografii, picturi,fotografii, atlase și hărți),
conservarea și exploatarea lor etc.;
- Secțiunea manuscriselor (aceeași rigoare, stampilarea în spațiile albe);
- Prelucrarea cărților românești vechi (1508-1830);
- Prevederi cu privire la cititori, nevoile lor de lectură și colecțiile bibliotecii:
• Biblioteca este destinată cercetării științifice;
• Permis cu fotografie (timp de emitere, valabilitate, tipul de cercetare,
dar și de cercetător);
• Permise temporare pentru cei din provincie;
• Studenți, anul II, cu recomandarea a doi profesori pe durata unui an;
• Atenție majoră la prezervarea și conservarea cărților și manuscriselor
(toate donațiile trebuiau dezinfectate : „În principiu nici un volum sau broșură
nu intră în depozitele diferitelor secții, până nu se dezinfectează”, excepție cele
venite direct de la tipografie);
• Norme pentru fotografierea și pentru păstrarea clișeelor.

53
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

- Reguli pentru personalul bibliotecii:


• Să respecte orele de program;
• În lucrări să folosească numai cuvinte românești și numai ortografia
Academiei Române;
• În cadrul orelor de serviciu, să aibă numai discuții profesionale;
• În fiecare joi, la ora 11:30, să fie transmis raportul șefilor de serviciu;
• Bibliotecarul de serviciu să efectueze controlul întregii biblioteci,
dimineața și seara (7:45 – 8:00 și 18:00 – 18:15);
• Personalul să fie „corect îmbrăcat și bărbații bărbieriți zilnic”.

Biblioteca Academiei a rămas model biblioteconomic pentru bibliotecile


româneşti până în 1955, anul în care regimul comunist creează o altă bibliotecă,
Biblioteca Centrală de Stat, pe care o investeşte cu funcţii naţionale şi căreia îi acordă
subvenţii substanţiale ignorând această bibliotecă, așa-zis ,,burgheză”.
În perioada de glorie din anii interbelici, biblioteconomia românească de la
BAR a fost, în general, sincronă cu realizările profesionale din Europa şi America.
Reîntoarcerea la poziția avută părea să aibă loc prin hotărârea din 1973,
când BAR a redevenit, alături de Biblioteca Centrală de Stat, bibliotecă naţională cu
activităţi de evaluare a producţiei editoriale românești de până la anul 1944.

Concluzii
Biblioteconomia (știința bibliotecii) s-a dezvoltat ca domeniu științific începând
cu secolul al XIX-lea, deși preocupări de tehnică de bibliotecă au fost semnalate cu
câteva secole înainte. Educația de bibliotecă organizată în instituții de învățământ
a apărut după 1850. România a fost relativ sincronă cu demersurile europene, cu
o întârziere uneori de un deceniu. Perioada interbelică românească a reprezentat
momentul cel mai important pentru dezvoltarea biblioteconomiei românești prin
impunerea ei ca domeniu științific distinct.

54
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Activitatea academicianului Duiliu


Zamfirescu la Galați în calitate de
reprezentant al României la Comisia
Europeană a Dunării, în perioada
premergătoare Marii Uniri
Amintiri din spatele frontului

Camelia Bejenaru, bibliotecar


Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 113); e-mail: bejenaru_camelia@yahoo.com

1. Introducere
Considerat de George Călinescu unul dintre „marii epistolieri ai literaturii
române”, Duiliu Zamfirescu a avut strânse legături cu Galațiul, nu numai prin
căsătoria fiicei sale, Enrichetta (Henriette) Eleonora Eliza Felicia, cu avocatul
N.N. Lenguceanu1, un neobosit animator cultural și un subtil intelectual, ci și prin
activitățile culturale și diplomatice desfășurate în portul dunărean în perioada
premergătoare Marii Uniri.
Ca reprezentant al Academiei Române, Duiliu Zamfirescu a rostit înflăcărate
discursuri la Galați, la început de secol XX, mai întâi la inaugurarea monumentului
lui Mihai Eminescu, în data de 16 octombrie 1911, când, definindu-l drept „un
poet mai mare decât timpul în care a trăit”, îl compara cu cele mai ilustre nume din
literatura universală, apoi la dezvelirea statuii lui Costache Negri, pe 17 iunie 1912,
relevând că „aici pe malurile bătrânului fluviu, unde tăbărâse divinul nostru împărat
a încolțit cu mare putere simțământul patriotic în momentul renașterii”2.
Personalitate multilaterală – prozator, dramaturg, poet, critic literar, ziarist,
jurist - Duiliu Zamfirescu a fost unul dintre scriitorii români care a avut, concomitent
cu activitatea literară, o îndelungată carieră diplomatică. Scriitorul a intrat în
diplomație la data de 4 iulie 1885, când a fost numit atașat de legație clasa I. Între
anii 1888 și 1892 activează la legația de la Roma, apoi la Atena (1892-1894) și din
nou la Roma în perioada 1894-1906. Între anii 1906-1909 deține postul de secretar
general al Ministerului Afacerilor Străine, iar între anii 1909-1918, pe cel de delegat al
României la Comisia Europeană a Dunării și în Comisia Mixtă a Prutului, ambele cu

1. Gheorghe S. Ștefănescu. Duiliu Zamfirescu în mărturii și documente gălățene. În: Viața


nouă, an 40, nr. 11500, 30 oct. 1983, p. 2.
2. Duiliu Zamfirescu. La monumentul lui Costache Negri. În: Convorbiri literare, an 46, nr. 7,
iulie 1912, p. 721.
55
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

sediul la Galați. Cariera sa diplomatică a culminat cu postul de ministru de externe


în guvernul Averescu (13 martie – 13 iunie 1920).
Fiind un excelent cunoscător al problemei Dunării, cu o îndelungată experiență
în diplomație, Duiliu Zamfirescu a dat dovadă, în cei aproape nouă ani de activitate
la Comisia Europeană a Dunării, instituție internațională creată prin prevederile
Tratatului de la Paris din 1856, cu sediul în Galați, cel mai mare port de pe sectorul
maritim al Dunării, cu regim de port franc (1837-1883), de o viziune politică largă,
realistă, pusă permanent în slujba promovării intereselor de stat ale României.

2. Duiliu Zamfirescu în memoria gălățenilor


Așa cum remarca reputatul profesorul și critic gălățean Gheorghe S. Ștefănescu3,
în ziarele și revistele locale ale timpului au apărut numeroase comentarii referitoare
la unele scrieri ale lui Duiliu Zamfirescu. Astfel, în numărul din aprilie 1909 al
revistei literar-culturale Dunărea de Jos, D.V. Țoni, analizând Îndreptări din seria
Comăneștenilor, apreciază că „romanul e scris într-un stil de o desăvârșită frumusețe,
iar caracterele personajelor sunt admirabil redate. Căldura cu care se vorbește în el
de neamul nostru din Ardeal și observațiile juste privitoare la o sumă de păcate ce
rod societatea noastră din regat vor contribui în mare măsură la educația sufletească
a cititorilor, pe lângă plăcerea ce le-o vor aduce.”4
Comentând în revista Dunărea volumul de versuri Pe Marea Neagră, profesorul
Pavel I. Papadopol concluziona că „privit mai îndeaproape d. D.Z. face ca fond,
trecerea dintre Iosif și Coșbuc iar prin eleganța formală se apropie de Macedonsky și
D. Anghel”5.
La stingerea sa din viață, adevărata valoare a omului și a literatului dispărut este
reflectată în paginile revistei Licăriri din iunie 1922: „Moartea lui aduce în sufletul nostru
tânăr, durerea de a mai fi pierdut pe unul din cei care au clădit sufletul românesc”6.
Prietenul și confidentul său literar, prolificul și valorosul critic tecucean N.
Petrașcu a fost primul care a publicat o monografie în anul 1929, din care George
Călinescu, în monumentala sa Istorie a literaturii române, a inserat interesante
informații biografice și detalii caracterologice.
În seria Figurilor dispărute, rememorate de filosoful tecucean Ion Petrovici7, un loc
important îl ocupă și Duiliu Zamfirescu, pe care îl văzuse în adolescență, dar îl cunoscuse
mai bine în refugiu la Iași, în 1918, la o lectură din poeziile lui inedite, și mai târziu ca
parlamentar. Și tot Ioan Petrovici este cel care rostește în numele Academiei Române o
3. Gheorghe S. Ștefănescu. Op. cit, p. 2.
4. D.V. Țoni. Revista generală (Din ale satelor noastre. Îndreptări). În: Dunărea de Jos, an 1, nr.
8, aprilie 1909, p. 28.
5. Pavel I. Papadopol. Duiliu Zamfirescu (Pe Marea Neagră). În: Dunărea: Revistă literară-
culturală, an 1, nr. 18, Galați, 21 septembrie 1919, p. 288.
6. Licăriri, an 1, nr. 17-20, Galați, iunie 1922, p. 215.
7. Ioan Petrovici. Figuri dispărute. București Editura Alcalay și Calafateanu, 1937, p. 73.
56
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

cuvântare la Focșani, cu prilejul inaugurării monumentului lui Duiliu Zamfirescu, în ziua


de 25 iunie 1939. „Figura, spunea el, care învie astăzi înaintea ochilor noștri, a fost, în
vremea ființării sale pământești, una din strălucitele cele mai pure, în constelația de talente
a generației de după Eminescu, rămasă cu sarcina strivitoare să acopere golul prematur al
soarelui stins, - e vorba de constelația care s-a putut achita cu destulă onoare, cuprinzând
câteva lumini autentice, ca Delavrancea, Coșbuc, Vlahuță și Duiliu Zamfirescu”8.
O altă mărturie a legăturilor lui Duiliu Zamfirescu cu Galațiul este o scrisoare
din data de 19 septembrie 1906, păstrată în colecțiile Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia”. Scriitorul, pe atunci secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, îl
anunța pe custodele Bibliotecii, Valeriu Surdu, că Legația română din Roma trimite
prin intermediul său volumele 17 și 18 din monumentala ediție națională italiană a
operelor lui Galileo Galilei (Le opere di Galileo Galilei, Firenze, Tipografia Barbera,
1894-1909), spre a fi păstrate în biblioteca instituției9. Aceste valoroase volume se
regăsesc și astăzi în colecțiile Bibliotecii nostre, în fondul tradițional, având o foarte
bună stare de conservare.
Tot în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” se păstrază și un prețios document
inedit - Cartea de onoare a vasului „Carolus Primus”, un frumos și elegant iaht lansat
în 1903 ce a aparținut Comisiei Europene a Dunării. Volumul este legat în piele
maro, iar pe copertă sunt înscrise numele vasului și sigla C.E.D în bronz. Valoarea
incontestabilă a acestui volum este dată de semnăturile autografe înscrise pe paginile
sale, aparținând unor personalități românești și străine care au urcat la bordul vasului
„Carolus Primus” între anii 1909-1939, dintre care amintim pe Regina Elisabeta,
Principesa Maria, Principele Carol, Anghel Saligny, Grigore Antipa, Martha Bibescu,
Mărioara Voiculescu, Frescot, secretarul Legației italiene, delegatul Germaniei la
C.E.D, Marheinecke, delegatul Franței - Jean Guillemin, contele Papa di Costigliole,
atașatul militar italian la București și mulți alții. Între semnături, la pagina 38, se
află și cele ale celor trei copii ai lui Duiliu Zamfirescu, Delegatul României la C.E.D.
- Lascăr, Alexandru Duiliu și Henriette Zamfirescu, precedate de însemnarea: 29
August 1912, Constanța10, o amintire, probabil, dintr-o călătorie pe Dunăre.

3. Activitatea diplomatică a lui Duiliu Zamfirescu la Comisia Europeană a


Dunării
Dintre multiplele aspecte ale activității lui Duiliu Zamfirescu, cel al diplomației
a fost mai puțin vizat de critica și istoria literară, deși activitatea sa în acest domeniu
a fost îndelungată.
Analizând activitatea lui Duiliu Zamfirescu în cei nouă ani petrecuți la C.E.D.,
în baza unor documente inedite păstrate în Filiala Arhivelor Statului Galați, istoricul

8. Ioan Petrovici. Momente solemne. Iași: Tipo Moldova, 2010, p. 95.


9. Arhiva Bibliotecii „V.A. Urechia”, Ds. XXXVI, 1906, p. 64.
10. Cartea de onoare a vaporului Carolus Primus. [S.n.]: [S.l.], p. 21.
57
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

gălățean Ștefan Stanciu11 aprecia faptul că activitatea sa în acest domeniu îl situează


în rândul diplomaților valoroși din istoria României moderne.
În contextul istoric general, determinat de înfruntarea dintre cele două alianțe
politico-militare opuse – Antanta și Tripla Alianță – a tensiunii crescânde pe plan
regional, care făcea din Peninsula Balcanică „butoiul cu pulbere al Europei”, și apoi
al Primului Război Mondial, activitatea Comisiei Europene a Dunării, și în general
„problema Dunării”, ocupa din nou un loc de frunte în eșichierul politic european
etalat de marile puteri și, cu atât mai mult, de România, putere teritorială la gurile
Dunării.
Comisia Europeană a Dunării, instituție internațională creată prin prevederile
Tratatului de la Paris din 1856, cu atribuții și durată limitate, își vede sporită puterea
și competențele, până la izbucnirea Primului Război Mondial, printr-un șir succesiv
de convenții internaționale. În cadrul ei, sunt reprezentate cele șapte mari puteri
ale Europei de la 1856 – Marea Britanie, Franța, Rusia, Germania, Austro-Ungaria,
Imperiul Otoman și Italia, grupate la începutul secolului XX în două blocuri militaro-
politice adverse, având ca „vârfuri de lance” marile puteri riverane Dunării, respectiv
Rusia, din partea Antantei, și Austro-Ungaria și Germania, din partea triplei Alianțe.
Cele două blocuri se străduiesc mai mult ca oricând să-și impună hegemonia politică
și dominația militară la gurile Dunării. România acordă cea mai mare importanță
acestei zone, vitală pentru apărarea națională și comerțul extern al țării.
Numit delegat al României la Comisia Europeană a Dunării prin Decretul
Regal emis la Peleș pe data de 8 iunie 1909, Duiliu Zamfirescu își preia atribuțiile
în mod oficial la 28 octombrie 1909, fiind prezentat celorlalți delegați de delegatul
otoman Ihsar Bey, președintele sesiunii, care menționează în discursul său strălucita
sa activitate la ministerul Afacerilor Străine și „cunoștințele aprofundate a nevoilor
comerțului și navigației”12.
În data de 1 noiembrie 1911, i se conferă titlul de ministru plenipotențiar
cl. I. După cum este bine știut, la 1 iulie 1913, Duiliu Zamfirescu este pus în
disponibilitate, în urma conflictului cu Titu Maiorescu, pe atunci prim-ministru și
ministru al Afacerilor Străine, ca urmare a raportului confidențial prin care colonelul
G.D. Strătilescu îl acuza că a insultat armata; de fapt, scriitorul protestase împotriva
rechiziționării forțate, pentru armată, a unei perechi de pursânge englezești.
Activitatea desfășurată de Duiliu Zamfirescu în cadrul Comisiei Europene a
Dunării, după cum demonstra Ștefan Stanciu13, poate fi delimitată în două perioade -
antebelică (octombrie 1909 - august 1914) și cea a Primului Război Mondial (august
1914 – martie 1918), fiecare perioadă fiind marcată de chestiunea relațiilor dintre

11. Ștefan Stanciu. Activitatea diplomatică a lui Duiliu Zamfirescu... În: Danubius, an 17, vol.
17, 1997, p. 126.
12. Ibidem, p. 114.
13. Ibidem.
58
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

România și Comisia Europeană a Dunării, care reflectă și problema Dunării în


general.
Încă de la începutul activității sale la C.E.D., Duiliu Zamfirescu a dat dovadă
de o remarcabilă abilitate diplomatică, implicându-se în rezolvarea unor litigii și
conflicte de competență de la Sulina, generate de neconcordanța dintre regulamentele
Comisiei, care își exercitau atribuțiile de reglementare și supraveghere a portului
Sulina și pe cursul Dunării maritime până la Galați și legile și regulamentele
românești - unde Căpitănia portului, organ al Comisiei, avea atribuția exclusivă a
constatării oricăror abateri în materie de navigație, iar măsurile efective pentru a sili
pe recalcitranți la respectarea regulilor reveneau autorității românești - Comisariatul
maritim de la Sulina.
Pentru a evita orice situație care ar fi putut avea urmări negative pentru
România, Duiliu Zamfirescu s-a pronunțat consecvent împotriva încălcării
prerogativelor C.E.D. stipulate în tratatele internaționale.
Duiliu Zamfirescu a apărat cu fermitate interesele și suveranitatea națională a
statului român în fața unor ingerințe abuzive ale Comisiei și a promovat o atitudine
realistă, în circumstanțele istorice date față de Comisia Europeană a Dunării,
urmărind utilizarea existenței C.E.D. pentru apărarea intereselor românești.
Sesizând deosebita importanță a gurilor Dunării în domeniul dezvoltării
economice și apărării naționale, el se temea în mod deosebit de preponderența
uneia dintre marile puteri riverane Dunării, respectiv Austro-Ungaria, Germania
sau Rusia în această zonă de maximă importanță pentru România, iar combaterea
unui asemenea pericol pe cale diplomatică o vedea prin realizarea unui echilibru al
intereselor marilor puteri europene în zonă, echilibru a cărei expresie instituționalizată
era C.E.D. În concepția lui, Comisia Europeană a Dunării trebuia să constituie un
mijloc de asigurare și un garant al intereselor naționale superioare ale României.
Până la începutul Primului Război Mondial, Duiliu Zamfirescu și-a adus
contribuția și la o serie de probleme legate de activitatea tehnică a Comisei. Diplomatul
a susținut cu tărie în ședințele Comisiei din perioada 1911-191214 necesitatea
efectuării lucrărilor de ameliorare a condițiilor de navigație la cotul Dunării de la
Tulcea, loc unde se produceau, din cauza configurației malului, numeroase eșuări
și coliziuni între nave, precum și a alocării unor fonduri suplimentare necesare
executării proiectelor. Situația creată de Primul Război Mondial a dus la eșuarea
străduințelor lui Duiliu Zamfirescu pentru executarea acestor lucrări, într-o zonă în
care navigația a continuat să întâmpine dificultăți și în perioada interbelică.
Începerea primei mari conflagrații mondiale a avut o consecință gravă pentru
Comisia Europeană a Dunării - suprimarea aproape totală a încasărilor acesteia, care
proveneau în totalitate din taxele de navigație, în special în urma intrării în război
a Imperiului Otoman și închiderii strâmtorilor pentru navigația comercială. Astfel,
14. Ibidem, p. 120.
59
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

se punea în mod imperios problema situației financiare a Comisiei, în cadrul căreia


continuau să se întâlnească și să trateze delegații beligeranților și a statelor încă
neutre (România și Italia) și care își continuă lucrările de întreținere pentru navigație
a Dunării maritime. Reducerea cheltuielilor ar fi avut ca rezultat oprirea lucrărilor și,
în consecință, înnămolirea albiei și gurii fluviului.
Pentru a salva situația financiară a C.E.D., Duiliu Zamfirescu, în calitate de
delegat însărcinat cu finanțele, propune să se apeleze urgent la ajutorul statelor
membre, propunere care a fost adoptată în unanimitate. Împrumuturile acordate de
România în valoare de 960.000 de franci și 2.800.000 franci de la guvernele celorlalte
state membre au permis continuarea existenței Comisiei și a lucrărilor tehnice ale
acesteia, atâta timp cât operațiunile militare ale Primului Război Mondial au afectat
în mod direct zona Dunării maritime.15
O altă problemă pe care a încercat să o rezolve Duiliu Zamfirescu la începutul
războiului a fost cea a plății taxelor de navigație în hârtie sau monedă în loc de aur.
Problema a fost abordată în ședința Comisiei din 28 mai 1914 de către delegatul
britanic Baldwin16, în urma petiției reprezentanților societăților de navigație și de
armatorii din Galați și Brăila. În petiție erau prezentate greutățile întâmpinate la
sucursalele Băncii Naționale a României în procurarea aurului necesar plății taxelor
de navigație și se propunea ca încasarea acestora să se facă în lei. Baldwin propune
ca începând cu data de 1 iunie 1914 taxele să fie încasate în lei. Demersul său este
sprijinit de diplomatul român, care expune propunerile B.N.R pentru încheierea unei
convenții în acest sens pe termen de 10 ani. Prin aceasta Duiliu Zamfirescu urmărea
păstrarea stocului de aur al B.N.R., stoc care garanta stabilitatea monedei naționale.
Întrucât nu sunt clarificate toate condițiile proiectului de convenție și având
în vedere că problema în discuție este de principiu și nu de formă, era necesar
consimțământul tuturor delegaților, din care majoritatea nu aveau acordul guvernelor
lor; Duiliu Zamfirescu propune și obține amânarea discuției pentru sesiunea din
toamnă. Considerând problema ca fiind capitală pentru navigația pe Dunăre și pentru
exportul românesc, diplomatul cere Ministerului Afacerilor Străine și guvernatorului
B.N.R. să desfășoare o campanie sistematică atât printre comercianți, armatori, agenți
de vapoare, cât și pe cale diplomatică pe lângă miniștrii din București sau chiar pe
lângă guvernele străine pentru a obține sprijinul lor în sesiunea plenară a Comisiei
din toamna aceluiași an. Din cauza izbucnirii războiului, problema nu a putut fi
rezolvată decât temporar printr-o rezoluție C.E.D. emisă în data de 19 mai 1915 care
stabilea plata taxelor de navigație în lei17.
În condițiile înaintării trupelor germane spre Galați, în data de 22 decembrie
1916, Duiliu Zamfirescu, împreună cu delegatul Rusiei, Kartamișev, se refugiază

15. Ibidem, p. 123.


16. Ibidem.
17. Ibidem, p. 124.
60
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

la Odesa cu vaporul C.E.D. „Carolus Primus”, unde reprezintă Comisia până la 31


ianuarie 1918.
Pentru a releva importanța deciziei luate de delegatul român, aceea de salvare
a valorilor Comisiei Europene a Dunării, trebuie să amintim ce s-a întâmplat în tot
acest timp la Galați. Apelăm în acest scop la un martor direct al evenimentelor, ziaristul
George Munteanu18, care nota în cartea sa despre situația Galaților după căderea
Turtucaiei: „Înfrângerea, lovitură teribilă pentru gălățeni mai mult ca pentru ceilalți
locuitori ai țărei. Fiindcă aici a sosit cea dintâi dovadă zdrobitoare, concretă a dezastrului
ireparabil, de la Turtucaia. Răniți aduși cu vapoarele au umplut spitale improvizate a
încăperilor școalelor. Pe aici s-a scurs convoiul nesfârșit al trăsurilor, tunurilor armatei
Ruse, fugind din Dobrogea și înapoindu-se în patrie. Armata venită în ajutorul frontului
de luptă din Dobrogea. A mers în linia frontului și la Medgidia când inamicii au dat
violent atacul, a părăsit frontul lăsând să lupte sârbii și românii copleșiți de numărul și
armamentul inamicului. Și rușii s-au înapoiat liniștiți în Rusia, trecând prin Galați. O
simplă plimbare de plăcere. Acesta era ajutorul aliatului. Gălățenii, cei dintâi au văzut și
înțeles în ce constă sprijinul colosului, în războiul de exterminare. Ei, cei dintâi au văzut
și înțeles și simțit desnădejdea și imensitatea nenorocirii ce-i aștepta ca și pe întreaga
suflare românească. Aici au năvălit întâi și s-au stabilit refugiații din Dobrogea. Apoi
din Muntenia, când armatele germane înaintau ca uraganul prin trecătorile Carpaților
și se revărsau în cuprinsul țărei, impetuos ca apa ce-și rupe stăvilarul”. Ziaristul mai
spune că : „pe deasupra capetelor gălățenilor treceau zilnic bombe aruncate din munții
Bugeacului. Le auzeau șuierând sinistru prin aer. Apoi răbufnind în zadar asupra
căzărmelor, aerodromurilor, școalelor, palatului administrativ, N.F.R., Comisiunea
europeană a Dunărei, Școala Notre Dame, magazia de silozuri din docuri, gara de
pasageri și asupra multor clădiri particulare.”
Palatul C.E.D., o clădire elegantă, cu dotări ca în Occident, care găzduia în
anul 1917 sediul Cartierului general al Armatei Ruse, devenise, firesc, una dintre
țintele favorite ale bombardamentelor. În data de 10 octombrie 1917, Palatul a fost
bombardat de către armatele aliate bulgaro-germane. Bombardamentul a provocat
un incendiu care a completat distrugerea acestuia. Din frumosul edificiu nu au
mai rămas decât patru pereți exteriori și câțiva pereți interiori puternic avariați. În
incendiu au fost distruse și arhiva și biblioteca Comisiei. Pagubele se ridicau, după
cum arată raportul întocmit de inginerul rezident al C.E.D., E. Magnussen, la suma
de 1.816.910 franci aur la care se adăugau și 33.095 de lei, sumă necesară pentru a
repara instalațiile și lucrările indispensabile19.
Revenind la activitatea diplomatului român, trebuie semnalat faptul că la
Odesa, unde funcționa Comisia, Duiliu Zamfirescu împreună cu delegatul rus au

18. George Munteanu. Galații în timpul marelui războiu 1916-1918. Galați, pp. 18-19.
19. Valentin Bodea. Monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați. Vol. 1. Galați. Pax
Aura Mundi, 2009, p. 73.
61
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

tratat și semnat în numele C.E.D., convenția din 1/14 iulie 1917, prin care navele
Comisiei erau închiriate Ministerului Marinei din Rusia, acesta însărcinându-
se cu menținerea navigabilității Dunării maritime în timpul războiului. În aceeași
lună, Duiliu Zamfirescu, împreună cu comandantul portului Sulina, Eugen Botez
(scriitorul Jean Bart), intervin pe lângă Ion I.C. Brătianu pentru a cere ca organele
Siguranței să renunțe la mobilizarea angajaților Comisiei, care asigurau activitatea de
întreținerea navigabilității Dunării.
În octombrie 1917 evenimentele revoluționare din Rusia se precipitau și Odesa,
aflată sub bombardament, nu mai putea oferi securitate refugiaților, diplomatul
fiind silit să se întoarcă în grabă, cu vaporul cu care venise și în aceleași condiții
riscante. Acostat în portul rusesc, „Carolus Primus”, sub pavilion internațional,
ca vas ce aparținea Comisiei Europene a Dunării, în care participa și Rusia, cu o
încărcătură prețioasă la bord, cunoscută de toate părțile interesate s-o aibă, se afla,
în aceste momente, în pericolul iminent de a fi sechestrat (alte 16 vase fuseseră deja
sechestrate). Și de această dată, Duiliu Zamfirescu este nevoit să ia o hotărâre fără
să aștepte instrucțiuni, astfel că, la dispoziția sa, vasul ridică ancora înainte cu o oră
două de zorii zilei de 18 ianuarie 1918, având la bord o mare parte a foștilor pasageri.
Strecurându-se cu abilitate printre vasele acostate în radă, navigând fără luminile
de poziție, vasul iese în larg, fără a fi atins de cele câteva salve trase la întâmplare.
Călătoria se sfârșește la Galați fără alte incidente, în afară de căutarea, timp de trei
zile, a intrării în brațul Sulina, care nu se vedea din cauza cețurilor.
Ultimele zile ale activității sale la Comisia Europeană a Dunării sunt marcate
de evenimente grave provocate de concretizarea eventualității de care se temea și pe
care o prevăzuse încă din anul precedent - Puterile Centrale, învingătoare pe frontul
de est, încercau să acapareze complet gurile Dunării și implicit Comisia Europeană a
Dunării. Ultimul act semnat în calitate de delegat la C.E.D. datează din 29 martie/11
aprilie 1918. Trebuie menționat și faptul, că în perioada mai sus amintită, Duiliu
Zamfirescu este numit înalt comisar al guvernului român în Basarabia, cumulând
pentru scurt timp cele două posturi. Ultimul document semnat de Duiliu Zamfirescu
în calitate de delegat al României la Comisia Europeană a Dunării datează din 29
martie / 11 aprilie 1918.20

4. Călătoria în refugiu de la Galați la Odesa pe vasul „Carolus Primus” –


note istorice
În memoriile sale, Duiliu Zamfirescu descrie episodul dramatic al salvării
tezaurului Comisiei Europene a Dunării. Cum aceste note erau „menite să formeze
o bază serioasă a istoriei timpului”21, autorul prezintă mai întâi starea lucrurilor la

20. Ștefan Stanciu. Op. cit., p. 126.


21. Duiliu Zamfirescu. [Călătoria în refugiu]. În: Opere. Vol. 6. Partea a 2-a. București.
Minerva, 1987, p. 200.
62
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Comisia Europeană a Dunării. După intrarea României în război, delegații celor trei
puteri inamice sunt siliți să părăsească țara. Este vorba despre ministrul rezident
al Germaniei, Marheinecke, Felner, consulul general al Austro-Ungariei la Galați
și reprezentantul Turciei, Haidar-bey. Delegații rămași sunt prezentați de autor în
ordinea vechimii în funcție - Kartamișev, consul general al Rusiei la Galați, Duiliu
Zamfirescu, ministru plenipotențiar delegat al României, maiorul Baldwin, consul
genereal al Marii Britanii, comandorul Leoni, consul general al Italiei la Galați, dl
Legrand, ministru plenipotențiar, reprezentant al Franței, cel care fiind „prins în
război în Franța, nu a venit niciodată la Galați, dându-și votul prin telegraf, când i se
cerea”22.
Scriitorul amintește faptul că, timp de doi ani, atât cât România a rămas
neutră, a făcut tot ce era omenește posibil pentru a împiedica dezastrul, ca dovadă
discursurile sale fiind publicate în anale. El consideră că din moment ce „țara legală,
adică regele, guvernul și Parlamentul, au declarat război Austro-Ungariei”23, a dat
țării tot ce se putea: „pe cei doi băieți, Alexandru și Lascăr, din care acesta din urmă
rănit într-o luptă de artilerie la Dragoslavele, averea toată, adică peste 150 de pogoane
de vie în regiunea Odobeștilor, trei case, lucruri de preț, tablouri, argintărie”24 și tot
ceea ce adunase în 31 de ani de carieră diplomatică.
Pe când „drama dureroasă a războiului” se apropia, Turtucaia căzuse, germanii
ocupaseră Constanța, Cernavodă și toată Dobrogea, până la linia Babadag-Măcin, se
punea problema apărării intereselor Comisiei. La inițiativa lui Duiliu Zamfirescu, are
loc o consfătuire urgentă între cei patru delegați ai Comisiei, pe care evenimentele
îi surprinseseră la Galați. Delegatului rus i se cere să întrebe telegrafic la Petrograd
dacă, la nevoie, guvernul său ar fi dispus să-i primească pe teritoriul său. Autoritățile
ruse nu trimit niciun răspuns.
După câteva zile, la o altă întrunire a delegaților, se hotărăște să se
telegrafieze guvernului român, întrebând dacă la nevoie ar putea pune la dispoziția
Comisiei două vagoane, pentru a transporta în Moldova personalul și arhivele
Comisiei. Neprimind un răspuns din partea guvernului, Duiliu Zamfirescu
îi scrie „nedumeritului ministru al Afacerilor Străine”, dl Porumbaru, care îi
trimite o telegramă „cifrată, lungă și nesăbuită” în care face o teorie fantastică a
Comisiei, afirmând că, deoarece guvernul teritorial a făcut cele mai mari concesii
Comisiei Europene, este singurul îndreptățit să decidă data plecării și destinația
Comisiei. Analizând răspunsul ministrului, Duiliu Zamfirescu evidențiază faptul
că „România a intrat în Comisiunea Europeană a Dunării în anul 1878, prin votul
tractatului de la Berlin, anume prin dispozitivul art. 53”, articol în care se stipulează
exercitarea de către Comisia Europeană a Dunării a atribuțiilor în completă

22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. Ibidem, p. 201.
63
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

independență față de autoritatea teritorială. Autorul remarcă: „Numai faptul că


România este teritorială, nu constituie un drept, deoarece Dunărea este declarată
fluviu internațional prin Congresul de la Viena; prin urmare, administrația curgerii
apei, construirea canalelor, ridicarea piedecelor, impunerea taxelor de navigație
aparțin sau tuturor riveranilor sau tuturor traficanților. România era, de fapt,
putere teritorială și înainte de tractatul de la Berlin și totuși nu făcea parte din
Comisiunea Europeană, și aceasta nu pentru că era încă sub suzeranitatea Porții,
ci pur și simplu fiindcă nu fusese admisă de tractatul și Congresul de la Paris, care,
cu toate astea, s-a ocupat foarte mult de noi. Afară de asta, independența României
nefiind recunoscută decât în 1881, delegatul român a figurat în Comisiune timp
de 4 ani alături de delegatul turc, care era încă suzeranul său. Prin urmare, numai
voința Europei a valorificat în drept situația de fapt a României, Sîrbia și Bulgaria
sunt și ele riverane, și totuși nu au fost primite în sânul Comisiuniei, deși Sîrbia
era independentă în momentul tractatului de Londra din 1883, când s-a regulat
chestiunea brațului Chiliei. Faptul de a fi putere teritorială dă oarecare drepturi în
caz de război, când puterile excepționale ale Comisiei cad, față cu dreptul suveran
al statului teritorial, devenit stat beligerant. Dar atât și nimic mai mult. A voi să
hotărăști despre sediul Comisiunii numai tu, putere teritorială, fiindcă Europa a
pus acest sediu în Galați, oraș românesc, este o copilărie. La ministeriul nostru
însă nimeni nu cunoaște chestiunea. După vremuri și împrejurări, Comisiunea
Europeană este bună când ne apără de încălcarea altora, și este rea când trebuie să-i
respectăm drepturile”.25
Scriitorul amintește și de incidentul cu Strătilescu, în urma căruia primul
ministru de atunci și ministru al Afacerilor Străine, Titu Maiorescu, îndemnat de
un funcționar din minister, a iscălit o scrisoare adresată Comisiei prin care îl demite
temporar din funcție (iulie-august 1913).
În momentul în care trupele austro-germane invadaseră întreaga Muntenie și
frontul rusesc de la Babadag fusese rupt, Comisia Europeană a Dunării de la Galați
se afla în mare pericol, astfel că se punea problema părăsirii în grabă a orașului și
a refugierii spre cel mai apropiat port rusesc. Duiliu Zamfirescu este nevoit să
hotărască de unul singur, să preia comanda veritabilei expediții, care a fost plecarea
din Galați, prin brațul Chilia, spre Odesa, la bordul vaporului Comisiei „Carolus
Primus”. Diplomatul ordonă să se împacheteze în grabă „tot ce se putea strânge,
efecte personale, dosare, proviziuni”26 iar o trăsură cu un ușier să cutreiere orașul spre
a înștiința funcționarii străini că la ora 5 și jumătate vaporul pleacă. La ora 6 toată
lumea era la bord, în afară de echipajul vasului. Întrucât mașinistul nu se prezenta la
post, comandantul expediției a dat ordin ca mașinistul-șef de pe vaporul Comisiunii
„Prince Ferdinand”, Luigi Zampieri, să treacă pe „Carolus Primus”. Ceea ce în timpuri

25. Ibidem, p. 202.


26. Ibidem, p. 203.
64
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

normale s-ar fi făcut în două minute, remarca autorul, în acele condiții a durat o oră.
Mutarea lui Zampieri în cea mai mare grabă, cu toată gospodăria, calabalâcul, afirma
Alexandru Săndulescu27, capătă sub condeiul scriitorului accente epice : „Într-o oră,
a curs de pe un vas pe altul casa întreagă a acestui om care, prevăzând că va trebui să
fugă, spera să poată fugi cu vaporul pe care servea. De la saltele, scaune, haine, până
la lemne de foc, cărbuni, untdelemn și vin, găini, curci, șunci, păstrămuri, mandoline,
murături, tablouri, o pușcă, un canar – arca lui tata Noe, cu toate complicațiile vieții
moderne toate defilară de pe un bord pe altul. Puntea vaporului era acoperită cu
munți de lăzi, de valize, de cufere, de saci, peste care se aruncau curcanii lui Zampieri.
Era o babilonie și o tevatură, de credeai că n-o mai luăm din loc”28 și cu toate astea,
la ora 8 fix, vasul „Carolus Primus” ridică ancora „elegant ca un cal de rasă, încărcat
cu cortul arabului”, apoi se întoarse în loc în mijlocul Dunării și o porni în jos spre
Marea Neagră.
Întreprinderea era însă o aventură primejdioasă. Vasul navigă toată noaptea
printre remorchere și șlepuri pe o apă acoperită de păcură ce curgea de mai
multe săptămâni, de pe Prahova pe Ialomița și de pe aceasta pe Dunăre. A doua
zi, călătorii se deșteptară în bubuitul tunurilor în fața Isaccei. „Prinși între cele
două poduri închise, ne întrebam ce să facem. În zorii zilei, formele începeau să se
desineze. Bruma scânteia la primele raze ale soarelui, pe când furnicarul omenesc
se încrucișa pe pod. Ieșind pe puntea comandantului, mi se înfățișă priveliștea cea
mai interesantă. În Dobrogea, pe malul drept, se ridicau munții de la Isaccea, de pe
crestele cărora artileria rusească trăgea în direcția Babadagului; de pe malul stâng,
câteva tunuri rusești trăgeau peste capul nostru, într-o direcție necunoscută”.29 După
ore de așteptare vaporul cu viteză mărită la 11 mile își continuă drumul înspre malul
rusesc, unde se deschisese podul. Tulcea fiind ocupată de inamic, exista pericolul
unui atac inopinat, așa că se luară unele măsuri de apărare. Cu cât înaintau, în cea mai
mare nesiguranță, cu atât creștea spaima echipajului, până ce într-un sfârșit se zărește
farul: „În unghiul ascuțit pe care-l formează Dunărea cu brațul Chiliei, Comisiunea
europeană a construit un dig ce intră în apă ca un stilet, iar la vârf a zidit un far, care
indică noaptea, bifurcațiunea fluviului”30. Vasul trecu în viteză pe lângă far și intră
pe brațul Chiliei, unde malurile începeau a se însufleți, casele începeau a fi locuite,
arborii a adăposti caragațe guralive. Călătoria continuă în bune condițiuni, și, la 23
decembrie 1916, ajuns la Odesa, scriitorul - „dirijorul necontestat al expediției”, după
Mihai Gafița31- începea la bordul vasului Comisiei o nouă serie de însemnări, care vor
fi urmate, după trei luni, de patetica spovedanie pentru ce a fost contra războiului.
27. Alexandru Săndulescu. Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu. București. Sport-Turism, 1989,
p. 189.
28. Duiliu Zamfirescu. [Călătoria în refugiu]... București: Minerva, 1987, p. 2., p. 203.
29. Ibidem, p. 205.
30. Ibidem, p. 207.
31. Mihai Gafița. Duiliu Zamfirescu. București: Editura pentru literatură, 1969, p. 756.
65
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Mai liniștit acum, Duiliu Zamfirescu are răgazul să analizeze amuzat fauna al cărei
comandant fusese, o arcă a lui Noe, ai cărei pasageri proveneau de la Turnul Babel.
Printre pasageri erau oameni de cel puțin opt naționalități, familii întregi, unii dintre
funcționarii Comisiunii plecând cu toate bunurile.
Foarte interesante sunt portretele funcționarilor Comisiei pe care le schițează
genialul scriitor. Mai întâi este prezentat locțiitorul de secretar general al Comisiei,
Dl Bitterlin, cu dna Bitterlin, „o pereche de inși cum nu se poate admite că există în
natură, dacă natura ar fi cuminte și logică”. Dl Bitterlin era un supus francez, născut și
crescut la Geneva, adus de vânturi la Galați și intrat la Comisia Europeană a Dunării
de 35 de ani. Printre pasageri, scriitorul o cunoaște și pe d-na Rey, soția secretarului
general al Comisiei, plecat în Franța de doi ani și jumătate: „Nu se poate spune
îndestul de bine despre această femeie. Rămasă la Galați, singură, cu trei copii, mica
burgheză franceză se puse să cucerească prietenia lumei întregi, iubind țara, lucrând
în spitale cu tot sufletul, simplă măsurată la vorbă, harnică la treabă. După intrarea
României în război, s-ar fi zis că nu mai trăiește decât pentru răniții noștri. Nicio
operație gravă nu se făcea de către doctorul Carnabel fără asistența ei”. D-na Rey
asistase la operația fiului academicianului, Lascăr, rănit la Dragoslavele, și expediase
părintelui schija care-l rănise, împreună cu câteva rânduri de admirație pentru
comportamentul curajos al tânărului.
Doctorul Alexandru Carnabel, amintit în rândurile de mai sus, personalitate
marcantă a urbei gălățene, a fost un savant clinician și un mare dascăl, membru
corespondent al Societății de Chirurgie de la Paris și animator principal al acțiunilor
organizate de „Societatea pentru profilaxia tuberculozei”, „Crucea Roșie” și „Asistența
Publică”. Doctorul Carnabel a fost și membru fondator al „Cercului Cultural din Galați”,
înființat la 14 ianuarie 1907, alături de alte personalități marcante ale Galaților, printre care
se numără: I.C. Atanasiu, Corneliu Botez, C.Z. Buzdugan, Ion Cetățianu, N. Longinescu,
G. Orleanu, Deodat Țăranu. După înfrângerea de la Turtucaia, când Galațiul a devenit
un important centru al evacuării, aici ajungând 15.000 de răniți români și ruși, mult
peste numărul de 5.500 pe care orașul era pregătit să-l primească, doctorul Alexandru
Carnabel, aflat în fruntea unui comitet de inițiativă, a organizat și a condus mai multe
spitale pentru răniți. Prin mâna sa au trecut răniții cu rănile cele mai grave.32
Pe vasul „Carolus Primus” Duiliu Zamfirescu îl întâlnește și pe domnul Melas,
bun funcționar, „supus român, sau grec, sau rus, poate chiar austriac sau german”, cu
soția sa, franceză de tată, româncă de mamă, iar fata cu tonul de la Călugărițele de la
Galați (autorul se referă la Institutul Notre Dame întemeiat de maicile franțuzoaice
venite după Războiul Crimeii la Galați, unde erau educate fetele bogate din oraș),
preocupată de legitimitatea la tronul Franței”33. Un alt personaj este Dl Savoie,

32. Paul Păltănea. Istoria orașului Galați: De la origini până la 1918. Partea a 2-a. Galați:
Editura Porto-Franco, 1995, p. 313
33. Duiliu Zamfirescu. Op. cit., p. 209.
66
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

unul dintre secretarii Comisiunii, supus francez, întors de pe front, „pentru cauză
incurabilă de boală, o veche dragoste la Galați”, un tânăr „a cărui funcțiune era
deosebit de însemnată pentru navigabilitatea Dunării, fiind însărcinat cu comanda
vinurilor în străinătate”. Pe vas se aflau și Charles Grant, secretarul personal al lui
Duiliu Zamfirescu și subdirector al contabilității centrale, cu soția și copilul oameni
de serviciu, printre care italianul Iacopo din Toscana, bucătarul Filippo, sicilian,
„vorbitorul unui dialect absurd și asasin-culinar”.
Ajuns la Odesa, unde va rămâne în refugiu mai bine de un an, Duiliu Zamfirescu
redactează memoriul Pentru ce am fost contra războiului, cu mare durere, căci i se
confirmă opinia, rostită cu doi ani în urmă, că nefiind suficient pregătiți, trebuia să
ne păstrăm neutralitatea.

BIBLIOGRAFIE
Arhiva Bibliotecii „V.A. Urechia”. Ds. XXXVI, 1906.
Bodea, Valentin. Monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați. Vol. 1.
Galați: Pax Aura Mundi, 2009.
Cartea de onoare a vaporului Carolus Primus: [Manuscris]. [S.l.]: [S.n.].
Gafița, Mihai. București: Editura pentru literatură, 1969.
Licăriri: revistă bilunară, an 1, nr. 17-20, Galați, iunie 1922.
Munteanu, George. Galații în timpul marelui războiu 1916-1918. Galați: Tip.
Eminescu, [1900?].
Papadopol, Pavel I. Duiliu Zamfirescu (Pe Marea Neagră). În: Dunărea:
Revistă literară-culturală, an 1, nr. 18, Galați, 21 septembrie 1919.
Păltănea, Paul. Istoria orașului Galați: De la origini până la 1918. Partea a 2-a.
Galați: Porto-Franco, 1995.
Petrovici, Ioan. Figuri dispărute. București: Editura Alcalay și Calafateanu,
1937.
Petrovici, Ioan. Momente solemne. Iași: Tipo Moldova, 2010.
Săndulescu, Alexandru. Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu. București: Sport-
Turism, 1989.
Stanciu, Ștefan. Activitatea diplomatică a lui Duiliu Zamfirescu în calitatea sa
de delegat al României la C.E.D. În: Danubius, an 17, vol. 17, 1997.
Ștefănescu, Gheorghe S. Duiliu Zamfirescu în mărturii și documente gălățene.
În: Viața nouă, an 40, nr. 11500, 30 oct. 1983.
Țoni, D.V. Revista generală (Din ale satelor noastre. Îndreptări). În: Dunărea
de Jos, an 1, nr. 8, aprilie 1909.
Zamfirescu, Duiliu. [Călătoria în refugiu]. În: Opere. Vol. 6. Partea a 2-a.
București: Minerva, 1987.
Zamfirescu, Duiliu. La monumentul lui Costache Negri. În: Convorbiri
literare, an 46, nr. 7, iulie 1912.

67
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

„Istoria Daciei”, de Dionisie Fotino, Viena,


1818-1819 - o contribuție la culturalizarea
ideii de unitate națională

Letiția Buruiană, bibliotecar


Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 113); e-mail: letitia_buruiană@yahoo.fr

Dionisie Fotino, un cărturar elen la Curtea domnească, la pragul dintre


secolele al XVIII-lea și al XIX-lea
Biografii lui Dionisie Fotino, născut în capitala Peloponesului - Ahaias din
Palaias Patras, în 1777, avansează diferite date probabile de venire în țara noastră.
Bizantinologul Nicolae Gheorghiţă pare să aibă însă un indiciu mai precis, identificat
pe marginea unui manuscris psaltic autograf, în care Fotino menţionează: „Compus
de mine, Dionisyos din Ahais Peloponnesului a Vechii Patre, aflându-mă în Bucureşti,
1797, 15 iunie...“.1 Dionisie Fotino s-a stins din viaţă la 10 octombrie 1821, la doar 44
de ani, fiind înmormântat la Bucureşti.
A fost profesor la Mănăstirea Căldăruşani (1797-1809), apoi la Bucureşti
(1809-1816) pentru teologi aspiranți și cântăreți bisericești. În afară de Anton Pann
a format și o altă personalitate a muzicii psaltice româneşti: Episcopul Chesarie al
Buzăului.
Autorul Istoriei Daciei nu se bucură, din păcate, așa cum au remarcat și
alți editori, de recunoașterea locului și meritelor sale în cultura română. O primă
explicație ar fi faptul că Dionisie Fotino și-a scris opera în greaca vulgară, accesibilă
doar unei anumite pături din populație, formată din grecii fanarioți precum și din
românii mai înstăriți care beneficiau de instruire sau cei care deveneau funcționari
ori de membri ai clerului, indiferent de origine etnică. După un lung șir de domnii
fanariote, societatea românească din Muntenia și Moldova a integrat nu doar
blamatele obiceiuri „fanariote”, ci și influențe ale spiritualității bizantine prin aportul
cărturarilor și dascălilor greci. Istoricul Nicolae Iorga a remarcat contribuția acestor
oameni implicați în răspândirea cunoașterii umaniste consolidate, în multe dintre
cazuri, prin instruirea în țările apusene: „Acești greci, acești slavi grecizați, acești
români din Pind nu puteau fi socotiți niște străini, până într-atât erau de amestecați
în toate detaliile vieții localnicilor la București și la Iași, până într-atât erau legați
de ei printr-o solidaritate de interese aproape indisolubilă. De altfel, greaca pe care
o predau și în care scriau tratate uneori vrednice de stimă era veche limbă elenică,
1. Manuscrise ale lui Dionisie Fotino se află în colecțiile Bibliotecii Academiei Române și ale
Patriarhiei Române. Cota: Ms gr. 741, BAR.
68
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

socotită ca instrumentul lingvistic necesar pentru literatura de un caracter mai elevat


și pentru științe”.2
O altă explicație ar fi legată și de reacția de respingere a populației față de
practicile fanariote în administrație, dar și de modul de inter-relaționare. Tot
Nicolae Iorga zugrăvea un stil manipulator promovat de susținătorii elitelor sociale
ale vremii. El identifică o categorie a micii boierimi, intrați în clientela domnilor
fanarioți „nervoși, agitați, mereu la pândă pentru un câștig, pentru punga ori cariera
lor”. Aceștia nu au vreo legătură cu viața trudnică a ogoarelor, ci „alcătuiesc în jurul
tronului un mediu de competiții și intrigi”. Lor li se atribuie „zvonurile mincinoase ce
provoacă ordonanțe princiare împotriva bârfelor sedițioase din cafenele și pamfletele
găsite în fața vreunor porți, cu ocări și amenințări, poate și larga răspândire a acestor
extrase, a acestor tăieturi de gazete străine, traduse în greaca vulgară, ce căutau să
creeze o anumită atmosferă”3. Din păcate, Dionisie Fotino cade victimă într-o situație
de tipul celor menționate de istoricul român. Biografii relatează episodul îndepărtării
lui din funcția de secretar de către Domnitorul Caragea, care l-ar fi bănuit ca fiind
autorul unor pamflete îndreptate împotriva sa4. În consecință, cărturarul își găsește
protecția, ca serdar, sub „aripa” lui Constantin (Dinu) Filipescu, descendent al unei
vechi familii românești și recunoscut opozant al domnitorilor din Fanar, căruia i-a
dedicat „Noul Doxastar”, scris în București, în 1809.
Departe de a fi un colportor de zvonuri și țesător de intrigi, Dionisie Fotino
s-a integrat în linia de influență iluministă a vremii, care, fără a renunța la valorile
tradiționale, dorea propășirea popoarelor asuprite de marile puteri precum și
recunoașterea, afirmarea identităților naționale, accesul lărgit al populației la
instrucție.
Dacă în secolele XVI- XVII, accentul se punea pe conștiința de neam (etnică),
originea comună (daco-romană), limbă, religie, teritoriu, cultură (vezi marii cronicari
ai sec al XVII-lea), în acest context dobândindu-se și prima unificare sub voievodul
Mihai Viteazul, secolul Luminilor adaugă alte conotații „conștiinței naționale”:
mândria națională, redeșteptarea națională. Spre jumătatea secolului al XVIII-lea
punerea în circulație a conceptului de „națiune română” a fost intens susținută și
în Transilvania – amintim activitatea episcopului greco-catolic Inochentie Micu,
mișcarea Suplexului și Școala Ardeleană. Spre sfârșitul secolului, românii doreau
emanciparea națională, recunoașterea continuității istorice, drepturi politice, dreptul
de cetățenie. După cum remarca Nicolae Isar5, în Țările Române elita greacă nu s-a
revendicat ca o națiune conlocuitoare, mulți dintre ocupanții funcțiilor se retrăgeau
2. N. Iorga. Locul românilor în istoria universală. București, Ed. Științifică și Enciclopedică,
1985, p. 336.
3. Ibidem, p. 335.
4. Fotino Dionisie. În: C. Diaconovich, Enciclopedia română, tom II. Sibiu, 1900, p. 453.
5. Nicolae Isar. O istorie a principatelor române. De la emancipare politică la Unire. 1769-1859.
Ediție revizuită. București, Ed. Universitară, 2016, 306 p.
69
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

după ce își încheiau mandatele. Ei lăsau însă în urmă sistemul vânzării pe bani a
funcțiilor administrative și bisericești, o fiscalitate excesivă, dări ilegale, diverse
abuzuri care s-au perpetuat și după încheierea domniilor fanariote. Contrastul izbitor
între bogățiile naturale ale țării și mizeria populației au fost remarcate și de călători
străini, în tranzit prin această zonă a Europei. De asemenea, N. Isar amintește că au
fost și cazuri în care unii și-au însușit idealurile românești, de exemplu, C. Aristia:
„procesul de edificare a conștiinței naționale a avut cu totul alte dimensiuni decât în
Transilvania; aici, lupta avea să se ducă împotriva unui sistem de privilegii, conjugat
cu dominația Porții, și din care urma să rezulte, în primul rând, restabilirea domniilor
pământene, dar și înlăturarea supremației limbii și culturii grecești”6.
Un alt aspect complex al receptării scrierilor lui Fotino este legat, indirect, și
de conjunctura balcanică a frământărilor de emancipare națională. Grecii promovau
o mișcare panhelenică, vizând reconstituirea Greciei mari incluzând și Principatele,
ceea ce a dus la o reacție de respingere a susținătorilor autohtoni ai cauzei naționale.
Se mai poate menționa și entuziasmul declanșat de câștigarea autonomiei față de
Poartă în Serbia prin răscoalele conduse de Caragheorghe și Miloș Obrenovici, în 1804
și 1815-1817. Concomitent cu apariția lucrării lui Dionisie Fotino, sub domnitorul
Ioan Caragea apare Legiuirea care-i poartă numele, prin care dreptul bizantin adaugă
influențe ale legislației franceze, se înființează Școala Națională „Sf. Sava”; pe plan
extern s-au inițiat relații cu Franța până la căderea lui Napoleon, după care a urmat
apropierea de Austria și mai ales de Rusia. „Spiritul reformelor a fost însă un înveliș
subțire”, după cum observa Nicolae Isar7.
Chesarie de Râmnic enunța descendența latină în prefețele de la Minee, Gh. Lazăr
a întemeiat Școala Națională de la Sf. Sava, în 1818. Ideea luministă a emancipării prin
școală a căpătat aici particularitatea că învățământul trebuie să fie în limba celor mulți,
limba națională. Națiunea include și populația de jos nu numai clerul și boierimea. Lipsa
învățăturilor fusese pricina decăderii „patriei noastre și neamului românesc”. Se poate
pune întrebarea dacă în acest context o istorie a poporului român și a originii sale, în
limba greacă vulgară, slujește sau nu la susținerea cauzei naționale? În altă ordine de idei,
poate fi inclus un cărturar grec și lucrarea sa în istoriografia românească? Răspunsul
este, de bună seamă, afirmativ, fapt întărit și de afirmația lui Nicolae Isar, referindu-se,
concomitent, și la alt istoric de origine greacă Daniil Philippide: „ei trebuie incluși în
istoriografia română, chiar dacă au scris în limba greacă; nu este vorba numai de faptul
că au scris despre noi ca și cum ar fi fost români, ci de faptul că, o bună parte din viață,
ei au trăit în Principate, mai puțin Grecia. A accepta să fie revendicați în exclusivitate de
cultura greacă ar fi nedrept, mai ales în postura lor de autori ai lucrărilor despre români
– lucrări care au stârnit vii reacții în lumea greacă”8.
6. Ibidem, p. 13.
7. Ibidem, p. 54.
8. N. Isar. Principatele Române în epoca Luminilor. 1770- 1830. Cultura, spiritul critic, geneza
ideii naționale. București, Ed. Universității din București, 2005, pp. 136-137.
70
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Un al treilea motiv de rezervă față de Dionisie Fotino ar putea proveni din


implicarea lui în activitatea Eteriei, însă nu sunt suficiente motive cunoscute care
să conducă la vreo urmare nefastă din acest proiect eșuat. Mai curând, se cuvine să
apreciem și să respectăm contribuția sa în cultura românească, deoarece pe lângă
lucrarea care constituie obiectul nostru de cercetare, cărturarul s-a mai remarcat
și prin alte lucrări, cum ar fi: o istorie a Imperiului Otoman, nefinalizată, „Noul
Erotocrit”, o traducere adaptată după o carte notorie în epocă - o poemă romantică
din sec. al XVI-lea a poetului cretan Vincenzo Cornaro, care devenise populară în
toată Grecia, sau prin contribuția sa în domeniul muzicii psaltice. El a fost profesorul
de muzică al copiilor lui Dumitru Ghica, dar și al lui Anton Pann, care ne-a și lăsat,
de altfel, felurite mărturii ale respectului său față de dascăl. Chiar și în zilele noastre
muzica bisericească beneficiază de inspirația și munca sa9. Aportul lui Dionisie Fotino
la cultura țării de adopție se datorează atât talentului său, cât și unei educații alese. A
învățat muzica bizantină de la tatăl său Atanasie, care a fost psalt al Marii Biserici din
Constantinopol. Știa să cânte la pian, tambur și keman, posedând un vast repertoriu
de muzica clasică orientală și europeană. A urmat și Academia Domnească de la
București, fondată de Mavrocordat.
Ca istoriograf, Dionisie Fotino a lăsat „cea mai însemnată dintre toate scrierile
grecești asupra istoriei românilor” - „o operă alcătuită cu răbdare și pricepere”10, care
a servit ca bază de documentare multor cercetători, ca sursă de informare și operă
inspirațională pentru patrioți, dar și ca valoare bibliofilă de circulație extinsă.

