Cristina ISPAS

Disciplina:

Asistenţa social-pedagogică a familiei/

Asistenţa socială a familiei
Curs

Program de studii: PIPP/AS

Anul III,
Semestrul 1, 2021-2022

1
 Curs 1
FAMILIA ȘI ASISTENȚA SOCIALĂ A FAMILIEI.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE

 Conceptul de familie
 Conceptul de asistență socială
 Conceptul asistență socială a familiei

Conceptul de familie
Definirea conceptului de familie comportă o serie de dificultăţi. Sociologi, jurişti,
antropologi, chiar pedagogi etc. au formulat definiţii mai mult sau mai puţin cuprinzătoare
pentru conceptul de familie. Redăm câteva din aceste definiţii, prezente în diferite literaturi
de specialitate: sociologică, juridică, pedagogică etc.
 În diferite dicţionare, familia apare definită ca:
o Formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi
din descendenţii acestora1;
o Grup de persoane înrudite prin căsătorie sau prin sânge care trăiesc împreună
(soţ, soţie, descendenţii acestora)2;
o Totalitatea persoanelor înrudite, care sunt din acelaşi neam3;
o Formă istorică de comunitate umană, grup de oameni legaţi prin consangvinitate
şi înrudire; grup social având la bază căsătoria, alcătuit din soţi şi copii;
totalitatea persoanelor care descind dintr-un strămoş comun4.
 Lucrările de specialitate din România, indică la rândul lor o varietate de definiţii pentru
familie, din care spicuim:
o Familia reprezintă o unitate socială constituită din adulţi şi copii, între care există
relaţii de filiaţie naturală şi socială.5
o Familia poate fi definită în sens larg ca „un grup social ai cărui membri sunt
legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună,
cooperează sub raport economic şi au grijă de copii sau în sens restrâns fiind un
grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.”6
o Familia este „o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate
caracteristicile acestuia, care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin
câteva note specifice: uneşte membrii, prin relaţii de căsătorie, consangvinitate
sau adopţie; de regulă membrii unei familii trăiesc împreună, alcătuind un singur
menaj; desfăşoară o activitate economică comună, membrii ei sunt legaţi de
anumite relaţii de ordin biologic, spiritual şi ideologic, menţionând şi perpetuând
cultura societăţii date; îşi acordă sprijin emoţional-afectiv interacţionând în
1
[DEX'98] Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998
2
[NODEX] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2002
3
[DN] Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986
4
[MDN] Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000
5
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Polirom, 1997, p. 227
6
Zamfir, C., Vlăsceanu L., Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1998, p. 234

2
 cadrul rolurilor de soţ-soţie, mamă-fiu, mamă-tată, etc., în condiţiile statului şi
dreptului, grupul se întemeiază pe anumite reguli prevăzute în acte oficiale.” 7
o Familia este „nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care
realizează, în mic totalitatea funcţiilor societăţii ca mare sistem: reproducerea şi
asigurarea continuităţii biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de
subzistenţă, educarea şi socializarea nou-născuţilor şi prin acestea asigurarea
continuităţii moral spirituale a societăţii.”8
În opinia noastră, familia este nucleul primar întemeiat prin căsătorie sau consens
reciproc, care are conştiinţa alcătuirii unui tot unitar şi apartenenţei la acest tot unitar.

Conceptul de asistenţă socială

Conceptul de asistenţă socială este prezentat în dicţionarele de limba română într-un
sens restrictiv şi limitativ. Conform dicţionarelor, asistenţa socială este un sistem de ajutorare
materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare
traiului9 sau asistenţa socială reprezintă sprijinirea materială a unei persoane inapte de
muncă, făcută de stat sau de o altă organizaţie socială.10
Considerăm inadecvate/depăşite definiţiile de mai sus, întrucât se referă strict numai
la aspectul de ajutorare materială, neglijând faptul că bunăstarea unei persoane, familii,
comunităţi nu se poate limita numai la aspecte materiale, ci depăşeşte aceste bariere spre
acele resorturi intime care asigură funcţionarea socială. În opinia noastră, accentul asistenţei
sociale cade pe dezvoltarea capacităţilor de gestionare şi rezolvare a problemelor, pe
promovarea funcţionării umane eficiente prin reactivarea acelor resurse de personalitate (ale
clienţilor asistenţei sociale) capabile să asigure integrarea şi funcţionarea socială eficientă, pe
stabilirea de legături adecvate între persoanele/familiile/grupurile aflate în nevoie şi sistemele
sociale care furnizează resurse, servicii, oportunităţi.
Asistenţa socială, în opinia noastră, este activitatea profesională care urmăreşte
ajutorarea persoanelor, familiilor, altor grupuri, comunitatea, pentru a îmbunătăţi sau
restabili capacitatea lor de funcţionare socială, prin crearea de condiţii sociale favorabile
acestui obiectiv. Practica de asistenţă socială constă în aplicarea profesională a valorilor,
principiilor, tehnicilor de asistenţă socială prin intermediul unor activităţi specifice, cum ar fi:
o ajutarea oamenilor să atingă obiective realiste (tangibile);
o consilierea cu persoane, familii, grupuri;
o sprijinirea comunităţii sau grupurilor în furnizarea sau îmbunătăţirea
procesului de asistenţă socială.
Se poate adăuga că asistenţa socială reprezintă un asamblu de instituţii, programe,
activităţi profesionalizate, servicii specializate care ţintesc sprijinirea temporară a
persoanelor, familiilor, grupurilor, comunităţilor, aflate în dificultate, clienţi ce nu reuşesc
numai prin mijloace şi eforturi proprii să depăşească această stare de fapt.

7
Chipea, F., Familia contemporană. Tendinţe globale şi configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2001,
p.24-25
8
Mitrofan, I., Cuplul conjugal – armonie şi dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.5
9
[DEX'98] Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998
10
[DN] Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

3
Conceptul de asistenţă socială a familiei
Asistenţa socială a familiei acordă sprijin specializat familiilor care se confruntă cu
diferite probleme/dificultăţi de ordin social, psihologic, economic etc., dificultăţi pe care nu
le pot depăşi singure. Toate eforturile sunt orientate în sensul creşterii calităţii vieţii, a
bunăstării acestor familii. Ele se concentrează în special pe îmbunătăţirea vieţii copiilor,
asigurându-se, în primul rând, că nevoile de bază ale acestora sunt satisfăcute.
„O focalizare suplimentară a acestei abordări este asupra utilizării şi construirii
intervenţiei pe punctele forte şi resursele familiei.”11
În opinia noastră, asistenţa socială a familiei reprezintă o intervenţie specializată de
prevenire şi susţinere a familiei vulnerabile, cu scopul de a o întări şi sprijini să depăşească
problemele cu care aceasta se confruntă.
Asistenţa socială a familiei urmăreşte să antreneze familia în procesul de rezolvare a
problemelor cu care aceasta se confruntă. Altfel spus, familia reprezintă un partener activ,
care se implică, împreună cu serviciile de asistenţă socială, la proiectarea propriului demers
de ieşire din starea de vulnerabilitate în care se găseşte.
În opinia noastră, asistenţa socială a familiei urmăreşte două obiective de bază:
 sprijinirea familiei să îşi rezolve problemele pe care le întâmpină, prin
experimentarea unor soluţii viabile pentru situaţia concretă în care se găseşte,
cu efecte directe asupra creşterii calităţii vieţii;
 a ajuta familia să reflecteze asupra celor întâmplate, pentru a preveni
ulterioare reveniri ale aceleiaşi probleme sau a altora asemănătoare.

11
Neamţu, N., Toma, M., Asistenţa socială centrată pe familie, în Buzducea, D., Asistenţa socială a grupurilor
de risc, Polirom, Iaşi, 2010, p.115

4
 CURS 2. Tipuri de familii

„Familia, în opinia multor clasici ai ştiinţelor sociale, este un fapt universal,

fundamentul societăţii [...] a cărei prezenţă se poate remarca în toate societăţile, fie din
prezent, fie din trecut.” (Settembrini, 2006, p.205) Sociologul şi filozoful german Ferdinand
Tönnies (1855-1936) „interpretează familia ca manifestare paradigmatică a comunităţii. Şi în
gândirea lui Comte, lui Spencer şi Durkheim, lumea familiei reprezintă o condiţie realmente
opusă celei reprezentată de individ. [...] Ideea că familia, înţeleasă ca grup, instituţie, ori fapt
social universal [...] a supravieţuit de-a lungul ştiinţelor sociale”. (idem). Nimkoff şi Ogburn
definesc familia ca „o relație pe o durată nedeterminată existentă între părinte(i) și copii”.
(Nimkoff şi Ogburn, 1934).
Până în anii 1960 - ’70 au existat puține date ştiinţifice despre viața de familie din
trecut. Înainte de această perioadă, literatura (prin diferitele sale genuri literare) şi/sau
mărturiile (auto)biografice constituiau principalele surse de informare despre familie. De cele
mai multe ori însă aceste informaţii ofereau o imagine îngustă a familiei, uneori difuză, prin
evidenţierea anumitor segmente ale societăţii (bogaţii, săracii). În încercarea de a înţelege
caracteristicile familiei, sociologii au întreprins numeroase cercetări, menite să evidenţieze
aspectele caracteristice ale familiei în diferite faze ale evoluţiei sale istorice. Una din lucrările
de referinţă în domeniu rămâne cartea lui Edward Shorter intitulată The Making of the
Modern Family (1975) în ceea autorul „prezintă un model a ceea ce el numeşte familie
tradiţională, descriind cum aceasta s-a transformat în perioada de după 1750, cel puţin în
vestul Europei, în ceva menţionat ca familie modernă, şi sugerează cum mai târziu, la rândul
său, aceasta s-a schimbat drastic prin revoluţia în atitudinea şi practicile sexuale din 1960”.
(1978, disponibil on-line la
http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=7580136)
Edward Shorter a descoperit că familia extinsă care trăia într-o singură gospodărie nu
era o excepţie specifică numai familiilor bogate din mediul urban sau rural. Dacă familiile
bogate erau alcătuite din mai mult de zece membri, familia tipică avea de regulă cinci sau şase
membri. Deşi femeile năşteau mai mulţi copii, rata mare a mortalităţii infantile limita
dimensiunile familiei. Majoritatea familiilor europene trăiau într-o singură cameră, în condiţii
precare. Copiii, de la vârste fragede, erau implicaţi în activităţi care asigurau subzistenţa
familiei. Puţine familii, remarcă Shoter, au dezvoltat ataşamente strânse cu copiii lor.
Tipurile de familie variază foarte mult, în funcție de factorii sociali, culturali,
economici și emoționali. Familia, ca orice instituție socială, tinde să se adapteze la contextul
unei societăți aflate într-o perpetuă schimbare.
În ultimile decenii cercetătorii (Burgess şi Locke, 1960; Goode, 1963; Laslett şi Wall,
1978; Rapoport, Fogarty şi Rapoport, 1982; Weeks, 1986; White, 1991; Bernardes, 1997;
Bittman şi Pixley, 1997; Baker, 2001; Patel, 2005; Settles et al., 2013) din întrega lume s-au
aplecat cu multă atenţie asupra studiezii diversităţii tipurilor de familie existente în societate.
Rapoport et. al. (1982, apud Saggers şi Sims) identifică cinci tipuri de diversitate a
familiei:
♦ diversitate de organizare – se datorează modelelor de muncă diferite din afara și din
interiorul casei, și schimbării tendinţelor maritale. Această categorie cuprinde atât familiile
„reconstituite” ca urmare a divorţului şi recăsătoriei, cât şi familiile cu dublă carieră; la unele
dintre familiile cu dublă carieră se constată o mai mare flexibilitate în privinţa muncii
domestice.
♦ diversitatea culturală – este generată de apartenenţa la spaţii şi culturi diferite;
migraţia a jucat un rol important în acest sens, în constituirea unor familii mixte, care aparţin
unor etnii, naţionalităţi, rase etc. diferite.

1
 ♦ diversitate de clasă socială – este demonstrată de resursele materiale ale familiei, de
relațiile existente între cupluri, între părinți și lor copii, de modul în care se realizează
socializarea și educarea copiilor.
♦ diversitatea ciclului de viață – se întâlneşte la familii ai căror membrii aparţin unor
perioade istorice diferite şi implicit au experienţe de viaţă dferite, ceea ce le influenţează
întreaga viaţă.
♦ diversitatea cursulului de viaţă al familiei – se referă la diferitele etape de viaţă pe
care le parcurge familia în existenţa sa: familia cu copii mici, familia cu adolescenţi etc.
Fiecare din aceste etape ale vieţii de familie presupune priorități diferite şi prin urmare
abordări specifice etapei pe care o traversează familia (Bernardes, 1997, p. 11-12 )
În societatea contemporană există o multitudine de tipuri de familii, care pot fi
clasificate pe baza unor criterii integratoare, precum:
1. structura sau organizarea familiei,
2. distribuţia autorităţii,
3. rezidenţa,
4. căsătoria,
5. prezenţa sau absenţa copiilor
6. ascendenţa,
7. relaţiile de rudenie,
8. prezenţa în familie a unui copil care provine din sistemul de protecţie socială,
9. orientarea şi comportamentul sexual al partenerilor.

1. Unul dintre cele mai cunoscute criterii de clasificare a familiei este reprezentat de
structura sau organizarea familiei. În baza acestui criteriu, se pot distinge:
♦ familia nucleară – este formată din două generaţii de membri care trăiesc sub acelaşi
acoperiş, respectiv din părinţi şi copiii acestora; la jumătatea secolului XX, majoritatea
cercetătorilor erau de acord cu faptul că familia nucleară reprezintă „o formă nouă şi modernă
de familie” a cărei apariţie coincide cu dezvoltarea industriei (Burgess, Locke, 1960; Goode,
1963). Astăzi, familia nucleară pare să fie un model care se bucură de o largă apreciere, mai
ales în societatea occidentală. Mărimea familiei nucleare tinde să fie cât mai redusă: cei doi
părinţi şi unul/doi copii.
♦ familia extinsă – se compune din trei sau mai multe generații locuiesc în aceeași
gospodărie; de obicei este vorba de o extindere pe verticală, fiind formată din bunici, părinţi,
copii; în cazul extinderii familiei pe orizontală, alături de părinţi şi copii, locuiesc sub același
acoperiș mătuși, unchi, veri și așa mai departe;
♦ familia monoparentală – implică o singură persoană împreună cu copiii aflaţi în
întreținere;
♦ familia reconstituită – este de obicei sub formă nucleară şi este formată din părinţi
care au copii din legături anterioare şi din relaţia actuală (facultativ).
Laslett şi Wall (1978) clasifică familiile în:
♦ familia nucleară (formată din părinţi şi copii),
♦ familia extinsă (formată din familia nucleară şi orice altă/e rudă/e),
♦ familia multiplă (familia care conţine mai mult decât o unitate conjugală).

2. Un alt criteriu în clasificare familiei îl constituie distribuţia autorităţii. În funcţie de

acest criteriu se pot distinge:
♦ familia patriarhală – autoritatea este deţinută de cel mai vârstnic membru masculin
al familiei sau de tatăl, care îndeplineşte rolul de cap al familiei. În trecut acesta avea
autoritate nelimitată asupra celorlalţi membri ai familiei, precum şi asupra bunurilor familiei.

2
 ♦ familia matriarhală – autoritatea aparţine soţiei sau mamei, care stabileşte regulile
familiei, drepturile şi obligaţiile fiecărui membru al familiei.

3. În funcţie de rezidenţa familiei se pot distinge:

♦ familia patrilocală – când o familie tânără merge să locuiască împreună cu părinţii
soţului, în casa acestora;
♦ familia matrilocală – când o familie tânără merge să locuiască în casa părinţilor
soţiei, împreună cu aceştia;
♦ familia neolocală – când o familie tânără locuieşte într-o locuinţă separată
(independentă) de cea a părinţilor lor;
♦ familia matri-patri locală – când o familie tânără locuieşte pe rând când la părinţii
soţului, când la părinţii soţiei. Tot în funcţie de rezidenţă se poate vorbi de;
♦ familia urbană – care domiciliază într-un oraş¸
♦ familia rurală – care domiciliază la sat.

4. Căsătoria poate constitui un criteriu de clasificare a familiei:

♦ familia întemeiată pe baza căsătoriei;
♦ uniunile consensuale – familia nu este constituită pe baza căsătoriei legale. O altă
tipologie care are la bază criteriul căsătoriei se referă la:
♦ familia monogamă – întemeiată pe baza căsătoriei unui bărbat cu o femeie;
♦ familia poligamă – întemeiată pe baza căsătoriei unui bărbat cu mai multe femei,
astfel încât bărbatul poate avea în acelaşi timp mai multe soţii (familia poligină) sau pe baza
căsătoriei unei femei cu mai mulţi bărbaţi (familia poliandră).

5. Un alt criteriu de clasificare al familiilor poate fi prezenţa sau absenţa copiilor, în

funcţie de care avem:
♦ familia fără copii – poate fi numai o fază tranzitorie (un stagiu al vieţii de familie),
până la momentul în care vor decide sau vor putea (în cazul cuplurilor care se confruntă cu
probleme legate de infertilitate sau alte afecţiuni medicale) să aibe un copil ;
♦ familia cu copii – cunoaşte diferite stadii de dezvoltare strâns legate de vârsta
copiilor: stadiul familia cu copii foarte mici (vârsta copiilor: 0-3 ani), stadiul familia cu copii
preşcolari (vârsta copiilor: 3- 6/7 ani), stadiul familia cu copii de vârstă şcolară (vârsta
copiilor: 6/7-14 ani), stadiul familia cu copii adolescenţi (vârsta copiilor: 14-18 ani), stadiul
familia cu copii adulţi (vârsta copiilor: peste 18 ani).

6. În funcţie de criteriul ascendenţă, se pot distinge:

♦ familia patriliniară – care provine din acelaşi tată; familia cu descendenţi în linie
paternă. (MDN, 2008);
♦ familia matriliniară – care provine din aceeaşi mamă; familia cu descendenţi în linie
maternă.

7. Pe baza relaţiilor de rudenie, se pot distinge:

♦ familia consangvină – presupune existenţa unui raport de rudenie între persoane care
au același tată, dar nu și aceeași mamă (DEX), respectiv familia care are un strămoş masculin
comun.
♦ familia conjugală [= familia nucleară] – familia alcătuită din cei doi soţi şi copiii
lor.

8. Familia care conţine cel puţin un copil care provine din sistemul de protecţie
socială poate fi:

3
 ♦ familia foster – este alcătuită din unul sau doi adulţi (părinţi) care îngrijesc cel puţin
un copil în sistem de asistenţă maternală; unul dintre adulţi este asistent maternal;
♦ familia adoptivă – care a adoptat cel puţin un copil.

9.Orientarea şi comportamentul sexual al partenerilor în familie conduce la existenţa

următoarelor tipuri de familie:
♦ familia heterosexuală – partenerii sexuali sunt un bărbat şi o femeie
♦ familia homosexuală – partenerii sunt de acelaşi sex.

