Tema 7.

Liberalismul economic neoclasic:

„revoluția marginalistă”.

1. Neoclasicismul – reacție intelectuală față de liberalismul clasic:

2. Precursorii revoluției marginaliste
1. A. Cournot: maximizarea profitului, monopolul
2. J.Dupuit: utilitate absolută şi relativă; surplusul consumatorului
3. J.H. von Thünen: economia spațială şi salariul natural
4. H.H. Gossen legile utilității marginale
3. Fondatorii liberalismului economic neoclasic
1. Școala psihologică austriacă (C. Menger, E.Bohm-Bawerk)
2. Școala matematică elvețiană (L. Walras)
3. Școala engleză (S.Jevons)
4. J.B. Clark şi productivitatea marginală
4. A. Marshall, concilierea dintre clasici și neoclasici
 1. Neoclasicismul – reacție intelectuală
față de liberalismul clasic

 Școala clasică, care s-a considerat ca singura reprezentantă a ortodoxiei

economice, s-a văzut atacată din mai multe pârți.
 Reacțiile împotriva liberalismului, venite din diverse direcții au constituit,
sub anumite aspecte, impulsuri date dezvoltării economice clasice.
 Schimbarea a avut loc în două direcții principale:
→ sub forma revoluției marxiste
→ Sub forma revoluției marginaliste;
 Factorii care au condiționat apariția
Neoclasicismului

trecerea de la libera concurență la o economie dominată de

monopoluri și oligopoluri;

vinderea mărfurilor devine mai problematică decât

producerea lor;

deplasarea preocupărilor teoreticienilor din domeniul producției în

cel al circulației, al comportamentului agenților economici, în
special al consumatorilor;

lupta de concurență între agenții economici, în special privind

asigurarea cu factori de producție cum ar fi materia prima şi
energia.
 1. Neoclasicismul – reacție
intelectuală față de liberalismul clasic
 La începutul anilor 1870, trei autori de formații intelectuale diferite şi lucrând
independent, publicau lucrări al căror conținut este uimitor de apropiat. Este
vorba despre William Stanley Jevons, în Anglia, Carl Menger, în Austria şi Léon
Walras, în Elveţia. Ei sunt considerați fondatorii marginalismului.

 Această școală de gândire economică se va dezvolta rapid şi va deveni

dominantă în lumea academică.

 Ea se axează pe noi reflecții asupra utilității marginale descrescânde a

bunurilor economice. Autorii au observat însă rapid că principiile aplicate
unui domeniu particular pot fi ușor generalizabile.
 1. Neoclasicismul – reacție
intelectuală față de liberalismul clasic
 Marginalismul aplica proceduri de maximizare diferitelor variabile economice,
judecate "la limită". Cu alte cuvinte, se are în vedere ultima unitate
consumată, schimbată sau deținută dintr-un bun.
 Optimul se obține în condițiile unei egalități la limită a utilităților marginale
aferente resurselor folosite într-un domeniu sau altul. Acesta este un principiu
universal.
 Deoarece este vorba despre maximizarea funcțiilor-obiectiv, utilizarea
matematicii apare ca o metodă de viitor, chiar dacă mai mulţi autori o vor
contesta.
 Cele trei caracteristici ale marginalismului sunt următoarele:
 a) maximizarea, ca o expresie a comportamentului;
 b) calculul marginal, ca principiu rațional;
 c) matematica devine instrument de analiză.
 1. Neoclasicismul – reacție
intelectuală față de liberalismul clasic

 Marginalismul avea ambiția de a imprima științei economice rigoare şi

generalitate.
 Însă această ambiție nu va schimba profund problemele puse de analiza
economică clasică. Acestea erau dominate de conflictul dintre muncă şi
"avariția" naturii, conflict situat în mediul concurențial dintre oameni. Ea
punea accentul pe obţinerea, repartizarea şi creşterea avuţiei.
 Economia clasică era, înainte de toate, macroeconomică şi dinamică. În
schimb, gândirea marginalistă se va limita la identificarea celei mai bune
utilizări a resurselor date la un moment dat, ceea ce îi determinau să
facă din economia politică, în esenţă, o microeconomie statică.
 Deosebirile dintre doctrina clasică și
cea neoclasică
Doctrina clasică Doctrina neoclasică
Abordarea economiei de piață
Obiectivă (munca) Subiectivă (utilitatea
marginală)
Preocupare principală
Sfera producției Sfera schimbului
Formarea și mișcarea prețurilor
Munca încorporată în bunurile Utilitatea bunurilor destinate
produse consumului final
Teorii ale valorii
Teoria surplusului de valoare Teoria productivităţii
(sporirea ”avuției naționale”) marginale a factorilor de
producţie (utilitatea și
raritatea)
 1. Neoclasicismul – reacție intelectuală
față de liberalismul clasic
Gândirea economică a liberalilor de la sfârşitul sec. XIX-lea a fost
denumită neoclasică pentru că aceasta pe de o parte împărtăşea o parte
din ideile liberalismului clasic, cum ar fi:

individualismul

iar pe de altă parte au

apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private respins teoria obiectivă a
valorii - muncă,
hedonismul înlocuind-o cu teoria
subiectivă a utilităţii
metoda deductivă în explicarea fenomenelor economice marginale

respingerea oricărei intervenţii a statului în economie

 Principiile Neoclasicismului

• Recunoaşterea existenţei unei „ordini naturale”, careia îi este supusă şi

activitatea economică;
• Recunoașterea economiei de piaţă, întemeiată pe proprietatea privată, drept
forma ce mai reuşită de organizare a vieţii economice;
• Recunoaşterea principiului „mîinii invizibile”, adică a principiului autoreglării,
a automatismului funcționării economiei de piaţă;
• Respingerea ideii amestecului statului în economie, considerarea profitului ca
element cheie a dezvoltării economice şi a concurenţei ca factori esenţiali al
progresului economic.
 2. Precursorii revoluției marginaliste

 Revoluția marginalistă a fost, cu siguranță, un salt în evoluția științei

economice. Însă acest salt are o istorie: înaintea fondatorilor,
precursorii – ignorați la vremea lor - au intuit o serie de concepte care
vor fi redescoperite ulterior. Printre cei mai reprezentativi precursori
pot fi numiți:
1. A. Cournot
2. J.Dupuit
3. J.H. von Thünen
4. H.H. Gossen
 A. Cournot (1801 - 1877): maximizarea
profitului, monopolul
 A. Cournot, celebru matematician, doctor în mecanică și astronomie
apare incontestabil ca un precursor al marginalismului.
 Lucrarea sa principală - Cercetări asupra principiilor matematice ale
teoriei avuţiilor (1813).
 A devenit celebru prin studiile sale referitoare la mecanismele de
formare a prețurilor cu privire la echilibrul producătorului în situație de
monopol, duopol și de concurență perfectă.
 Curnot a fost primul care a descoperit condiția echilibrului firmei,
echilibru care se stabilește atunci când venitul marginal este egal cu
costul marginal. Este considerat, de asemenea pionierul studierii
elasticității cererii în funcție de preț.
 Cournot (1801 - 1877): maximizarea
profitului, monopolul

 A. Cournot nu s-a interesat de utilitate. Fără îndoială, utilitatea

participă la determinarea valorii de schimb, însă această influență
poate fi ignorată. Pe piață apar prețurile şi cantitățile, iar aceste
variabile pot constitui un punct de plecare al reflecțiilor.
 Relațiile dintre prețuri şi cantități pot fi formalizate într-o manieră
algebrică.
 Legile economice se pot exprima ca atare şi în limbaj matematic, mai
precis în termenii funcțiilor, derivatelor şi procedurilor de maximizare.
Aplicarea acestei concepții a dat naștere unei lucrări deosebit de
originale, considerată de regulă ca un prim tratat de microeconomie.
 A. Cournot (1801 - 1877): maximizarea
profitului, monopolul

 Cournot pune în evidentă o funcție a cererii ce evidențiază o relație

inversă în raport cu prețurile: D = F(p) cu: F'(p) = dD/dp < 0
 Pentru prima dată când o funcție a cererii apărea în mod explicit în
literatura economică.
 Studiile lui Cournot apar drept o primă abordare sistematică a
relațiilor funcționale şi ale comportamentelor legate de maximizare în
cadrul analizei economice.
 Însă fundamentele sale teoretice nu au fost încă stabilite. De
asemenea, nu s-a stabilit nici dacă utilitatea influențează această
funcție, nici maniera acestei influențe.
 A. Cournot (1801 - 1877): maximizarea
profitului, monopolul

 Curnot deduce funcția de venit pentru analiza comportamentului unui

monopolist pe piață care leagă această funcție de o funcție de cost care
depinde de cantitatea produsă. Monopolistul va căuta, în aceste condiții,
să maximizeze profitul său. Acest maxim se obține derivând funcția profit
(π) în raport cu prețul, şi anulând, adică:
 dπ/dp = F(p) +p*F'(p) - C' = 0 => Rm = C‘.
 J.Dupuit (1804 - 1866): utilitate absolută şi
relativă; surplusul consumatorului
 J. Dupuit, inginer francez, a publicat în 1844 lucrarea Asupra măsurării
utilității bunurilor publice consacrată bunurilor colective. Lucrarea conține,
înainte de toate, o analiză a utilității, cererii şi surplusului consumatorului
care este considerată una din rădăcinile marginalismului.
 Pentru Dupuit, utilitatea este subiectivă; ea variază deci în funcție de
individ. Trebuie să distingem utilitatea absolută, care este prețul pe care
consumatorul este dispus să îl plătească pe o unitate de bun, de utilitatea
relativă, care este diferența dintre utilitatea absolută şi prețul de
cumpărare.
 J.Dupuit (1804 - 1866): utilitate absolută şi
relativă; surplusul consumatorului