Valoarea documentară a lucrării și locul ei în istoriografia românească
Elaborată pe o perioadă de aproximativ un deceniu, „Istoria Daciei”, a fost
tipărită la Viena, în trei tomuri, la o distanță de doi ani de la apariția unei alte scrieri

9. Menționăm, ca exemplu, Suflete al meu, glas 6, tonisit de Dionisie Fotino (1777-1821),


inclus în in „Antologie de cântări psaltice. Tomul al III-lea. Păresimier”, tipărit în anul 2010
de Asociația Nectarie Protopsaltul. Psalt: Liviu Cruceru (Biserica Sfântului Grigorie Palama
din București); Ison: Ștefan Voicu Paul Riglea George Grăjdan). Disponibil în Internet:
https://www.youtube.com/watch?v=kYa3_Mq5Nxw (Condacul Canonului celui Mare, glas
6, tonisit de Dionisie Fotino (1777-1821) și potrivit pe românește de Anton Pann. A fost
tipărit pentru prima dată de către Anton Pann în „Păresimier” (1847); A se vedea și: https://
www.youtube.com/watch?v=P-Yg0y9TLS0 - arhidiacon Mihail Bucă; Alte referințe on-line:
a.Chinonic în Sâmbata Mare, Sculatu-S-a Domnul, glasul 1 de Dionisie Fotino,Trysaghion.
În: https://www.youtube.com/watch?v=x1AAGSghMbs ; b. A fost reeditat Noul Doxastar /
Cătălin Cernătescu. 17 Septembrie 2014 (La Editura Didahia Severin a apărut, cu sprijinul
şi binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, o
publicaţie muzicală inedită, „Anton Pann, Noul Doxastar - Triodul şi Penticostarul“, prima
reeditare după 161 de ani a traducerii lui Anton Pann după opera lui Dionisie Fotino). În:
http://ziarullumina.ro/a-fost-reeditat-noul-doxastar-94965.html.
10. N. Iorga. Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol II. București,
Institutul de arte grafice și editură „Minerva”, 1901, p. 104.
71
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

similare, intitulate Istoria României, a lui Daniil


Philippide. Aceasta din urmă, considerată de
Nicolae Iorga „un amestec de știință adâncă și de
originalitate forțată”, alături de „marea operă a lui
Fotino”11, are meritul de lansa prima mențiune a
denumirii de țară – România și de a susține originea
comună a românilor din cele trei provincii istorice.
Analizând în detaliu conținutul și terminologia
utilizată de Fotino, Christine M. Philliou plasează
intenționalitatea autorului în contextul geopolitic
al perioadei respective, în care popoarele balcanice,
aflate sub dominația Imperiului Otoman, încercau
să se elibereze speculând jocurile de putere în care
erau implicate imperiul țarist și cel habsburgic:
„A key to understanding Photeinos’s horizons lies
in the multiple meanings of the term Romaios
(T. Rum), meaning Roman (and by extension what we would call Byzantine) and
Orthodox Christian subjects of the Ottoman sultan”.12
Structurată în trei tomuri, lucrarea cuprinde, în primul volum, istoria și
originea dacilor înainte de Hristos, până la Traian, apoi de la anul 106 d. Hr. până
la anul 285 sau până la strămutarea coloniilor romane peste Dunăre în Moesia, sub
împăratul Aurelian. Se continuă până la întemeierea Principatelor sub Radu Negru
și Dragoș, precum și istoria românilor din Moesia și a imperiului Româno-Bulgar. În
cel de-al doilea volum, este redată istoria Țării Muntenești de la 1241 până la 1812,
adică de la Radu Negru Basarab până la Ioan Caragea. Tomul al treilea  cuprinde
istoria Moldovei până la 1812, de la domnia lui Dragoș până la aceea a lui Scarlat
Callimachi; descrierea geografică și politică a Țării Muntenești; împărțirea politică
a Țării Muntenești; relatări despre chipul moștenirii și a guvernului domnitorilor;
despre împărțirea și rânduiala funcțiunilor; împărțirea politică și geografică a
Moldovei.
Dionisie Fotino a utilizat în elaborarea operei sale izvoare românești cum ar
fi: Nicolae Costin pentru Moldova, „Cronologia critică” a Cantacuzinilor pentru
Țara Românească, cronici muntenești (Stoica Ludescu, Constantin Căpitanul), iar
pentru perioada de după 1775, „însemnări de țară” sau note istorice ale lui Iacovachi
Rîzu. De asemenea, utilizează și izvoare externe: cronici grecești, sârbești, turcești.
11. Ibidem, p. 47.
12. Christine M. Philliou. Biography of an Empire: Governing Ottomans in an Age of Revolution.
Disponibil pe Internet: https://books.google.ro/books?id=OzIlDQAAQBAJ&pg=PA12&lpg=
PA12&dq=Istoria+this+palai+Dachias&source=bl&ots=WBWa1mIsQt&sig=-zI7FMsxRrrX
Ei0NzWV6bbp3LCc&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiW0peS89DcAhXN-qQKHRI_BecQ6A
EwBHoECAYQAQ#v=onepage&q=Istoria%20this%20palai%20Dachias&f=false.
72
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

După Dan Râpă-Buicliu, una dintre sursele lui Fotino ar fi și „Istoria Vlahilor” a lui
Dimitrie Cantacuzino13.
Scrierea cărturarului reprezintă o prețioasă sursă de informații mai ales pentru
perioada contemporană lui, despre care sunt puține surse autohtone, completând
din altă perspectivă informațiile din rapoartele austriece. Despre acestă parte a
lucrării sale, N. Iorga apreciază: „Fotino nu face decât să exprime într-o proză clară
și îngrijită, într-o narațiune interesantă și curgătoare, propriile amintiri. Vom avea
ocazie, vorbind de lucrarea lui Dionisie Eclesiarhul, să mai vorbim de spiritul, cu
totul blajin, în care e scrisă această parte a istoriei Daciei”14.
În acord cu spiritul iluminist, Fotino considera corupția și lipsa învățăturii
factori care frânau dezvoltarea și emanciparea popoarelor asuprite. Modul de tratare
a prezentului istoric în antiteză cu prezentul decăzut a reprezentat apoi, în perioada
pașoptistă și postpașoptistă, un leitmotiv în oratorie și literatură.
Lucrarea abordează și două aspecte imagologice nefaste despre români care
s-au perpetuat în perioada următoare. Autorul preia, în dezacord cu unele prejudecăți
ale vremii, ideile că „servitutea cu care au fost apăsați și de la dominarea de care au
fost umiliți” au inhibat sentimentul libertății, iar lenevia își are justificarea că „nu
caută a se îmbogăți, vâzând că tot ce dobândesc li se
răpește sub diverse pretexte”.
Popularitatea și aprecierea de care s-a
bucurat ulterior este confirmată de traducerea, la
patru decenii de la apariție, într-un context de mare
însemnătate pentru istoria țării – Unirea de la 1859.
Este vorba de traducerea în limba română, de către
George Sion, și tipărirea în alfabet de tranziție, ceea
ce i-a lărgit mult aria de receptare și impactul asupra
generației unioniștilor. În prefață găsim următoarea
dedicație: „Deputaților Români din Moldova
și Tiéra Muntenésca carii cu votul lor din 5-24
Januariu 1859 au unitu Tierile Române, alegându
unu singuru domnitoriu pe Măria Sa Alessandru
Ioan I, traducătoriulu dedică acésta carte.”15

13. Historia tes Blachias : politike kai geographike / [Mihail Cantacuzino] ; ekdotheisa ton
autadelphon Tounousle. — Nyn proton ekdotheisa. — En Bienne tes Aoustrias [Vienna] :
para Georgiou Bendote, 1806. — 368, 71 p. Cf. Ștefania Ștefan. Catalogul cărții românești.
Disponibil în Internet: http://cimec.ro/Carte/pdf/Catalogul-cartii-romanesti-Stefania-
Stefan-fragmente.pdf.
14. N. Iorga, Op. cit. p. 106.
15. D. Fotino. Istoria Generală a Daciei, sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a Moldovei.
Traducere de George Sion. Tom. 1-3. București, Tipografia I. Romanov, 1859.
73
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

O altă importanță a cărții este dată de preocuparea autorului referitoare la


heraldica românească, în conținutul lucrării fiind inserate și câteva gravuri, două cu
stemele Moldovei și Țării Muntenești, care apar protejate de un element al stemei
Imperiului țarist. O a treia gravură prezintă în cadrul unui triunghi ascuțit, ca un
obelisc stilizat, stemele județelor Țării Românești.
Preocuparea lui Fotino pentru acest domeniu poate fi explicată prin apropierea
de protectorul său, deoarece el „prezintă pe larg vechile steme ale geților, ale dacilor,
ale romanilor, ale Țărilor Române și evoluția lor de-a lungul veacurilor. Filipeștii
și Văcăreștii au manifestat un interes deosebit pentru heraldică în scopul fixării
propriilor steme”.16

Exemplare ale ediției prezente în fondul colecțiilor speciale ale Bibliotecii
„V.A. Urechia”
Printre raritățile bibliofile din fondul de carte veche românească ale Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia” din Galați întâlnim și
lucrarea cu caracter istoric, opera de maturitate a
acestei personalități de origine greacă, Dionisie
Fotino. Din cele patru exemplare, trei formează un
set, iar unul reprezintă achiziția singulară realizată
de către fondatorul bibliotecii gălățene. Supoziția
este susținută de semnătura cărturarului și de
ștampila proprie cu numărul de înregistrare alocat.
Este bine cunoscută activitatea lui Urechia în ceea
ce privește constituirea unui fond de documente
cu informații despre români și strămoși, de aceea
apariția acestui titlu în Catalogul de carte veche
românească își găsește firesc o poziție binemeritată.
Despre proveniența setului complet nu se cunosc
amănunte și nu există indicii certe că ar fi fost
achiziționate tot de Urechia.
În prezent, lucrarea a fost digitizată și Ilustrator Karl Neuklist
introdusă pe site-ul propriu de către Biblioteca
Națională a Austriei17, cât și pe portalul Europeana18, ceea ce permite accesul liber
al celor interesați, dar și posibilitatea ca profesioniștii din lumea cărții să descopere,
să analizeze și să compare puținele exemplare care s-au mai păstrat. Spre exemplu,
16. Dan Cernovodeanu. Știința și arta heraldică în România. București, Ed. Științifică și
enciclopedică, 1977, p. 18.
17. Photeinos, Dionysios. Historia tes palai Dakias, ta nyn Transilbanias, Blachias kai
Moldauias. (Geschichte des Alten Dakiens, jetzt Siebenbürgen, Wallachei und Moldau.)
neograece. Wien: Zkeck, 1818-1819. În: http://data.onb.ac.at/ABO/%2BZ156843400
18. https://www.europeana.eu/portal/en/record/9200332/.
74
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

din confruntarea exemplarelor deținute de Biblioteca


Județeană „V.A. Urechia” cu cele din Austria, precum și
cu ediția tradusă din greaca vulgară în limba română de
George Sion, în 1859, au rezultat următoarele aspecte:
- La Tomul 1, care are 520 p. și una nenumerotată
cu o erată, exemplarului nostru îi lipsesc: gravura,
pagina de titlu, încă o pagină cu titlu, fără alte date,
paginile 11/12 lipsesc în ambele exemplare; se
începe direct cu textul prefeței/introducerii lucrării,
numerotat de la 3, semnat de autor, coperta cartonată,
cu aspect de piele, este de culoare verde închis; cotorul
ștanțat, cu titlul imprimat transversal în prima treime
cu tuș negru, încadrat în chenare negre; o etichetă
lipită cu nr. 113 indică proveniența dintr-o bibliotecă
organizată;
- La Tomul 2, lipsesc ultimele două pagini,
Ilustrator Karl Neuklist
569/70; pe pag. 568 se află o însemnare manuscrisă
cu tuș negru; coperta și cotorul sunt similare cu primul volum, numerotarea 114
demonstrează că face parte din același set cu primul tom;
- Tomul 3 se află în 2 exemplare: unul face parte din setul descris anterior,
cu numerotare 115 și etichetă cu cota actuală a BVAU; coperta este însă diferită, cu
aspect textil mat de culoare grafit; cotorul lăcuit; prezintă rosături și semne de uzură;
are titlul imprimat cu auriu și este ștanțat cu chenare aurii, care s-au șters parțial din
cauza uzurii. Întrucât etichetele au același tip de imprimare a numărului se poate
presupune că setul format din primele două volume a fost completat, la un moment
dat, cu altul procurat ulterior. Conține o gravură, la fel ca exemplarul austriac, și
pagină titlu. Începe cu o listă nenumerotată de 15 pag., corpul lucrării are 588 pag.;
cuprinsul nenumerotat are 9 pag.; indicele alfabetic - 28 pag.
Dubletul are număr inițial al Catalogului Urechia (9169) și semnătură autografă
a donatorului. Coperta este din carton cu aspect marmorat, culoare maro decolorat,
similar cu exemplarul de la Biblioteca Națională a Austriei, care are o culoare mai
intensă. Prima copertă este parțial deterioarată, cotorul fără chenare. În partea de
sus întâlnim două etichete suprapuse cu numerotare, cea de deasupra are număr
Urechia; pe cea de dedesubt se poate vedea numerotarea tomului. Lipsesc paginile
intermediare și cea de forzaț. Gravura este plasată diferit față de celălalt exemplar, la
câteva pagini după. Sunt operate în text, manual, cu tuș negru unele dintre mențiunile
de la erata finală.
La confruntarea cu exemplarul reeditat al traducerii de la 1859, reies, de
asemenea, unele diferențe, care de această dată sunt cauzate de reponsabilii ediției. În
primul rând, titlul este tradus „Țara Muntenească”, pe când în original este „Vlahia”.

75
BiblioPhilus Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

La volumul I lipsesc introducerea autorului, pp. 3-10 și un rezumat pe capitole, de la


13–39; de la pag 41 începe lucrarea propriu-zisă.
La volumul al II-lea, care începe cu domnii Țării Muntenești, se omite anul
menționat la fiecare de autor pe marginea textului, sunt traduse notele de subsol,
ultimul domn este Ioan Vodă Caragea, lipsește un tabel cu numele cu domnitorilor
ordonați cronologic, după anul începerii domniilor și numărul paginilor.
La volumul al III-lea lipsește lista cu voievozii moldoveni; Partea a IV-a:
Voievozii moldoveni, Partea a V-a: Descrierea geografică și politică a Țării Românești,
în original: Vlahia. Lipsește cuprinsul – un tabel cu numele domnitorilor ordonați
cronologic, după anul începerii domniilor.
Alte înregistrări bibliografice ale titlului de față semnalează prezența lucrării
în Biblioteca Națională a Moldovei19, la University College London20, iar în România
întâlnim cel mai mare număr de exemplare cu mare valoare bibliofilă la Biblioteca
Academiei Române21. Diversitatea elementelor sub aspect fizic (legături în piele, carton
sau combinat: piele și carton, pânză și carton) a exemplarelor deținute, prezența ex-
librisurilor și numele instituțiilor (Biblioteca Centrală, Bucureşti; Bibliotheca Sceensis;
Biblioteca Colegiului Sf. Sava; Bibl. Nifon Bălăşescu) și ale persoanelor care la un
moment dat le-au avut în proprietate (C. Goiroinianu; Iosif Naniescu, Mitropolitul
Moldovei şi Sucevei, 1894; Carol I; Şt. D. Greceanu; Theofilact Ieromonah, 1877;
Constantini Demetrii Sturza; Joan Pallady) demonstrează circulația și popularitatea
lucrării îndeosebi în secolul al XIX-lea. Filiala Iași a Bibliotecii Academiei Române
a clasat-o ca bun cultural mobil în Patrimoniul Cultural Național22, Ordinul
2558/12.09.2008, la poziția 4.
Importanța bibliografică și valoarea bibliofilă a condus și la includerea ediției
în Bibliografia Românească Veche, volumul 3, cuprinzând descrierea succintă a
gravurilor incluse, prefața autorului de la volumul I, atât în limba greacă, cât și în
versiunea română a lui George Sion23.
Omisiunile traducerii din ediția de la 1859, semnalate mai sus, precum și în
reeditarea traducerii lui George Sion din 2008, la Editura Valahia, reliefează necesitatea
de a se realiza o nouă traducere, o ediție critică în adevăratul sens al termenului.

19. http://cc.sibimol.bnrm.md/opac/bibliographic_view/408873;jsessionid=CA853E43C799
71FAE4D560631E8D0483.
20. https://www.worldcat.org/search?q=Iztoria+vlakiaz+kai+moldauiaz&qt=owc_search.
21.http://aleph23.biblacad.ro:8991/F/BSPNLQJ34FMQAPGTXM2V4A6VI1C581
JJDFL2VF2E6U487FRKMQ-44529?func=full-set-set&set_number=009864&set_
entry=000009&format=999.
22.http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?tit=Carte--Photinos-Dionyssios--Istoria-tes-palai-
Dakias-ta-nyn-Transilvanias-Blakhias-kai-Moldauias-T-2&k=E7D47927250D4954A69DA5
4C779AAFE7.
23.http://www.biblacad.ro/bnr/brvpag.php?vidT=1006&&nr=3&&titlu=Dionisie%20Fotino,%20
Istoria%20Daciei&&loc=Viena&&primulAn=1818&&limba=grece%C5%9Fte&&search=a.
76
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

77
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Biblioteca publică
în context digital

Dr. Nicoleta RAHME, director interimar


Direcția Funcții Specifice de Bibliotecă Publică,
Biblioteca Națională a României
Bd. Unirii nr. 22, Sector 3, Cod: 030833
Tel: 021 314 24 34/1059; e-mail: nicoleta.rahme@bibnat.ro

Toate organizaţiile din societate, inclusiv bibliotecile, trec prin schimbări


majore impuse de factorii de mediu: tehnologiile digitale, explozia informaţională,
accesul global la informaţie, competiţia cu mediul privat, resursele financiare
diminuate pentru desfăşurarea activităţilor curente.
Era digitală a marcat o serie de transformări majore la nivelul societății, care
a asistat la eșecul relativ al politicilor publice care au pus sub semnul întrebării
durabilitatea modelului actual de bibliotecă și au determinat reconsiderarea relației
cu utilizatorii.
Valorile unei biblioteci publice sunt abordarea participativă (încurajează
incluziunea, participarea activă în procesul decizional), concentrarea pe utilizator,
creativitatea (activitățile și serviciile propuse produc inovație), democrația (libertatea
intelectuală, de expresie și de opinie), dezvoltarea durabilă (toate alegerile țin cont
de impactul de mediu, social, economic), echitatea (biblioteca publică înlătură toate
barierele care pot împiedica o comunitate sau un membru de a beneficia de servicii
publice).
Bibliotecile au evoluat constant odată cu apariția noilor tehnologii și continuă
să se adapteze și în prezent datorită unor audiențe complexe. Publicul este din ce în ce
mai eterogen, bine eșantionat și intens digitalizat, cunoscând o evoluție care se întinde
pe o perioada de mai bine de 50 de ani. Începând cu anul 1960 toate bibliotecile au
atras în spațiile lor publicul infantil, iar după anul 1977 persoanele cu dizabilități au
început un amplu proces integrator în bibliotecile publice franceze. Pentru aceste
categorii de public bibliotecile și-au adaptat spațiile disponibile, dotările și personalul,
propunând servicii adaptate noilor cerințe.
Cu toate că bibliotecile au evoluat, percepția publicului nu este cea a unei
entități intens digitalizate și nici ca o sursă primară pentru cercetare1. Brandul
bibliotecii rămâne în continuare cartea, fie în format analog, fie în format electronic,
în ciuda unor investiții consistente în achiziționarea de resurse electronice.
1. Burke, J. User Perceptions of the Library [online]. Disponibil pe Internet: InfoViews:
Insights about Libraries, Research and Learning https://mhdiaz.wordpress.com/2011/02/22/
user-perceptions-of-the-library/ [accesat 10 august 2018].
78
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Bibliotecile publice sunt considerate vitale prin tradiţiile lor de informare şi


diseminare a informaţiei.2 La nivel global, sunt 320.000 de biblioteci publice, din
care 65.000 în cadrul Uniunii Europene3. Conform datelor aferente anului 2017 din
Anuarul Statistic, în România sunt 2.304 biblioteci publice, fără filiale.
În anumite ţări frecventarea bibliotecilor reprezintă mai mult de jumătate din
populaţie, fapt care întăreşte rolul central în materie de formare pe tot parcursul vieţii.
De altfel, într-un raport al Direcţiei Educaţie şi Cultură din cadrul Comisiei Europene,
legătura dintre lectura publică şi formarea continuă, prin intermediul bibliotecilor şi
dezvoltarea economică în societatea post-industrială, este mai mult decât evidentă:
„Bibliotecile pot avea un impact asupra propriilor colectivităţi (…) care se extinde
asupra aspectelor economice. (…) Ele pot susţine eforturile persoanelor aflate în
şomaj şi care doresc să dobândească cunoştinţe noi şi să caute oportunităţi, un alt
punct de convergenţă între formarea pe tot parcursul vieţii şi biblioteci”.4
În Uniunea Europeană 25% din adulți, aproximativ 100.000.000, frecventează
bibliotecile publice. Țările scandinave au publicul cel mai fidel bibliotecilor publice,
respectiv 50%, iar în țările mediteraneene procentul este de 10%.5
Biblioteca publică este influențată de o serie de factori interni și externi, care
își pun amprenta pe capacitățile sale instituționale de a oferi un serviciu public de
calitate: cadrul legislativ, dotările tehnice, mediul digital, competiția cu mediul privat,
noile forme de comunicare de tip social media, resursele financiare și umane alocate.
Unul dintre cei mai importanți factori de influență este cadrul legislativ care
guvernează buna funcționare a unei biblioteci publice. Putem considera legislația ca
fiind destul de învechită în raport cu evoluția altor domenii și a mediului extern.
Manifestul bibliotecii publice elaborat sub egida IFLA/UNESCO datează din
anul 1994. Potrivit acestui document, biblioteca publică este centrul local al informării,
care facilitează accesul utilizatorilor săi la orice fel de cunoştinţe şi informaţii, care
oferă acces egal și gratuit, sprijină educația, creativitatea și diversitatea culturală și
oferă servicii utilizatorilor, inclusiv minorităţile lingvistice, persoanele cu dizabilităţi/
din spitale sau închisori.
2. Commission Europeenne. Les bibliothèques publiques dans la société de l’information.
Luxembourg : Office des publications officielles des communautés européennes, 1997.
[online]. Disponibil pe Internet: http://cordis.europa.eu/libraries/fr/plis/study.html#toc
[accesat 10 august 2018].
3. Access and Opportunity for All: How Libraries contribute to the United Nations 2030
Agenda [online]. Disponibil pe Internet: https://www.ifla.org/files/assets/hq/topics/libraries-
development/documents/access-and-opportunity-for-all.pdf [accesat 17 august 2018].
4. Parlement Européen. Commission de la culture, de la jeunesse, de l’éduction et des
médias. Rapport sur le rôle des bibliothèques dans la société moderne [online], 1998.
Disponibil pe Internet: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//
TEXT+REPORT+A4-1998-0248+0+DOC+XML+V0//FR [accesat 10 august 2018].
5. Conform datelor din Programul Public Libraries 2020 susținut de Reading & Writing
Foundation, disponibil la https://www.publiclibraries2020.eu/.
79
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

La nivel național, Legea 334 din 2002, republicată, legea bibliotecilor


menționează în cuprinsul art. 22, al. (2): „Bibliotecile publice asigură egalitatea accesului
la informaţii şi la documentele necesare informării, educaţiei permanente şi dezvoltării
personalităţii utilizatorilor, fără deosebire de statut social sau economic, vârstă, sex,
apartenenţă politică, religie ori naţionalitate”. Același reper legislativ precizează în
art. 27 faptul că autoritățile finanțatoare „pot finanţa programe culturale, achiziţii de
documente pentru biblioteca judeţeană, lucrări de investiţii şi pot susţine cheltuielile
materiale şi de capital”. Astfel, finanțarea unor anumite programe și investiții nu
reprezintă o obligativitate și nu are în vedere criterii și repere de performanță.
Atât declarația de principii IFLA cât și legislația aplicabilă la nivel național
trebuie modificate pentru a răspunde cerințelor mediului digital. Un cadru legislativ
modern poate susține și fundamenta dotările necesare unor servicii adecvate, poate
asigura programe de finanțare și atragerea de parteneriate cu mediul privat. Nu în
ultimul rând, va putea susține un set de programe de formare a bibliotecarilor, care
vor avea competențele digitale și expertiza necesare gestionării noilor de forme de
comunicare și prezentare, pentru a media informaţie credibilă, autentică, cu valoare
adăugată.
Agenda digitală pentru Europa are în vedere crearea unei pieţe digitale unice,
caracterizate printr-un nivel ridicat de securitate şi un cadru juridic clar.6
În jur de 315 milioane de europeni folosesc Internetul zilnic, iar o piață unică
digitală poate genera o creștere economică suplimentară de până la 415 de miliarde
EUR, sute de mii de noi locuri de muncă.7
În context digital, bibliotecile sunt spaţii publice recunoscute pentru cultură,
cunoaştere şi factor de sinergie. Prin dezvoltarea unor politici consistente, serviciile
oferite de bibliotecile publice pot deveni instrumente esenţiale de susţinere a
populaţiei în faţa schimbărilor culturale şi sociale.
Transformarea digitală a bibliotecilor poate fi structurată astfel8:
- perioada aferentă anilor 1990-2000, cea a inițierii competențelor digitale prin
acces la Internet, dezvoltarea poștei electronice, dar și a primelor locuri de muncă
pierdute datorită tehnologiilor;
- perioada 2000-2010 de digital literacy, în care au apărut telefoanele inteligente,
tablete, laptopuri, rețelele încep să se dezvolte, totodată apare revoluția social media;

6. Digital agenda for Europe: a Europe 2020 nitiative. [online]. Disponibil pe Internet: http://
ec.europa.eu/digital-agenda/ [accesat 8 august 2018].
7. European Commission. Why we need a Digital Single Market. [online]. Disponibil pe
Internet: https://ec.europa.eu/commission/sites/beta-political/files/dsm-factsheet_en.pdf
[accesat 8 august 2018].
8. Khalifa, Mahmoud. Digital tranformation. IFLA World Library and Information Congress
83th IFLA General Conference and Assembly 19-25 August 2017 Wroclaw, Poland. Disponibil
pe Internet: https://gloriaperezsalmeron.org/en/making-change-happen-leaders-for-a-
united-library-field-ebook-launch/ [accesat 8 august 2018].
80
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

- transformarea digitală 2010-2020, marcată de web 2.0, crowdsourcing,


crowdfunding, servicii de cloud, digital curation, big data, digitizare în masă.
Bibliotecile se confruntă cu selecția digitală a conținutului electronic, colectarea
site-urilor web și gestionarea social media. În trecut, selecția aparținea editorilor care
optau pentru publicarea unei opere. În prezent, auto-editarea se dezvoltă din ce în
ce mai mult, iar bibliotecile publice reprezintă singurele instituții care au capacitatea
de a selecta operele apărute din inițiativa autorului și de a le prezerva pentru viitor.
Biblioteca publică este considerată un al treilea spațiu9, diferit de locul de
muncă sau locuința proprie, iar pentru a îndeplini această cerință trebuie să își
reconfigureze spațiul, serviciile oferite, modul în care personalul interacționează cu
utilizatorii. Procesele biblioteconomice tradiționale, suportul tradițional și biroul de
îndrumare sunt redefinite prin managementul colecțiilor digitale și referințele online.
Utilizatorii cunosc biblioteca prin intermediul aplicațiilor mobile, care au funcții de
căutare, browsing și rezervare, unele chiar au oferte de e-book, reproduce un website
de bibliotecă.
În societatea de consum sunt din ce în ce mai puține locuri unde serviciile
gratuite pot fi utilizate, fără alte costuri suplimentare de tipul achiziției unui bilet de
intrare sau al unui produs alimentar. Singura obligație a unui utilizator este cardul de
acces în bibliotecă.
Cu toate acestea biblioteca nu este statică, procedurile și activitățile sunt într-o
continuă schimbare, așa cum se întâmplă cu majoritatea domeniilor de activitate. În
prezent, există o presiune uriașă asupra bibliotecilor de a transfera colecțiile deținute
în rețele digitale, de a-și schimba sursele de finanțare (venituri proprii, colectarea de
bani prin intermediul platformelor online).
În contextual digital actual, protejarea datelor personale și combaterea
dezinformării online și a știrilor false (fake news) reprezintă provocări majore pentru
bibliotecile publice.
Deoarece bibliotecile lucrează în cea mai mare parte cu utilizatori și procesează
informații și date despre aceștia, trebuie să fie și ele compatibile cu GDPR10. Sunt
câteva considerații legate de protecția datelor personale și biblioteci.
De exemplu, dacă se bazează pe consimțământul unei persoane de a utiliza
informațiile personale atunci când se înregistrează la bibliotecă, termenii și condițiile
de utilizare a acestora trebuie să explice în mod clar și în limbaj clar modul în care
sunt utilizate informațiile lor. Bibliotecile trebuie să se asigure că și sistemele IT sunt
9. Bruxvoort, Diane. Library as third place A strategic framework. [online]. Disponibil pe
Internet: https://www.sconul.ac.uk/sites/default/files/documents/3_18.pdf [accesat 8 august
2018].
10. General Data Protection Regulation sau Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului
European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce
privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de
abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor).
81
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

sigure, iar criptarea sau pseudonimizarea datelor este încurajată. La planificarea unor
procese noi este necesară o evaluare a modului în care vor fi afectate informațiile
personale deținute de bibliotecă. Toate bibliotecile trebuie să aibă înregistrări scrise
care să descrie scopul utilizării datelor personale, categoriile de date cu caracter
personal stocate, termenele pentru ștergerea datelor cu caracter personal, măsurile
tehnice și organizatorice de protecție a datelor cu caracter personal etc.
În ceea ce privește combaterea dezinformării online și a știrilor false, 83% din
europeni percep aceste două probleme ca fiind o adevărată amenințare la adresa
democrației.11
Conform acelorași date, majoritatea respondenților au încredere totală sau tind
să aibă încredere în știri și informații pe care le primesc prin radio (70%), televiziune
(66%) și media tipărită (63%). Cu toate acestea, mai puțin de jumătate (47%) au
încredere în ziarele și revistele online, iar un procent și mai mic în cazul știrilor de pe
site-uri web și podcast-uri (27%), rețele sociale online și aplicații de mesagerie (26%).
Într-o scrisoare datată martie 2017, Tim Berners Lee12 menționa faptul că la
împlinirea vârstei de 28 de ani Internetul cunoaște „dezinformarea” sau „știrile false”,
fapt considerat ca fiind surprinzător, chiar șocant, întrucât „se pot răspândi precum
focul sălbatic”13.
Pentru a aborda aceste preocupări și tendințe, Comisia Europeană a propus
mai multe măsuri de combatere a dezinformării online: elaborarea unui cod de bune
practici aplicabil platformelor online, crearea unei rețele europene independente de
verificatori ai veridicității informațiilor, îmbunătățirea educației în domeniul mass-
mediei, promovarea sistemelor voluntare de identificare online, promovarea unor
informații de calitate și diversificate. 
La nivel de ofertă documentară, bibliotecile publice au migrat de la sistemul
tradițional bazat pe împrumut către modelul bibliotecii bazate pe servicii, percepția
utilizatorului final fiind dominată de paradigma electronică. Nu doar motoarele de
căutare sunt responsabile de înlocuirea instrumentelor bibliografice, ci conținutul
online disponibil în orice moment, de cele mai multe ori în mod gratuit, prin așa-
numitele produse culturale dematerializate: cărți și periodice în format electronic,
muzică, filme etc. Ceea ce mediul digital oferă este un acces la distanță, disponibil
oricând consumatorilor de produse culturale, în funcție de o serie de criterii pe care
biblioteca nu le poate îndeplini: rapiditate, calitate, comoditate, reutilizarea serviciilor.
11. European Commission. Flash Eurobarometer 464 Report Fake news and disinformation
online EU Flash [online]. Disponibil pe Internet: http://ec.europa.eu/commfrontoffice/
publicopinion/index.cfm/survey/getsurveydetail/instruments/flash/surveyky/2183 [accesat
8 august 2018].
12. Programator englez, inventatorul world wide web-ului, actualmente director al World
Wide Web Consortium (W3C).
13. Three challenges for the web, according to its inventor [online]. Disponibil pe Internet:
https://webfoundation.org/2017/03/web-turns-28-letter/ [accesat 8 august 2018].
82
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

În acest context se impune o redinamizare a serviciilor tradiționale, având


în vedere faptul că acestea sunt construite în general pe misiunea unei entități,
respectiv culturale, informaționale, educative, sociale etc. Serviciile moderne
pot fi catalogate servicii fizice (colecțiile în format tradițional, ILL, tururi de
bibliotecă, cabinete de lectură individuale, speed-booking, ludotecă, summercamp)
și digitale (portal tematic, blog, referințe prin chat, e-lending, wikis, social media,
microblogging, flux RSS).
Indiferent de contextul digital și evoluția tehnologică, biblioteca publică oferă
resurse, servicii și documente în orice tip și în orice suport, pentru toți membrii unei
comunități, în scop informațional, cultural, educațional.
Serviciile din bibliotecile publice pot fi structurate în servicii clasice (acces la
săli de lectură, referințe, împrumut publicații, ILL) și servicii moderne (recomandări
lectură, tururi ghidate, cluburi și activități, întreab@bibliotecarul, scanări documente,
rezervări online, acces WI-FI, tutoriale), gratuite sau cu plată. În vederea oferirii
unui serviciu public de calitate, bibliotecile trebuie să elaboreze regulamente pentru
utilizatori și să asigure o prezență activă în mediul online (website, cont de rețea de
socializare).
La nivel internațional se pot distinge câteva bune proiecte de succes realizate
de biblioteci de prestigiu, care se pot constitui în bune practici și modele de urmat.
În bibliotecile publice din Norvegia a fost introdus în 2005 un card național
de acces pentru utilizator, fapt care a dus la o creștere a ILL. Bibliotecile publice
norvegiene împrumută toate tipurile de documente: cărți, audio-book, muzică pe
CD, DVD, jocuri și reviste (cu excepția ultimelor numere). Pentru acest proiect a fost
instituit un protocol pentru schimbul de date ILL, cardul național de acces și sistemul
de tip user initiated borrowing (UIB), care permite utilizatorului să plaseze o comandă
de împrumut direct din colecțiile unui număr de 2.500 de biblioteci norvegiene.
FABLibraries (Find a Book in Libraries) a fost creat în anul 2011 și reprezintă
o platformă națională tip resource discovery în bibliotecile publice din Marea
Britanie. Schimbările tehnologice au produs o viziune nouă la nivel național prin
creșterea numărului de consorții, presiunea bugetară asupra serviciilor și susținerea
unei prezențe digitale singulare. În ciuda volumului redus la nivel național pentru
activitățile de împrumut interbibliotecar, acest serviciu rămâne un instrument
consistent pentru utilizatori.
A2R Access to Research este o inițiativă a editorilor din Marea Britanie
(Publishers Licensing Society), prin intermediul căreia 9.000 seriale/15 milioane
articole științifice sunt disponibile în bibliotecile publice. Proiectul a fost demarat
în anul 2014 și a avut la bază conceptul de open access, prin care utilizatorii pot avea
acces la rezultatele cercetării finanțate din bani publici.
Bibliothèque publique d’information a dezvoltat recent Eurêkoi, un serviciu tip
întrebare-răspuns online, gratuit și disponibil oricui, în mai puțin de 72 h.

83
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Sunt numeroase bibliotecile europene care oferă servicii speciale pentru


persoanele cu dizabilități (Biblioteca Națională a României), pentru migranți
(proiectul Desire to read, language and ICT lansat de 4 biblioteci publice norvegiene
începând cu anul 2011).
Tehnologiile digitale au impact major asupra audiențelor și asupra practicilor
culturale ale instituțiilor implicate. Dezvoltarea audienței implică un proces de
creștere și de promovare a unei atitudini din ce în ce mai deschise, receptive față
de ceea ce s-ar putea considera o provocare pentru activitățile noastre culturale.
Instituțiile culturale nu mai dețin monopolul, depind de comunitate, de profilul social
demografic, fiind de ce în ce mai importantă schimbarea de mentalitate și adaptarea
la mediul digital.

Bibliografie selectivă:
BATTISTI, Michelle. L’accès à l’information électronique: Le contrat en
questions. Paris: ADBS, 2004. 251 p.
BIRIWASHA, M. Libraries suffer lack of innovation. [online]. Disponibil la
adresa: https://www.newsday.co.zw/article/2011-04-24-libraries-suffer-lack-of-
innovation [accesat în 14.08.2018].
BOTER, J.; WEDEL, M. User categorization of public library collections.
În: Library & Information Science Research, vol. 27, nr. 2, 2005, pp. 190-202.
Disponibil online la adresa: https:// www.sciencedirect.com/science/article/pii/
S0740818805000071 [accesat în 14.08.2018].
CARBONE, Pierre; CAVALIER, François. Les collections électroniques, une
nouvelle politique documentaire. Paris, Cercle de la librairie, 2009. 311 p.
EUROPEAN COMMISSION. How digital is your country? New figures reveal
progress needed towards a digital Europe. Disponibil online la adresa: http://europa.
eu/rapid/press-release_IP-15-4475_en.htm [accesat în 12.08.2018].
FROUD, Robert. Resource sharing in the UK public library system: an update.
În: Intelending & Document Supply, vol. 44, nr. 4, 2016 pp.169-171. Disponibil online
la adresa: https://doi.org/10.1108/ILDS-07-2016-0026 [accesat în 14.08.2018].
GILBERT, Raphaële. Services innovants en bibliothèque: construire de
nouvelles relations avec les usagers. Disponibil online la adresa: http://www.enssib.
fr/bibliotheque-numerique/documents/48197-services-innovants-en-bibliotheque-
construire-de-nouvelles-relations-avec-les-usagers.pdf [accesat în 14.08.2018].
GRIFFIN, Jonathan. „Access to Research”: how UK public libraries are offering
access to over 15 million academic articles for free. În: Interlending & Document Supply,
vol. 44, nr. 2, 2016, pp.37-43. Disponibil online la adresa: https://doi.org/10.1108/
ILDS-03-2016-0012 [accesat în 14.08.2018].
JACQUESSON, Alain. Google Livres et le futur des bibliothèques numériques.
Paris: Édition du Cercle de la librairie, 2010. 223 p.

84
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

JAMALI, Hamid R.; SHAHBAZTABAR, Pria. The effects of internet filtering


on users’ information seeking behaviour and emotions. În: Aslib Journal of Information
Management, vol. 69, nr. 4, 2017, pp.408-425. Disponibil online la adresa: https://doi.
org/10.1108/AJIM-12-2016-0218 [accesat în 14.08.2018].
LAU, Jesús;  TAMMARO, Anna Maria; BOTHMA, Theo J. D. Libraries
Driving Access to Knowledge. Berlin/Munich: De Gruyter Saur, 2012, 370 p.
LERNER; Fred. The Story of Libraries: From the Invention of Writing to the
Computer Age. London: Bloomsbury Academic, 2009. 264 p.
MUHONEN, Ari; SAARTI, Jarmo. The changing paradigm of document
delivery – exploring researchers’ peer to peer practices. În: Interlending & Document
Supply, vol. 44, nr. 2, 2016, pp.66-71. Disponibil online la adresa: https://doi.
org/10.1108/ILDS-02-2016-0006 [accesat în 14.08.2018].
OLANDER, Johanna. Library user’s experience in focus. În: Scandinavian
Library Quarterly, nr. 4, 2012, pp. 20-21.
RATLEDGE, David; SPROLES, Claudene. An analysis of the changing role
of systems librarians. În: Library Hi Tech, vol. 35, nr. 2, 2017, pp.303-311. Disponibil
online la adresa: https://doi.org/10.1108/LHT-08-2016-0092 [accesat în 14.08.2018].
POLL, Roswitha. Can we quantify the library’s influence? Creating an
ISO standard for impact assessment. În: Performance Measurement and Metrics,
vol. 13, nr. 2, 2012, pp.121-130. Disponibil online la adresa: https:// doi.
org/10.1108/14678041211241332 [accesat în 14.08.2018].
SAMUELS, Kay. Social Media and the Good Life: Do They Connect? În: The
Electronic Library, vol. 35, nr. 3, 2017, pp.616-617. Disponibil online la adresa: https://
doi.org/10.1108/EL-01-2017-0019 [accesat în 14.08.2018].
UE în 2016 Raport general privind activitățile Uniunii Europene.
Disponibil online la adresa: https://publications.europa.eu/ro/publication-detail/-/
publication/99c8732c-094a-11e7-8a35-01aa75ed71a1/language-ro [accesat în data
de 14.08.2018].
UNDHJEM, Cathrine; TVEIKRA, Arnhild. ILL and collection management
in Norwegian Public Libraries. În: Interlending & Document Supply, vol. 44, nr. 1,
pp.20-26. Disponibil online la adresa: https://doi.org/10.1108/ILDS-11-2015-0038
[accesat în data de 14.08.2018].
UNDLIEN, Anne Kristin. Libraries inspire immigrants to read. În: Scandinavian
Library Quarterly, nr. 4, 2012, pp. 8-9.

85
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

ROLUL BIBLIOTECILOR ROMÂNEȘTI ÎN


IMPLEMENTAREA AGENDEI ONU 2030 ȘI
A OBIECTIVELOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Dorina BĂLAN, șef birou


Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 109); e-mail: balan_drn@yahoo.com

În perioada 17-18 aprilie 2018 a avut loc un atelier regional privind contribuția
bibliotecilor la Agenda ONU 2030 și la obiectivele dezvoltării durabile (ODD), sub
titlul „Să lucrăm împreună la susținerea bibliotecii!”, care s-a desfășurat în Budapesta,
la Biblioteca Națională a Ungariei. La acest eveniment au participat 17 bibliotecari din
6 țări: Cehia, Polonia, Slovacia, Ucraina, Ungaria și România care fost reprezentată
de Corina Apostoleanu – director, Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța
și Dorina Bălan - șef birou, Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați.
Întrunirea a beneficiat de 3 invitați speciali: ambasadorul Csaba Kőrösi – director
la Sustenabilitatea Mediului, Oficiul președintelui Republicii Ungare cu lucrarea Ce se
întâmplă și cine este problema?, László Tüske - director general al Bibliotecii Naționale
Széchényi din Ungaria și ambasadorul István Íjgyártó - ministru de stat în Ministerul
Afacerilor Externe și Diplomației Culturale cu lucrarea Advocacy în cultură.

Scurt istoric UNESCO ȘI ONU


Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)
este una dintre cele 16 agenții specializate din sistemul Organizației Națiunilor Unite
(ONU). ONU a fost constituită la 16 noiembrie 1945 și are 20 de state care au elaborat
Constituția acestui organism. România i s-a alăturat la 27 iulie 1956.
UNESCO cuprinde 195 de state membre și 10 state asociate, având misiunea
de a contribui la promovarea păcii și securității în lume prin intermediul educației,
științei și culturii, în vederea consolidării cooperării internaționale și respectării
drepturilor fundamentale ale omului, fără restricții de rasă, sex, limbă sau religie.
Organizația își definește strategia și activitatea în baza a 17 obiective de
dezvoltare durabilă (ODD), cuprinse în Agenda ONU 2030.

ONU ȘI AGENDA 2030


ONU - organizaţie cu vocaţie universală - reprezintă cadrul multilateral cel
mai extins pentru abordarea marilor teme globale și dezvoltarea pe termen lung.
România s-a alăturat liderilor celor 193 de state membre ale ONU la Summitul
privind dezvoltarea din septembrie 2015.
86
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă a luat ființă după trei ani de negocieri și o
implicare intensă a mai multor părți interesate (inclusiv IFLA) care au realizat programul
de acţiune globală în domeniul dezvoltării universale care promovează echilibrul între
cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economică, socială și a mediului.
Țările trebuie să se asigure că au politici adecvate pentru implementarea
Agendei și să promoveze instituții eficiente și incluzive.
România susține Agenda ONU 2030, implementată de către instituțiile locale,
răspunzând direct nevoilor cetățenilor https://www.mae.ro/node/35919.

AGENDA ONU ȘI ODD


Conceptul de Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) s-a născut la Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă Rio+20, în 2012.

Agenda ONU 2030 are 17 ODD, reunite informal şi sub denumirea de obiective
globale, prin care se stabileşte o agendă de acţiune ambiţioasă pentru următorii ani,
până în 2030.
Cele 17 obiective de dezvoltare durabilă, împreună cu cele 169 de ținte
aferente se referă la: combaterea sărăciei, drepturile omului, securitatea alimentară,
sănătatea, consumul și producția, creșterea economică, ocuparea forței de muncă,
infrastructura, gestionarea durabilă a resurselor naturale, schimbările climatice și
egalitatea de gen.

CONȘTIENTIZAREA OBIECTIVELOR
1. Fără sărăcie - la nivel global, 1 miliard de persoane continuă să trăiască la
limita subzistenței, cu mai puțin de 1,25 dolari/zi;
87
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

2. Foamete „zero” – 795 de milioane de oameni suferă din pricina foametei;


dacă nu vor fi luate măsuri urgente, până în 2050 numărul acestora va ajunge la 2
miliarde;
3. Sănătate şi bunăstare – creșterea speranței de viață, reducerea mortalității
infantile și a maladiilor grave (precum HIV/SIDA, malarie, TBC, poliomielită etc.);
4. Educaţie de calitate - 103 milioane de tineri din lumea întreagă nu au acces
la educație primară sau sunt analfabeți (60% îl reprezintă tinerele femei și fetele);
5. Egalitate de gen – în 46 de state femeile dețin mai mult de 30% din mandatele
parlamentelor;
6. Apă curată și sanitație – 40% din populația lumii suferă din pricina lipsei
apei, iar aproximativ 1 miliard de oameni nu au acces la toalete proprii;
7. Energie curată și la preţuri accesibile – 3 milioane de oameni, la nivel
global, utilizează încă sursele tradiționale de energie, bazate în principal pe cărbune
și gaze naturale;
8. Muncă decentă şi creştere economică – 1,5 miliarde de oameni nu au
servicii sigure de telefonie;
9. Industrie, inovație și infrastructură;
10. Inegalităţi reduse – între1990 și 2010, inegalitățile salariale au crescut cu 11%;
11. Oraşe şi comunităţi durabile – până în 2050, peste 66% din populația
globului va locui în centre urbane, în special în regiunile din Africa și Asia;
12. Consum şi producţie responsabile – anual, 120 de miliarde de dolari ar
putea fi economisite, doar dacă populația globului ar utiliza numai becuri economice;
13. Acţiune climatică – începând cu 1990, emisiile de CO2 au crescut cu
aproximativ 50%;
14. Viaţa acvatică – oceanele reprezintă 97% din apele lumii și absorb cca
30% din emisiile de CO2, preîntâmpinând astfel efectele dezastruoase ale încălzirii
globale;
15. Viaţa terestră – din cele 8.300 de specii de animale cunoscute, 8% au
dispărut în totalitate, iar 22% sunt pe cale de dispariție;
16. Pace, justiție şi instituții
eficiente – 1,26 bilioane de dolari
reprezintă pierderile statelor
subdezvoltate cauzate de corupție,
mită, furturi sau evaziune fiscală;
17. Parteneriate pentru
realizarea obiectivelor - doar
în anul 2014, asistența pentru
dezvoltare la nivel global a ajuns la
suma record de 135,2 miliarde de
dolari.

88
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

BIBLIOTECILE ȘI AGENDA ONU


Bibliotecile sunt instituții cheie pentru atingerea obiectivelor. IFLA s-a
implicat în mod activ în crearea Agendei ONU 2030, susținând includerea
accesului la informație în mod special prin O16 - „Promovarea societăților pașnice
și favorabile incluziunii pentru o dezvoltare durabilă, asigurarea accesului la
justiție pentru toți și construirea de instituții eficiente, responsabile și incluzive la
toate nivelurile”, respectiv tinta 16.10 - „Asigurarea accesului public la informații
și protejarea libertăților fundamentale, în conformitate cu legislația națională și
acordurile internaționale”.
Cultura (ținta 11.4) și TIC (țintele 5b, 9c, 17.8) au fost incluse, de asemenea,
între obiective - „Jumătate din populația lumii nu are acces la informații online. În
societatea cunoașterii, bibliotecile oferă acces și oportunități pentru toți.” (Declarația
de la Lyon, privind accesul la informație și dezvoltare)
Alfabetizarea universală - accesul la informații - este esențială pentru atingerea
ODD, iar bibliotecile nu sunt doar parteneri cheie pentru guverne, ci contribuie deja
la realizarea celor 17 obiective.
Din acest motiv, IFLA a lansat în 2016 Programul Internațional de Advocacy
(IAP), un nou program de consolidare a capacităților, menit să promoveze și să
sprijine rolul pe care bibliotecile îl pot juca în planificarea și implementarea Agendei
ONU 2030 și a ODD-urilor.

PROGRAMUL INTERNAȚIONAL DE ADVOCACY (IAP)


Obiectivele acestui program au fost:
• Creșterea nivelului de conștientizare a lucrătorilor din biblioteci cu privire la
ODD-uri la nivel comunitar, național și regional și promovarea rolului important pe
care bibliotecile îl pot juca;
• Creșterea participării asociațiilor de bibliotecă și a reprezentanților
bibliotecilor publice în activitățile de advocacy la nivel național și regional pentru
asigurarea accesului public la informație prin intermediul serviciilor și programelor
de bibliotecă.
În contextul IAP, „advocacy” implică „acțiunile indivizilor sau organizațiilor
care se angajează să influențeze procesul de luare a deciziilor la nivel local, regional,
național și internațional, care contribuie la crearea unei politici de schimbări dorite
în sprijinul bibliotecilor publice” (recomandările IFLA/UNESCO - 0,25 cărți/locuitor
sau 250 la 1000 de locuitori).

Contribuții IFLA în sprijinul Agendei ONU


• Declaraţia IFLA privind accesul la informare şi dezvoltare, 2014, Lyon;
• Ghid de advocacy IFLA: „Bibliotecile și implementarea Agendei 2030 a
ONU” - 9 noiembrie 2015;

89
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

• Programul Internațional de Advocacy;


• Chestionar IFLA - Exemple privind contribuția bibliotecilor la Agenda
ONU 2030;
• Sinteza IFLA în baza chestionarului;
• Ghidul IFLA: Bibliotecile și implementarea Agendei ONU 2030.

ARGUMENTE IAP:
• în lume există peste 1.000.000 de biblioteci naționale, parlamentare,
universitare, școlare, specializate etc.;
• peste 320.000 de biblioteci publice;
• în UE există 65.000 de biblioteci publice cu aproximativ 100 milioane de
utilizatori anual;
• SUA – 120.000 de biblioteci;
• oportunități enorme pentru realizarea ODD și viceversa.

IAP - Obiective
• sporirea nivelului de conștientizare despre personalul bibliotecilor la nivel
local, național și regional privind implicarea în ODD-uri;
• promovarea rolului important pe care bibliotecile îl pot juca în dezvoltare,
prin contribuția la Agenda ONU 2030;
• îmbunătățirea participării asociațiilor de biblioteci și a reprezentanților
bibliotecilor publice în activitatea de advocacy, la nivel național și regional;
• asigurarea accesului public sustenabil la informație prin intermediul
serviciilor și programelor de bibliotecă (72 de țări au semnat acorduri cu IFLA pentru
a începe activități de bibliotecă, în vederea realizării ODD).
Bibliotecile se pot implica în acest program prin:
• creativitate, spirit inovativ, leadership, servicii, resurse noi etc.; crearea
liderilor comunitari; crearea facilitatorilor; educarea unor ambasadori; eficientizarea
activității; crearea serviciilor bazate pe necesitățile comunității; stabilirea conexiunilor
între serviciile și resursele bibliotecii și rezidenți.

RESPONSABILITĂȚILE CENTRELOR BIBLIOTECONOMICE PRIVIND


ODD
• studierea și promovarea tendințelor, a experienței organizațiilor internaționale
și naționale de profil, a altor state, vizând implicarea bibliotecilor în ODD;
• elaborarea unor materiale în ajutorul activităților de promovarea a ODD;
• identificarea potențialilor parteneri;
• semnarea acordurilor de colaborare și repartizarea responsabilităților;
• studierea necesităților populației țintă și identificarea programelor, serviciilor
sau produselor;

90
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

• organizarea trainingurilor privind implementarea serviciilor noi;


• creare unei baze de date;
• conceptualizarea campaniilor de advocacy.
În consecință, activitățile bibliotecilor pot fi promovate prin:
Chestionar IFLA - Exemple privind contribuția bibliotecilor la Agenda
ONU 2030 • https://www.surveygizmo.com/ s3/3311305/Examples-of-how-
libraries-contribute-to-the-UN- 2030-Agenda • https://www.surveygizmo.com/
s3/3311305/Examples-of-how-libraries-contribute-to-the-UN-2030 • Agenda?
snc=1488804582_58bd5ae6d56 f32.24948007&sg_navigate=star t&sglocale=ru;
Sinteză IFLA în baza chestionarului https://www.ifla.org/files/assets/ hq/
topics/libraries- development/documents/access- and-opportunity-for-all.pdf ;
Chestionar adaptat pentru Republica Moldova • Varianta națională
a chestionarului poate fi accesată la: https://docs.google.com/forms/d/e/1F
AIpQLScFga6X- ag4YdSGGb7V8JeZYnu3jnPh1HiIxw_Y3E V3A53FlA/
viewform?c=0&w=1;
Ghidul IFLA Bibliotecile și implementarea Agendei ONU 2030 https://www.
slideshare.net/rmbi blioteci/bibliotecile-i- implementarea-agendei-onu- 2030-ghid:
Pasul 1. Faceți o listă a programelor și serviciilor pe care biblioteca le oferă; Pasul 2.
Faceți o trecere în revistă a ODD și alegeți pe cele de interes sporit pentru populație;
Pasul 3: Folosind programele și serviciile menționate în Pasul 1 - Obiectivele selectate
descriu serviciile corespunzător obiectivelor; Pasul 4. Dovada activității, indicatori,
impact; Pasul 5. Distribuie mesajul tău – diseminează informația că biblioteca ta
contribuie la realizarea ODD.

91
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Ex-librisul în colecția de carte străină


veche a Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”
Catalog ilustrat

Catrina Căluian, bibliotecar


Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 138); e-mail: katycaluian@yahoo.com

Fondul de carte străină veche este o componentă principală, care dă valoare


bibliofilă și științifică Colecțiilor speciale deținute de Biblioteca „V.A. Urechia”. Acest
fond face parte din donaţia care a stat la baza constituirii bibliotecii gălăţene fiind
chiar „nucleul bibliotecii personale a lui V.A. Urechia, excepţie făcând un număr
restrâns de cărţi cu altă provenienţă referitoare în majoritate la istoria şi cultura
românilor, a popoarelor vecine, a Europei, dar cu tangenţă la istoria patriei noastre.”1
Fondul conține 316 titluri de cărți străine, din care 12 sunt incunabule, la care se
adaugă 2 în facsimil, 82 de titluri sunt tipărite în secolul al XVI-lea și 220 sunt apărute
în secolul al XVII-lea2.
Valoarea inestimabilă a colecţiilor donate urbei gălăţene de istoricul
şi patriotul Vasile Alexandrescu Urechia și declararea anului 2018 – Anul
European al Patrimoniului cultural3 sunt argumentele care au stat la baza
elaborării catalogului ilustrat de ex-librisuri existente în fondul de carte străină
veche, componentă a patrimoniului gălățean care face parte din lista valorilor
bibliofile universale tipărite până în anul 1700. Instrumentul bibliografic
realizat contribuie la valorificarea moştenirii culturale prin punerea în valoare
publică a colecţiei bibliofile a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” în anul dedicat
celebrării, conservării şi promovării valorilor din patrimoniul cultural naţional,
reprezentând o altă formă de a reţine atenţia publicului asupra valorilor culturale
existente în frumosul oraş dunărean.
Ex-librisurile sunt structurate pe trei tipuri: etichetă, gravură și ștampilă.
Imaginea fotografică a ex-librisului este însoțită de descrierea bibliografică, care
respectă ordinea elementelor din cele nouă zone existente în schema ISBD (Descrierea
Bibliografică Internațională Standard), ediția consolidată din 2011. În cadrul celor

1. OPREA, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia“ Galați: Monografie. Ed. a 2-a. Vol. 2.
Galaţi: Axis Libri, 2010, p. 406.
2. Idem. Introducere. În: MĂRUNŢELU, Ion ; CODREANU, Sorina ; CARAPCEA, Florica.
Cartea străină veche: 1472-1700: Catalog. Galaţi: [S. n.], 1975, p. VII.
3. Anul european al patrimoniului cultural : [on-line] [accesat: 14 martie 2018]. Disponibil pe
internet la adresa: https://europa.eu/cultural-heritage/about_ro.
92
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

trei categorii, ex-librisurile sunt ordonate alfabetic după numele posesorului. Corpul
descrierii bibliografice conține următoarele elemente:
• Posesor, unde este trecută forma autorizată („forma numelui aleasă ca
punct de acces autorizat pentru o entitate”4) a numelui de persoană sau instituției
proprietare, urmată între paranteze rotunde de codul țării5 al cărei cetățean este
proprietarul. Atunci când nu au fost găsite informații pentru unii posesori de ex-
libris, numele sau inițialele numelui acestora sunt urmate de termenul neidentificat
încadrat între paranteze rotunde;
• Autor. Acest element identifică numele gravorului în forma autorizată. Doar
un singur ex-libris are completat acest element bibliografic, întrucât pentru celelalte
ex-librisuri nu s-a putut identifica numele artistului;
• Titlul propriu-zis este format din sintagma Ex libris urmată de numele
posesorului, persoană fizică sau colectivitate (nume de instituție), iar pentru ex-
librisurile care conțin doar numele proprietarului este adăugată expresia ex libris
între paranteze pătrate. Pentru ex-librisurile care conțin devize, titlul propriu-zis este
format din această deviză urmat de informația la titlu constituită din expresia ex libris
și numele posesorului;
• Date de publicare, formate din locul de producere și anul editării, sunt
transcrise ca atare de pe ex-libris sau determinate din alte surse, caz când se încadrează
între paranteze pătrate. Dacă informația este incertă, cele două elemente bibliografice
(locul de producere și anul editării) sunt urmate de semnul întrebării, iar când nu au
putut fi identificate, s-au folosit acronimele pentru sine loco și sine anno;
• Descrierea fizică semnalează numărul de unități fizice, desemnarea specifică
a materialului (etichetă, gravură sau ștampilă) și dimensiunile ex-librisului, înălțimea
ori lățimea, exprimate în milimetri;
• Sursa conține elementele bibliografice care descriu documentul pe care se află
ex-librisul, transcrise conform SR ISO 690: 1996 Documentare. Referințe bibliografice.
Între paranteze este notată cota cărții din depozitul Bibliotecii „V.A. Urechia”;
• Nota are rolul de a aduce informații suplimentare despre ex-libris;
• Proveniența sursei arată calea prin care a intrat în Bibliotecă documentul
sursă, informație care va fi foarte utilă, pe viitor, pentru întocmirea unui catalog al
bibliotecii personale V.A. Urechia;
• Nota despre posesor aduce sumare informații biografice despre proprietar.
Ex-librisurile etichetă, gravură și ștampilă au fost identificate pe 34 de titluri
din cele 316. Din cele consultate, 32 fac parte din biblioteca personală a lui Urechia,
4. Federația Internațională a Asociațiilor de Bibliotecari și Biblioteci (IFLA). Declarația de
Principii Internaționale de Catalogare : [on-line] [accesat: 15 mai 2018]. Disponibil pe internet
la adresa: http://www.bibnat.ro/dyn-doc/Declaratia_Principii_catalogare_2016.pdf.
5. Conform SR EN ISO 3166-1: 2002 Cod pentru reprezentarea denumirilor de țări și a
subdiviziunilor lor. Partea 1: Coduri de țări. Cod alfa 2. Disponibil pe internet la adresa:
http://www.bibnat.ro/dyn-doc/Coduri-de-tari.pdf.
93
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

iar două titluri au fost achiziționate în anul 1895, respectiv 1898. Ex-librisurile
identificate pe cele 34 de cărți sunt grupate pe trei categorii: 7 ex-librisuri etichetă,
12 ex-librisuri gravură etichetă și 12 ex-librisuri ștampilă. Cele 31 de ex-librisuri au
aparținut celor 30 de posesori anteriori, 17 identificați (10 persoane fizice: 1 spaniol,
6 francezi, 2 maghiari și 1 român; 7 instituții: 1 austriacă, 1 cehă, 1 germană, 2
franceze și 2 maghiare), 1 anonim și 12 neidentificați. Ex-librisurile ștampilă fac corp
comun cu cartea, iar cele etichetă și gravură etichetă au fost atașate cărților, neputând
fi desprinse fără a fi deteriorate. Din cele 31, doar un singur ex-libris conține numele
gravorului, fiind vorba de artistul francez A. Lacoste, care realizează pentru bibliofilul
francez John Patrick Auguste Madden un ex-libris gravură reprezentând un teasc
și deviza: Torcular calcavi solus. Acest ex-libris se găsește pe două incunabule,
dintre care unul este cel mai vechi din fondul de Colecții speciale și vorbim despre
De consolatione theologiae aparținând teologului alsacian Johannes de Tambaco,
imprimat la Strasbourg în anul 1472.
După cum se știe, ex-librisul reconstituie drumul istoric al cărților, lucru
confirmat și din studierea fondului de carte străină veche aparținând Bibliotecii „V.A.
Urechia”, unde, după ex-librisurile identificate, se poate întocmi o listă de instituții
proprietare, dintre care amintim: Biblioteca Națională Széchényi și Muzeul Național
Maghiar din Budapesta, Biblioteca Seminarului Episcopiei de Mainz din Germania,
Biblioteca Universității Beck din Viena, Mănăstirea Teatine din Praga, Librăria din
Luxembourg din Paris, și biblioteci personale aparținând diferitelor personalități ca:
istoricul maghiar Vàrjú Elemér, bibliofilii francezi Charles Henneguier și John Patrick
Auguste Madden, ilustrul bibliofil spaniol Joaquín Gómez de la Cortina, omul de
știință francez François-César Le Tellier, marchiz de Courtanvaux, contele maghiar
Ferenc Széchényi, scriitorul francez Joseph Xaupi, episcopul francez Jean-François-
Paul Le Fèvre de Caumartin, medicul domnitorului Constantin Brâncoveanu, grecul
Pantaleon Calliarchi, profesorul francez Dussieux Louis-Étienne. Cel mai vechi ex-
libris din acest catalog este cel deținut de medicul stolnicului Constantin Cantacuzino
și al domnitorului Constantin Brâncoveanu și se găsește pe prima ediție a valoroasei
opere a lui Antonio Foresti, Del mappamondo istorico. Tomo quarto. Parte Seconda:
In cui si espongono i regni nati dalla declinatione, e caduta dell’Imperio Romano in
Occidente; cioe dall’anno di Cristo, tipărită în 1694 în Veneția. Acest tip de ex-libris
aparținând medicului Calliarchi este primul realizat în țara noastră și cel mai vechi
ex-libris figurativ românesc, fiind datat 12 iulie 16926 și „fiind al patrulea exemplar
cunoscut până acum în România”7.
6. OPREA, Nedelcu. Patru cărți cu ex-libris C. Cantacuzino, N. Mavrocordat și Pantaleon
Calliarchi în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” Galați. În: Biblioteca Bucureștilor.
București: Asociația Bibliotecarilor și Documentariștilor din București, 1999, an 2, nr. 2, pp.
19-20.
7. Idem. Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galați: Monografie. Ed. a 2-a revizuită și
adăugită. Vol. 2. Galați: Axis Libri, 2010, p. 391.
94
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Lucrarea este o cercetare bibliografică care a avut ca obiectiv realizarea unui


instrument bibliografic, un catalog ilustrat al ex-librisurilor etichetă, gravură și
ștampilă cuprinse în fondul de carte străină veche, parte componentă a Colecțiilor
speciale ale Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galați, Cartea străină veche : 1472-1700 :
Catalog, elaborat de bibliotecarii gălățeni: Ion Mărunțelu, Sorina Codreanu și Florica
Carapcea în anul 1975 fiind documentul de referință de la care s-a pornit cercetarea.
Prezentul catalogul de ex-libris reconstituie drumul cărţii străine vechi prin diverse
biblioteci personale sau instituţii înainte de a fi ajuns în depozitul gălăţean şi aduce în
actualitate cultura vehiculată în evul mediu modern.8
Catalogul va introduce în circuitul informațional fondul de carte străină veche
existent în Colecțiile speciale ale Bibliotecii înființate de Urechia, fond cu un loc
binemeritat în patrimoniul cultural național, principalul scop fiind cel de a promova
patrimoniul cultural al Bibliotecii și de a contribui la valorificarea moștenirii culturale.

Ex-libris etichetă
Cele 7 ex-librisuri etichetă se găsesc pe 7 cărți, două tipărite în secolul al XVI-
lea și cinci în secolul al XVII-lea și au avut proprietari anteriori patru colectivități
nume de instituții și trei persoane fizice, din care două nu au fost identificate. Dintre
ex-librisurile etichetă, [Ex libris] Librairie du Luxembourg se află aplicat pe cartea
cu anul de publicare cel mai vechi din cele șapte titluri, și anume Historiarum regni
Poloniae scrisă de Maciej z Miechowa, tipărită în anul 1521.