4
 Curs 3
INTERVENŢIA ÎN ASISTENŢA SOCIAL-PEDAGOGICĂ A FAMILIEI

 Niveluri de intervenţie: cognitiv, afectiv, comportamental

 Scopuri şi obiective ale intervenţiei în asistenţa social-pedagogică a familiei

Niveluri de intervenţie: cognitiv, afectiv, comportamental

Conform literaturii de specialitate, toate intervenţiile familiale pot fi cuprinse în trei
mari categorii: cognitive, afective sau comportamentale (Thornton,T., Craft,C., Dahlberg,L.,
Lynch,B., Baer,K., 2000):
- Nivelul cognitiv – este poate cel mai important nivel; schimbările produse prin
intervenţii la acest nivel sunt profunde şi durabile. Obiectul intervenţiei este focalizat
pe schimbarea percepţiilor şi credinţelor familiei în legătură cu o anumită problemă
sau anumite comportamente.
- Nivelul afectiv – cuprinde toate acele intervenţii în domeniul familial care au drept
scop îmbunătăţirea stării afective ale familiei. Stările emoţionale au un rol important
în viaţa fiecărui individ şi implicit a familiei sale ca şi grup social. Multe familii se
caracterizează prin tipare defectuoase de a se raporta la conflict, fie prin retragere
prematură şi lăsarea nerezolvată a problemelor în cauză, fie prin predispoziţie la
furie sau chiar violenţă.
- Nivelul comportamental– este cel la care se înregistrează cel mai frecvent
problemele în sistemul familial şi aceasta pentru că nivelul comportamental este cel
mai uşor observabil şi măsurabil. Schimbarea în comportament se realizează cel mai
uşor prin modificarea a ceea ce se întâmplă de regulă puţin înainte şi imediat după
exprimarea acelui comportament.

Scopuri şi obiective ale intervenţiei în asistenţa social-pedagogică a familiei

Intervenţia în asistenţa social-pedagogică a familiei îşi propune:
 găsirea în cel mai scurt timp posibil a celor mai bune soluţii pentru restabilirea
funcţionării sociale a familiei;
 integrarea şi funcţionarea familiei în societate;
 evitarea marginalizării, segregării şi/sau excluderii sociale;
 restabilirea şi menţinerea unor raporturi funcţionale/sănătoase între membrii
familiei aflată în dificultate;
 dezvoltarea unor modele de comunicare asertivă în interiorul şi exteriorul
familiei;
 existenţa unui raport deschis şi clar cu familia care solicită asistenţă socială;
 respectarea drepturilor familiei;
 asumarea reciprocă, de către asistentul social, responsabil de caz, şi familie a
unor responsabilităţi;
 crearea unui cadru profesional care oferă familiei vulnerabile ajutor, siguranţă,
încredere.
  valorizarea şi sprijinirea familiei în demersul său anevoios de restabilire a
funcţionării sociale, de dezvoltare în plan social şi personal;
 cooperarea la nivel instituţional şi noninstituţional pentru atingerea
obiectivelor intervenţiei;
 colaborarea activă, intenţionată, continuă, programată cu reţele familiale;
 activarea unor reţele de sprijin din partea altor familii, existenţa unor acţiuni de
micro-solidarietate pentru sprijinirea familiilor vulnerabile.
Intervenţia în asistenţa social-pedagogică a familiei are ca obiective1:
 Consolidarea punctelor forte ale familiei pentru pregătirea schimbărilor pe
termen lung (sau a intervenţiilor);
 Furnizarea unui sprijin suplimentar, de tipul consiliere de familie, astfel încât
familiile să funcţioneze eficient;
 Crearea unor schimbări concrete în funcţionarea familiei capabile să susţină
efectiv şi în mod satisfăcător rutina de zi cu zi independent de ajutoarele
oficiale.
Asistenţa social-pedagogică a familiei nu se identifică cu terapia familiei, care vizează
un tip de intervenţie menită să conducă la schimbări sistemice ale familiei. Asistenţa social-
pedagogică a familiei poate fi orientată către familie şi către comunitate. Activitatea specifică
asistenţei sociale a familiei poate fi focalizată pe rutina zilnică a familiei, dacă la nivelul
acesteia se constată probleme, sau pe interacţiunile familiale cu mediul social.

1
Collins., D., Jordan., C., Coleman., H., An Introduction to Family Social Work, F. E. Peacock Publishers, Inc,
Illinois, 1999, p.3
 Curs4
INTERVENȚIA ÎN CAZUL COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

 Interesul superior al copilului

 Modele de intervenție în familia cu copil/copii în dificultate

Interesul superior al copilului

Originea noțiunii de interes superior al copilului provine din realizarea faptului că acesta este un
individ care are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților. Prin urmare interesul său ar putea fi diferit
de cel al părinților sau tutorilor săi. De aceea este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor
interese atunci când se iau măsuri cu privire la copil.
Principiul interesului superior al copilului, este consacrat prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului, conform căruia interesul copilului va prevala în toate demersurile şi
deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi
în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Principiul interesului superior al copilului. este impus
inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi,
precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Acest principiu ocroteşte toate
categoriile de copii, adică:
 copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
 copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
 copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
 copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale
privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
 copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în
condiţiile legii speciale, de către autorităţile publice române competente. În sensul acestei
legi, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu.
Principiul interesului superior al copilului este distinct de principiul exercitării drepturilor şi
îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor care constituie doar o aplicaţie specială, în materia
autorităţii părinteşti.

Modele de intervenție în familia cu copil/copii în dificultate

Situația de dificultate în care se poate găsi un copil poate îmbrăca diferite forme. Atunci când adultul
în grija căruia se află copilul nu își asumă rolul privind creșterea și dezvoltarea sănătoasă, armonioasă a
copilului, acesta din urmă se găsește într-o stare de dificultate, fiind de cele mai multe ori victimă a abuzului
sau neglijenței din partea adultului/adulților (părintelui/părinților) responsabili cu îngrijirea sa.
Consecințele disfuncțiilor în relația părinte – copil ating toate laturile bio-psiho-socio-culturale ale
ființelor umane implicate si reprezintă in același timp un fenomen de încălcare a drepturilor copilului.
Intervenția va trebui sa țintească toate aspectele existențiale ale copilului victimizat: biologice,
sociale si culturale și in același timp, să aibă un aspect corectiv, de reabilitare pentru familia sa.
Intervenția în cazul copilului aflat în dificultate presupune o abordare personalizată a fiecărui caz și
măsuri specifice de intervenție precum:
 soluții de îngrijire temporară a copiilor prin plasament familial (asistenta maternala);
 diferite forme de psihoterapie individuală, de grup si de familie, accesibile prin sistemul de
asigurări sau oferite de ONG – uri;
 diferite forme de suport financiar in funcție de nevoile familiei;
 programe de tip educativ de dezvoltare a competentelor adultului in domenii cum ar fi
educarea copiilor, managementul veniturilor si cheltuielilor, traninguri profesionale, etc.;
 grupuri de auto – ajutor (self-help) pentru mamele singure (materializate la noi in centrele
maternale);

1
  adăposturi pentru persoane fără locuință (locuințe pentru copii străzii, cei ce suferă un al doilea
abandon).
Toate aceste tipuri de interventie se refera la nivelurile sociale diferite pe care le tinteste si le implica.
Exista trei tipuri mari de intervenție din a căror variata combinație poate rezulta succesul (Killen, 1993):
1. modelul lucrului pe caz
2. modelul interventiei sociale in retea
3. modelul campaniilor de sensibilizare la nivelul comunitar si politic.

Cand se adopta modelul lucrului pe caz, intervenția trebuie sa plece de la intelegerea situatiei
copilului aflat în dificultate si a problemei(lor)/traumei(lor) pe care o (le) traieste. Aceasta impune
recunoasterea si abordarea consecintelor specifice respectivei situații de dificultate, dar si a strategiilor de
ajustare la relatia problematică, dezvoltate de copil prin comportamente compensatorii.
Astfel de comportamente compesatorii pot fi:
 comportament de supra adaptare:
o super – copii, copii grijulii cu parintii lor,
o copii pierduti , apatici (cuminti);
 comportamente disturbante: agresive, distructive.
În cazul modelului de interventie sociala in retea, interventiile trebuie sa urmareasca, cu multa
creativitate, sistematic, initierea si functionarea retelelor sociale in jurul familiei cu risc de abandon si in
primul rand a copilului. Experienta unor proiecte a demonstrat eficienta, costurile mici si rezultate
remarcabile ale acestor tipuri de interventie. Retelele se alcatuiesc din serviciile si profesionistii implicati in
interventie, dar si din persoane exterioare sistemului de servicii. Aceste persoane pot apartine familiei
extinse sau pot fi voluntari care se implica pentru sprijinirea copilului, familiei, institutiei. Retelele si
grupurile de suport social au un efect educativ si terapeutic incontestabil, care, in anumite situatii, poate fi
mai adecvat decat o anumita forma de terapie, dar intotdeauna poate completa cu succes o forma de terapie
individuala. Daca asistentul social nu urmareste abordarea parintilor prin retea, munca cu aceste familii
poate face sa creasca dependenta lor de asistentul social, iar acesta se va gasi in situatia de a fi unica “retea
sociala a familiei”, facand astfel sa sporeasca starea de izolare si neputinta a familiei (Killen, 1993).
Campaniile de sensibilizare la nivel comunitar si politic influenteaza contextul socio - cultural al
intervențiilor. Funcționarea rețelelor este condiționata de nivelul de educatie al comunitatii. Educatia
determina sensibilitatea si disponibilitatea comunității de a ajuta. Voluntariatul, indiferent de tipul de proiect
de interventie in care este inclus, este facilitat de schimbarea reprezentării comune asupra fenomenului, in
sensul de a nu tolera producerea lui si de a avea deschiderea necesară implicării reparatorii in situatii de
abandon.
Interventia educativa poate fi transformata intr-o campanie de advocacy pentru prevenirea
abandonului. Obiectivele unei astfel de campanii, care poate fi desfasurata la nivel national sau local pot fi
in acelasi timp:
 sensibilizarea comunitatii;
 multiplicarea serviciilor de caritate;
 crearea, functionarea retelelor sociale de sprijin;
 aparitia voluntarilor (din familia largita sau din comunitate);
 initiative in domeniul legislativ.
Aceste trei tipuri de interventie bine planificate se vor imbina si completa reciproc.

2
 Curs 5
MANAGEMENTULUIDE CAZ ÎN DOMENIUL ASISTENȚEI SOCIALE
ȘI PEDAGOGICE A FAMILIEI ȘI COPILULUI

 Principiile care fundamentează aplicarea managementului de caz

 Etapele metodei Managementului de caz

Principiile care fundamentează aplicarea managementului de caz

Principiile directoare pentru managerii de caz care ghidează comportamentul și
interacțiunea lor cu copilul și familia, în procesul de lucru cu metoda managementului de caz:
 A nu dăuna. Acest principiu asigură că acțiunile și intervențiile menite să susțină
copilul și familia lui, nu-i expun la pericole. La fiecare etapă a managementului de
caz, managerul de caz, ca urmare a comportamentului său, a deciziilor luate sau a
acțiunilor întreprinse în numele beneficiarului, trebuie să se asigure că nu dăunează
copilului sau familiei lui. De asemenea, managerul de caz trebuie să fie prudent, să
garanteze că prin colectarea, păstrarea sau schimbul de informație cu privire la copil,
familie sau la situația acestora, nu îi va expune altor riscuri legate de utilizarea datelor
cu caracter personal.
 Interesul superior al copilului este prioritar. Acesta cuprinde bunăstarea, siguranța
fizică și emoțională a copilului, precum și dreptul lui la dezvoltare pozitivă. În
conformitate cu art. 3 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, interesul
superior al copilului trebuie să stea la baza tuturor deciziilor și acțiunilor întreprinse;
tot aici, prestatorii de servicii sociale trebuie să țină cont de felul în care
interacționează cu copilul și familia acestuia. Asistenții sociali și managerii de servicii
trebuie să evalueze în mod constant riscurile care „amenință” bunăstarea copilului și
resursele existente în mediul său de contact, precum și consecințele pozitive și/sau
negative ale acțiunilor (sau inacțiunilor), să discute despre acestea cu copilul și
părinții/îngrijitorii, atunci când se iau decizii care îi vizează pe ei. Cel mai bun plan de
asistență este cel preferat de beneficiar. Toate acțiunile trebuie să asigure că dreptul
copilului la siguranță și dezvoltare nu este încălcat. Principiul dat trebuie să ghideze
toate deciziile luate în timpul procesului de management de caz. Deseori, în protecția
copilului nu există o "soluție unică ideală", ci mai degrabă, o serie de alegeri, mai
mult sau mai puțin acceptabile (de ex., instituționalizarea), care trebuie să fie
echilibrate cu interesul copilului.
 Nediscriminarea. Aderarea la principiul nediscriminării înseamnă asigurarea faptului
că copilul nu este discriminat (tratat prost sau i se refuză accesul la serviciul necesar)
din cauza caracteristicilor individuale sau a apartenenței la un anumit grup social (de
ex., sex, vârstă, situație socio-economică, religie, etnie, dizabilitate). Copiii care au
nevoie de servicii de protecție ar trebui să primească suport din partea serviciilor
sociale și a asistenților sociali, calificați și instruiți, să creeze relații de respect,
nediscriminatorii cu beneficiarii, să-i trateze cu compasiune, empatie și grijă.
 Respectarea standardelor etice. Asistenții sociali trebuie să conștientizeze că
activitățile de prevenire sau de intervenție trebuie să excludă acțiunile discriminatorii,
 inclusiv practicile care consolidează discriminarea (prejudicii, limbaj negativ,
subiectivism). Respectarea standardelor etice profesionale va ajuta personalul care
lucrează cu copiii și familiile să ofere servicii de calitate.
 Solicitarea acordului/consimțământului informat. Acesta este acordul voluntar al
unei persoane care are capacitatea de a-și da consimțământul și care face o alegere
liberă și informată. Consimțământul informat este dorința exprimată de a beneficia de
un serviciu. În toate cazurile, ar trebui să fie solicitat consimțământul copilului și al
părinților/îngrijitorilor înainte de a fi prestat un anumit serviciu social. Pentru a
asigura un consimțământ informat, asistenul social trebuie să se asigure că copilul și
familia lui înțeleg pe deplin: serviciile și opțiunile disponibile care le sunt propuse,
potențialele riscuri și beneficiile serviciilor sociale primite, informațiile care vor fi
colectate despre situația copilului și a familiei și modul în care acestea vor fi utilizate,
în limitele confidențialității. Managerul de caz trebuie să comunice într-o manieră
prietenoasă copilului și să încurajeze copilul și familia să adreseze întrebări, care le
vor ajuta să ia o decizie cu privire la propria lor situație. Chiar și pentru copiii foarte
mici (cei cu vârsta sub 5 ani) ar trebui depuse eforturi pentru a explica într-un limbaj
adecvat, ce informație este solicitată, cum va fi folosită și modul în care va fi
împărtășită. În unele situații, consimțământul informat poate lipsi sau poate fi refuzat.
Cu toate acestea, intervențiile pentru protecția copilului sunt necesare. De ex., în cazul
în care o adolescentă este abuzată sexual de tatăl său, s-ar putea ca, din loialitate față
de părinte, aceasta să nu dorească să fie întreprinse acțiuni de penalizare față de el.
Acest lucru însă, nu înseamnă că abuzul care are loc, poate fi ignorat. Atunci când
consimțământul nu poate fi obținut, iar profesioniștii și structurile implicate au un
mandat legal de a lua măsuri pentru a proteja copilul, acestuia ar trebui să-i fie
explicate motivele pentru care se întreprind acțiunile respective, participarea copilului
și a celorlalți membri (non-violenți) din familie fiind încurajată în permanență.

 Respectarea confidențialității. Confidențialitatea este legată de schimbul de

informații având la bază necesitatea de a cunoaște. "Nevoia de a cunoaște" trebuie
raportată la limitarea informațiilor considerate sensibile și împărtășirea acestora
numai cu persoanele care au nevoie de informații, pentru a proteja copilul. Orice
informație sensibilă colectată cu privire la situația copilului ar trebui să fie împărtășită
doar pe baza principiului nevoii de a cunoaște și cu un număr de persoane cât mai
restrâns posibil. Respectarea confidențialității impune prestatorului de serviciu
condiția de a proteja informațiile colectate despre beneficiar pentru a se asigura că
acestea pot fi împărtășite numai cu permisiunea beneficiarului. Pentru managerul de
caz, aceasta înseamnă colectarea, păstrarea și schimbul de informații cu privire la
cazurile individuale, într-un mod sigur și în conformitate cu politicile/regulile de
protecție a datelor personale, stabilite în fiecare organizație/serviciu. Aceasta
presupune multă vigilență în privința păstrării dosarelor individuale în locuri sigure,
nedivulgării numelui și a datelor personale ale copilului/membrilor de familie și
evitarea conversațiilor informale cu colegii care pot fi curioși.
o Confidențialitatea poate fi limitată/încălcată atunci când managerul de caz
identifică probleme legate de siguranța copilului sau atunci când apare
 necesitatea de a contacta alți specialiști (de ex., lucrătorul medical, polițistul
de sector), sau în cazul în care este obligat prin lege să raporteze infracțiunea
(conform Instrucțiunilor privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru
identificarea, evaluarea, referirea, asistența și monitorizarea copiilor victime și
potențiale victime ale violenței, neglijării, exploatării, traficului).
o Aceste limite trebuie să fie explicate copiilor și părinților în timpul lucrului pe
caz, la momentul apariției necesității. Pe astfel de cazuri, managerul de caz
trebuie să lucreze în legătură strânsă cu reprezentanții organelor de drept și cu
primarul comunității, pentru a lua decizii privind cazurile în care principiul
confidențialității poate fi „încălcat”.
 Abilitarea copilului și familiei bazată pe dezvoltarea capacităților și a resurselor
existente. Toți copiii și familiile lor dispun de un anumit potențial de resurse și
competențe pentru a se ajuta singuri și a identifica în mod individual soluții la
problemele cu care se confruntă. Managerul de caz trebuie să lucreze cu familiile și
copiii, acolo unde este posibil, motivându-i să se implice și să joace un rol activ pe tot
parcursul procesului de lucru: la etapa de evaluare, de planificare, solicitând opiniile
beneficiarilor, și stimulându-le capacitatea de valorificare a punctelor forte și a
resurselor deja existente, contribuind astfel la dezvoltarea capacității de a avea grijă
de ei înșiși (de a deveni rezilienți).
o Înțelegerea rezilienței la copil.Reziliența este influențată de calitățile și
factorii de mediu care îi permit unui copil să se recupereze și să se dezvolte în
mod pozitiv, în pofida adversității și a experiențelor traumatice. Există o serie
de factori interni și externi care pot contribui la formarea unei rezistențe
sporite, cum ar fi: o relație bună cu părinții/îngrijitorii, competențe parentale
formate, existența oportunităților educaționale și a relațiilor sociale.
Interacțiunea pozitivă cu managerul de caz poate fi un factor care sporește
reziliența copilului. Copiii care au capacitatea de reziliență, dau dovadă de un
nivel mai înalt de stimă de sine, auto-apreciere și sentiment de control asupra
vieții proprii. Managerul de caz poate sprijini și consolida sentimentul de
control asupra vieții și să dezvolte fundamentele rezilienței prin facilitarea
participării copiilor, bazându-se pe punctele lor forte și pe resursele familiei,
acționând cu respect, grijă și empatie.
 Fundamentarea tuturor acțiunilor de intervenție în baza cunoștințelor despre
dezvoltarea copilului, drepturile copilului și protecția copilului (dezvoltarea
copilului în diferite perioade de vârstă, înțelegerea vulnerabilității, factorilor de risc, a
dinamicii în familie, etc.). Cunoștințele despre dezvoltarea copilului ajută managerul
de caz să determine cum să se implice și să comunice cu copilul, în funcție de vârsta
și capacitățile lui în evoluție.
 Facilitarea participării copilului. Copilul are dreptul de a-și exprima opiniile cu
privire la experiențele proprii și de a participa la luarea deciziilor care îi influențează
viața. Asistentul social este responsabil să informeze copilul despre dreptul lui la
participare, inclusiv despre dreptul de a nu răspunde la întrebările incomode, precum
și să solicite respectarea acestui drept pe tot parcursul procesului de management de
caz. Participarea copilului ajută la luarea unei decizii care este în interesul copilului.
 Unele decizii însă, trebuie luate chiar dacă sunt împotriva voinței lui (de ex., scoaterea
copilului dintr-o familie abuzivă). În asemenea cazuri, asistentul social ar trebui să-i
explice copilului necesitatea luării unei astfel de decizii, cu grijă și empatie.
Implicarea copilului și familiei în planificarea și luarea deciziilor cu privire la
serviciile de îngrijire propuse este esențială, pentru a asigura că acestea sunt adecvate
și eficiente și contribuie la dezvoltarea copilului și a capacității lui de a fi agent pentru
propria protecție.
 Coordonare și colaborare. Activitățile de protecție a copilului sunt mult mai eficiente
atunci când organizațiile, structurile, profesioniștii lucrează în colaborare și implică
comunitățile, familiile și copiii în eforturile comune. Managementul de caz contribuie
la îmbunătățirea coordonării și colaborării dintre toți actorii responsabili de protecția
copilului, inclusiv lideri ai comunității, departamente, prestatori de servicii, ONG-uri
locale. Procedurile de lucru standardizate, acordurile semnate privind schimbul de
informații, procedurile de conlucrare stabilite contribuie la calitatea managementului
de caz și asigură că interesul superior al copilului și confidențialitatea îi sunt
respectate.
 Respectarea cadrului legal și normativ privind raportarea obligatorie. Instrucțiunile
privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru identificarea, evaluarea,
referirea, asistența și monitorizarea copiilor victime și potențiale victime ale violenței,
neglijării, exploatării, traficului prevăd cerințe de raportare obligatorie a cazurilor
suspecte de abuz, neglijare, trafic și exploatare a copilului către autoritatea tutelară
locală de către actorii implicați (asistenți sociali comunitari, asistenți sociali din cadrul
serviciilor sociale, cadre didactice, asistenți medicali și medici, reprezentanți ai
organelor de ordine publică). Aceste cerințe pot fi o provocare pentru asistenții
sociali, atunci când informația este de natură sensibilă și pot exista motive de
îngrijorare cu privire la siguranța și securitatea copiilor. Fiecare serviciu, organizație,
structură care lucrează cu copiii trebuie să aibă politici proprii de protecție a copilului,
care trebuie să fie respectate în orice moment.

Etapele metodei Managementului de caz

Managementul de caz urmează un ciclu de acțiuni pentru a identifica și a răspunde
necesităților copiilor și familiilor aflate în dificultate. Deși, nu întotdeauna este la fel în
situația fiecărui copil, procesul de management de caz, în general, trece prin următoarele
etape:
1. identificarea și înregistrarea cazului,
2. evaluarea (inițială și complexă),
3. elaborarea și implementarea Planului Individual de Intervenție (PII),
4. monitorizarea implementării și revizuirea PII,
5. închiderea sau referirea cazului,
6. monitorizarea situației copilului și familiei după închiderea cazului.

1. Identificarea și înregistrarea cazului

 Acesta este un proces de depistare a copilului/familiei aflate în dificultate, realizat de
către asistentul social comunitar și specialistul în protecția drepturilor copilului din primărie
prin interacțiune activă cu membrii comunității și specialiștii din cadrul instituțiilor din
comunitate: primăria, școala, grădinița, poliția, medicul de familie, ONG-urile, etc. De
asemenea, identificarea poate fi realizată și de către asistentul social din cadrul serviciilor
sociale comunitare și specializate pentru copii și familii. Pentru facilitarea acestui proces,
asistentul social comunitar trebuie să aibă stabilite relații de colaborare eficientă cu
constituienții enumerați.
Există mai multe surse de identificare a potențialilor beneficiari: adresarea directă a
copiilor, familiilor, rudelor; autosesizarea asistenților sociali comunitari sau a specialiștilor în
protecția drepturilor copilului din primării; identificarea cazului de către asistenții sociali din
cadrul diferitor servicii sociale comunitare și specializate; referiri de la diferite instanțe,
instituții, membri ai comunității, etc.
Surse de identificare

esizarea asistenților sociali comunitari sau a specialiștilor în protecția

drepturilor copilului din primării

specializate

Cazurile pot fi identificate, de asemenea, și de către reprezentanții

instituțiilor/organizațiilor educaționale, medico-sanitare, culturale, de ordine publică,
inspectoratul de stat al muncii, alte autorități și instituții publice care sunt în contact direct cu
copiii și familiile. În cazurile suspecte de violență, neglijare, exploatare, trafic a copilului
aceștia sunt obligați:
a) să înregistreze sesizările persoanelor privind cazurile suspecte de violență,
neglijare, exploatare, trafic a copilului și/sau să se autosesizeze, în situațiile în care au
identificat cazuri suspecte de violență, neglijare, exploatare, trafic al copilului;
b) să informeze imediat, telefonic, autoritatea tutelară locală, iar timp de 24 de ore să-i
expedieze Fișa de sesizare a cazului suspect de violență, neglijare, exploatare, trafic al
copilului (în continuare – fișa de sesizare). Fișa de sesizare se completează cu datele deținute
la momentul identificării cazului suspect, în special, în baza informațiilor obținute de la sursa
raportării cazului suspect. Informația lipsă este acumulată de către asistentul social comunitar
în timpul evaluării inițiale a cazului.
Informația despre cazurile care prezintă îngrijorări sau risc pentru situația copilului
poate veni din surse absolut diferite (persoană din comunitate, profesionist, serviciu,
organizație, structură). Indiferent de unde și cum ajunge informația, aceasta va fi verificată și
completată în procesul de evaluare realizat la nivel de comunitate de către asistentul social
comunitar și specialistul în protecția drepturilor copilului din primărie, cu implicarea echipei
multidisciplinare (la necesitate).
 Prin informarea și sensibilizarea comunității despre cazurile posibile de dificultate și
de risc, asistentul social comunitar sporește procesul de identificare a potențialilor beneficiari
și accesul lor la servicii sociale.
2 Evaluarea (inițială și complexă)
Evaluarea este un proces de colectare și analiză a datelor, în scopul de a forma o
opinie profesională despre situația copilului și a familiei acestuia.
Există două tipuri de evaluare:
 evaluarea inițială și
 evaluarea complexă.
Pentru ambele tipuri de evaluare sunt oferite formulare standardizate pentru evaluarea
inițială a situației copilului și evaluarea complexă a situației copilului și a situației
familiei.Pentru a facilita procesul de completare, majoritatea informației solicitate în
formulare se completează prin bifare.Totodată, formularele oferă și spațiu pentru descriere,
pentru a păstra elementul calitativ al evaluărilor.
Evaluarea inițială trebuie să fie axată, în primul rând, pe nevoile imediate de protecție
- sănătate fizică și siguranță de bază, care includ hrană, adăpost, îngrijiri medicale.O atenție
deosebită trebuie acordată modului în care se desfășoară evaluarea inițială și modului în care
sunt implicați copilul și familia lui, deoarece aceasta este prima oportunitate pentru un
asistent social comunitar de a dezvolta o relație pozitivă cu ei. În procesul evaluării inițiale,
asistentul social comunitar trebuie să folosească tehnici de intervievare prietenoase copilului
și adecvate vârstei sale, pentru a include copilul în acest process. Evaluarea initială cuprinde
următoarele date:

 I. Date generale despre copil și familiaacestuia: numele copilului,

părinților/îngrijitorilor, adresa de la locul aflării copilului, adresa de domiciliu (dacă
este diferită de locul aflării copilului), precum și numerele de telefon. Sursa sesizării
(se bifează): adresare, autosesizare, fișă de sesizare, precum și instituția, autoritatea,
specialistul, persoana fizică care a sesizat cazul respectiv.
 II. Motivul pentru care se face evaluarea inițială. Aici se indică (prin bifare)
domeniile de bunăstare a copilului: siguranță, sănătate, realizări, îngrijire cu afecțiune,
activism, respect, responsabilitate, incluziune, în privința cărora au fost semnalate
careva îngrijorări, în baza informației obținute din sesizare, pînă la efectuarea vizitei
în familia copilului.
 III. Date despre persoanele care locuiesc împreună cu copilul la momentul evaluării.
Pe lângă datele personale, se indică relația de rudenie cu copilul sau un alt tip de
relație, ocupația la moment. Toate aceste informații sunt colectate din discuții cu
adultul/adulții și copilul.
 IV. Informația ce reflectă îngrijorările ce țin de domeniile de bunăstare a copilului
(siguranță, sănătate, realizări, îngrijire cu afecțiune, activism, respect, responsabilitate,
incluziune) constatate de către asistentul social comunitar/specialistul în protecția
drepturilor copilului din primărie, în baza observărilor și discuțiilor cu adulții și
copilul. La această întrebare există posibilitatea de a oferi detalii pe care asistentul
social/specialistul în protecția drepturilor copilului din primărie consideră că este
 necesar să le menționeze. Detaliile pot să desfășoare, sau să descrie îngrijorarea. De
ex., asistentul social comunitar poate să atragă atenția la exteriorul copilului - nu este
îngrijit sau îmbrăcat conform anotimpului sau temperaturii de afară – și aceste lucruri
pot fi menționate în detalii. Sau un alt exemplu: dacă copilul este de vârstă școlară și
nu frecventează școala, acest lucru trebuie să trezească îngrijorare și, prin urmare,
trebuie să fie menționat în detalii.
 V. Alte comentarii. Aici asistentul social comunitar/specialistul în protecția drepturilor
copilului din primărie poate indica orice altă informație relevantă din punctul lui de
vedere, care nu s-a regăsit în acest formular de evaluare. Informația dată poate fi
culeasă din observații și discuții realizate cu copilul și membrii familiei lui.
 VI. Concluzii și recomandări în urma analizei datelor evaluării inițiale, care conțin
intervențiile necesare în situația copilului și familiei. Intervențiile recomandate
presupun:
nță a copilului din familie și deschiderea dosarului
copilului;

ordonanței de protecție și deschiderea dosarului copilului;

i sociale în cadrul serviciului de sprijin familial primar;

Evaluarea complexă urmează după evaluarea inițială și oferă o viziune complexă și

mai profundă privind situația copilului și a familiei acestuia.Evaluarea complexă privește
dincolo de necesitățile fundamentale imediate ale unui copil. Această evaluare trebuie să ia în
considerare nu numai riscurile și factorii nocivi/dăunători, dar și să identifice punctele forte
ale copilului, familiei și mediului comunitar, precum și influențele de protecție necesare.
Formularul standardizat de evaluare complexă include două părți:
 evaluarea complexă a situației copilului și
 evaluarea complexă a situației familiei acestuia.
Formularul dat solicită informații adiționale celor incluse în evaluarea inițială sau
informații noi, legate de schimbările produse în viața copilului și a familiei din momentul
evaluării inițiale.Evaluarea complexă se efectuează pentru fiecare copil în parte, iar evaluarea
complexă a familiei poate fi parte comună pentru situația mai multor copii din familia dată.

3 Elaborarea și implementarea Planului Individual de Intervenție (PII)

Se recomandă să fie realizată timp de 3 zile, după finalizarea evaluării complexe. PII
trebuie să se bazeze pe datele evaluării și acțiunile recomandate spre a fi întreprinse pentru a
satisface necesitățile identificate și pentru a soluționa problemele constatate. Acesta trebuie să
includă, de asemenea, acțiuni de monitorizare a situației copilului, cu o anumită frecvență
stabilită, în funcție de nivelul de risc și de necesitățile copilului care au fost determinate în
urma evaluării complexe. Acțiunile incluse în PII trebuie să fie planificate pe termen
scurt/imediat, pe termen mediu și termen lung.Copilul și părinții/îngrijitorii ar trebui să fie
implicați maxim posibil în elaborarea PII.

4.Monitorizarea implementării și revizuirea Planului individual de asistență

Monitorizarea începe din momentul înregistrării cazului copilului și începutul unei
intervenții inițiale (care are menirea de a răspunde necesităților imediate ale copilului) și până
când dosarul copilului este închis. Frecvența vizitelor și a ședințelor de monitorizare, precum
și tipul de acțiuni de monitorizare vor depinde de situația copilului, necesitățile lui specifice
și nivelul de risc stabilit, precum și de progresele și îmbunătățirea situației sale.
Tipuri de acțiuni pentru monitorizarea implementării PII:

servicii/suport direct și monitorizare. Este importantă stabilirea prealabilă a scopului vizitei și

înțelegerea felului în care această vizită va fi folosită pentru a oferi suportul necesar copilului
și familiei. Trebuie să fie luate în considerare consecințele vizitei la domiciliu pentru a se
asigura că copilul/familia nu este expus la o daună/prejudiciu (de ex., prin atenționarea
membrilor familiei extinse, vecinilor).

situației din familie, precum și atunci când mediul familial este instabil/tensionat/imprevizibil
sau nivelul de îngrijire este nesatisfăcător. Mai mult, aceste vizite pot oferi o oportunitate mai
bună pentru a observa copilul sau pentru a discuta individual cu copilul în cazul în care
părinții/îngrijitorii au refuzat anterior un interviu.

plasamentului copilului în serviciu, la fel pot fi utile pentru copiii care locuiesc în zone
izolate sau îndepărtate.
i că copilul a fost referit la serviciul planificat
și primește serviciul necesar.

copilului dacă acesta este implicat în sprijinul copilului ca parte a PII sau monitorizarea prin
colectarea informației de la grupurile din comunitate.
5.Închiderea sau referirea cazului
Ultimul pas într-un proces de management de caz este închiderea sau referirea
cazului. Criterii specifice pentru închiderea unui caz:
 obiectivele PII sunt realizate;
 familia dă dovadă de stabilitate (de ex., veniturile familiei sunt stabile, relațiile
și condițiile în familie s–au ameliorat, etc.);
 părinții au dezvoltat competențe pentru a-i asigura copilului un mediu sigur și
protector;
 nu există motive de îngrijorare pentru asigurarea bunăstării copilului în mediul
familial.
Alte motive pentru închiderea unui caz sunt:
  familia/copilul nu mai dorește suport din partea serviciului și nu există motive
pentru a merge împotriva dorinței lor (cu condiția ca nu există îngrijorări
pentru siguranța copilului);
 copilul a împlinit majoratul;
 decesul copilului;
 familia își mută locul de trai în altă regiune a țării.
Pot exista situații în care cazul nu este închis, dar este transferat asistentului social
dintr-o altă comunitate. Deseori, acest lucru se întâmplă atunci când familia unui copil se
mută cu locul de trai într-o altă comunitate, dar copilul și familia continuă să aibă nevoie de
protecție sau suport.
Transferul unui caz indică faptul că întreaga responsabilitate pentru coordonarea PII,
asistența și monitorizarea situației copilului este predată unui alt asistent social comunitar
care devine manager de caz. Atunci când are loc transferul unui caz, primul manager de caz
va trebui să ofere managerului de caz care va prelua cazul, o copie a dosarului copilului cu
toată documentația completată și să comunice în mod clar acest lucru copilului și familiei lui.
Referirea constă în transmiterea și preluarea cazului de către alte servicii specializate
care sunt relevante pentru îmbunătățirea situației copilului și sunt adecvate necesităților lui.

6. Monitorizarea situației copilului și familiei după închiderea cazului

De regulă, după închiderea cazului, se recomandă efectuarea monitorizării situației
copilului și a familiei, timp de 6 luni după intervenție și în cazurile mai complexe, timp de 12
luni (de ex., reintegrarea copiilor, cazuri cu precedente de abuz, etc.). Monitorizarea situației
copilului și familiei după închiderea cazului se face pentru a se verifica dacă situația lor
rămâne a fi stabilă. În cazul în care aceasta se înrăutățește, dosarul copilului este redeschis și
se elaborează un PII nou pe cazul dat.
 Curs 6
PREVENIREA SITUAȚIILOR DE DIFICULTATE A FAMILIEI
1. Programe de prevenire primară
2. Programe de prevenire secundară
3. Programe de prevenire terțiară

În mod tradiţional, prevenirea se împarte în trei categorii:

1. Primară (universală)
2. Secundară (selectivă)
3. Terţiară (de indice)

1. Programe de prevenire primară

Programele de prevenire primară a situațiilor de dificultate a familiei au ca scop împiedicarea apariţiei
problemelor. Se adresează de regulă familiilor în general, sub formă de măsuri de informare-educare-
comunicare, urmărind sensibilizarea familiilor, respectiv a părinților și copiilor în legătură cu anumite probleme
specifice, cu riscurile pe care le presupun anumite situații, precum violenţa în familie (sub toate formele ei:
fizică, emoțională/psihologică, sexuală, economică etc.), abandonul școlar, absența controlului parental, etc.
Exemple de activităţi de prevenire primară :

- « şcoli pentru
părinţi », completarea studiilor/ formare profesională, programe pentru preşcolari şi şcolari) –
eficiente mai ales pentru prevenirea abuzului fizic/ violenţei fizice;

re a sărăciei;

Avantajele programelor de prevenire primară (timpurie):

tuturor membrilor
familiei;
tăţirea rezultatelor şcolare;

Disciplina pozitivă
Legat de educaţia parentală, dar şi de formarea profesională, conceptul de disciplină pozitivă a copiilor
ocupă un loc important.
Disciplinarea copilului reprezintă o serie de măsuri folosite de adulţi pentru a contura comportamentul
unui copil şi a impune anumite norme, pentru a stabili limite şi a educa. Ea nu presupune folosirea violenţei.
Disciplina poate include impunerea unor sancţiuni, dar non-violente.
Pedeapsa nu este o formă eficientă de disciplinare a copilului pentru că ea elimină doar pentru moment
un comportament nedorit al acestuia, nu îl învaţă cum să realizeze un comportament pozitiv constant.
Disciplinarea eficientă îl învaţă pe copil să realizeze comportamente pozitive, adecvate, constante pentru tot
restul vieţii.
Disciplinarea eficientă are consecinţe benefice:
 Îl ajută pe copil să se dezvolte într-un mod echilibrat şi sănătos din punct de vedere emoţional şi
social;
 Îl ajută să devină responsabil, autonom şi independent;
 Îl ajută pe copil să aibă încredere în sine şi să fie mulţumit de el.

Exemple de metode de disciplinare pozitivă, care se adaptează vârstei copilului: stabilirea de reguli,
oferirea de recompense, oferirea de alternative, implicarea în activităţi comune ş.a.
 Exemple de sancţiuni non-violente: restricţionarea unor activităţi dorite de copii în mod excesiv (de ex.
jocuri video, televizor), reguli noi în susţinerea regulilor încălcate.

Formarea profesională
Formarea profesională reprezintă un factor cheie în prevenirea primară a violenţei asupra copilului. Pe
lângă metodele de disciplinare pozitivă, profesioniştii trebuie să deprindă atitudini, abilităţi şi comportamente
non-violente. Acestea vizează aplicarea profesiei din perspectiva protecţiei copilului împotriva violenţei, atât în
ceea ce priveşte relaţia cu copilul, cât şi metodele specifice profesiei. De exemplu:
- cadrele didactice ar fi de dorit să aleagă metodele de disciplinare pozitivă a copilului şi nu pedepsele
corporale sau psihologice, ambele interzise prin lege (art.28, art.48 alin.2 şi art.90 din Legea nr.272/2004);
- personalul medico-sanitar ar fi de dorit să aleagă metodele non-invazive de intervenţie, precum şi
modalitatea non-violentă de aplicare a metodelor invazive atunci când acestea sunt necesare (de ex. voce calmă,
gesturi blânde, explicaţii privind procedura);
- personalul judiciar ar fi de dorit să aibă un comportament non-violent în relaţia cu presupusul
făptuitor/ agresor minor, conform prevederilor Convenţiei ONU privind drepturile copilului şi Legea
nr.272/2004.