Posesor: Biblioteca Universității Beck (Viena)


(AT)
Titlu: [Ex libris] Beck`sche Universitats
Buchhandlung (Alfred Hölder)
Date de publicare: Wien, [17--?]
Descriere fizică: 1 etichetă ; 19 x 34 mm
Sursa: Istvanffy, Miklos. Historiarum de rebus
Ungaricis. Coloniae Agrippinae: Sumptibus
Antonij Hierati, MDCXXII [1622] (Cota V 2.006)
Notă: Pe coperta a 3-a, ex-libris etichetă de formă ovală cu textul: „Beck(sche)
Universitats Buchhandlung (Alfred Hölder) Wien Rothenthurmstr. 15.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Beck`sche Universitäts-Buchhandlung (Biblioteca Universității
Beck) este cea mai veche editură și bibliotecă universitară din Viena, fondată în anul
1724 de către Friedrich Beck.9

8. OPREA, Nedelcu. Op. cit., p. 393.


9. VIAF: Virtual International Authority File : [on-line] [accesat: 10 mai 2018]. Disponibil pe
internet la adresa: https://viaf.org/processed/NUKAT%7Cn%202015020735.
95
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Posesor: Biblioteca Seminarului Episcopiei de


Mainz (Mainz) (DE)
Titlu: [Ex libris] Bibliotheca Seminarii Episcopalis
Moguntini
Date de publicare: Moguntini, [18--?]
Descriere fizică: 1 etichetă ; 43 x 70 mm
Sursa: Bethlen, Ioan. Bedrängte Dacia. Das
ist: Siebenbürgische Geschichten, so sich vom…
Nürnberg: In Verlegung Johann Kramers,
Gedruckt Cristoph Gerhard, 1666 [Cota I 1.256
(dubletul)]
Notă: Pe forzaț, ex-libris etichetă cu textul: „Bibliotheca Seminarii Episcopalis
Moguntini. Locus N. III No....”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Probabil este vorba despre una dintre cele 27 de episcopii ale
Bisericii Romano-Catolice din Germania, Dieceza de Mainz, denumită în latină
Diocesis Moguntina.10

Posesor: Biblioteca Colegiului Sf. Iosif din Societatea lui Isus (Poitiers) (FR)
Titlu: [Ex libris] Bib. Coll. Pictav. S. J.
Date de publicare: [Poitiers], [1860-1901?]
Descriere fizică: 1 etichetă ; 10 x 20 mm
Sursa: Giovio, Paolo. Historiarum sui temporis.
Tom. 2. Pars. 1, 2. Basileae [Basel], MDLX [1560]
[Cota I 1.237(2)(I-II)]
Notă: Pe forzaț, părțile I și II de la tomul 2, ex-
libris etichetă cu textul: „Bibl. Coll. Pictav. S. J.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Colegiul Sf. Iosif din Societatea lui Iisus (Collège Saint-Joseph
de la Compagnie de Jésus) a fost înființat de iezuiții din Poitiers, Franța și a funcționat
în perioada 1860-1901.11

Posesor: Delalande (avocat) (FR?) (neidentificat)


Titlu: [Ex libris] Bibliothèque de Me Delalande
Date de publicare: [S. l.], [18--?]
Descriere fizică: 1 etichetă ; 50 x 90 mm
10. GCatholic.org : [site web] [accesat: 12 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa: http://
www.gcatholic.org/dioceses/diocese/main0.htm.
11. Numelyo : Bibliothèque numérique de Lyon : [site web] [accesat: 12 mai 2018]. Disponibil
pe internet la adresa: http://numelyo.bm-lyon.fr/f_view/BML:BML_06PRV01000SJID2177
9T01109.
96
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Sursa: Wicquefort, Abraham de. Mémoires


touchant les ambassadeurs et les ministres
publics. A La Haye: Chez Jean & Daniel
Steucker, MDCLXXVII [1677] (Cota I 1.310)
Notă: Pe cop. a 2-a, ex-libris etichetă cu textul:
„Bibliothèque de Me Delalande, avocat.”
Proveniența sursei: Achiziționată în anul 1895

Posesor: Dussieux, Louis (FR)


Titlu: Ex Libris L. Dussieux
Date de publicare: [S. l.], [18--?]
Descriere fizică: 1 etichetă ; 22 x 55 mm
Sursa: Le Clerc, Jean. Histoire d’Emeric comte
de Tekeli, ou memoire pour servir à sa vie. Où
l’on voit ce qui s’est passé de plus considerable en Hongrée depuis sa naissance jusques à
present. Cologne [Köln]: Chez Jaques de la Verité, MDCXCIII [1693] (Cota I 1.314)
Notă: Pe coperta a 2-a, ex-libris etichetă cu textul: „Ex libris L. Dussieux”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Dussieux Louis-Étienne (1815-1894) a fost profesor francez de istorie
și geografie la École spéciale de Saint-Cyr (Școala Specială Militară de la Saint-Cyr).12

Posesor: Fritzschii, D. O. F. (neidentificat)


Titlu: Ex Libris D. O. F. Fritzschii
Date de publicare: [S. l.], [18--?]
Descriere fizică: 1 etichetă ; 31 x 70 mm
Sursa: Smith, Thomas. De Grecae Ecclesiae
Hodierno Statu Epistola. Editio secunda.
Londini: Væneunt apud Mosem Pitt, &
Samuelem Carr, MDCLXXVIII [1678] (Cota I
1.488)
Notă: Pe coperta a 2-a, ex-libris etichetă cu textul: „Ex Libris D.O.F. Fritzschii.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Librăria din Luxembourg (Paris) (FR)


Titlu: [Ex libris] Librairie du Luxembourg
Date de apariție: Paris, [18--?]
Descriere fizică: 1 etichetă ; 23 x 35 mm

12. Institut national d`histoire de l`art: INHA : [site web] [accesat: 12 mai 2018]. Disponibil pe
internet la adresa: https://www.inha.fr/fr/ressources/publications/publications-numeriques/
dictionnaire-critique-des-historiens-de-l-art/dussieux-louis-etienne.html.
97
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Sursa: Maciej z Miechowa. Historiarum regni


Poloniae. Craccoviae: per Hieronymu[m]
Vietore[m], MDXXI [1521] (cota V 72)
Notă: Pe coperta a 2-a, ex-libris etichetă cu textul:
„Librairie du Luxembourg Edition et Commission
Paris, rue de Tournon, 16”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Luxembourg este al șaselea
arondisment din componența Parisului și probabil că în sec. al XIX-lea, pe strada
Tournon nr. 16, exista Librăria din Luxembourg.

Ex-libris gravură
Posesor: Calliarchi, Pantaleon (RO)
Titlu: Ex [libris] Pantaleonis Calliarhi
Date de publicare: [S. l.], [1692]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 159 x 115 mm ;
223 x 160 mm inclusiv albitura
Sursa: Foresti, Antonio. Del mappamondo istorico. Tomo
quarto. Parte Seconda:  In cui si espongono i regni nati
dalla declinatione, e caduta dell’Imperio Romano in
Occidente; cioe dall’anno di Cristo. Tomo Quarto. Parte
seconda. Veneţia:  Per Girolamo Albrizzi, MDCXCIV
[1694] [Cota III 1.041(4)II]
Notă: Între forzaț și foaia de gardă, un ex-libris gravură
etichetă cu text bilingv grec-latin: „Ex /libris/ Pantaleonis Calliarchi philos /ophiae/ ac
Medic/inae/ Doct/oris/ Celissimi principis Valach/iae/ Archiatri”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Pantaleon Calliarchi (în latină Pantaleonis Calliarhi), originar
din Grecia, a fost medicul Stolnicului Constantin Cantacuzino și al Domnitorului
Constantin Brâncoveanu.

Posesor: Caumartin, Jean-François-Paul Le Fèvre


de (FR)
Titlu: Ex Cata[lo]go Bibliothecæ Cavmartin
Date de publicare: [France], [17--?]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 87 x 80 mm
Sursa: Bonfini, Antonio. Rerum Ungaricarum
decades quatuor cum dimidia. Hanoviae: Typis
Wechelianis, apud Claudium Marnium, & haeredis
Ioannis Aubrii..., MDCVI [1606] (Cota V 2.001)

98
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Notă: Pe forzaț, ex-libris gravură etichetă cu textul: „Ex Cata/lo/go Bibliothecæ


Cavmartin” și însemnare manuscrisă: „M. 622”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Jean-François-Paul Le Fèvre de Caumartin (1668-1733) a
fost episcop francez de Vannes și de Blois și proprietarul unei bogate biblioteci
moștenite de la familie.13

Posesor: Danners, Marie M. (neidentificat)


Titlu: [Ex libris] Ac. De Ste. Marie M. D`anners
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 105 x 85 mm ; 155
x 140 mm inclusiv albitura
Sursa: Della Valle, Pietro. Les Famevx Voyages: Avec
Vn Denombrement Tres-Exact des choses les plus
curieuses, et les plus remarquables qu’ila veuës dans
la Turquie, l’Egypte, la Palestine, la Perse, et les Indes
Orientales, et que les Autheurs qui en ont cy deuant
‚ecrit, n’ontiamais obseru’ees; Le tout ‚ecrit en forme de
Lettres, address’ees au Sieur Schipano son plus intime
Amy. 4 part. A Paris: Chez Gervais Clouzier, MDCLXII-MDCLXIII [1662-1663]
[Cota III 1.016(1-4)]
Notă: Pe forzațul fiecărui volum, ex-libris gravură etichetă reprezentând un blazon,
având în câmpul de jos textul : „AC. De Ste. Marie M. Danners” și o monogramă în
formă de M.
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Mănăstirea Teatine (Praga) (CZ)


Titlu: Domus S. Mariae de Divina Providentia : [Ex
libris] Cler. Reg. Pragae
Date de publicare: [Praga?], [18--?]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 81 x 62 mm
Sursa: Spontone, Ciro. Historia delle attioni de’rè
dell’Ungaria... da Ottone Sponcir,... Incominciassi
dall’ anno trecento settantaotto dopo Christo nato,...
seguendo infino all’impero del... Leopoldo d’Austria
il Pio. In Venetia : Apresso Leonardo Pittoni,
MDCLXXXV [1685] (Cota III 1.040) 

13. Reliures.bnf.fr. : [site web] [accesat: 12 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa: http://
reliures.bnf.fr/ark:/12148/cdt9x1w2.
99
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Notă: Pe coperta a 2-a, ex-libris gravură etichetă (supralibros) reprezentând o cruce


neagră pe trei dealuri, cu textul: „Domus S. Mariae de Divina Providentia Cler.Reg.
Pragae”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Klášter theatinů (Praha, Česko) este o mănăstire fondată
în 1524, aparținătoare a ordinului episcopului italian teatin, Carafa, episcop de
Chieti (denumirea veche a localității: Theate Marucinorum)14. Colegiul de pe lângă
mănăstire, care avea în dotare o bibliotecă, a fost înființat în 1648 de contele Bernard
Ignaz de Martinice. După desființarea mănăstirii, biblioteca a fost transferată la
Biblioteca Publică și Universitară și o parte la biblioteca Mănăstirii Strahov, toate trei
din Praga.15

Posesor: De Tudert (neidentificat)


Titlu: [Ex libris] De Tvdert
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 55 x 47 mm
Sursa: Cunaeus, Petrus. De republica Hebraeorum Libri
III. Lugduni Batavorum:  Ex officina Elzeviriana, 1632
(Cota I 1.470)
Notă: Pe forzaț, ex-libris gravură etichetă cu textul: „De
Tvdert”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Gómez de la Cortina, Joaquìn, marchiz de


Morante (ES)
Titlu: Fallitur Hora Legendo : [Ex libris] J. Gomez de la
Cortina et Amicorum
Date de publicare: [Madrid?], [18--?]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 52 x 42 mm
Sursa: Masen, Iacob. Familiarium Argutiarum Fontes:
Honestae, & eruditae recreationis gratiâ excitati.
Coloniae Agrippinae : apud Johannes Antonium
Kinckium, MDCLX [1660] (Cota I 1.479) 
Notă: Pe cop. 1 și 4, ex-libris gravură etichetă imprimat
în bronz, de formă ovală, cu textul: „J. Gomez de la
Cortina et amicorum. Fallitur hora legendo”
14. HERLING, Ludwig. Istoria bisericii : [on-line], p. 339. [accesat: 11 mai 2018]. Disponibil
pe internet la adresa: http://emildumea.ro/wp-content/uploads/2012/10/hertling-istoria-
bisericii-traducere-emil-dumea.pdf.
15. Provenio Knihovna Národního muzea : [site web] [accesat: 11 mai 2018]. Disponibil pe
internet la adresa: http://provenio.net/authorities/36729?locale=en.
100
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia


Notă despre posesor: Joaquín Gómez de la Cortina, marchiz de Morante (1808-
1868) s-a născut în Mexic și a trăit în Spania. A fost un ilustru bibliofil spaniol, rector
al Universității din Madrid și membru al Curții Supreme de Justiție din Madrid.
Biblioteca sa personală avea 120000 de volume, fiind considerată cea mai mare
bibliotecă deținută vreodată de o persoană.16 A fost posesorul mai multor tipuri de
ex-librisuri.

Posesor: Gómez de la Cortina, Joaquìn, marchiz de


Morante (ES)
Titlu: Egregios cumulare libros præclara supellex : [Ex
libris] Bibliotheca Cortina
Date de publicare: [Madrid?], [186-?]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 62 x 50 mm
Sursa: Masen, Iacob. Familiarium Argutiarum Fontes:
Honestae, & eruditae recreationis gratiâ excitati.
Coloniae Agrippinae: apud Johannes Antonium
Kinckium, MDCLX [1660] (Cota I 1.479)
Notă: Pe cop. a 2-a, ex libris gravură etichetă cu textul:
„Egregios cumulare libros praeclaria supellex Bibliotheca Cortina.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Haynes, George (neidentificat)


Titlu: [Ex libris] George Haynes
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 109 x 79 mm
Sursa: Nani, Giovan Battista. Historia della republica
Veneta di Battista Nani cavaliere, e procuratore di San
Marco. terza impressione. In Venetia: per Combi, & La
Nou, MDCLXXVI [1676] (Cota IV 625)
Notă: Pe forzaț, ex-libris gravură etichetă reprezentând
o emblemă cu numele: „George Haynes”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Hoffmanni, Iohannis (neidentificat)


Titlu: Symbolum Christus Jesus Soll atlein Meiner Hoffnung Sles Mea Christus : [Ex
libris] Iohannis Hoffmanni
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]

16. L`Inovouable Fiasco de la vente Morante : [on-line] [accesat: 11 mai 2018]. Disponibil pe internet la
adresa: http://histoire-bibliophilie.blogspot.ro/2013/05/linavouable-fiasco-de-la-vente-morante.html.
101
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 128 x 90 mm


Sursa: Ortelius,  Hieronimus Augustanus. Chronologia oder
historische beschreibung... Nürnberg:  In verlagung Johan
Sibmachers, MDCII [1602] (Cota II 2.264)
Notă: Pe foaia de titlu, ex-libris gravură etichetă
reprezentând două ancore, cu textul: „Symbolum Christus
Jesus soll atlein Meiner Hoffnung Sles mea Christus.
Johannis Hoffmani”.
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Madden, John Patrick Auguste (FR)


Titlu: Torcular calcavi solus : [Ex libris Madden]
Autor: Lacoste, A (FR) (18-- - 18--)
Date de publicare: [S. l.], [18--?]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 71 x 62 mm
Sursa: Tambaco, Johannes de. De consolatione theologiae.
Strasbourg:  Georg Reyser, [cca 1472-non post 1479],
Anno domini M.CCC.LXVI [1366] (Cota IV 607)
Notă: Pe coperta a 2-a, ex-libris gravură etichetă
reprezentând un teasc, cu deviza: „Torcular calcavi
solus” și textul: „Lacoste A. Nr. 9390”
Sursa: Crescenzi, Pietro de. Ruralia commoda. Louvain:
Johannen de Westfalia Padebornen, MCCCCLXXIIII [1474] (Cota IV 609)
Notă: Pe prima filă, ex-libris gravură etichetă reprezentând un teasc, cu deviza:
„Torcular calcavi solus” și textul „Lacoste A. Nr. 9390”
Proveniența surselor: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: John Patrick Auguste Madden (1808-1889) a fost un bibliograf
și bibliofil francez.17

Posesor: Soulé, B. (neidentificat)


Titlu: [Ex libris] B. Soulé
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 34 x 34 mm
Sursa: Rapin, René. Hortorum libri IV. Editio altera.
Parisiis: apud Sebastianum Mabre-Cramoisy, 1666 (Cota I
1.509)
Notă: Pe forzaț, ex-libris gravură de formă rotundă, cu
motive florale și textul: „B. Soulé.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
17. Numelyo. Op. cit. [accesat: 12 mai 2018].
102
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Posesor: Xaupi, Joseph (FR)


Titlu: [Ex libris] Josephi Xaupi
Date de publicare: [Paris?], [1760?]
Descriere fizică: 1 gravură etichetă ; 105 x 70 mm
Sursa: Monstrelet,  Enguerrand de. Chroniques
d’Enguerran de Monstrelet, gentilhomme jadis demeurant
a Cambray en Cambresis: Contenans les cruelles guerres
civilles entre les maisons d’Orléans et de Bourgongne,
l’occupation de Paris et Normandie par les Anglois...
Commenceant l’an 1400 ou finist celle de Jean Froissard,
et finissant l’an 1467. peu outre le commencement de celle
de Mess. Philippes de Commines. Tom. 1-3. A Paris: Chez
Pierre l’Huiller, MDLXXII [1572] [Cota V 85(1-3)]
Notă: Pe coperta a 2-a, ex-libris gravură etichetă reprezentând un blazon cu elemente
de uz clerical (mitră episcopală și cârja papală), două comete și o pasăre cu două capete
și textul: „Josephi Xaupi... e nobilibus Perpiniani, Civibus, Canonici et Archidiaconi in
ecclesia(m) Perpinianensi, Abbatis de jausacrae facultatis Parisiensis e regi(m) societate
doctoris et ab ineunte anno 1765, v. decani. Avisso fecit 1760”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Joseph Xaupi (1688-1778) a fost un scriitor francez, decanul
Facultății de Teologie din Paris.18

Ex-libris ștampilă
Posesor: Anonim
Titlu: L`artiste, Beaux-Arts, Belles Lettres : [Ex libris]
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 42 x 42 mm
Sursa: Thou, Jacques Auguste de. Historiarum sui
temporis. 5 vol. în 4. Genevae: Apud Petrum de la
Rouiere,MDCXX [1620] [Cota V 2.004(1-5)]
Notă: Pe foaia de titlu a volumelor 1, 2, 3 și 5, ex-libris
ștampilă rotundă cu textul: „L`artiste. Beaux-Arts. Belles Lettres”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Muzeul Național Maghiar (Budapesta) (HU)


Titlu: [Ex libris] A.M.N. Muzeum Könvk. Taraboc
Date de publicare: [Budapesta?], [18--?]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 18 x 24 mm
Sursa: Bethlen,  Ioan. Rerum Transylvanicarum. Libri quatuor, Continentes res
18. Ibidem.
103
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

gestas Principum ejusdem ab Anno 1629 usque ad an.


1633.  [Amsterdam], MDCLXIV [1664] (Cota I 1.483)
Notă: Pe foaia de gardă, ex-libris ștampilă cu textul:
„A.M.N. Muzeum Könvk. Taraboc”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Muzeul Național Maghiar
(Magyar Nemzeti Múzeum) a fost înființat odată cu
biblioteca de către aristocratul maghiar, contele Ferenc
Széchényi, în anul 180219, ca urmare a donării unor
obiecte muzeale (roci minerale) de către soția contelui.

Posesor: Széchényi, Ferenc (HU)


Titlu: Ex Bibl. Com. F. Széchényi
Date de publicare: [Budapesta?], [17--?]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 23 x 23 mm
Sursa: Nitri,  Mauritio. Ragguaglio dell’ultime guerre di
Transilvania et Ungaria trà l’imperatore Leopoldo Primo,
il Gran Signore de Turchi Echmet Quarto, Giorgio Rakosi
et altri successivi principi di Transilvania. Venetia:  per
Francesco Valuasense, 1666 (Cota II 2.425)
Notă: Pe verso foii de titlu a dubletului 2, ex-libris ștampilă cu textul: „Ex. Bibl. Com.
F. Széchényi.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Contele maghiar Ferenc Széchényi și-a strâns o frumoasă bibliotecă
personală la sfârșitul sec. al XVIII-lea, pe care a donat-o maghiarilor prin înființarea, în
1802, unei biblioteci publice, astăzi, Biblioteca Națională Széchényi din Budapesta.20

Posesor: Calderini, Nicolini (neidentificat)


Titlu: [Ex libris] Nicolini Calderini
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 20 x 20 mm
Sursa: Spontone,  Ciro. Historia della Transilvania.
Venetia: Apresso Giacomo Sarzina, MDCXXXVIII [1638]
(Cota II 2.462)
Notă: Pe a 2-a foaie liminară, după pagina de titlu, ex-libris
ștampilă cu textul: „Nicolini Calderini”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

19. http://www.omikk.bme.hu/tudtort/28/fejezet-3.html. [accesat: 12 mai 2018].


20. A Kulturális Magazin : [site web] [accesat: 18 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa:
http://cultura.hu/kultura/a-konyvtaralapito-szechenyi-ferenc/.
104
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Posesor: Courtanvaux, François-César Le Tellier,


marchiz de (FR)
Titlu: [Ex libris] Le Mis. De Courtanvaux
Date de publicare: [Paris], [17--?]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 18 x 15 mm
Sursa: Busbecq,  Ogier Ghislain de. Itinera
Constantinopolitanum et Amasianum ab Augerio
Gislenio Busbesquii, &c D. ad Solimannum Turcarum
Imperatorem C.M. oaratore confecta. Antverpiae:  Ex
officina Christophori Plantini, Architypographi
Regij, 1581 (Cota I 1.242)
Notă: Pe foaia de titlu și la p. 166, ex-libris ștampilă cu cerneală neagră cu inscripția:
„Le M/arqu/is De Courtanvaux”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: François-César Le Tellier, marchiz de Courtanvaux (1718-
1781) a fost un militar și om de știință francez, care a activat în domenii ca științe
ale naturii, fizică, geografie, mecanică, astronomie sau chimie și care a dezvoltat
biblioteca rămasă de la fiul său (decedat la 30 de ani), reușind s-o facă una dintre cele
mai remarcabile biblioteci personale.21

Posesor: Gűnther, G. W. (DE) (neidentificat)


Titlu: [Ex libris] G.W. Gunther in Nurnberg
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 14 x 17 mm
Sursa: Rycaut, Paul. Die neu-eröffnete ottomanische
Pforte, bestehend: erstlichen in einer grund-
richtigen und aus eigener Erfahrung gezogenen
Beschreibung dess gantzen türckischen Staats- und
Gottesdiensts... übersetzt aus dess... Herrn Ricaut...
Buch, zweytens einer wolgefassten aussführlichen
Histori der vornehmsten Geschichten aller ottomannischen Monarchen... aus dess...
Senatoren Giovanni Sagredo italiänischer Beschreibung und gemeltem Ricaut
ebenmässig übersetzt... Augsburg:  Auf Unkosten L. Kronigers und Gottlieb Göbels
seel. Erben, 1694 (Cota V 90)
Notă: Pe foaia de gardă și foaia de titlu, ex-libris ștampilă ovală cu textul: „G.W.
Gunther in Nurnberg.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

21. Numelyo : Bibliothèque numérique de Lyon : [site web] [accesat: 18 mai 2018]. Disponibil
pe Internet la: http://numelyo.bm-lyon.fr/f_view/BML:BML_06PRV01000SJIncb015488.
105
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Posesor: Henneguier, Charles (FR)


Titlu: [Ex libris] Charles Henneguier
Date de publicare: [S. l.], [18--?]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 44 x 32 mm
Sursa: Giovio, Paolo. Historiarum sui temporis. Tom. 2. Part.
1-2. Basileae [Basel], MDLX [1560] [Cota I 1.237(2)(I-II)]
Notă: Pe foaia de titlu, părțile I și II, ex-libris ștampilă cu
blazon princiar și textul: „Charles Henneguier”
Notă: Pe foaia de titlu și ex-libris ștampilă rotundă, în interior
cu o cruce malteză cu opt vârfuri, tipul de cruce care apare pe
blazonul Cavalerilor Ioaniți
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesor: Charles Henneguier (1811-1872)22 a fost
un istoric și bibliofil francez.23

Posesor: M. L. (neidentificat)
Titlu: [Ex libris] M. L.
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 24 x 21 mm
Sursa: Nitri,  Mauritio. Ragguaglio dell’ultime guerre di
Transilvania et Ungaria trà l’imperatore Leopoldo Primo,
il Gran Signore de Turchi Echmet Quarto, Giorgio Rakosi
et altri successivi principi di Transilvania. Venetia:  per
Francesco Valuasense, 1666 (Cota II 2.425)
Notă: Pe foaia de gardă a dubletului, ex-libris ștampilă ovală, în interior o cruce,
probabil, bizantină, iar sub cruce inițialele „M. L.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Muzeul Național Maghiar (Budapesta) (HU)


Posesor: Biblioteca Națională Széchényi  (Budapesta)
(HU)
Titlu: [Ex libris] Másodlat A.M.N. Muzeumi Szech.
Orsz. Konyvtárbol
Date de publicare: [Budapesta?], [18--?]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 16 x 30 mm
Sursa: Bethlen,  Ioan. Rerum Transylvanicarum. Libri
quatuor, Continentes res gestas Principum ejusdem ab

22. Geneanet : [site web] [accesat: 13 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa: https://
gw.geneanet.org/wailly?lang=fr&n=henneguier&oc=0&p=charles.
23. Provenio Knihovna Národního muzea. Op. cit. [accesat: 13 mai 2018].
106
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Anno 1629 usque ad an. 1633. [Amsterdam], MDCLXIV [1664] (Cota I 1.483)


Notă: Pe foaia de titlu, ex-libris ștampilă dreptunghiulară cu textul: „Másodlat A.M.N.
Muzeumi Szech. Orsz. Konyvtárbol”

Sursa: Nitri,  Mauritio. Ragguaglio dell’ultime guerre di


Transilvania et Ungaria trà l’imperatore Leopoldo Primo,
il Gran Signore de Turchi Echmet Quarto, Giorgio Rakosi
et altri successivi principi di Transilvania. Venetia:  per
Francesco Valuasense, 1666 (Cota II 2.425)
Notă: Pe foaia de titlu și la p. 69 și 238 pe dubletul 2, ex-libris ștampilă dreptunghiulară
cu textul: „Másodlat A.M.N. Muzeumi Szechn. Orsz. Könyvtárbol”.

Sursa: Spontone, Ciro.   Historia delle attioni de’rè


dell’Ungaria... da Ottone Sponcir,... Incominciassi
dall’ anno trecento settantaotto dopo Christo nato,...
seguendo infino all’impero del... Leopoldo.  In Venetia:
Apresso Leonardo Pittoni, MDCLXXXV [1685] (Cota
III 1.040)
Notă: Pe verso foii de titlu și pe foaia 1 post liminară, ex-libris ștampilă dreptunghiulară
cu textul: „Másodlat A.M.N. Muzeumi Szechn. Orasz. Könyvtárbol”
Proveniența surselor: Donația V.A. Urechia
Notă despre posesori: Cele două instituții înființate de aristocratul maghiar Ferenc
Széchényi, Biblioteca Națională Széchényi și Muzeul Național Maghiar au funcționat
împreună mult timp și, probabil, acest ex-libris ștampilă este însemnul de proprietate
comun.

Posesor: R (neidentificat)
Titlu: [Ex libris] R
Date de publicare: [S. l.], [s. a.]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 24 x 22 mm
Sursa: Nani,  Giovan Battista. Historia della republica
Veneta di Battista Nani cavaliere, e procuratore di San
Marco. terza impressione. In Venetia: per Combi, & La Nou,
MDCLXXVI [1676] (Cota IV 625)
Notă: Pe foaia de titlu, ex-libris ștampilă ovală cu inițiala „R” și coroană regală cu
cinci colțuri
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: R. F. N. (neidentificat)
Titlu: [Ex libris] R.F.N.

107
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Date de publicare: [S. l.], [s. a.]


Descriere fizică: 1 ștampilă ; 21 x 19 mm
Sursa: Bisaccioni, Maiolino. Delle historie memorabili de
nostri tempi, che contengono le guerre di Germania dalla
mossa del Rè di Suetia doppò la pace di Lubecca, fino alla
pace di Munster, seguita l’anno 1650. Venetia:  Presso il
Turrini, MDCLIII [1653] (Cota III 1.037)
Notă: Pe foaia de titlu, ex-libris ștampilă de formă ovală cu
inițialele: „R.F.N.”
Proveniența sursei: Donația V.A. Urechia

Posesor: Vàrjú Elemér (HU)


Titlu: [Ex libris] Vàrjú Elemér könyvtárabol
Date de publicare: [Budapesta?], [18--?]
Descriere fizică: 1 ștampilă ; 27 x 53 mm
Sursa: Calvin,  Jean. Commentarii in omnes Pauli
apostoli epistolas, atque etiam in Epistolam ad
Hebraeos : Adivnximvs euisdem authoris Commentarios in omnes epistolas canonicas.
Genevae:  apud Haeredes Eustathii Vicnon, MDC [1600] (Cota V 79)
Notă: Pe foaia de titlu, ex libris ștampilă de formă dreptunghiulară cu textul: „Vàrjú
Elemér könyvtárabol 34 szam.”
Proveniența sursei: Achiziționată în anul 1898
Notă despre posesor: Vàrjú Elemér (1873-1944) a fost un istoric, muzeograf,
bibliotecar și academician maghiar, care se remarcă prin descoperirea celei de-a treia
cea mai veche carte în limbă maghiară.24

BIBLIOGRAFIE
Monografii
DIMA-DRĂGAN, Corneliu. Ex libris : Bibliologie şi bibliofilie. Bucureşti: Litera, 1973. 400p.
Incunabule din colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia”. Galaţi: Axis Libri, 2016. 83 p.
MĂRUNŢELU, Ion ; CODREANU, Sorina ; CARAPCEA, Florica. Cartea străină veche :
1472-1700 : Catalog. Galaţi: [S.n.], 1975. 246 p.
100 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii „V.A. Urechia” Galaţi : Volum jubiliar. Galaţi: [S.n.],
1991. 407 p.
OLTEANU, Virgil. Din istoria şi arta cărţii. [Bucureşti]: Editura Enciclopedică, 1992. 400 p.
OPREA, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galaţi. : Monografie. Ed. a 2-a. Vol. 1-2.
Galaţi: Axis Libri, 2010. 776 p.
TROIA, Luana. Manuscrise şi cărţi rare. Vol. 4: Ex-librisuri şi însemnări. Iaşi: Biblioteca
Judeţeană „Gh. Asachi”, 1995. 108 p.

24. Arcanum : [sit web] [accesat: 13 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa: https://www.
arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Lexikonok-magyar-eletrajzi-lexikon-7428D/v-78466/
varju-elemer-78556/.
108
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Contribuţii în monografii
BĂDĂRĂ, Doru. Cuvânt înainte. În: Incunabule din colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia”.
Galaţi: Axis Libri, 2016, p. 6.
ILIE, Zanfir. Argument pentru promovarea valorilor culturale gălăţene. În: Incunabule din
colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia”. Galaţi: Axis Libri, 2016, p. 11.
Articole din periodice tradiţionale
COJUHARI, Elena. „Bijuteria” Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați: Secția Colecții
Speciale. Interviu cu dna Valentina Oneț. În: Biblioteca. București: Biblioteca Națională a României,
2011, nr. 1, pp. 24-28.
CRĂCIUN, Valentina. Antonio Foresti – Del mappamondo istorico, Venezia, 1694. În:
Axis Libri. Galați: Axis Libri, septembrie 2009, an 2, nr. 4, pp. 14-15.
MĂLINAŞ, Constantin. Descrierea uniformă I.S.B.D. a unui „Ex libris” ca document de
bibliotecă. În: Biblioteca : Revistă de bibliologie şi ştiinţa informării. Bucureşti: Ministerul Culturii
din România, 15, 2004, nr. 10, pp. 304-305.
OPREA, Nedelcu. Patru cărți cu ex-libris C. Cantacuzino, N. Mavrocordat și Pantaleon
Calliarchi în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” Galați. În: Biblioteca Bucureștilor. București:
Asociația Bibliotecarilor și Documentariștilor din București, 1999, an 2, nr. 2, pp. 17-20.
ONEŢ, Valentina. Colecţia de incunabule a Bibliotecii „V.A. Urechia”. În: Buletinul Fundaţiei
Urechia. Galaţi: Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, 2013, nr. 14, pp. 21-34.
PĂLTĂNEA, Paul. Ştiri despre daci în incunabule italiene aflate în colecţiile Bibliotecii
„V.A. Urechia” din Galaţi. În: Revista Română de Istorie a Cărţii. Bucureşti: Editura Bibliotecii
Naţionale a României, 2, 2005, nr. 2, pp. 7-11.
STAMATOPOL, Rodica. Reguli de descriere şi de organizare a ex-librisurilor. În: Revista
Bibliotecii Naţionale a României. Bucureşti: [S. n.], 13, 2007, nr. 1-2 (25-26), pp. 54-63.
Articole din periodice electronice
ONEŢ, Valentina. Din nou despre V.A. Urechia (1834-1901) : 175 de ani de la naşterea
cărturarului : Portretul unui om de cultură (II). În: Axis Libri [on-line], 2009, nr. 4. Disponibil pe
internet la adresa: https://www.bvau.ro/docs/axislibri/AxisLibri4.pdf.
Resurse web
Anul european al patrimoniului cultural [on-line] [accesat: 14 ianuarie 2018]. Disponibil pe
internet la adresa: https://europa.eu/cultural-heritage/european-year-cultural-heritage_ro.
Arcanum : [sit web] [accesat: 10 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa: https://www.
arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Lexikonok-magyar-eletrajzi-lexikon-7428D/v-78466/varju-
elemer-78556/.
Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” : [site web] [accesat: 10 decembrie 2017]. Disponibil pe
internet la adresa: https://www.bvau.ro/repere.php.
Catalogue de Noël : [on-line] [accesat: 28 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa: http://
librairiedenis.com/wp-content/uploads/2016/12/CATALOGUE-DE-NOËL-2016-30-titres-.pdf.
DÂRJA, Ileana. Ex-libris etichetă în colecţiile Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia [on-
line] [accesat: 9 ianuarie 2018]. Disponibil pe internet la adresa: https://batthyaneumblog.files.
wordpress.com/2016/02/darja_exlibris_7martie2011-322828.pdf.
Geneanet : [site web] [accesat: 13 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa: https://
gw.geneanet.org/wailly?lang=fr&n=henneguier&oc=0&p=charles.
A Kulturális Magazin : [site web] [accesat: 18 mai 2018]. Disponibil pe internet la adresa:
http://cultura.hu/kultura/a-konyvtaralapito-szechenyi-ferenc/.
Numelyo : Bibliothèque numérique de Lyon : [site web]. Disponibil pe internet la: http://
numelyo.bm-lyon.fr/f_view/BML:BML_06PRV01000SJIncb015488.
Provenio Knihovna Národního muzea : [site web]. Disponibil pe internet la adresa: http://
provenio.net/authorities/50082.
Reliures.bnf.fr. : [site web]. Disponibil pe internet la adresa: http://reliures.bnf.fr/ark:/12148/
cdt9x1w2.

109
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

NICOLAE IORGA ȘI „NEAMUL ROMĂNESC”

Leonica Roman, bibliotecar


Biroul Catalogarea colecţiilor. Control de autoritate. Colecţii speciale
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 108); e-mail: romanleonica@yahoo.com

Pe fondul tumultuos al evenimentelor istorice și politice de la începutul


secolului al XX-lea, marele om de cultură, de litere, istoric și politician român Nicolae
Iorga a remarcat că ideile sale au o rezonanță puternică în sufletele românilor, și-a dat
seama că are capacitatea de a îndruma o mișcare populară care să servească idealului
național, al formării României Mari.
Astfel că, la 10 mai 1906, a publicat la București, la tipografia Minerva, primul
număr al serialului Neamul Romănesc, „ca organ de raliare a tuturor celor cari, în
partide sau în afară de ele, doresc viața sprijinită pe realitățile naționale”1.
Intenția lui Nicolae Iorga era, cel puțin la început, să facă din această publicație
o revistă literară, prin care să continue programul din Sămănătorul; s-a dovedit însă
că ea a devenit una politică.
În perioada primei conflagrații mondiale, Neamul Romănesc a devenit
un instrument în pregătirea conștiințelor pentru unitatea culturală și națională, a
exprimat un puternic sentiment patriotic și a militat pentru Marea Unire, fraternizând
cu românii de pretutindeni.
După realizarea mult așteptatei uniri, în paginile Neamului Romănesc au fost
reflectate atât frământările sociale și economice, cât și schimbările din viața politică a
țării, literatura ocupând un loc secundar.
Orientarea publicației se poate distinge chiar din subtitlurile pe care periodicul
le-a avut pe parcursul apariției: „Foaia naționaliștilor democrați” (1 ianuarie-30
aprilie 1910, 13 ianuarie 1912-5 iulie 1913), „Foaia Partidului Naționalist-Democrat”
(3 mai 1910-23 decembrie 1911, 20 august 1913-14 august 1916, de la 3 ianuarie
1919), „Foaie a conștiinței naționale luptătoare” (23 august-22 septembrie 1916),
„Organ al Uniunii Democrației Naționale” (de la 5 decembrie 1918), „Foaia zilnică
a Partidului Naționalist-Democrat” (de la 1 mart. 1924), „Foaia zilnică a Partidului
Naționalist al poporului” (de la 13 mai 1924), „Organ oficios de seara, al Partidului
Național” (19 aprilie-5 mai 1926), „Organ al Partidului Național de sub preșidenția
d-lui profesor N. Iorga” (9-28 august 1927).
Uneori este adăugăt un al doilea subtitlu: „Foaia Partidului Național Democrat”
(de la 6 decembrie 1918), „Organ al Uniunii Democrației Naționale” (3 ianuarie
1. Nicolae Iorga. O viață de om: Așa cum a fost. [Vol.] 2: Luptă. București: Editura N. Stroilă,
1934, p. 135.
110
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

1919), „Organ al Federației național-sociale” (16 iunie-18 august 1920, 25 august


1920-14 iunie 1921).
De la început, conducerea publicației a fost asigurată de Nicolae Iorga, în
calitate de director, până la 30 august 1927, iar din ziua următoare a avut funcția de
director politic.
Din septembrie 1927, ca directori sunt menționați G. Tașca și N. Georgescu.
De-a lungul vremii, în funcția de secretar de redacție, de redactor, prim-redactor,
redactor responsabil sau redactor-șef, apar nume ca: Alexandru Cusin, A. Metroniu,
E. Ciucianu, Scarlat Bănuță, G. Vlădescu Răcoasa, Ion Dragu, C. Vicol, N. Georgescu.
În decursul timpului, sediile redacționale ale publicației s-au schimbat în
funcție de împrejurări, apărând la București, la Vălenii de Munte și la Iași. De la
prima apariție până în aprilie 1908, redacția a funcționat la București.
Lipsa de bani l-a determinat pe Nicolae Iorga să se mute la Vălenii de Munte,
unde a întemeiat în anul 1908 „cu bani de la prieteni, deveniți acționari”2, tipografia
„Neamul Romănesc”, la care își va publica majoritatea lucrărilor și publicațiile
periodice pe care le conducea, printre care se numără și periodicul Neamul Romănesc.
La Vălenii de Munte serialul a fost publicat până la sfârșitul anului 1913. De
la începutul anului 1914 până la 19 noiembrie 1916, redacția a revenit la București.
S-a refugiat la Iași, în timpul ocupației capitalei de către trupele germane, între 29
noiembrie 1916 și 10 decembrie 1918. Însă, de la 11 decembrie 1918, redacția s-a
mutat din nou la București.
Despre mutarea la Iași a Neamului Romănesc, Nicolae Iorga scria: „Plecînd de
la București, întrerupsesem ziarul meu, părăsind cantitățile de hîrtie care trebuiau să-l
asigure multă vreme. Peste cîteva zile mi-a venit la Iași primul redactor, d. A. Cusin,
care găsise un loc într-unul din camioanele evacuării și care, soldat de rezervă, rămăsese
repartizat la redacția mea. S-a oferit să scoatem din nou Neamul romănesc, și mi-am dat
samă imediat ce folos moral ar putea să iasă pentru miile de descurajați și dezorientați
și contra trădătorilor cari foiau în toate părțile, reapariția unei foi care ar avea toată
libertatea, și ceva mai multă autoritate decît ziarele ieșene în care partidele-și publicau
lîncedele comunicate și comentarii: Evenimentul lui Greceanu și Mișcarea lui Mîrzescu.
Așa a apărut, în formatul unei fițuici, ziarul meu, care îndată s-a răspîndit în
cercurile militare, mergînd pînă la spitalele de răniți […]”3
Cu toate împrejurările grele prin care a trecut în această perioadă, Neamul
Romănesc a rezistat datorită unor oameni inimoși care au fost dispuși să îi asigure
continuitatea. Printre aceștia merită amintiți inginerul Cristodorescu și Pavel Suru,
cel din urmă „luînd asupră-și administrația pînă în momentul cînd s-ar putea întoarce
la librăria sa din București.”4

2. Ibidem, p. 75.
3. Ibidem, p. 249.
4. Ibidem, p. 312-313.
111
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Începând cu numărul 4, din 21 ianuarie 1927, titlul devine Neamul


Romanesc.
Din lucrarea Memorii : Vol. 5 : Agonia regală și regența a lui Nicolae Iorga,
am aflat că, din cauza cenzurii, serialul a fost suspendat. La recomandarea domnului
Cihodariu care își dorea continuarea apariției sub alt nume, Nicolae Iorga propune
numele Onoarea Națională5. Însă, acest nume nu s-a finalizat deoarece directorul
publicației, N. Georgescu, cere ca ziarul să se cheme doar Neamul6. Astfel că, în
perioada 9-28 august 1927, publicația apare sub numele Neamul, după care revine la
titlul Neamul Romanesc.
Începând cu numărul [235?] din [1939?] are titlul Neamul Românesc, cu
subtitlul „Foaie culturală, economică, socială și națională”.
În anul 1940 publicația își încetează activitatea, acesta fiind și anul asasinării
marelui om de cultură Nicolae Iorga7.
Pe parcursul vremii, periodicitatea serialului Neamul Romănesc a fost variabilă.
Dacă la început periodicul apărea de două ori pe săptămână, de la 1 ianuarie 1908
la 29 decembrie 1913 și între 25 august-22 septembrie 1916 a apărut de trei ori pe
săptămână. În perioada 13 ianuarie 1914-21 august 1916 a apărut săptămânal, iar de
la 23 septembrie 1916, a apărut zilnic, transformându-se în ziar. La 4 mai 1926 apare
ultimul număr din Neamul Romănesc cotidian.
În perioada 1909-1910,
publicația Neamul Romănesc
pătrundea în Transilvania sub
titluri cum ar fi: Sfătuitorul, N.R.,
De la noi, Din țară, Foaia Jiului,
Foaia Oltului, Pentru popor,
Sfaturi.
Ar trebui menționat faptul
că numerele apărute între 21
septembrie-26 octombrie 1912
din Neamul Romănesc au câte
o supracopertă cu titlul Neamul
Romănesc Politic.
De-a lungul timpului,
serialul Neamul Romănesc a
avut mai multe suplimente, toate Schema suplimentelor publicației
avându-l ca director pe Nicolae Neamul Romănesc
5. Nicolae Iorga. Memorii. Vol. 5: Agonia regală și regența. București: Editura „Naționala” S.
Ciornei, [19--?], p. 238.
6. Ibidem, p. 239.
7. La 27 noiembrie 1940 Nicolae Iorga a fost asasinat. (Petre Țurlea. Nicolae Iorga: O viață
pentru neamul românesc. București: Pro Historia, 2001, p. 128).
112
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Iorga. Unele au avut paginație separată, altele au fost cuprinse în paginația serialului,
dar cu titlu separat.
Primul supliment este o revistă care apare la 25 decembrie 1908, sub numele
Neamul Romănesc Literar. Redacția și administrația se aflau la Vălenii de Munte și
abia în 1912, de pe 19 mai, are adăugat pe copertă și București. Dacă la început acest
supliment avea o periodicitate lunară, de la 3 ianuarie 1910 apărea săptămânal.
În anii 1910-1911, acest supliment pătrundea în Transilvania aflată sub
ocupație austro-ungară, cu titluri schimbate: Spre Glorie, N. R. Literar, Din „Țară”
literar, Foaia Jiului literară sau Sfătuitorul literar.
Neamul Romănesc Literar își încetează apariția la 25 noiembrie 1912. Însă,
în locul lui, Nicolae Iorga va publica lunar Drum drept : Revistă literară, apărută
în perioada ianuarie 1913-decembrie 1914, având redacția la Vălenii de Munte.
Drum drept, devenit între timp săptămânal, se mută la Craiova. La 1 ianuarie 1915,
acesta fuzionează cu revista Ramuri şi apare cu titlul Drum drept până la 15 iulie
1917. Vorbind despre această publicație, Nicolae Iorga afirma: „Revista mea literară,
căreia îi dădusem de la un timp titlul, semnificativ pentru credințile mele, de «Drum
drept», va continua pănă ce aceia a tinerilor din Craiova, dd. C. Șaban Făgețel si D.
Tomescu, ultimul și un fin critic, revistă care, pentru a-și arăta legătura, indisolubilă, cu
„Sămănătorul”, își zicea, simplu «Ramuri», se va confunda cu publicația pe care după
războiu n’o mai puteam continua.”8

Schema transformării suplimentului Neamul Romănesc Literar


8. Nicolae Iorga. O viață de om: Așa cum a fost. [Vol.] 2: Luptă. București: Editura N. Stroilă,
1934, p. 151.
113
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Neamul Romănesc Literar reapare la 29 noiembrie 1925, având mențiunea de


serie nouă, cu numărul 1 și an de vârstă 1.
La 1 ianuarie 1910, apare la Vălenii de Munte, sub direcția lui Nicolae Iorga,
un alt supliment, intitulat Neamul Romănesc pentru popor, având o periodicitate
săptămânală. Și acesta pătrunde în Transilvania, în 1910, sub alte nume cum ar fi:
Pentru popor, Economicul, Îndemânarea.
Acest supliment își încetează activitatea la 21 august 1916. Însă, în perioada 2
octombrie-14 noiembrie 1916, gazeta Neamul Romănesc a publicat în fiecare duminică,
pe lângă numărul obișnuit, câte un număr separat intitulat Neamul Romănesc de
duminică ce era cuprins în numerotarea gazetei, aceste numere fiind distribuite abonaților
Neamului Romănesc pentru popor. De asemenea, în perioada 14 iulie-29 decembrie
1918, pagina a doua a ziarului Neamul Romănesc avea titlul Neamul Romănesc pentru
popor, încercându-se astfel să se lege firul întrerupt la 21 august 1916.
Vorbind despre această publicație, Nicolae Iorga spunea: „«Neamul Romănesc»,
căruia numai la Văleni i-am adaus o publicație pentru popor, scrisă pe înțelesul
necărturarilor, era de altfel o publicație menită să trezească la intelectuali iubire pentru
strivita temelie a neamului, dar, mai mult și decît preocupația „democratică”, să cheme
pe toți, mai ales pe înstrăinații de sus și o intelectualitate asupra căreia băteau multe
vînturi la datoria națională.”9
Săptămânalul Neamul Romănesc pentru popor reapare la București, la 2/15
februarie 1920, având numerotarea anilor de vârstă în continuare. De la 1/15 ianuarie
1921 are mențiunea „iese de două ori pe lună”. Suplimentul nu are locul de publicare
fix. Dacă în 1920 era la București, în 1927 era menționat București-Craiova, iar din
1927 apare Gara Chitila (județul Ilfov). Neamul Romănesc pentru popor apare până
în anul 1940.
În anul 1918, serialul Neamul Romănesc mai publică următoarele suplimente,
cuprinse în paginația publicației, dar cu titlu separat:
• Supliment literar de duminică, apărut între 17 iulie și 24 decembrie 1918;
• Pregătirea militară : Supliment de marți al Neamului Romănesc, apărut
la Iași, în perioada 2 august-22 noiembrie 1918. Începând cu 23 decembrie 1918, în
locul acestuia a apărut separat ziarul Pregătirea, avându-l ca director-proprietar pe
Gh. Brăescu;
• Supliment artistic al Neamului Romănesc, a apărut în perioada 9
octombrie-20 noiembrie 1918, pe a doua pagină a publicației Neamul Romănesc.
Trebuie menționat și faptul că unele numere din Neamul Romănesc erau
însoțite de suplimente cu paginație separată, care de obicei cuprindeau textele unor
conferințe susținute de Nicolae Iorga în unele orașe din țară.
Un serial în relație cu publicația Neamul Romănesc este Calendarul Neamuluĭ
Romănesc. El a apărut anual, de sine stătător, concomitent cu publicația Neamul
9. Ibidem, p. 156.
114
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Romănesc. Calendarul a fost publicat prima dată în anul 1908 pentru anul 1909. El a
fost tipărit la Vălenii de Munte, la Tipografia „Neamul Romănesc”.
Începând cu anul 1917 și-a schimbat titlul în Calendarul ziarului „Neamul
Romănesc”, apărând la Iași, la Editura ziarului „Neamul Romănesc”. A apărut până
în anul 1918.
După revoluția din decembrie 1989 apar noi serii ale publicației Neamul
Romănesc.
Astfel că, la 24 martie 1990, apare la București Cuget Românesc : Revistă de
fraternitate românească prin spirit și cultură, cu an de vârstă 1 și numărul 1. Este
editată la Liga Culturală a Românilor de pretutindeni, avându-l ca redactor-șef pe
Alecu Ivan Ghilia. Titlul ales ca fiind în descendența Neamului Românesc apărut
între 1906 și 1940 și în lumina programului formulat de Nicolae Iorga, este motivat
într-o notă redacțională10.
Continuând publicația mai sus menționată, Cuget Românesc, în august-
septembrie 1990, tot la București, apare Neamul românesc : Periodic social-cultural
editat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni11. În numărul
1(4) din 1990 este menționat „Fondator Nicolae Iorga (1908) (sic!). Serie nouă”.
Directorul publicației este Radu Cârneci.
La 24-31 iulie 1990, apare la Iași săptămânalul Neamul românesc : Publicație
politică, științifică și culturală, cu mențiunea „Fondat în 1906”, aceasta fiind o serie
nouă a serialului cu același nume, apărut în perioada 1906-194012. Directorul noii
publicații este Gheorghe Bourceanu. Printre colaboratori se numără: Ilie Dan, Mihai
Lozbă, Gheorghe Macarie. În anul 1993, la Iași, apare o serie nouă, Neamul românesc,
la Fundația „Neamul
românesc”, Casa
de presă și editură
„Neamul românesc”,
cu numărul 1 și an de
vârstă 1. Are menționat
ca fondator pe Nicolae
Iorga, avându-l
ca redactor-șef pe
Dumitru Popa.
Fără a greși,
se poate afirma că
periodicul Neamul Schema transformării publicației Neamul Romănesc

10. I. Hangiu. Dicționarul presei literare românești: (1790-2000). București: Editura Institutului
Cultural Român, 2004, p. 188.
11. Ibidem, p. 452.
12. Ibidem, p. 452.
115
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Romănesc a fost unul dintre mijloacele prin care Nicolae Iorga și-a exprimat punctul de
vedere față de fenomenele culturale, politice, sociale, atât din țară, cât și din străinătate.
Pe drept cuvânt, Nicolae Iorga poate fi considerat un îndrumător al neamului
românesc. El însuși scria în Neamul Romănesc din 13 aprilie 1914: „Din parte-mi
n-am nici o ambiție politică ci, ca educator național, îndeplinesc numai datoria mea”.13
Nicolae Țurlea scria despre această mare personalitate următoarele: „Nicolae
Iorga a întrupat puterea de muncă a neamului nostru în gradul ei cel mai înalt. […] A
fost gânditorul care prin scrisul și prin cuvântul lui românesc a răscolit cel mai adânc
în inima conaționalilor săi.”14

BIBLIOGRAFIE:
*** Istoria jurnalismului din România în date: Enciclopedie cronologică.
Coordonator: Marian Petcu. Iași: Polirom, 2012.
*** Lui Nicolae Iorga: Omagiu: 1871-5/18 iunie 1921. Craiova: Ramuri, 1921.
*** Publicaţiunile periodice româneşti: (Ziare, gazete, reviste). Tom. 1: Catalog
alfabetic: 1820-1906. Bucureşti: Librăriile Socec & Comp. și C. Sfetea, 1913.
*** Publicaţiile periodice româneşti: (Ziare, gazete, reviste). Tom. 2: Catalog alfabetic:
1907-1918, Supliment 1790-1906. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1969.
*** Publicaţiile periodice româneşti: (Ziare, gazete, reviste). Tom. 3: Catalog alfabetic:
1919-1924. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
*** Publicaţiile periodice româneşti: (Ziare, gazete, reviste). Tom. 4: Catalog alfabetic:
1925-1930. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2003.
Hangiu, I. Dicționarul presei literare românești: (1790-2000). București: Editura
Institutului Cultural Român, 2004.
Iorga, Nicolae. Istoria presei românești. București: Muzeul Literaturii Române, 1999.
Iorga, Nicolae. Memorii: Vol. 5: Agonia regală și regența. București: Editura „Naționala”
S. Ciornei, [19--?].
Iorga, Nicolae. O viață de om: Așa cum a fost. [Vol.] 2: Luptă. București: Editura N.
Stroilă, 1934.
Răduică, Georgeta. Calendare și almanahuri românești: 1731-1918. București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1981.
Răduică, Georgeta. Dicționarul presei românești: (1731-1918). București: Editura
Științifică, 1995.
Țurlea, Petre. Nicolae Iorga: O viață pentru neamul românesc. București: Pro Historia, 2001.

WEBLIOGRAFIE:
Iorga, Nicolae. Supt trei regi: Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național:
[on-line]. București, 1932. [Data citării: 26.04.2018]. Disponibil în Internet la: https://upload.
wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2f/Nicolae_Iorga_-_Supt_trei_regi_-_istorie_a_unei_
lupte_pentru_un_ideal_moral_%C8%99i_na%C8%9Bional.pdf.

13. Petre Țurlea. Nicolae Iorga: O viață pentru neamul românesc. București: Pro Historia,
2001, p. 66.
14. Ibidem, p. 129.
116
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Impactul Festivalului Internațional


al Cărții „Axis Libri”, ediția a X-a,
în comunitatea gălățeană
Raport evaluare chestionar

Liana Niculeţ, bibliotecar


Compartimentul Marketing. Proiecte. Programe. Editare şi promovare
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel.: 0236/411037 (int. 117); e-mail: liananic@gmail.com

Cunoașterea așteptărilor gălățenilor față de manifestările culturale, precum


și modul în care ei percep acțiunile derulate de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Galați sunt condiții de bază pentru îmbunătățirea edițiilor viitoare ale Festivalului
Internațional al Cărții „Axis Libri”, ajuns la a X-a ediție. De aceea, pentru a analiza
impactul în comunitate, Biblioteca a aplicat un sondaj sociologic, utilizând metoda
anchetei și a folosit ca instrument de lucru - chestionarul.
Au fost chestionați 100 de participanți la manifestările desfășurate în cadrul
Festivalului, care au răspuns la 6 (șase) întrebări dintre care: una este cu răspuns la
alegere, o întrebare cu răspunsuri ierarhizate în ranguri și patru dihotomice.
Dintre respondenți: 30% au studii universitare; 25% au studii liceale; 18%
studii postuniversitare și 27% au studii gimnaziale.
După vârsta subiecților, observăm interesul crescut al celor cu vârsta între 41-
60 ani pentru manifestări culturale și achiziții de carte, după cum indică procentul de
32%; 28% dintre subiecți au vârsta între 26-40 ani; 25% au vârsta între 15-25 ani; 15%
au vârsta peste 60 ani.
Participarea unui număr de 248 de edituri la Târgul Internațional al Cărții
„Axis Libri” a permis vizitatorilor să achiziționeze cărți la prețuri de producător mult
mai accesibile decât cele din librării. Respondenții au achiziționat un număr mare de
cărți încurajați de prețurile practicate la târg și astfel 82% au considerat că oferta de
carte din cadrul târgului corespunde nevoilor lor; 18% au considerat că oferta nu
corespunde nevoilor lor, fiind interesați să achiziționeze publicații tehnice (mecanică,
inginerie navală).
La întrebarea Cum apreciați rolul manifestărilor din cadrul Festivalului
Internațional al Cărții „Axis Libri”? respondenții au dat o notă pe o scară de la 1 la
5 (1 reprezintă nesatisfăcătoare, 5 reprezintă foarte bună), pentru a evalua gradul de
apreciere al subiecților față de manifestările culturale organizate de Biblioteca „V.A.
Urechia” în cadrul Festivalului. Notele obținute sunt relevante pentru a concluziona
că:
117
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

− Târgul Internațional de Carte, ediția a X-a, a fost foarte bine cotat în


rândul celor chestionați, după cum indică și procentele următoare: 49% au dat nota
5; 45% nota 4; 5% nota 3 şi doar 1% nota 2.
− Campaniile de promovare derulate de bibliotecă au fost apreciate astfel
de respondenți: 40% au dat nota 5; 14% nota 4; 29% nota 3 şi 17% nota 2.
− Lansările de carte au fost apreciate de public cu următoarele note: 50%
au dat nota 5; 48% nota 4 și 2% nota 3 .
− Momentele artistice/Concursuri au fost apreciate de 57% cu nota 5; 33%
cu nota 4 și 10% cu nota 3.
Dintre cei 100 de respondenți la chestionar, 63% sunt cititori ai Bibliotecii „V.A.
Urechia” și 37 % nu sunt cititori ai instituției noastre. O parte dintre vizitatorii care
nu sunt înscriși la Bibliotecă au acceptat să devină cititori și s-au înscris la punctul de
înscriere pus la dispoziția vizitatorilor Festivalului, la unul dintre standuri.
La întrebarea cu răspuns liber, am dorit să aflăm sugestiile respondenților
pentru îmbunătățirea edițiilor viitoare ale Festivalului „Axis Libri”, iar propunerile
sunt următoarele:
− organizarea mai multor momente artistice;
− organizarea mai multor concursuri pentru copii;
− să se acorde mai multă atenție editurilor gălățene;
− asigurarea prezenței tuturor celor cuprinși în program;
− mărirea perioadei de derulare a festivalului la o săptămână/7 zile;
− asigurarea prezenței unor invitați/scriitori renumiți români și străini
(Liiceanu, Cărtărescu etc);
− o mai bună promovare.
Târgul Internațional al Cărții „Axis Libri”, de la prima sa ediție, în anul 2009,
a devenit unul dintre cele mai vizitate târguri, fiind primul și singurul târg de carte
organizat în Galați. La Târg au participat 248 de edituri, prezente cu o bogată ofertă
de carte, practicând reduceri semnificative care în ultima zi au fost şi de 50%. Cele
mai multe reduceri acordate de edituri au fost 10-25%.
În cele 5 (cinci) zile de Târg, 13 - 17 iunie, au fost 53.200 de vizitatori. Au
fost amenajate 60 de căsuțe, adevărate „minilibrării”, care au reprezentat un mediu
propice stabilirii unor comunicări între edituri – scriitori - vizitatori.
Vizitatorii Festivalului au apreciat inițiativa culturală a Bibliotecii „V.A.
Urechia” Galați de a organiza un eveniment de o asemenea amploare. Concluzia
generală a fost că Biblioteca a reușit prin acest eveniment afirmarea Galațiului la nivel
național în domeniul editorial.
Chestionarul a urmărit mai multe aspecte: cunoașterea vârstei și nivelului de
pregătire a participanților la Festival, identificarea nevoilor culturale ale membrilor
comunității, cunoașterea surselor de achiziție ale cărților citite, aflarea domeniilor de
interes pentru studiu ale gălățenilor, obținerea de propuneri pentru îmbunătățirea

118
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

edițiilor viitoare ale Festivalului Internațional de Carte „Axis Libri”. S-a urmărit și
creșterea numărului de utilizatori ai Bibliotecii prin instalarea unui punct de înscriere
pentru cititori.
Chestionarul și-a atins scopul propus, evaluând nevoile informaționale ale
participanților la Festival, ne-a ajutat să apreciem nivelul cultural al comunității
gălățene și să facilităm accesul la cărți, cu prețuri accesibile pentru toți vizitatorii.
Concluzionând, Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați reușește permanent
să vină în întâmpinarea nevoilor culturale ale gălățenilor, atât prin propria producție
editorială a Editurii „Axis Libri”, cât și prin manifestări de mare amploare
dedicate copiilor, adulților și vârstnicilor. Biblioteca trebuie să se plieze pe dorințele
utilizatorilor, care așteaptă de la biblioteca publică implicare și dăruire.
Pe baza opiniilor culese, putem califica drept bune și foarte bune acțiunile
organizatorice ale Bibliotecii noastre, sugestiile respondenților reprezentând un
punct de vedere de care vom ține cont la edițiile viitoare.

119
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Tradiţie şi modernitate în prelucrarea


serialelor
Studiu de caz „Biblioteca românească“

Dr. Mariana Dorina MĂGĂRIN


Completarea colecțiilor
Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timișoara
Bd. Vasile Pârvan, nr. 4A, Cod 300223
Tel. 0256/494 004; e-mail: dorina.magarin@gmail.com

Tema întrunirii Secțiunii Periodice a Asociaţiei Bibliotecarilor din România,


ţinută pe data de 24 mai 2018, la Biblioteca Națională a României a fost „Tradiție și
inovație în prelucrarea serialelor și a altor resurse în continuare“, temă strâns legată de
contextul în care îşi desfăşoară activitatea bibliotecile contemporane confruntate cu
atâtea probleme.
Consultând marile biblioteci ale lumii, observăm că acestea au servicii speciale
de punere la dispoziţia publicului a colecţiilor de periodice într-o manieră digitizată.
Beneficiind de experienţa unor biblioteci, precum Biblioteca Naţională a Austriei,
Biblioteca Naţională a Franţei, Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii,
putem afirma că existenţa unei arhive digitale a periodicelor româneşti este o
necesitate şi un deziderat.
Digitizarea se referă la conversia unui element, fie că este vorba de un text
tipărit, un manuscris, o imagine, un sunet, un film sau o înregistrare video, de la un
format analog la un format digital.
Digitizarea presupune captura digitală, transformarea din formă analogă în
formă digitală, descrierea şi reprezentarea obiectelor de patrimoniu şi a documentaţiei
referitoare la acestea, procesarea şi asigurarea accesului la conţinutul digitizat şi
prezervarea pe termen lung.
La noi, în România, constituirea unei Arhive Naţionale Digitale în care să fie
integrate şi publicaţiile periodice este impusă de valenţele patrimoniale ale acestor
importante tipuri de documente. Demonstraţia porneşte de la studiul de caz al
„Bibliotecii româneşti sau Adunări de multe lucruri folositoare întocmită în 12 părţi,
întâia oară tălmăcită de prea învăţaţi bărbaţi şi tipărită pentru neamul românesc“,
de la Buda, investigată din perspectiva noţiunii de patrimoniu şi analizată pentru
informaţiile valoroase furnizate referitoare la primele studii de istorie naţională,
traducerea unor studii de istorie universală, informaţii bibliografice curente, locul
comercial şi lista de preţuri ale cărţilor, primele articole de critică literară, primele
cronici culturale, primele litografii de presă ale unor domnitori moldoveni şi
munteni.

120
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Valorizarea printr-o variantă digitală a periodicelor este utilă pentru sporirea


accesibilităţii acestui tip de documente, pentru crearea unei copii „de rezervă“ pentru
materialele aflate în pericol şi întregirea spectrului surselor directe de cercetare din
care mai fac parte: manuscrisele, stampele, hărţile, obiectele numismatice etc.
Istoricii culturii naţionale nu au analizat minuţios „cazul Bibliotecii româneşti“,
în care văd un almanah cu o circulaţie sporadică şi insignifiantă, abstracţie făcând de
conţinutul ei cultural cvasi-complet şi de monumentul lingvistic naţional unic pe
care îl reprezintă.
În contemporaneitate, „Biblioteca românească“ a reprezentat o puternică
afirmare a identităţii culturale şi politice româneşti, un exemplu de aspiraţie la
universalitate într-un moment în care învăţaţii şi publiciştii noştri erau lipsiţi
de accesul la mijloacele moderne ale presei; ea a fost şi o dovadă de emancipare
culturală naţională, tocmai în perioada de modernizare instituţională a Principatelor
Române.
Iată conţinutul „Bibliotecii româneşti“1 din primul număr, în 12 părţi, cu
circa 200 de pagini, apărut în anul 1821: articolul-program, informaţii despre
eclipsa din 20 august 1820, informaţii bibliografice despre Petru Maior, extrase
din istoria romanilor, după Eutropius, două traduceri ale unor nuvele, versuri, un
amplu indice bibliografic, Izvoru cărţilor, din întregul teritoriu naţional (paginile
165-182) şi, în final, un Lexicon pentru vorbele româneşti neobicinuite între unii
români, ce nu s-au pus în cartea aceasta, reprezentând tacit un act de promovare a
limbii literare unitare2.
Aşadar, în perioada 1821-1834, în „Biblioteca românească“ au apărut:
1. primele studii de istorie naţională, dedicate lui Dimitrie Cantemir, Radu
Şerban, Mihai Viteazul, care, în integralitatea lor, conturează deja un curs de istorie
naţională;
2. traducerea unor studii de istorie universală, a romanilor şi Istoria lumii pe
scurt de Damaschin Bojincă;
3. traducerea unor povestiri şi istorioare moralizatoare din greacă şi germană,
de Zaharia Carcalechi;
4. informaţii din Principatele Române;
5. informaţii bibliografice curente, locul comercial şi lista de preţuri ale cărţilor,
la rubrica Izvorul cărţilor;
6. creaţii literare originale din tot teritoriul naţional, precum versuri nesemnate,
fabula Guzganul de cetate şi cel de câmp, de Gheorghe Asachi şi poezia lui Vasile
Cârlova, Ruinurile Târgoviştii;
7. drame traduse, unele reprezentate chiar pe scena primului teatru naţional,
deschis la Oraviţa, în 1817;

1. BR, Buda, Crăiasca tipografie a Universitatei Ungariei, 1821.


2. Iosif Pervain, Biblioteca românească, 1821, RITL, Bucureşti, tomul 17, 1968, nr. 4, p. 653-671.
121
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

8. primele articole de critică literară despre situaţia poeziei româneşti în anul


1830;
9. primele cronici culturale;
10. primele litografii de presă, modelate de pictorul Constantin Lecca,
reprezentând portretele unor domnitori, ca: Dimitrie Cantemir, Radu Şerban, Mihai
Viteazul, Radu Negru, Dragoş Vodă ş.a.3
Se poate conchide că, în ciuda apariţiei sporadice (doar 12 numere în 4 ani),
„Biblioteca românească” a constituit modelul care a pus ideologic şi cultural „bazele
presei româneşti”, înaintea „Curierului românesc“ (8 aprilie 1829-12 decembrie
1859).
Afirmaţia lui Nicolae Iorga referitoare la „întemeierea presei periodice“ de
către cei trei „scriitori fruntaşi” Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu şi Gheorghe
Bariţiu trebuie corectată, prin luarea în considerare a publicaţiei menţionate.
În cele ce urmează vom prezenta imagini ale revistei „Biblioteca
românească”, scanate şi descrise în format electronic la diferite biblioteci din
ţară şi pe Google.