2. Programele de prevenirea secundară

Programele de prevenirea secundară a situațiilor de dificultate a familiei au ca scop identificarea
timpurie a factorilor de risc şi prevenirea dezvoltării ulterioare a problemelor. Acest tip de prevenire are ca ţintă
familiile vulnerabile (cu risc, în dificultate). Prevenirea secundară este benefică pentru copii şi familiile acestora
prin impactul imediat şi prin consecinţele pe termen lung – reducerea posibilităţii de apariţie a tulburărilor de
comportament, reducerea riscurilor de maltratare şi delincvenţă. În prevenirea secundară activităţile sunt menite
să prevină dezmembrarea şi disfuncţiile în rândul familiilor identificate ca prezentând risc crescut de a ajunge
într-o situație de dificultate.
Un exemplu elocvent de prevenire secundară îl constituie grupurile de sprijin pentru familiile la risc.
Multe dintre activităţi sunt aceleaşi ca şi la prevenirea primară, dar sunt destinate familiilor şi copiilor la risc.
Riscul se identifică de către asistenţii sociali din cadrul SPAS/ persoanelor cu atribuţii în asistenţă socială sau
de către experţii din comunitate, prin utilizarea unor instrumente specifice.
Programele de prevenire secundară sunt importante şi din perspectiva creşterii rezilienţei copilului.
Rezilienţa este un concept care descrie adaptarea reuşită după expunerea la factori de risc psihosociali sau la
evenimente stresante şi care implică expectaţia unei uşoare susceptibilităţi la viitori factori de stres. Rezilienţa
este o caracteristică individuală în care intervin factorii de protecţie.

3. Programele de prevenirea terțiară

Programele de prevenirea terțiară au ca scop reducerea posibilităţilor de repetare a situaţiei de dificultate
care au destabilizat familia, precum şi a consecinţelor acestora. În prevenirea terţiară eforturile de tratare sunt
menite să rezolve situaţiile de dificultate în care familia se găsește, cu scopul de a împiedica situații similare
viitoare şi de a evita efectele dăunătoare ale situației respective. Programele constau în tratamentul efectiv
pentru diminuarea efectelor situației de dificultate a familiei şi în estimarea gradului de risc sau siguranţă pentru
a confirma condiţiile de securitate în care trăieşte familia, dar mai ales copilul.
Exemple de activităţi de prevenire terţiară :

presupusului făptuitor/ agresor;

Serviciile de reabilitare trebuie să dispună de:

personal specializat şi cu experienţă în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei asupra copilului şi
violenţei în familie, conform legislaţiei în vigoare, inclusiv a standardelor minime obligatorii şi a standardelor
de calitate;
protocoale de lucru;
sistem de înregistrare a datelor privind cazurile de violenţă;
mecanism clar de colaborare cu celelalte servicii din reţea.
 Curs 7
DISTRIBUTIA SARCINILOR DOMESTICE.
SCHIMBARI IN MODELELE FAMILIALE

Profesia si viata casnică

Angajarea femeilor in munca productiva necesita o redistribuire de roluri in grupul
familial, care insa, in multe împrejurări nu este realizata efectiv. Exista deci, o distanta intre
ideologie si fapte. Indiferent de profesie, femeile participa in mai mare masura la efectuarea
sarcinilor gospodaresti, constatandu-se o pronuntata reproductie sociala a segregarii de roluri.
Problema ingrijirii copiilor duce si mai mult la supraincarcarea de rol domestic al
femeii, cu deosebire a celor care exercita si o profesie.

Bugetul familiei
Referitor la organizarea bugetului familial, s-au formulat doua ipoteze, confirmate in
mare parte si astazi si anume:
 dintre toate variabilele care influenteaza comportamentul consumatorului,
venitul este factorul cel mai important;
 cu cat o familie este mai saraca, cu atat afecteaza o parte mai mare din
buget hranei si mijloacelor de subzistenta, in general.
Gestionarea bugetului cade in mare parte in sarcina femeii fiindca ea cunoaste mai
bine necesitatile cotidiene ale grupului familial.

Puterea și luarea de decizii în familie

Deciziile privitoare la grupul familial (puterea si decizia in familie) cunosc doua
forme principale:
 decizii democratice (colective);
 autoritare, dictatoriale. Aceasta a doua forma este asociata, in general,
cu puterea barbatului, tatalui in familie.
Femeia are insa, resurse de a limita puterea barbatului. În luarea deciziilor colective
apare dificultatea preferintelor (intereselor). Daca preferintele sunt aceleasi, ca de exemplu in
consumul alimentar, in consumul cultural, in educarea copiilor, in investirea bugetului in
bunuri de folosinta indelungata, luarea deciziilor este foarte simpla, aproape o formalitate.
Aceste situatii par a fi insa exceptii, si de aceea este nevoie de negocierea preferintelor
si de a gasi modalitati de a le satisface la maximum posibil.
De regula, partenerii nu merg pe gasirea unei preferinte medii care s-ar putea sa nu
satisfaca pe nici unul dintre membrii familiei, ci ei se inteleg tacit sau spontan asupra unor
reguli, micsorand cat mai mult conflictele de decizii implicate in preferinte divergente.
Foarte important este insa, si acordul tacit intre cei doi soti de a-si delega unul altuia
autoritatea deciziei (ex. decizii cu privire la comportamentul scolar al copiilor: mama pentru
scoala primara si tatal pentru restul carierei scolare).

Planificarea familiala
Deciziile cuplului conjugal in legatura cu numarul de copii, sexul, intervalul dintre
copii sunt cunoscute ca planificare familiala. Este vorba, de fapt, de controlul constient
asupra fertilitatii efectuat de catre cuplul marital.
Criteriile sunt:
- numarul de copii;
- esalonarea aparitiei lor;
 Exista un paradox: „cu cat, la scara mondiala, tarile sunt mai dezvoltate economic, cu
atat natalitatea este mai scazuta'.
Deciziile sunt determinate de raportul pe care cuplul il percepe, intre costurile si
beneficiile purtarii sarcinii, nasterii, cresterii si educarii copiilor, ajutorul la boala, la
batranete. Industrializarea si urbanizarea, schimbarile profunde in sistemul legislativ privind
drepturile femeii, facilitatea divortului si alti factori, fac ca beneficiile familiilor cu mai multi
copii sa fie mult mai mici ca in trecut (protectia varstnicilor prin acordarea pensiei, existenta
unor servicii specializate - spital, case de batrani - au micsorat nevoia de a avea copii).
În tendinta actuala a cuplurilor de a avea mai putini copii conteaza foarte mult
ridicarea costurilor implicate (de timp, banesti). De asemenea, intervine factorul „calitatii
dorite a copilului”.
Planificarea intervalului protogenetic (nasterea primului copil) si a celui intergenetic
(distanta in timp dintre nasteri) este puternic influentata de raportul costuri-beneficii. Este de
calculat, spre exemplu, ce pierderi aduce hotararea de a avea primul copil in perioada optima
biologic, dar, care coincide cu cea de scolaritate superioara sau cu debutul profesional. La fel,
inceputul mariajului ar fi optim pentru nasterea primului copil, dar capitalul marital (inclusiv
conditiile de locuit) este de multe ori redus.
Sacrificiul dezinteresat pentru copii este unul aparent; nevoia de afectiune si de
moralitate prin urmasi este suficienta pentru a avea un copil sau doi.

SCHIMBARI IN MODELELE FAMILIALE

In ultimele decenii, familiile au suportat importante transformari. intr-o enumerare
incompleta - spune I. Mihaiiescu, 2000 - principalele transformari intervenite in modelele
familiale pot fi rezumate astfel:
a) relatia familie - societate
 scaderea importantei functiei economice;
 laicizarea si dezinstitutionalizarea partiala a familiei,
 accentuarea mobilitatii sociale a membrilor familiei;
 intensificarea participarii femeii la activitatile extrafamiliale precum:
prelungirea carierei scolare, accentuarea profesionalizarii, intensificarea
participarii la viata sociala si politica, promovarea sociala,
independenta economica a femeii, emanciparea femeii;
 preluarea unor functii familiale de catre societate;
 diminuarea relatiilor de rudenie si vecinatate;
 diminuarea controlului comunitar asupra comportamentelor demografice;
 cresterea bunastarii materiale a familiilor;
 cresterea preocuparilor familiei fata de problemele sociale (crize
economice, calitatea vietii).
b) Comportamentele tinerilor necasatoriti
 extinderea experientei sexuale premaritale;
 controlul fecunditatii (fertilitatii);
 extinderea coabitarii premaritale;
 extinderea celibatului definitiv si a menajelor de o singura persoana;
 cresterea permisivitatii sociale si a tolerantei parintilor fata de
comportamentele premaritale ale tinerilor.
c) Comportamentele nuptiale
 desacralizarea (pierderea caracterului sacru) al casatoriei;
 reducerea importantei motivatiilor economice ale casatoriei;
 tendinta de egalizare a pozitiilor la casatorie ale barbatilor si femeilor;
  diminuarea sau disparitia rolului parintilor si rudelor in casatoria
tinerilor;
 scaderea ratei nuptialitatii (casatoriilor);
 afectarea natalitatii de scaderea nuptialitatii.
d) Comportamentele familiale
 cresterea importantei relatiilor emotional-afective dintre parteneri;
 intensificarea preocuparilor sotilor pentru calitatea vietii familiale;
 diversificarea formelor de convietuire prin: declinul relativ al familiei
nucleare bazate pe casatorie; extinderea relatiilor dintre persoane
traind in menaje diferite; aparitia unor norme sociale care
reglementeaza noile forme de convietuire; toleranta sociala crescuta
fata de noile forme de convietuire;
 modificarea diviziunii rolurilor in cadrul familiei prin: tendinta de egalizare a
diviziunii rolurilor; supraincarcarea relativa a soțiilor ocupate in activitati
extrafamiliale; generarea unor noi conceptii. cu privire la diviziunea rolurilor
(conflicte generate de noua diviziune a rolurilor);
 modificarea relatiilor dintre parteneri: tendinta de egalizare a pozitiilor de
autoritate ale sotilor; emanciparea pozitiei femeii;
 scaderea importantei relatiilor economice in cadral familiei;
 cresterea importantei comunicarii de preocupari, mentalitati, atitudini si
interese;
 modificarea fertilitatii si rolului copiilor prin: scaderea fertilitatii;
 unilateralizarea fluxurilor de sustinere doar de la parinti la copii; concentrarea
preocuparilor familiei pe calitatea descendentei; diminuarea rolului mostenirii
(avere, nume, rang social);
 cresterea relativa a instabilitatii familiei nucleare prin: acceptarea
divortialitatii; scaderea ratei recasatoririlor; o mai mare acceptare individuala
si sociala a divortialitatii; modificarea legislatiei divortului.
Desi familia nucleara s-a impus in ultimele decenii ca tip principal de familie in
majoritatea societatilor, intr-o masura mai mica in tarile est-europene si intr-o masura
importanta in tarile vest-europene, familia prezinta o diversitate de forme si se combina cu
alte forme de convietuire diferite de cea a familiei nucleare sau care nu au nimic comun cu
aceasta cum ar fi:
 menaje de o singura persoana, formate dintr-un barbat singur sau o
femeie singura, care au optat pentru celibat definitiv;
 menaje de o singura persoana, formate din persoane divortate sau
vaduve care nu s-au recasatorit.
 in aceste doua tipuri de menaje se disting persoane care au relatii de scurta
durata sau de lunga durata cu alte persoane de sex opus si, persoane care nu
intra in asemenea relatii;
 menaje formate dintr-un barbat si o femeie care coabiteaza, convietuiesc in
acelasi menaj, dar nu sunt uniti prin casatorie si nu au copii;
 menaje nefamiliale, formate din persoane intre care nu se stabilesc
relatii sexuale. Acestea pot fi formate fie numai din barbati, fie numai
din femei, fie si din barbati si din femei. intre membrii unui asemenea
menaj pot exista sau nu legaturi de rudenie;
 menaje formate dintr-un singur parinte (mai frecvent mama) si unul
sau mai multi copii. Ele pot fi alcatuite din persoane care, nu au fost
 casatorite si care au copii sau din persoane care au fost casatorite, dar
au ramas vaduve sau au divortat.
Exista, pe langa familiile nucleare propriu-zise, familii cu trei sau patru generatii
(acestea din urma fiind tot mai rare). În prezent, in timp ce ponderea familiei nucleare a
scazut, in toate tarile din Europa a crescut ponderea familiilor de coabitare sau consensuale,
ponderea menajelor nefamiliale si ponderea familiilor monoparentale. Datele recensamintelor
si ale unor cercetari demografice si sociologice indica faptul ca fenomenul coabitarii a luat
amploare in tarile nordice si tinde sa creasca si in restul Europei. Acest mod de viata este mai
des intalnit la persoanele sub 30 de ani, dar se extinde intr-o masura tot mai mare si la
persoanele de peste 30 de ani. De obicei, coabitarea este o faza premergatoare casatoriei in
tarile europene.
Factorii cei mai frecventi care au determinat schimbari in comportamentele nuptiale si
in modelele familiale in tarile din Europa sunt:
 diminuarea functiilor familiei prin preluarea unora de catre societate;
 cresterea gradului de ocupare a femeilor si a dorintei lor de a promova
social;
 cresterea independentei economice a tinerilor;
 cresterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea
de a trai singure, fapt care a avut drept efect reducerea frecventei casatoriilor
pe motive de constrangere economica;
 cresterea diversitatii politice, culturale si spirituale;
 schimbari in moravuri si cresterea permisivitatii sociale la noile forme
de comportament;
 efecte de contagiune, de imprumut ale unor modele comportamentale
de la un grup la altul si chiar de la o societate la alta.
Cercetarile facute in unele tari vest-europene sustin ca familia si-a pierdut
din caracterul ei de institutie sociala, intrucat, cuplul familial este tot mai
interesat de satisfacerea propriilor interese si mai putin interesat de realizarea
functiilor pe care societatea le atribuie institutiei familiei. In tot mai multe
societati s-a produs o disociere relativa, dar crescanda, intre sexualitate si
casatorie si intre casatorie si copii.
 Curs 8
Rolul școlii și al sistemului de asistență socială în sprijinirea social –pedagogică
a familiei
Școala în societatea contemporană.
Democratizarea educaţiei,
Extinderea drepturilor civice şi asupra copilului
Creşterea rolului educaţiei în viaţa socială modernă

Educaţia este percepută în prezent ca o funcţie vitală a societăţii contemporane deoarece prin
educaţie societatea îşi perpetuează existenţa, transmiţând din generaţie în generaţie tot ceea ce umanitatea
a învăţat despre ea însăşi şi despre realitate. De la şcoala contemporană societatea aşteaptă astăzi totul: să
transmită tinerilor o cunoaştere acumulată de-a lungul secolelor, să-i ajute să se adapteze la o realitate în
continuă transformare şi să-i pregătească pentru un viitor larg imprevizibil. Considerată un factor-cheie în
dezvoltarea societăţii - ea asigură forţa de muncă calificată pentru toate sectoarele de activitate, ea
favorizează progresul, stimulând curiozitatea intelectuală, capacitatea de adaptare, creativitatea şi
inovaţia-, educaţia constituie unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispunem pentru a
modela viitorul, sau măcar pentru a ne orienta către un viitor dezirabil. Soluţia tuturor problemelor grave
şi cronice cu care se confruntă societatea contemporană este căutată în educaţie şi şcoală.
Urmărind ca scop fundamental pregătirea tinerilor pentru integrarea în societate, pe de o parte, şi
dezvoltarea maximă a potenţialului lor, pe de altă parte, şcoala trebuie să-i ajute pe tineri să se cunoască şi
să se accepte, să-şi proiecteze idealuri şi să le interiorizeze în identitatea lor, să-i ajute să conştientizeze şi
să-şi asume responsabilitatea pentru a se implica în dezvoltarea societăţii. Astăzi, educaţia, şcoala
contemporană în special, suportă presiuni tot mai mari din partea celorlalte subsisteme ale societăţii.
Aceste presiuni vin dinspre toate sectoarele de activitate, cărora şcoala le livrează forţa de muncă, dar vin
şi din partea elevilor şi părinţilor; aceştia aşteaptă de la şcoală garanţia reuşitei inserţiei sociale, ceea ce
înseamnă concomitent prosperitate materială, dezinvoltură în relaţiile sociale, dar şi contribuţia activă la
construirea societăţii (cf. Houssaye, 1992, p. 148).
Toate presiunile exercitate asupra sistemului educativ contribuie la modificarea rolului şcolii:
dintr-o instituţie autonomă, relativ izolată, specializată exclusiv în transmiterea ştiinţei de carte, şcoala a
devenit interfaţa în relaţia individ - societate, spaţiul social specific în care se manifestă disfuncţiile şi
tensiunile societăţii şi, prin aceasta, nodul central al prevenţiei/terapiei acestora. Şcoala este prima
instituţie care îi confruntă pe elevi cu exigenţele integrării socio-normative şi toate cercetările
demonstrează convingător că modul în care se adaptează un copil la şcoală reprezintă principalul
indicator predictiv cu privire la calitatea conduitei sale socioprofesionale ca adult. Toate marile teorii
sociologice subliniază importanţa calităţii experienţelor şcolare în integrarea socială a indivizilor, ceea ce
argumentează interpretarea: şcoala şi problemele sociale reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede.
Din punctul de vedere al politicilor sociale, consecinţa acestei viziuni este una extrem de
importantă: la ora actuală, se preferă investirea resurselor în şcoală, în scopul creşterii calităţii actului
educativ, decât în sistemele de control social (cf. Hebberecht, Sack, 1997) sau în sistemele de susţinere
socială. Această strategie corespunde şi principiului intervenţiei timpurii - este mai bine să previi, decât să
vindeci -, şi principiului intervenţiei eficiente: investiţia în şcoală se finalizează în calitatea intelectuală,
morală, profesională şi socială a absolvenţilor; absolvenţii care probează autonomie intelectuală şi
morală, capacitate de adaptare la schimbări, solidaritate şi atitudine deschisă, pozitivă faţă de învăţare
sunt mai apţi să-şi rezolve singuri şi corect problemele existenţiale şi vor da dovadă de o conduită
dezirabilă social - deci, pe scurt, nu vor contribui la creşterea disfuncţionalităţilor sociale.
Tranziţia către un alt tip de finalitate a şcolii - dezvoltarea personalităţii copilului în funcţie de
exigenţele sociale ale unei comunităţi, caracterizată de un anumit nivel de dezvoltare economică şi
culturală -, ca şi accentuarea caracterului socio-terapeutic al educaţiei contemporane au determinat
schimbarea radicală a destinului acestei instituţii în viaţa socială; şcoala contemporană funcţionează ca un
centru al unei reţele de servicii - instructive, formative, medicale, psihologice, de consiliere vocaţională
etc. - care urmăresc să ajute elevii să se integreze în societate. Obiectivul major al şcolii este să ofere un
context adecvat pentru învăţare şi dezvoltare, în care toţi copiii să se pregătească să înţeleagă lumea în
care trăiesc şi în care vor deveni activi în viitor.
 Asistenţa socială în şcoală, ca aplicare a principiilor asistenţei sociale în interiorul sistemului
educativ, urmăreşte să faciliteze realizarea acestui obiectiv. Scopul fundamental al serviciilor de asistenţă
socială în şcoală se subordonează finalităţilor educaţiei, urmărind să creeze condiţiile necesare pentru ca
elevii să-şi satisfacă trebuinţele educative de bază, să-şi dezvolte abilitatea de a lua decizii şi de a rezolva
probleme, să-şi dezvolte capacitatea de adaptare la schimbare şi să fie pregătiţi să-şi asume
responsabilitatea pentru propria conduită.
Elevii care sunt susţinuţi să găsească satisfacţii, practice sau intelectuale, în procesul învăţării şi al
formării propriilor competenţe dezvoltă un sens al autonomiei personale şi sociale definitoriu pentru
integrarea eficientă în comunitate. De aceea, obiectivul general al asistenţei sociale în şcoală urmăreşte
în primul rând identificarea barierelor învăţării şi îndepărtarea acestora. Dată fiind coincidenţa
obiectivelor urmărite de educaţia şcolară şi de asistenţa socială şcolară, rezultă că toate schimbările
semnificative din interiorul sistemului educativ - ca rezultat al presiunilor exercitate de alte subsisteme ale
sistemului social - influenţează conţinutul şi specificul activităţii de asistenţă socială din şcoală.
Necesitatea asistenţei sociale şcolare a devenit evidentă, în cursul deceniilor de după cel de-al
doilea război mondial, în strânsă corelaţie cu o serie de evoluţii majore la nivelul societăţii şi educaţiei, şi
anume: democratizarea educaţiei, extinderea drepturilor civice şi asupra copilului şi creşterea rolului
educaţiei în viaţa socială modernă.
Democratizarea educaţiei a reprezentat un puternic curent de opinie ce a apărut în anii '60, ca
urmare a difuzării rezultatelor cercetărilor de sociologie a educaţiei, ce demonstrau modul în care şcoala
preia şi accentuează inegalităţile sociale, urmărind să asigure perpetuarea dominării claselor sociale
privilegiate. Autorii acestor studii incriminau direct practicile şcolare de selecţie şi evaluare, concentrarea
cantitativă şi calitativă a resurselor în şcolile de elită din mediul urban, lipsa de neutralitate ideologică a
conţinuturilor învăţământului, codul lingvistic elaborat folosit în şcoală şi care dezavantaja elevii
proveniţi din familiile sărace, care foloseau un cod lingvistic restrâns, accentul prea mare pus în şcoală pe
aptitudinea verbală, care dezavantajează elevii cu o inteligenţă practică etc. Reprezentanţii diferitelor
curente de sociologie a educaţiei susţineau că sistemul şcolar pare special conceput să dea o educaţie de
calitate inferioară copiilor din mediul rural, celor proveniţi din clasa muncitoare sau aparţinând unor
minorităţi etnice, rasiale.
În faţa acestor realităţi, şcoala s-a dorit a fi un instrument de egalizare a şanselor; dacă iniţial
factorii de decizie au luat în considerare egalizarea şanselor de acces în şcoală, ulterior s-a demonstrat că
doar acest demers nu este suficient; egalizarea şanselor de acces a fost dublată de încercarea de egalizare
a şanselor de succes. Idee centrală în demersul democratizării educaţiei, egalizarea şanselor nu presupune
nici nivelare, nici „garantarea unui tratament identic tuturor, în numele unei egalităţi formale", ci
înseamnă „a oferi fiecărui individ o metodă, o cadenţă, forme de învăţământ care-i corespund" (Faure,
1974, p. 126).
A fost necesar un efort susţinut şi de durată pentru a se realiza difuzarea valorilor democratice în
educaţie, şi în acest demers s-au implicat şi asistenţii sociali din şcoală; întrucât democratizarea educaţiei
nu înseamnă doar mai multă educaţie pentru mai mulţi oameni, ci şi mai mulţi oameni care să participe la
luarea deciziilor şcolare, atât pe linie administrativă, cât şi educativă, asistenţii sociali şcolari au avut de
realizat o nouă misiune - aceea de a facilita participarea elevilor şi părinţilor la gestiunea fondurilor şcolii,
la stabilirea calendarului de activităţi, la discutarea regulamentelor şcolare etc. Intensificarea participării
elevilor şi părinţilor la toate momentele vieţii şcolare, reaşezarea relaţiei profesor - elev pe baze
democratice şi atenuarea disparităţilor social-culturale în educaţie, determinate de liberalizarea accesului
la învăţarea şcolară, au reprezentat obiective majore în activitatea asistenţei sociale din şcoală.
Extinderea drepturilor civice asupra copiilor reprezintă un aspect particular al procesului de
democratizare a societăţilor, care s-a manifestat tot mai puternic în a doua jumătate a secolului XX, ca
urmare a progresului cercetărilor în domeniul psihologiei copilului şi a tendinţelor de evoluţie la nivelul
familiei. Extinderea drepturilor civice asupra copilului reprezintă pătrunderea valorilor democratice în
relaţia copil - adult, ceea ce a condus la modificarea statutului copilului în familie, dar şi la şcoală,
înţelegerea specificului psihologic al copilului a determinat rediscutarea unor practici educative familiale
şi şcolare; s-a vorbit despre expunerea copiilor la diverse tipuri de abuz şi despre necesitatea de a proteja
copiii de comportamentele abuzive ale adulţilor, părinţi sau profesori. A apărut protecţia copilului, ca
formă specifică a asistenţei sociale, care urmăreşte respectarea drepturilor copilului.
 La 20 noiembrie 1989, Adunarea generală a ONU a adoptat Convenţia Drepturilor Copilului,
document internaţional prin care se recunoaşte pentru prima dată în istorie că un copil are aceeaşi valoare
umană ca şi adultul şi trebuie să fie tratat cu acelaşi respect ca şi acesta. Convenţia Drepturilor Copilului
deduce toate drepturile copilului din următoarele patru principii (apud Moroşanu, 1996, pp. 193-212):
1. principiul interesului superior al copilului afirmă necesitatea ca toate deciziile privitoare la
copil să fie luate ţinând cont de interesul acestuia, nu al adultului;
2. principiul nondiscriminării: toate drepturile trebuie aplicate fără nici o discriminare între copii;
3. principiul participării afirmă necesitatea participării copiilor la luarea deciziilor care-i privesc;
4. principiul supravieţuirii şi dezvoltării afirmă dreptul inerent la viaţă şi obligaţia autorităţilor de
a asigura un cadru pentru dezvoltarea potenţialităţilor copilului.
Aplicarea acestor principii în domeniul educaţiei şcolare a generat două efecte specifice, care au
impulsionat, de asemenea, diversificarea activităţilor de asistenţă socială în şcoală; este vorba despre
apariţia principiului educaţiei integrate şi a Cartei Drepturilor Elevului.
Educaţia integrată desemnează cuprinderea în învăţământul de masă a copiilor educabili cu
cerinţe educative speciale, care învaţă astfel să se dezvolte şi să evolueze alături de covârstnicii lor
obişnuiţi, într-un sistem educativ unic, care le satisface tuturor (deficienţi şi nondeficienţi) toate cerinţele
educative (vezi şi Ungureanu, 2000, p. 16). Integrarea şcolară a copiilor cu deficienţe a generat o creştere
a nevoii de servicii de asistenţă socială în şcoală; asistenţilor sociali le revine misiunea să creeze
condiţiile optime pentru integrarea socială a copiilor cu deficienţe, susţinând colaborarea părinţilor cu
educatorii, identificând toate resursele necesare unei evoluţii şcolare bune, stimulând interacţiunile sociale
ale elevului cu deficienţe cu ceilalţi membri ai comunităţii şcolare.
Carta Drepturilor Elevului este un document ce reuneşte principalele drepturi de care trebuie să
beneficieze elevii într-un sistem de învăţământ cu adevărat democratic. Drepturile elevului au apărut ca o
specializare a drepturilor copilului în domeniul educaţiei şcolare şi se referă la:
 dreptul de a nu fi tot timpul atent;
 dreptul la forul său interior;
 dreptul de a învăţa numai ceea ce are rost şi sens;
 dreptul de a nu fi supus şi ascultător 6-8 ore pe zi;
 dreptul de a se mişca;
 dreptul de a nu se ţine de toate promisiunile ;
 dreptul de a alege cu cine doreşte să lucreze;
 dreptul de a nu iubi şcoala şi de a declara acest lucru;
 dreptul de a nu coopera la propriul proces de formare (apud Cucoş, 1997, pp. 63-67)
Fiecare dintre aceste drepturi are o consistentă justificare psihopedagogică şi democratică şi este
evident că încearcă să introducă egalitatea de tratament între elevi şi profesori. Introducerea drepturilor
elevilor în şcoală a atras după sine obligaţia asistentului social de a supraveghea respectarea lor şi de a
preveni orice formă de abuz din partea profesorilor şi a părinţilor. S-a acordat o atenţie mai mare
drepturilor elevului în raport cu aspecte precum: disciplina şcolară şi utilitatea unor sancţiuni ca pedeapsa
corporală, suspendarea şi exmatricularea; implicaţiile sociale ale curriculumului; plasarea elevilor în clase
speciale; accesul elevilor la documentele şcolare.

Creşterea rolului educaţiei în viaţa socială a atras atenţia asupra unui alt fenomen, şi anume
inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şcolară şi insuccesul şcolar au evoluat, de la stadiul de probleme izolate, specifice
anumitor elevi şi interpretate ca probleme ce ţin de deficienţele subiectului, până la stadiul de adevărate
fenomene sociale, pe măsură ce integrarea socială cerea un nivel al studiilor tot mai înalt. în condiţiile în
care pretutindeni în societate se cere o calificare şcolară tot mai înaltă şi nivelul şcolarităţii obligatorii se
prelungeşte, din insuccesul şcolar al individului i se deduce insuccesul lui social. Inadaptarea şcolară este
fenomenul pe care trebuie să-l prevină sau/şi să-l rezolve asistenţii sociali din şcoală, ceea ce presupune
următoarele direcţii de acţiune:
 investigarea cauzelor sociale ale inadaptării şcolare,
 ameliorarea relaţiei şcoală - familie şi
 formarea competenţelor specifice maturităţii sociale.
 Analizarea relațiilor interdependente la nivelul educaţiei şcolare şi la nivelul asistenţei sociale
şcolare, conduce la ideea că necesitatea asistenţei sociale în şcoală provine din însăşi determinarea
socială a sistemelor educative; elevii ajung în şcoală marcaţi de provenienţa lor socioculturală, care se
manifestă în setul de valori specific, în nivelul şi conţinutul „pre-ştiinţific" de utilizare a cunoştinţelor
şcolare, în competenţele lor de interacţiune socială.
Determinarea socială a sistemelor educative se referă la multitudinea de variabile socioculturale
care caracterizează populaţia şcolară şi care influenţează desfăşurarea procesului de învăţământ şi
eficienţa lui. Acţiunea acestor variabile se manifestă în procesul de socializare din familie şi în procesul
de socializare din şcoală.
Influenţa socializării în familie asupra calităţii adaptării şcolare şi şanselor de succes ale elevilor a
fost analizată de sociologi şi psihologi în nenumărate studii. Socializarea în familie este procesul prin care
tinerii dobândesc o capacitate de exerciţiu social, exprimată prin:
- abilitatea de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor reguli şi norme specifice;
- participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile grupului;
- dobândirea capacităţii de discernământ, care permite tânărului să distingă între scopuri dezirabile
şi indezirabile, între mijloace legitime şi ilegitime, între conduite permise şi prohibite.
Conţinutul procesului de socializare în familie include:
 modalităţi de comunicare (limbajul oral, coduri de comunicare simbolice, expresive),
 modelele sociale de comportament,
 modalităţi de cunoaştere şi strategii de acţiune,
 norma de internalitate (tendinţa de a apela la explicaţii/atribuiri interne ca mod de
interpretare a acţiunilor celorlalţi, dar şi a rezultatelor conduitei personale)
 setul de atitudini faţă de sine/ ceilalţi/activitate.
Specificul socializării în familie este dat de cadrul informai în care se realizează, în care climatul
de securitate afectivă joacă rolul primordial, şi de caracterul ei constrângător.
Caracterul constrângător al socializării în familie provine din modul în care se produce în copilărie
„interiorizarea realităţii" ; o serie de cercetări (vezi Ionescu, 1997, pp. 7-8) au arătat că viaţa socio-umană
este prezentată copilului de către „alţii semnificativi": părinţi, fraţi, alţi adulţi apropiaţi. Copiii se
identifică mult timp cu aceste persoane şi pot deveni chiar imaginea pe care şi-o fac aceşti oameni despre
ei. Deoarece la vârsta copilăriei indivizii nu îşi pot alege „alţii semnificativi" şi nu pot reacţiona când se
confruntă cu situaţii traumatizante, ei îşi acceptă părinţii aşa cum sunt; de aceea, socializarea în familie
este constrângătoare în sensul că marchează individul pe toată durata vieţii lui.
Socializarea în şcoală nu are profunzimea celei din familie, copilul rămânând mult timp
prizonierul lumii definite de părinţii săi. Tot ceea ce caracterizează exercitarea funcţiei socializatoare în
familie influenţează pregătirea pentru viitoarea adaptare şcolară a copilului. Talia familiei, seria fraternă,
poziţia copilului în seria fraternă, coeziunea familiei, stilul de disciplină parentală, nivelul de instrucţie şi
educaţie al părinţilor, abuzurile părinţilor asupra copilului sunt variabile care joacă un rol semnificativ în
prestaţia unui anumit elev la şcoală, atât pe linia achiziţiilor academice, cât şi pe linia integrării sociale
şcolare.
 Curs 9
FAMILIA DE ÎNGRIJIRE SUBSTITUTIVĂ
 Profesionalizarea parentalității: familia de asistența maternală
 Ambiguitatea rolului: părinte sau profesionist
 Protecția copilului în sistem de asistență maternală

Profesionalizarea parentalității: familia de asistența maternală

Asistența maternală reprezintă un serviciu social destinat copiilor aflați în dificultate,

care pentru o perioadă limitată, sunt plasați în familii substitutive, angajate special pentru a
îngriji acești copii la domiciliul propriu. Această practică a fost adusă și promovată în România
de către organizații nonguvernamentale din domeniul bunăstării copilului (1993-1994), iar
recunoașterea profesiei de asistent maternal a apărut în anul 2003. De-a lungul timpului, asistența
maternală a apărut ca o alternativă la instituționalizare, fiind principala cale de reducere a
numărului de copii din instituțiile de protecția copilului. Aceasta a insemnat scăderea
semnificativă a numărului de copii instituționalizați.

Ce presupune să fii părinte profesionist?

 O persoană atestată şi special pregătită pentru a creşte, îngriji şi educă la domiciliul său unul
sau mai mulţi copii;
 O alternativă benefică la îngrijirea în instituţii a copiilor;
 O muncă importantă şi de valoare ce poate fi prestată de toţi aceia pentru care calitatea de
părinte este esenţială.
 Pregătirea copiilor pentru viaţa de familie.

Cine sunt beneficiarii?

 Copiii aflaţi în dificultate, cu vârsta cuprinsă între 0-16 ani;
 Copiii părăsiţi în maternitate sau spital, copiii abandonaţi ;

Asistentul maternal profesionist

Persoanele care doresc să fie atestate ca asistent maternal profesionist trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 au capacitate deplină de exerciţiu;
 au domiciliul stabil în România;
 prin comportamentul lor în societate, starea sănătăţii şi profilul lor psihologic, prezintă
garanţii pentru îndeplinirea corectă a obligaţiilor care revin unui părinte, referitoare la
creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor săi;
 au în folosinţă o locuinţă care acoperă necesităţile de preparare a hranei, igienă, educaţie şi
odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiţi în plasament
sau în încredinţare;
 nu desfăşoară activităţi salarizate;
 au urmat cursurile de formare profesională organizate de serviciul public specializat pentru
protecţia copilului său organismul privat autorizat care efectuează evaluarea pentru
acordarea atestatului de asistent maternal profesionist.
 Persoanele care vor să devină asistent maternal profesionist completează o cerere tip de
evaluare a capacităţii lor către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din
județul în care domiciliază, după ce în prealabil au discutat cu asistentul social angajat în cadrul
Serviciului Asistenţă Maternală din subordinea D.G.A.S.P.C. În Cerere se menţionează în mod
obligatoriu numărul de copii pentru care solicitantul consideră că poate asigura simultan condiţii
optime de îngrijire, grupa de vârsta şi sexul acestora, disponibilitatea de a îngriji copii cu
handicap/dizabilităţi, infectaţi HIV sau bolnavi SIDA. Cererea va cuprinde curriculum vitae al
solicitantului, precum şi motivele pentru care doreşte să devină asistent maternal profesionist.
Nu poate fi asistent maternal profesionist:
 persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni;
 părintele decăzut din drepturile părinteşti sau cel al cărui copil a fost declarat abandonat
prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
 persoana care suferă de boli cronice transmisibile.

Procedura de evaluare a celor care solicită să devină asistent maternal cuprinde două etape:
 evaluarea iniţială
 etapa de formare

Evaluarea iniţială
Capacitatea de a fi atestaţi ca asistenţi maternali profesionişti a solicitanţilor va
fi evaluată, în termen de 90 de zile de la data înregistrării.
Evaluarea cuprinde elementele sociale, psihologice şi medicale ale capacităţii
solicitantului, care vor fi determinate prin:
 interviuri luate solicitantului şi persoanelor cu care acesta locuieşte, de către un asistent
social, prin care se determină profilul psihologic al solicitantului, motivaţia acestuia de a
deveni asistent maternal profesionist şi poziţia persoanelor cu care acesta locuieşte faţă de
implicaţiile desfăşurării acestei activităţi;
 vizite la domiciliul solicitantului, în scopul verificării condiţiilor de viaţă ale solicitantului
şi a informaţiilor cuprinse în cererea de evaluare;
 recomandări ale vecinilor, cunoscuţilor, rudelor solicitantului, precum şi ale
reprezentanţilor autorităţii publice locale de la domiciliul acestuia cu privire la
comportamentul social al solicitantului;
 evaluarea capacităţii solicitantului de îngrijire a unui copil;
 orice investigaţii suplimentare care sunt considerate utile de evaluator.
După ce specialiştii DGASPC vor efectua evaluarea solicitantului se vor anexa la cererea
de evaluare următoarele documente:
 copii legalizate de pe actele de stare civilă şi de pe actele de studii ale solicitantului şi
diploma de studii (ce dovedeşte că solicitantul este absolvent a cel puţin 10 clase);
 o scurtă prezentare a persoanelor cu care locuieşte solicitantul, în care să se menţioneze
numele, prenumele şi data naşterii acestora, precum şi, după caz, gradul lor de rudenie cu
solicitantul;
 certificate medicale, care să prezinte o evaluare completă a stării de sănătate a
solicitantului şi a persoanelor care locuiesc cu solicitantul (se depun la momentul
solicitării asistentului social) ;
 certificate de cazier judiciar ale solicitantului şi ale persoanelor cu care acesta locuieşte;
  un document care să ateste dreptul de folosinţă al solicitantului asupra locuinţei, respectiv
copie legalizată de pe titlul de proprietate sau de pe contractul de închiriere, declaraţie
autentificată a titularului dreptului de proprietate sau al contractului de închiriere prin care
acesta recunoaşte solicitantului un drept de folosinţă asupra locuinţei, cunoscând specificul
activităţii pe care solicitantul urmează să o desfăşoare ca asistent maternal profesionist,
sau, după caz, copie legalizată de pe contractul de subînchiriere, încheiat în condiţiile legii;
 declaraţie pe propria răspundere cu privire la faptul că nu se află în una dintre situaţiile
care împiedică desfăşurarea unei activităţi ca asistent maternal profesionist;
 acte de identitate ale membrilor familiei (copie).

Etapa de formare a asistenţilor maternali profesionişti

Se realizează în baza Ordinului 137/2003 privind aprobarea programei analitice a
cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti. Programa analitică a
cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti conţine informaţii
privind cunoaşterea primară şi aprofundată a condiţiilor creşterii şi îngrijirii unui copil.

Procedura de atestare
Solicitantul întocmeşte o cerere de eliberare a atestatului, care este înaintată Comisiei
pentru Protecţia Copilului din subordinea D.GA.S.P.C.
 Serviciul Asistenţă Maternală înaintează Comisiei pentru Protecţia Copilului dosarul
solicitantului, însoţit de un raport de evaluare a capacităţii solicitantului de a deveni
asistent maternal profesionist, care va menţiona cunoştinţele dobândite de acesta în urma
cursurilor de formare profesională, precum şi propunerea motivată a celui care a efectuat
evaluarea referitoare la eliberarea sau, după caz, neacordarea atestatului de asistent
maternal profesionist.
Atestatul de asistent maternal profesionist se eliberează pentru o perioadă de trei ani şi
poate fi reînnoit, suspendat sau retras de Comisia pentru Protecţia Copilului.