Fig. 1-2 - Imagini ale revistei digitizate la


Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“ Cluj

În contextul programelor privind conservarea patrimoniului cultural,


Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“ Cluj desfăşoară activităţi specifice
menite să conserve pe suport digital patrimoniul cultural local şi să-l pună la
dispoziţia publicului larg prin intermediul Internetului, împreună cu informaţiile
bibliografice conţinute în catalogul electronic on-line.

3. *** Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti,
1979, p. 103.
122
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Fig. 3 – Înregistrarea bibliografică a revistei la


Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran“ Timişoara
Câmpurile folosite în descrierea bibliografică cuprind categoriile de informaţii
indicate mai jos:
Limba RO Nota descriptivă, nota privind
descrierea fizică
Titlu Indexul extern
Ediţia Titlu uniform, variante titlu
Date de publicare Subiect cuvânt cheie
Descriere fizică Responsabilitate secundară
Note generale

Fig. 4 - Înregistrarea bibliografică a revistei la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“ Iași

123
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Fig. 5 - Înregistrarea bibliografică a revistei la


Biblioteca Academiei Române Bucureşti

Fig. 6 - Înregistrarea bibliografică a revistei la


Biblioteca Judeţeană „Astra” Sibiu

124
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Fig. 7 – Rezultatele căutării pe ROLiNeST

Fig. 8 – Imagini ale revistei scanate pe Google

În concluzie, scanarea periodicelor vechi şi conversia în format căutabil


(OCR-izat), digitizarea, devin parte integrantă a proceselor de conservare,
prelucrare şi distribuţie a informaţiilor într-o bibliotecă.

125
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Prelucrarea resurselor electronice


importanță, beneficii, dificultăți
Studiu de caz Biblioteca Centrală ASE
București
Nicoleta Radovici, bibliotecar școlar
Școala Gimnazială ,,Dimitrie Sturdza” Tecuci
Str. 1 Decembrie 1918, nr. 26, COD 805300
Tel. 0771 386151; e-mail: nicoletaradovici@yahoo.com

I. Biblioteca și resursele electronice


Evoluţia termenului de „bibliotecă” poate fi reprezentată linear astfel:
„Bibliotecă tradiţională → bibliotecă hibrid → bibliotecă electronică →
bibliotecă digitală → bibliotecă virtuală.”1
Resursele electronice sunt documente în format electronic care pot fi
accesate cu ajutorul unui calculator, prin rețea sau local.
Resursele electronice sunt de diverse categorii: cataloage electronice ale
bibliotecilor (Online Public Access Catalog), portaluri (de ex. ROLiNeST),
depozite digitale (digital repository), cărţi electronice (e-books), reviste
electronice (e-journals), fondul electronic de referinţă în procesul de învăţământ
(e-reserves). În bibliotecă există resurse electronice pe CD sau DVD și pot fi
consultate.
Marile biblioteci se abonează la valoroase și numeroase resurse electronice
online care conțin articole din mii de reviste și cărți, full text sau în rezumat.
Pe pagina principală găsim tutoriale, cu informații despre facilitățile de
căutare și de utilizare a interfețelor aferente.
,,În prezent, puţine biblioteci se ocupă de catalogarea documentelor
electronice disponibile în reţele. Metoda cea mai utilizată nu este catalogarea la
sursă ci, mai degrabă, preluarea înregistrărilor bibliografice din surse autorizate
precum Online Computer Library Center - OCLC.
O altă problemă a catalogării acestor documente este formatul utilizat. Este
folosit un format de tip MARC (Machine Readable Cataloging) care prin câmpuri
din blocul 8… permite realizarea unei legături între serialul electronic şi catalogul
sau baza de date a bibliotecii.
În absenţa unei interfaţe Web cu cea a catalogului de bibliotecă, se utilizează
metoda constituirii de liste; pe pagini web, cu seriale electronice solicitate de
utilizatori”2.
1. Tîrziman Elena, Colecții și biblioteci digitale, Editura Universității din București, Bucuresti, 2011, p. 7.
2. Idem, p. 33.
126
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

,,Pentru serialele electronice problema nu mai rămâne la fel de simplă. Sunt


seriale care publică „preprinturi” adică materiale, articole care nu au obţinut încă
avizul comitetului ştiinţific şi despre care nu se ştie cu siguranţă dacă vor apărea
în varianta finală. Mai mult, pot exista pagini web care în momentul actualizării
îşi schimbă conţinutul (chiar dacă nu în totalitate)”.3
„Prelucrarea resurselor digitale este un proces deosebit de complex care
presupune: realizarea unei resurse digitale în acord cu norme şi standarde
specifice şi adecvate utilizării acesteia; catalogarea, adică atribuirea unui set
de metadate destinat identificării resursei digitale şi integrării acesteia într-un
context informaţional şi de comunicare (de ex. de tip bază de date); indexarea
automatizată sau cu ajutorul limbajelor de indexare pentru asigurarea regăsirii
resursei digitale; publicarea şi comunicarea în spaţiul Internet în acord cu
normele, standardele şi protocoalele specifice. Prin urmare, prelucrarea şi
comunicarea resurselor digitale implică: cunoaşterea şi utilizarea a numeroase
norme şi formate pentru asemenea tipuri de documente; cunoştinţe de indexare
şi catalogare; noţiuni de multilingvism; reprezentare a resurselor în spaţiul web;
cunoaşterea şi utilizarea standardelor şi protocoalelor de publicare şi comunicare
în mediul digital.”4
RESURSELE ELECTRONICE - utile pentru cercetare, studiu, generează
informație la un click distanță, completează procesul educațional/resursele
bibliotecii.
Important este ca resursele electronice să fie folosite în mod etic și legal.
Bibliotecile:
• achiziționează și dezvoltă resurse electronice;
• instruiesc personal specializat în vederea oferirii acestor resurse eficient,
utilizatorilor;
• colaborează cu cadrele didactice pentru elaborarea bibliografiilor;
• promovează resursele electronice și le prelucrează pentru a fi regăsite în
catalogul online.

II. Beneficiile utilizării resurselor electronice:


1. publicaţiile electronice pot fi produse și diseminate foarte rapid, în vreme
ce producerea și distribuirea unei publicaţii tradiţionale necesită mult mai
mult timp;
2. pentru revistele electronice, intervalul de timp dintre momentul în care un
articol este propus spre publicare si momentul publicării este în medie de

3. https://www.researchgate.net/publication/308293484_Imprumutul_cartilor_electronice_
provocari_pentru_biblioteci, Coravu Robert, accesat 15.05.2018.
4. Tîrziman Elena, Resurse internet și practici de informare, Editura Universității din București,
Bucuresti, 2011, p. 33.
127
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

șase săptămâni, comparativ cu șase-nouă luni în cazul publicaţiilor tipărite


- aceasta face ca lucrările știinţifice publicate în revistele electronice să aibă
un mai mare grad de actualitate atunci când ajung la cititori;
3. un text electronic poate fi actualizat și/sau corectat de îndată ce se constată
că acest lucru este necesar, lucru imposibil în publicarea tradiţională;
4. o publicaţie electronică facilitează lucrul în grup, putând fi realizată în mod
interactiv, cu implicarea mai multor autori;
5. informaţiile electronice pot fi accesate din orice loc în care există o cone-
xiune Internet;
6. informaţiile electronice sunt disponibile și pot fi accesate în orice moment
al zilei;
7. publicaţiile electronice pot fi consultate simultan de un număr nelimitat
de utilizatori;
8. informaţii la care anumite categorii de utilizatori nu aveau acces în mediul
tradiţional sunt acum disponibile pentru oricine;
9. utilizatorul are la dispoziţie multiple opţiuni de căutare a informaţiilor;
10. există posibilitatea de interconectare a surselor de informare „înrudite”
(reference linking -„toate serviciile care conduc utilizatorul, pornind de
la un citat spre informaţii complementare şi relevante” utilizatorul poate
ajunge rapid, prin intermediul hyperlinkurilor, de la o referinţă biblio-
grafică la textul integral al documentului citat și invers, de la un cuvânt
semnificativ/concept la informaţii și documente aflate în relaţie, de la
numele unui autor la lista tuturor lucrărilor apărute sub numele lui, de
la o bază de date știinţifică la catalogul bibliotecii (pentru a verifica dacă
biblioteca deţine un anumit titlu semnalat în acea bază de date) etc.;
11. utilizatorul are la dispoziţie opţiuni de furnizare personalizată a infor-
maţiilor care răspund unuia dintre principiile enunţate de Ranganathan,
„economiseşte timpul cititorului” - de exemplu, serviciile de alertare, care
semnalează faptul că un anumit conţinut a devenit disponibil într-o revistă
electronică sau într-o bază de date;
12. mediul electronic încurajează cooperarea membrilor comunităţii știinţifice,
schimburile de idei, discuţiile, dezbaterile și comentariile referitoare la
anumite subiecte sau anumite lucrări;
13. mediul electronic facilitează implicarea utilizatorilor şi le oferă mai multe
posibilităţi de feedback, de interacţiune cu autorii şi de interrelaţionare
decât suportul tradiţional;
14. publicaţiile electronice au valoare adăugată, prin integrarea informaţiilor
în diferite formate şi a elementelor multimedia – posibilitatea de a afişa
imagini tridimensionale a crescut foarte mult utilitatea documentelor în
discipline precum chimie, biologie sau medicină;
128
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

15. din punctul de vedere al proceselor de bibliotecă, achiziţia unor resurse


electronice disponibile online generează economii din punct de vedere al
spaţiului de depozitare şi conduce la eliminarea anumitor operaţii precum
verificarea, cotarea, legarea, așezarea la raft, catalogarea şi indexarea. De
asemenea, pentru resursele electronice, bibliotecile au acces la o varietate
de statistici de utilizare care, în cazul publicaţiilor tipărite, sunt foarte greu
sau imposibil de obţinut.

III. Dificultăți:
1. Imprimarea unui articol dorit de utilizatori este echivalentul fotocopierii
în forma clasică. Problemele legate de imprimare sunt legate de formatul în
care se găseşte articolul, de construcţia paginii Web şi de costurile pe care
le implică această operaţie.
2. Dacă o bibliotecă ia decizia de a achiziţiona documente electronice, problemele
legate de costuri sunt legate de: costurile achiziţiei propriu-zise costuri privind
pregătirea personalului de bibliotecă pentru a gestiona asemenea documente;
costuri legate de instruirea utilizatorilor, costuri pentru tehnologie, alte costuri
excepţionale (de exemplu costuri legate de imprimarea articolelor sau prelucrarea
lor).
3. Problema arhivării documentelor electronice rămâne o problemă
nerezolvată. Pot exista variante de arhivare centralizată la distanţă sau pe
plan local prin transpunerea pe CD-ROM sau în format hârtie. În prezent,
editorii realizează şi arhivarea propriilor seriale electronice (şi în multe
cazuri percep un alt preţ pentru serialele arhivate).
4. Dacă o bibliotecă se abonează la versiunea electronică a unui serial,
legislaţia copyright-ului şi a licenţelor nu-i permite să facă copii pentru o
altă bibliotecă5.

IV. Resurse electronice oferite de Biblioteca Centrală ASE București


Biblioteca Centrală ASE pune la dispoziția utilizatorilor mai multe resurse
electronice cu acces din campus sau de pe site.
Resurse electronice:
• Cursuri - colecţia cuprinde peste 450 de titluri de manuale universitare scrise
de către profesorii din ASE. Utilizatorii au posibilitatea de a consulta gratuit versiunile
on-line full-text ale manualelor, să descarce capitolele manualului de interes.
• Teze de doctorat - colecţia conţine peste 400 de titluri de teze de doctorat
susţinute în ASE începând cu anul 2002 şi până în prezent, acoperind o varietate
de domenii subdiacente celui economic.

5 Coravu Robert, Împrumutul cărților electronice: provocări pentru biblioteci, Revista Română
de Biblioteconomie și Știința Informării, Anul 12, nr. 1, 2016.
129
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

• Carte veche – colecţia reprezintă un fundament de o valoare deosebită


pentru ştiinţa economică românească, precum şi un etern izvor de inspiraţie şi
adevăr pentru cei ce studiază disciplinele economice în zilele noastre. Colecţia este
compusă din cărţi de patrimoniu, publicate la începutul secolului trecut de ilustre
personalităţi ale veacului, precum Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Rist Charles.
• Carte electronică – acces full-text la conţinutul a peste 3.200 de titluri de
cărţi din domenii variate: afaceri, agricultură, antropologie, artă, biblioteconomie,
biologie, chimie, drept, economie, economie aplicată, educaţie, filosofie, fizică,
geografie, inginerie, istorie, IT, lingvistică, literatură, management, matematică,
ştiinţe naturale, ştiinţe politice, ştiinţe sociale, ştiinţele pământului, tehnologie,
telecomunicaţii, turism.
• Reviste ASE - colecţia de reviste editate sub egida Academiei de Studii
Economice cuprinde numerele celor şase reviste: „Informatică economică”,
„Contabilitate şi informatică de gestiune”, „Dialogos”, „Administraţie şi
management public”, „Economia”, „Amfiteatru economic” începând cu anul
1997 şi până în prezent.
• Baze de date - Biblioteca Centrală a Academiei de Studii Economice pune
la dispoziţia utilizatorilor săi o colecţie de articole full-text acoperind domenii
cât mai variate şi accesibile prin intermediul bazelor de date JStor şi ProQuest. În
cadrul acestor colecţii se regăsesc articole de specialitate, scrise începând cu anul
1891 şi până în prezent.
• Analele economice şi statistice.
1. BAZA DE DATE JSTOR
Biblioteca oferă acces din campus (pe bază de IP) și din afara campusului
prin serviciul acces mobil la platforma Jstor Business Collection I și II, cu
publicații din următoarele domenii: economie, management, finanțe, bănci,
contabilitate, resurse umane, afaceri, relații internaționale etc.
2. BAZA DE DATE THOMSON REUTERS
Biblioteca oferă acces la platforma EIKON.
Domeniu: Finanțe
Platforma Eikon se accesează numai în Bibliotecă, Sala de lectură Periodice
(sala 0116). www.thomsonreuterseikon.com
3. BAZA DE DATE BLOOMBERG
Biblioteca oferă acces la platforma Bloomberg Professional.
Domeniu: Finanțe (date financiare și statistice, analize, prognoze, statistici).
Platforma Bloomberg se accesează numai în Bibliotecă, Sala de lectură
Periodice (sala 0116). www.bloomberg.com/professional
4. Publicații digitizate (lucrări ale economiştilor români şi ale unor
personalităţi marcante din domeniul socio-economic), format full-text,
disponibile în OPAC, acces și din afara campusului, opac.biblioteca.ase.ro/opac
130
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

5. Cursuri editate de Editura ASE (acces din intranet și internet):


http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/model/index2.asp
6. REVISTE ASE
http://www.biblioteca.ase.ro/index.php/resurseelectronice/revistease
Informatică economică
Jurnalul Economic
Administraţie şi management public
Amfiteatru Economic (ISI)
Contabilitate şi informatică de gestiune
Dialogos
Economia - seria Management
Synergy
Economic Computation and Economic Cybernetics Studies and Research
(ISI)
Database Systems Journal
Revista de Management Comparat Internaţional
Marathon - Revista ştiinţelor motricităţii umane
The Review of Finance and Banking
European Journal of Interdisciplinary Studies
Journal of Doctoral Research in Economics
Juridical Tribune / Tribuna Juridică
CACTUS. Journal of tourism for research, education, culture and soul
CCREI Working Papers Series
Administrație și management public
Perspectives of Business Law Journal
Journal of Social and Economic Statistics
Repertoriul tezelor de doctorat
Buletin bibliografic.
7. CATALOGUL ON-LINE al Bibliotecii ASE oferă posibilitatea redării
fişierelor digitale ataşate înregistrării bibliografice. (http://opac.biblioteca.ase.
ro/opac/)
8. Resurse ANELIS PLUS ASE Bucureşti beneficiază de acces la baze
de date cu publicaţii ştiinţifice în format full-text, baze de date bibliografice şi
bibliometrice, cărți electronice, prin intermediul proiectului ANELIS PLUS 2020.
De asemenea, Anelis Plus oferă Acces mobil la baze de date. Prin intermediul
Anelis Plus se accesează colecția de cărți electronice Elsevier Freedom Collection
(disponibil din campus și din afara campusului prin serviciul Acces mobil);
Cărți electronice platforma Ebrary (ProQuest);
Cărţi electronice Springer, platforma Springerlink;
Cărţi electronice Emerald, platforma Emerald;
131
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cărţi electronice Elsevier, platforma ScienceDirect;


Cărţi electronice IGI Global, platforma IGI Global;
9. Baza de date Jstor
Opere digitizate/full-text ale economiştilor români şi ale unor
personalităţi marcante din domeniul socio-economic;
10. Anuarele Statistice până în 1989 digitizate/full-text
11. Reviste AISCI (Analele economice şi statistice, Independenţa
economică - până în 1948) digitizate/full-text
12. CĂRŢI ELECTRONICE PLATFORMA EBRARY (PROQUEST)
ProQuest, considerat cel mai mare agregator la nivel mondial, a
achiziţionat în ianuarie 2011 platforma Ebrary care a devenit lider de piaţă pe
segmentul furnizare de carte în format electronic pentru mediul academic şi
de cercetare.
Colecţii la care Biblioteca ASE oferă acces:
Colecţia Business and Economics
Colecţia Computer and IT
Colecţia Globalization
Colecţia History and Political Science
Colecţia Language, Literature and Linguistics
Colecţia Law, International Relations and Public Policy
Colecţia Mathematics
Colecţia Education
Colecţia Life Sciences
Colecţia Career Guides
Colecţia Antropology and Sociology
13.CĂRŢI ELECTRONICE PLATFORMA SPRINGERLINK
Colecţii la care Biblioteca ASE oferă acces:
Colecţia Business and Economics 2011
Colecţia Business and Economics este considerată una dintre cele mai
importante din cadrul editurii Springerlink, lucru dovedit atât de numărul
de titluri, dar mai ales de valoarea lucrărilor publicate. Printre cele mai
importante titluri: From Imagination to Innovation, Schuman Report on Europe,
Econometrics.
14. CĂRŢI ELECTRONICE PLATFORMA EMERALD
Colecţii la care Biblioteca ASE oferă acces:
Colecţia Business, Management and Economics - arhiva 1991-2012
15. CĂRŢI ELECTRONICE PLATFORMA SCIENCEDIRECT
Biblioteca oferă acces la colecția Elsevier Economics, Econometrics
& Finance, 126 de titluri, full-text în baza de date ScienceDirect (acces din
campus).
132
ProDomo Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

16. CĂRŢI ELECTRONICE IGI GLOBAL, PLATFORMA IGI GLOBAL


Bibliotecă oferă acces la 9 titluri de carte electronică, full-text pe platforma
IGI Global (acces din campus).

V. Concluzii:
1. Resursele electronice sunt folosite, TIC permite acest lucru, bibliotecile
dezvoltă proiecte de achiziționare a resurselor electronice, tocmai pentru a
răspunde cerințelor de informare ale utilizatorilor.
2. Bibliotecile își schimbă dinamica, devin tot mai active și interacționează cu
utilizatorii pe toate planurile, pun accent pe calitate: a serviciilor oferite, a
personalului, a sălilor de bibliotecă.
3. Utilizatorii/clienții sunt tot mai diverși, bibliotecile au utilizatori externi
care folosesc serviciile oferite de bibliotecă.

Bibliografie:
1. Coravu, Robert, Împrumutul cărților electronice: provocări pentru
biblioteci, Revista Română de Biblioteconomie și Știința Informării, Anul
12, nr. 1, 2016.
2. Tîrziman, Elena, Resurse internet și practici de informare, Editura
Universității din București, București, 2011, p. 264.
3. Tîrziman, Elena, Colecții și biblioteci digitale, Editura Universității din
București, București, 2011, p. 274.
4. www.biblioteca.ase.ro.
5. www.bcub.ro.

133
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

134
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Gospodăria tradiţională
din comuna Cavadineşti
Motivarea intenţiei de înfiinţare a unui muzeu sătesc

Eugen Holban, etnolog


Str. Lebedei, nr. 15, Bl. E8, ap. 23
Tel.: 0236/453903

Din punct de vedere etnografic, comuna Cavadineşti, cu toate cele cinci sate
componente, face parte din subzona Valea Horincei. Această subzonă intră la rândul
său în componenţa zonei etnoculturale Covurlui-Nord, zonă ai cărei locuitori au
creat şi conservat de-a lungul veacurilor elemente de cultură sătească de valoare
excepţională. Şi, ca o recunoaştere a originalităţii, a bogăţiei şi a valorii obiectivelor
de arhitectură ţărănească, a obiectelor utile, precum şi a acelora cu dublă funcţie
şi – nu în ultimul rând – a faptelor folclorice descoperite aici, Valea Horincei şi-a
căpătat renumele de Vrancea istorică a Colinelor Covurlui. Şi importanţa pe care o
dăm acestei văi nu este doar un moft al nostru, ci are rădăcini istorice profunde. Valea
Horincei sau ţinutul Horincei – subzonă geoistorică, etnografică şi de autohtonie
românească – se află în perimetrul unei mici formaţiuni prestatale, fiind epicentrul
unui vechi cnezat din sudul Moldovei.
În legătură cu această problemă, de fapt cu calitatea sa de ţinut al Moldovei în
sec. XV-XVI, găsim menţiuni în Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic1, precum
şi la Constantin N. Velichi, Contribuţiuni documentare la istoria vechiului ţinut al
Covurluiului2. Şi, dacă istoricii semnalează existenţa acestui ţinut doar în timp,
fără a oferi date referitoare la întindere, la spaţiu, cercetările etnografice au relevat
conturul unei subzone Horincea, parte integrantă a zonei etnoculturale Covurlui-
Nord.
Urmele de locuire descoperite în perimetrul acestei subzone încep să apară
însă cu mult mai înainte. Bunăoară, în perimetrul satelor Puricani, Prodăneşti şi
Pleşa, investigaţiile arheologice au relevat prezenţa unor materiale datând din epoca
paleolitică, cultura Gravetian cca 12.000 de ani î.d.Hr. În satul Puricani, punctul „la
Bâzan”, 2,5 km vest de sat, au apărut urme de locuire din Eneolitic – cultura Cucuteni.
Lângă pădurea Pleşa, la 3 km nord-vest de sat au fost găsite urmele unor aşezări din
epoca paleolitică şi neolitică.

1. O.G. Lecca, Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic, Editura Universul, Bucureşti, 1937,
p. 257.
2. Constantin N. Velichi, Contribuţiuni documentare la istoria vechiului ţinut al Covurluiului
(extras din „Orizonturi” II, 1940, nr. 9-10, Galaţi, p. 3).
135
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

De asemenea, în Bereşti, în punctul „Dealul Bâzanului” au apărut urme de


locuire paleolitică şi neolitică – cultura Cucuteni, precum şi din Epoca Fierului. Pe
baza unor materiale descoperite, precum şi a analogiilor făcute, aşezarea neolitică
târzie de la punctul Bârzan, Tg. Bereşti, se încadrează în marea arie culturală a
ceramicii pictate, Cucuteni – Ariujd – Tripolie, aparţinând fazei Cucuteni3. În punctul
„Dealul Bulgarului” periferia nord-vest a oraşului a fost descoperită o aşezare din
Eneolitic, cultura Cucuteni A24.
Săpăturile arheologice întreprinse de către Muzeul Judeţean de Istorie Galaţi,
la Suceveni, punctul „Stoborăni”, în regiunea de sud a Moldovei, între anii 1968-1977,
au dat la iveală importante urme materiale de locuire umană ce aparţin mai multor
culturi şi epoci istorice, dispuse în straturi suprapuse, bine documentate sub raport
cronologic. Menţionăm în treacăt: epoca paleolitică de sfârşit, specifică perioadei
gravetianului oriental; epoca neolitică târzie, faza de început, corespunzătoare
aspectului cultural Stoicani-Aldeni, epoca Bronzului, cultura „Nona”; prima epocă
a fierului (Hallstatt), culturile Babadag şi Basarabi, cultura geto-dacică şi romană,
perioada de început a migraţiei popoarelor, sec. III-IV e.n.; materiale aparţinând
culturii Ipoteşti-Cândeşti, sec. VI-VII şi Cultura Dridu, sec. X-XI, precum şi din
epoca feudalismului mijlociu şi târziu5.
În sfârşit, la punctul „Râpa Glodului”, chiar în perimetrul comunei Cavadineşti,
satul Rugineni, au fost găsite urme de locuire din Epoca Bronzului, precum şi urme
din alte epoci6.
Din punct de vedere stratigrafic se poate vorbi de două straturi arheologice bine
distincte: I) unul corespunzător aşezării de tip cenuşar (Zolniki), cu două niveluri de
locuire şi II) altul ceva mai nou, specific culturii dacice târzii, din perioada de început
a migraţiei popoarelor.
Cât priveşte populaţia ale cărei urme materiale sunt concretizate prin aşezări de
tip cenuşar „Zolniki”, ea nu poate aparţine decât triburilor autohtone trace carpato-
danubiene.7
Satele Cavadineşti, Găneşti şi Comăneşti sunt atestate în documente istorice
din secolul al XV-lea.
Chiar şi în momentul de faţă, în condiţiile în care o bună parte din satele
româneşti şi-au pierdut partea fundamentală a identităţii lor culturale, în satele din
această subzonă şi, mai ales în cele care compun comuna Cavadineşti, adică Vădeni,
Grăpeni, Cavadineşti, Găneşti şi Comăneşti – la care se mai adaugă şi numele câtorva
3. I.T. Dragomir, Săpături arheologice la Tg. Bereşti, în Revista Danubius nr. 1, Galaţi, 1967,
p. 46.
4. Op. cit., p. 8.
5. I.T. Dragomir, Monografia arheologică a Moldovei de sud, I, Danubius XVI, Galaţi, 1996, p.
365.
6. I. T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în Materiale, VI, 1959, p. 464 – 469.
7. Idem, p. 269-274.
136
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

cătune – se mai găsesc încă garduri şi anexe gospodăreşti împletite cu multă măiestrie,
din nuiele, precum şi case învelite cu stuf. Dar faptul cel mai important este că în
această comună se mai găsesc încă vreo câţiva săteni foarte pricepuţi în a împleti
gardurile, precum le împleteau până nu demult înaintaşii lor şi, mai ştiu să aşeze
stuful pe casă, aşa cum se aşeza pe vremuri. Tot ei ştiu să fixeze părţile lemnoase ale
obiectivelor arhitecturale prin cepuri de lemn şi nu prin cuie de fier, cam în felul în
care le fixau şi stră-strămoşii lor.
În lipsa acestor săteni, planul de reconstituire a unei gospodării tradiţionale în
comuna Cavadineşti ar fi devenit irezolvabil, iar întocmirea proiectului nu ar mai fi
avut nici un sens. Aceşti săteni sunt înaintaţi însă în vârstă şi, dacă nu vor fi folosiţi
acum, nu ştim dacă peste câţiva ani ne vor mai putea ajuta cu ceva.
În aceste sate, se mai găsesc încă unele obiecte care au făcut parte cândva
din inventarul fiecărei gospodării, fie ca obiecte de strictă utilitate, fie ca obiecte cu
funcţie mixtă, adică utilă şi estetică.
Toate acestea au fost meşterite de săteni pentru propriile lor gospodării. Atât
piua, instalaţie tehnică foarte simplă – dar şi foarte necesară – precum şi baniţa,
stupul, şiştarul ş.a. erau cioplite dintr-un singur trunchi de copac.
Unii săteni nu se mulţumeau să facă doar un simplu obiect util, strict necesar.
Ei modelau obiectul cu multă grijă şi sensibilitate şi, deseori, îi confereau şi valoare
artistică surprinzătoare, dublându-i astfel importanţa.
Toate aceste valori formează un adevărat tezaur muzeistic, pe care, dacă nu-l
vom salva acum, în ultimul ceas, îl vom pierde pentru totdeauna.
O bună parte dintre aceste obiecte au fost colectate deja în ultimii aproximativ
20 de ani de către fostul director al Căminului Cultural şi actualul primar şi sunt
ţinute oarecum la adăpost, însă ele – obiectele – nu beneficiază de un regim adecvat
de păstrare, care să le asigure dăinuirea în timp. Un regim riguros de conservare se
poate realiza numai în condiţiile în care în această comună se va înfiinţa o instituţie
cu profil muzeistic şi cu un cadru specific de funcţionare, chiar dacă această instituţie
nu va beneficia neapărat de personal remunerat. Instituţiile judeţene de profil îi vor
putea asigura o minimă asistenţă de specialitate. Ne referim, desigur, atât la Centrul
Cultural „Dunărea de Jos”, dar şi, bineînţeles, la Muzeul Judeţean de Istorie Galaţi.
În plus, acţiunea de strângere, de colectare, de achiziţionare a obiectelor va
continua cu o şi mai mare râvnă, atunci când principalele instituţii din comună,
adică Primăria şi Şcoala, precum şi sătenii vor vedea că planul de înfiinţare a mult
discutatului şi mult doritului Muzeu al Gospodăriei Tradiţionale va prinde viaţă, iar
efortul lor este întru totul motivat.
Foarte important de menţionat este şi faptul că avem în vedere, în Proiect, ca atât
tehnica construirii, precum şi materialele folosite să fie numai cele strict tradiţionale.
Bunăoară, ţinând cont de faptul că până în primul deceniu al secolului al XX-lea sătenii
din comuna Cavadineşti nu au folosit cuie din metal, ci doar cepuri din lemn de esenţă

137
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

tare, se va proceda – după cum am pomenit şi mai sus – întocmai şi la construirea


tuturor obiectivelor din această gospodărie, lucru care va asigura, pe lângă altele,
autenticitatea întregului ansamblu. În trecut, prima fază a construirii locuinţei se făcea
în pădure. Echipa de meşteri, în frunte cu proprietarul viitoarei case mergeau în pădure,
alegea piesele principale care urma a constitui scheletul casei şi le asambla acolo, într-o
poiană. După ce notau poziţia fiecărei piese, desfăceau construcţia şi numai după aceea
transportau materialul în sat şi se apucau de finalizat lucrarea.
Procedând întocmai şi la construirea acestei locuinţe din gospodăria
tradiţională, se va readuce în memoria comunităţii încă unul din procedeele folosite
de strămoşi, amănunt care, fiind înregistrat pe peliculă, va dăinui peste veacuri.
În toate etapele construirii şi organizării acestei gospodării, vor fi antrenaţi
nu doar sătenii vârstnici, ci şi tinerii, precum şi elevii pentru a învăţa meşteşugurile
practicate de bunicii şi străbunicii lor. Cursurile de iniţiere în secretele artei populare
vor fi ţinute în locuinţa acestei gospodării, oferind în felul acesta vizitatorilor şi
lecţii pe viu despre felul în care se realizau ţesăturile, cusăturile şi împletiturile în
gospodăria sătească tradiţională.
Iar în cazul în care Centrul Cultural „Dunărea de Jos” va găsi de cuviinţă, în
această comună se va putea înfiinţa încă o clasă externă şi, anume, de împletituri din
nuiele şi de prelucrat lemnul prin cioplire.
Gospodăria va fi formată din următoarele obiective:
1) locuinţa;
2) samalucul - grajdul;
3) chimniţa;
4) coşărul pentru porumb;
5) saiaua - adăpostul pentru oi;
6) adăpostul pentru râşniţă şi moara de vânt.
Locuinţa, principalul obiectiv arhitectural al gospodăriei, a fost construită la
sfârşitul secolului XVIII, după informaţiile oferite de un sătean vârstnic - Costache
Arfire. Este vorba de casa în care a locuit bunicul său, casă pe care el a demolat-o. Este
o locuinţă cu planul de bază – tricelular, simetric, cu etac, ascunzătoare şi cămară.
Este, de fapt, locuinţa unui răzeş înstărit. Cele două camere – odaia şi casa de curat –
destul de spaţioase, sunt aşezate simetric faţă de tindă.
Odaia este despărţită, la rândul ei, în două încăperi inegale ca spaţiu, adică
odaia propriu-zisă şi etacul. Despărţirea se face printr-un fel de perete în care este
inclusă întrutotul instalaţia de încălzit şi de preparare a hranei, adică vatra, soba,
plita, cuptorul. Peretele din spate al odăii este dublat cu un alt perete care delimitează
un spaţiu foarte îngust – 0,75 m – de fapt o ascunzătoare.
Acest compartiment, care astăzi pare întru totul nesemnificativ, banal, precum
şi gropile de cereale care se aflau atât prin ogradă, precum şi sub casă, au asigurat
supravieţuirea populaţiei de pe aceste meleaguri, de-a lungul timpului.

138
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cercetările efectuate în ultimii 40 de ani au scos la iveală date care explică felul
în care au supravieţuit ţăranii în vremuri de restrişte, când erau bântuiţi frecvent, fie
de invaziile unor mari trupe bine organizate care pârjoleau totul în calea lor, fie de
grupuri mai mici de prădători rebeli care nu iertau nici ei nimic. Sătenii reacţionau
în funcţie de felul invaziei. În primul caz, adică atunci când invadatorii veneau în
armate mari organizate, fiind preveniţi din timp, ei se retrăgeau cu toţii în arcaciurile
din inima codrilor. Aici, fiecare familie îşi avea propriul bordei şi o groapă de
cereale, deci puteau rezista mai multă vreme. De acasă, îşi luau doar râşniţa şi piua,
sau numai una din ele. Bărbaţii tineri, buni de luptă, păzeau cărările şi urmăreau
orice inamic care cuteza să pătrundă în codru, iar în momentul potrivit îl atacau
şi îl căsăpeau. Nimeni nu trebuia să le descopere ascunzătoarea şi căile ce duceau
spre ea. Aceste arcaciuri – devenite ascunzători – erau de fapt nişte sate tainice, care,
în anumite situaţii, conjuncturi social istorice, deveneau aşezări noi. Aici, sătenii îşi
puteau muta uneori vatra satului, părăsind-o din anumite motive pe cea veche. Fie că
devenise prea vulnerabilă, fie că în urma unei epidemii de ciumă considerau că locul
era blestemat, fie că în urma vreunui mare cutremur stratul freatic se modifica, iar
principalele izvoare îşi micşorau debitul ori chiar secau. Este vorba de fapt de locuirea
pendulatorie, specifică satelor colinare din Moldova. Menţionăm, spre a evita orice
confuzie, că din momentul în care sătenii începeau să îşi mute vatra satului aici, ei
renunţau la bordeie şi îşi construiau locuinţe de suprafaţă. Bordeiele erau folosite apoi
doar ca ascunzători, locuinţa adevărată a fost în acest spaţiu, dintotdeauna, locuinţă
de suprafaţă, mai ales în satele de răzeşi!
Locuinţa va fi dotată cu toate obiectele textile tradiţionale, adică levicere,
covoare, prostiri, perne, ştergare ş.a., adică atât cu cele care acopereau pereţii şi
paturile, precum şi cu cele care, aflate în sipet, precum şi pe sipet formau zestrea
fetelor pregătite pentru măritat.
Din zestrea fetelor nu vor lipsi nici cele 12 perne, grupate în trei categorii – ca
dimensiuni – şi care erau absolut obligatorii în această comună. Fără de ele nu se
putea mărita o fată, oricât de săracă ar fi fost ea.
Tot mobilierul, adică paturile, sipetul, scaunele, mesele, dulapul vor fi la fel
ca acum câteva sute de ani. Nu va lipsi nici icoana pictată pe lemn şi, bineînţeles,
candela.
Samalucul va fi reconstruit după modelul oferit de acelaşi sătean care a oferit
şi datele despre locuinţa bunicului său dar, de astă dată, am beneficiat de existenţa
obiectivului respectiv, deoarece nu fusese demolat încă la data când am început
cercetările şi documentaţia în această zonă. După cum ne-a informat săteanul, tatăl
său îl construise după indicaţiile date de părintele său, adică de bunicul lui Costache
Arfire.
Acesta, ca şi majoritatea construcţiilor de acelaşi tip, era lung de aproximativ
20 m şi avea pereţii împletiţi din nuiele. Era compartimentat în felul următor: la unul

139
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

din capete era adăpostit grajdul pentru animale, recompartimentat la rândul lui pe
specii de animale, iar la capătul opus era atelierul gospodarului, atelier în care acesta
îşi putea exercita toate meşteşugurile tradiţionale, fie cele de prelucrare a lemnului, fie
cele care aveau la bază împletiturile din nuiele, atelierul fiind dotat cu toate sculele şi
uneltele necesare. Tot aici se găsea şi râşniţa, în cazul în care gospodarul nu avusese
un adăpost special pentru ea. Aceste două compartimente erau lipite cu lut, dar numai
prin interior. Compartimentul din mijloc, cel mai spaţios, nu mai era lipit. Atât din
exterior, cât şi din interior se vedea împletitura din nuiele, bine meşteşugită. Aici erau
adăpostite atelajele, uneltele agricole şi alte obiecte şi unelte necesare desfăşurării
unei activităţi normale în gospodărie, iar în pod se depozita fânul de cea mai bună
calitate, păstrat, de obicei, pentru situaţii speciale. Toate acestea vor fi aşezate la locul
lor, ca pe vremuri.
Coşărul de porumb, împletit din nuiele şi acoperit cu stuf – ca de altfel toate
construcţiile din gospodăria tradiţională – era aşezat pe chituci groşi din lemn de
salcâm ori de stejar, care îl ridicau cu aproximativ 0,40 m de la sol. Pe o latură avea
o poiată ce acoperea o suprafaţă lată de 3 m, sub care erau adăpostite atât căzile de
tescovină, precum şi coşurile – oboroace – mari, împletite din nuiele, lozii, goale sau
pline cu cereale. Unele coşuri erau lipite prin interior cu lut.
Documentaţia care stă la baza reconstruirii acestui obiectiv a fost întocmită
după unul din exemplarele cele mai reprezentative, care a persistat până acum câţiva
ani, când a fost demolat de către proprietar, cu scopul de a-şi moderniza gospodăria.
Logic, ţinând cont de perioada în care a fost adus şi cultivat porumbul în ţara noastră
- adică pe la sfârşitul sec. al XVII-lea – ne-am fi aşteptat ca acest obiectiv arhitectural,
ce pare destinat în exclusivitate depozitării ştiuleţilor de porumb, deci nu pare a veni
din secolele de dinaintea acestei perioade, să aibă o structură ceva mai neclară, făcută
oarecum sub semnul improvizaţiei. Marea majoritate a coşărelor văzute şi studiate
cu atenţie ne-a demonstrat însă că este vorba de o arhitectură bine articulată, bine
închegată, adică este vorba de un adevărat stil. Ori, ceea ce numim noi stil – mai ales
în cultura ţărănească – se capătă doar într-o perioadă imensă de timp.
Pe de altă parte, din motivele binecunoscute – şi pe care le-am menţionat şi
mai sus – în trecut, cerealele erau depozitate în gropi special amenajate. Şi porumbul,
după ce îşi elimina o bună parte din excesul de umiditate, era curăţat, iar boabele
erau ascunse tot în aceste „hambare” subterane. Considerăm că sătenii nu ar fi avut
interes să facă nişte adăposturi bine structurate doar pentru o perioadă relativ scurtă
de timp, urmărind doar eliminarea excesului de umiditate din boabe.
De asemenea, cercetările de teren efectuate şi dincolo de limitele zonei
etnoculturale Covurlui Nord au demonstrat că adăposturile pentru depozitat
ştiuleţii de porumb au avut într-adevăr o conformaţie mai precară elaborată parcă
sub semnul improvizaţiei. Aici se poate vedea că problema construirii acestui
obiectiv s-a pus cam din momentul în care a început cultivarea porumbului. Din

140
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

informaţiile primite de la sătenii vârstnici de acum patruzeci de ani, reiese că


în trecut gospodarii aveau depozite de suprafaţă, pe care, după ce îşi ascundeau
cerealele în gropi, le lăsau în mod intenţionat goale, cu un scop bine calculat.
Atunci când veneau năvălitorii, – prădătorii – şi vedeau că în depozite nu există
nimic, plecau descurajaţi mai departe.
Atât informaţiile, precum şi structura arhitecturii pledează pentru preeexistenţa
unui obiectiv arhitectural – depozit de cereale – adică strămoşul coşărului, aflat
în această subzonă cu mult înainte de introducerea porumbului în Moldova. Acel
depozit putea adăposti temporar şi boabele de mei sau alte cereale. Această afirmaţie
are în vedere doar zona etnoculturală Covurlui Nord şi în special subzona Valea
Horincei.
Chimniţa sau căsoaia era construită pe două nivele – beciul şi partea de
suprafaţă. În beci erau adăpostite butoaiele cu vin şi cu ţuică – nu şi căzile – butoaiele
sau putinele cu murături şi varză murată şi toate legumele ce trebuiau conservate
pentru anotimpul rece al anului.
Plafonul beciului era construit din bârne groase, bine asamblate, care asigurau
atât rezistenţa construcţiei, precum şi o temperatură constantă în beci. În sud estul
Moldovei, atât în răzeşiile de pe Colinele Tutova, precum şi într-o bună parte din
cele situate pe Colinele Covurlui, chimniţa sau căsoaia au avut un rol social istoric
deosebit. În primul rând, aceste construcţii erau amplasate în plin câmp, în lanurile
de vii cu viţă nobilă indigenă şi adăposteau butoaiele cu vin şi căzile cu tescovină
în tot timpul anului. Acest tip de chimniţă ne-a fost semnalat frecvent pe Colinele
Tutova, iar pe Colinele Covurlui, doar până la periferia vestică a zonei etnoculturale
Covurlui Nord, în satele Cerţeşti şi Smulţi. În comuna Cavadineşti, aceste obiective
se construiau doar în spaţiul gospodăriei şi aveau o structură deosebită de structura
celor pomenite mai sus.
Saiaua – adăpostul pentru oi, era construită pe un plan circular. Avea pereţii
împletiţi din nuiele şi acoperişul din stuf. Pereţii nu erau lipiţi cu lut. Ca element de
rezistenţă avea un stâlp central, foarte gros, care susţinea acoperişul.
Adăpostul pentru râşniţă era construit pe acelaşi plan circular şi în aceeaşi
tehnică precum era construită şi saiaua. Când adăpostea doar râşniţa, acest adăpost
era de dimensiuni mai reduse. Când folosea şi ca adăpost pentru păsări, era ceva mai
mare. Uneori, se apropia de dimensiunile saielei.
Moara de vânt, a cărei persistenţă este un adevărat miracol pentru etnografia
zonală şi chiar românească, este o moară de mici dimensiuni, de fapt o morişcă,
monument de tehnică ţărănească, care mai întregeşte încă peisajul acestui ţinut de
legendă. Este singurul obiectiv care nu va fi reconstruit, ci doar transferat.
Proprietarul acestei mori a binevoit să o doneze sub formă de „custodie”,
dar numai pe teritoriul comunei. Transferul de la gospodăria proprietarului – şi
constructorului – până la noul sediu implică unele cheltuieli, dar credem că obiectivul

141
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

merită orice efort. Prin prezenţa ei se întregeşte întru totul structura unei gospodării
tradiţionale, gospodărie care va constitui o adevărată mărturie a ceea ce a însemnat
comuna Cavadineşti şi, bineînţeles, şi toată subzona Valea Horincei de-a lungul
veacurilor. Moara va fi în stare de funcţionare permanentă. Prin acest act, moara este
salvată de la distrugere sigură, deoarece proprietarul actual, feciorul gospodarului
care a construit-o nu locuieşte în gospodăria părinţilor săi, gospodărie care a rămas
pustie.
În cadrul acestei gospodării se vor ilustra, pe lângă tipologia şi tehnicile de
construire a arhitecturii tradiţionale şi principalele ocupaţii ale locuitorilor, adică
agricultura, creşterea animalelor, viticultura, piscicultura şi albinăritul. Acest lucru
se va realiza prin expunerea obiectelor şi a uneltelor folosite de către săteni de-a
lungul veacurilor în procesul muncii, toate fiind meşteşugite pe vremuri în cadrul
fiecărei gospodării. Ele vor fi expuse exact în locurile în care erau adăpostite de
către gospodar în perioadele în care nu erau folosite, dar vor fi expuse în aşa fel
încât să fie valorificate muzeistic la o cotă acceptabilă.
Industria casnică, cu toate aspectele ei va fi prezentată – expusă – în interiorul
locuinţei, unde va funcţiona un adevărat atelier-şcoală. Aici se vor ţine şi cursurile
cu elevele clasei externe de ţesături şi cusături, cursuri finanţate de Centrul Cultural
„Dunărea de Jos”. Tot în cadrul acestui curs se va încerca reconstituirea unor obiecte
de artă de mare valoare, care au fost recuperate doar prin fragmente sau prin imagini
foto.
De fapt, înfiinţarea acestei gospodării tradiţionale va antrena factorii
responsabili de la nivelul comunei Cavadineşti, îndemnându-i la o acţiune
permanentă de salvare a patrimoniului etnografic local, existent încă în gospodăriile
săteşti, precum şi la reconstituirea acelor obiecte şi obiective care s-au deteriorat. La
această acţiune, vor participa şi specialiştii Centrului Cultural „Dunărea de Jos” şi,
credem că de asemenea, şi cei de la Muzeul Judeţean de Istorie.
Cu timpul, sperăm că gospodăria tradiţională din comuna Cavadineşti va
deveni un segment semnificativ din reţeaua muzeistică a judeţului Galaţi, reamintind
vizitatorilor că valea Horincei a fost cândva o subzonă geo-istorică, etnografică şi de
autohtonie românească, bine conturată.
Iar ceea ce s-a păstrat din acest trecut, adică ceea ce a fost conservat şi îmbogăţit
de-a lungul veacurilor de locuitorii acestui ţinut merită ocrotit cu sfinţenie, pentru a
fi transmis generaţiilor viitoare.
Căci, dacă sub aspect administrativ Valea Horincei şi-a pierdut prestanţa
de altădată, căzând treptat în anonimat, sub aspect etnocultural, dimpotrivă,
subzona şi-a conservat şi chiar şi-a sporit valoarea reuşind să supravieţuiască în
faţa vicisitudinilor de tot felul, lucru care va fi demonstrat şi prin înfiinţarea acestui
locaş muzeistic.

142
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

„La quatrième Suisse”

Marius Mitrof, consilier


Direcţia Județeană pentru Cultură Galaţi
Str. Domnească nr. 84, Bl. Mioriţa, sc. 1, ap. 2, et. I-II, Galaţi
Tel.: 0236411208; e-mail: marius.mitrof@gmail.ro

Campaniile militare napoleoniene, însoţite de instituirea unei blocade


economice a marilor puteri europene, au avut consecinţe nefaste pentru economia
Ţării Cantoanelor. După înfrângerea lui Napoleon, în urma Congresului de la Viena
din 1815, marile puteri interesate în menţinerea neutralităţii Elveţiei, au căzut de
acord pentru semnarea unei declaraţii comune care să garanteze această neutralitate.
Reducând, de asemenea, influenţa Franţei, puterile învingătoare au decis ca Valais,
Geneva şi Neuchâtel, vechi membri asociaţi ai confederaţiei elveţiene, anexate
ulterior de către Napoleon, să devină parte a Elveţiei ca membri cu puteri depline.
Astfel, Elveţia devenea un stat cu 22 de cantoane, cu graniţele a căror configuraţie se
menţine până astăzi. Însă, în comerţul şi industria elveţiană consecinţele blocadei
economice se resimţeau în continuare, iar între anii 1816-1817 şi 1845-1846, au
apărut şi o serie de crize agricole care au condus către o foamete cruntă.1 Într-un
asemenea context, fenomenul emigraţionist în rândul populaţiei elveţiene devine tot
mai pregnant, emigraţia transformându-se într-un remediu pragmatic de schimbare
în bine a stării sociale în care se aflau cei care luau calea străinătăţii.2
Instabilitatea politică a Elveţiei din perioada anilor 1840, creată pe fondul
confruntării dintre conservatori ca apărători înfocați ai suveranității cantoanelor
și prerogativelor bisericii, pe de o parte, şi liberali și radicali, susținători ai puterii
centrale, ai economiei deschise, a drepturilor egale, votului universal (în special
pentru radicali) și libertăţii presei, pe de altă parte, nu a făcut altceva decât să conducă
spre o exacerbare a tensiunilor.3
În luna decembrie 1845, guvernul de la Lucerna, în majoritate catolic, împreună
cu câteva cantoane au semnat, în secret, formarea unei uniuni separate în cadrul
confederației, numită „Sonderbund”. Acest lucru a condus la „Sonderbundskrieg”.
Radicalii, speriați de o preluare iezuită folosită la controlul guvernului național,
au solicitat desființarea „Sonderbund”. Tensiunile existente, împreună cu refuzul
desfiinţării acestei alianţe numită „Sounderbund”, au declanşat un scurt război civil
1. Claudia Chinezu, Elveţienii în România. Despre succes, faimă şi afaceri, Editura Noi Media
Print, Bucureşti, 2011, p. 18.
2. Ibidem.
3. „Dossier sur le Télétext de la Télévision suisse romande (02.11.97) par Nicolas Roulin”, https://
clio-texte.clionautes.org/La-Suisse-au-XIXe-siecle-1815-1848-la-crise-du-Sonderbund.html,
accesat la 20.07.2017.
143
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

între catolici și protestanți. Uniunea „Sonderbund” a fost învinsă în mai puțin de o


lună cu preţul a 130 de morţi şi 1800 de prizonieri.
Ca o consecință a războiului civil, Elveția a adoptat o constituție federală
în 1848, marcând, astfel, începutul istoriei moderne a Elveţiei.4 Din acel moment,
fără ieșire la mare, cu un relief muntos, Elveția, poziționată în centrul Europei și
caracterizată de o neutralitate calculată, s-a bucurat de accesul și stabilitatea politică
necesare pentru a deveni una din cele mai bogate ţări de pe mapamond.
Frământările din interiorul hotarelor au menţinut fenomenul emigraţionist
al elveţienilor, 400.000 dintre aceştia fiind în căutarea unor oportunităţi noi de
satisfacere a trebuinţelor sociale pe teritorii ca America sau Europa de Est, în perioada
1850-1914.5
Elveţienii plecaţi de acasă pentru un trai mai bun, au ajuns şi pe meleagurile
Principatelor Române eliberate de monopolul otoman asupra comerţului cu cereale,
la mijlocul secolului al XIX-lea, iar mediul francofil şi multicultural, condiţiile
climatice, resursele naturale, potenţialul de dezvoltare agricolă şi industrială confereau
perspective semnificative de exploatare economică şi, prin aceasta, de bunăstare.6 În
teritoriile româneşti, dezvoltarea căilor de comunicaţii, în special cele de telegrafie,
urmate de construirea căilor ferate, au atras valuri de emigrări individuale, familiale,
profesionale, temporare sau definitive ale elveţienilor. Aceştia au ales să se stabilească
în principalele centre economice şi comerciale ale ţinuturilor româneşti, Bucureşti,
Iaşi, Galaţi, Brăila fiind foarte ofertante prin prisma elveţienilor emigranţi.7
Bazele organizării serviciului telegrafic şi poştal în România au fost
implementate în perioada 1854-1855, în timpul Războiului Crimeei, telegrafia fiind
introdusă de către armata austriacă.8 Din anul 1856, telegraful şi poşta funcţionau
şi la Galaţi,9 la lucrările cărora au participat şi elveţieni, deoarece, în anul 1856,
trăiau „11 familii de elveţieni, în total 35 de suflete, care se îndeletnicesc cu lucrul
la telegraf, căile ferate şi comerciu”, după cum reiese dintr-un document demografic
al primăriei.10 Aceste familii au emigrat din ţara de origine, fiind atrase de poziţia
geo-economică, de portul care asigura legături maritime şi fluviale cu Europa, Asia,
America, Africa, de potenţialul de dezvoltare comercială, industrială şi urbanistică a
oraşului Galaţi11 care, la acea vreme, se bucura de statutul de porto-franco.