Drepturile şi obligaţiile asistentului maternal profesionist

 Asistentul maternal profesionist beneficiază de drepturi băneşti conform legislaţiei în
vigoare;
 Asistentul maternal profesionist beneficiază de consiliere şi sprijin din partea specialiştilor
DGASPC;
 Asistentul maternal profesionist beneficiază de drepturile prevăzute de legislaţia muncii în
vigoare;
 Asistentul maternal profesionist beneficiază de cursuri de pregătire profesională organizate
de DGASPC;
 Să asigure creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor, în vederea asigurării unei dezvoltări
armonioase fizice, psihice, intelectuale şi afective a acestora;
 Să asigure integrarea copiilor în familia sa, aplicându-le un tratament egal cu al celorlalţi
membri ai familiei;
 Să asigure integrarea copiilor în viaţa socială;
 Să contribuie la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală sau la integrarea
acestora în familia adoptivă, după caz;
  Să permită specialiştilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului său
organismului privat autorizat supravegherea activităţii sale profesionale şi evaluarea
evoluţiei copiilor;
 Să asigure continuitatea activităţii desfăşurate şi în perioada efectuării concediului legal de
odihnă, cu excepţia cazului în care separarea de copiii plasaţi sau încredinţaţi pentru
această perioadă este autorizată de către angajator;
 Să păstreze confidenţialitatea informaţiilor pe care le primeşte cu privire la copii.

Ambiguitatea rolului: părinte sau profesionist

Asistentul maternal este profesionistul atestat de Comisia pentru Protecția Copilului
pentru a crește, îngriji și a-i educa armonios pe copiii aflați în plasament. Persoana care
desfășoară o astfel de activitate ar trebui să aibe profilul psihologic și calitățile necesare pentru a-
și îndeplini obligațiile pe care și le asumă ca părinte.
O bună parte din asistenții maternali se raportează la copil asemenea unui părinte. Studiile
efectuate în acest sens arată faptul că asistenții maternali, mai ales cei din mediul rural, se
consideră părinții copiilor luați în plasament, pentru că: „părinte nu este cine îl face, ci cine îl
crește”. Ceea ce îș face pe aacești asistenți maternali să se considere așa este ăn special
atașamentul care se stabilește între ei, acesta fiind inevitabil într-o relație autentică de creștere și
îngrijire a copilului.
O altă categorie de asitenți maternali, în special cei din mediul urban, mai ales cei care au
în îngrijire copii cu dizabilități se raportează la copil ca un profesionist, al cărui rol este acela de
recuperare fizică, psihică și emoțională a copilului, de ameliorare a stării lui inițiale, care la
intrarea în familie este descrisă ca „îngrozitoare”, „jalnică” etc. tocmai pentru a pune în evidență
progresele care se datorează competenței sale profesionale. În asemenea situații copiii sunt
descriși adesea folosindu-se termeni de specialitate din practica medical sau psihologică, iar
acțiunile din casa asistentului maternal sunt prezentate după modelul unor adevărate intervenții,
în sensul stabilirii conștiente a unor obiective „de lucru” cu copilul respective, a unor tehnici și
metode de intervenție și a unei modalități de evaluare a rezultatelor obținute.
Etichetele de autoidentificare maternă sau profesională sunt activate selective în funcție
de anumite context, și suspendate în altele. Din relatările asistenților sociali reiese importanța
activării rolului profesional în special în raport cu diferite instituții sociale. Școala și integrarea
școlară a copiilor luați în plasament ocupă un loc important în preocupările asistentului maternal,
care în relația cu școala se raportează la aceasta din rolul de profesionist.

Protecția copilului în sistem de asistență maternală

Copiii care ajung în sistemul de asistență maternală sunt copii care nu pot fi crecuți din
diferite motive de familia lor de origine. Cauzele sunt multiple și fiecare copil are propria sa
istorie, de obicei presărată cu numeroase dificultăți, motiv pentru care a ajuns în custodia
sistemului de protecție socială. Deseori acești copii sunt fie victime, fie martori la adevarate
drame sau violențe (de diferite tipuri) care au avut loc în familiile lor de origine.
Intervenția organelor abilitate din domeniul protecției sociale în sprijinul copilului care se
găsește în dificultate poate să fie percepută uneori ca fiind intruzivă, brutală, iar alteori ca o
adevărată salvare. Există și situații în care intervenția este privită cu neîncredere de către copil,
care de-a lungul existenței sale deja a cunoscut de atât de multe ori fie suferința, fie dezamăgirea
încât încrederea sa într-o posibilă ameliorare a situației este puternic zdruncinată de experiențele
trăite până la vărsta respectivă. Fiecare copil este unic, nu se poate vorbi de un anumit tipar, însă
ceea ce îi leagă pe toți copiii care ajung în sistemul de asistențî maternală este trecutul lor
presărat cu situații traumatice.
Orice copil care a fost privat de îngrijirea părinteasca are anumite dificultăţi determinate
nu numai de abandonul suferit, dar şi din cauza schimbării frecvente a persoanei de îngrijire.
Aceste dificultăţi apar încă de când copiii sunt foarte mici, însă intensitatea cu care ele se
manifestă variază în funcţie de particularităţile fiecărui copil, de capacitatea lui de a face faţă
situaţiilor dificile, de gravitatea şi frecvenţa evenimentelor stresante din viaţa lui. De obicei, a lua
în plasament a unui copil mic este preferată de mulţi asistenți mateernali pornind de la ideea că
acesta nu înţelege că a trecut prin abandonul de către părinţii biologici şi, prin urmare, nu există
consecinţe negative asupra copilului legate de acest eveniment traumatizant. În realitate,
consecinţele evenimentelor negative sunt exprimate diferit în funcţie de vârsta copilului. Totuși
există câteva avantaje care sunt luate în calcul de către asistenții maternali atunci când copilul dat
în plasament este mai mare. Aceste avantajee se pot referi la:
 Posibilitatea asistentului maternal de a afla mai multe despre preferinţele,
abilităţile, talentele şi personalitatea copilului;
 Existența a mai multor informaţii legate de trecutul copilului (boli ale copilăriei,
particularităţi în dezvoltare) care pot contribui la o cunoaştere mai completă a lui;
există afecţiuni care nu pot fi diagnosticate decât la o vârstă mai mare (de ex.
sindormul alcoolic fetal);
 Copilul a dobândit deja anumite deprinderi de viaţă (îngrijire corporală, îmbrăcat,
hrănire etc.);
 Copilul îşi aminteşte mai multe despre trecutul lui şi poate fi ajutat să-și păstreze
şi să gestioneze aceste amintiri ca parte a identităţii lui, fapt care permite
asisteentului maternal, în acelaşi timp, să îl cunoască mai bine.
Faptul că un copil a fost îngrijit de mai multe persoane de-a lungul timpului, fără să aibă
o persoană principală căreia să îi atribuie rolul matern, determină dificultăţi în ceea ce priveşte
ataşamentul copilului. Copilul, fie se poate ataşa superficial de toţi cei cu care intră în contact, fie
poate stabili o legătură de ataşament cu dificultate, respingând persoanele din jurul lui. Este
posibil ca unii dintre copiii ajunși în sistemul de protecție socială să fi fost victimele abuzului şi
neglijării în trecut. Aceste evenimente traumatizante din viaţa copilului, indiferent de vârsta la
care acesta le-a trăit îşi lăsa amprenta asupa modului ulterior de dezvoltare. Abuzul înseamnă
orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de
autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa şi dezvoltarea copilului. Prin neglijarea
copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are
responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată
acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa şi dezvoltarea copilului. Dificultăţile pe
care un copil abuzat sau neglijat le-ar putea avea în dezvoltarea lui ulterioară pot fi: întârziere în
creştere (înălţime şi greutate); hipersensibilitate faţă de boli (răceli, infecţii); dificultăţi de
vorbire; dificultăţi legate de achiziţia unor deprinderi precum îmbrăcatul, igiena; dificultăţi de
învăţare; gestionarea deficitară a emoţiilor, etc.
Mutarea copilului într-un nou mediu familial poate avea ca şi consecinţă anumite
comportamente, cum ar fi agresivitatea, refuzul de a comunica, plânsul, retragerea în sine,
tulburări somatice; toate acestea indică nesiguranţa copilului şi încercarea lui de a se adapta
acestei noi situaţii. Unele comportamente pot indica regresia la un stadiu anterior la dezvoltare.
Unii copii adoptaţi pentru care se instituie măsura de plasament au nevoie să treacă prin aceste
etape pentru a se adapta la noua lor viaţă.
 Curs 10
CONFLICTUL ÎN FAMILIE

 Etapele conflictului
 Etapa manifestării conflictului
 Strategii de abordare a conflictului
 Soluţionarea constructivă a conflictelor
 Posibile surse de conflict în familie

Conflictul este o neînţelegere, o contradicţie, un dezacord, o ceartă, o contradicţie între

idei, interese sau sentimente. Într-un conflict pot exista puncte de vedere diferite între opinii,
interese, scopuri, credinţe, convingeri, experienţe, sentimente şi valori. La baza apariţiei unui
conflict stă îndeosebi o comunicare negativă, realizată între două sau mai multe persoane,
aceasta conţinând obiecţii, reproşuri, critici.
Conflictul în familie este inevitabil. Adevărata provocare pentru orice familie constă în
abilitatea de a gestiona în mod productiv conflictele apărute în interiorul ei, cu respectarea
demnităţii fiecărui membru al familiei.
Certurile şi diferenţele individuale fac parte din viaţă şi aceasta poate fi îmbunătăţită dacă
se poate anticipa un conflict şi dacă se poate trata în faza incipientă constructiv.
Rezolvarea conflictelor depinde în mare măsură de conştientizarea lor.
Cauzele apariţiei conflictelor sunt multiple şi diferă de la caz la caz. Aspecte obişnuite ale
vieţii de zi cu zi pot deveni surse de conflict în familie. Ceea ce contează însă cel mai mult este
modalitatea în care familia, membrii acesteia, reacţionează în situaţiile de criză. Atunci când într-
o familie o anumită temă conflictuală revine mereu, înseamnă că familia respectivă nu a găsit
modalităţi eficiente/productive de a gestiona acel conflict recurent.
Conflictul poate fi constructiv sau distructiv, depinde de modul concret de
abordare/gestionare a situaţiei conflictuale. Întrebarea este: cum un conflict poate deveni
constructiv? Nu există reţete general valabile. Răspunsuri posibile:
1. Nu evitaţi conflictul. Abordarea se bazează pe faptul că orice situaţie care poate
evolua spre într-un conflict trebuie discutată, clarificată.
2. Priviţi conflictul ca pe o oportunitate. Conflictul poate fi înţeles ca o oportunitate de a
rezolva o problema.

Etapele conflictului
Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie câştigată. Ele dezvoltă o
dinamică internă care îngreunează o reglementare paşnică, constructivă şi nonviolentă.
Conflictele sunt construite în faze specifice.
 Etapa premergătoare - când sunt sesizate conflictele latente sau deja
manifeste fărăînsă să fie evaluate ca fiind negative.
  Etapa de escaladare - când se pune în mişcare o dinamică specifică care
acutizeazăconflictul.
 Etapa de rezolvare - când se încearcă găsirea unei soluţii, negocierea
unuicompromis, facilitarea convieţuirii.

Etapa manifestării conflictului

1. Dezacordul
2. Confruntarea
3. Escaladarea
4. De-escaladarea
5. Rezolvarea

Strategii de abordare a conflictului

1. retragerea/abandonul – una din părţile implicate în conflictat părăseşte fizic sau mental
locul scenei. Este o abordare care nu duce la dezvoltarea relaţiei; poate fi utilă
numai dacă este un pas spre calmare/clarificare înainte de rezolvarea problemei,
caz în care trebuie luat angajamentul clar şi specific de a discuta şi rezolva
conflictul.
2. reprimarea/cedarea – e abordarea care sacrifică scopurile personale pentru evitarea
conflictului; se întâlneşte mai ales la personalităţile neconfruntative.
3. compromisul – intervine când fiecare lasă ceva de la el pentru atingerea acordului. Poate
implica sacrificarea unor valori proprii.
4. câştigarea – câştigă numai una dintre părţile implicate în conflict, care pune propriile
interese pe primul loc şi vrea să câştige indiferent de cost. Este abordarea la care
recurg mai ales personalităţile dominante. Rezultatul ei presupune atingerea
scopului cu preţul sacrificării relaţiei.
5. victorie de tip win-win. Este abordarea care întăreşte relaţia. Presupune parcurgerea unor
etape:
 aflarea nevoilor celor aflaţi în conflict;
 găsirea punctelor de corespondenţă;
 identificarea soluţiilor de rezolvare a situaţiei conflictuale;
 punerea în aplicare a soluţiilor constructive menite să conducă la rezolvarea
conflictului.

Soluţionarea constructivă a conflictelor

Oamenii încearcă, de cele mai multe ori, să soluţioneze conflictele prin
strategii de constrângere, de intimidare şi ameninţare. Premise pentru o soluţionare constructivă
a conflictelor:
 Modificarea perspectivei fundamentale asupra soluţionării conflictelor.
  Renunţarea la ameninţări şi la uzul de forţă.
 Propriile percepţii nu trebuie interpretate ca fiind singurele corecte.
 Implicarea unei terţe părţi.
 Discuţii comune în loc de fapte deja făcute.
 Soluţiile trebuie să ţină seama de interesele tuturor participanţilor.

Posibile surse de conflict în familie

a) Apariţia unui copil în familie
Apariţia unui copil în familie produce numeroase schimbări în viaţa familiei respective,
care pot genera inerente tensiuni între membrii familiei, stări conflictuale. Aproape nimic nu mai
este ca înainte. Părinţii se simt adesea epuizaţi în primele luni de viaţă ale copilului, tatăl
copilului se simte de multe ori neglijat ca soţ, în timp ce mama este neliniştită de orice disconfort
al copilului, mai ales dacă cel mic este un copil sensibil la îmbolnăviri ori plânge foarte des. In
momentul când apare copilul, acesta este văzut adesea ca un atac la legătura de cuplu a parinţilor
lui, deoarece o vrea pe mamă doar pentru el." Este firesc să fie asa. Cel puţin în primii 3 ani de
viaţă, copilul este absolut dependent de mama sa, are nevoie de prezenţa ei fizică.
b) Concepţii diferite privind educaţia copiilor
Soţul şi soţia, respectiv tatăl şi mama copilului aduc în familie modele/concepţii
educative moştenite din familiile lor de origine. Adesea aceste modele/concepţii se bat cap în
cap, în loc să se completeze. Spre exemplu mama poate avea o atitudine educativă permisivă,
considerând că doar experimentând copilul învaţă, iar greaşeala nu este decât o etapă în calea
învăţării, în timp ce tatăl poate avea o abordare autoritară, chiar rigidă, considerând copilul ca
fiind dator să asculte întru totul de părinţi, limitând cât mai mult posibil libera iniţiativă a
copilului.
c) Reproşuri şi critici
Reproşurile şi criticile repetate lansate în interiorul familiei afectează comunicarea şi
starea generală de bine a familiei. Adesea generează stări conflictuale ce afectează relaţia dintre
membrii familiei, antrenând familia într-o schemă de comunicare distructivă.
d) Alianţele între diferiţi membri ai familiei
În interiorul familiei adesea pot exista o serie de alianţe între copii sau între unul dintre
părinţi şi copil/copii împotriva celuilalt părinte. Copilul poate să ascundă tatălui rezultatele mici
obţinute la şcoală, în timp ce mamei îi face cunoscută situaţia, cu rugămintea însă de a nu
divivulga nicio informaţie tatălui. Alt tip de alianţe sunt cele dintre unul dintre soţi şi părinţii
acestuia, împotriva celuilalt soţ, căruia i se subminează autoritatea, credibilitatea.
e) Intervenţia în familie a altor rude, cu intenţia de a dirija tânăra familie
Este notorie intervenţia în familie a soacrei/socrului care sub aparenţa unor sfaturi bine
intenţionate încearcă să îşi impună punctul de vedere în noua familie de tineri, mai ales în ceea
ce priveşte creşterea copiilor/nepoţilor, dar nu numai.
f) Lupta pentru putere
 Permanent între membrii familiei (soţul, soţia sau chiar copilul/copiii) există numeroase
stări tensionale şi conflictuale ca urmare a interesului pentru a prelua conducerea în familie.
g) Dificultăţi economico-financiare
Stresul provocat de absenţa unor resurse (umane, materiale, financiare etc.), percepute de
către membrii familiei ca fiind necesare poate conduce la stări conflictuale.
h) Infidelitatea
Infidelitatea, reală sau imaginară, poate fi sursa unor puternice stări conflictuale în
familie, constituiind unul dintre motivele principale de disoluţie a familiei.
i) Starea de boală
Existenţa în familie a unei persoane care se confruntă cu o boală gravă implică
restructurarea activităţilor membrilor familiei respective, acordarea de timp şi resurse pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanei bolnave. În funcţie de gravitatea bolii, de durata acesteia,
de tratamentul mecesar, de personalitatea persoanei bolnave în viaţa familiei intervin o serie de
factori care zdruncină echilibrul familiei, generând situaţii situaţii conflictuale.

Temă: Identificaţi alte posibile surse de conflict în familie.

 Curs 11
CONSILIEREA SOCIAL-PEDAGOGICĂ A FAMILIEI

 Situațiile închise şi situaţiile deschise de viaţă

 Consilierea părinţilor. Consilierea copilului. Consilierea familială

Situațiile închise şi situaţiile deschise de viaţă

Viața nu este nici uniformă, nici liniară. Ea se compune din etape succesive distincte, bine
individualizate, fiecare dintre ele având caracteristicile proprii. Cursul vieții omului nu este liniar, nici viața
omului nu este uniformă. De obicei, în viața unui om pot interveni evenimente exterioare (schimbări de situații,
evenimente, crize), sau interioare, cu carater personal (accidente, boli, conflicte, crize morale), care să-i
schimbe cursul, direcția, sensul. Din acest motiv, al caracterului imprevizibil al schimbărilor, nimeni nu-și poate
planifica viața, nu poate ști ce și cum o va favoriza, ce o va amenința, ce schimbări vor surveni.
Situațiile închise (numite astfel de C. Enăchescu, 2008) obligă la ascultare și acceptare necondiționată.
În fața lor, există două tipuri de răspunsuri ale persoanei:
 de adaptare, prin acceptarea limitelor impuse și
 de respingere, refuzul de a accepta și recunoaște limitele care i se impun, fapt ce conduce spre
inadaptare, conflict între persoană și lume. Persoana va pierde sensul propriei vieți, în cazul
acesta conflictul va fi atât interior, în planul valorilor morale, cât și exterior, în planul adaptării.
În contradicție cu acestea, situațiile deschise reprezintă perspectiva eliberării, a afirmării față de sine, în
raporturile cu ceilalți, cu lumea.
Din punct de vedere psihologic, situațiile închise generează angoasa, neliniștea existențială, slăbesc
echilibrul interior și ordinea sufletească. Persoana profund tulburată, dominată de singurătate și disperare, poate
sfârși prin a apela la suicid. În cazul situațiilor deschise, apare o stare de plenitudine interioară, de plăcere,
fericire și extaz, cu o notă de împlinirea de sine și de fericire interioară, prin desprinderea de constrângerile
realității trăite.

Situațiile inchise ale vieții

Situațiile limită sau situațiile închise ale vieții au un caracter limitativ. Ele închid persoana în planul
trăirii sale interioare, fiind astfel legate de sentimente personale, de natură egoistă. Situațiile închise sunt trăite
de persoană în 3 planuri:
a. planul somatic
b. planul psihic
c. planul spiritual, al conștiinței (cu referire la sentimentele morale)

Situațiile deschise ale vieții

Orice situație de viață este percepută de către persoana umană drept ceva care-i este dat personal , motiv
pentru care o situație sau un eveniment este corelat cu destinul individual. Evenimentele individului sunt trăite
intens în sfera emoțional – afectivă. La baza situațiilor deschise ale vieții stau nu doar evenimentele sau
circumstanțele favorabile individului, ci și sentimentele sale altruiste sau ideale. Creând condițiile cooperării
interumane, aceste sentimente te deschid față de ceilalți, oferind și primind, între persoane trebuie să existe un
permanent schimb emoțional și ideativ, pe care se construiește relația interumană a simpatiei.

Consilierea părinţilor. Consilierea copilului. Consilierea familială

 În literatura de specialitate există numeroase definiţii şi accepţiuni date conceptului de consiliere.
,,Consilierea presupune existenţa unei persoane care are temporar sau permanent rolul de consilier şi care oferă
sau acceptă în mod explicit să acorde timp, atenţie şi respect uneia sau mai multor persoane, cu rolul temporar
de client. Sarcina consilierii este de a oferi clientului oportunitatea de a explora, descoperi şi clarifica moduri de
a trăi valorificându-şi resursele, ceea ce conduce la sentimentul de bine interior, îndreptându-se spre o cât mai
bună existenţă” (Asociaţia Britanică pentru Consiliere, 1991). ,,Consilierea este o activitate care este iniţiată de
o persoană care caută ajutor. Oferă oportunitatea clientului de a identifica ceea ce-l perturbă, de a se autoexplora
şi de a se înţelege. Procesul de consiliere îl va ajuta să-şi identifice gândurile, emoţiile şi comportamentele, care
conştientizate fiind, îl fac să se simtă plin de resurse şi să hotărască schimbarea” (Russel, Dexter, Bond, 1992).
Consilierea părinţilor reprezintă o formă particulară de interacţiune şi influenţare, care contribuie la
sprijinirea părinţilor în rezolvarea problemelor cu care se confruntă în relaţia cu proprii copii.
Consilierea părinţilor îi ajută pe aceştia să facă față și să depășească dificultățile din relațiile lor.
Consilierul familial ajută clientii să-și îmbunătățească stilurile de comunicare și abordează diverse probleme
precum divorțul, conflictul între membri familiei, neînţelegeri privind educaţia şi cresterea copiilor. De precizat
că un cuplu/o familie poate apela la servicii de consiliere parentală fără să aibe probleme serioase în relaţia cu
copiii, ci pentru a învăţa cum să procedeze pentru a dezvolta şi menţine un climat armonios, bazat pe dragoste,
respect, încredere şi sprijin reciproc, menit să consolideze legăturile dintre membrii familiei.
Procesul de consiliere a părinţilor urmăreşte producerea unor schimbări pozitive – schimbarea intervine
atunci când părinţii lucrează împreună pentru a face progrese în ceea ce privește comunicarea așteptărilor față
de la relația cu copiii. Consilierea părinţilor, din perspectiva sistemică, pleacă de la ideea că familia este un
sistem compus în care comportamentul fiecărui membru are un impact asupra celuilalt creând un tot. Această
idee este deosebit de importantă pentru că în acest fel, în sistemul familiei nu există “țap ispășitor” chiar și în
acele relații care pot părea groaznice membrilor ei. Multe se pot face atâta timp cât membrii familiei sunt
dispuși să facă un pas în spate și să observe felul în care fiecare contribuie la relația familială. În acest fel, biroul
consilierului poate deveni un spatiu sigur unde familia poate explora felul cum fiecare membru își poate
schimba partea sa din “sistem” pentru a oferi celuilalt libertatea de a acționa diferit.

Consilierea copiilor are anumite particularitati date de specificul de varsta ale diferitelor perioade de
dezvoltare cognitiva, emotionala, sociala si biologica. Procesul de consiliere al copiilor este ghidat de
obiectivele si principiile care stau la baza acestei activitati.
Obiective de baza in consilierea copiilor:
1. formarea unor abilitati de initiere, mentinere si imbunatatire a relatiilor cu alti copii sau cu adultii;
2. invatarea unor abilitati de coping pentru a face fata cat mai bine la schimbarile legate de varsta si la
problemele cu care se confrunta;
3. formarea si consolidarea unei imagini de sine pozitive;
4. intelegerea propriilor emotii si invatarea unor strategii de a face fata emotiilor negative;
5. dezvoltarea responsabilitatii pentru propriile actiuni si decizii;
6. formarea unor atitudini pozitive fata de lume si fata de ceilalti;
7. formarea de deprinderi de invatare si de dezvoltare personala;
8. dezvoltarea unor abilitati de explorare a traseelor educationale si profesionale.
Principii generale de consiliere a copiilor:
 interventia trebuie sa fie adecvata varstei; de exemplu, copilul mic comunica mai ales prin
intermediul jocului si a desenului, activitati care pot fi utilizate si in consiliere ca modalitate de
comunicare cu copilul. De asemenea, in stabilirea obiectivelor consilierii trebuie sa se tina cont
de ceea ce ne putem astepta de la copil sa faca la varsta si nivelul dezvoltarii lui;
  durata unei sedinte de consiliere trebuie asa fie adecvata capacitatii copilului de a se concentra.
 trebuie alternate discutiile cu activitatile de joc sau desen, pentru ca copilul sa nu-si pierde
interesul si pentru o eficienta mai mare a interventiei;
 trebuie sa i se explice acestuia intr-un limbaj accesibil care este rolul consilierului si consilierii;
in acest sens, i se va spune copilului ca jocul, desenul sau discutiile au un anumit scop;
 copilului i se va spune, pe intelesul lui, ca tot ceea ce se intampla la consiliere este confidential si
i se vor comunica limitele confidentialitatii, precum si necesitatea informarii parintelui sau
invatatorului/dirigintelui in legatura cu evolutia interventiei. Aceste informatii vor fi generale si
copilul va stii care sunt informatiile care vor fi dezvaluite si isi va da acordul in prealabil, pentru
a nu-si pierde increderea in consilier;
 este importanta relatia care se stabileste cu copilul.
Consilierea familiei nu se referă doar la comportamente, ci și la sentimentele care determină aceste
comportamente și care sunt parte integrantă a sistemului.
De cele mai multe ori familia vine la consiliere când se confruntă cu probleme dificile în relaţia cu
copiii, probleme cărora nu le mai pot face faţă. Părinţii pot apela la ajutorul specializat al unui consilier când
observă că:
 vorbesc cu copiii și au senzația că discută cu un perete;
 discuțiile se repetă, intră într-un cerc vicios, fără nici o rezolvare;
 discuțiile se finalizează cu confuzie și cu o senzație de frustrare;
 discuțiile normale se rezumă la cateva minute, după care încep certurile;
 se evită un subiect pentru a nu înrăutăți situația;
 nu mai există nimic de spus între parteneri.
În orice problemă a părinţilor cu copiii lor punctul de plecare îl constituie ameliorarea aspectelor care
vizează comunicarea dintre ei. Conflictele care apar în relaţiile părinţilor cu copiii trebuie abordate responsabil,
constructiv.

Temă: Identificați beneficiile consilierii de familie

 Curs 12
VIOLENŢA ÎN FAMILIE

 Violenţa împotriva femeii/bărbatului

 Forme de violență asupra copilului
 Violenţa împotriva vârstnicilor

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte violenţa astfel: folosirea intenţiontă a

forţei sau puterii, reală sau sub formă de ameninţări, împotriva propriei persone, împotriva unei
alte persone sau împotriva unui grup sau comunităţi, care rezultă sau are o probabilitate
ridicată de a rezulta în rănirea, moartea, afectarea psihologică, afectarea dezvoltării sau
deprivare.
Violenţa şi comportamentele violente sunt probleme majore ale societăţii cotidiene care
afectează toate categoriile de vârstă, indiferent de vârsta sau de statutul social ale celor implicaţi.
Violenţa în familie poate să îmbrace forme diverse, mai mult sau mai puţin vizibile, precum
violenţa fizică, psihologică, sexuală, economică şi socială. Violenţa (intra) familială constituie
“orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului
familial, unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial” (Correctinal Service
Canada, 1988, p 3).
Violenţa (intra) familială este “utilizarea constrângerii fizice sau emoţionale asupra unui
alt membru al familiei în scopul impunerii puterii şi a controlului asupra acestuia, precum şi
ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau al
copilului” (Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, 2000, p 4). Violenţa în cadrul
familiei include numai violenţa fizică (omor, vătămare, lovire), violența sexuală (violul marital),
psihologică (şantaj, denigrare, umilire, izgonire, abandon, izolare), violenţa verbală (insulta,
ameninţare) şi violenţa economică (privarea de mijloace şi bunuri vitale) – (Institutul pentru
Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, 2000) .

Violenţa împotriva femeii/bărbatului

Violenţa de gen este manifestarea cea mai brutală a inegalităţii existente la nivelul
societăţii noastre. Victimele acestui fenomen sunt în majoritatea cazurilor femeile (în foarte
puține cazuri bărbații) pentru simplul fapt că agresorii lor nu le recunosc drepturile minime de
libertate, respect şi capacitate de decizie.

Violenţa contra femeilor este “orice act de violenţă bazată pe deosebirea de sex din
care rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei traumatisme sau suferinţe fizice, sexuale, sau
psihologice, inclusiv ameninţările cu astfel de acte, constrângerea sau lipsirea arbitră de
libertate, săvârşite fie în viaţa publică fie în viaţa privată” (Declaraţia pentru Eliminarea
Violenţei Împotriva Femeilor, adoptată de Adunarea Generală ONU în decembrie l993.)
 Conform Platformei de acţiune de la Beijing adoptată la a patra Conferinţă Mondială
asupra Problemelor Femeilor din 1995, termenul de „violenţă împotriva femeilor” înseamnă
orice act de violenţă fundamentat pe diferenţa de gen, care rezultă sau care poate rezulta într-o
vătămare sau suferinţă fizică, sexuală sau psihologică a femeilor, inclusiv ameninţările cu
asemenea acte, coerciţia sau privarea arbitrară de libertăţi, indiferent dacă acestea apar în viaţa
publică sau privată.
Violenţa împotriva femeilor/bărbaților constituie manifestarea unei relaţii bazate pe forţă
dintre bărbaţi şi femei, care are drept consecinţă dominarea şi discriminarea unuia dintre
parteneri de către celălalt (de obicei a femeilor de către bărbaţi) şi împiedicarea dezvoltării pe
deplin a acestora.
Condiţii care favorizează apariţia actelor de violenţă împotriva femeilor/bărbaților sunt:
 Disfuncţii şi carenţe educative ale mediului familial
 Deficienţele mediului educaţional
 Educaţia sexuală lacunară
 Carenţele socio-economice
 Deficienţele mediului instituţional
 Creşterea gradului de permisivitate socială
 Incidenţa tulburărilor psihice.
Conceptul de „violenţă în familie” este amplu şi cuprinde violenţa domestică (înţeleasă
ca violenţă ce apare între parteneri, fie ei soţi sau concubini), dar şi violenţa asupra copiilor,
bătrânilor sau altor rude.
Violența în familie este un fenomen grav, o problemă comunitară, socială şi de sănătate
publică ce afectează în principal femeile (95% din totalul victimelor violenţei în familie sunt
femei). La nivel mondial, între 40% şi 70% dintre femeile ucise sunt victime ale violenţei în
familie.
Încă din anii 1970-1980, activiștii pentru drepturile bărbaților au afirmat pe baza studiilor
academice, că incidența violenței domestice și a infracțiunilor comise de femei nu prea sunt
raportate, în parte din cauza faptului că bărbaților le este greu să admită că se află în postura de
victime.
Ca formă de comportament, violenţa în familie are:
a) caracter instrumental (agresorul controlează victima, iar comportamentele devin
funcţionale şi persistă dacă au rezultatul scontat);
b) caracter intenţional (se produce cu intenţia de control şi dominare, de menţinere a
puterii, intenţie pe care făptuitorul nu o recunoaşte, dar care poate fi identificată
prin rezultatele pe care le produce);
c) caracter dobândit (violenţa nu este înnăscută, ci învăţată prin imitaţie).
Specialiştii au identificat un ciclu al violenţei în familie:
 faza de acumulare a tensiunilor, timp în care victima acţionează cu precauţie
şi încearcă strategii pentru a evita un incident violent;
  faza acută, momentul în care agresorul acţionează, desfăşurată pe parcursul
unei perioade cuprinse între două şi douăzeci şi patru de ore (uneori chiar pe
parcursul unei săptămâni sau mai mult);
 faza de relaxare, o perioadă de calm, în care agresorul manifestă blândeţe şi
dragoste faţă de victimă. Această fază reprezintă doar un armistiţiu vag în
cadrul unui război al ameninţărilor şi loviturilor. Ciclurile se desfăşoară în
spirală: fazele tensionate devin din ce în ce mai lungi, violenţele devin din ce
în ce mai ameninţătoare, iar fazele blânde devin mai scurte sau dispar cu totul;

Forme de violență asupra copilului

Principalele forme de violenţă asupra copilului sunt:
A. abuzul,
B. neglijarea,
C. exploatarea şi
D. traficul de copii.
Toate formele de violenţă asupra copilului pot fi comise de către părinţi, persoane
cunoscute de copil sau străine acestuia, precum şi de alţi copii decât copilul victimă.
Astfel, aceste acte se pot produce atât în familie, cât şi în instituţii publice ori private, adresate
copilului şi/sau familiei, precum şi în afara acestora, de exemplu la locul de muncă.

A. Abuzul
Abuzul reprezintă orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de
răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care sunt periclitate viaţa, dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică
a copilului şi se clasifică drept abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic.
Forme ale abuzului:
a) Abuzul fizic constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacţiunii, singulare
sau repetate, cu o persoană aflată în poziţie de răspundere, putere sau în relaţie de
încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenţionate care produc suferinţa
copilului în prezent sau în viitor.
b) Abuzul emoţional constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact
emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine
din partea unui adult care se află în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu
copilul. În mod concret, aceste acte pot fi: umiliri verbale şi non-verbale, intimidări,
ameninţări, terorizări, restrângeri ale libertăţii de acţiune, denigrări, acuzaţii nedrepte,
discriminări, ridiculizări şi alte atitudini ostile sau de respingere faţă de copil. Dacă
abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale
psihicului copilului (de ex. structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea,
percepţia), devenind abuz psihologic, care are consecinţe mai grave decât abuzul
 emoţional şi pe termen lung asupra dezvoltării copilului. Copilul care este martor al
violenţei în familie suferă indirect un abuz emoţional şi/sau psihologic
c) Abuzul sexual reprezintă implicarea unui copil sau adolescent minor dependent şi
imatur din punctul de vedere al dezvoltării psiho-sexuale în activităţi sexuale pe care
nu este în măsură să le înţeleagă, care sunt nepotrivite pentru vârsta sa ori pentru
dezvoltarea sa psiho-sexuală, activităţi sexuale pe care le suportă fiind constrâns prin
violenţă sau seducţie ori care transgresează tabu-urile sociale legate de rolurile
familiale; aceste activităţi includ, de regulă, contact fizic, cu sau fără penetrare
sexuală.

B. Neglijarea
Neglijarea reprezintă omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane care are
responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o
presupune îndeplinirea acestei responsabilităţi, care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului şi poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei,
neglijare medicală, neglijare educaţională, neglijarea emoţională sau părăsirea
copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.
Neglijarea se poate prezenta sub mai multe forme:
 neglijarea alimentară – privarea de hrană, absenţa mai multor alimente esenţiale
pentru creştere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate
necorespunzător cu vârsta copilului;
 neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine
murdare, lipsa hainelor;
 neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi;
 neglijarea medicală – absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a vizitelor
de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de
recuperare;
 neglijarea educaţională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi
recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare;
 neglijarea emoţională – lipsa atenţiei, a contactelor fizice, a semnelor de afecţiune, a
cuvintelor de apreciere;
 părăsirea copilului/abandonul de familie reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.

C. Exploatarea copiilor
Exploatarea copiilor corespunde definiţiei exploatării unei persoane din Legea
nr.678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane (art.2, pct.2), potrivit căreia,
prin exploatarea unei persoane se înţelege:
 executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat ori cu încălcarea
normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate;
  ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de
aservire;
 obligarea la practicarea prostituţiei, cerşetoriei, la reprezentări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală;
 prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, cu încălcarea dispoziţiilor
legale;
 efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului.

D. Traficul de copii
Traficul de copii corespunde definiţiei traficului de minori din Legea nr.678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane (art.13, pct.1), potrivit căreia „Recrutarea,
transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia,
constituie infracţiunea de trafic de minori”. Din punct de vedere operaţional, traficul de copii
poate fi definit ca trafic intern atunci când infracţiunea se realizează pe teritoriul naţional şi trafic
transfrontalier atunci când infracţiunea se realizează în afara graniţelor ţării (fie copilul este
traficat din ţară în străinătate prin acţiuni infracţionale deliberate, fie copilul ajunge în mod legal
în străinătate şi este traficat pe teritoriul altor state). Traficul de copii are întotdeauna ca scop
exploatarea. Principalele forme ale exploatării sunt:
 exploatarea sexuală
 exploatarea prin muncă,
 exploatarea pentru comiterea de infracţiuni (de ex. furt, tâlhării),
 adopţia ilegală,
 prelevarea de organe şi ţesuturi
Exploatarea sexuală în scop comercial (prostituţia şi pornografia infantilă) şi traficul de
copii sunt incluse printre cele mai grave forme de exploatare prin muncă (Convenţia ILO
nr.182).