4. Ibidem.
5. Claudia Chinezu, Op. cit., p. 19.
6. Ibidem.
7. Ibidem, p. 22.
8. Moise N. Pacu, Cartea judeţului Covurlui, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, Bucureşti, 1891,
p. 272 - 273.
9. Ibidem, p. 273.
10. Paul Păltănea, „Comerţul Moldovei cu Apusul Europei prin Galaţi în a două jumătate a
secolului al XVIII-lea”, în Danubius, IV, 1970, p. 197–218.
11. Claudia Chinezu, Op. cit., p. 65.
144
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Pentru a menţine şi a conserva tradiţiile şi identitatea lor naţională, dar şi


pentru a întări legăturile dintre vechii emigranţi şi cei sosiţi mai târziu, elveţienii din
teritoriul românesc au început să se organizeze în diferite forme asociative începând
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.12
Elveţienii stabiliţi în Galaţi, în mare parte germanofoni13, erau constituiţi în ceea
ce se numea, în aceea perioadă, o „colonie”, sau ceea ce numim astăzi o „comunitate
etnică”, aşa cum existau şi alte colonii în oraşul-port, cum ar fi colonia elenă, armeană,
bulgară etc. Colonia elveţiană a înfiinţat, în anul 1863, „Societatea elveţiană de dare
la semn şi binefacere”14, având ca preşedinte-fondator pe Jacques Brünner15, după
alte surse pe E. Schäfer.16 În cadrul acestei societăţi, membrii coloniei, proveniţi din
diferite medii ocupaţionale, se întâlneau la începutul fiecărei luni discutând diversele
probleme ale compatrioţilor şi analizând evenimentele din actualitate.17
Atraşi de comerţul înfloritor al oraşului Galaţi, majoritatea imigranţilor elveţieni
era alcătuită din negustori, cărora li s-au alăturat antreprenorii şi bancherii. Pe lângă
aceştia, au poposit şi rămas pe malurile gălăţene ale Dunării muncitori, tehnicieni şi
institutori, mulţi dintre aceştia din urmă abandonându-şi cariera în schimbul unor
activităţi mai lucrative. Într-un raport de activitate al coloniei elveţiene, se menţiona:
„Nevoile de instruire dezvoltându-se continuu în ţară, iar cariera din învăţământ
oferind un viitor asigurat, profesorii au venit tot mai numeroşi atât în familii, cât
şi în şcoli… Apoi a avut loc o schimbare; mulţi dintre cei care erau înclinaţi spre
învăţământ, au abandonat, imediat ce au putut, această carieră care era câtuşi de
puţin retribuită şi nu conducea decât rareori la avere, pentru a îmbrăţişa alte ocupaţii
care, pe de o parte, le dădeau o libertate mai mare, iar pe de altă parte, le oferea o
perspectivă mai strălucitoare.”18
Supranumiţi „rasa perfectă” de către regele Carol I, „oameni cinstiţi şi amabili”
de către Ion C. Brătianu, profesionalismul şi calităţile umane ale elveţienilor le-a adus
o reputaţie excelentă în societatea românească şi în mentalul colectiv.19
Printre figurile reprezentative ale coloniei elveţiene din Galaţi, din primele
două decenii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amintim pe: Jacques
Brünner, originar din Geneva, care sosise în Galaţi în anul 1860, înfiinţând, în
oraşul de la malul Dunării, o societate comercială pentru importul unor produse

12. Ibidem, p. 50.


13. Ibidem, p. 65.
14. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, în continuare SJAN Galaţi, Fond Primăria
Galaţi, Dosar nr. 17/ 1929, f. 8; Claudia Chinezu, Op. cit., p. 65.
15. Ibidem, f. 8v.
16. Claudia Chinezu, Op. cit., p. 65.
17. Ibidem.
18. Manfred Eggermann, Die Schweizercolonien in Rumänien. Verlag der Neuen Geselleshaft
in Bukarest, 1931, p. 33.
19. Claudia Chinezu, Op. cit., p. 32-33.
145
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

manufacturate de fier şi de tablă;20 fraţii Schäfer aveau casă comercială, ocupându-


se cu importul de manufactură;21 Jean Staub, originar din Glaris, a lucrat într-o
fabrică din port, iar în anul 1866, a înfiinţat o fabrică de textile şi mătase. Importa
batiste din Glaris, broderii din Saint-Gall, bumbac şi fier din Liverpool;22 Schwab se
numără printre precursorii industriei forestiere din Galaţi, „Schwab et Prawatke”
fiind o fabrică în valea oraşului care exista în 1869, fiind echipată cu două maşini
cu aburi şi alte 20 de maşini diverse, cu ajutorul cărora muncitorii executau
lucrări de dulgherie, stolerie şi strungărie.23 În luna martie 1871, soseşte la Galaţi
Joseph Ingold, originar din Röthenbach im Simmental, Elveţia. Acesta a contribuit
la construcţia liniei ferate din zonă, stabilindu-se, în cele din urmă, la Galaţi.
Pregătirea tehnică şi experienţa acestuia l-au propulsat, mai târziu, pe funcţia de
inginer în cadrul căilor ferate
române.24
„Societatea de dare la
semn şi binefacere” a coloniei
elveţiene din Galaţi a intrat
în posesia unei vii pe malul
Siretului, „prin anul 1877”, „cu
embatic25 la Comună”.26 Locul,
cunoscut de către gălăţeni sub
numele de „Via Tirului elveţian”,
nu a fost înregistrat ca aparţinând
societăţii elveţiene, ci pe numele
unor membrii ai acestora: Th.
Schwab, la 1877; Albert Œttli, la
1881; Fr. D’Aujord’hui de la 1904 până la 1923, toţi stăpânind via pentru şi în numele
societăţii.27 Terenul avea o suprafaţă de 44832 mp28, iar membrii coloniei elveţiene
20. Ibidem, p. 66.
21. Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi, de la origini până la 1918, vol.II, ed. a II-a, Editura
Partener, Galaţi, 2008, p. 197.
22. Claudia Chinezu, Op. cit., p. 65.
23. Paul Păltănea, Op. cit., p. 116.
24. Dan Ottiger Dumitrescu (Fribourg, Elveţia), „Gălăţeni de suflet, pe mapamond”, în Revista
„Dunărea de Jos”, anul IX, nr. 106, decembrie 2010, p. 24.
25. Embatic, embaticuri, s. n. (Înv.) Bezman; formă de arendare a unei proprietăți pe termen
foarte lung, în intervalul căruia arendaşul beneficia de toate drepturile de proprietate. –
Din ngr. Embatíkion, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul
explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Univers Enciclopedic
Gold, Bucureşti, 2009.
26. SJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar nr. 17/ 1929, f. 8.
27. Ibidem.
28. Ibidem, f. 2.
146
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

din Galaţi amenajaseră o frumoasă grădină în stil elveţian29, pavilionul din lemn fiind
construit într-un stil arhitectural specific ţării de origine.
Preocupările atât la nivelul societăţii, cât şi la nivelul autorităţilor elveţiene,
faţă de elveţienii care se angajau într-o procedură de emigrare, numărul mare de
elveţieni stabiliţi pe teritoriul românesc, existenţa unor colonii importante în
Bucureşti, Galaţi şi Brăila, interesul pentru economia în plină ascensiune a acestor
oraşe, a necesitat înfiinţarea unor structuri care să apere, printre altele, interesele
elveţienilor stabiliţi în România. La 18 septembrie 1881, se înfiinţează, la Bucureşti,
Consulatul general al Elveţiei, în fruntea acestuia fiind numit Jean Staub din Glaris,
iar la Galaţi, se deschide Consulatul elveţian, în funcţia de consul fiind numit Jean
Ryckner, din cantonul Aargau, postul de viceconsul fiindu-i atribuit lui Albert Œttli,
din cantonul Thurgau.30 Nu ştim cât timp a rămas Jean Rycner la cârma consulatului
din Galaţi, însă, cunoaştem că în luna februarie 1890, Albert Œttli a demisionat din
funcţia de consul al consulatului din Galaţi31, ceea ce rezultă că acesta i-ar fi succedat
la conducere lui Rycner într-un moment pe care nu îl cunoaştem.
Într-o publicaţie a Prefecturii Poliţiei Galaţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
Consulatul elveţian funcţiona pe strada Mihai Bravu, la nr. 15, consul fiind I. Rycner
care avea domiciliul în aceeaşi locaţie.32
Elveţienii, atât câţi erau în Galaţi, formau o comunitate unită şi prosperă
care, alături de consulat, promovau caritatea, uniunea şi patriotismul prin acţiunile
de solidaritate şi generozitate nu numai faţă de locuitorii ţării gazde, ci şi faţă de
compatrioţii aflaţi la nevoie. Au donat suma de 3500 franci Comitetului de urgenţă din
Elveţia33, constituit pentru ajutorarea sinistraţilor catastrofei din 11 septembrie 1881,
care a avut loc în oraşul Elm din cantonul Glarus, Elveţia.34 Solidaritatea elveţienilor
din Galaţi a fost, din nou, demonstrată, în urma catastrofei abătută asupra orăşelului
Zug din Elveţia, în luna iulie 1887.35 Prin intermediul consulatului din Galaţi, elveţienii
din oraşele Galaţi şi Brăila, pentru a veni în sprijinul confraţilor din ţara de origine au
colectat suma de 488 de franci.36 Câţiva ani mai târziu, aceleaşi colonii au donat suma
de 940 franci pentru sinistraţii incendiului din Meiringen, din 1891.37
29. „La Quatrieme Suisse”, Gazette de Lausanne, No. 260, Jeudi, 20 Septembre 1923, p. 1.
30. „Confederation Suisse”, Journal de Genève, No. 226, Dimanche, 25 Septembre 1881, p. 1.
31. „Bulletin Politique”, La Liberte, No. 27, Dimanche, 2 Fevriere 1890.
32. Prefectura Poliţiei Galaţi, Indicatorul oraşului Galaţi cuprinzând adresele tuturor
autorităţilor civile şi militare, ale caselor mari comerciale şi ale tuturor instituţiunilor etc. etc.,
1904, p. 23.
33. „Glaris”, Journal de Genève, No. 266, Vendredi, 11 Novembre 1881, p. 2.
34. Versantul unui munte s-a prăbuşit, distrugând 83 de clădiri şi ucigând 115 oameni. Una
dintre cauze a fost mineritul excesiv şi empiric al locuitorilor săraci, Robin Chowdhury, Phil
Flentje, Gautam Bhattacharya. Geotechnical Slope Analysis. CRC Press, 2009, p. 305.
35. „La Suisse en 1887”, Journal de Genève, No. 2, Mardi, 3 Janvier 1888, p. 2.
36. „De l’actione necessaire”, La Liberte, No.190, Jeudi, 18 Aout 1887, p. 1.
37. „Nouvelles Suisses”, La Gruyere, No. 91, Samedi, 14 Novembre 1891.
147
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

De asemenea, elveţienii din Galaţi au contribuit la diferite subscripţii necesare


oraşului care le-a oferit adăpost. Jeaques Bruner şi Schwab au donat 100 şi, respectiv,
30 de lei pentru construirea localului şcolii „Cuza Vodă”38 din localitate.39 Firma
„Schwab & Co”, solidari cu suferinţa sinistraţilor inundaţiei din 1881, a contribuit,
alături de alţi locuitori ai oraşului, cu suma de 20 de lei.40
Nu avem, deocamdată, date despre numărul populaţiei de naţionalitate
elveţiană la 1890, însă printre cei 4418 catolici şi 499 de protestanţi existenţi în acel
an în Galaţi, cu siguranţă se regăsesc şi elveţienii.41 Dintr-un rezumat statistic din
perioada 1889-1890, aflăm că prin oficiul de la Galaţi au plecat către Elveţia un număr
de 316 telegrame, iar din Elveţia au fost transmise la Galaţi 236 de telegrame.42
În primul deceniu al secolului XX, Consulatul Elveţiei din Galaţi funcţiona tot
pe strada Mihai Bravu la numărul, din acea perioadă, 15, consul fiind F. d’Aujourd’hui43,
din cantonul Schaffhouse, numit în această funcţie în luna aprilie 1907.44 După cum
reiese din presa elveţiană a vremii, d’Aujourd’hui încălcase deontologia consulară şi,
discret, cu mulţumirile de rigoare ale statului elveţian, şi-a depus demisia din funcţia
de consul al Elveţiei la Galaţi, în luna octombrie 1911, consulul general al Elveţiei la
Bucureşti fiind desemnat să preia şi conducerea consulatului din Galaţi. 45
După Primul Război Mondial, numărul elveţienilor din România creşte
simţitor, ajungând la aproximativ 2000 de persoane, această situaţie datorându-se
realizării Marii Uniri.46 Cei mai numeroşi fiind elveţienii din Şaba, Basarabia, colonia
aceasta fiind printre cele mai importante colonii alături de cele din Bucureşti, Galaţi
şi Brăila.47
Consulatul elveţian din Galaţi şi-a adus o contribuţie meritorie, alături de
Legaţia Elveţiei de la Bucureşti, pentru colonia elveţiană din Şaba, punându-le
la dispoziţie elveţienilor din această colonie, ziare şi cărţi din ţara lor de origine,
estompând influenţa rusească de peste un secol şi apropiind pe coloniştii elveţieni de
România şi Occident.48
Priviţi de către autorităţile române ca fiind „un element stabil şi sigur”,
colonia elveţienilor din Galaţi s-a bucurat de propria-i prosperitate. Ei trăiau fie ca
38. Punerea pietrei de temelie a localului a avut loc pe 8 iunie 1881, „Galaţi, 9 iunie 1881”,
Vocea Covurluiului, miercuri, 10 iunie 1881, p. 1.
39. Ibidem, joi, 12 februarie 1881, p. 1.
40. Ibidem, miercuri, 27 mai 1881, p. 2.
41. Moise N. Pacu, Op. cit., p. 109.
42. Ibidem, p. 274.
43. George Atanasiu, Guid-Anuar al oraşului Galaţi, Editura autorului, Galaţi, 1908, p. 18.
44. Confederation Suisse”, Gazette de Lausanne, No. 102, Dimanche, 14 Avril 1907, p. 2.
45. Ibidem, No. 298, Dimanche, 29 Octobre 1911, p. 3.
46. Corina Chinezu, Op. cit., p. 66.
47. Rene de Weck, Jurnalul unui diplomat elveţian în România: 1939-1945, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. XXXII.
48. Corina Chinezu, Op. cit., p. 54.
148
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

români naturalizaţi, fie cu permise de muncă pe termen limitat, fie ca investitori


străini.49
În anul 1909, o familie de elveţieni din Galaţi publica, în paginile unui ziar din
Ţara Cantoanelor, un anunţ prin care căutau o institutoare cu experienţă superioară în
cunoaşterea limbii franceze şi germane şi bună cunoscătoare a pianului. Institutoarea
trebuia să se preocupe de educaţia şi îngrijirea celor trei copii ai familiei.50
Fiica lui Joseph Ingold, Barbara, s-a căsătorit cu Kaesar, un elveţian sosit la
Galaţi, ca reprezentant al unei firme franceze care se ocupa cu exportul de lemn. Nu
au zăbovit prea mult pe malurile dunărene, plecând în Elveţia, însă, după 1920, s-au
întors şi au rămas până la instaurarea noului regim politic de la 1947.51
Data de 1 august, sărbătoarea naţională a Elveţiei, constituia un alt prilej de
întâlnire şi de petrecere pentru elveţienii din Galaţi. Manifestările culturale şi serbările
erau organizate, de regulă, în grădina din apropierea Barboşului (Via Tirului elveţian),
la pavilion, iar atunci când vremea nu permitea desfăşurarea evenimentelor în aer
liber, activităţile coloniei elveţiene aveau loc într-o sală mare, la Şcoala germană52,
aflată pe strada Lascăr Catargiu, astăzi strada Gării, într-o clădire care poate fi văzută
şi astăzi şi a cărei arhitectură mai păstrează, încă, rigorismul german.
Biserica Catolică de pe strada Domnească şi Biserica Evanghelică de pe strada
Codreanu, astăzi strada Eroilor, reprezentau locurile de întâlnire săptămânală
ale coloniei elveţienilor, alături de cele ale germanilor, norvegienilor, italienilor,
francezilor, austriecilor etc., întrucât oraşul Galaţi era un conglomerat de etnii,
un oraş în care elementul oriental subzista alături de cel occidental, constituind,
împreună cu elementul autohton, un exemplu de armonie socială şi de dezvoltare
economică prin care Galaţiul devenise cunoscut ca Anversul Balcanilor, sau
Marsilia Orientului.
Potrivit unui articol din
„Gazette de Lausanne”, elveţienii
din Galaţi sărbătoreau, la 15
septembrie 1923, evenimentul
împlinirii a 60 de ani de la
înfiinţarea coloniei, la Grădina
elveţiană, situată în apropiere
de Barboşi, Galaţi, după ce în
dimineaţa acelei zile, au ascultat
o frumoasă predică a pastorului

49. Rene de Weck, Op. cit.


50. Gazette de Lausanne, No. 126, lundi, 31 Mai 1909, p. 4.
51. Dan Ottiger Dumitrescu (Fribourg, Elveţia), „Gălăţeni de suflet, pe mapamond”, în Revista
„Dunărea de Jos”, anul IX, nr. 106, decembrie 2010, p. 24.
52. Ibidem.
149
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

de Buzău, Haechler.53 Nu lipsea nici tirul, sport cu care elveţienii din Galaţi se
delectau adeseori. La 8 iunie 1930, aceştia au organizat o partidă de tir, urmată
de un picnic la „Grădina noastră pe la Barboşi.” Responsabili erau: C. Bühler,
preşedintele Societăţii, C. Bohler şi doctorul Müller pentru tir, G. Byland, W.
Bohler şi R. Lanz pentru pregătirea picnicului, iar R. Schwab primise sarcina să se
ocupe de autobuzele necesare transportului invitaţilor până la Grădina elveţiană.54
Concordia existentă în colonia elveţiană din Galaţi, prosperitatea şi spiritul de
organizare, de ajutorare au avut rol determinant în evidenţierea acestei colonii,
fiind supranumită, în ţara de origine „A Patra Elveţie” (La Quatrieme Suisse), după
cum îşi intitula un articol hebdomadarul elveţian „Gazette de Lausanne” la 1923.
„Via Tirului elveţian”, cum era cunoscut de către gălăţeni terenul de lângă
Bărboşi, pe malul Siretului al coloniei elveţiene şi unde aceasta îşi amenajase
pavilionul, a devenit subiect de dispută în perioada interbelică. „Societatea de dare la
semn şi binefacere” a coloniei elveţienilor din Galaţi a închiriat, în anul 1923, fraţilor
Koulpy acest teren.55 Aceştia cunoscând faptul că Societatea, „adevărata bezmănară”,
nu a făcut cunoscut Primăriei Galaţi închirierea terenului, au solicitat, în anul 1929,
„să ni se încaseze rescumpărarea vii cu imbatic ce stăpânim, pe teritorul comunei
Fileşti moşia comunei Galatz.”56 Fraţi Koulpy achitând suma pentru răscumpărare,
„de 20 x embaticul”, au primit de la perceptorul Abatorului o chitanţă, în baua
căreia solicită Primăriei Galaţi efectuarea actului autentic pe numele „Fraţii Kulpy-
Societate în Nume Colectiv.”57 Terenul înscris pe rolul nr. 2 al moşiei Ţiglina, figura
sub numele: „1. F. D’Aujourd’hui, (2. Z. La( )aida), 3. H. Culpi”58 şi se învecina la
nord cu un drum natural pe o lungime de 159,50 metri în linie dreaptă, la est, cu
proprietatea lui Alexandru Doiciu pe o lungime de 446,50 metri în linie frântă cu trei
laturi, la sud se învecina cu proprietăţile lui Alexandru Doiciu şi Anton Rodocolat,
pe o lungime de 93 de metri, iar la vest cu proprietăţile inginerului G. Jeles, în linie
dreaptă pe o lungime de 193 de metri şi a lui Anton Rodocolat, pe o lungime de 97 de
metri, în linie curbă, neregulată.59
La 19 iunie 1929, Serviciul Contencios al Primăriei Galaţi solicită fraţilor
Koulpy să prezinte hotărârea Comisiunii de Expropriere a Ocolului Rural Galaţi.
Numai că aceştia nu au reuşit să prezinte documentul solicitat, deoarece via fusese
expropriată pe numele Societăţii de dare la semn şi binefacere a coloniei elveţiene pe
care o stăpânea de peste 50 de ani.
53. „La Quatrieme Suisse”, Gazette de Lausanne, no. 260, jeudi, 20 Septembre 1923, p. 1.
54. SJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar nr. 17 / 1929, f. 14.
55. Ibidem, f. 8, Contract de închiriere nr. 2415 din 5 iunie 1923, autentificat la Tribunalul
Covurlui, Secţia I, civil.
56. Ibidem, f. 1.
57. Ibidem, f. 3.
58. Ibidem, f. 1v.
59. Ibidem, f. 3v.
150
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

După intrarea în vigoare a Legii pentru reforma agrară în Vechiul Regat (17
iulie 1921), „Societatea de dare la semn şi binefacere” a coloniei elveţienilor din
Galaţi a solicitat, în anul 1923, răscumpărarea terenului de la Primăria Galaţi, cerere
motivată favorabil de către Comisia Comunală de Expropriere prin Hotărârea din 14
octombrie 1927.60
Împotriva acestei hotărâri, Primăria Galaţi introduce o acţiune în instanţă,
fapt pentru care Societatea de dare la semn şi binefacere îşi exprimă îngrijorarea,
menţionând, în solicitarea adresată Primăriei, că terenul respectiv va rămâne „o
grădină de recreaţie nu numai pentru membrii societăţei dar şi pentru orăşenii.”61
Societatea elveţiană, în vederea împiedicării unei fraude şi pentru soluţionarea
favorabilă a acestei situaţii, înaintează o petiţie Legaţiei elveţiene de la Bucureşti.62
La 1 februarie 1930, Ministrul de Interne a solicitat, printr-o telegramă,
prezenţa la minister a preşedintelui Comisiei interimare a comunei Galaţi cu dosarul
de expropriere a patru hectare de la Ţiglina în favoarea Societăţii elveţiene de tir şi
binefacere.63
În şedinţa Societăţii de dare la semn şi binefacere, din 24 mai 1930, au
fost delegaţi C. Bühler şi G. Byland să se prezinte la Primăria Galaţi cu actele
doveditoare şi să încheie actul autentic pentru teren. Pentru aceasta, cei doi erau
împuterniciţi să cumpere terenul cu suma de 40.000 lei, din care 10.000 lei plătiţi
la întocmirea actului, restul urmând a fi achitaţi în rate, în termen de trei ani.64 La
15 decembrie 1930, Primăria Galaţi solicita Societăţii de dare la semn şi binefacere
a coloniei elveţiene din Galaţi, să se prezinte la Serviciul Contencios al Primăriei,
cu hotărârea Comisiei de Expropriere din 1927, cu Decizia Comisiunii judeţene
din 14 august 1930, pentru întocmirea actului de răscumpărare a bezmanului viei
din comuna Fileşti expropriată în folosul Societăţii.65 Se pare că, în cele din urmă,
Societatea de dare la semn şi binefacere din Galaţi a intrat în proprietatea acelui
teren care, potrivit Corinei Chinezu, a fost naţionalizat de către regimul politic de
după 1947.66
În anul 1927, în oraşul Galaţi funcţionau 21 consulate, un număr
impresionant, menţinând oraşul în sfera intereselor economice internaţionale.
Consulatul Elveţian îşi avea sediul în acel an pe strada Zimbrului la nr. 1,67 iar în
ianuarie 1929, acesta funcţiona pe strada Maior Iancu Fotea, nr. 2 bis, consulul

60. Ibidem, f. 8.
61. Ibidem, f. 8v.
62. Ibidem, f. 6.
63. Ibidem, f. 11.
64. Ibidem, f. 14.
65. Ibidem, f. 13.
66. Corina Chinezu, Op. cit., p. 65.
67. Gheorghe N. Munteanu-Bârlad, Galaţii, Societatea de Editură Ştiinţifică-Culturală, Galaţi,
1927, p. 153.
151
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Gottlieb Byland având domiciliul pe strada Virgil Poenaru (fostă Zimbrului) la


nr.3.68 Între anii 1930-1931, găsim consulatul Elveţiei funcţionând în locaţia din
anul 1927, sub conducerea aceluiaşi consul.69 Gottlieb Byland conducea consulatul
elveţian din Galaţi şi în anul 1924 când, în luna februarie, a organizat o întâlnire
cu industriaşii şi comercianţi elveţieni pentru a-i informa asupra situaţiei din
„raionul consular” în a cărei competenţă intrau oraşele Galaţi, Brăila, precum şi
regiunile Dobrogea şi Basarabia. Cu aceeaşi ocazie, Byland a adus la cunoştinţa
celor prezenţi relaţiile dintre aceste regiuni şi Elveţia.70 În general, consulatele
nu deţineau imobile în proprietate71. Desele mutări ale sediilor consulatelor erau
cauza legii chiriilor prin care se permiteau închirieri doar la Sf. Gheorghe şi la
Sf. Dumitru.
În anul 1933, a fost încheiat un tratat bilateral prin care elveţienii stabiliţi
în România nu mai aveau obligaţia de a justifica originea etnică, iar atât românii,
cât şi elveţienii puteau să circule liber în cele două ţări.72 În aceeaşi perioadă, la
Galaţi, pe strada Braşoveni, la nr. 62, funcţiona Clubul elveţian care era abonat la
„Gazette de Lausanne.”73 Elveţienii, obişnuiţi cu ţara de origine care nu avea ieşire la
mare, cu un relief muntos, au fost fascinați de climatul aproape mediteranean, apa
multă, bogăţia peştelui şi dinamica extraordinară a lucrurilor, factori determinanţi
în stabilirea definitivă pe meleagurile gălăţene. Erau oameni de vază ai oraşului,
ocupând funcţii de ingineri, diplomaţi, şefi ai unor case de comerţ, armatori,
bancheri, doctori, profesori de germană sau franceză: C. Bühler, preşedintele
„Societăţii de dare la semn şi binefacere”, C. Bohler şi doctorul Müller, G. Byland,
W. Bohler, R. Lanz, iar R. Schwab, ing. Brugger, Hiller, A. Silberman sunt câţiva
dintre elveţienii coloniei din Galaţi.74 C. Dintre cei în jur de 2000 de elveţieni câţi
trăiau în România între 1929 şi 1930, conform documentelor de recensământ, se
aflau şi elveţienii din Galaţi.75
Desigur, în cadrul coloniei elveţiene din Galaţi existau şi elemente al căror
statut social nu era tocmai unul cu care elveţienii să se mândrească. Astfel, la 28
septembrie 1934, „Gazette de Lausanne”, publica un articol prin care anunţa că un

68. SJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar 2/ 1929, f. 8.


69. Radu Volbură, Anuarul general al oraşului Galaţi şi judeţului Covurlui, ediţia 1930-1931,
„Dunărea”- Institut de Arte Grafice, Brăila, p. 73.
70. „Renseignements Commerciaux”, Gazette de Lausanne, no. 42, mardi, 12 fevrier 1924, p. 2.
71. Doar Consulatul Italiei avea un imobil în proprietate în Galaţi, situat pe strada Lascăr
Catargiu (astăzi str. Gării), nr. 4 bis, iar Consulatul Germaniei a funcţionat aproximativ 50 de
ani în acelaşi imobil din str. Col. N. Holban, nr. 1. Celelalte consulate au funcţionat în imobile
închiriate.
72. Rene de Weck, Op. cit., p. XXXII.
73. Ibidem, no. 259, dimanche, 17 septembre 1933, p. 4.
74. SJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar nr. 17/ 1929, f. 14.
75. Corina Chinezu, Op. cit., p. 95.

152
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

anume Christian Triten, născut la Galaţi, de origine elveţiană, dar cu domiciliul


la Paris, a fost arestat în capitala Franţei sub acuzaţia de escrocherie, abuz de
încredere, plasare de bonuri valorice false. Împreună cu un camarad, Christian
Triten a încercat să plaseze bonuri valorice false la o bancă.76
Consulatul Elveţiei la Galaţi, cu sediul pe strada Virgil Poenaru nr. 3 şi
cancelaria pe str. G. Caranfil (fostă str. Mare), solicita, la 28 aprilie 1938, Primăriei
Galaţi, eliberarea unui extras după registrul de deces „relativ la Anna Josefa Bühlmann
născută Denier, decedată în anul 1877 la Galaţi.”77
În luna septembrie 1939, este numit consul onorific al consulatului elveţian
din Galaţi, Arnold Siebenmann, originar din Aarau, cantonul Aargau, rezident în
România din anul 1922, fiind reprezentant comercial.78 Invitat la 6 noiembrie 1940,
de către Prefectura judeţului Covurlui, la Te-Deum-ul de la Catedrala din Galaţi
cu prilejul sărbătoririi numelui Majestăţii Sale Regele Mihai I, consulul elveţian îşi
scuza, la 9 noiembrie, neparticiparea la această manifestare din cauza faptului că
fusese plecat din localitate.79
Perspectivele sumbre ale războiului i-au determinat pe unii dintre membrii
coloniilor elveţiene să se repatrieze sau să îşi transfere bunurile, alţii au solicitat
introducerea unor clauze speciale în acordul de clearing româno-elveţian, iar o
altă parte au recurs direct la autorităţile din Berna pentru a obţine transferul
unor sume mari de bani.80 Cu toate acestea, între 7 martie şi 21 septembrie 1939,
perioada guvernării lui Armand Călinescu, colonia elveţiană a beneficiat de
„o situaţie privilegiată”, chiar dacă tendinţele naţionaliste erau din ce în ce mai
evidente.81
La câteva luni de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, în seara
zilei de 26 iunie 1940, U.R.S.S. solicita, printr-un ultimatum, României, restituirea
Basarabiei şi nordului Bucovinei. Peste numai trei zile, primii elveţieni din colonia
din Şaba, Basarabia, soseau la Bucureşti.82 Luaseră trenul din Cetatea Albă. Alţi 32
de elveţieni din aceeaşi colonie s-au oprit la Galaţi, mulţi dintre ei fiind viticultori,
agricultori, rentieri, grădinari, proprietari funciari, profesori etc.83 Între anii 1942-
1943, numărul elveţienilor în România a atins cifra de 1200.84
76. „Un Suisse ecoulait des faux titres en France”, Ibidem, no. 269, vendredi, 28 septembre
1934, p. 6.
77. SJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar 169/ 1938, f. 13.
78. „Decisions du Conseil federal-Mouvement diplomatique”, La Sentinelle, no.215, samedi
16 Septembre 1939, p. 5.
79. SJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar 23/ 1940, f. 27.
80. Corina Chinezu, Op. cit., p. 95.
81. Ibidem, p. 94.
82. Rene de Weck, Op. cit., p. 37, 38.
83. Corina Chinezu, Op. cit., p. 97.
84. Ibidem, p. 101.

153
Localia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

În timpul războiului, elveţienii nu au fost lipsiţi de evenimente neplăcute, însă


demersurile repetate şi energice ale reprezentantului Legaţiei elveţiene la Bucureşti,
Rene de Weck, au reuşit să anuleze unele măsuri luate împotriva acestora de către
unele primării din ţară (Brăila şi Galaţi) şi să menţină aceleaşi facilităţi ca cele
acordate cetăţenilor germani sau italieni.85 Cu toate acestea, războiul cu toate tarele
sale şi-a pus amprenta pe numărul elveţenilor din ţară care, în anul 1945, ajunsese la
800, tendinţa fiind de scădere.86
Noile realităţi politice şi economice de după război au avut repercusiuni asupra
României, naţionalizările din 1948 şi 1950, având un efect profund asupra economiei
şi, implicit, asupra intereselor elveţiene. Membrii coloniei elveţiene din Galaţi au
început să părăsească acest oraş şi, prin aceasta, ţara de adopţie. Urmele elveţienilor
în Galaţi aproape s-au şters. Câteva fotografii şi un colţ din cimitirul „Eternitatea”,
mormântul familiei Ingold care poate fi văzut şi astăzi, mai amintesc de această
colonie liniştită, instruită, care găsise, în această, parte a Europei, un nou cămin.

85. Ibidem.
86. Între 1947-1948, după abdicarea Regelui Mihai I şi instaurarea regimului politic impus de
URSS, numărul elveţienilor din România a ajuns la 435, Ibidem.
154
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

155
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Proverbul şi epigrama

Lina Codreanu, profesor, scriitor şi critic literar


Huşi, Str. General Gh. Teleman, nr. 15, bloc 19, sc. C, ap.1.
Tel. 0723 050288; e-mail: linacod@yahoo.com

Generalităţi. În istoria esteticii sunt distinct diferenţiate categoriile


fundamentale (tragicul, comicul, frumosul, sublimul) şi derivatele (graţiosul,
urâtul, satiricul, ironicul, umoristicul, sarcasmul, grotescul, fantasticul, absurdul),
exemplificările aplicându-se îndeosebi operelor consacrate, precum tragedia,
comedia, basmul etc. Pentru speciile literare minore, dar cu frecventă circulaţie
în literatura orală şi scrisă, categoria estetică a comicului are un statut aparte. Se
vorbeşte în interpretările critice despre genul comic ori umoristic. Dacă ar fi vorba
despre încadrarea într-un gen literar, ar trebui avute în vedere toate modalităţile
literare prin care autorul îşi exprimă artistic impresiile, stările sufleteşti, ideile,
universul de viaţă propriu ori receptat din lumea reală. Speciile literare, consacrate
ori nu, la care facem referire sunt: proverbul, zicala, epigrama, anecdota, bancul,
gluma ş.a. Având moduri de organizare şi structuri specifice, acestea asimilează
caracteristici ale mai multor genuri literare consacrate: epic, liric, dramatic ori
enigmistic, aforistic, didactic etc., formând un gen de frontieră, neomogen prin
aluviunile literare care deschid albii noi, firave, în literatură. Chiar dacă sunt ori
nu consacrate (anecdota, bancul, de pildă), aceste specii minione ale literaturii
sunt texte alerte, asemănătoare prin forma concentrată, prin includerea categoriei
estetice a comicului ori prin circulaţia atât în formă vorbită, cât şi în aceea scrisă.
Vom privi comparatistic, în cele ce urmează, proverbul şi epigrama, deşi merită
discuţii speciale şi celelalte forme scurte de organizare literară. Interesează în acest
sens definirea, vechimea şi transmiterea, cauza şi efectul umoristic, aria tematică,
instanţele textuale, elementele prozodice şi alte aspecte aparţinând celor două specii
literare.

Definire. Provenit din lat. proverbium (dicton), cuvântul proverb este,


conform dicţionarelor explicative şi de specialitate, „o frază scurtă, de obicei
ritmică, în care poporul exprimă în mod metaforic, concis şi sugestiv, rezultatul
unei experienţe şi care conţine o povaţă, o învăţătură”1 „formulă fixă, în general
metaforică, exprimând un adevăr rezultat din experienţă, un sfat, şi cunoscută de
toţi membrii unui grup social”2, „o expresie (devenită) populară care cuprinde,
1. Cf. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Ed. Academiei RPR, 1958.
2. Cf. Genuri şi specii literare. Mic dicţionar-antologie..., Bucureşti, Ed. Demiurg, 1993, alcătuit
de Irina Petraş.
156
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

într-o formă concentrată sau eliptică, sugestivă, […] o învăţătură, o experienţă de


viaţă”3 sau „o cugetare exprimând, într-o formulă lapidară, relativ stabilă din punct
de vedere lingvistic şi adeseori metaforică, uneori ritmată sau rimată, un adevăr sau
o convingere cu valoare generală”4. Similară proverbului este zicătoarea sau zicala
(din lat. dico, -ere – a zice), dar, deşi poartă o expresivitate sporită, are o structură
mai simplă şi circulă îndeosebi integrată în enunţuri. Aşadar, mici nuanţări de la
un tom la altul. Mi se pare îndreptăţit să amintesc definirea dată de Iuliu A. Zanne,
autorul monumentalei colecţii Proverbele românilor, publicată între anii 1895-
1903, în zece volume, subintitulată Proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate,
asemănări, idiotisme şi cimilituri: „Pentru noi, proverbele sunt deci expresiunea
caracterului şi a moravurilor unui popor, modului său de a cugeta, de a vedea şi de
a simţi” (p. XX)5.
Epigrama e un cuvânt grecesc, epigramma – inscripţie, provenind din epi
– „pe” şi „graphein” – a scrie. Căutăm acum în dicţionare valorile semantice ale
cuvântului epigramă şi găsim definiţii care trimit la specia literară versificată (mulţi
teoreticieni o încadrează la „poezia cu formă fixă”), aparţinând genului scurt. Astfel,
epigrama este definită ca „scurtă poezie care satirizează elementele negative ale unui
caracter omenesc, ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o trăsătură de spirit”6,
„specie a poeziei lirice, caracteristică prin scurtimea ei – de obicei un catren – şi
prin satirizarea defectelor unei persoane sau al unui grup de persoane”7, „mic poem
terminat cu o şfichiuire satirică, muşcătoare”8 ori „poezie scurtă cu caracter satiric,
care se termină de obicei printr-o ironie”9 ş.a.
Răsfoind câteva antologii de epigrame româneşti10, am găsit numeroase definiri
sugestive date chiar de practicanţii acestui gen, care abordează epigramaticul catren
3. Cf. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. IV, Iaşi, Ed. Mydo Center,
1996 (reed.).
4. Cf. Mircea Anghelescu (în colab.), Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Ed. Garamond,
f.a.
5. Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi
Macedonia. Proverbe, dicĕtorĭ, povăţuirĭ, cuvinte adevĕrate, asemĕnărĭ, idiotisme şi cimiliturĭ,
Bucuresci, Imprimeria Statului. Editura Librărieĭ Socecu&comp, 1895. Am utilizat colecţia
reeditată prin contribuţia lui Mugur Vasiliu, care a îngrijit ediţia anastatică a vol. Iuliu A.
Zanne, Proverbelor românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia,
vol. I-X, Bucureşti, Editura Scara, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, 2003.
6. Cf. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Ed. Academiei RPR, 1958.
7. Cf. Gh. Ghiţă, C. Fierăscu, Dicţionar de terminologie poetică. Bucureşti, Ed. Ion Creangă,
1973.
8. Cf. Genuri şi specii literare. Mic dicţionar-antologie..., Bucureşti, Ed. Demiurg, 1993, alcătuit
de Irina Petraş.
9. Cf. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. IV, Iaşi, Ed. Mydo Center,
1996 (reed.).
10. Dansul săbiilor, Ed. Facla, 1975, ediţie întocmită de Ion Arieşanu şi Ion Velican,
Epigramişti cu sau fără voia lor, Ed. Albatros, 1983, antologie alcătuită de Giuseppe Navarra
157
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

ca motiv literar. Urmărind, găsim că epigrama poate fi joc al esenţelor ori „un joc
matur”, o „muză calmă”, „un monstru vesel” ori „o muză nevăzută”, „frumoasă ca un
nufăr” ori „ca ploaia cu furtună”, un „ac”, o „spadă de hârtie” sau „scorpionul literar”.
Spicuim câteva:
Epigrama e o gleznă
Într-un salt de balerină,
Care iese-n zbor din beznă
Pe o poantă de lumină! (Imperiu Matheescu)

Epigrama (cea de har)


E o spadă de hârtie,
Care face rană doar
Când se-nfige în prostie! (Stelian Filip)

Frumoasă-i epigrama! Ca un nufăr,


Când fluturi şi albine-i dau ocol;
Dar nu uitaţi! O scriu fiindcă sufăr
Că poanta-şi trage seva din nămol!... (George Zarafu)

Vechime şi transmitere. Nu poate fi determinată vechimea proverbelor


nici la români, nici la alte popoare din lume, ele ivindu-se ca forme lingvistice pe
parcursul a secole de experienţă de viaţă. Probabil, sunt simultane cu cristalizarea
gândului într-o limba vorbită, ştiut fiind că semnalul de atenţionare (socio-umană)
asupra unui pericol cere o transmiterea rapidă şi într-o formă concentrată a
mesajului. Se cunoaşte, formele nescrise ale acestui tip de literatură au precedat
cu mult timp textele scrise. Nu întâmplător proverbele au circulat ca „vorbe din
bătrâni” sau „ziceri”. Ce uimeşte este conservarea proverbelor în memoria colectivă
până astăzi, ca, de altfel, a multor creaţii literare orale. Asta în pofida faptului că
în procesul de transmitere emiţătorul poate modifica, adecva, pierde ori inventa
etc., creând variante unitare tematic, relativ stabile prin formă şi neapărat într-un
perpetuu proces de cristalizare. Mircea Eliade se minuna că „Proverbul însuşi a
fost la început o expresie fericită, dar câtă experienţă colectivă înapoia lui, câtă
precizie în imagini, cât fantastic acumulat. Nimeni nu poate face un proverb din
capul lui” 11 (s.n., L.C.). În mod cert, dar nici persoane care să nu fi folosit proverbe
/ zicători nu se află. Proverbele sunt rodul unei gândiri colective şi supravieţuiesc
tuturor generaţiilor, devenind temelii moral-didactice peste timp. Ce altceva ar

şi George Zarafu şi Marea antologie a epigramei româneşti, Chişinău, Ed. Prut Internaţional,
2005, ediţie concepută de Efim Tarlapan.
11. Mircea Eliade, Oceanografie, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p. 208, cap. Fragmente.
158
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

lămuri mai bine decât zisa: Apa trece, pietrele rămân12? Altfel spus, efemerul faţă de
peren. Proverbele, adevărate statornicii, sunt pietrele care înfrâng curgerea vremii, iar
mângâierea apei le modelează în forme delicate, inedite şi perfectibile.
Transmiterea „vorbelor bătrâneşti” nu s-a făcut într-un cadru ritualic, organizat
şi desfăşurat după reguli tradiţionale, aşa cum s-au transmis, de pildă, bocetul,
colindul, oraţia de nuntă, descântecul etc. Povaţa a fost rostită simultan ori îndată ce
situaţia de periclitare a ordinei şi a cursului normal de viaţă s-a ivit.
În istoria literaturii române sunt frecvente aceste preluări (uneori colportări
asumate), începând cu textele cronicăreşti înviorate de „sentenţii”, proverbe, zicale.
Când, în perioada paşoptistă s-a pus programatic problema valorificării folclorului13,
proverbele au constituit teren propice. De aceea Anton Pann a întocmit Culegere
de proverburi sau Povestea vorbei (1847), C. Negruzzi le-a inserat în Scrisoarea XII
(Păcală şi Tândală) din ciclul Negru pe alb (1857), iar Grigore Alexandrescu le-a
strecurat în morala fabulelor sale. Întemeietor de şcoală a culegătorilor de folclor, B.P.
Hasdeu a dat un impuls esenţial în conservarea şi transmiterea creaţiilor populare.
Colecţia lui Iuliu A. Zanne – Proverbele românilor14 – rămâne strălucita operă de
paremiologie românească, o adevărată Biblie a înţelepciunii populare a românilor.
În categoria acestui gen scurt sunt integrate proverbe, zicători, sentinţe, pilde, iar
I.A. Zanne adaugă acestora şi citate tematice preluate din lucrările vechi (Iordache
Golescu, Anton Pann). Faptul că proverbele au fost adunate şi cuprinse în formă
scrisă nu le opreşte nici circulaţia orală, nici frecvenţa şi nici procesul de creare ori de
iscare a altor variante. Autorul anonim are o memorie tenace şi îndelungă, încât, la
momentul oportun, le avivează şi le împrospătează.
Pare că epigrama valorifică acelaşi izvor străvechi de înţelepţie. Distihurile
(epigrafiile) erau săpate de antici pe pietrele funerare, pe monumente, statui, arcuri
de triumf etc., fără vreo semnătură, ceea ce ar duce la ideea că au circulat aidoma
unor creaţii populare, cu deosebirea că primau ambele forme: vorbită şi scrisă. Aceste
inscripţionări aveau caracter particular, unic, dar pot fi considerate şi variante ale
unor conţinuturi textuale colective. Părintele epigramei a fost latinul Marcus Valerius
Marţialis, cunoscut sub numele Marţial, care a decretat rolul de întemeietor prin
această ars poetica:
Eu sunt acel ce va trăi în veacuri
Prin marea artă de a spune fleacuri,
Ceilalţi să cânte fapte mari şi crunte
Eu voi cânta pe cele mai mărunte.15
12. I.A. Zanne, Op. cit., p. 101-102. Citându-l pe B.P. Hasdeu, Etimologicum Magnum,
folcloristul întăreşte ideea că acest proverb este „specific românesc”.
13. V. Mihail Kogălniceanu, Introducţie, „Dacia literară”, 1840.
14. I. A. Zanne, Op. cit., ediţia anastatică.
15. Cf. Cincinat Pavelescu, Epigrame, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966, p. 9. Ediţie îngrijită de
Tudor Măinescu.
159
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Într-o prefaţă la antologia epigramei româneşti, acad. Mihai Cimpoi16


găsea un filon străvechi al epigramei în chiar fondul paremiologic românesc. Iată:
„Epigramaticul se infiltrează în formele populare ale strigăturilor, proverbelor (s.n.,
L.C.), cimiliturilor, în cântecele comice şi vodevilurile lui Alecsandri, în diatribele
publicistice şi în Satirele (Scrisorile) lui Eminescu, în marea trăncăneală caragialiană,
în vorbele de duh puse în rimă şi în construcţii sintactice meşteşugite de Ion Creangă”
(p. 3). Faţă de proverbele de filon ţărănesc, la noi, apariţia acestei specii culte pare
tardivă, probabil sub influenţa civilizaţiei culturale din Apus, de unde se întorseseră
şcoliţi boiernaşii-cărturari, abia în secolul al XIX-lea. Au fost reavivate „cânticelele
comice”, apoi versurile satirice constituiau sarea şi piperul saloanelor cu ştaif. Istoria
noastră literară înregistrează câteva nume celebre de epigramişti, ale căror catrene
făceau deliciul saloanelor (literare) din societatea cu un statut social diferit de al
plebei. Între aceştia, Alexandru Macedonski (1854-1920), Cincinat Pavelescu (1872-
1934), Radu D. Rosetti (1874-1964), Al. O. Teodoreanu (1894-1964), cunoscut sub
pseudonimul Păstorel, Alexandru Clenciu (1913-2000), dar şi contemporani precum
Mircea Ionescu-Quintus, George Zarafu, Efim Tarlapan, Elis Râpeanu, Mihai
Sălcuţan, Gh. Bîlici ş.a. În interbelicul an 1937, a apărut revista cu denumirea şi
profilul corespunzător - „Epigrama” (director – Virgiliu Slăvescu). În perioada post-
nouăzecistă, un pas înainte l-au făcut membrii Uniunii Epigramiştilor din România,
care au scos, începând din 1992, o nouă ediţie a revistei „Epigrama” (în tandem George
Corbu şi Valerian Nică), urmată din 2012 de „Lumea epigramei” (director – Viorel
Martin) ş.a. Actualmente, în ciuda vânzolelilor politico-economice (ori tocmai de
aceea!), spiritul epigramatic e viu, ilustrat fiind de frecvente organizări de festivaluri,
cluburi, societăţi, cenacluri, concursuri, saloane de umor în zonele centrale, dar mai
ales, în bonoma provincie. Ceea ce consolidează constatarea poetului: „O, ţară tristă,
plină de humor…” (s.n., L.C.) (G. Bacovia, Cu voi…).

Cauză-efect. Nu par diferenţiate cauza şi efectul ambelor specii umoristice,


prin postare antitetică, cu toate că, în durată, proverbul e „cu bătaie lungă”, în timp
ce epigrama are efemeritatea unei trageri la ţintă. Beneficiarul unei experienţe
anterioare (fără de vreme, am zice), autorul anonim, cuprinde într-un enunţ minimal
şi într-o exprimare pe-nţelesul tuturor, şlefuită cu meşteşug, o poveste de viaţă care
poate fi a altora, dar şi a lui. Fiecare proverb e un nucleu al unei păţanii trecute, care
şi-a pierdut importanţa particularizării şi, prin generalizare, a rămas împietrită în
conştiinţa colectivă doar esenţa: învăţătura ce se desprinde din orice altă întâmplare
asemănătoare. Într-un proverb se emite un adevăr achiziţionat prin îndelungă
practică, oricând repetabil la care receptorul trebuie să reflecteze.
Având sorginte mitico-legendară (sub protecţia îndărătnicului zeu Momos, cel
alungat de Zeus din Olimp pentru ironia, zemflemeaua şi bârfa prin care ridiculiza
16. Mihai Cimpoi, Epigramiada românească, în Efim Tarlapan, Op.cit., p. 3-6.
160
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

faptele zeilor), epigrama este o specie ce s-a impus riguros chiar prin scurtimea ei, cât
o zvâcnitură de spirit:
Mă-ntrebi, ce e o epigramă?
E, uite-aşa, o telegramă
Concisă, sprintenă – şireata –
Şi-nţepătoare ca săgeata. (Vasile Bogrea)
Nici aici cauza nu se confundă cu efectul, dar sunt tot interdependente. Cauza
este, de obicei, o situaţie ridicolă, particulară ori colectivă, de care autorul însuşi se
amuză deschis ori în sine. Urmează apoi procesul artistic, când efectul ilar concret
trebuie transferat cititorilor ori ascultătorilor printr-un filtru estetic. Lăsată la urma
versurilor, poanta, precedată de puncte de suspensie ori de o pauză în vorbire,
cade neînduplecat pe ţinta vizată cu interese polivalente, moralizator-curative:
ridiculizează, atenţionează, critică, sancţionează, ironizează, şicanează. În epigramă,
se aruncă o nadă celor vizaţi, care nu-şi pot depăşi limitele şi nici nu tac molcom, ci,
nefulgeraţi de idee, arată cu degetul spre alţii şi se amuză, râd. Dar cum râsul este
contagios, râdem toţi laolaltă, în evidentă complicitate. N-om fi, oare, şi noi printre
ei? Nu, noi nu!... (sic!)
Ambele specii însumează intenţii practice şi estetice binefăcătoare, în sensul
că previn primejdiile, povăţuiesc urmaşii, civilizează perpetuu lumea, dezvoltă gustul
pentru bine-adevăr-frumos, binedispun pe cei care iau cunoştinţă de acestea. Textele
din această categorie – proverbul şi epigrama – exprimă intenţii diverse ale celor care
le-au creat. Unele, cu valoare umoristică, generează doar hazul bonom, de suprafaţă,
altele au fixate ţinte de atac, taxează ferm cusururi, iar altele conţin „sentenţii”,
exprimă adevăruri incontestabile, având caracter aforistic. Adrian Marino, în
Dicţionarul de idei literare17, oprindu-se la categoria estetică a comicului, disociază
între râsul ca reacţie fiziologică (surâs, rânjet, de ex.) şi râsul „estetic-literar”, dar şi
„râsul-cauză” de „râsul-efect”. Este limpede că ambele specii literare, cu precădere
epigrama, generează râsul estetic, spontan ori întârziat, hohotitor ori de adâncime,
ca o destindere boemică ori ca o mlădiere ironică etc. Imaginându-ne un cântar
estetic, am observa că pe talerul proverbelor domină popularul „haz de necaz”, iar
pe al epigramei „râsu-plânsu”, ele însele cumpănind arhimedic: hazul cu necazul şi,
respectiv, râsul cu plânsul.

Conţinuturi. Aria tematică a celor două specii nu cunoaşte limite, are o


lărgime tot atât de amplă precum dimensiunile existenţei umane. Adevărurile din
proverbe sunt iterative, reversibile, devenind aplicabile în multe momente de viaţă.
Sentinţa formulată este verificată de experienţă, de păţaniile vieţii: Prietenul la
nevoie se cunoaşte sau Cine ştie carte are patru ochi. În epigramă şfichiuirea cade

17. Adrian Marino, Dicţionarul de idei literare, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973, cap. Comicul,
p. 422-442.
161
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

rapid, biciuitor-curativă ori generatoare de haz, dar se stinge cu oarece uşurinţă, fiind
meteorică. Conţinuturile au, de cele mai multe ori, un caracter aplicativ, sunt la obiect,
au „sare şi piper”, vizează o „ţintă” perenă ori cotidiană, un anumit tip de persoană, o
hibă de moralitate, peripeţii ridicole de la un eveniment etc. Din această perspectivă,
epigramele sunt cu „dedicaţie” personalizată ori de natură generalizatoare:
Poet scump, pe frunte porţi mândre foi de laur,
Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai aur.
(Al. Macedonski, Lui G. Bacovia)
Sau:
Amândoi avem talentul
Să ucidem biata lume.
Eu cu stihuri şi cu glume,
Dumneata cu… tratamentul!
(George Topîrceanu, Doctorului Argetoianu)

În comuna lor natală,


La măicuţa ce suspină,
Vin mereu cu mâna goală
Şi se-ntorc cu traista plină.
(Valerian Lică, Fiii satului)
Aproape nici un aspect existenţial nu scapă spiritului pătrunzător al
epigramistului, începând de la proverbiala soacră până la perfidul politicianism, încât
îi dăm dreptate lui Mihai Sălcuţan când constată:
[…] O viaţă nu-i doar epigramă,
Dar epigrama este viaţă. (Credo) 18.
În amintita colecţie, Proverbele românilor, I.A. Zanne19 face o clasificare
a creaţiilor populare vizate în funcţie de „natura fisică” (cosmicul şi terestrul),
animale, omul, viaţa socială, viaţa intelectuală şi morală etc. Pe de altă parte, la
Cincinat Pavelescu20 epigramele sunt grupate în funcţie de dedicaţii, Ion Arieşanu
şi Ion Velican21 fac o selecţie pe principii valorice, Giuseppe Navarra şi George
Zarafu „reunesc epigramele scriitorilor şi nu ale epigramiştilor propriu-zişi”22, iar
Efim Tarlapan23 le antologhează după principiul cronologic. Desigur, sunt criterii
variate, fiindcă au fost editate peste 40 de culegeri/antologii de epigrame. Cel mai
aprofundat studiu despre epigramă aparţine infatigabilei Elis Râpeanu, care şi-a

18. Mihai Sălcuţan, Zbor cu parapOanta. Epigrame vesele şi triste, Buzău, Editgraph, 2012.
19. I.A. Zanne, Op. cit., ediţia anastatică.
20. Cincinat Pavelescu, Op. cit.
21. Ion Arieşanu şi Ion Velican, Op. cit.
22. Giuseppe Navarra şi George Zarafu , Op. cit., p. 9.
23. Efim Tarlapan, Op. cit.
162
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

susţinut teza de doctorat pe această temă24, de altfel, autoare a multor culegeri şi


antologii de epigrame.
De-a valma, „eroi” ai proverbelor şi ai epigramelor sunt prostănaci, canalii,
lipsiţi de talent, făţarnici, palavragii, leneşi, trădători, hoţi, demagogi, lacomi, beţivi,
infatuaţi, zgârciţi, imorali ş.a. Aici, tonul şi fondul stilistic sunt polivalente, fie grav,
moralizator, sentenţios, fie ironic, satiric, dezaprobator. Să urmărim:
Vrabia mălai visează şi calicul comândar.
Mâţa cu clopoţei nu prinde şoareci.
Un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi nu pot s-o scoată.
Dar şi:
Nu e bai că se sărută
Azi, în public, slut cu slută;
Baiu-i că, după sărut,
Se mai naşte încă-un slut… (Efim Tarlapan, Demografică)
Pe de altă parte, „eroi” se află şi printre cei naivi, încornoraţi, încrezători,
nevinovaţi, trădaţi, tăcuţi, înşelaţi… De data aceasta, atitudinea autorilor îmbracă
sens dojenitor, şugubăţ, solidar cu „păţitul”, cu subînţelesuri la vedere sau cu subtilităţi
rafinate, când tonul se mlădiază conciliant. Pentru observare:
Capul plecat sabia nu-l taie.
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Fă-te frate cu dracul până-i trece puntea.
Sau:
Eu, care sunt o fire pătimaşă,
Pân’am ajuns să-mi cuceresc femeia,
Am cheltuit răbdare uriaşă,
Dar infinit mai multă dup-aceea! (Mircea Pavelescu, Unei soţii)
Structural, nu există inflexiuni de tonalitate, deoarece se împletesc în
creaţia populară şi în cea cultă, vizate de noi, sentimentul vioi de „deşteptare”,
agilitatea observaţiei şi a gândirii cu amărăciunea că metehnele lumii nu dispar, că
deşteptăciunea nu este molipsitoare:
O epigramă e un joc matur
Al cărui scop mi-e lesne să-l explic:
De eşti deştept, te scapă de-un cusur,
În caz contrar… nu poţi păţi nimic. (Francisc Gavrileţ)
În mod vădit, la ambele tipuri de texte, în discurs există un anume apetit
tematic (bonom, umoristic ori satiric) spre ceea ce trebuie vindecat, sancţionat,
înlăturat şi e mai firavă aplecarea către lauda virtuţilor. Chirurgul are prioritate în
faţa psihoterapeutului, ca să spunem aşa, fapt lămurit aici:

24. Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română (studiu de istorie, critică şi teorie literară),
Editura Dealul Melcilor, 2001.
163
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cine n-ascultă de povaţă nimic nu-nvaţă.


şi aici:
De gândeşti cum se cuvine,
Vei trăi împărăteşte,
Dar trăieşte mult mai bine
Prostul care nu gândeşte. (Elis Râpeanu, Amendament25)
Elementele comune de conţinut, de la păţania izvoditoare până la scopul
urmărit, sporesc afinităţile dintre proverb şi epigramă. Posibil, de aceea multe din
epigrame poartă, în titlu ori în versuri, inserate proverbe ori fragmente din proverbe,
prin care se fortifică sensurile. De ex.26: „Corb la corb…” (Mihai Cosma), Trepte: „Râde
hârb de oală spartă” (Ion Diordiev), Proverb: „…Să nu sapi groapa altuia, nepoate!”
(Gheorghe Leu), Unui elev leneş…: „Lenea e cucoană mare” (Giuseppe Navarra), Ai
carte, ai parte… (Nichi Ursei) etc.
Prins de grija „marii treceri”, aproape fiecare epigramist a avut în atenţie
autodefinirea printr-un epitaf, manifestând o predispoziţie generoasă şi pentru
semeni. Într-o primăvară-vară (2007), participând la Festivalul „Duiliu Zamfirescu”,
organizatorii focşăneni („pârcălab” - Gheorghe Neagu) au propus ca o parte din
dezbateri să aibă loc într-un cadru inedit – curtea Mânăstirii din Soveja. Pentru mine
fost un bun prilej pentru a trece prin cimitir şi a nota câteva din epitafurile de pe
monumentele funerare în textele cărora domina sentimentul dureros al despărţirii. E
de remarcat jocul semantic al cuvintelor, calamburistic, ce deşteaptă conştiinţa celor
rămaşi în viaţă, precum: Trecătorule, opreşte-te şi cugetă: ce eşti am fost, ce sunt vei fi!
Dincolo de fiorul tristeţii, răzbate încurajarea şi tonul hazliu al celor rămaşi în astă
lume. În toate cimitirele, moartea lasă speranţă vieţii, chiar dacă Cimitirul vesel de
la Săpânţa se singularizează, deoarece, reconstituind firescul curgerii vieţii, cu bune,
cu rele, textele încrustate pe crucile mormintelor împletesc durerea cu optimismul,
dorul cu umorul:
[…] Şi cît vă uitaţi la noi/ Aci veţ veni şi voi.

[…] Caii mult mi[-]a plăcut mie/ Şi ne[-]a mai plăcut una/ La bufet la masă a
sta/ Cu nevasta altuia […].
Ori:
[…] Pe pămînt cît am trăit/ Am jucat şi am horit/ Şi viaţa mi-am trăit27.
Avertismentul dictonului că „Pe lumea cealaltă nu iei nimic cu tine”, nici
măcar năravul, ar putea sta la originea multor (auto)epitafuri livreşti, semn că
epigramiştii n-au rămas indiferenţi. Spre pildă, în vizorul unui catren satiric poate

25. Sursă electronică: http://epigrame.citatepedia.ro/de.php?p=7&a=Elis+R%E2peanu,


accesat 01.04.2013.
26. Efim Tarlapan, Op. cit.
27. Sursă electronică: http://www.samaelwings.com/sapanta/selfrm.html, accesat: 09.04.2013.
164
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

fi oricine şi orice din mediul familial, intim, sentimental, amical, livresc, socio-
profesional etc.:
Doamne piatra asta-i grea!
Dar nu-i grea că stă acuma
Ea pe mine, ci-i grea numa’
Că nu pot sta eu pe ea. (G. Coşbuc)

Aici doarme Păstorel,


Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi că cere vin. (Aurelian Păunescu28)

Aici zace Mihăiescu.


L-a pus naiba şi-a mâncat
Pe poetul Pavelescu
Şi-a murit intoxicat. (N. Mihăiescu-Nigrim)
Aş încheia discuţia despre epitaf cu o definire metaforică prinsă într-un distih
umoristic memorabil:
Epitaful, aşadară,
E-o colivă literară. (Francisc Gavrileţ, Epitaf)

Autor-receptor. Între instanţele textuale – autor şi receptor – raportul este de


inerenţă, ca între subiect şi predicat, unul îl presupune şi, simultan, depinde de celălalt
element. Deşi ambele specii ascund un înţeles fundamental moralizator, autorii îl
abordează în tonalităţi diferite: fiindcă la proverb modulaţia gravă este predominată,
oralul e golit de emoţia personală, în timp ce la epigramă tonul muşcător, ironic,
individualizat iese în evidenţă. Anonimul n-a premeditat asupra poveţei, ci a rostit-o
spontan, îndată ce contextul s-a ivit, către ceilalţi din apropiere pentru ca aceştia să
nu păţească la fel, să ia aminte.
Ipostaza anonimatului permite o detaşare a subiectului de obiect, păstrând
funcţia cognitivă. Cele mai multe învăţături pot avea parte de improvizaţii, dar
mijlocul lingvistic rămâne persoana a III-a, a neimplicării:
Rădăcina mică răstoarnă carul mare.
Boii ară şi caii mănâncă.
Nu e mai puţin adevărat că numeroase proverbe atestă lingvistic emitentul
şi colocutorul prin prezenţa unor adresări directe: vocative, construcţii imperative,
verbe şi forme pronominale la persoana I şi II-a, interjecţii, structuri exclamative:

28. În Note la antologia Epigramişti cu sau fără voia lor (1983), alcătuitorii Giuseppe Navarra
şi George Zarafu corectează eroarea în atribuirea acestei epigrame lui Al. O. Teodoreanu, zis
Păstorel, stabilind că-i aparţine, în fapt, lui Aurelian Păunescu.
165
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Nu sălta poalele până ce nu treci apa.


Naţi-o frântă că ţi-am dres-o.
Ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Etc.
Epigramistul e artist cu meşteşug răbduriu. Receptorii lui sunt necunoscuţi,
au reacţii imprevizibile, pot fi năzuroşi, adică „elitişti” pretenţioşi. Epigrama lui
poate deveni săgeată-bumerang contra propriului spirit, căci aglutinează în ţesătura
interioară şi ceva despre sine. De aceea meşteşugul lui tinde către actul artistic
conştientizat. Nucleul tematic şi forma concentrată întăresc convingerea că epigrama
este o fărâmă de gând întrupată în formă lingvistică. E gândul-scânteie, care poate
schimba dispoziţia sufletească ori în amărăciune, dacă cititorul se simte „atins”, ori în
bună dispoziţie, dacă cititorul gândeşte că alt semen e în vizorul autorului. Cert e că
epigramistul aduce cititorul în ipostaza de partener de intenţie, îl supune unei cazne
morale ori îl binedispune. Reuşita unei epigrame depinde de reacţia receptorului, ca
la susţinerea unei scenete, şi nu e întâmplător că unii epigramişti preferă schimbul
de replici (Constantin Manea29, de ex.), autorii înşişi susţinând, în reciprocitate,
savuroase dueluri epigramatice (Al. Clenciu - N. Ghiţescu, alt ex.).
În orice ipostază ar fi autorul, el trebuie să-şi coordoneze efectul de emiţător
cu cel de receptor, tot aşa cum dramaturgul nu scrie o piesă pentru lector, ci pentru
spectator, a cărui reacţie o „vede”, o regizează. Epigramistul trebuie să-şi acordeze
lira pentru a surprinde lumea în cel puţin două dimensiuni. Mai întâi, sub atitudinea
detaşată de lumea viciilor şi modul de a privi „de sus”, va prezenta spectrul ridicolului,
mai apoi, sub lumina conciliantă, va afişa nota de înţelegere şi speranţa în îndreptarea
slăbiciunilor umane.
Ager şi talentat, epigramistul poate avea în faţa textului un degustător
inteligent, dar şi unul inocent, de aceea în jocul de cântar al cuvintelor trebuie să se
prindă ambii. Tot atât de limpede se-nţelege că efectul e diferit, în funcţie de norma
interioară a fiecăruia. Oricum ar fi, miezul ironic duce spre efectul moralizator,
educativ, de surpriză binefăcătoare. În timp ce într-o minte agilă versurile epigramei
vor declanşa râsul estetic (ce nu-l exclude ca victimă a poantei nici pe autorul însuşi),
într-o minte greoaie se declanşează doar râsul ca pedeapsă, dar direcţionat… către
ceilalţi, vorba neamului:
Frunză verde ciocălău,
Tare-i bine, când nu-i rău!

Poanta. Aproape fiecare proverb are în spate o mică legendă din care s-a
transmis doar deznodământul, adică „vorba cu tâlc” şi, la rândul lor, epigramele sunt
micro-naraţiuni care se sfârşesc într-o poantă-deznodământ. În unele interpretări
critice, poanta corespunde punctului culminant al istorioarei hazlii, noi credem, însă,

29. Satana… în mini-jup, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 2000. Antologie a umoriştilor
vasluieni, apărută sub egida Casei de Cultură „Constantin Tănase” din Vaslui.
166
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

că e mai aproape de deznodământ sau, să zicem, cele două momente ale subiectului
literar se contopesc. În fond, poanta atinge momentul culme al suspansului prin
haz, dar oferă şi dezlegarea epică prin efect. Chiar dacă autorul nu spune întreaga
povestioară, nici nu se simte lipsa, deoarece receptorul improvizează mental una,
imaginându-şi o întâmplare trăită ori posibilă. Iuliu A. Zanne, în monumentala
lucrare însoţeşte unele proverbe, zicători… de legende, istoric explicaţii:
Nu toate muştele fac miere.
Nici câinele turcului nu mânca pere pădureţe.
Ori:
Cât e lumea şi pământul,/ Pe cuptor nu bate vântul.
Unii epigramişti dirijează imaginaţia lectorului prin ample dedicaţii
reconstitutive crono-topic, aşa cum se pot citi în cărticica lui Cincinat Pavelescu: „Lui
Caragiale, care voind să atragă pe Goga la ziarul «Românul», îi spunea că scriitorii
mari sunt mecanisme de lux, care trebuie unse bine”.30
Unul dintre comentatorii acestei specii literare afirma că într-un catren
epigramatic, primele trei versuri sunt de umplutură, greul revenindu-i ultimului care
propune un final ghiduş. E ca zorul dintr-un stup: albinele trudesc pentru matcă şi
astfel se asigură o rostuire existenţială pentru ambele. Destule catrene prin care se
defineşte specia întăresc ideea că, pentru un epigramist, supliciul este găsirea acestui
cuvânt-cheie: poanta. În limbaj epigramatic, subtila sintagmă a fost văzută drept o
zeitate minionă a esenţelor („pe terezie trage două grame”), „chintesenţă inspirată”,
„(î)nţepătoare ca săgeata”, care-şi „trage seva din nămol”, dar „iese-n zbor din beznă/
Pe o poantă de lumină!”, cu vădit rol justiţiar fiindcă, deşi pare îngăduitoare („te
alintă-ncet”), în realitate „cârpeşte”, „loveşte”, „trăsneşte”, „face rană” ori „ucide
victima cu coada”.
Pentru expresivitatea lor, alegem câteva dintre catrenele epigramatice pe
această temă:
Epigrama-i muza calmă,
Care-atunci când se iveşte
Te alintă-ncet cu-o palmă
Şi cu alta te cârpeşte! (Dimitrie Jega)

E un monstru vesel, care,


Îşi înhaţă prada-n cleşte
Şi proptit în trei picioare,
Cu al patrulea loveşte! (Mircea Trifu)

Cică epigrama bună


E ca ploaia cu furtună:
30. Cincinat Pavelescu, Op. cit., p. 38.
167
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Câmpul râde, holda creşte,


Dar… pe cineva trăsneşte! (Emil Ianuş)

Prin patosu-i adesea bizar


Cu care-adulmecă ea prada
E scorpionul literar:
Ucide victima cu coada… (Elena Bassu)

Formă şi prozodie. Din punct de vedere al formei sub care se transmite,


conţinutul proverbului asemenea celui al epigramei este „de esenţă”, comprimat în
strictul necesar, după cum s-a observat. Unele proverbe conţin o grupare versificată,
frecvent în distihuri, forme ritmice sau rimate:
Ce ţie nu-ţi place
Altuia nu face.
Sau:
Când pisica nu-i acasă,
Şoarecii joacă pe masă.
Spre deosebire de jocul rimat şi muzical al proverbelor, epigramele au exigenţe
foarte mari din punct de vedere prozodic, pentru că orice silabă trebuie atent
cumpănită pentru un echilibru fără cusur. Nu întâmplător, Marcel Breslaşu atrăgea
atenţia asupra formei şi fondului unei asemenea creaţii:
Proporţiile unei epigrame
Nu sunt o scuză, ci o exigenţă:
Pe terezie trage două grame,
Dar gramele acestea sunt: esenţă!
Structura strofică nu e tabu, dar e de observat că în „copilăria” ei, epigrama
românească era mai amplă, conţinea şi 6-8 versuri, specia nefiind bine individualizată.
Catrenul, ales în cele mai multe cazuri de către autori, stă alături, în bună amiciţie,
cu distihul, terţina, cvinaria şi polimorfele. Unii scriitori valorifică emistihul pentru
a da o mai accentuată subtilitate poantei. Chiar dacă aveau dedicaţii, vechile texte
epigramatice urmau condiţia celor satirice, aşa încât poanta putea să fie vizibilă ori
nu. Privind evolutiv, măsura unor texte macedonskiene, de ex., era de 15 silabe, însă
a contemporanilor noştri e redusă cam la jumătate, apropiată de măsura creaţiilor
populare.
Nici astăzi, poanta nu e peste tot în ipostaza unei închideri şocante
a excursului liric. În ce priveşte ritmul, iambul şi troheul au prioritate şi dau
cadenţa necesară pentru ivirea cuvântului / sensului final cu schepsis. Au fost
experimentate toate formele rimei, domină cea încrucişată, dar vigilenţa e ca
rima să fie perfectă.
Spre comparaţie, redăm texte din epoci literare diferite:

168
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Ai dorit odinioară, dacă astăzi n-ai uitat,


Versuri care să descrie casa ce-ai edificat…
Da… dovezi ne dai destule de măreaţă isteţime
Şi salonul dumitale ne-ntrecut e prin nălţime,
Dar de când ridici toaste, efore, cu prea mult zel,
Prea înalt îţi văd tavanul şi prea mic te văd sub el.
(Al. Macedonski, Lui Blaremberg)
Medicul, mai toţi o ştiu,
Poate fi şi iscusit:
Chiar din mort te face viu,
Dacă… încă n-ai plătit (Gheorghe Bâlici, Filantropică)
Ori:
Chişinău şi Bucureşti –
Două state româneşti,
Ar fi foarte fericite,
De-ar fi…STATELE UNITE! (Efim Tarlapan, Statele31)

În loc de concluzii. În cercetările literare s-au găsit similitudini între proverb


şi maximă, între proverb şi alegorie, între epigramă şi satiră ori strigătură etc. Ceea
ce am surprins în studiul comparatistic este un infim aport la desluşirea rostului
celor două specii – proverbul şi epigrama – în literatura română. Intenţia noastră nu
s-a extins şi la alte literaturi, având în obiectiv doar speciile din literatura română.
Apropierile şi deosebirile dintre proverb şi epigramă nu fac decât să arate cititorului
într-o lumină nouă legătura indestructibilă dintre aceste tipuri de texte, unite prin
aplecarea spre fondul de înţelepciune, dar şi spre umorul dătător de optimism
ale românilor dintotdeauna, ambele sporind în intenţia de a înlătura slăbiciunile
omeneşti. Dacă am privi ansamblul, am vedea că există puţine deosebiri, însă într-un
bilanţ sintetic am observa că le sunt comune: vechimea şi frecvenţa, cauza şi intenţia
conţinuturilor, atitudinea gravă şi nota veselă, forma minionă şi persistenţa în istoria
literaturii române.

31. Efim Tarlapan, Pro-scris, Cluj-Napoca, Ed. Cartimpex, 2005, p. 206.


169
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Literatura turcă
în traduceri româneşti

Adi-George Secară-Halilbey, bibliotecar, scriitor şi critic literar


Galaţi, Biblioteca „V.A.Urechia” Galaţi, Fundaţia Andreiana Juventus,
Str. Mihai Bravu, nr.16, Cod 800208
Tel. 0745 872791; e-mail: secaradi@yahoo.com

I. Yunus Emre

În anul 1979 apărea în cea mai prestigioasă colecţie de carte românească şi


universală, „Biblioteca pentru toţi”, o antologie de poezie turcă de la începuturi
până azi. Selecţia şi traducerea erau realizate de Nicolae Ioana şi Nevzat M.Yusuf,
prefaţa realizată de Nicolae Ioana începând aşa: „O pătrundere în adâncimea
liricii turce în intenţia de a oferi panorama unei poezii care se desfăşoară pe
parcursul a opt secole este o aventură spirituală dintre cele mai interesante.”
Desigur, cuvântul „aventură” este puţin nefericit ales. În primul rând
trebuie să fie un efort de cunoaştere cu adevărat monumental, care ar fi munca
de o viaţă sau chiar a mai multor generaţii. Şi evident, această muncă trebuie să
înceapă cu Yunus Emre, o privire de ansamblu trebuind să cuprindă, în condiţiile
în care, iată, Turcia a primit şi un premiu Nobel pentru literatură, în anul 2006,
cât se poate de mult dintr-un fenomen cultural care, altfel, ar fi prea puţin înţeles.
De altfel, lumea turcică este, în linii mari, mult prea puţin cunoscută şi
mai ales neînţeleasă, şi în contextul internaţional atât de complicat. De aceea,
demersul meu cred că este mai mult decât interesant.
Copilăria mi-a fost încântată, printre altele, pe lângă aventurile unui
Robinson Crusoe, Tom Sawyer, a unor muschetari, a unui căpitan Nemo, de
călătoriile personajelor din „Toate pânzele sus!”, unde este un personaj turc
printre cele mai îndrăgite de cititorii de toate vârstele, bucătarul Ismail, şi de
povestirile scurte pentru copii, cu şi fără cuvântătoare, ale lui Aziz Nesin…

Printre planurile mele literare se numără şi două romane dedicate, primul,


Mariei Cantemir, dar şi lui Dimitrie Cantemir, cu anii săi petrecuţi în Turcia,
iar al doilea, intitulat Cumania, spune destul de multe despre poporul turcic al
cumanilor
Fiind istoric sau, dacă vreţi, profesor de istorie, am cunoscut destule de
multe despre istoria turcilor, iar de curând, mulţumită unui verişor, am descoperit
că una dintre străbunicile din partea tatălui era o Halibei… Ruxandra. Prietenia

170
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

deosebită cu doamna profesor Gülten Abdula Nazare m-a apropiat de epoca


lui Yunus Emre, descoperindu-l pe Sarî Saltuk Baba, pentru care, printr-un joc
estetic poate chiar misterios, am scris aproape douăzeci de poeme, cele mai multe
gazeluri, pastişând stilul epocii, dar, evident, în limba română, inspirându-mă şi
de la un mare poet român, Vasile Voiculescu, care a scris „ultimele sonete ale lui
William Shakespeare”, în traducerea lui imaginară.
Gazelurile voiam să le folosesc, şi mai vreau, ca un fel de motouri pentru un
roman care ar trebui să-l aibă în prim plan pe Sarî Saltuk Baba. În documentarea
pentru carte, am fost prins de vârtejul cât un întreg univers care este cultura,
spiritualitatea şi istoria turcilor…
Încercând să valorific şi să sintetizez această căutare, nu se putea să nu mă
opresc şi asupra lui Yunus Emre, despre care, în prezentarea din antologia mai
sus amintită, se scriau următoarele: „Viața poetului se pierde în legendă, poeziile
fiind singurul izvor biografic. Din acestea se desprinde faptul că şi-a însuşit o
temeinică instrucţie filosofică şi religioasă, fiind discipolul unui mare învăţat
al vremii, Taptuk Emre, căruia i-a slujit mult timp şi de la care, din respect, a
împrumutat numele. În căutarea adevărului şi frumosului, a pelegrinat prin
toată lumea islamică, întâlnindu-se cu mari poeţi şi învăţaţi ai vremii, printre
care şi genialul poet persan Gelaleddin Rumi Mevlana (m.1273). Informaţii
despre ultima perioadă a vieţii sale lipsesc cu desăvârşire, poetul încetând să
mai transmită ceva din enigmatica sa existenţă, sporind şi mai mult misterul
în jurul său. În 1970, în localitatea Sarîköy, locul presupus al morţii poetului, a
fost ridicată în semn de adâncă pioşenie o nouă piatră funerară. Numărul total
al poeziilor sale se consideră a fi de 360 şi au cunoscut mai multe ediţii, cea mai
completă fiind tipărită cu noul alfabet, în anul 1933, sub titlul „Yunus Emre şi
poeziile sale.”
În anul 1991, va apare la Bucureşti, la Ed.
Kriterion, o ediţie specială, cuprinzând, atât în
limba turcă, cât şi în româneşte, 50 dintre poemele
misteriosului trubadur medieval, cu o selecţie
realizată, împreună cu traducerea şi adaptarea, de
către trei cărturari, Enver Mahmut, Nedret Mahmut
şi Liliana Botez, prefaţa aparţinând lui Namîk Kemal
Zeybek, existând şi un studiu introductiv semnat
de Segvi-Ayvaz Gökdemir, dar şi o notă consistentă
asupra traducerii, nesemnată. Cartea se intitula
„Güldeste/ Poemele iubirii” şi apărea în contextul
unor manifestări naţionale şi internaţionale iniţiate
sub auspiciile UNESCO, cu prilejul aniversării a
750 de ani de la naşterea lui Yunus Emre.

171
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

În antologie este dată doar data morţii, „m.1320/21?”, în studiul introductiv


din 1991 (1990 ediţia din Turcia, folosită la traducere), intitulată „Viaţa şi
personalitatea poetului” se convin următoarele: „faptul că a decedat în anul 1320,
când poetul depăşise vârsta de 80 de ani, face posibilă acceptarea în unanimitate
a ideii că s-ar fi născut în anul 1240.”
Într-o mai mult decât interesantă lucrare de istorie literară, bilingvă,
română şi turcă, „Literatura turcă de la începuturi până la al II-lea război
mondial”, doamna Emin Emel prezintă la capitolul dedicat lui Emre ca date
esenţiale biografice anul naşterii 1239 şi an al morţii 1321.
Cert este că secolul al XIII-lea d.Hr. le este comun lui Yunus Emre şi lui
Sarî Saltuk Baba Dede, chiar dacă Emre este posibil să fi fost cu douăzeci de ani,
aproximativ, mai tânăr… În gazelurile mele, fără să fi ştiut istoria lui Emre, îmi
imaginam că Sarî Saltuk l-ar fi întâlnit, poate, pe Rumi… Este sigur că Emre l-a
întâlnit pe Rumi, dar acolo unde apare literatura, apare şi Adevărul literaturii,
care este, desigur, diferit, de Adevărul filosofic, de Adevărul credincioşilor, dar,
totuşi, un Adevăr sui generis. Aceste Adevăr, în cazul lui Yunus Emre, este Poezia
Sa. Iar această poezie este tot ce a mai rămas din Omul Yunus Emre, atât cât
putem cunoaşte noi, muritorii.
Adevărului îi închină poetul Emre un poem emoţionant, cu care începe
grupajul de poeme din antologia apărută în limba română în anul 1979. Acel
grupaj, apărut într-un regim politic ateu ocoleşte pe cât posibil referirile la
Dumnezeu, punând accentul pe ispitele la care este supus omul, în special pe
ispitele din iubire. De altfel, traducerile, cele două traduceri ale unui poem unde
se fac referiri la un celebru cuplu de îndrăgostiţi din poveştile orientale, sunt
semnificative pentru raportarea la Dumnezeu şi implicit la Adevăr, dar asupra
acestui aspect voi reveni în partea a doua a acestei încercări de apropiere de unul
dintre părinţii sufletului turc.
Revenind la poemul dedicat Adevărului, care are şi un titlu în varianta din
1979, „Adevărul încrustat în voce”, acesta suna în limba română aşa: „Sufletu-mi
clocoteşte ca marea, trupul în mişcările caicului./ Mă sfârşesc între două mări şi
mă frâng./ Chiar de-aş trece peste şapte mări, chiar de-aş seca şaptezeci de râuri,/
Setea-mi nu se potoleşte, nu se potoleşte./ Adevărul are patru laturi, în mine se
zbat şapte,/ Asemenea unor martori; eu în delirul lor alb, rotund./ Şi de-ar jindui
de opt ori raiul, şi de-ar veni o mie de hurii/ Ca să-mi abată sufletul, ce preţ să
cer oare?/ Doar cei ce ştiu calea slovei în iubiri se usucă./ Sunt, ca Mansur, eretic,
spânzuraţi-mă devreme,/ Căci mă fur dulce, mă fur dulce cu veselie./ Adevărule,
vino, ucide-mă aici, nu mă lăsa dincolo./ Asta-i dorinţa încrustată în vocea lui
Yunus Emre.”
Condiţia umană este atât de bine surprinsă în acest poem, între credinţă şi
un anumit tip de îndoială, deloc atee, mai degrabă o îndoială dornică de dialog

172
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

cu divinitatea, ceea ce face să fie o înrudire cu psalmii occidentali, „setea” de


cunoaştere, de o anume certitudine, fiind, iată, de nepotolit. Adevărului i se
recunoaşte nu numai patru înfăţişări, ci chiar şapte, iar în simbolistica numerelor
aceasta ar putea însemna chiar mai mult decât atât: adică feţele adevărului pot
fi nenumărate, fiecare om sau înger poate avea adevărul lui care, însă, în ultimă
instanţă, acestea pot fi doar „delir”, aşa că ar trebui să se închine Adevărului
suprem.
Cele două mări din poem sunt, de fapt, cele două lumi, una „de aici” şi
una de „dincolo”. Invocarea Adevărului, nu ca pe un călău, ci ca pe unul care ştie
să limpezească „apele”, are o anumită forţă dramatică, în economia poemelor
sale iubirea fiind un personaj liric cu adevărat important: nu numai iubirea faţă
de o femeie, ci mai ales Iubirea faţă de Creator, de tot ce a dăruit El oamenilor,
iubirea prea omenească faţă de jumătatea lui Adam şi urmaşele sale fiind parte a
acelei Iubiri purtătoare a Adevărului Bucuriei de a trăi! Viaţa fiind tot darul lui
Dumnezeu!
Mistic încheie un poem care începe aşa, în „Poemele Iubirii” (de aici înainte
P.I., o ediţie fără numerotarea paginilor şi cu o distincţie destul de greu de făcut
între poeme; când începe unul, când se termină, voi adăuga eu, subsemnatul,
paginile, ulterior), „Benim bunda karârîm yok…”: „Nicicând, vreo îndoială,
din drum n-o să mă abată,/ Căci am venit pe lume s-ajung la Unitate.// El este
Împărat, iar eu Îi sunt supus./ Mi-e Dascăl, sunt cirac în Casa Domnului./ Bülbül
sunt pentru Dânsul, căci Îl iubesc nespus,/ Venit sunt eu pe lume să cânt spre
slava Lui.// Suflete ce vin şi trec, între ele nu se ştiu,/ Nici aicea, pe pământ, nici
acolo sus, în cer./ Şi de-aceea, eu mă leg, ca în timpul cât sunt viu,/ Să le arăt că în
unire este-al dragostei mister.// Yunus poetu-adesea grăieşte-n vers curat:/ Eu am
bătut la poarta-I şi viaţa I-am jertfit,/ Am vrut să-I ştiu misterul, iubire am aflat./
Cu flacăra iubirii, la semeni am venit.” (P.I., p. 89, 91)
Cuvântul „Bülbül”, rămas netradus din considerente care ţin de prozodie,
este „privighetoare”, privighetoare care a devenit celebră în trista poveste de
dragoste dintre Romeo şi Julieta, care este la fel de nefericită, într-un fel, ca şi
cea dintre Qais Meginun (Majnun, Mecnun) şi Leyla, poveste invocată în poemul
amintit de mine, care are două traduceri în limba română.
Iată prima traducere:
„Dragostea ta m-a înstrăinat de mine, mi-e dor de chipul tău./ Nu ard
nici pentru azi, nici pentru mâine, mi-e dor de chipul tău,/ Nu mă bucur nici
de bogăţii şi nici nu mă mâhneşte sărăcia./ Cu iubirea ta aş vrea să mă hrănesc,
mi-e dor de chipul tău./ Iubirea ta înăbuşă alte iubiri şi te aruncă în valurile
mării/ Şi fantasmele se-nmulţesc horind, mi-e dor de chipul tău,/ Să bem din
vinul iubirii şi în delir prin munţi să rătăcim,/ Doar tu îmi eşti neliniştea,
mi-e dor de chipul tău./ Sufiţilor vorba dulce le trebuie, darnicilor lumea de

173
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

apoi,/ Mecnun tânjeşte după Leyla, eu numai după chipul tău./ De voi fi ucis şi
cenuşa-mi se va spulbera în ceruri,/ Acolo mă cheamă pământul şi chipul tău./
Numele meu este Yunus şi pe zi ce trece îmi creşte focul,/ Între cele două lumi
jinduiesc după chipul tău.”1
Este o traducere mai mult liberă, de o anumită ambiguitate, cu adresă la
tot ceea ce ţine de religie, deşi în antologie sunt referinţe la Allah, ţinând cont
de original („Aşkîn aldî beden beni/ Bana seni gerek seni/ Ben yanarîm dün ü
günü/ Bana seni gerek seni// Ne varlî ğa sevinirim/ Ne yokluğa yenibirim/ Aşkîn
ile avunurum/ Bana seni gerek seni...” ş.a.m.d.), varianta din „Poemele Iubirii”
fiind, iată, mai jos, mai aproape ca formă, dacă nu şi ca substanţă: „Trupu-mi arde
de iubire,/ Lângă mine vreau să vii,/ Zi şi noapte-n contopire,/ Mereu cu mine
vreau să fii.// Nu mă tem de nevoinţă,/ Nu-mi doresc nici avuţii./ Ştiu, iubirea-i
suferinţă,/ Mereu cu mine vreau să fii.// Rapsozii-n mare Tu-i scufunzi,/ Prin
iubire-i poţi topi./ Mie visul mi-l inunzi,/ Mereu cu mine vreau să fii.// Rubinul
din potir sorbind/ Sus, în munţi doresc să vii,/ Timpul să-l cinstim iubind./
Mereu cu mine vreau să fii.// Sofiştii vor a raţiona;/ Artişti se cred cei ce-s ahii./
Meginun tânjeşte la Leyla,/ Mereu cu mine vreau să fii.// Şi de viaţa mi-o vor lua/
Şi pământul m-o-nghiţi,/ Lutul meu Te va chema./ Mereu cu mine vreau să fii.//
Yunus să ştii că mă numesc/ La mine de-I dori să vii./ Lăsând seraiul Tău ceresc./
Mereu cu mine vreau să fii.”2
Aici ambiguitatea traducerii este lăsată deoparte, este clar că poetul invocă
divinitatea, iubirea Ei. Este drept că în opera sa acestei Iubiri i se dă toată preţuirea,
Leyla şi Qais Meginun (Majnun, Mecnun) sunt oarecum pe alt nivel existenţial,
dervişatul părându-i-se net superior iubirii prea pământeşti dintre un bărbat şi o
femeie, nu iubirea în sine trebuind căutată, ci Iubirea lui Dumnezeu3: „Geç Yunus
endışeden/ Gerekse bu bışeden/ Ere aşk gerek önden/ Ondan dervişe benzer”.
Adică: „Las’ Yunuse, ce-i lumesc,/ Să nu-ţi pese de băltiş,/ Fiindcă Domnul cel
ceresc,/ Cere tu să-i fii derviş.”
Iubirea „simplă” a oamenilor este, însă, împletită cu Iubirea către
Dumnezeu: „Dascăle, de dor şi suflet/ Ştiu acei ce se iubesc./ Viaţa lor e un
răsuflet,/ Lacrimele izvorăsc.// Căci iubirea li-e-mpletită/ Cu iubirea către Tine./
Taina lor este-mplinită/ Când văd semnele divine.// Pentru Domnul dintre astre,/
Lasă tot ce-i pământesc,/ Către zările albastre,/ Cu iubire, se grăbesc.// Lasă-n
urmă bani, mândrie,/ Loc în ceruri ei cerşesc./ Prinşi să fie-n Armonie,/ Preţul
sângelui plătesc.// Yunuse, tu, iubirea vie/ Unde e, cu trup de zeu?/ N-o căuta, e-o
erezie./ Să-L iubeşti pe Dumnezeu!”

1. Antologie de poezie turcă de la începuturi până azi, 1979, Ed. Minerva, Bucureşti, p.
3-4.
2. Yunus Emre, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1991, p. 37-39.
3. Ibidem, p. 105-107.

174
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Desigur, Yunus Emre, întemeietor de limbă literară (la 15 mai 1277


un firman al lui Karamanoğlu Mehmet Bey, poruncea tuturor să folosească
pretutindeni limba turcă ca limbă oficială4), nu este cunoscut numai ca poet
mistic, ci şi ca derviş, exemplu de urmat, Islamul fiind un liant recunoscut de
către toţi, chiar şi de către criticii care l-au catalogat ca „umanist”, propovăduitor
al Păcii. Şi al Iubirii:
„Eu n-am venit la voi să semăn vrăjmăşie/ Ci să v-aduc iubire, cu drag să
vă veghez…”
Segvi-Ayvaz Gökdemir nuanţează: „… atitudinea sa nu este una filosofică,
ci, mai degrabă, una sufistă, identică cu sensul mistic al islamului, iar umanismul
său, ca şi cel al sufiştilor, al dervişilor şi a altora reprezintă prin excelenţă un
umanism islamic, susţinut de recunoaşterea lui Allah drept Dumnezeu al
universului. Iertarea lui Allah prin însuşirile sale de Rahman şi Rahim se revarsă
fără excepţie asupra tuturor oamenilor, care sunt copiii aceloraşi părinţi, Sfinţii
Adam şi Eva. Mai precis, oamenii sunt fraţi şi sunt toţi la fel precum sunt „dinţii
unui pieptene”, în concepţia poetului naşterea neconferind oamenilor nici
superioritate şi nici inferioritate, cu atât mai puţin particularităţile lor fizico-
somatice.”5
Deşi se subliniază că „nu ştim amănunte despre anii de formare şi de
instruire, dar este cert că Yunus nu s-a format la Academia lui Platon şi nici
studiindu-i pe marii clasici ai Greciei”, adică la nişte unităţi pedagogice din
epoca sa care i-ar fi predat pe grecii vechi, ori ca autodidact, se pune accent
pe faptul că „Yunus Emre s-a născut ca un turc musulman, într-o cultură şi o
civilizaţie islamică, ce i-a impulsionat întreaga creaţie. De aceea, se dovedeşte o
aberaţie orice încercare de a-l prezenta pe Yunus Emre altfel decât ceea ce era: un
călugăr (derviş) turc din Anatolia, un poet ce nu s-a închis într-o anumită sectă
religioasă.”6
„Poetul şi-a dedicat versurile oamenilor în suferinţă, acelora care, timp de
două secole, sub loviturile dure ale cruciaţilor, se străduiseră să prindă rădăcini
pe pământul Anatoliei. El se adresează poporului turc din Anatolia care, sub
loviturile grele şi dureroase ale mongolilor, în urma destrămării Imperiului
seleucid, şi-a pierdut statul şi unitatea, punându-se astfel în pericol însăşi viaţa,
existenţa, prosperitatea şi speranţa (…) Drept unic remediu la tot ce se întâmpla,
Yunus Emre oferă sufletelor iubirea faţă de Dumnezeu. (…) După concepţia sa,
purificarea viciilor omenirii se putea realiza numai şi numai cu ajutorul focului
sacrual iubirii, ceea ce ducea în final la unitatea dintre gând şi simţire. Acţiunea sa

4. Segvi-Ayvaz Gökdemir, „Viaţa şi personalitatea poetului”, introducere la Yunus Emre,


Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1991, p. 20.
5. Ibidem, p. 17-18.
6. Ibidem, p. 19.

175
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

nu se îndreaptă împotriva lumii exterioare, ci către spirit, către lumea interioară


a omului. Adept al unei iubiri sfinte, Yunus Emre consideră că are misiunea de
a cuceri inimile propagând printre semenii săi sublimul şi frumosul luate din
înălţimi. Yunus Emre, arhitectul lumii spirituale a unei naţiuni cuceritoare,
consideră cucerirea drept front spiritual al unei vechi civilizaţii. Celălalt front al
acestei civilizaţii constă în săbiile ascuţite ale Kîrîcearslanilor şi ale triumfătorilor
Osmani… Săbiilor de oţel ale acestora li se alătură sabia ascuţită a Cuvântului,
sabia scrisului în «lâilâhe illâllah»; vitejia bărbaţilor se uneşte cu miracolul
excepţional exprimat de sensurile slovelor; dervişul devine un luptător, iar
viteazul un sfânt.”7
Era absolut normal să se găsească şi poeme dedicate dervişilor, unele chiar
îndreptare de comportament:
„Cel ce spune că-i derviş,/ Să nu fie stingherit./ Largă-i inima-n suiş,/
Lucru-i drept şi cumpănit.// Pavăză el gurii pune/ La ocări şi la sudalme./ De-i
supus la agresiune,/ Stă pasiv, el nu dă palme.// În fapte, el e mai presus/ Decât
mulţimea toată./ (…)// dar chiar de nu-i amestecat/ Cu lumea simplă dimprejur,/
dervişul cel adevărat/ Iubire seamănă în jur.// Curat e-n faptă şi în gând,/
Sclipeşte-n sărăcie…” (P.I., p. 117-119)
„De-ţi doreşti s-ajungi derviş,/ Sfat îţi dau, nu vorbe-n şir:/ Las’ deoparte
vin, haşiş,/ Bea doar dulce elixir.// (…) cată să fii răbdător/ Şi umil la-nfăţişare,/
Să nu treci nepăsător/ Când vedea-vei întristare.// Singur tu să stai la cină,/ Orzu-
ţi fie ospătare./ Din cenuşă şi făină,/ Pită să usuci la soare.// Rostul tău e ca să ştii/
Rânduiala-n rugăciune,/ Postul, când şi cum să-l ţii,/ Capăt dacă îi poţi pune.//
Pe derviş aşa-l văd eu:/ Fără patimi, fără vicii,/ Trist îmi pare tot mereu,/ Gata
doar de sacrificii.// Nu te-ncrede în mulţime/Că iubire nu-i pe lume./ Domnu-i
sus, în înălţime,/ Tu slăveşte al Său Nume.// te-ntrebi: durerea cui/ Yunus-derviş
o stinge?/ Durerea ta-i durerea lui,/ Durerea nu-l atinge.” (p. 121-123)
Şi mai adaug un fragment, cu care ne reapropiem de tema Adevărului:
„Cunoaşte oamenii din jur/ Precum cel derviş adevărat./ Tu fă lumină primprejur,/
Iubire dă şi gând curat.// Dervişii nu se-abat din drum/ Ce-n cer e hărăzit, de
stele./ Nici visul tău nu ţi-l sugrum/ ca pescăruşi ori cucuvele.// Ca păsări vin de
la Sultan/ Dervişi, prin lumi imateriale,/ Aduc Cuvântul din Ocean,/ Chemări
aduc, din lumi astrale.// Yunus, tu dacă te-ndoieşti,/ Crezând că-n cer se ţes
minciuni,/ Greu drumul drept ai să-l găseşti/ Spre adevăr şi spre minuni.” (p.129)
Mai mult decât interesantă această apropiere dintre adevăr şi minuni! Un
alt poem leagă această temă a Adevărului de Limbaj şi de Sens (p. 137):
„Dacă ştii tu despre Vorbă/ Cine-i ea, de unde vine/ Şi de ce-o porţi în
tolbă,/ Nu te-ncrede, ştii puţine.// Azi de-i bună, mâine-i rea;/ Sensu-şi schimbă-
ntruna./ Drag şi ură poartă-n ea,/ Adevărul şi minciuna.// Alb şi negru ea ţi-arată./
7. Ibidem, p. 16-17.
176
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Din citit şi scris nu vine./ Seva Vorbei ce te-mbată/ De la Dumnezeu provine.// Nu


cunosc abecedarul,/ Dară Vorba-n viaţa mea/ E iubirea, este harul;/ Astrologii-
mi zic că-i stea.// Ne trimite luna rază,/ Hrană curge de la cer./ Domnu-i cel ce
ne veghează,/ Ca o mare de mister.// Pe pământ avem un ţel;/ Viaţa-n cer ni-e
rânduită./ Spunem vorbe fel de fel,/ Dară Vorba-i rostuită.// Yunus îşi plânge
neputinţa:/ În lumea noastră trecătoare,/ Leac durerii-i doar căinţa/ Şi iubirea
arzătoare.”
Între lumea vorbelor şi lumea Vorbei (a Cuvântului), Yunus Emre a fost
şi este un om al spiritului cum puţini au fost în istoria omenirii, fiind, pentru
naţiunea turcă, ceea ce a fost un Shakespeare pentru englezi, Cervantes pentru
spanioli, Puşkin pentru ruşi, Eminescu pentru români. Opera lui Yunus Emre,
„Divan” (culegere de versuri) şi „Risaletü’n Nushiyye” (Sfaturi profetice) „sunt
o sinteză artistică islamică unde se întâlnesc tradiţii oguze, uigure, selgiucide cu
idei aparţinând hellenismului şi ortodoxiei”8, această observaţie fiind oarecum
în opoziţie cu consideraţiile lui Segvi-Ayvaz Gökdemir de mai sus, care punea
accentul pe un anume exclusivism strict turco-anatolian.
Om al Spiritului care şi-a dedicat viaţa Adevărului (Haqiqa), relevându-l, cu
orice preţ, pământenilor. Munca traducătorilor trebuie cu atât mai mult apreciată,
ea făcându-se în două etape, după cum aflăm din istoria cărţii „Poemelor Iubirii”:
„selecţie, traducere, indice de nume şi glosar – Enver Mahmut şi Nedret Mahmut,
apoi urmând prelucrarea artistică şi nota asupra traducerii Liliana Botez, de unde
mai aflăm, via Mircea Eliade:
„Pe parcursul prelucrării versurilor s-a încercat redarea cât mai clară a
viziunii sale panteiste asupra lumii. Exemple ca: Firea de Domnul e-nţesată/ Unii
de Domnul n-au aflat/ Pe El, de vrei, în tine-L cată/ Că nu-i de tine separat sau Eşti
suflet în sufletul meu sau Allah e-n mine scot în evidenţă conceptul de sălăşluire
al spiritului divin în elemente ale mediului înconjurător şi în sufletul purificat al
credincioşilor.
Imaginea transfigurată incumbă echivalenţa opiniei lui Yunus Emre
(în acord cu Ibn Sina şi Sohrawardi) potrivit căreia între Unicitatea Divină şi
Multiplul Terestru se află o ierarhie celestă, ce include şi sufletele omeneşti apte
de a se apropia de Principiul Prim. Pentru poet, acţiunea umană de întoarcere
la origini este încărcată de dimensiuni cosmice”9, izvorul gândirii aflându-se,
probabil, în filosofia lui Gelaleddin Rumi pentru care „scara salvării” urcă până
la Esenţa închipuită ca „Ocean”, unde se strâng, metaforic, „stropii de apă”, adică
spiritele.
8. Liliana Botez, „Notă asupra traducerii” la Yunus Emre, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed.
Kriterion, Bucureşti, 1991, p. 208.
9. Liliana Botez, „Notă asupra traducerii” la Yunus Emre, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed.
Kriterion, Bucureşti, 1991, p. 212.

177
Spiritus Rector Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

„Dat fiind că, mai explică Liliana Botez, bazându-se şi pe un studiu al lui
Mustafa Tatci10, în concepţia islamică – sufi, relaţia Unului Divin cu varietatea
creaţiei se întemeiază pe Iubire, traseul iniţierii oculte (Tariqa) al «aleşilor»,
urmând lui Mahomed, ce se desfăşoară în trepte (maqama), se întemeiază tot pe
Iubire.”11
Iubirea ca Adevăr, ca atribut suprem al Adevărului, iată o temă la care
se poate reveni oricând! Care este atât de complexă, de pildă, numai în Islam,
majoritatea teoreticienilor musulmani distingând, pe calea arabă, trei tipuri sau
grade ascendente de iubire (’ishk, hibb): iubirea naturală (muhabba tabî’iyya),
iubirea spirituală sau intelectuală (hib ruhânî sau hibb’aklyya) şi iubirea divină
(hibb ilâhiyya).12

Bibliografie:

Antologie de poezie turcă de la începuturi până azi, 1979, Ed. Minerva,


Bucureşti.
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, III, 1988, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.
Emel, Emin, Literatura turcă de la începuturi până la al II-lea război
mondial, 2013, Ed. Ex Ponto, Constanţa.
Emre, Yunus, Güldeste/ Poemele Iubirii, 1991, Ed. Kriterion, Bucureşti.

10. Mustafa Tatci, Yunus Emre’de Aşk/ Iubirea la Yunus Emre/, în „Türk Halk Kültürü Araş
tîrmalari”/ „cercetări de cultură populară turcă”/, Yunus Emre Oze Saysî/ Volum special
despre Yunus Emre/, Ankara, 1991, p. 84-94. (non vidi).
11. Ibidem, p. 213.
12. Jean Chévalier, Sufismul, doctrină, ordine, maeştri, traducere de Marius I. Lazăr, 2002, Ed.
Herald, Bucureşti, p. 168.

178
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

179
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Contribuția mironosițelor femei din


județul Galați, în Primul Război Mondial

Maria stanciu, ziarist


Galați, str. Armata Poporului, nr. 16, Cod 800078
Tel.: 0751977157; e-mail: mteophana333@gmail.com

Anul acesta, când aniversăm Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918,


ne-am asumat datoria de a scoate la lumină câteva dintre faptele de jertfă, pe care
creștinele noastre de la Dunărea de Jos - demne urmașe ale Maicii Domnului -
asemenea celor de pe întreg teritoriul românesc, le-au făcut într-un moment greu
pentru Țară: Primul Război Mondial. Ne vom opri, pe scurt, la cel puțin trei aspecte
în care Mironosițele Femei de la Dunărea de Jos, nu numai că au dat viață fiilor
jertfitori pentru apărarea Țării, dar, în momente de cumplite vremuri au vegheat -
cu rugăciunea Mariei, hărnicia și ospitalitatea Martei - la căpătâiul soldaților răniți,
al orfanilor de război, al văduvelor neajutorate. Urmând modelul Maicii Domnului
și al Reginei Maria, creștinele noastre - știute și neștiute - au oblojit, au mângâiat,
au alinat rănile miilor de soldați internați în bolnițele (infirmierii) și spitalele din
Moldova.
Între organizațiile de voluntariat, înființate pe fondul problemelor apărute în
timpul Primului Război Mondial, Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române
face notă distinctă, activitatea sa neîntreruptă, la nivel național, fiind, într-o primă
etapă, de treizeci și opt de ani, între 1910-1948; reluându-și, apoi, activitatea după
evenimentele din Decembrie 1989.
SOFNR a fost înființată în 19101, la București, din dorința fierbinte de a sădi
în inimile românilor sentimentul de dragoste față de Dumnezeu, de neam și Țară; de
a ridica societatea românească la un înalt nivel de cultură, civilizație și spiritualitate.
În acest scop, încă din primul an de activitate, creștinele noastre au activat în
comitete locale ale SONFR – și astfel și-au întins brațele părintești, ocrotitoare,
către toate comunitățile în nevoi. Între fondatoarele societății le reținem pe: Zoe
Gr. Romniceanu, Alexandrina Gr. Cantacuzino, Maria I. Glogoveanu, Elena Odobescu.
Între aceste doamne din înalta societate, principesa Alexandrina Cantacuzino2 este
1. Negru, Anemari Monica, Din istoria Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române,
Editura „Cetatea de Scaun”, București, 2016, p. VI.
2. Principesa Alexandrina Cantacuzino, pe numele de domnișoară – Pallady - este fiica lui
Ion și Maria Pallady, născută la 28 septembrie 1876, în comuna Ciocănești, județul Ilfov.
De mică a fost preocupată de limbile străine, de istorie, retorică și economie. A rămas
orfană de mamă și a fost încredințată unei mătuși din familia Ghica. S-a școlit la București
180
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

cea care a fost președinta SONFR, între anii 1918-1944, prima președintă fiind
Anastasia Filipescu (1901-1918). Anunțul înființării amintitei societăți a fost făcut
de principesa Alexandrina Cantacuzino, într-o duminică de 21 mai 1910, în fața
Catedralei Mitropolitane din București.
Statutul de persoană juridică a fost obținut în 17 februarie 1911, după
ce membrii Senatului și cei din Camera Deputaților au semnat proiectul de
lege privind statutul SONFR, semnat apoi de Regele Carol I. Scopul principal
al acestei societăți de binefacere era de a întări „cultura și educațiunea copiilor
români, din punct de vedere religios și național, așa precum cere înteresul patriotic”.
Războiul a redimensionat obiectivele societății, punctul principal fiind cel de a
sprijini spitalele militare și, apoi, când armele s-au oprit, de a aduce un semn de
recunoștință celor care „s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre, și-n război”,
„să întărească, în rândul mamelor și fiicelor creștine, ideea națională a unirii
românilor într-o singură Țară”.
În prima conflagrație mondială, întreg pământul românesc a fost udat cu
sângele soldaților români, și nu numai, motiv pentru care obiectivul central al
SONFR a fost de a mobiliza și pregăti creștinele noastre, asemenea Mironosițelor
Femei la Mormântul Mântuitorului, pentru a duce speranță, pace și bucurie în
inimile soldaților răniți pe câmpul de luptă, pentru a asigura hrană și îmbrăcăminte
orfanilor și văduvelor de război.
În acest sens, ne-am oprit asupra eforturilor pe care le-au făcut monahiile
de la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” de la Adam, din fostul județ
Tutova, actualul județ Galați, care - la acea vreme - era cel mai dezvoltat
centrul cultural-spiritual din sud-estul Moldovei. File îngălbenite din Arhiva
Arhiepiscopiei Dunării de Jos dau mărturie astăzi, la un veac de la Primul Război
Mondial și de la Marea Unire din 1918, că viețuitoarele din Mănăstirea „Adam”,
la vreme de cumplit război, nu au înălțat doar rugăciuni, ci au răspuns chemării
Bisericii strămoșești, „Maică Spirituală a Poporului Român”, cum spune Mihai
Eminescu, aflându-se în spatele frontului, la căpătâiul soldaților răniți sau
bolnavi, în bolnițe și spitale, oblojind răni, adresând un cuvânt de mângâiere, de
speranță și dragoste creștină.

și Paris. A dobândit titlul de „Principesă” prin căsătorie cu Grigore Gh. Cantacuzino,


penultimul fiu al Ecaterinei Cantacuzino. Alexandrina a fost vocea românilor la Liga
Națiunilor, dar și la alte foruri internaționale. Pe lângă conducerea SONFR a fost, pe
toată perioada Primului Război Mondial, membră a Societății „Crucea Roșie” și a condus
Spitalul 113 din București. În 1921 s-a numărat printre fondatoarele „Consiliului Național
al Femeilor Române”. A înființat cantine populare, orfelinate, a fost vocea României în
multe împrejurări, mai ales acolo unde era nevoie de „deșteptarea conștiinței românilor”.
Ivănescu, Elvira Ecaterina, Efigii pentru doamne ortodoxe, Editura Sofia, București, 2013,
pp. 75-83.
181
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Astfel, în scrisoarea nr. 83 din 9 ianuarie 19153, Episcopul Nicodim al Hușilor4


- urmând îndemnul Mitropolitului Pimen al Moldovei și Sucevei: „Să mergeți înainte
cu crucea în mână, căci oștirea e creștină!”, se adresa maicii starețe de la Mănăstirea
„Adam”, Iustina Filibiliu5...
„Prea Cuvioasă Maică,
Sunt împrejurări în care toată suflarea, de la mic la mare, trebuie să sară în ajutorul
Țării, făcând fiecare ce poate pentru apărarea ei. Împrejurările de astăzi sunt tocmai de
acest fel, încât nimenea nu se poate da la o parte, sub niciun motiv, de la îndatoririle ce
i le impune Patria. În asemenea împrejurări, locuitorii monastirilor, pe lângă înălțarea
de rugăciuni, mai sunt chemați și la alte jertfe, chemați nu numai de glasul Patriei, ai
căreia fii sunt, ci și de porunca Legii creștinești, de a face bine aproapelui: a adăpa pe cei
însătați, a da hrană celor flămânzi, a căuta de cei bolnavi, și altele de felul acesta. Așa
fiind, socotim că locul cel mai potrivit unde monahii și monahiile pot să-și desfășoare
partea lor de muncă, în asemenea împrejurări, este „Crucea Roșie”.
De aceea, Vă scriem să pregătiți duhul monahiilor, în acest sens ca fiecare, la caz
de nevoie, să fie în stare a răspunde îndatoririlor unei bune surori de caritate. Totodată,
Vă punem în vedere ca, în timpul cel mai scurt, să ni se înainteze un tablou cu toate
maicile și surorile mai tinere de 45 de ani, care ar putea fi atașate, la caz de nevoie, la
Crucea Roșie, pentru ca să putem lua măsuri de pregătire a lor”.
Prin scrisoarea nr. 334 din 26 ianuarie 1915, de la Episcopul Nicodim al Hușilor,
Episcopia comunica stareței de la „Adam” că a dispus, prin protoiereul de Tutova, „să
aleagă 35 de maici și surori, viețuitoare la Adam, sub vârsta de 45 de ani”6, pentru a
fi înscrise la cursurile practice, organizate de „Crucea Roșie”, „practica” urmând a fi
realizată „în două echipe”, la Spitalul din Huși. În 3 februarie 1915, într-o altă adresă,
3. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond Mănăstirea „Adam”, dosar 52/1915, fila 28.
4. Episcopia Huşilor a fost înființată în anul 1598 și a ființat, fără întrerupere, până în vremea
comunismului. Și-a reluat activitatea în anul 1996. Episcopul Nicodim (1864-1948) a slujit
la Huși între 1912-1923 (între 1918-1919, a fost locțiitor de arhiepiscop al Chișinăului și
Hotinului) este viitorul Patriarh al României, Nicodim Munteanu, care a păstorit Biserica
strămoșească, între 1939 și 1948. A fost vicar al mitropoliei Moldovei (1898-1902), apoi, între
1902 și 1909, vicar al Arhiepiscopiei Dunării de Jos și director al Seminarului Teologic „Sf.
Apostol Andrei” - Galați (1908-1909). Mitropolit al Moldovei, între 1935-1939. Enciclopedia
Ortodoxiei Românești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p.
423.
5. Maica Iustina Filibiliu a fost instalată ca stareță a Mănăstirii „Adam”, la hramul din 15
august 1915, de către Episcopul Nicodim de Huși, în baza Decretului Regal nr. 1924 din 4
august 1915, în urma „decedatei monahii Eupraxia Hârjeu”, reținem din dosarul nr. 52/1915,
fila 139. În acest scop, Episcopul de Huși își anunța „sosirea la gara Tutova 2”, pentru vineri
- 14 august 1915, reiese din adresa nr. 802 din 8 august 1915; fond ADJ, Mănăstirea „Adam”,
dosar 52/1915, fila 71. Maica Justina Filibiliu a încetat din viață la etatea de 80 de ani, la ora
zece noaptea, în 3 decembrie 1918, potrivit „buletinului de moarte”; ADJ, fond Mănăstirea
„Adam”, dosar 55/1918, file 107, 145.
6. ADJ, fond Mănăstirea „Adam”, dosar 52/1915, fila 48.
182
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

se fac unele precizări legate de locul unde trebuie să sosească maicile și modalitatea
de plată a sumelor cheltuite cu deplasarea, cheltuieli care, în primă istanță, trebuiau
suportate de mănăstire. „Numai după sosirea călugărițelor la Huși, la societatea Crucii
Roșii, va putea înapoia mănăstirii suma cheltuită cu transportul... La sosirea în gara
Huși, călugărițele vor fi întâmpinate de anumite persoane, însărcinate cu acest lucru,
care vă vor conduce la gazde și le va spune ce au de făcut. Veți însărcina pe una din ele,
mai bătrână, cu supravegherea pe tot timpul șederii la Huși”7.
În timpul Primului Război Mondial existau spitalele de campanie în mai toate
marile orașe ale Moldovei: la Iași, Galați, Bârlad, Huși...
Chemarea și pregătirea maicilor s-a împlinit. Reiese acest fapt dintr-o
corespondență (nr. 2978 din 11 august 1915)8, în care Sfânta Episcopie a Hușilor
solicita stareței de la „Adam” o listă cu toate monahiile „din prima serie, care au
făcut practica de infirmiere, la prefectura și spitalul din Huși”. Acestea sunt: Antonina
Timuș, Aglaida Diaconu, Atanasia Bogatu, Eupraxia Ciudiu, Epistimia Dingă, Filofteia
Epuraș, Haritina Papițiu, Maximila Mihai, Pamfilia Muntean, Parfenia Lungulescu,
Barisia Ioan, Raveica Popa, Sofia Dumbravă, Susana Popa, Sofia Patrichi, Sevastia
Gargă, Veronica Buțurcă, Domnica Nicolau, Eufrosina Moga, Ruxandra Sandu și
Xania Constandinof, ca supraveghetoare.
În 5 septembrie 1916, maica stareță de la Mănăstirea „Adam” răspundea
Episcopului de Huși: „trimitem zece monahii pentru căutarea (îngrijirea) de răniți”9.
Cele zece monahii care, cu siguranță, au dus „o licărire” de nădejde și de dragoste
creștină la căpătâiul soldaților răniți în Primul Război Mondial poartă numele:
Aglaida Diaconu, Antonina Timuș, Filofteia Epuraș, Maximila Mihai, Parfenia
Lungulescu, Marisia Ioan, Raveica Popa, Veronica Buțurcă, Sevastia Ioan și sora Maria
Ioan. Pentru serviciile făcute, stareța de la „Adam” primea suma de 1000 lei, „ca leafă
pentru zece monahii, a câte 50 de lei pe lună, pentru timpul de două luni cât a(u) servit
ca infirmiere”10.
Așezările noastre monahale erau, mai ales la vreme de răstriște, adevărate
„pepiniere” de recrutare a viitoarelor surori de caritate pentru spitalele de campanie.
Susținem afirmația cu o altă epistolă, sosită tot pe adresa Mănăstirii „Adam” - adresa
nr. 56 din 8 mai 1914 - de la Societatea de binefacere „Leagănul Sfânta Ecaterina” din
București, care solicita ca una dintre maici să meargă în Capitală, pentru o perioadă
de trei ani, ca să sprijine „opera creștinească”11 de ajutorare a copiilor care erau crescuți
în amintitul așezământ din Capitală.

7. ADJ, fond Mănăstirea „Adam”, dosar 52/1915, fila 45.


8. ADJ, fond Mănăstirea „Adam”, dosar 52/1915, file 72, 74.
9. ADJ, fond Mănăstirea „Adam”, dosar 53/1916, fila 43.
10. ADJ, fond Mănăstirea „Adam”, dosar 54/1917, fila 55.
11. ADJ, fond Mănăstirea „Adam”, dosar 51/1914, file 76-77.
183
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cererea era formulată de Ecaterina G. Cantacuzino12, președinta Societății de


binefacere. Pe aceeași cerere, este apostila Episcopului Nicodim, care o încredința
pe stareța de la „Adam” că maica Valentina Median va primi concediu pe trei ani,
timp în care va sluji „la Leagănul Sfânta Ecaterina din București, în interesul acelei
instituții”. Existau în acea perioadă mai multe „grădini de copii” orfani, îngrijite de
SONFR, două dintre acestea ființând la Galați13.
O altă activitate în care au fost implicate creștinele în Primul Război Mondial,
la nivel național, a fost legată de ridicarea Bisericii Neamului de la Mărășești,
obiectiv fundamental al SOFNR14, după Primul Război Mondial. Cunoscut drept
Mausoleul de la Mărășești, puțini știu astăzi că el a fost ridicat ca să adăpostească
osemintele celor 10.000 (15.000) de soldați căzuți pe câmpul de luptă15, chiar pe locul
pe care s-au jertfit, sub comanda generalului Eremia Grigorescu, „Străjerul de la Poarta
Moldovei”, cel care a pus la pământ „trufia hoardelor lui Mackensen”, demonstrându-
le nemților că „Nici pe aici nu se trece”. Faptele sale de arme au fost un pas important
în făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Astfel, în 7 iunie 1919, la București, se deschidea - după o tăcere de trei ani
- Adunarea Generală a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, sub
președinția Mitropolitului Pimen al Moldovei și Sucevei16, care, după Te-Deumul de
la Mitropolie, a cerut înaltei audiențe construirea Bisericii Neamului de la Mărășești.
În fruntea doamnelor ortodoxe se afla principesa Alexandrina Grigore Cantacuzino
(1876-1944)17, dar și multe personalități și reprezentanți ai ministerelor.
Se cunosc astăzi mai puține lucruri despre donatorul celor 20 de hectare
de pământ, pe care este amenajat actualul Mausoleu de la Mărășești. Terenul
este donația bancherului George Ulisse Negropontes18, socrul generalului Eremia
12. Este soția lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), zis Nababul, care vine dintr-o
veche familie de boieri greci și domnitori. Este inițiatoarea și susținătoarea amintitului
așezământ de copii. Ecaterina a avut două fiice și patru băieți, unul dintre ei Grigore Gh.
Cantacuzino (născut în 1872), căsătorindu-se cu Alexandrina Palade, viitoarea principesă
Cantacuzino, președinta SONFR, între 1918-1944.
13. Negru, Anemari Monica, Din istoria Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, p. 152.
14. Ibidem, p. 96.
15. Ibidem, p. 131.
16. Mitropolitul Pimen a urcat în scaunul Moldovei și Sucevei în anul 1909, dar până în acest
moment, slujise la Episcopia Dunării de Jos, fiind cel care a pus piatra de temelie la Catedrala
Arhiepiscopală din Galați, în 1906; a deschis și a botezat Seminarul Teologic „Sfântul Apostol
Andrei” din Galați, în 1908. Enciclopedia Ortodoxiei Românești, p. 294.
17. Pe numele de domnișoară se numește Palade, fiind fiica lui Ion și Maria Palade, născută
în comuna Ciocănești, județul Ilfov. De mică a fost preocupată de limbile străine, de istorie,
retorică și economie. S-a școlit la București și Paris. A dobândit titlul de „Principesă” prin
căsătorie cu Grigore Gh. Cantacuzino, penultimul fiu al Ecaterinei Cantacuzino.
18. Ariana; Ștefănescu, Crisula, Exilul interior - Dan Er. Grigorescu-Negropontes, Editura
Vremea, București, 2016, p. 3. Istoricul Paul Păltănea, în „Istoria Galaților de la origini și până
la 1821” ne relatează că G.U. Negropontes este un renumit bancher cu rădăcini în Grecia,
184
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Grigorescu (1863-1919)19, cel care, la Oituz, și-a mobilizat soldații cu deviza: „Pe
aici nu se trece!”. Același G.U. Negropontes, în amititul context, a donat în contul
SONFR - Iași suma de 50.000 lei. Între donatori, Mitropolitul Primat Pimen -
3.000 lei; Alexandrina Cantacuzino a dăruit - 10.000 lei, Olga Sturdza (SOFNR
Iași) - 10.000 lei, Ministerul de Interne a subscris cu 20.000 lei, Regina Maria
1.000 lei.
Mulți au fost și donatorii gălățeni: văduve de război, bogați și săraci.
Mărturii despre eforturile care s-au făcut pentru strângerea de fonduri la zidirea
Bisericii Neamului de la Mărășești am aflat în fondul de arhivă al Protoieriei
Galați, într-un apel (din 17 august 1920) adresat de Alexandrina Cantacuzino,
președinta SONFR. Aceasta ruga preoții noștri, „să mobilizeze creștinii ca în ziua
de Sfânta Maria să participe la colecta pentru ridicarea Bisericii Neamului de la
Mărășești”20.
În același dosar există mai multe avize de plată, venite de la parohiile din
municipiul și județul Galați, cu sumele depuse și listele de subscripție. Astfel,
parohia „Sfântul Spiridon” din Galați a depus în două rânduri suma de 672 lei21,
Mălușteni - 100 lei, Pechea - 56 lei, Foltești și Balintești - câte 20 lei, „Sfântul
Nicolae” din Galați - 30 lei, Țuțcani - 100 lei, Jorăști - 60 lei, Prodănești - 399 lei,
Gănești - 230 lei. Subscripțiile publice prin biserici au durat până în anul 1924, iar
potrivit arhivei SONFR, reiese că pentru ridicarea Mausoleului de la Mărășești
s-au colectat 10.700.000 lei, în principal prin Biserica Ortodoxă Română, prin
ierarhi și preoți, și prin „aripile ei lucrătoare”, comitetele și consiliile parohiale,
care au asigurat cea mai mare parte din fonduri și cea mai mare desfășurare de
forțe. Dintr-un raport al Alexandrinei Cantacuzino, din 8 iunie 1924, reiese că
între 1922-1924 s-au construit, din colecte și împrumuturi bancare, pe lângă
Biserica Neamului de la Mărășești, Institutul Ortodox din Galați, a fost restaurat
Institutul din Iași, mărirea Institutului din Craiova, pentru care s-au adunat,
prin subscripție publică 3.300.000 lei de către filialele din Iași, Galați, Craiova,
la care s-a adăugat un împrumut de 2.500.000 lei, pe doi ani22, garantat cu averea
Alexandrinei.
stabilit în România, care avea proprietăți în București, Brăila, Constanța, Galați, Ivești (județul
Galați), Mărășești (Vrancea). În municipiul Galați, în timpul vieții, a donat un imobil pentru
înființarea unei școlii de meserii.
19. Generalul Eremia Grigorescu este ginerele bancherului grec G. Ulisse Negropontes, după
a doua căsătorie cu Elena Negropontes (n. 11 februarie 1879 +1953), pe care a cunoscut-o
în toiul luptelor de la Mărășești. Au avut un fiu, născut la 20 decembrie 1917, „la Bârlad, pe
front”, pe nume - Dan (Ulise) Er. Grigorescu-Negropontes. Negropontes, Ariana; Ștefănescu,
Crisula, Exilul interior - Dan Er. Grigorescu-Negropontes, Editura Vremea, București, 2016, p.
37-38.
20. ADJ, fond Arhivă Protoieria Galați, dosar 448/1920, fila 5.
21. ADJ, fond Arhivă Protoieria Galați, dosar 448/1920, file 2 și 9.
22. Negru, Anemari Monica, Din istoria SONFR, p. 157.
185
Religio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Sfințirea criptei și a capelei Bisericii Neamului de la Mărășești a fost în 28


septembrie 1924, în prezența Alexandrinei Cantacuzino, a delegațiilor SONFR din
Galați, Tecuci, Vaslui, Bacău, Dorohoi, Giurgiu, Craiova23 și altele...
„Bine ați venit fiicele neamului nostru din țările surori; uniți-vă cu toate ca să
lucrați pentru strălucirea României Mari. Salută cu respect Armata, grație căreia ne
găsim cu toții laolată. Voi care veniți cu mireasma Ortodoxiei din Biserica nemuritorului
Șaguna, păzită de marele Mihai, voi fiicele din Bucovina Prahoslavnicului Ștefan și
voi, de pe plaiurile lui Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu, lucrați unite
pentru înălțarea neamului nostru”24, le îndemna Mitropolitul Pimen, pe doamnele
participante la Congresul SONFR din 25 mai/7 iunie 1919.
Sună și astăzi clopotul unității și recunoștinței pe câmpul de luptă, de odinioară,
de la Mărășești, prin rugăciunile și aducerile noastre aminte. Ecoul unității de neam
și de credință rămâne chemarea permanentă pentru fiecare generație din veac în
veac, din neam în neam. Lucrul pentru strălucirea României Mari este un imperativ,
pe care trebuie să-l ducem și noi mai departe, precum Mironosițele Femei au dus
Apostolilor vestea Învierii și, de aici, întregii suflări omenești.

23. Negru, Anemari Monica, Din istoria SONFR, p. 159.


24. Negru, Anemari Monica, Din istoria SONFR, p. 95.
186
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

187
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

„Poarta Neagră”. O altă viziune asupra


memorialisticii argheziene de detenţie

Drd. Anca Laura Grigorov, bibliotecar


Biblioteca Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi
Galați, Str. Domnească, 47, Cod 800008
Tel: 0787539460; e-mail: grigorovancalaura@yahoo.com

Roman al închisorii şi al puşcăriaşilor, aşa cum este descris volumul Poarta


Neagră de către Mircea Anghelescu, concentrează o serie de notaţii pe care Arghezi le
redă prin arta scrisului, notaţii din vremea detenţiei sale, înfăţişate ca „un caleidoscop
de observaţii ce par să aibă prea puţin a face cu persoana care observă şi scrie.” (Mircea
Anghelescu, 2013)
Tentaţia de valorificare literară a propriilor trăiri, experienţe cu care eul
arghezian se întâlneşte într-un astfel de aşezământ, există la fel ca şi la Slavici, dar
la Arghezi se concretizează mult mai târziu. Experienţele se sedimentează, trăirile şi
sentimentele sunt conştientizate mult mai puternic odată cu trecerea timpului. Deşi
în literatură Poarta Neagră este văzută ca fiind o galerie de tipuri din registrul de jos,
infernal, al existenţei, prin care se recuperează pentru literatură un segment de viaţă
faţă de care imaginea umanităţii era mai săracă şi mai palidă, trăirea personală ne
îndeamnă să înţelegem simbolurile argheziene ca fiind legătura puternică a autorului
cu divinitatea. Chiar dacă volumul în sine dezvoltă nenumărate imagini groteşti ale
închisorii, ele sunt în permanenţă estompate de lumină şi de protecţia divină. În
următoarele rânduri vom explica această ipoteză.
Sentimentele de revoltă împotriva oraşului, relatate la începutul volumului,
scot de fapt în evidenţă existenţa unor principii morale solide atât în conduita
argheziană, cât şi a celor cu care autorul convieţuieşte, comportamentul fraţilor
săi de suferinţă (gazetarii): „Mă revoltă lipsa de pasiune, absenţa dragostei, absenţa
inimii, a curajului şi a primejdiei din actele elitei tale presupuse.” (Tudor Arghezi,
1930). Revolta faţă de promovarea mediocrităţii, faţă de promovarea unui sistem
de NONvaloare şi „identificarea sufletelor cu banul abject” sunt doar câteva
viziuni metaforice ale unui sistem bolnav. Cu toate acestea, cetatea sa de suflet,
după cum o numeşte „cetatea mea”, poate avea totuşi un moment de recăpătare
a demnității, atunci când pământul se va cutremura. Analogia cu cea de-a doua
Venire a Mântuitorului reliefează puritatea pe care o recapătă şi cea de-a doua
şansă pe care destinul o oferă celor care încă mai tânjesc după naivitate, lumină şi
binecuvântare. Spuneam la început că putem aborda un alt tip de analiză a textului,
din perspectiva frumosului, a BINELUI şi a îndumnezerii. Însuşi titlul, Poarta
Neagră, duce cu gândul la lupta lăuntrică dintre BINE şi RĂU. Poarta, simbol al
188
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

puterii divine, dacă stăm să gândim că Grădina Edenului era păzită de Heruvimi şi
Serafimi, atunci putem gândi că poarta reprezintă de fapt o trecere către revenirea
la gânduri şi fapte bune, ţinând cont de faptul că închisoarea în sine reprezintă un
loc unde cei rău făptuitori merg pentru conştientizarea greşelilor, pentru regăsirea
echilibrului cu ei înşişi, pentru îndreptarea comportamentală. Nu numai Arghezi
vede închisoarea într-un asemenea fel, ci şi Mihai Rădulescu în cartea sa: Istoria
Literaturii Române de detenţie - Memorialistica reeducărilor unde spunea: „Ea ne
oferă enorm de multe posibilităţi pentru asta. Să ne facem reeducaţia, prin meditare,
observaţie, convorbiri, muncă de tot felul. Să adâncim aici, intimişti, problemele
fundamentale ale existenţei noastre individuale, naţionale şi omeneşti. Să ieşim de
aici cu o învăţătură mare pe toată viaţa. Metenie, adică schimbare de gândire. În
al doilea rând, să fim educatorii altora. Prin exemplu, ca purtare şi ca activitate. Să
nu irosim vremea, ci s-o întrebuinţăm în mod înţelept. Să vadă orişicine în noi pe
educatorul propriu şi al naţiunii.” (Mihai Rădulescu, 1998)
Un alt argument pentru care am perceput acest volum ca fiind unul cu
puternică legătură cu divinitatea, ar fi acela al existenţei cifrei 12 (12 sticle de vin,
precum şi numărul costumelor pe care le croia pe zi croitorul -12, analogie cu religia
ortodoxă, în care reprezintă numărul Apostolilor lui Hristos).
Dincolo de toate aceste simboluri puternice, închisoarea este de fapt un loc
grotesc, un mormânt, unde fiecare individ care a greşit îşi primeşte pedeapsa cu
umilinţă. După cum considera N.
Balotă: „Estetica grotescului, care,
în fond, este o estetică a urâtului, se
slujeşte de toate aceste expresii ale
impurităţii, aplicate însă în cazul
acestor texte unui vid. Locul murdar,
execrabil prin excelenţă, este aici
golul: cloaca, celula, chilia, ocna
semnificând toate vidul esenţial al unei
societăţi, al unei lumi.” (Balotă, 2012)
Existenţa grupului de gazetari închişi
transformă acest loc al terorii, mizeriei
şi convieţuirii sub limitele demnităţii,
într-unul al recuperării morale, al
progresului intelectual. Poarta Neagră
este considerată de criticii literaturii
române un roman al închisorii sordide,
al suferinţei atroce, care expune în faţa
cititorilor săi expresia unei realităţi
pe care contemporanii obişnuiţi nu o
189
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

cunoşteau şi foarte mulţi dintre ei nu îşi doreau să o cunoască. Ideea de comunitate


simplă, de decenţă şi de curăţenie fără să o mai menţionăm pe cea a carenţei de talent,
de profesionalism şi de moralitate a fost exclusă.
Închisoarea apare, în chip paradoxal, un spaţiu deosebit ce filtrează moralitatea
şi caracterul oamenilor, după spusele lui Cristea, D.M. (D.M. Cristea, 2008)
Insistenţa cu care repetă că acei ani au fost cei mai fericiţi din viaţa lui, mai
ales anii petrecuţi într-o celulă, singur... Îmi repetă şi el ceea ce îmi mărturisiseră toţi
cei care au trecut prin închisoare: că numai în temniţă ies la iveală virtuţile fiecărui
individ. Descoperi că oamenii sunt mai buni, mai curajoşi, mai autentici decât
îi credeai. Marea revelaţie a fost calitatea morală a românilor... (Eliade 1993: 67).
Această experienţă argheziană, considerată de criticii literari una total deosebită, a
reieşit nu numai din volumul la care facem referire, ci şi din amintirile sale târzii.
Un exemplu în acest sens este şi lucrarea Flori de Mucegai, considerată de Manolescu
„dacă nu una din cele mai tulburătoare, în orice caz cea mai originală a lui Arghezi”,
drept pentru care ulterior Arghezi va fi calificat exemplar, ca cel mai mare poet al
veacului său, dar, analizat ca eterogen structural şi inegal artistic, în diminuare după
Flori de Mucegai, din 1931.” (M.V. Buciu, 2011)

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelescu, M. Poarta Neagră: scriitorii şi închisoarea. Bucureşti: Cartea


Românească, 2013.
2. Arghezi, T. Poarta neagră [online]. Bucureşti: Cultura Naţională. 1930
[accesată la 25.05.2018]. Disponibil la : https://bit.ly/2IRsxr0.
3. Balotă, N. Opera lui Agrhezi. Bucureşti: Europress, 2012.
4. Buciu, M. V. Nicolae Manolescu: (Pre)istoria Criticului. Bucureşti:
Contemporanul, 2011.
5. Cristea, D.M. O scurtă introducere în memorialistica detenţiei româneşti. În:
Philologica Jassyensia, An IV, nr. 2/2008, p. 25-38.
6. Rădulescu, M. Istoria Literaturii Române de detenţie: Memorialistica
reeducărilor. Bucureşti: Ramida, 1998.

190
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Biblioteca Mavrocordaților

Radu Moțoc, inginer


Galaţi, str. Brăilei, nr. 17, bl. R2, sc. II, ap. 73, Cod 800070
Tel: 0766334462; e-mail: motoc.radu@yahoo.com

Nicolae Iorga a susținut, în cadrul Academiei Române, pe data de 23 aprilie


1926, o comunicare pe care a intitulat-o: „ȘTIRI NOI DESPRE BIBLIOTECA
MAVROCORDAȚILOR”.
Pasiunea pentru cărți a familiilor fanariote, care au condus destinele
Principatelor Române mai bine de o sută de ani, nu trebuie să ne surprindă.
Educația elevată primită în Grecia și la Constantinopol, dar şi cunoașterea mai
multor limbi străine, precum franceza, germana şi italiana au contribuit la anumite
acumulări culturale.
Iorga consemnează încă de la începutul comunicării faptul că Biblioteca
Mavrocordaților era vestită în Orient.
Această colecție cuprindea și cărți provenite de la cei doi Cantacuzini:
Constantin Postelnicul şi Constantin Stolnicul.
Dar este posibil să fie și din biblioteca lui Constantin Brâncoveanu, decedat
tragic în anul 1714.
Se poate presupune că acest subiect a fost ales chiar de N. Iorga, care descoperise
recent catalogul Bibliotecii Mavrocordaților la Iași1.
Interesul pentru aceste manuscrise l-a preocupat și pe directorul Bibliotecii
Regale din Paris, Henri Omont, care a descoperit în Orient mai multe documente
pe care le-a publicat in anul 1912 la Paris, sub denumirea de: Missions archéologiques
françaises en Orient, aux XVII et XVIII siècles.
Dar, de asemenea subiecte erau interesați şi rușii, prin Arsenie Suhanov, care a
făcut cercetări și la mănăstirile din Athos.
Sunt menționați de Iorga şi grecii Panayotis Nikoussios (dragoman la Imperiali)
și călugărul Atanase2.
Aceste cercetări au scos la lumină şi colecția lui Nicolae Mavrocordat:
„păstrată atunci cu îngrijire în rafturile acelei minunate clădiri a Văcăreștilor, pe care
civilizația noastră modernă a prefăcut-o în adăpost al hoților (închisoare)”3.