Violenţa împotriva vârstnicilor

Majoritatea vârstnicilor care raportează că au fost victima abuzului sunt femei (O’Keeffe
și colab. 2007). Faptul că femeile suferă mai multe abuzuri decât bărbații reflectă realitatea că
femeile trăiesc mai mult decât bărbații și din cauza aceasta vor trăi mai mult timp singure și în
nevoia de a fi îngrijite în această perioadă, pe când bărbații trăiesc mai puțin și rămân până la
moarte împreună cu partenera /soția lor. Bărbații sunt mai reticenți decât femeile în a dezvălui
abuzul la care au fost supuși, dar de fapt se crede că ei sunt mult mai des subiectul abuzului
(Pritchard, 2001).
Persoanele vârstnice sunt abuzate în majoritatea cazurilor de persoane pe care aceștia le
cunosc și în care au avut încredere, fie că sunt membrii de familie, prieteni, cunoscuți sau
persoane de îngrijire medicală sau generală. În multe situații abuzatorul este dependent de
persoana vârstnică în baza unui înțelegeri sau contract, pe baza unor beneficii bănești,
alimentație sau locuință. Astfel, cercetătorii au pus accentul pe relațiile care există între persoana
abuzivă și persoana vârstnică, pe durata relației de îngrijire care există între ei și pe
caracteristicile individuale ale făptuitorului /abuzatorului.
Efectele abuzului la bătrâni se relevă în patru dimensiuni: fizic, comportamental,
psihologic și social:
 consecințe fizice: traumatisme, dureri, tulburări de somn, probleme alimentare,
cefalee; traumatismele fizice (echimoze, răni, traumatisme craniene, fracturi) au
reprezentat mai mult de 50% din toate consecințele găsite la bătrâni abuzați
examinați în serviciul de urgență; la aceștia s-au mai întâlnit și situații de
malnutriție și deshidratare;
 consecințele comportamentale cuprind sentimente de lipsă de ajutor, mânie,
gesturi suicidale;
 consecințe psihologice: frică, anxietate, negarea, depresia; depresia este pe departe
cea mai evidentă consecință a abuzului și este datorată deznădejdii, însingurării,
deziluziei, neajutorării și pierderii stimei de sine; această depresie este cea care
generează ideație suicidală, tentative de suicid și suicid.
 consecințele sociale: dependența de alții, retragere socială, reducerea contactelor
cu alții;
Ramsey-Klawsnik (2000) face o tipologie a abuzivului conform datelor obținute în
expertizarea cazurilor juridice și delimitează cinci clase de făptuitori:
a) abuzivul suprasolicitat care este de obicei bine intenționat, bine echipat pentru a fi
îngrijitor, dar ajunge să fie abuziv din cauza suprasolicitării la care este supus de
persoana vârstnică;
b) abuzivul cu probleme, care este și el bine intenționat, dar care prezintă anumite
afecțiuni fizice sau mentale care-l fac să nu fie calificat pentru rolul de îngrijitor;
c) abuzivul narcisiac care devine îngrijitor anticipând beneficiul de pe urma relației cu
persoana vârstnică și care este preocupat de satisfacerea nevoilor proprii în
detrimentul celor ale îngrijitului;
d) abuzivul dominator cu trăsături de personalitate de a blama și ataca pe alții și care
tinde să externalizeze problemele și responsabilitățile;
e) abuzivul sadic este cel cu trăsături antisociale care își alimentează sentimentul de
putere din umilirea și chinuirea celorlalți.
 Curs 13
COPILĂRIE ȘI PARENTALITATE

 Competențe și responsabilități parentale

 Conceptul de educație parentală

Competențe și responsabilități parentale

Competenta parentală reprezinta un sistem de cunostinte, priceperi, deprinderi si
abilitati sustinute de trasaturi de personalitate specifice, ce îi permit parintelui sa
îndeplineasca cu succes responsabilitatile parentale, sa previna si sa depaseasca situatiile de
criza în favoarea dezvoltarii copilului (Glaveanu, 2009).
Conceptul de competenta parentală a cunoscut o larga recunoastere în România, prin
aparitia în anul 2010 a „Strategiei nationale integrate de formare si dezvoltare a
competentelor parentale” sustinuta de Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si
Sportului. Cercetarile de specialitate atrag atentia permanent asupra nevoii de sustinere a
eforturilor educative ale parintilor, modului de relationare în cadrul familiei, climatului
afectiv si interventiei socio-culturale.
Parintilor le revine rolul esential în cresterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenta materiala, cât si un climat familial afectiv si moral. Sunt situatii în care familia
considera ca este suficient sa se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrana,
îmbracaminte, locuinta, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanta unei comunicari afective,
nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenta.
În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienta de viata a
acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât si negative, pe parcursul mai multor
generatii.
Competența parentală și dezvoltarea stimei de sine a copilului
Părinții sunt cei care dezvoltă și asigură mediul propice de creștere a copiilor intr-un
mod armonios de-a lungul etapelor de evoluție începând cu comportamentele de
autonomizare și individualizare și finalizând cu cele de responsabilitate socială și încredere în
sine. Stima de sine este încurajată de părinți atunci când aceștia își ghidează copiii oferindu-le
mai multe alternative și lăsându-i pe ei să aleagă alternativa cea mai bună pentru luarea
deciziei. De asemenea, dobândirea încrederii în forțele proprii la copii este dată de abilitățile
părinților de a stabili reguli clare și ferme dar in același timp și standarde consistente de
disciplină in cadrul unor relații părinte-copil în care drepturile ambelor părți sunt respectate.
Învățarea copilului de a înțelege stabilirea limitelor, respectarea regulilor, respectul față de
sine și față de ceilalți precum și acceptarea necondiționată a copilului de către părinte, sunt
asociate pozitiv cu creșterea încrederii in sine la copii.

Competența parentală și disciplina

Disciplina reprezintă un aspect necesar și important în procesul de educare al
copilului. Aceasta este prezentă sub diferite forme de manifestare în funcție de expectanțele
sociale și culturale ale familiei. Competența parentală in domeniul disciplinei este sugerată de
stabilirea unor reguli corespunzătoare vârstei de dezvoltare a copilului, expectanțe rezonabile
și în acord cu posibilitățile reale ale copilului, ghidarea, explicarea și corectarea
comportamentelor inadecvate atunci cand acestea apar, oferind in același timp copilului și
soluții alternative.
Competența parentală și implicarea minorilor în viața socială
Competența parentală este descrisă de asemenea prin abilitata și interesul părintelui de
a implica activ copiii în activități sociale și extrafamiliale, cu scopul de a încuraja dezvoltarea
abilităților sociale și a competenței morale ale acestora și implicarea copilului in mod direct
în activitățile familiei recunoscându-i astfel poziția de membru dorit și special.

Conceptul de educație parentală

Termenul de educatie parentala, în sens larg, denumeste,”programele, serviciile si
resursele destinate parintilor si celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe acestia
si de a le îmbunatati capacitatea de a-si creste copiii” (Carter, 1996).
Sensul restrâns, defineste educatia parentala ca fiind cea raportata la programele
care ajuta parintii sa îsi dezvolte si sa îsi îmbunatateasca abilitatile parentale, sa înteleaga
dezvoltarea copilului, sa învete sa reduca stresul care poate afecta functionalitatea
parentala, si sa învete sa foloseasca modalitati alternative de abordare a situatiilor dificile
întâlnite cu copiii (Cojocaru, 2011).
Educatia parentala, ca forma de interventie sociala, urmareste sa transmita parintilor,
prin intermediul cursurilor la care acestia participa, cunostinte si informatii cu scopul
dezvoltarii abilitatilor si competentelor parentale care sunt eficiente pe termen lung.
Modalitatile de interventie sociala sunt in primul rand, orientate spre lucrul individual cu
fiecare client al serviciilor sociale in parte, interventie care urmareste modificarea situatiei
acestora prin consiliere.
Odata cu dezvoltarea programelor de educatie parentala se introduce o noua viziune a
interventiei sociale care pune accent pe modificarea modului de a gandi al oamenilor, pe
interiorizarea unor norme si valori pe care grupul le impune. In ultima perioada, se
inregistreaza tot mai multe probleme cu care se confrunta unii tineri (consumul de droguri,
inceperea vietii sexuale la o varsta din ce în ce mai mica, sarcini nedorite in randul
adolescentelor, prostitutie, etc). De cele mai multe ori, cauzele acestora sunt cautate in mediul
grupurilor de egali. Dar este ignorat faptul ca factorul determinant al formarii
comportamentelor viitorilor adulti este mediul familial.
Conditiile sociale, economice si culturale se modifica permanent si de aceea uneori
parintii se simt depasiti în a comunica cu copiii lor. Deseori, ei sesizeaza problemele copiilor
doar cand acestea sunt manifeste si solutia este de a apela la sprijin din partea specialistilor,
doar in situatii de criza.
Adesea, parintele se simte acaparat de stress-ul zilnic ignora rolul important pe care il
are in educatia copilului, in implicarea lui in formare. Multi parinti vad scoala ca singura
instanta responsabila de educatia copilului si delega scolii aproape in totalitate aceasta
sarcina. Datorita existentei acestei discrepante, se dezvolta foarte mult influenta grupului de
egali asupra copilului, iar efectele sunt, de multe ori, negative.
Programele de educaţie parentală s-au dezvoltat ca raspuns la circumstanţele sociale
actuale, care impun prin particularităţile lor, utilizarea de noi practici parentale cu ajutorul
cărora părinţii să poată creşte copii adaptaţi condiţiilor sociale actuale, dar şi flexibili în a se
adapta contextelor viitoare. Dacă ne referim la contextul actual, putem spune că rapiditatea cu
care se produc schimbările în sfera socială, alterarea statutului familiei, anxietatea
manifestată în domeniul parentalităţii determină părinţii să resimtă nevoia de sprijin
specializat în vederea însuşirii de noi practici pentru exercitarea parentalităţii. Aceste achiziţii
sunt necesare, dacă ţinem cont de faptul că practicile parentale sunt percepute ca fiind
factorul cu cea mai mare influenţă asupra rezultatelor copiilor.
Riscurile care derivă din neadaptarea paşilor familiei la viteza schimbării sociale, pot
avea efecte negative asupra dezvoltării copilului. Familia, in calitate de cel mai apropiat
context social al copilului, influenţează modul în care copilul se dezvoltă şi prin urmare
disfuncţionalităţile existente în sistemului familial generează disfuncţionalităţi în dezvoltarea
copilului. Disfuncţionalităţile pot apărea în urma confruntării familiei cu situaţii de
adversitate cronica (de exemplu: şomaj prelungit, sărăcie, monoparentalitate, existenţa de boli
cronice etc.) sau ca urmare a existenţei unor practici neadecvate de interacţiune a membrilor
(comunicare defectuoasă, management neeficient al emoţiilor, absenţa metodelor de
disciplină pozitivă a copiilor etc.).
Educaţia părinţilor este una din direcţiile pe care le poate îmbrăca intervenţia socio-
educativă de tip formativ şi ea se adresează direct acestora. Se vorbeşte de educaţia părinţilor
şi de nevoia construirii comportamentelor parentale încă de la vârstele mici. Educaţia
părinţilor preocupă azi multe din politicile ţărilor avansate şi nu numai. Se evidenţiază tot mai
pregnant nevoia de antrenare a părinţilor în deciziile şi acţiunile formale/profesionale care îi
privesc pe copiii lor.
Intervenţia socio-educativă este tipul principal de acţiune formativă în favoarea
familiilor cu copii pentru educaţia părinţilor. Ea se referă la acţiuni ţintite pentru dezvoltarea
cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor de creştere, îngrijire, educaţie a tinerei generaţii de
către părinţi şi membrii familiilor acestora.
În cadrul intervenţiei socio-educative asupra familiei putem circumscrie intervenţia
asupra părinţilor prin specificarea că acest tip de acţiuni se adresează numai părinţilor, nu şi
copiilor sau bunicilor şi rudelor apropiate cum este de presupus, în general, că s-ar înţelege.
Putem sintetiza că educaţia părinţilor este o formă de intervenţie asupra părinţilor în
favoarea educaţiei copiilor lor. Educaţia parentală este un set de măsuri educative şi de sprijin
care ajută părinţii pe următoarele dimensiuni:
 Înţelegerea propriilor lor nevoi (fizice, sociale, emoţionale şi psihologice);
 Cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor;
 Construieşte punţi de legătură între părinţi şi copii.
Scopul educaţiei parentale nu vizează schimbarea de comportament particular sau
schimbarea unei structuri definite, ci ea încearcă să crească, la toţi membrii comunităţii,
competenţele şi abilităţile educative. Scopul ei este să sprijine părinţii, să dezvolte priceperile
parentale şi încrederea în propriile forţe şi să îmbunătăţească capacităţile acestora de a-i
îngriji şi sprijini pe proprii copii.
Activităţile angajate se înscriu în principal în perspective prevenirii. Educaţia
părinţilor este deci:
 o educaţie a educaţiei copilului;
 un studiu al creşterii şi dezvoltării copilului;
  o formare a abilităţii de comunicare şi de analiză a acestora;
Educaţia parentală aduce valoare relaţiilor din interiorul familiei, dar şi părinţilor ca
persoane. Dacă vor şti mai bine, vor acţiona mai eficient şi vor avea mai mult succes în
rezolvarea problemelor de familie. În planul personal, aceasta va însemna creşterea încrederii
în propriile forţe şi o atitudine mai flexibilă şi deschisă faţă de urmaşi.
Pornind de la conceptul conform căruia un sistem de educaţie pentru adulţi este bine
organizat, funcţional atunci când este întemeiat pe motivaţii şi centrat pe obiective care
rezolvă problemele indivizilor sau grupurilor de adulţi, programul de educatie parentală se
bazează pe o strategie care ţine cont de transformările social-democratice şi economice, de
modificările statutului femeii şi a copilului, de tendinţa spre occidentalizare a familiei şi a
rolului acesteia. Astfel, un număr tot mai mare de părinţi eşuează în comunicarea cu copii lor
deoarece păstrează un model educaţional perimat; au existat întotdeauna părinţi iubitori care
nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi care au reuşit foarte bine, dar acest lucru era mult
mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt.
 Curs 14
MODALITĂȚI PRACTICE ȘI STRUCTURI DE SPRIJINIRE A FAMILIEI
BAZATĂ PE ȘCOALĂ ȘI COMUNITATE

 Centrele de informare și consiliere a familiei

 Centre de zi pentru copiii cu cerințe educative speciale
 Centre de zi de tip After school

Centrele de informare și consiliere a familiei

Centrele de informare și consiliere a familiei au fost inființate ca centre care acordă servicii sociale
pentru familie și copil.
Scopul Centrelor de informare și consiliere a familiei constă în sprijinirea şi asistarea părinţilor/
potenţialilor părinţi pentru a face faţă dificultăţilor psihosociale care afectează relaţiile familiale, pentru
dezvoltarea competenţelor parentale, pentru prevenirea separării copilului de familia sa şi sprijinirea copiilor
atunci când apar probleme în dezvoltarea acestora.
Beneficiarii serviciilor sociale oferite de către Centrele de informare și consiliere a familiei
1. părinţii/ familiile extinse/ familiile substitutive care:
 necesită competenţe/ deprinderi de îngrijire a copiilor adaptate noilor principii
psihopedagogice în domeniu, trăiesc în medii dezavantajate, unde se practică modele de
îngrijire şi creştere a copiilor care nu corespund sau sunt în contradicţie cu modelele general
acceptate în comunitate;
 constată existenţa/ apariţia unor probleme la nivelul familiei care afectează dezvoltarea
normală/ armonioasă a copilului sau favorizează manifestarea unor comportamente ale
copiilor ce pun în pericol integrarea lor familială, socială, şcolară, profesională.
2. viitorii părinţi care doresc să se formeze înainte de naşterea sau adopţia copiilor;
3. copiii care au probleme de dezvoltare şi/sau dificultăţi de integrare în familie, şcoală sau în
colectivitatea în care trăiesc.

Centre de zi pentru copiii cu cerințe educative speciale

Centrele de zi pentru copiii cu cerințe educative speciale se adresează copiilor/elevilor care
din întâmpină dificultăți de învățare, fie datorită unor deficiențe, fie datorită unor condiții socio-
economice care afectează performanțele școlare ale acestora. Elevii cu deficiente grave, severe si
profunde beneficiază de intervenţii prin programe de tip personalizat, în baza unui curriculum
adaptat, rezultat în urma unei evaluări complexe realizate de către o echipă multidisciplinară.
Centrele de zi pentru copiii cu cerințe educative speciale pot oferi următoarele tipuri de
servicii:
 educaţie specializată, în concordanţă cu tipul şi gradul deficienţei;
 depistare precoce şi intervenţie timpurie a copiilor cu cerințe educative
speciale;
 testare şi consiliere psihologică, orientare şcolară şi profesională;
 informare şi consiliere pentru părinţi;
 informare şi consiliere a cadrelor didactice;
 terapii specifice şi de compensare (logopedie, kinetoterapie, educaţie
psihomotrică, artterapie, ergoterapie, meloterapie etc.);
 terapie educaţională complexă şi integrată (terapie cognitivă, terapie
ocupaţională, ludoterapie, formarea autonomiei personale , socializare);
  realizarea şi aplicarea unor planuri de servicii personalizate şi programe de
intervenţie personalizate;
 asistenţă psihoeducaţională a copiilor cu cerințe educative speciale
 asistenţă psihoeducaţională la domiciliul copiilor nedeplasabili;
 promovarea educației incluzive;
 sprijinirea integrării în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale;
 asistenţă socială şi educationala pentru copiii cu cerințe educative speciale si
familiile acestora;

Centre de zi de tip After school (Școala după școală)

Centrele de zi de tip After school (Școala după școală) funcționează asemenea unor
programe complementare programului scolar obligatoriu, care ofera supraveghere si sprijin la
realizarea temelor de casa, precum si activitati recreative, cu supraveghere, in aer liber sau in sala
de clasa (în caz de vreme nefavorabilă). Aceste Centrele de zi de tip After school pun în practică
programele „Școala după școală”, oferind oportunitati de realizare a temelor pentru acasă, a unor
activități recuperatori, precum și a unor activitati spotive, de receere, muzica, jocuri etc. Programul
«After School» pentru elevi este un serviciu deschis catre comunitate, construit pentru a veni in
sprijinul copiilor, părinților și școlii.
Programele " Școala după școală " se organizează în baza unei metodologii aprobate prin
Ordinul Ministrului Educatiei nr.5349/2011.
Centrele de zi de tip After school sunt proiectate astfel încât să răspundă cu prioritate
nevoilor elevilor aparţinând grupurilor dezavantajate. Organizarea programului se face pe baza unui
regulament intern, elaborat de fiecare unitate de învăţământ.
Programul Școala după școală se poate organiza în spaţiile disponibile dintr-o unitate de
învăţământ sau în spaţiile unei alte unităţi de învăţământ, consorţii şcolare etc., precum şi în palate
şi cluburi ale copiilor, cluburi sportive şcolare sau în alte spaţii puse la dispoziţie de autorităţi
locale, organizaţii neguvernamentale cu competenţe în domeniu, biserică etc.
Programul Școala după școală se va desfăşura înainte sau după programul şcolar obligatoriu
(în funcţie de orarul fiecărui nivel de studiu). În cadrul Centrelor de zi de tip After school se
derulează diferite tipuri de activităţi care vizează formarea şi dezvoltarea competenţelor specifice
învăţământului primar/învăţământului secundar, dezvoltarea personală şi interpersonală/pregătirea
pentru viaţă, dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevului. Aceste activități desfășurate în cadrul
programului Școala după școală au caracter universal, urmărind valorizarea aptitudinilor şi
competenţelor fiecărui elev, în conformitate cu nevoile şi interesele sale.
În învăţământul primar, Programul Școala după școală cuprinde activităţi cu sprijin
specializat, ateliere/activităţi tematice şi alte activităţi de tip recreativ. Activităţile cu sprijin
specializat cuprind:
a) supraveghere şi îndrumare în efectuarea temelor;
b) recuperare pentru elevii cu dificultăţi cognitive, emoţionale, tulburări de limbaj prin
activităţi remediale, consiliere, logopedice;
c) activităţi de dezvoltare pentru elevii capabili de performanţă;
d) activităţi de încurajare a lecturii independente;
e) autocunoaştere, intercunoaştere prin activităţi de dezvoltare emoţională şi socială.
Atelierele/Activităţile tematice/Alte activităţi de tip recreativ cuprind:
 a) activităţi practic-aplicative pe diferite domenii (arte, ştiinţe, tehnologii, sport etc.);
b) proiecte tematice, propuse de către copii sau părinţi, cadre didactice etc.;
c) drumeţii/excursii/vizionări de spectacole.
Fiecare Centru de zi de tip After school, în funcţie de grupul-ţintă, constituie module de
pachete de activităţi, prin combinarea activităţilor menţionate mai sus.
Resursele umane implicate în derularea Programului Școala după școală pot fi următoarele:
1. personal de învăţământ:
a) cadre didactice din şcoală;
b) cadre didactice din alte unităţi de învăţământ, inclusiv din palate şi cluburi ale
copiilor şi cluburi sportive şcolare;
c) cadre didactice din centrele judeţene de resurse şi asistenţă educaţională: profesor-
psiholog, consilier şcolar, profesor-logoped, profesor de sprijin, asistent social;
d) personal didactic auxiliar: bibliotecar, informatician, instructor-animator,
instructor de educaţie extraşcolară, laborant;
e) mediator şcolar;
f) antrenor etc.;
2. membri ai comunităţii (părinţi, reprezentanţi ai autorităţilor locale, specialişti din diferite
domenii, personalităţi locale, membri ai unor organizaţii neguvernamentale etc.);
3. reprezentanţi ai partenerilor.