1. Nicolae Iorga, Știri noi despre Biblioteca Mavrocordaților, Comunicare susținută la


Academia Română în data de 23 aprilie 1926, Ed. Cultura Națională, București, 1926,
p. 1.
2. Ibidem, p. 1.
3. Ibidem, p. 2.
191
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Ambasadorul regelui Franței la Constantinopol, Bonnac, în data de 30


septembrie 1720, mărturisește faptul că Domnul muntean a donat o traducere a lui
Boeţiu în grecește, făcută de către Planudiu.
Același ambasador avea să facă o mărturisire interesantă, care este legată de
Radu, beizadeaua lui Ștefan Cantacuzino, care, ajuns la Paris, a solicitat să participe
la ședința Academiei de Științe din Paris.
Acest lucru scoate în evidență nivelul cultural al familiilor domnitoare
fanariote4.
Dorința de a achiziționa manuscrise vechi nu era un privilegiu al Casei Regale
franceze, la concurență cu Nicolae Mavrocordat (1680-1730), care plătea mai bine.
Această concurență onestă onora pe domnitorul N. Mavrocordat.
Ambasadorul Bignon recomandă abatelui Sevin, un rafinat cercetător al
operelor rare și cunoscut scriitor: „Să-l vadă la întors pe Domn, să cerceteze catalogul
bibliotecii lui, să se intereseze dacă nu sunt dubluri, care s-ar putea dărui și să ceară
măcar voie de a scoate copii de pe scrierile mai interesante și mai rare. Ar putea fi
întrebat Vodă dacă nu dorește să se tipărească vreo unul din manuscriptele lui’’.
Pentru a-l determina pe Domnitor să fie generos, sugerează abatelui Sevin un
ultim sfat pe care să-l prezinte Domnitorului : ,,Ce bine i-ar șade dacă ar da ceva din
manuscrise Bibliotecii Regale, care are un deposit mult mai sigur decât biata lui țară
amenințată necontenit de cele mai mari primejdii: astfel el, om învățat şi zelos bibliofil,
și-ar câștiga o veșnică glorie de donator”5.
Abatele avea să-i comunice ministrului Maurepas, cu toată diplomația de care
era capabil, în 16 aprilie 1729: ,,Este imposibil să concurezi cu Domnul muntean, care
dispune și de bani și de credite; tot ce se găsește de vânzare trece la dânsul. Muntele
Athos a fost cercetat de Domnitor pentru aceste documente de două ori”6.
Nu rămâne, avea să tragă concluzia N. Iorga, citând din corespondența
abatelui cu ministrul francez, ,,decât să se facă o curte stăruitoare aceluia care a și dat
un Damaschin din secolul al VIII-lea (carte, care se putea vinde în Franța la greutate
echivalentă în aur) şi poate ar face şi alte daruri Regelui Franței.
Dar ar trebui și din partea puternicului Suveran să i se acorde atenție, trimițându-
i-se, de exemplu, colecția de Sinoade a lui Hardouin, care este una din gloriile științei
franceze din aceea epocă. Nu se poate ca regele să fie biruit ca mărinimie de un prinț
care-i este inferior în toate felurile’’7.
Abatele stăruie in continuare, prin scrisoarea din 4 iunie 1729, pentru
trimiterea volumelor Conciliilor, cu speranța că Domnitorul va îngădui măcar să se
facă copii după manuscrisele pe care le deține.

4. Ibidem, p. 2.
5. Ibidem, p. 4.
6. Ibidem, p. 4.
7. Ibidem, p. 4.
192
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Luând legătura cu Nicolae Mavrocordat,


avea să mărturisească faptul că Domnitorul
consimțise să facă unele daruri, dar care erau
considerate ca nesincere.
Vodă era reputat ca un om care trebuia
lăudat peste meritele lui reale de învățătură și
de iubire pentru cărți, ca să se obțină cât mai
multe înlesniri. Aceste lingușiri nu sunt contra
onoarei, avea să mărturisească N. Iorga, deci
puteau fi întrebuințate ca un mijloc sigur
pentru a se ajunge la scopul propus8.
O altă sursă de documente care puteau
interesa pe cei din Franța, erau cele ale
domnitorului Grigore Ghika din Moldova,
care era, prin mama sa, nepotul lui Nicolae
Mavrocordat. Ghika nu deținea manuscrise,
dar acestea se găseau din abundență la
mănăstirile din Moldova 9. Nicolae Mavrocordat (1680-1730)
Un corespondent al domnitorilor noștri,
menționat de N. Iorga, și care era cunoscut la ambasada franceză din Constantinopol,
era doctorul Daniel Fonseca, un evreu portughez creștinat, care era utilizat de către
Mavrocordat pentru a trimite diferite cărți tipărite în limba greacă, dar redactate la
Iași și București.
Colecția Sinoadelor lui Hardouin a fost expediată la Constantinopol pentru
domnitorul muntean, care nu a mai așteptat să le primească, şi a mulțumit anticipat,
după cum scria Sevin ministrului Maurepas, în data de 2 decembrie 1729.
În aceeași perioadă, pe 11 februarie 1730, Bigmon scria lui Sevin „că ar fi bine
ca ambasadorul Regelui pe lângă Poartă, Villeneuve, să caute a cumpăra biblioteca,
dacă moartea sau o dizgrație ar putea să ne procure niște achiziții așa de strălucite”10.
Sevin îi oferea informații privind știrile literare din Franța, dar în același
timp el mai cerea „să se facă daruri de cărți tipărite către Domn, dar, în ce privește
cedările de manuscripte din partea acestuia, el primi înștiințarea, mai mult sau mai
puțin corespunzătoare adevărului, că un foc la Constantinopol chiar a aruncat în
neorânduială câte manuscripte le avea strânse acolo”11.
O asemenea încercare, afirma N. Iorga, era cu neputință să izbutească față de
un om mândru, bogat și amorezat de cărțile lui.

8. Ibidem, p. 5.
9. Ibidem, p. 5.
10. Ibidem, p. 6.
11. Ibidem, p. 6.
193
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Dintr-o altă scrisoare a lui Fourmont, din 17 februarie 1730, se arată că


legăturile lui Mavrocordat se întindeau până la Teba, Modon și Monembasia, unde
contacta clerul de acolo pentru achiziționarea de manuscripte și chiar de medalii12.
Decesul lui Nicolae Mavrocordat,
în anul 1730, a trezit o nouă speranță
pentru agenții francezi de a procura cărți
valoroase din biblioteca acestui domnitor.
Nu au trecut decât două luni de la decesul
domnitorului ca pe 11 noiembrie 1730
ministrul francez să scrie ambasadorului
Villeneuve o scrisoare prin care comunica:
„J’ai appris les nouvelles publiques de la
mort du prince de Valachie”, dar adaugă
în final speranța că fiii răposatului Domn
nu au iubire de cărți13. Evident, ministrul
se înșela. Constantin Mavrocordat (1711-
1769) a fost crescut cu multă grijă de tatăl
său. La vârsta de 14 ani, în 1725, Nicolae
Mavrocordat îi dăruia: „din marea sa
Constantin Mavrocordat (1711-1769)
bibliotecă un lot de cărți pentru a-i fi de
folos, așa cum reiese din catalogul pe care Nicolae Iorga l-a editat”14.
Villeneuve, prin răspunsul adresat ministrului în 20 februarie 1731, menționa
faptul că existau nenumărați cumpărători printre care împăraţii Franței, Austriei și
Rusiei, regele Angliei și chiar Papa de la Roma, care erau dispuși să ofere și suma de
100.000 de piaștri, dar tânărul Constantin nu dorea să vândă nimic din biblioteca
moștenită. Interesant este și faptul că grecii îl susțineau ca să nu înstrăineze comoara15.
Ce este de menționat este și faptul că domnitorul se înconjurase la Iași de
personalități culturale, care îi ofereau noi argumente să nu vândă cărțile și chiar să
achiziționeze în continuare altele.
Printre personalitățile menționate se pot remarca: pictorul genovez Liotard,
monseniorul Exupère-Joseph Bertin, vestit anatomist, membru corespondent al
Academiei și medic la curtea lui Constantin, marchizul de Magnan, care întreținea
corespondență cu reprezentanții oficiali de la Curtea Rusiei sau Austriei. Abatele
Pierre-François Guyot Des Fontaine, care edita vestitele periodice franceze16,
12. Ibidem, p. 7.
13. Ibidem, p. 8.
14. Andreea-Mihaela Tudor, Biblioteca Mavrocordaților în prima jumătate a secolului al XVIII-
lea, Teză de doctorat, Galați, 2015.
15. N. Iorga, Op. cit., p. 8.
16. Acest abate edita: Journal des Savants; Nouvelliste du Parnas; Observations sur les écrits
modernes; Jugements sur les ouvrages nouveaux.
194
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

precum Journal des Savants, sublinia într-un articol, preocupările livrești ale lui C.
Mavrocordat17.
Pasiunea pentru istoria românilor a constituit o preocupare de mare interes
pentru domnitor. Sunt mărturii care vorbesc de faptul că în perioada anilor 1742-
1743, Constantin Mavrocordat s-ar fi adresat rectorului sas Johann Filstich,
cerându-i date despre istoria românilor.
O solicitare asemănătoare este adresată iezuitului Antonio Califoro și altui
iezuit de la colegiul din Cluj, Carol Peterffy, pentru redactarea unei cronici moldo-
valahe, de la care s-a păstrat Prodromus historiae Principatuum Valachiae et Moldaviae,
unde se consemnează originea latină a românilor18.
N. Iorga semnala și faptul că domnitorul Constantin Mavrocordat: „a avut
inițiativa de a trimite cincisprezece tineri boieri la studii la Veneția, printre care s-ar fi
aflat și Răducanu Cantacuzino, fiul banului Matei”19.
Biblioteca Mavrocordaților rămâne în continuare o preocupare a oficialilor
francezi de a o descoperi și achiziționa. Din corespondența ambasadorului Villeneuve
cu abatele Bignon, aflăm că la Constantinopol existau în acel moment manuscrise în
niște lăzi nedeschise de multă vreme, posibil în casa de la Galata a Mavrocordaților,
dar cele mai importante fuseseră transportate în Valahia20.
Abatele Bignon propune realizarea unui catalog al acestor manuscrise și
oferirea unor daruri secretarului de atunci al lui Constantin Mavrocordat, grecul
Dracu Suțu, înaintașul Suțeștilor, pentru a putea realiza copii după ele21.
După doi ani de insistențe, Maurepas obține lista celor douăsprezece manuscrise
selectate de abatele Bignob din catalogul cu 162 de poziții, pentru a fi copiate22.
În anul 1735, secretarul Dracu Suțu copiase deja 6 manuscrise, drept pentru
care domnitorul și secretarul său au primit cadou l’Histoire de l’Académie și Dracu
Suțu a primit alte şase cărți în valoare de 40-50 de scuzi23.
În anul 1738, Constantin Mavrocordat mai primea din partea autorităților
franceze două lăzi de cărți, probabil ca semn de prețuire pentru manuscrisele pe care
le trimisese în dar Bibliotecii Regale.
Interesul pentru manuscrise era permanent, pentru că în anul 1739 Mauepas
primea de la Villeneuve un alt catalog, în care erau menționate 76 de titluri de manuscrise,
care interesă Biblioteca Regală. Constantin Mavrocordat solicita în schimbul copierii
de carte manuscrisă, ediții rare, aflate în dublu exemplar la Biblioteca Regală24.
17. Andreea-Mihaela Tudor, Op. cit, p. 26.
18. Ibidem, p. 26.
19. Ibidem, p. 28.
20. Ibidem, p. 28.
21. Ibidem, p. 38.
22. Ibidem, p. 38.
23. N. Iorga, Op. cit. p. 8.
24. Andreea–Mihaela Tudor, Op. cit., p. 39.
195
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Un prim pas al înstrăinării unor cărți a fost făcut de Constantin Mavrocordat


în momentul în care, din motive financiare, a fost nevoit să amaneteze un număr de
cărți mitropolitului Neofil Cretanul, pentru o datorie de 16.000 de groși, care apar în
Testamentul mitropolitului din 20 februarie 1748.
O clauză apare în acest testament, care prevede faptul că aceste cărți pot fi
lăsate moștenire Bibliotecii Mitropoliei.
Raritățile din Biblioteca Mavrocordaților erau cunoscute de cei interesați,
precum Pentateuchus-ul arăbesc mult râvnit de Papa Clement XI25.
Constantin Mavrocordat a fost exilat de turci în insula Lemnos, pentru că nu
a reușit să achite în 1749 datoria față de marele vizir. Presat de debitori, este nevoit
să-și vândă o parte din bibliotecă.
Cronicarul Atanasie Comnen Ipsilanti ne informează că, în anul 1757, biblioteca
a fost dată zălog neguţătorului englez Barker. Aceste cărți nu au mai fost recuperate,
mai mult, domnitorul a fost nevoit să-și vândă și casa din Galata evreului Celeboni.
Printre cumpărătorii acestor cărți sunt menționați de Chesarie Daponte:
Iaccovaki Rizo, Suțu și câțiva arhierei. Alte cărți au fost luate de ruși în războiul din
1769 și duse la Petersburg.
După câțiva ani, fostul secretar domnesc Sulzer constata soarta celor șase sau
șapte care de cărți din biblioteca lui Constantin Mavrocordat ajunse la Mitropolie, fiind
sub acoperiș hrană șoarecilor și cloțarilor, care se distrează cât se poate de bine cu ele26.
Să urmărim în continuare soarta acestei biblioteci, prin relatarea făcută de
Chesarie Daponte în anul 1881, despre faptul că prințul Gheorghe Mavrocordat
era moștenitorul unei părți a bibliotecii domnilor fanarioți Nicolae și Constantin
Mavrocordat, o altă parte fiind cumpărată de Principele Grigore Brâncoveanu,
căsătorit cu Safta Balș, care era un pasionat bibliofil.
O parte din biblioteca aceasta, aflată la București, a ars în timpul revoluției
din 1821. O altă parte era descoperită de Alexandru Odobescu la Mănăstirea Hurez.
Grigore Brâncoveanu a donat, prin Testamentul din 24 iulie 1838, o parte din
biblioteca sa, cât a mai rămas după incendiu, aproximativ 497 de volume, bisericii Sf.
Treime din Brașov27.
Din marea bibliotecă a familiei Mavrocordat, câteva cărți au ajuns și în colecții
particulare printre care, după afirmațiile lui N. Iorga, în biblioteca Conăcheștilor, Gh.
Asachi, Cezar Bolliac, D.A. Sturdza și evident la biblioteca Academiei Române.
În colecția Bibliotecii Centrale Universitare din Iași se află un manuscris
al Letopisețului lui Nicolae Costin, legat în piele, cu supralibrisul lui Nicolae
Mavrocordat.
25. Ibidem, p. 39.
26. Ibidem, p. 39.
27. Ibidem, p. 40. Un exemplar al acestui testament se găsește la Biserica Sf. Neculai din
Șchei. Pr. Vasile Oltean face o descriere bibliografică a unui număr de 89 de titluri de cărți
donate.
196
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Iorga avea să mărturisească faptul că din


cărțile înstrăinate în anul 1758 de Constantin
Mavrocordat, fiind silit pentru a fi eliberat
din cele Șapte Turnuri din Constantinopol „o
singură carte ni s-a păstrat în biblioteca mea: al
doilea volum din ediția de la 1716 a lui Boileau,
adusă de la Constantinopol de Ionică Tăutu,
pamfletistul liberal de la 1820, a cărui iscălitură
figurează pe una din foile libere. Legătura, în
splendid marochin roșu, are cu armele muntene
inițialele numelui lui Constantin: IO N[icolae]
K[onstantin] V[oevod]”28.
Constantin J. Karadja relata faptul că
în anul 1784 se aflau la Constantinopol, în
biblioteca lui Slotziaris, bunicul lui Constantin
Moruzzi şi nepotul lui Nicolae Mavrocordat, o
cantitate uimitoare de manuscrise, dintre care
Cartea cu inițialele Domnitorului
multe din secolul al XI-lea și XII-lea, provenite
Nicolae Mavrocordat
din biblioteca lui Nicolae Mavrocordat . 29

Putem spune că Mavrocordații, prin inițiativele culturale, formați în spiritul


modern al marilor transformări culturale europene, se orientează spre o societate
occidentală culturală. În momentul când se aflau în ipostaza de a cârmui destinele
unui popor în mijlocul căruia doreau să se legitimeze, își caută spița românească pe
care o doresc consemnată în cronici oficiale, și prin ridicarea ctitoriei de la Văcărești.
Se poate considera că dotarea mănăstirii Văcărești cu bibliotecă proprie,
alcătuită din dubletele cărților din biblioteca domnească, avea menirea de a asigura
cărțile necesare desfășurării unui proces de învățământ de bună calitate30.
Corespondența purtată de Mavrocordați cu personalități marcante ale culturii
europene a fost analizată de autoarea unei teze de doctorat, Andreea-Mihaela Tudor,
care a extins studiul și asupra fondului de carte deținut de Biblioteca Academiei din
Atena și Biblioteca Națională din Atena, oferindu-ne o imagine concretă asupra
bogăției acestei biblioteci, atât sub aspect numeric, dar mai ales sub aspectul
diversității la nivel tematic.
Din analiza făcută pe cataloagele analizate cu cărțile din Biblioteca
Mavrocordaților, autoarea mai sus menționată a reușit să prezinte o statistică pe
domenii reprezentative:
- Cărți cu subiect teologic – 32,40%;
28. N. Iorga, Op. cit., p. 11.
29. Ibidem, p. 40.
30. Ibidem, p. 41.
197
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

- Cărți din domeniul literaturii – 16,5%;


- Cărți de istorie – 11,36%;
- Cărți din domeniul filosofic – 9,22%;
- Dicționare – 6,61%;
- Lucrări de etică – 4,28%;
- Cărți de oratorie – 4,10%;
- Cărți de drept – 3, 17%31.
Această pasiune pentru cărți, dar și pentru cultură în general, scoate în evidență
rafinamentul acestor familii de domnitori fanarioți, care au dorit să îmbunătățească
viața socială din Moldova și Valahia. Domnia alternativă în cele două principate
au facilitat măsurile administrative inițiate de fiecare dintre ei. Dacă Nicolae
Mavrocordat a domnit optsprezece ani, iar Constantin Mavrocordat douăzeci şi unu
de ani în Moldova și Valahia, cu paisprezece schimbări de domnie, într-un secol plin
de evenimente violente, putem spune că această domnie a Mavrocordaților a fost
benefică din multe puncte de vedere pentru românii din Moldova și Valahia.

Mulțumesc pe această cale Doamnei Elena Chiaburu și Domnului Liviu Papuc


din Iași, pentru informațiile deosebit de interesante puse la dispoziție.

31. Ibidem, p. 33.


198
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

MESELE ÎN ANTICHITATEA ROMANĂ

Violeta ionescu, jurnalist


Galaţi, str. Constructorilor, nr. 16, bl. G3, sc. 3, ap. 21, Cod 800352
Tel.: 0749423342; e-mail: violetaionescu1946@yahoo.com

Grecii îi numeau pe romani „mâncători de terci” (din mei, alac, apoi din grâu
cu apă sau cu lapte, la care adăugau: brânză, miere, ouă - terci cartaginez/ punic).
Existau mori de apă pentru măcinarea grâului. Farrina (făina) cernută era
de trei categorii: lamura făinii (flos/pollen) cu sită fină; de categorie mijlocie (siligo/
similago), obținută prin cernerea din nou a ceea ce a rămas de la prima cernere; și
făină amestec în proporții egale cu tărâțe (secundarius), obținută din a treia cernere,
cu sită mai rară.
Drojdia se procura o dată pentru tot anul, toamna, la cules de vii. Frământau
făina de orz în must sau fierbeau turte de orz și le lăsau să se înăcrească. Totuși, pâinea
avea gust de acreală, motiv pentru care era de preferat cea veche. Iuvenal râdea de un
avar care nu vroia să-și termine pâinea mucegăită, ca să aibă „o rezervă”.
După coacere, pâinea se ungea cu albuș și se presăra cu mac, anason, țelină sau
mărar. Era rotundă, crestată în patru, fiecare parte fiind o „quadra”: panis quadratus.
Laptele de vacă se afla pe ultimul loc, considerat mai puțin nutritiv. Era preferat
cel de capră, de oaie sau de măgăriță, din care se preparau: lapte acru, cașcaval,
brânzeturi. Se închega cu: scoarță de smochin, flori de scaieți sălbatici, semințe
de brândușă și substanțe aromate: crengi de smochin, de cimbru, semnițe de pin
zdrobite. După închegare se punea într-un coș de trestie cu o greutate deasupra, apoi
se adauga sare.
Cașul se făcea din lapte de vacă închegat, cufundat într-un vas cu apă fierbinte,
după care i se dădea o formă rotundă, cu mâna. Se consuma proaspăt (caseus manu
pressus). Augustus era mare amator de brânză proaspătă de vacă, spune Suetonius în
De vita Caesarum.
Cașul sărat – se lăsa la umbră, să se usuce pe împletituri de nuiele de salcie;
uneori se afuma (mai ales cașul din lapte de capră); pentru afumat se ardeau esențe
speciale de lemn de măr sau paie de grâu. Se păstra în frunze, pentru a-l feri de
mucegăire.
Peștele și fructele de mare erau la ordinea zilei în Italia. Deși acolo locul cel
mai depărtat de mare este la 100 Km, produsele piscicole au fost întotdeauna scumpe
la Roma. Cato spunea: „La Roma, un pește e mai scump decât un bou!”.
În Forum piscarium se găsea nisetru (servit la mesele împărătești), mreană/
muraena, calcan (rhombus - foarte căutat la mese mari), merlan (asellus, foarte bun

199
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Petronius spunea: „După merlan nu mai vreau să știu de mâncăruri ordinare”), ton
(thynus – bun pentru gât și burtă), pești mici, scoici; scrumbie (delicatesă de la Pontul
Euxin, foarte scumpă, mergea bine cu vin de Chios) și barbunul (pentru săraci),
țiparul (anguilla) pentru consum popular (Juvenal: „...se ospătează cu mreană, în
timp ce oaspeților le dă țipari”).
Se prindeau și pești de apă dulce. Știuca de Tibru (lucius), servită la început
în cârciumi, era foarte apreciată și la mesele mari; nevăstuica (mustella); somnul
(silurus) – bun și ieftin!; racul (cancer; squilla – crevete de râu). Crescătorii de
pește aveau piscinae cu apă de mare sau cu apă dulce. Pentru stridii se folosea
apa dulce, pentru că le frăgezea și se obțineau venituri fabuloase! Sub Caesar, un
proprietar de heleșteu a vândut pentru masa împăratului, cu ocazia triumfului
său, 6000 de pești într-o singură zi! Sub Caligula, un barbun costa 8000 sesterți,
iar sub Tiberius, trei barbuni – 30.000 sesterți. În timp ce libra de scrumbie costa
1600 sesterți.
Fructele de mare (maris poma; în 115 î. Hr., o lege pentru îngrădirea luxului
le-a interzis): crustacee, midii, moluște, racul de mare (cammarus), langusta (locusta),
ghionda de mare (balanus), ariciul de mare (echinus), pieptenele de mare (pecten),
sepia, stridii.
Ca mod de preparare, trebuie să reținem că mai întâi carnea, fie ea de porc, vită
sau pește, se fierbea, apoi se prăjea.
Sosurile dregeau alimente variate. Se serveau calde sau reci, pentru fiecare fel
de carne în parte, legate cu ou sau îngroșate cu făină de grâu/orz, colorate cu șofran,
cu vin sau sirop de smochine. În apa în care se fierbeau legumele se punea silitră
(nitrum - azotat natural de potasiu, sare de potasă cu acid nitric, azotat sau nitrat de
potasă/ salpetru de India – sare de piatră – folosit ca îngrășământ mineral) pentru a
le da o culoare verde mai pronunțată.
Mierea se punea în aproape toate felurile, ca și oțetul și piperul. Pe prăjituri se
presăra piper! Tradițională era prăjitura PATINA/ PATELLA (după tigaia în care se
prepara) din: legume, pește, brânză și fructe. MINUTAL era o budincă de pește sau
de carne, cu măruntaie de iepure tocate și... piersici. PATEU (isicia) era carne tocată
de pește, ficat de porc, carne - toate aromate, făcute cu mâna găluște, țesute în bășică
de miel și fierte.
Pâinea romanilor era de obicei rotundă, partea de sus fiind modelată în multe
feluri diferite, așa cum și aluatul era făcut din nenumărate combinații de făină.
Condimentele erau în exces: ienupăr, scorțișoară, șofran, cuișoare, piper (la
perși, din anul 400 î. Hr.), nucșoară – toate în carne și vin, crezându-se că cel mai
înalt rafinament este să reunești contrariile (ca sosul de sesam cu brânză sau găluște
de ficat dulci ca mierea).
Pentru păstrarea piperului erau necesare silozuri. Scorțișoara (zingiber,
rădăcina unei plante din India) se importa uscată și se păstra în vase cu saramură.

200
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Nardul de India (spica Indica), căutat pentru frunze și spice, era folosit în sosuri de
carne.
Alte aromate: ceapa, arpagicul (pallacana), prazul (porum), boabele de mirt
(în loc de piper), boabele de mărar (anethum), frunzele de mărar uscate, anasonul
(anesum), chimenul, coriandrul, muștarul, frunzele de busuioc, de țelină, de mentă,
de măghiran, de pătrunjel, flori de șofran, de nalbă etc. se păstrau uscate, sau
conservate în saramură ori în oțet.
Pentru iarnă, fructele se conservau uscate, tăiate felii, în vase de lut bituminate,
îngropate în pământ sau în nisip ori acoperite cu vin sau cu miere din cea mai bună.
Strugurii se uscau la soare, la fum sau atârnați în hambarele de cereale (praful
de grâu ajută la uscare); sau înainte de uscare erau unși cu lut sau înveliți cu frunze
uscate și puși în rumeguș de lemn – așa se păstrau proaspeți mai multă vreme; sau
ciorchinele se afunda de mai multe ori în leșie de cenușă caldă și se păstra în oale de
pământ; sau erau stropiți cu must sau vin și ținuți o vreme în drojdie de vin. Alunele
se păstrau proaspete, închise într-un vas, în pământ.

Plinius cel Tânăr obișnuia să mănânce o masă simplă: lăptucă, trei melci,
două ouă, măsline, ceapă, dovleac; plăcintă din făină de alac; vin cu miere, la rece, în
zăpadă.
Martialis lua o gustare formată din: nalbă (bună pentru digestie), lăptucă/
salată, felii de praz, mentă (pentru râgâieli), varză sălbatică, ouă tăiate înconjurând
scrumbii întinse pe un strat de rută/ virnanț - o plantă aromată cu miros neplăcut
și amară; uger de scroafă în saramură de lacherdă/ pălămidă; pește de mare sărat și
afumat. Iar la masa propriu-zisă consuma: „un ied scăpat din gura lupului”, costițe,
bob „cu care se hrănesc meșteșugarii”, varză crudă cu foi verzi, pui și șuncă. Bea vin
de Nomentum, fără drojdie, dintr-un vas de pământ care a împlinit șase ani pe timpul
consulatului lui Fontinius... Ca desert, fructe uscate: struguri, pere de Signia și de
Siria, mere de Picenum.
Septimius Severus era sobru la mâncare. Consuma legume din Africa, puțină
carne, uneori vin, cu plăcere. Alexandru Severus mânca tetrafarmaconul inventat
de împăratul Hadrianus (fazan, uger de scroafă, pulpă de porc și plăcintă de carne).
Aelius Verus i-a adăugat și carne de păun – pentafarmacon. Diocletianus mânca
puține feluri, simple, ușoare. A vrut să adopte stilul frugal de dinaintea perioadei de
lux excesiv a Imperiului, să revină la simplitatea de altădată. Era adeptul stoicilor,
a dus o campanie împotriva meselor copioase, acele „plăceri otrăvite” care distrug
trupul. Îmbuibarea la mese contravenea chiar spiritului roman, caracterizat
totdeauna prin simplitate și frugalitate! El refuza un anumit tip de brânză, preparat
în munții Dalmației, spunând: „Pius era din Gallia Transalpină și l-a ucis brânza de

201
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Alpi. Ce ironie vreți mai mare decât asta?!” Numea bucătarii rafinați – „preparatori
de boală curată”. „Parcă am fi la masa lui Circe, care și-a transformat toți oaspeții
în porci!”.
Dar avem și exemple de cumpătare: Seneca, la țară, se hrănea doar cu pâine
și smochine. Dacă nu avea pâine, numai cu smochine. Vâslașii galerelor mâncau
aleatum – o mâncare de usturoi (alium), cu pâine, foarte energizantă. De aceea, toate
galerele romane puțeau a usturoi.

Alte feluri servite la mesele romanilor


La banchete, pe o tavă de argint erau așezate cele 12 semne ale zodiacului,
fiecărui semn corespunzându-i un fel de bucate caracteristic zodiei: Berbec – năut
cornos; Taur – carne de bou; Gemeni – testicule și rinichi; Rac – o coroană, ca
picioarele lui; Leu – o smochină din Africa; Fecioară – o vulvă de scroafă tânără;
Balanță – un cântar cu o turtă de brânză pe taler și pe celălat o plăcintă; Scorpion – un
pește de mare; Săgetător – un corb (țintaș); Capricorn – o langustă mare; Vărsător – o
gâscă de apă.
Se servea, de asemenea, un porc garnisit cu caltaboși, înconjurat de cârnați și
măruntaie de pasăre; sfeclă; pâine de casă fierbinte, din turtă de grâu și tărâțe, foarte
bună împotriva constipației.
Plăcinta cu brânză rece era bună, dar se prefera fierbinte, alături de o infuzie de
miere caldă, cu vin din Hispania. Împrejur, năut și niprală (semințe din păstăi, puțin
turtite, pestrițe, cu pete purpurii-negricioase), nuci și un măr de fiecare.
Hârciogi prăjiți, stropiți cu miere și mac și umpluți cu nuci de pin și carne de
porc (o bunătate rară!).
Pe o tavă, un măgăruș din bronz de Corint, purtând un samar dublu: de o parte
măsline negre, de cealaltă verzi.
Cârnați fierbinți pe grătar de argint, iar dedesubt prune siriene și sâmburi de
rodie.
Carne de marmotă (mamifer rozător de munte) – foarte apreciată, o raritate.
În Alpi trăiește la înălțimi de până la 3000 de metri. Îi place să stea la soare și își
face cuiburile pe versanții sudici ai mulților. Țipă ca păsările. E căutată pentru
blană, grăsime, carne, dar și pentru colții ei, din care se făceau obiecte de podoabă.
Hibernează (chiar se spune: „Dormi ca o marmotă!”...).
Languste, ouă de păun (coapte în spuză), friptură de ied cu garnitură de trufe,
piftie de pui, porc mistreț umplut cu cârnați și scoici, gălbenușe tari cu piper și muștar,
fudulii de taur fripte în sos de vin, murenă în sos garun, picant de îți ia gura foc.
Din tavan ploua cu trandafiri... Nubieni tineri aduceau amfore mari, de
argint, cu gâtul îmbrăcat în ciment, pe care le desfundau pe loc. Din ele turnau un
vin parfumat de Cantabria, din îndepărtata Hispanie, care miroasea a scorțișoară
și îmbăta repede. Ca să trezească oaspeții, pe un podium, o sclavă despuiată dansa,

202
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

având un șarpe mare încolăcit în jurul trupului. Și din Andalucia Hispaniei venea
vinul de Rioja, roz, parfumat ori negru „ca bezna nopții”, dulce, catifelat...
După al 40-lea fel, în triclinium, aerul devenea irespirabil. Sătui, musafirii se
întindeau pe lictus-uri. Se zicea că „la Roma, numai sclavii se grăbesc”... În grădinile
lui Caligula existau copaci cu scorburi în care se găseau vomitorii din marmură roșie
(să poată fi văzute de la distanță) și cu o pană de păun reușeai să te eliberezi foarte
ușor, în timp ce, din colivii atârnate de crengi, păsările cântau... Apoi se auzea gongul
sau sclavii băteau cu bastonașe de cedru în tăvi de aramă și toată lumea se aduna
din nou în triclinium, pentru o nouă rundă. Seneca spunea cu obidă: „Vomită ca să
mănânce și mănâncă pentru ca să vomite”.
De data aceasta erau îmbiați cu: mreană ținută toată noaptea în saramură de
ierburi aromate și suc de prune; murenă cu sos de garum – un sos picant, destul de
greu de preparat; țipar marinat; uger de purcea prăjit (mergea un vin greu, vezuvian,
de Phalern).
Faimosul garum era un ingredient foarte scump, din măruntaie și bucăți întregi
de pește gras, lăsat la macerat cu sare și diferite plante aromatice timp de o lună,
apoi amestecul se filtra, iar prețiosul lichid se folosea și la prepararea... dulciurilor!
(garum-ul era împrumutat de la greci, ca toată bucătăria romană de altfel).
Se mai serveau: intestine de scar, un pește din Marea Siciliei prins în nordul
Africii, pe plajele Sirtelor; chefali în sos acru.
Pentru gustul plebeian era fazanul din Colchida, găina africană sau nubiană
(bibilica) și gâsca albă ori rața colorată. Romanii aveau gustul ciudat de a prefera
carnea scofâlcită în locul celei fragede!
Se mai serveau: mistreț cu trufe; mistreț cu tichie, cu purceluși albi din cocă;
mistreț „troian”, din pântecele căruia ieșeau: un căprior, din el un iepure, din el o
potârniche, din ea o privighetoare, iar din privighetoare... un cântec duios! Sau: un
mistreț întreg, plin cu cârnați și scoici; fudulii de taur fierte în sos de vin; carne de
urs – pregătit ca mistrețul; iepure împănat și împodobit cu pene; păsări flamingo cu
garnitură de praz și coriandru, pitulici, stridii; pește în sos azuriu; languste; ouă de
păun coapte în spuză; friptură de ied cu garnitură de trufe; piftie de pui; țipar marinat.
Macrobius descrie cum arăta un porc umplut, numit „porcus Troianus”, umplut cu
alte animale, la rândul lor umplute și ele.
Alte curiozități: un pește dintr-o vulvă; un porumbel ieșind dintr-o slănină, o
turturică dintr-o șuncă, o găină dintr-o coapsă de porc; melci pe grătărașe de argint;
statui ale lui Marsyas, din burduful cărora curgea garum piperatum - sos piperat
(preparat din intestine de pește, oțet și piper – foarte apreciat).
Trufandale: carne de pasăre, de curte și sălbatică: găină, sturz, prepeliță; carne
de iepure, de miel etc. – totul stropit cu oțet și sosuri picante (se servea înainte de
ultimul fel, ca să-l permită și pe acesta); gâscă îndopată cu pești și păsări de toate
soiurile – totul învelit într-un singur aluat.

203
Restitutio Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Ca salate se servea: usturoi punic (punicum), pisat și frecat cu untelemn și oțet


– un mujdei special; varză, stropită cu puțin oțet, untdelemn și aromate sau dreasă
cu slănină afumată, după Horatius; napi (se spune că Romulus a continuat să se
hrănească cu napi și după ce a ajuns printre zei!...), aceasta fiind hrana animalelor și
a oamenilor (se consuma prăjit sau ca mâncare pe lângă o turtă de brânză; se vindea
fiert, pe străzile Romei); lăptuci, sfecla albă, amestecată cu linte, bob, muștar; măcriș
- foarte căutat la mesele bogaților, pentru salate cu frunze acrișoare, în special cel
sălbatic, nu cel cultivat.
Era căutat ficatul unei gâște îndopată cu smochine, ținut în lapte – un lux
pentru bucătăria romană; rațe, bibilici (găină africană), foarte scumpe, dar cu miros
neplăcut; păun (pavo) – existau mari crescătorii de păuni (deși carnea lor, apreciază
Horatius, nu e cu nimic superioară puiului). Heliogabalus oferea la mese limbi sau
capete de păun și limbi de privighetoare; fazani, mistreți, cerbi (aliment ales, crescuți
în vivarium; se credea că înlătură frigurile), iepuri (carne aleasă, adusă din Hispania;
spatele e f. bun), capre sălbatice, ușor de digerat; hârciog de crescătorie; păsări
sălbatice ținute în crescătorii: rațe, porumbei, turturele, cocoși, sturzi (săracii mâncau
vrăbii, grauri, sticleți, mierle, cuci, privighetori/ philomela).
În sfârșit, la „ultimul fel”, se serveau: brânză moale și vin fiert „sapa” (fiert
până scădea la 2/3); ouă cu scufie, tăiate la un capăt, albușul și gălbenușul amestecate,
formând un moț; ouă de păun (delicatesă!); ouă de fazan într-un cuib ornat cu pene;
câte un melc de fiecare; măsline marinate în vase rotunde de lemn; șuncă; o tocană.
Și... „Pace ție, Palamedes!” (formulă de încheiere a unor ostilități, cu referire la
nepotul lui Poseidon, rege în Eubeea, mare războinic troian).
Sclavii ridicau mesele și aduceau altele; împrăștiau pe jos rumeguș colorat:
galben cu șofran, roșu cu minium și alb străveziu, un talc din selenită transparentă.
Ca-n circuri.

204
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

205
Varia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Lansări de carte brăilene la


Salonul Literar AXIS LIBRI - Galaţi

Dumitru Anghel, critic literar


Brăila, Str. Gen. Eremia Grigorescu, nr. 17, bl. B, sc. A, ap. 2, Cod: 810138
Tel. 0742 418860; e-mail: dumitrascucostache@yahoo.com

Vă mulţumesc, în numele scriitorilor brăileni prezentaţi la Salonul Literar


al Bibliotecii „V.A. Urechia”, o manifestare literar-culturală de excepţie, iniţiată
şi derulată sub auspiciile altruiste şi elegante ale scriitorilor Zanfir Ilie şi Theodor
Parapiru.
Dintre cei cinci scriitori prezentaţi, mă voi opri în câteva secvenţe la trei dintre
aceştia... ca o addenda necesară la intervenţiile competente şi generoase ale criticilor
literari gălăţeni.
Scriitoarea Lucia Pătraşcu este un nume de referinţă în arealul cultural
brăilean, cu prestaţii literare care-i întregesc portofoliul de creator, după un debut
editorial convingător, în 2008, cu volumul „Cunună la nunta de aur”. După doar zece
ani, doamna Lucia Pătraşcu este autoarea a opt volume de poezie, patru plachete de
literatură pentru copii şi alte patru cărţi de proză (schiţă, nuvelă şi roman); iar în
ultimii ani are intervenţii de critică literară în reviste reprezentative din ţară şi de
peste hotare şi un prim volum de exegeze critice.
Poetă, prozatoare şi critic literar, aşadar, Lucia Pătraşcu este autoarea unei
literaturi originale, cu îndrăzneţe formule stilistice, situate la graniţa fragilă dintre
curaj calculat şi risc nonşalant, prin care-şi dezvăluie sufletul doar în limitele şi
parametrii umanului ideal, visat, ori posibil ca opţiune a sa. Scrie despre o lume pe
care a trăit-o, a acceptat-o sau a încercat să o modifice şi este împăcată. Epicul prozelor
sau lirismul poeziilor sale au o tentă uşor desuetă, dar de-o puritate fascinantă, cu
nostalgii de sarabandă, potenţate în herghelii de speranţe şi aşteptări împlinite doar
după un ceasornic intim, cuminte şi patriarhal, parcă prea în afara violenţei de toate
zilele.
Şi cartea prezentată la Salonul literar gălăţean se păstrează cam în aceiaşi
parametri stilistici şi ideatici prin nobleţea sufletească a discursului liric şi printr-o
detaşare emoţională şi un sentimentalism melodios; cu versuri fluente, cu o bună
muzică lăuntrică, pe o structură din aria prozodiei clasice, sonetul, două catrene şi
două terţe, sau cu un tip anume de sonet, varianta Lucia Pătraşcu (4-4-4-2), în loc
de 4-4-3-3, dar tot de 14 versuri. Sunt poeme de-o puritate şi de-o frumuseţe celeste,

206
Varia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

chiar dacă dau tonul nostalgiei dominante al volumului „Străluce clipa”, cu relevante
declaraţii de dragoste patetice, pătimaşe: „Plutind sfios pe aripi de cocor / Şi că mi-e
dor de tine, tot mi-e dor” (am citat din poemul „Pe străzi”, de la pag. 71), ca-n ritualul
frenetic şi melodios din celebrul „Bolero”, de M. Ravel.
De altfel, în ultimele vreo zece poeme, tot un fel de sonete, din selecţia
regăsitelor exerciţii de exorcizare sentimentală, iată, în lectura poetei Lucia Pătraşcu,
cea mai fascinantă declaraţie de dragoste, în poezia de la pagina 120, „Am lăsat”...
Domnul profesor Jenică Chiriac este un scriitor boem, cu tabieturi boiereşti de
intelectual rasat, care a fost învăţat de mic, de pe când era elev silitor, premiant I, cu
coroniţă, că oamenii, fiinţe superioare, trebuie să fie cinstiţi, corecţi; să-şi organizeze
viaţa după cele zece porunci creştin-ortodoxe. Din aceste considerente şi din alte
câteva, „Pilulele amare” ale sale, alături de alte patru-cinci volume de proză scurtă
şi roman, domnul Jenică Chiriac are opţiunile şi parcursul unui moralist de secol
XXI, profund ca un Coral de Bach, dar cu spiritualitatea vivace a unui Pizzicato de
Paganini, deşi parcă a împrumutat nonşalant tânguirile balcanice, şugubeţe uneori,
din „Povestea vorbei” lui Anton Pann, ori s-a apropiat de... „Gâlceava înţeleptului”
domnitor al Moldovei, enciclopedistul Dimitrie Cantemir. Parcă nu i-ar fi străin
nici perdaful aforismelor „Despre educaţie” ale lui Jean Jacques Rousseau, nici
istoria „subţire” a „Provincialelor” lui Blaise Pascal şi nici eleganţa etică şi morală a
„Jurnalului” semnat de Tudor Vianu. Parcă!
Deşi mă încearcă mai degrabă gândul de a-i recunoaşte prozatorului Jenică
Chiriac valenţe de creator, onest şi original, care imprimă experienţelor sale subiective
o ritualică de fapt de viaţă spre o turnură ispitită să anuleze clişee. Şi, chiar o face, cu o
simplitate dezarmantă, printr-un adaos de efecte de-o expresivitate involuntară şi-un
descriptivism minuţios până la forţarea firescului, care mă face să-l bănuiesc, fără să-l
condamn, de-o plăcere... perversă a speculaţiei!?
Pilulele domnului Jenică Chiriac elogiază comportamente şi sentimente
omeneşti pozitive: iubirea maternă şi paternă, iubirea filială sau dragostea idilică
a fetişcanei cu ochi albaştri; dar înfierează şi „pilule” amare din gesturi şi atitudini
malefice, cu toate relele din comportamentul negativ al oamenilor, de la răutatea
gratuită la vulgaritatea şi insolenţa unor gesturi şi atitudini; ocara strigată în gura
mare şi cu spume la gură; înjurăturile, gesturile obscene, golănia de pe stradă, din
tramvaie, de pe stadioane, din sălile de teatru, din sălile de clasă şi chiar din biserică...
Poetul Virgil Andronescu, stabilit la Brăila de câţiva ani, vine în literatură
cu zestrea spirituală a trei mari scriitori de pe meleagurile natale – Gala Galaction,
Zaharia Stancu, Marin Preda – şi cu toate componentele eposului din câmpia largă
a Deliormanului, pe care l-a regăsit aici, în portul dunărean, la Brăila, pitorească şi
romantică, cu Bărăganul ei întins şi fascinant, descris de Panait Istrati şi Fănuş Neagu.
Aduce cu el şi acel altceva al doinelor de câmpie sau lirismul epic al baladelor şi
cântecelor lui Liviu Vasilică, în muzica populară, ori în versurile lui Dimitrie Stelaru,

207
Varia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

poetul boem născut tot la Turnu Măgurele, oraşul din sud, port la Dunăre, unde s-a
născut domnul Virgil Andronescu şi unde şi eu am învăţat clasele elementare şi liceul
(colegiul actual „Unirea”).
Poetul Virgil Andronescu este acum brăilean şi are componentele unui
creator cu totul original, dacă m-aş referi doar la două dintre cărţile sale: „Ultimele
luni din viaţa umbrei mele” şi „Necropsie lirică”, o literatură cu totul atipică, în toate
compartimentele sale compoziţionale, lirismul patetic şi fastuos şi cu o tehnică
prozodică pe măsură; amalgamul de poezie-proză, atmosfera evocatoare ca „o
missa solemnis”, ori ca o „missa funebra”, în acordurile preclasice ale unei Cantate
de Häendel, pe o componentă aproape de elegiac a eu-lui liric; volume de versuri
pe o structură editorială cu o grafică între pictura monahală elaborată, sintetizată şi
finalizată după modelele preluate parcă de la „zugravii” înzestraţi cu harul divin al
creaţiei artistice „al albastrului de Voroneţ”. Totul şi toate aceste elemente direcţionate
de sufletul spiritualizat al poetului Virgil Andronescu; o poezie ca un strigăt disperat
şi o refulare în singurătate şi emoţie până la sufocare...
O grafică excelentă generată de himerele şi universul oniric al poetului, care au
dat o anume culoare şi au adăugat diezi sentimentali peste limita de sus a imaginaţiei
poetului, ca o iconografie între bizantinul timpuriu şi Chagall de ultimă generaţie, ca
stil.

208
Varia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Trilogia exilului de
Theodoros Anghelopulos

Adrian Buzdugan, profesor, scriitor şi filosof


Brăila, Liceul cu Program Sportiv Brăila, Șoseaua Parcului nr. 7, Cod: 810296
Tel. 0728 034 870; e-mail: adybuzdugan@yahoo.com

„Pajiștea înlăcrimată” („Trilogia: To livadi pou dakryzei”, 2004), „Praful


timpului” („Trilogia II: I skoni tou hronou”, 2008) și „Mâine” („Trilogia III:
Aurio”, titlul provizoriu al celei de-a treia părți aflate în lucru) formează trilogia
exilului, cea mai nouă realizare a regizorului grec Theodoros Anghelopulos.
O frescă istorică subiectivă, bazată pe evenimentele „mărunte” cu care se
confruntă o mică comunitate grecească, un ciclu despre „vremurile trecute și
cele viitoare”, cum însuși se exprima Anghelopulos.
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest nume, trebuie precizat
că această trilogie nu e o întreprindere singulară. Theo Anghelopulos e un
„specialist” al trilogiilor. Printre cele mai cunoscute sunt cele ale tăcerii și ale
istoriei. Cea a istoriei recente - poate și cea mai bine realizată - e compusă
din „Zilele lui ‘36”, 1972 (despre instaurarea regimului fascist în Grecia),
„Comedianții”, 1975, despre o familie de actori ambulanți care cutreieră
Grecia între ’39 și ’52, al Doilea Război Mondial deci, plus războiul civil, și
„Vânătorii”, 1977, despre un grup de vânători ce descoperă trupul înghețat al
unui partizan, prilej pentru realizarea unei
alegorii interesante. Din trilogia tăcerii,
„Călătorie la Cythera” (istoria unui bătrân
comunist ce se întoarce din Uzbekistan
după 32 de ani de exil!), „Apicultorul”
(o dramă a alienării) și „Peisaj în ceață”
(o dramă a căutării/întregirii, însă cu o
intrigă mult prea simplă), cel mai cunoscut
publicului este „Apicultorul” (1984) cu
Marcello Mastroianni.
Primul film, „Pajiștea înlăcrimată”,
se referă la evenimentele tragice prin
care trec niște greci refugiați din Odessa.
Orașul căzând în mâinile bolșevicilor,
aceștia se reîntorc în Grecia, la Salonic,

209
Varia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

de unde sunt redirecționați spre un teren mlăștinos. Își construiesc o mică


așezare din chirpici, timpul trece, doi copii ajungând tineri se îndrăgostesc
și strică o căsătorie aranjată, fug și de aici totul se complică... Relativ
complicată e și interpretarea. În filmele lui Anghelopulos nu e loc de
improvizații, actorii trebuie să respecte cu strictețe indicațiile regizorale,
iar acest lucru devine uneori o deficiență evidentă, doar actorii mari se
pot lăsa modelați și struniți fără ca acest lucru să se observe pe ecran, doar
actorii mari pot reda autenticitatea dorită prin cadrele lungi, care solicită
o deosebită măiestrie. În rest, Anghelopulos e un virtuoz al imaginii.
Creează cu simplitate cadre picturale memorabile: sicriul transportat pe
pluta escortată de zecile de bărci cu steaguri cernite, grupul care-i petrece
pe „norocoșii” care pleacă în America, bătrânul Spyros care-și strigă
disperarea pe o scena transformată de refugiați în uscătorie (teatrul din
Salonic era folosit ca azil pentru 60 de familii), copacul cu oi sacrificate,
ritualul de exorcizare, câmpul cu cearșafurile albe întinse la uscat, aidoma
unor pânze care vor să dezrădăcineze și țărmul.
Trenurile învăluite în aburi, transportând refugiați sau soldați (într-o
lume în care nu mai contează culoarea uniformelor, fie că sunt gri, verzi, negre,
ele reprezintă constrângerea și represiunea), bărcile, tramvaiele înghețate sau
uriașul transatlantic, toate accentuează faptul că staționarea refugiaților pe
malul râului ori în orașe este doar temporară.
Reușește să emoționeze spectatorul coborându-l în mijlocul lucrurilor
mărunte, lipsite de strălucire, însă prezentate în tușă poetică. Hale dezolante,
cu acoperișuri sparte, căbănuțe din lemn, peticite, case inundate punctate de
focuri răzlețe, purificatoare, alternate cu o faleză parcă ireală. Bărci îndoliate
suspendate nedefinit într-o ceață alburie și un țărm ce nu inspiră libertate, ci
recluziunea exilului.
Într-un mod fericit, muzica le leagă pe toate. Superbele compoziții ale
lui Eleni Karaindrou realizează coeziunea cadrelor statice și ușor ambigue.
„Amapola” lui Josef LaCalle (pe vremuri atât de populară) cântată de-o
orchestră ori de-un saxofonist singuratic în întuneric, ceardașul, ritmurile de
vals ori cântecele de jale sunt piesele unui puzzle muzical legate cu îndemânare
în tonurile triste ale muzicii create de Karaindrou.
La scenariu Aghelopulos a colaborat cu Petros Markaris (peste zece
filme realizate împreună), Giorgio Silvagni (cel care i-a și produs „Privirea
lui Ulise”, 1995, al treilea film din trilogia granițelor) și Tonino Guerra, un
specialist în domeniu, care a lucrat cu Michelangelo Antonioni („La Note”, ’61,
„Blowup”, ’66), cu Fellini („Amarcord”, ’73, „Ginger & Fred”, ‘81), cu Vittorio
de Sica, Francesco Rosi etc.
210
Varia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cu al doilea film al trilogiei, „Praful timpului”, Anghelopulos încearcă


însă să câștige publicul occidental cultivând și elemente ale filmului de
acțiune, iar acest lucru duce la o scădere a valorii artistice. Alternarea locurilor,
țărilor irită, flashback-urile obosesc, iar când revine asupra simbolurilor,
acestea sunt de cele mai multe ori forțate (centrul cultural înțesat cu busturi
de-ale lui Stalin, sala cu televizoare sparte, adunătura de oameni ai străzii
etc.), nemaivorbind de faptul că personajele au o traiectorie de-a dreptul
spectaculoasă! Arestată în timpul războiului civil din Grecia, Eleni ajunge în
Tașkent, apoi în Termitaven, „Orașul pierdut”, de aici e deportată în Siberia, iar
după abolirea monarhiei grecești, este eliberată și exilată în Austria, unde va
aștepta viza pentru Italia ș.a.m.d. Copilul pe care-l naște în Siberia ajunge prin
intermediul unei cunoștințe la Moscova, de aici în Statele Unite, ca să scape
de Vietnam e trimis în Canada și tot așa... Restul întâlnirilor, despărțirilor și
regăsirilor sunt plasate în Leipzig, Paris sau Berlin. Un film încurcat. Chiar
dacă existența unui surghiunit este încurcată (în prima parte a trilogiei, în
timpul unui delir poetizat oarecum în exces, Eleni își realizase soarta dură, de
refugiată, de „exilată de oriunde”), redarea celor aproape cincizeci de ani în
doar două ore de proiecție merita să fie ceva mai limpede.
În plus, Anghelopulos supralicitează fără rost fresca declarat subiectivă.
Pe unele jaloane istorice reușește să le insereze organic în rememorările
personajelor centrale (moartea lui Stalin, spre exemplu), pe altele însă nu
211
Varia Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

(demisia lui Nixon ori căderea Zidului Berlinului), presărându-le peste firul
epic cu ostentație aproape.
Bruno Ganz (memorabilul Adolf Hitler din „Der Untergang”, 2004),
o plastilină potrivită în mâinile lui Anghelopulos, este în schimb o prezență
remarcabilă în rolul Jacob Levi, un evreu din Leipzig deportat în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, sprijin și prieten fidel al lui Eleni.
Ca o concluzie, Anghelopulos poate fi acuzat de un academism desuet,
foarte dificil de împrospătat, însă a fost și rămâne un virtuoz al utilizării
imaginilor poetice cu o puternică încărcătură emoțională. E vorba de un alt
stil balcanic de a face cinematografie de calitate, e adevărat, mai puțin gustat
de public decât Kusturica sau Diulgherov, însă un stil ce impresionează și
rememorează.

212
Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

213
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Contribuția Reginei Maria


la constituirea Marii Uniri

Diana Maria Călinescu, elevă


Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Galați
Str. Nicolae Bălcescu, nr. 41, Cod 800001
Tel: 0771 395 236; e-mail: dianamaria_calinescu@yahoo.com

Motto:
„Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele,
frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut
toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost
îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de
cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”
Regina Maria, testament

Cuvânt introductiv

Începând cu 1866, la conducerea României se vor afla membri ai Casei


Regale de Hohenzollern-Sigmaringen, Ferdinand I remarcându-se, alături de soția
sa, datorită rolului hotărâtor pe care l-au avut în împlinirea idealului de unitate
națională în 1918. Regina Maria este recunoscută pentru susținerea răniților în
timpul războiului și a discuțiilor purtate cu importante personalități ale vremii în
timpul Congresului de Pace de la Paris (1919-1920).
Marie Alexandra Victoria, viitoarea regină a României Mari, se năștea pe 29
octombrie 1875, în Anglia, la Castelul din Eastwell, fiind al doilea copil la părinți
și membră a familiei regale britanice. „Mama sa, Maria Alexandrovna, era singura
fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Se căsătorise în 1873 cu Alfred, duce
de Edinburgh.”1 Maria deținea așadar atât origini occidentale, cât și orientale,
fiind „Nepoată a reginei Victoria, «Bunica Regină», și a țarului Alexandru al II-lea
Eliberatorul, «Bunicul Împărat»”2, relații care o vor ajuta de-a lungul domniei sale
ca regină, în apărarea intereselor țării adoptive. Aceasta va avea parte de o copilărie
fericită, așa cum chiar ea spunea3, într-un loc de poveste, cel în care s-a născut, „într-o

1. Ion Bulei, Regina Maria: Puterea amintirii, București, Meteor Publishing, 2016, p. 7.
2. Guy Gauthier, trad.: Andreea Popescu, Missy, Regina României, București, Humanitas,
2008, p. 7.
3. Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, Editura RAO, București, 2011, p.
359.
214
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

casă mare de piatră cenușie, într-un imens parc englezesc, cu pajiști largi de iarbă și
vaste zări unduite”4.
Atât întâlnirea, cât și mariajul dintre Maria și Ferdinand au fost atent
planificate de părinții și unchiul acestuia, considerând alianța favorabilă pentru
situația României. Căsătoria cu moștenitorul coroanei României o va aduce pe Maria
într-o țară necunoscută, dar se va bucura din primele clipe de aprecierea poporului,
fiind primită cu urale. Regina Maria își va iubi nu doar poporul adoptiv, ci își va
lăsa o parte din suflet și în locurile ei preferate: Balcic și Bran. Despre Balcic, Regina
spunea în carte sa „Casele mele din vis”: „Într-o plimbare prin Dobrogea, m-am
apropiat deodată de o limbă de pământ lângă mare care a trezit în mine un fior cu
totul deosebit: am avut ca o simţire că locul acesta mă aştepta dintotdeauna pe mine,
ori trăisem totdeauna în aşteptarea lui“. Acesta este așadar locul în care ea își găsea
echilibrul, fiind și cel pe care îl alege pentru a-i fi depusă inima după moarte.
Regina Maria a României a fost considerată una dintre cele mai atrăgătoare
suverane ale lumii, debordând de „frumusețe, inteligență, hotărâre, dar și imaginație,
senzualitate și pasiune”5. Preluând obiceiul occidental, aceasta își creează un jurnal
foarte apreciat în zilele noastre. De asemenea, susține intrarea României în Primul
Război Mondial de partea Antantei, orientare datorată în special originilor rusești și
britanice și se implică activ, în timpul războiului, în ajutorarea soldaților răniți prin
intermediul Crucii Roșii. Lupta ei pentru modernizarea statului va continua până la
moartea sa, în 1938.
Personalitate marcantă a României în prima jumătate a secolului XX, Regina
Maria a contribuit decisiv la constituirea și recunoașterea pe plan extern a unirii
cu provinciile istorice Basarabia, Bucovina și Transilvania din 1918, implicându-se
indirect în tratativele internaționale.

Cap. I Neutralitatea României în Primul Război Mondial

La începutul secolului XX, situația României era nesigură din punct de vedere
politic. Aceasta încheiase o alianță în 1883 cu Germania, Austro-Ungaria și Italia, se
evidențiase ca factor de echilibru în politica regională în timpul războaielor balcanice,
astfel că alături de poziția geostrategică, România reprezenta un aliat necesar oricăruia
dintre cele două alianțe politico-militare: Antanta și Puterile Centrale.
Desfășurarea evenimentelor care au precedat declararea neutralității României
a fost una rapidă, astfel încât la doar o lună de la atentatul din 28 iunie 1914 de la
Sarajevo, Austria declară război Serbiei, izbucnind astfel Primul Război Mondial care
va conduce la degenerarea conflictelor dintre statele celor două blocuri militare.6 „La
4. Ion Bulei, Op. cit.
5. Guy Gauthier, Op. cit.
6.https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-nervilor-neutralitate-sau-
beligeranta-in-vara-anului-1914.
215
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

numai două zile de la declarația de război a Austro-Ungariei, diplomații puterilor


Antantei au avansat propuneri de participare la război, în schimbul recunoașterii
dreptului unirii Transilvaniei cu România”7. De asemenea, Germania va propune
României să i se alăture, făcând referire la alianța încheiată în anul 1883.
În acest context, România alege neutralitatea, asemenea Italiei, aflată în
aceeași situație: aliată a Puterilor Centrale de la înființarea alianței, în secolul
al XIX-lea. „Prima luare de poziție oficială este cea a Consiliului de Miniștri, la
16/29 iulie 1914, o zi după ce Austro-Ungaria declarase oficial război Serbiei”8.
Pentru adoptarea unei poziții oficiale se întrunește pe 21 iulie/3 august Consiliul de
Coroană, la Sinaia, la cererea lui Carol I, participând prințul moștenitor Ferdinand
și numeroși oameni politici. „Regele se pronunță categoric pentru intrarea în război
alături de Puterile Centrale”9 și consideră varianta neutralității rușinoasă, afirmând
că statele care o aleg sunt trecute în plan secundar. Totuși, neutralitatea va fi
preferată, aleasă cu majoritate de voturi și susținută pentru un timp limitat, până la
momentul favorabil intrării în război cu scopul facilitării realizării unirii României
cu provinciile istorice. În această conjunctură social-politică va prelua Ferdinand
I tronul în 1914, după moartea lui Carol I, slujind țara alături de soția sa, Maria,
și menținând starea de neutralitate. „Așa cum fusese proclamată, neutralitatea nu
putea rămâne definitivă; era doar o soluție provizorie, o etapă necesară pe calea
încheierii alianței cu Antanta, care promitea sprijinul pentru împlinirea opțiunii
naționale de unire la România a teritoriilor românești din Monarhia Austro-
Ungară.”10
Susținătorii de partea Antantei erau majoritari, dar nu lipseau nici cei ai
Puterilor Centrale „oamenii politici care se pronunțau în acest sens, în majoritatea
lor, exagerau pericolul ce-l reprezenta pentru existența României tendințele
expansioniste ale Rusiei. Acest curent, însă, nu avea suport colectiv, sprijin de
masă; întrunea adeziuni izolate, fiind lipsit de influență și sprijin politic”11. Țara
va fi împărțită așadar în germanofili și antantofili, din ultima categorie făcând
parte ambii monarhi. Regina va fi cea care se va evidenția datorită susținerii față
de Antanta.
În tot acest timp, Maria își va consolida legăturile cu familia regală a Marii
Britanii, cea din care provenea. Cu ajutorul ministrului britanic la București, Sir
George Barclay, Regina va purta o corespondență cu vărul ei, George al V-lea,
pe tema problemei României în contextul internațional. Acesta îi va răspunde

7. Gheorghe Platon, Istoria românilor. Vol. VII, Tom. II, De la Independență la Marea Unire
(1878-1918), București, EdituraEnciclopedică, 2003, p. 400.
8. Ion Mamina, Consilii de Coroană, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 28.
9. Gheorghe Platon, Op. cit.
10. Ibidem, p. 405.
11. Ibidem, p. 413.

216
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

printr-o telegramă pe 30 mai 1915: „Vom primi cu bucurie cooperarea României


în marea bătălie în care suntem angajați noi și aliații noștri, nu numai pentru că
ajutorul României este de mare importanță pentru cauza comună, dar și pentru
că înseamnă legitimizarea aspirațiilor românilor, aceasta fiind cea mai bună ocazie
pentru împlinirea lor.”12 Așadar, România obține sprijinul Marii Britanii pentru a se
alătura Antantei, iar mai târziu și pe cel al Imperiului Rus în urma corespondenței cu
suveranul acestuia, Regina Maria profitând de relațiile de rudenie pe care le avea cu
conducătorii celor două state : „Țarul Rusiei și regele Angliei, fiind amândoi verișorii
mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram
gata să-mi servesc țara pe orice cale”13.
România va rămâne neutră doi ani, iar după aceea va intra în război de partea
Antantei, reușind să obțină teritoriile dorite.

Cap. II Contextul internațional al intrării României în război

Intrarea României în război, în 1916, de partea Antantei a fost cauzată, în


primul rând de contextul bătăliei de la Verdun, cu scopul scăderii presiunii Germaniei
de pe fronturile occidentale.
„Franţa se clătina, rezistenţa de la Verdun era testată la limita ei maximă,
şi era nevoie de o slăbire a ofensivei germane. Strategia militarilor francezi a fost
aceea de a se deschide un nou front în Est pentru deplasarea de trupe germane şi
pentru despresurarea Verdunului, iar România era cea care trebuia să consimtă
să se angajeze la această tactică. Ideea trebuia pusă însă în termenii diplomatici
ai persuasiunii şi ai negocierilor.”14 Atragerea României în alianță a fost lăsată în
seama Rusiei care nu era de acord cu pretențiile românilor. Presată de situație,
Antanta va face o propunere generoasă autorităților țării (ofereau Transilvania,
Bucovina și Banatul) și va da un ultimatum pe 8 iulie, de a intra în război. „Scurt:
«Dacă România nu crede că se poate angaja imediat să intre în război până la
data de 25 iulie/7 august a.c., Puterile Aliate nu se vor mai considera legate de
promisiunile pe care le-au făcut României». Transilvania şi Bucovina, ajutoare
de război şi oportunităţi de moment, toate erau pe cale de dispariţie. Poate că nu
ar mai fi durat mult până când guvernul lua de bunăvoie decizia, dar aliaţii nu
mai aveau răbdare. Presiunile începuseră să fie din ce în ce mai mari, începând
cu 18 iunie 1916, când generalul Alexeev, şeful Statului Major rus, îl însărcina pe
colonelul Tatarinov să îi transmită prim-ministrului român un mesaj amplu, prin

12. Royal Archives (RA), Telegramă a regelui George al V-lea către Regina României, 30 mai
1915.
13. Marie, Queen of Romania, The Story of My Life, vol. III, Cassell, Londra, 1935, p. 25.
14. http://romaniamare.info/batalia-de-la-verdun-si-intrarea-romaniei-in-primul-razboi-
mondial/.

217
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

care îl asigura de ajutorul rusesc în cazul în care România se hotăra să părăsească


neutralitatea în favoarea Antantei. În încheiere, trimisul rus era franc: «Situaţia
cere României să ni se alăture acum ori niciodat㻓15.
Politicienii români vor hotărî intrarea în război a țării în cadrul Consiliului
de Coroană convocat de regele Ferdinand „din 14/27 august 1916 a consfinţit
intrarea României în Marele Război alături de Antanta şi îngroparea definitivă
a tratatului cu Austro-Ungaria”16. La puțin timp după intrarea în război, statul
a început ofensiva asupra inamicilor. Cei doi suverani au avut de înfruntat o
situație tragică: fiul lor, Mircea, „s-a stins din viață la Buftea, la 2 noiembrie
1916, bolnav de febră tifoidă.”17 După înmormântarea acestuia, familia regală se
va refugia la Iași, Palatul Cotroceni fiind țintă a bombardamentelor germanilor.
Aici se vor stabili și vor rămâne până în ziua unirii Transilvaniei cu România, pe
1 decembrie 1918.
Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei va face posibilă
împlinirea idealului național și afirmarea reginei Maria ca „mamă a răniților”, activă
voluntară în cadrul Crucii Roșii în perioada petrecută la Iași.

Cap. III Activitatea Reginei Maria în timpul războiului

Activitatea reginei Maria va începe în contextul nefavorabil creat odată cu


intrarea României în război și atacul asupra capitalei care vor determina mutarea
guvernului, instituțiilor și familiei regale la Iași. Aici, Regina va lupta să aline
suferințele supușilor căzuți pe front, îngrijindu-i într-o rețea de spitale organizată de
ea în Moldova.18
Jean Chrissoveloni, membru al celebrei familii de bancheri din Ghidigeni, județul
Galațí, și apropiat al regelui Ferdinand și al reginei Maria, își va transforma palatul, la
dorința soției sale, Sybille, „în Spitalul de război «Principele Mircea»”19, purtând astfel
numele fiului decedat al Reginei Maria. „Din banii lui, a înfiinţat ambulanţele «Regina
Maria», cu multe din mașini mergând personal să adune răniții de pe front în timp ce
Regina Maria şi Sybille (soția lui Jean) erau infirmiere la spital.”20 De asemenea, Regina
Maria a început pregătirile pentru război încă din perioada de neutralitate: „Pe fondul
relaţiilor cu Rusia, diplomatice şi de familie (mama sa, Maria Alexandrovna Romanova,
mare ducesă a Rusiei, era unica fiică în viaţă a ţarului Alexandru al II-lea al Imperiului
15. http://adevarul.ro/cultura/istorie/serial-100-ani-de-intrarea-romaniei-razboi-mondial-
episodul-1-traiasca-razboiul-traiasca-romania-1_579b3bb15ab6550cb84da613/index.html.
16. Ibidem.
17. Diana Mandache, trad. Lia Decei, Viva Regina Maria!: un destin fabulos în reîntregirea
României, București, Corint Books, 2016, p. 19.
18. Ibidem, p. 20, 21.
19. https://www.libertatea.ro/ultima-ora/bancherii-se-intorc-la-palatul-placerilor-4261.
20. http://www.emigrantul.it/conacul-din-ghidigeni-locul-unde-istoria-s-a-oprit-in-48/.
218
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Rus), Regina cerea şi primea medicamente, aparatură medicală, produse sanitare


necesare spitalelor militare. De asemenea, o prioritate a reprezentat-o activitatea de
organizare a spitalelor de campanie şi de susţinere a efortului de îngrijire a răniţilor, atât
în zona frontului, cât şi în spatele acestuia.”21
Regina Maria vizita zilnic răniții și bolnavii de tifos din spitale alături de
principesa Ileana : „În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită
de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară
pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel
mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde
până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă,
pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale
cangrenelor.”22 Aceasta sprijină Crucea Roșie americană și britanică din Moldova și
va susține spiritual răniții, așa cum spunea ea: „nu sunt o infirmieră, dar sunt un
încurajator universal, mă duc peste tot, în cele mai uitate și întunecate văgăuni, eu
sunt întotdeauna chemată acolo unde este disperarea cea mai mare… Este ceva pe
care îl ai în sânge și un sens al nobleței care obligă”. Regina se va dedica complet
acțiunilor de caritate, iar banii obținuți din vânzarea cărții ei, „My Country”, publicată
la Londra în 1916, vor fi donați Crucii Roșii.
„În total, Crucea Roșie a organizat în România 58 de spitale de campanie, în
care au fost îngrijiți peste 150.000 de răniți. De asemenea, Crucea Roșie Română
a asigurat hrana pentru militari și refugiați, precum și pentru populația din zonele
afectate de lupte.”23 Regina împărțea ciocolată, țigări, fotografii ale sale și icoane,
susținând astfel moralul soldaților de pe front pentru a suporta mai ușor problemele
fizice și psihice.
Datorită acțiunilor întreprinse pentru ajutorarea răniților, Regina Maria va fi
apreciată de presa internațională, „imaginea Reginei Maria a României, îmbrăcată
în uniformă de soră medicală, trecând de la un spital de campanie la altul, în timpul
Primului Război Mondial, a făcut înconjurul planetei. Presa franceză, britanică,
americană consemna eforturile de război ale unei ţări în care până şi Regina îşi risca
viaţa îmbărbătându-i pe ostaşii suferinzi.”24 România va câștiga astfel aprecierea
aliaților și va fi susținută în continuarea luptei împotriva Puterilor Centrale intrate
deja pe teritoriul țării.
Se observa așadar că Regina Maria nu s-a implicat doar în influențarea intrării
în război a României, ci și în războiul propriu-zis și încheierea acestuia prin Conferința
de Pace de la Paris, care avea să schimbe parcursul istoric al statului pentru următorul
centenar.
21. https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/09/25/1917-anul-premergator-marii-
uniri-activitatea-caritabila-a-reginei-maria-pe-front-07-29-03.
22. Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franței la București.
23. http://femeiinrazboi.rfi.ro/Regina-maria-front-crucea-rosie/index.html.
24. http://jurnalul.ro/calendar/crucea-rosie-romana-137-de-ani-de-la-infiintare-646937.html.
219
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cap. IV Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)


implicarea Reginei Maria

Sfârșitul Primului Război Mondial aduce destrămarea marilor imperii (Rus,


Otoman și Austro-Ungar) și susținerea ideii autodeterminării popoarelor, aceste
două evenimente generând constituirea a numeroase noi state naționale.
„Conferința de Pace, deschisă la Paris, în ziua de 12 ianuarie 1919, și-a
propus reconstrucția Europei și a lumii pe baze noi, care să facă imposibilă
repetarea cataclismului din anii 1914-1918.”25 Pe fondul problemelor provocate de
război, România va participa în vederea obținerii recunoașterii internaționale a
Unirii din 1918. Frontierele statelor urmau să fie hotărâte „la «masa verde», unde
așa-zișii mari bărbați de stat ai lumii se adunau pentru a discuta probleme atât
de profunde și complicate chiar și pentru cele mai inteligente minți”26, dreptul de
decizie aparținând așadar celor trei mari puteri (Marea Britanie, Franța și Statele
Unite ale Americii). În ciuda prevederilor convenției încheiate între România și
Antanta pe 4/17 august 1916, statul nou format a fost considerat stat cu „interese
limitate”, participând la dezbateri doar cu invitație și doar la cele referitoare la
propriul teritoriu. „Delegația română, condusă de Ion I.C. Brătianu, președintele
Consiliului de Miniștri, a fost primită nefavorabil la Paris, unde a trebuit să suporte
nedreptăți și jigniri. Pe drept cuvânt, aprecia un contemporan, Conferința a fost
un adevărat «calvar al păcii». României i se aducea acuzația că a semnat o pace cu
Puterile Centrale și, drept consecință, nu avea drept la toate revendicările formulate
în preajma Conferinței.”27 Toate aceste probleme îl vor face pe marele om politic
să recurgă la ajutorul reginei Maria în vederea negocierii cu cele mai influente
personalități ale Conferinței.
Suverana României acceptă responsabilitatea reprezentării intereselor țării,
conștientă fiind de importanța statutului pe care îl deține si al respectului pe care îl
impune. Regina Maria, susținătoare a Antantei, a dorit din prima clipă împlinirea
unirii cu regiunile istorice, motiv pentru care a făcut tot ce i-a stat în putință în timpul
războiului. De asemenea, Regina este conștientă de incompetența clasei politice,
dorind să își ajute țara adoptivă, așa cum chiar ea afirma: „Eu să susțin cauza noastră?
Neoficial, bineînțeles dar, totodată, considerată de ai mei ca fiind cea mai potrivită
de a face acest lucru pentru România. Un fior de mândrie mi-a străbătut toata ființa.
«Eu? Desigur; eu eram cea chemată – da, cred ca mă simteam capabilă să-mi susțin
pledoaria chiar și în fața celor trei mari!» [...] «Da, voi merge!», am spus – o să fac tot

25. Ioan Scurtu, Istoria românilor. România întregită, vol. VIII, București, Editura
Enciclopedică, 2003, p. 3.
26. Diana Mandache, Regina Maria a României, Capitole târzii din viața mea: memorii
redescoperite, București, ALLFA, 2009, p. 21.
27. Ioan Scurtu, Istoria românilor …, p. 7.

220
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu
eram nici nervoasă și nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere.”28
Regina a fost pregătită de Brătianu „pentru întâlnirile cu Georges Clemenceau,
David Lloyd George și Woodrow Wilson, urmând să-i convingă să respecte convențiile
semnate de România în 1916”29. Călătoria era neoficială, dar urma să se transforme
într-una oficială la destinație, așa cum afirma Barbu Știrbei. Aceasta a avut ca pretext:
„primirea oficială a Reginei la Institutul Franței, în această Academie de Belle-Arte
al cărei membru corespondent era din groaznica lună februarie 1918, și necesitatea
de a-și vizita cel de-al doilea fiu, prințul Nicolae, care la începerea școlii în toamna
anului 1918, se afla la colegiul Eton din Anglia.”30
Odată ajunsă la Paris, pe 5 martie 1919, Regina a fost întâmpinată pe peronul
gării de români, „numeroși demnitari francezi, generali, ofițeri, mulți prieteni
personali.”31 A fost cazată la Hotelul Ritz, iar zilele următoare a fost vizitată de
numeroși jurnaliști străini care doreau să îi ia interviu : „Toți jurnaliștii din lume
mișunau ca într-un furnicar, iar sfetnicii mei au insistat să-i primesc, așa că m-am
supus... Am făcut tot ce am putut mai bine, m-am uitat direct în ochii lor și am vorbit
cu curaj pentru țara mea.”32 Se putea observa lesne popularitatea crescută a Reginei,
în special după modul în care a fost primită în cadrul vizitei la Operă, cu aplauze și
mult entuziasm. „Dar nu întâlnirile cu vechi sau mai noi prieteni şi aclamaţiile erau
scopul principal al vizitei Reginei la Paris. A doua mare încercare a Mariei, o constituia
întâlnirea pentru care fusese pregătită amănunţit şi cu emoţie de Ion Brătianu, sau
mai degrabă era o confruntare cu însuşi Georges Clemenceau, primul ministru al
Franţei. Omul acela scund cu umeri aduşi, cu sprâncene stufoase, căruia i se spunea
«Tigrul» şi care detesta România. Îl ura pe premierul ei şi pacea ei separată.”33
Prima întâlnire a fost cea cu Aristide Briand, care se va încheia favorabil pentru
cauza românească, urmându-i cea cu prim-ministrul Georges Clemenceau care „are
ceva din stilul direct al unui soldat și este cu certitudine încăpățânat”34. Și pe acesta
reușește să îl convingă și să îl farmece, considerând că „fața mea i-a adus o imagine
placută despre România, zâmbetul meu fiind mult mai convingător decât dezbaterile
politice obositoare.”35 A urmat întâlnirea de la Palatul Elysee cu președintele Franței,
Poincare și Pichon, ministrul de externe, ambii pregătiți să discute despre problema
României. Șeful statului îi înmânează Mariei „marele cordon al Legiunii de Onoare…

28. http://www.istorie-pe-scurt.ro/Regina-maria-si-conferinta-de-pace-de-la-paris/.
29. Diana Mandache, Viva Regina Maria!: un destin fabulos în reîntregirea României,
București, Corint Books, 2016, p. 36.
30. Guy Gauthier, Missy, Regina României, București, Humanitas, 2008, p. 236, 237.
31. Diana Mandache, Regina Maria a României, Capitole târzii…, p. 24.
32. Ibidem, p. 28.
33. http://www.cultuleroilorconstanta.ro/maria.php.
34. Diana Mandache, Op. cit., p. 30.
35. Ibidem, p. 31.
221
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

semn de distincție cu totul neobișnuit pentru o suverană care nu este un șef de stat în
exercițiu, ci doar simpla soție a unui Rege ce domnește.”36
Regina Maria a fost invitată la Academia de Belle-Arte unde, așa cum afirma
Majestatea Sa, „am fost primită, fiind singura femeie în mijlocul celei mai docte
adunări de oameni foarte bătrâni și importanți”37. Aici îi vor fi apreciate talentele și,
împreună cu fiicele ei este condusă într-o încăpere unde ascultă muzică și discută cu
importante personalități ale culturii vremii.
După vizitarea Academiei, Maria va ajunge la sediile Crucii Roșii și în
regiunile cu grave probleme provocate de război, „de la Noyon la Montdidier”38,
dar se va întâlni și cu prim-ministrul englez, Lloyd George, „cu ocazia unui
dineu oferit la lordul Balfour”39. Aceasta se va dovedi dezinteresat de problema
României, exceptând subiectul petrolului românesc care era important pentru
Marea Britanie.
Pe 12 martie 1919, Regina Maria părăsește Franța și pleacă în Anglia unde își
va reîntâlni fiul și va purta discuții cu George al V-lea și cu Sir Winston Churchill,
vechi prieten care o va asculta „cu cea mai mare simpatie” și cu care se va înțelege
foarte bine, având în comun ura pentru bolșevism.
Reîntoarsă la Paris pe 1 aprilie, reîncepe negocierile cu președintele american
Woodrow Wilson, dar acesta va fi preocupat doar de resursele petroliere din România.
În aceasta a doua călătorie în Franța, Maria „se consacră dineurilor, recepțiilor,
cocteilurilor. Se întâlnește cu elita Parisului, este primită la Cercul Interaliat, asistă
la Sorbona la o reuniune a Societății Oamenilor de Litere prezidată de președintele
statului.”40 La sfârșitul vizitei va fi condusă la Gare de Lyon de președintele Franței,
Poincare. Regina Maria afirma după: „Am prezentat nevoile și aspirațiile poporului
meu, am pledat, am explicat, am rupt nesfârșite lănci în apărarea lui. Am dat țării
mele o imagine energică, vie și mulți au înțeles și mi-au susținut eforturile, înțelegând
entuziasmul care mi-a dat putere.”41
Discuțiile purtate de Regina Maria cu marii oameni de stat în timpul călătoriilor
în Franța și Anglia vor favoriza recunoaștere pe plan internațional a unirii României.

V. Întâlnirea Reginei Maria cu Georges Clemenceau

Vizita Reginei Maria la prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, a fost


una memorabilă, în special datorită poziției adoptată de regină referitor la drepturile
României asupra Banatului.
36. Guy Gauthier, trad. Andreea Popescu, Missy, Regina României, București, Humanitas, 2008, p. 244.
37. Diana Mandache, Regina Maria a României, Capitole târzii…, p. 35.
38. Guy Gauthier, Missy…, p. 245.
39. Ibidem, p. 246.
40. Ibidem, p. 248.
41. Diana Mandache, Regina Maria a României, Capitole târzii…, p. 87.
222
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Regina susținea că la Conferința de Pace se vor recunoaște drepturile teritoriale


ale țării, ,,dar este în joc o chestiune care ne stă la inimă, este vorba de Banat”42 De
asemenea, Regina Maria va avea curajul „să îi ceară omului de stat francez ajutorul
pentru revenirea la România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la
Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. Este evocat un schimb de replici, pe care nimeni
nu-l poate totuşi confirma. Clemenceau, supranumit «Tigrul», i-ar fi spus: «Madame,
ceea ce cereţi este partea leului!». La care, Regina Maria ar fi răspuns fără ezitare:
«Este ceea ce leoaica cere tigrului!»”43. Impresionat neplăcut de Ion I.C. Brătianu,
Clemenceau va aprecia întâlnirea cu Regina, în ciuda disputei pe tema încheierii
păcii separate cu Germania. La finalul întrevederii, primul-ministru francez a
susținut că „o regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în
frunte!”. La încheierea întrevederii, Regina Maria a plecat pe sunetul imnului Franței,
Marseillaise.
Multe personalități politice care au luat parte la Conferința de Pace au susținut
după aceea că intervenția Reginei la Clemenceau a fost hotărâtoare.

ÎNCHEIERE

După numeroasele intervenții ale Reginei Maria, situația externă a României


se schimbă, devenind o atmosferă favorabilă în cadrul căreia vor fi semnate tratatele
de recunoaștere internațională a unirii.
În 1922 va avea loc cel mai important eveniment atât pentru regină, cât și
pentru popor: încoronarea. Din cauza unei dispute cu Biserica Catolică, ce refuza
încoronarea lui Ferdinand într-o biserică ortodoxă, se va lua hotărârea, în urma
sfătuirii între acesta, soția lui și Barbu Știrbei, ca evenimentul să aibă loc în afara
bisericii, „în fața întregului popor”44. Curtea din fața Catedralei din Alba Iulia a
fost aleasă, pe o stradă acoperită cu covoare în culori vii, sub un baldachin imens,
cu ciucuri, susținut de șase lănci enorme.”45 Regina Maria considera că „întreaga
ceremonie însă a fost pitorească, sobră și, în același timp nepretențioasă”. În cinstea
acestui eveniment se vor organiza numeroase serbări, participând reprezentanți ai
numeroase state europene, dar lipsind membri ai partidului de opoziție, Partidul
Național și Partidul Țărănesc care consideră că acestea erau doar „manifestări de
partid”.
Moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu în 1927 va conduce la scăderea
influenței Reginei Maria în politica internă. Din cauza plecării din țară a principelui Carol,
primul moștenitor al tronului, conducerea statului va fi preluată de fiul său, Mihai, în vârstă

42. Universul, Bucureşti, an XXVII, 1919, nr. 144, 28 martie/10 aprilie, p. 1.


43. http://www.romaniaregala.ro/jurnal/Regina-maria-140-de-ani-de-la-nastere/.
44. Ion Bulei, Regina Maria: Puterea amintirii, București, Meteor Publishing, 2016, p. 173.
45. Ibidem.

223
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

de doar 6 ani, care va conduce ajutat de o regență din care făceau parte principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan.
Carol va reveni în țară în 1930, preluând puterea și proclamându-se rege al României,
moment din care Regina Maria va hotărî să locuiască izolată la castelele sale, Bran și Balcic,
până la sfârșitul vieții.
Din 1936, starea de sănătate a Mariei se va înrăutăți. „S-a vorbit de cancer de esofag,
ciroza ficatului, chiar otrăvire cu o substanță ce conține alcool”46, iar pe 18 iulie 1938 urma
să moară la Sinaia, așa cum și-a dorit, în țara ei adoptivă, România. Funeraliile au avut loc
pe 24 iulie 1938, „corpul Reginei, pe un afet de tun, a traversat Bucureștiul împodobit în
mov, culoare aleasă de defunctă în locul negrului... Funeralii de soldat. De fapt, aceasta a
fost Regina Maria: ultimul soldat luptând pe ultima bucată de pământ românesc liber.”47
Inima Reginei a fost depusă la Balcic, așa cum și-a dorit: „Cu trupul voi odihni la
Curtea de Argeș lângă iubitul meu soț, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie
așezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieți atâția au venit la
inima mea, încât, moartă chiar, aș dori să mai poată veni la ea, de-a lungul potecii cu crini
ce mi-a fost mândria și bucuria”48, fiind mutată la Castelul Bran după anexarea Balcicului
de Bulgaria în 1940.
Regina Maria a fost cu siguranță una dintre cele mai importante figuri feminine ale
secolului XX, căreia îi datorăm împlinirea idealului național de unire.

Regina Maria la spitalul din Ghidigeni, Galați

46. Guy Gauthier, Missy…, p. 331.


47. Ibidem, p. 335.
48. Testament scris, datat și semnat la Tenha Juvah, Balcic, de Regina Maria, 29 iunie 1933.
224
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Regina Maria alături de soldații răniți în timpul războiului

Regina Maria pe front, în Primul Război Mondial, împreună cu generalul Averescu

225
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Regina Maria în Primul Război Mondial, Onești, 1917

Încoronarea, Alba-Iulia,
15 octombrie 1922

Regina Maria în port popular

226
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

BIBLIOGRAFIE

MONOGRAFII, DOCUMENTE
1. Mandache, Diana, Capitole târzii din viața mea: memorii redescoperite,
București: ALLFA, 2009.
2. Gauthier, Guy; Missy, regina României, București: Humanitas, 2008.
3. Bulei, Ion, Regina Maria: Puterea amintirii, București: Meteor Publishing,
2016.
4. Mandache, Diana, Viva regina Maria!: un destin fabulos în reîntregirea
României, București: Corint Books, 2016.
5. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Vol. II, București: Editura
RAO, 2011.
6. Marie, Queen of Romania, The Story of My Life, vol. III, Cassell, Londra,
1935.
7. Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Vol. III,
Ferdinand I, Iași: Tipo Moldova, 2010.
8. Royal Archives (RA), Telegramă a regelui George al V-lea către regina
României, 30 mai 1915.
9. Testament scris, datat și semnat la Tenha Juvah, Balcic, de Regina Maria, 29
iunie 1933.
10. Mamina, Ion, Consilii de Coroană, București, Editura Enciclopedică, 1997.
11. Universul, Bucureşti, an XXVII, 1919, nr. 144, 28 martie/10 aprilie.
12. Scurtu, Ioan, Istoria românilor. Vol. VIII, România întregită (1918-1940),
București, Editura Encicplodică, 2003.
13. Platon, Gheorghe, Istoria românilor. Vol. II, Tom. II, De la Independență
la Marea Unire (1878-1918), București, Editura Enciclopedică, 2003.

SITE-uri
1. http://jurnalul.ro/calendar/crucea-rosie-romana-137-de-ani-de-la-
infiintare-646937.html.
2. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-nervilor-
neutralitate-sau-beligeranta-in-vara-anului-1914.
3. https://romanialibera.ro/aldine/history/ce-a-castigat-romania-din-primul-
razboi-mondial-426305.
4. https://www.libertatea.ro/ultima-ora/bancherii-se-intorc-la-palatul-
placerilor-4261.
5. http://www.emigrantul.it/conacul-din-ghidigeni-locul-unde-istoria-s-a-
oprit-in-48/.
6. https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/09/25/1917-anul-
premergator-marii-uniri-activitatea-caritabila-a-reginei-maria-pe-front-07-29-03.

227
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

7. http://www.istorie-pe-scurt.ro/regina-maria-si-conferinta-de-pace-de-la-
paris/.
8. http://www.cultuleroilorconstanta.ro/maria.php.
9. http://femeiinrazboi.rfi.ro/regina-maria-front-crucea-rosie/index.html.
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Intrarea_Rom%C3%A2niei_%C3%AEn_
Primul_R%C4%83zboi_Mondial.
11. https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/coroana-de-otel/regina-
maria-cea-mai-frumoasa-fata-a-diplomatiei-698172.
12. http://www.romaniaregala.ro/jurnal/regina-maria-140-de-ani-de-la-
nastere/.
13. http://romaniamare.info/batalia-de-la-verdun-si-intrarea-romaniei-in-
primul-razboi-mondial/.
14. http://adevarul.ro/cultura/istorie/serial-100-ani-de-intrarea-
romaniei-razboi-mondial-episodul-1-traiasca-razboiul-traiasca-romania-
1_579b3bb15ab6550cb84da613/index.html.

SURSE IMAGINI
1. http://www.emigrantul.it/conacul-din-ghidigeni-locul-unde-istoria-s-a-
oprit-in-48/.
2. https://leviathan.ro/rolul-femeilor-romance-in-primul-razboi-mondial-de-
daniela-sontica/.
3. http://www.stelian-tanase.ro/iubitul-reginei-maria/.
4. http://www.unstory.com/fotodocument-regina-maria-inntr-un-spital-
militar.html.
5. http://radioiasi.ro/stiri/supliment/regina-maria-nu-imi-voi-lasa-tara-
pentru-nimic-in-lume/.
6. https://www.desteptarea.ro/fotodocument-1917-regina-romaniei-la-onesti/.
7. http://www.capodopere2019.ro/coroana-reginei-maria-ro.html.
8. http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=61A53595C9E040CAA5D40A25D16
6A91D.
9. https://www.romaniatv.net/140-de-ani-de-la-nasterea-reginei-maria-a-
romaniei-povestea-fascinanta-a-celei-mai-importante-femei_253638.html.
10. https://www.femeia.ro/de-ziua-noastra/regina-maria-quot-regina-soldat-
quot-1782975.

228
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Lupta pentru Marea Unire


reflectată în activitatea și opera unor mari
personalități ale vieții culturale
și literare românești

Andreea Finichiu, studentă


Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. Facultatea de Istorie și Filosofie,
specializarea Filosofie,
Str. Mihail Kogălniceanu, nr. 1, Cod 400084
Tel: 0744 100 955; e-mail: andreea.finichiu@yahoo.com

LITERATURA CA DOCUMENT
Oricare ar fi perspectivele, sfera de cuprindere sau nivelul de abordare a
complexei realități pe care numeroși cercetători și specialiști, de cele mai diverse
formații și preocupări, o desemnează prin sintagma «fenomenul românesc»1, ‒ în
scopul evident al unei definiri exhaustive, cât mai cuprinzătoare, ‒ două cel puțin
sunt reperele fundamentale ale unei descrieri pertinente, și general (dacă nu unanim)
admisibile: sentimentul apartenenței la o unică comunitate existențială și sentimentul
permanenței.
Modelatoare, ‒ prin intermediul meditației continue asupra momentelor
dramatice constitutive ale continuității noastre ca popor într-o străveche și
neschimbată arie geografică, ‒ ale istoriei, dar și ale culturii, aceste două dimensiuni
fundamentale ale spiritualității românești, pe care, într-o lucrare de referință în
domeniu2, istoricul P.P. Panaitescu le aprecia drept caracteristici principale ale
istoriei culturale, dar și generale a românilor, au marcat, de-a lungul timpului, nu
numai gândirea istorică, dar și pe cea filosofică, literară și artistică, îndreptățind
binecunoscuta afirmație potrivit căreia, „întotdeauna când s-a ridicat o personalitate
mare spre notorietate și universalitate, pe scena culturii noastre, formația de istoric
sau interesul pentru istorie au fost dominante în interiorul gândirii sale, oricât de
vaste i-ar fi fost preocupările.”3
Cărturari remarcabili atât prin formația enciclopedică, cât și prin înțelegerea
superioară a sensului istoriei și a direcțiilor firești de dezvoltare și afirmare a poporului
român, ‒ oricât de departe ne-am întoarce în timp pentru a începe enumerarea
lor, dar pe care o vom realiza totuși selectiv, din lipsă de timp și spațiu, ‒ fie că

1. Zoe DUMITRESCU – BUȘULENGA, „Valori și echivalențe umanistice”, București, Editura


Eminescu, 1973, pp. 7-8.
2. Cf. P.P. PANAITESCU, „Introducere la istoria culturii românești”, București, Editura
științifică, 1969, pp. 11-13.
3. Zoe DUMITRESCU – BUȘULENGA, Op. cit., p. 7.
229
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

este vorba de Inochenție Micu, Constantin Cantacuzino stolnicul, Miron Costin,


Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu și alții, ‒ au contribuit
în mod indiscutabil, prin întreaga lor operă, cât și prin exemplaritatea vieții lor,
atașate aspirațiilor milenare ale neamului din care s-au ivit, la transformarea treptată
a acestor aspirații ca și a sentimentelor care le-au alimentat și susținut secole de-a
rândul în «ființa istorică» a poporului român, într-o mare idee forță ‒ ideea unității
naționale ‒ asumându-și constant, în fiecare epocă, dar mai ales în împrejurările
dificile ale istoriei naționale, misiunea atât de grea, dar atât de nobilă, de «directori
de conștiință» pentru românii de pretutindeni. „Este greu de spus în ce măsură ideea
crează istoria ‒ afirma Lucian Blaga ‒ dar un lucru e sigur: ideea e atât de puternică
încât în istorie ea ține adeseori loc de realitate.”4 Pentru ca ideea unității naționale să
devină realitate, s-au mobilizat, ori de câte ori a fost posibil, dar mai cu seamă când a
fost aproape imposibil, marile energii anonime cărora, pentru că trebuiau, potrivit
unei frumoase și binecunoscute fraze poetice, «să poarte un nume», li s-a spus simplu
Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand, Alba-Iulia sau Câmpia Libertății.
Fără a intenționa niciun moment să îmi poetizez excursul, revin la firul normal
al subiectului care face obiectul expunerii mele pentru a preciza în mod concret ideile
care au stat la baza demersului meu, și pe care în rândurile anterioare am încercat
doar să le conturez prin câteva referințe de ordin general.
Așadar, deși nu sunt un istoric nici prin formație și nici prin natura activității
mele cotidiene, sunt categoric de părere că o temă ca cea de față depășește cu mult
sfera de interes și preocupare a specialiștilor, oferind un câmp larg de exploatare și
interpretare și celor care se îndreaptă spre cercetarea și înțelegerea faptului istoric,
indiferent de caracterul său, și din alte direcții și zone de preocupare.
Moment de sinteză în dezvoltarea și afirmarea pe plan social-istoric și cultural
a ideii de unitate națională, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 reprezintă «opera»
comună, acțiunea istorică și culturală «însumată» a mai multor generații a căror
conștiință colectivă s-a făcut neîncetat auzită prin glasul corifeilor lor, nume ilustre
pe care nu consider necesar să le repet în acest loc din nou. „Faptele nu există pentru
ele, ‒ afirma în acest sens Nicolae Iorga, în Discursul de recepție de la Academia
Română, la 26 mai 1910, ‒ și nu există prin ele; apariția lor se datorește unei acțiuni
puternice, continue, adânci, care se vădește prin mijlocul lor: astfel faptele sunt
doar manifestările acestor forțe mari, acestor factori hotărâtori, acestor dezvoltări
stăpânitoare.”5
Luând ca reper în susținerea ideii exprimate anterior cu privire la dreptul firesc
de a aborda evenimentul de la 1 Decembrie 1918 dintr-o altă perspectivă decât cea

4. Lucian BLAGA, „Elanul insulei”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 344.


5. Nicolae IORGA, - „Două concepții istorice”, - „Discurs de recepție la Academia Română”,
în „Generalități cu privire la studiile istorice”, Vălenii de Munte, 1911, p. 76.
230
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

a erudiției istorice, însăși personalitatea și activitatea marelui istoric Nicolae Iorga,


care, după cum se știe a desfășurat o prodigioasă muncă de cercetare și normare și
pe tărâmul culturii în general, dar și al literaturii în particular, voi încerca în cele ce
urmează să evidențiez participarea la acea acțiune puternică și continuă de care vorbea
marele cărturar, a unor personalități cu activitate preponderentă în sfera vieții literare,
dar care, fără a fi istorici, nu au rămas totuși niciun moment în afara ei, dând fiecare
curs, într-un fel sau altul, prin acțiuni politice sau literare, îndemnului pe care același
Nicolae Iorga îl adresa la deschiderea cursurilor de vară la Vălenii de Munte, la 10 iulie
1911 cu privire la crearea unui curent de solidaritate națională, afirmându-și cu tărie
credința că „suntem cu toții un singur neam de o admirabilă unitate, că am avut o
cultură originală, comună tuturora, ale cărei tradiții nu trebuie uitate, că astfel pe baza
lor trebuie să dăm întregii nații o cultură modernă, cu o valoare proprie și că, ‒ din
această cultură se va desface cândva «o covârșitoare energie» din care, generațiile care
vor veni vor trage ultimele concluzii.”6
Din această perspectivă, sprijinindu-mă în punctul de plecare dar și în
continuarea pledoariei mele pe opiniile unor exponenți recunoscuți ai gândirii
filosofice, istorice și culturale, Emil Petrovici, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu –
Bușulenga, Lucian Blaga, pentru a da ca reper doar câteva nume reprezentative,
consider că, alături de toate actele oficiale și datele concrete consemnate obiectiv în
epocă, păstrate în arhive și aduse periodic la lumină de specialiști și erudiți, o serie
întreagă de manifestări individuale ale conștiinței istorice consemnată în mărturii,
discursuri, memorii, în lucrări cu caracter jurnalistic și nu în ultimul rând în opere
literare de certă valoare, purtând amprenta subiectivității artistice a creatorilor lor,
poate primi în mod incontestabil «dreptul de intrare în cetate», altfel spus, acreditarea
ca document veridic și categoric acceptabil și necesar în descifrarea semnificației
concrete și complete a evenimentului de la 1 Decembrie 1918.
Mai mult decât atât, țin să subliniez că faptul nu este nici singular, nici
accidental și că ceea ce înțelegem să reunim sub titulatura de «literatură document»,
are o lungă tradiție în cultura românească, operele lui Miron Costin, Ion Neculce,
Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, dar și Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Ovid
Densușianu, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu pentru a încheia, desigur fără
a epuiza, enumerarea noastră cu numele lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu și Cezar Petrescu, interesând din punctul de vedere
enunțat, deopotrivă pe specialiștii din domeniul istoriei, dar și pe cei din domeniul
literaturii și culturii. Fiecare dintre ei va fi fost probabil animat de aceeași idee
căreia, Nicolae Iorga îi dădea expresie într-o conferință din 1898: „...evenimentele
mari se întâmplă și timpul se închide asupra lor. Dar datoria noastră e să nu le
uităm”.

6. Ibidem, la deschiderea cursurilor de vară, în «Neamul românesc literar», III, nr. 25-26, 10
iulie 1911, p. 386.
231
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Cunoscut publicului larg mai ales ca nuvelist și dramaturg, Barbu Ștefănescu


Delavrancea a desfășurat și o prestigioasă activitate pe tărâm politic și publicistic,
literatura care l-a consacrat printre scriitorii noștri clasici neconstituind niciodată
principala sa preocupare, deși a revenit la ea cu intermitențe. Potrivit aprecierilor
celor mai cunoscuți exegeți ai operei sale, reputația de scriitor și publicist a contribuit
însă incontestabil la afirmarea politicianului, care a excelat mai ales ca orator
parlamentar. Angajat cu toate energiile sale în marile dezbateri ale timpului său,
Barbu Ștefănescu Delavrancea a animat până la sfârșitul vieții acțiunile îndreptate
spre înfăptuirea unității statale a poporului român, fără a putea din păcate, să se
bucure de împlinirea sa. Primul său discurs parlamentar, ‒ rostit în cameră în zilele
de 29 și 30 noiembrie 1894, cu o durată de 5 ore, publicat în Monitorul oficial din 8
decembrie același an, ‒ „Regimul”, prin care Delavrancea își propunea discreditarea
regimului din acel moment, constituie în egală măsură o admirabilă exemplificare
a stilului său publicistic, oricând exploatabil de către cercetătorul literaturii, dar și
un document de certă valoare pentru istoricul interesat de reflexia evenimentului
politic în conștiința vremii, anunțând deja marile teme ale oratorului: «cestiunea
țărănească», «cestiunea personală» și mai ales «cestiunea națională» care face
obiectul atenției noastre, în cazul de față. „Cestiunea națională este și trebuie să
fie mai presus de libertățile publice. Ea e străveche, și am zis-o în mesagiu, este
vechea energie sub forma actuală a neamului românesc. Nu aparține vreunui om,
nici unei generațiuni. Ea a început cu noi și numai odată cu noi se va sfârși.”
afirma Delavrancea în discursul rostit în cameră la 21 martie 1898, reluând o
importantă idee exprimată într-un alt discurs, pronunțat cu câțiva ani înainte
la întrunirea publică de la Ploiești, din 19 noiembrie 1893, având ca temă rolul
și drepturile românilor transcarpatini.7 Comparația mi se pare edificatoare pentru
constanța cu care el urmărea acest subiect: „Cestiunea națională se ridică mai sus
de interesele partidelor, mai sus de interesele secundare și vremelnice ale tuturor
și domină întregul nostru drept de a fi sau a nu fi ca români.”8 Contribuția sa la
realizarea Marii Uniri se completează și prin intensa activitate propagandistică în
cadrul «Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor», al cărei vicepreședinte
devenise după restructurarea acesteia la 27 decembrie 1914. În discursul rostit
la Academia Română la 2 septembrie 1916, justifica intrarea României în război
tot din perspectiva «cestiunii naționale» susținând că, „Noi n-am intrat în haosul
acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri... Noi nu vrem ce nu este al nostru,
ci vrem unirea cu frații noștri, din Ardeal, din Banat și din Bucovina... Noi nu croim
cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim...”.9
7. Barbu ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA, «Rolul și drepturile românilor transcarpatini»,
București, tipografia «Voința națională», 1894, p. 4.
8. Idem, p. 6.
9. Idem, «Războiul și datoria noastră», București, Institutul de arte grafice Carol Gobl, 1916,
p. 27.
232
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

În sfârșit, pentru a încheia sumara mea trecere în revistă a contribuției lui


Barbu Ștefănescu Delavrancea la desăvârșirea unității statale a României, simt nevoia
să-i dau cuvântul tot scriitorului și omului politic care, într-unul din ultimele sale
discursuri, reiterându-și propria activitate politică, concluziona: „Pe mine m-a atras
îndeosebi chestia națională. Chestia națională este puterea vie de viață, trecută din
generație în generație. Eu sunt un biet om, nu cu idei fixe... ci cu o singură idee fixă:
chestia națională. Mai tot ce am gândit, ce-am scris, ce-am vorbit, au pornit de la și
pentru această idee.”10
În rândul cărturarilor români care au ținut să consemneze pentru generațiile
de mai târziu semnificațiile complexe ale evenimentelor circumscrise Marii Uniri se
înscrie și criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu, un fin observator și analist, nu
numai al problemelor de ideologie și istorie literară, dar și al profundelor aspecte
ale vieții sociale și politice cu care a fost contemporan. Dat fiind cadrul restrâns
al chestiunii puse în discuție ca și direcția precisă a intenției mele inițiale, mă voi
raporta la o singură lucrare, mai puțin cunoscută, dar foarte concludentă în ceea ce
mă privește pentru susținerea tezei enunțate de mine la începutul lucrării și pe care
îmi permit să o reamintesc: certitudinea că o serie de lucrări de interes pentru studiul
literaturii în general, se pot constitui în documente de cea mai mare veridicitate și
pentru domeniul studiului istoric. Ne vom referi deci concret la volumul „În marginea
epopeii”, (cu titlul de copertă „În cumpăna vremii”), apărut la Editura Librăriei Socec
& Co în anul 1919. În primul capitol al lucrării, „Carpații”, scriitorul face o serie de
aprecieri deosebit de interesante asupra istoriei milenare a acestor munți de care se
leagă atâtea evenimente ale existenței poporului român, ‒ deveniți, „în loc de zid de
despărțire... coloana vertebrală a unui corp bipartit, solid organizat în jurul lor”11,
coloana vertebrală a tuturor românilor. La fel de interesante prin forța evocatoare
specifică omului de litere, dar și prin obiectivitatea aprecierilor, caracteristică pentru
atitudinea istoricului, sunt capitolele „N. Iorga”, „Linia Siretului”, „Unirea tuturor
românilor”, „Regele suferinței”, pe care mă rezum doar a le enumera, nu fără oarecare
regret, pentru a mă opri mai pe larg la câteva din ideile expuse de autor în “Factorii
morali ai războiului” și „Literatura de război”, două capitole ce se constituie în calde
pledoarii privind rostul intelectualității românești în contextul social politic al
vremii. „Războiul nostru e o acțiune morală. Nimic nu poate fi mai legitim și mai
sfânt decât dorința unui popor de a viețui laolaltă în marginile lui etnice. Toți cei ce
țin un condei în mână în împrejurările de astăzi au datorii superioare față de patrie ce
trec peste finalitatea artei... Sufletul național se zbate în cleștele problemelor de viață
și de moarte. Toate energiile trebuiesc îndreptate spre folosul imediat al patriei. E în
tradiția noastră ca scriitorii să aibă o largă parte la mișcările mari, și în actele care

10. Idem, p. 29.


11. Eugen LOVINESCU, «În marginea epopeii», București, Editura Librăriei Socec & Co,
1919, p. 6.
233
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

au întărit viața statului nostru modern. Finalitatea scrisului în clipa de față nu stă în
emoția estetică ci în valoarea lui utilitară și morală potrivită cu nevoile prezente... Și
aceste nevoi nu sunt de două luni ci de doi ani, de când s-a pus problema idealului
nostru național.”12
Expunându-și mulțumirea morală pentru puterea de a fi fost în stare „în
vârtejul nobilelor pasiuni, al șovăielilor interesate și al conștiințelor scelerate” să-și
adapteze preocupările cerințelor vremii, Lovinescu sublinia mai departe: „Nu va
fi indiferent pentru generația de mâine de a ști în ce măsuri au răspuns scriitorii
noștri la datoria de a fi facla de lumină îndrumătoare a conștiinței naționale. Și
acum, când lumina s-a făcut, ea trebuie apărată de vântul evenimentelor posibile...
Toți cei ce țin un condei în mână trebuie să-și îndrepte activitatea lor pentru a
întări vigoarea morală a poporului nostru. E o datorie patriotică a intra în tradiția
scriitorilor români.”13
Vorbind despre „Literatura războiului”, Eugen Lovinescu pleda, mai mult
sau mai puțin direct, pentru forța pe care o poate reprezenta scrisul ca document
istoric: „O epopee ‒ spunea el ‒ n-are nevoie numai de brațe făuritoare. Mai trebuie
și o pupilă cuprinzătoare și un talent de a povesti în cuvinte înaripate lucrurile
văzute și trăite. În afară de certitudinea sobră a comunicatului, mai e nevoie și de
chenarul viu și cald al povestitorilor și comentatorilor epopeii noastre naționale.”14
Din această perspectivă, literatura evenimentului devine în opinia sa „o adevărată
hrană spirituală și un document al viitorului.”15 Fără această literatură, crede
Lovinescu, multe evenimente sau aspecte semnificative s-ar pierde definitiv.
Concluzia sa vine tranșant și indiscutabil: „Achile fără Homer n-ar mai fi devenit
Achile. Ar fi fost unul din miile de eroi care au trecut pe pământ ca niște umbre din
lipsa unui povestitor.”16 Sau, cum ar fi spus celebrul autor al „Caracterelor”, Jean de
la Bruyère, „La vie des héros a enrichi l’histoire et l’histoire a embelli les actions
des héros; ainsi je ne sais qui sont plus redevables: ou ceux qui ont ecrit l’histoire
a ceux qui leur en ont fourni une si noble matiere, ou ces grands hommes a leurs
historiens?”.
Idei asemănătoare avea să exprime în același context istoric o altă mare
personalitate a vremii, Garabet Ibrăileanu, în volumul „După războiu”, apărut la Iași
în 1921. „Avem credința, ‒ afirma mentorul «Vieții Românești» ‒, că cele două mari
acte, de covârșitoare însemnătate istorică, unirea tuturor românilor și dezrobirea
țăranului, care au înlăturat toate obstacolele dezvoltării normale și depline a întregului
neam și a tuturor forțelor lui vor da și literaturii noastre, ca și celorlalte manifestări ale
energiei românești, un avânt nebănuit, care ne va așeza definitiv în rândul popoarelor
12. Idem, p. 24.
13. Idem, p. 25.
14. Idem, p. 28.
15. Idem, p. 29.
16. Idem, p. 27.
234
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

producătoare de cultură universală.”17 Constatând obiectiv existența unei abundente


producții literare atașate evenimentelor și recunoscând că „ea este literatura firească
a momentului, avându-și utilitatea ei”18 în noile condiții istorice și sociale generate
de întregirea țării, Ibrăileanu susținea că „transcripția literară a acestei lumi nouă și
complicate va trebui să oglindească toată această complicație”19 pentru a se constitui
ulterior într-un adevărat document literar.
Concretizarea indirectă a acestui îndemn poate fi urmărită în opera a numeroși
scriitori, nume de referință în istoria literaturii române pe care consider necesar
să-i amintesc, chiar fără a mă opri la o descriere a creațiilor lor: Ion Agârbiceanu
– „O lacrimă fierbinte, (cuvinte către oastea țării)”, 1918, Mihail Sadoveanu – „File
însângerate, povestiri și impresii de pe front”, 1917, Lucian Blaga – „Hronicul și
cântecul vârstelor”, 1946, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Cezar Petrescu, la opera
cărora mă voi opri în cele ce urmează pentru câteva scurte exemplificări justificative
ale ideii privind valoarea de document a literaturii.
Romanul „Pădurea spânzuraților”, apărut în 1922, „s-a născut – după propria
mărturisire a autorului său, Liviu Rebreanu, – dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o
un prieten la sfârșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi
spânzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia... Fotografia – notează în continuare
scriitorul – m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme... Aveam o nuvelă
proaspătă, „Catastrofa”, al cărei erou, român și ofițer în armata austriacă, e adus de
împrejurări să lupte contra armatelor românești. Sub impresia fotografiei cu cehi
spânzurați am hotărât să reiau pe eroul meu din „Catastrofa” pentru un roman care
să se cheme „Pădurea spânzuraților”... În „Apostol”, am vrut să sintetizez prototipul
propriei mele generații. Șovăirile lui Bologa sunt șovăirile noastre, ale tuturora, ca și
zbuciumările lui... Fără de tragedia fratelui meu, „Pădurea Spânzuraților” sau n-ar
fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrescă, precum au toate cărțile
ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența
vieții o zămislește în sufletul creatorului.”20 Răsfoind romanul, oricare pagină poate
fi dată de exemplu în sprijinul ideii afirmate. Iată un fragment ilustrativ: „Imensei
majorităţi a omenirii civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune faţă
în faţă milioane de oameni şi care ucide mii şi mii de suflete într-o secundă!... Ea
mi-a zdrobit viaţa şi m-a chinuit douăzeci de ani, neîncetat... Ea m-a îndemnat să-
mi călăuzesc viaţa după concepţii şi formule şi principii. De câte ori viaţa trăgea cu
buretele peste construcţiile mele neroade, îmi făceam altele mai năzdrăvane şi mă
mândream că eu... - Eu, cu e mare - am izbutit să-mi croiesc, soarta, să mă pun
de-a curmezişul vieţii şi al lui Dumnezeu!... A trebuit să mă izbesc cu capul de

17. Garabet IBRĂILEANU, «După războiu», Editura Viața Românească S.A., 1921, pp. 11-12.
18. Idem, p. 30.
19. Idem, pp. 17-18.
20. Liviu REBREANU, „Amalgam”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, pp. 61-65.
235
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

toţi pereţii până să mă smulg din ghearele rătăcirilor, până să mă regăsesc pe mine
însumi, sufletul meu însetat de Dumnezeu şi de fericire!”21
Stări de conștiință legate de război și pasaje de front, descrise cu mare
minuțiozitate, apar în dimensiuni ample în romanul lui Camil Petrescu, „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apărut în 1930, în care scriitorul
face precizarea că „drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții,
măcelul și foamea, cât această continuă verificare sufletească, acest continuu
conflict al eului tău...”.22 Pentru autor, exprimarea adevărului oricât de crud, devine
o normă morală fundamentală. „Cărțile care exagerează adevărul, – spunea Camil
Petrescu în „Teze și antiteze” – sunt tot atât de dușmane adevărului ca și acelea
care idilizează luptele...”23 Întâmplările din roman sunt relatate în spiritul acestei
idei la timpul prezent, ca într-un veritabil jurnal de front, narațiunea rezumându-
se de multe ori numai la fapte. Paginile romanului sunt, la fiecare pas, reflexul unor
experiențe personale trecute printr-o elevată conștiință artistică.
În sfârșit, una dintre operele de certă valoare prin care ajung la noi, mai ales
ecourile marilor evenimente legate de săvârșirea unității naționale așa cum sunt
acestea reflectate în conștiința generației de după Marea Unire, din păcate nemeritat
și oarecum nedrept trecută în uitare o lungă perioadă de timp, este romanul „Ochii
strigoiului”, apărut în 1942, al lui Cezar Petrescu, în care personajul principal, Bogdan
Cernegură, prezent doar sporadic în romanul „Întunecare”, din 1928, se confruntă, la
douăzeci de ani distanță de marea epopee a războiului pentru reîntregirea neamului,
cu o lume schimbată, dar nu pozitiv, în care idealurile pentru care generația sa se
jertfise, fuseseră, dacă nu complet uitate, banalizate, o lume și un timp în care nu
mai poate încape și pe care scriitorul urma să o descrie într-o viziune de ansamblu,
și dintr-o perspectivă contextual istorică panoramică, exhaustivă, în romanul
„Catoblepas sau Europa se autodevoră”, rămas din păcate doar la nivel de intenție.
Desigur, observațiile mele foarte sumare, nu au reușit, și nici nu au avut de
fapt intenția să epuizeze subiectul din perspectiva aleasă, aceea a literaturii ca
document. Ceea ce am dorit a fost, de fapt, să deschid o direcție aparte de investigare
a momentului 1 Decembrie 1918, încercând să demonstrez, cu argumente poate
modeste, poate nu suficiente, dar de certă bună credință, că literatura este, cu
majuscule, UN DOCUMENT CU VALOARE ISTORICĂ ce nu poate fi ignorat de
specialiștii și erudiții aplecați cu pasiune și interes asupra marilor evenimente care
marchează atât de pregnant existența unui popor.

21. Ibidem, „Pădurea spânzuraților”, București, ESPLA, 1956, p. 257.


22. Camil PETRESCU, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, București,
Editura Cultura Națională, 1931, volumul II, p. 204.
23. Ibidem, „Teze și antiteze”, București, Editura Minerva, 1971, p. 90.
236
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

Slova românească
la bilanț și sărbătoare

Dr. Zanfir ILIE, profesor, director


Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Str. Mihai Bravu, nr. 16, Cod 800208
Tel. 0236/411037 (int. 102); e-mail: zanfirilie@yahoo.com

Înfăptuirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918 a fost opera întregului


popor, fără nicio îndoială, dar, așa cum au remarcat cei mai mari istorici ai acelor
vremuri, precum și urmașii lor, ceea ce ne-a ajutat foarte mult în înfăptuirea
marelui ideal a fost o conjunctură internațională favorabilă, care nici ea n-a
venit de niciunde, fiind rodul unei evoluții logice a dezvoltării și progresului
umanității, în ansamblul ei. Venise, la începutul veacului al XX-lea, ceasul
dispariției marilor imperii, care dominaseră scena politică europeană din Evul
Mediu până în zorii modernismului. Imperiul Otoman, la sud, până la 1877, anul
Independenței, Imperiul Austro-Ungar, la vest și la nord, Imperiul Rus, la est,
strânseseră de secole și împresuraseră cu strășnicie spațiul românesc ancestral,
iar trupul țării fusese ciopârțit din toate părțile și supus unor noi tentații de rapt.
Austriecii luaseră la un moment dat și Oltenia, după ce nordul Bucovinei fusese
deja răpit, rușii visau la toată Moldova, până la Carpați, ca să nu mai vorbim de
visul lor nebunesc de a lua toată România pentru a o transforma într-un țarat al
vechii Dacii, supus în totalitate lor. Și, cu toate acestea, românii au supraviețuit și
nu aveau să renunțe niciodată la marele vis al Unirii, la trupul întreg al țării, așa
cum îl poftiseră prin vremi un Burebista, cu dacii lui, sau un Mihai Viteazul, la
începutul veacului al XVII-lea.
Ceea ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918 a fost cu adevărat un miracol.
Cine și-ar fi putut închipui că românii din toate provinciile istorice înstrăinate și
supuse de secole unor aprige presiuni de deznaționalizare și asimilare în spații,
limbi, credințe și culturi străine vor găsi în propria ființă imensa forță de a se
redefini în cuget și simțire ca un popor unit, ca o națiune unică într-o singură
țară, România Mare!? Dacă Mihai Viteazul reunise, la 1601, provinciile românești
cu arma în mână, la 1918 unirea poporul a făcut-o, cu puterea de neoprit a
spiritului și a iubirii de neam, într-un iureș al voinței și al hotărârii nestrămutate
în fața cărora nimeni și nimic nu se putea împotrivi. La Alba Iulia, la Cernăuți
și la Chișinău s-au iscat de la sine, din puterea lăuntrică a neamului, adevărate
referendumuri cu singura, unica și istorica hotărâre: „Vrem să ne unim cu țara!”
Unirea însă a fost cu mult mai dinainte și cu mult mai profund pregătită.
De la 1601 încoace, din momentul în care românii au trăit, pentru prima dată
237
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

în istorie, puțină vreme, e adevărat, sub același sceptru, intelectualii români


din toate provinciile istorice au lucrat cu osârdie, cu neîntreruptă consecvență,
cu încăpățânare chiar, pentru ideea sfântă a Unirii. După 1812, când Basarabia
fusese smulsă Moldovei și transformată în gubernie rusească, unirea capătă o
altă dimensiune, mai ales că, așa cum spuneam, austriecii se întinseseră până la
Cernăuți, și, pentru o scurtă vreme, luaseră și Oltenia, care, oricum, aparținea
otomanilor. Ideile libertății naționale, ale independenței, concomitent cu cele
unioniste au prins contur din ce în ce mai ferm odată cu mișcările sociale ale
veacului al XIX-lea, mai întâi cu revoluția lui Tudor Vladimirescu și mai apoi cu
puternica mișcare pașoptistă, animată de Avram Iancu, în Ardeal și de Nicolae
Bălcescu, în Muntenia. Mai ales ideile intelectualilor de la mijloc de veac, școliți
la Paris sau la Berlin sau Budapesta, puneau în fața poporului, în conjunctura
amplelor mișcări europene, ideea unificării provinciilor românești, concomitent
cu ample reforme sociale și politice. Vasile Alecsandri, dar și „ucenicul” său
Vasile Alexandrescu Urechia, alături de crema intelectualității românești din
Muntenia și Moldova, aveau să aibă un rol important în pregătirea și înfăptuirea
Unirii Principatelor de la 1859, primul mare pas spre România Mare. Pe parcursul
veacurilor, începând cu primele manifestări ale vieții științifice autohtone,
cărturarii, atât cei din sânul bisericii, cât și cei din lumea laică, cronicarii, mai
întâi, apoi istoricii și truditorii pe câmpul anevoios al literei scrise n-au încetat
să promoveze ideile latinității noastre („Noi de la Râm ne tragem”), ale unității
de neam, de limbă, de cultură, credință și idealuri, conturând din veacuri și
aducându-l tot mai aproape de împlinire, marele ideal al Unirii.
Dacă istoricii, scriitorii, oamenii de artă, vizionarii au fost în primele
rânduri ale promovării ideilor unioniste, nu se poate neglija nici rolul
reprezentanților științelor pozitive, care, servindu-și cu abnegație și pasiune
domeniul căruia și-au dedicat viața, au contribuit la accelerarea progresului
social și la creșterea prestigiului națiunii pe plan internațional. Se cunosc peste
tot contribuțiile românilor la dezvoltarea științelor exacte, în matematică, fizică,
geologie, chimie, biologie, medicină, aeronautică, speologie etc., precum și
marile invenții pornite de aici, din spațiul mioritic, pe care l-a definit poetul
și filosoful Lucian Blaga. Nivelul general de cunoștințe acumulate de societate
a funcționat ca un imens capital educațional pentru fiecare nouă generație,
astfel încât puterea de conștiință a crescut permanent, permițând tot mai mult
participarea celor mulți la luarea unor decizii importante pentru țară și pentru
viitorul ei.
Acest adevăr s-a dovedit din plin în momentele istorice ale românilor,
cum ar fi cele două clipe astrale ale evoluției noastre, Unirea Principatelor de
la 24 ianuarie 1859 și făurirea României Mari, de la 1 Decembrie 1918, atunci
când hotărârile supreme au fost luate si impuse lumii întregi prin voința și vocea

238
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

poporului, fie direct, fie prin mijlocirea reprezentanților săi legitimi sau informali.
La Unirea Moldovei cu Țara Românească, alegerea aceluiași domn, și la Iași, și la
București, în persoana pârcălabului de Covurlui, Alexandru Ioan Cuza, a fost o
strălucitoare dovadă de inteligență socială superioară, căci, în condițiile în care
puterile lumii doreau doar o asociere mai degrabă formală, Principatele urmând
a avea conducători separați, noi l-am ales pe unul și același, înfăptuind, de fapt,
Unirea, dar, în același timp, neieșind din voința marilor puteri.
Impunerea fără drept de apel a voinței celor mulți a fost și mai evidentă
în anul nostru de grație, 1918, când forurile legislative din Chișinău și Cernăuți,
în consens cu dorința populației românești majoritare, au decis unirea cu țara
mamă, cu regatul edificat pe temelia actului istoric de la 24 ianuarie 1859 și pe cel,
la fel de important, al Independenței de la 1877. Prin Marea Adunare Națională
de la Alba Iulia au glăsuit și românii din Transilvania, a fost în consens cu frații
din toate provinciile și glasul Banatului, astfel încât, pentru prima dată, trainic
și irevocabil, toți românii, aproape toți românii, pentru că mai erau în afară cei
din Serbia, ca să nu mai vorbim despre cei răspândiți în Balcani, până în munții
bătrânei Elade, aveau o țară a lor, o singură țară, un singur conducător, un singur
ideal.
Ridicarea voinței poporului la rang de lege a fost o caracteristică de neam,
una care a răzbit prin veacuri și care a izbucnit cu tărie de fiecare dată când
soarta țării a fost în cumpănă. Să ne amintim că ruperea unor părți din spațiul
nostru românesc s-a făcut de fiecare dată prin rapt, prin violența armelor, sau, la
fel de abrupt, prin impunerea unor înțelegeri și tratate internaționale nedrepte,
odioase, umilitoare. Românii nu vor uita niciodată Dictatul de la Viena sau
Tratatul Ribbentrop-Molotov. Atunci, în două rânduri, ei s-au trezit peste noapte,
fără a fi consultați, fără argumente și menajamente, cu mari părți din țară răpite
sau, mai bine zis, furate. Nordul Ardealului a revenit la patrie, dar Basarabia a
rămas dincolo de Prut, ca dincolo de o graniță. Puternicele mișcări unioniste care
se manifestă acum, pașnic, și în țară, și în Republica Moldova, ne îndreptățesc să
credem că nu este departe ziua în care Basarabia va reveni la trupul țării, așa cum
s-a întâmplat la 1918. Și, la fel ca atunci, prin voința poporului, prin impunerea
unei hotărâri legitime și profund justificate.
Spuneam că și științele și-au adus, de-a lungul vremii, contribuția la
pregătirea Marii Uniri, ridicând continuu nivelul de cunoaștere al noilor
generații, și, în consecință, puterea lor de decizie. În acest context, se impune a
scoate în evidență şi importanța bibliologiei și a ramurii sale, biblioteconomia.
Definite, prima, ca știință care se ocupă cu studiul cărții, cuprinzând istoria,
tehnica alcătuirii şi răspândirea cărții, iar cea de a doua ocupându-se de
formarea, organizarea şi administrarea bibliotecilor, cele două domenii științifice
au contribuit şi contribuie la răspândirea cunoștințelor în rândul unor categorii

239
Centenar Buletinul Fundaţiei Urechia • Nr. 19/2018

largi de cititori, transformând, după credința și expresia cărturarului Vasile


Alexandrescu Urechia, patronul bibliotecii noastre, orașele, comunele, satele țării
în citadele ale progresului și culturii, armele cele mai de seamă ale omenirii.
Iată de ce, acum, la împlinirea a o sută de ani de la Marea Unire de la
1 Decembrie 1918, se cuvine a aduce un cald omagiu cărții, bibliotecilor și
bibliotecarilor din toată țara, celor din Basarabia doritoare de unire, un cald
omagiu la marea sărbătoare. Cartea românească este și ea astăzi în sărbătoare,
Badea Cârțan, cu desaga lui cu slove românești străbate și acum, icoană a
neamului, potecile patriei, ca un simbol al românismului și al setei de unitate
națională care au pătruns prin vremi, iar lumina care izvorăște din milioanele de
pagini scrise ale cronicii noastre naționale ne va călăuzi, sperăm, spre mai multă
înțelepciune, înțelegere și dorință de unitate.

240