 Se observă că utilitatea relativă definește un "surplus al consumatorului"

pe unitatea de bun cumpărată. Însă, așa cum spunea Dupuit, "fiecare
consumator își asociază o utilitate diferită aceluiași obiect, în funcție de
cantitatea pe care o poate consuma" şi această estimare a utilităților
succesive şi descrescătoare reflectă cantitatea consumată.
 Dupuit enunță deci, sub formă relativ precisă, legea descreșterii utilității
marginale, pe care o asimilează imediat unei curbe a cererii care urmează
prețul pe care consumatorul este dispus să îl plătească pentru bunul a
cărui cantitate consumată. Bazându-se pe această analiză, Dupuit arată,
într-un exemplu numeric celebru, cum este posibil de a măsura utilitatea
unui "pod pentru pietoni pe care circulația se face gratuit".
 J.H. von Thünen (1783 - 1850) : economia
spațială şi salariul natural

 J.H. von Thünen, proprietar funciar german, este un alt precursor

important al marginalismului. În lucrarea sa Statul izolat (prima parte,
1826; a doua parte, 1850) el aplică raționamente potrivit cărora este
calificat drept un reprezentant marginalist al unei economii agricole.
 J.H. von Thünen este considerat fondatorul economiei matematice și a
econometriei. În analizele sale cercetătorul german a pornit de la
studierea aspectelor cantitative ale fenomenelor economice, ajungând
până la schițarea unei teorii a productivității marginale și a costului de
oportunitate. El a reușit să găsească formula matematică a unor
categorii economice, precum al salariului natural.
 J.H. von Thünen (1783 - 1850) : economia
spațială şi salariul natural
 Aportul său nu este în planul teoriei utilității. Contribuțiile sale constau în
teorii ale producției şi distribuției pentru care calculul marginal este
aplicat în mod constant. Teoria sa asupra producției se dezvoltă în spațiu
şi, pe bună dreptate, von Thünen este considerat ca fondator al
economiei spațiale.
 Legile lui H.H. Gossen (1810 - 1858)

 Aportul lui Gossen este în domeniul teoriei utilității fiind considerat

drept un pionier al teoriei utilității.
 Câteva caracteristici fundamentale ale marginalismului se regăsesc în
opera lui Gossen.
 În primul rând, rolul matematicii. Fenomenele economice, spunea el,
sunt rezultatul jocului unui ansamblu de forțe şi este imposibil de a le
analiza fără ajutorul matematicii.
 În al doilea rând, Gossen abordează problemele economice din unghiul
satisfacerii nevoilor într-un cadru de comportament individual
rațional. Problema economică fundamentală este de a se ști cum
individul își maximizează propria-şi satisfacție.
 Legile lui H.H. Gossen (1810 - 1858)

 Pentru a aborda această problemă, Gossen enunță conținutul unei prime

legi: cea a descreșterii utilității marginale, potrivit căreia satisfacerea
suplimentară rezultată din consumarea unui bun se diminuează
progresiv odată cu creșterea cantității consumate. Ea este nulă atunci
când este atinsă saturația.
 A doua lege exprimă maniera în care se poate atinge maximum de
satisfacție. Toate nevoile nu pot fi satisfăcute la maximum. De aceea
trebuie să se aleagă. Gossen a stabilit că maximum de satisfacție se atinge
când satisfacțiile marginale obținute prin consumul diferitelor bunuri
achiziționate sunt egale.
 Cele două legi ale lui Gossen exprimă, cu un bun avans temporar, două
idei de bază ale marginalismului.
 Legile lui H.H. Gossen (1810 - 1858)

 Opera sa a furnizat şi alte consecințe ce vor fi ulterior descoperite de către

marginaliști.
 Potrivit primei legi, pentru un individ, bunurile nu au aceeași valoare
conform cantităților disponibile şi, plecând de la o asemenea cantitate,
valoarea unui bun este nulă.
 Pe de altă parte, valoarea absolută nu există: valoarea este o relație între
un bun şi un individ.
 Potrivit lui, bunurile pot fi clasificate în bunuri de consum (ce satisfac direct
nevoile), bunuri de "categoria a doua" ce sunt indispensabile utilizării
primelor (numite şi bunuri complementare) şi bunuri de "categoria a treia"
ce sunt necesare producerii celor două categorii menționate anterior.
 Legile lui H.H. Gossen (1810 - 1858)

 O altă implicație a legilor lui Gossen se referă la analiza muncii. Munca, ce

creează indirect satisfacții, este însoțită de „dezutilitate”. De aici rezultă
că trebuie să se muncească până la punctul în care satisfacția procurată
prin venitul muncii este egală cu dezutilitatea marginală a muncii.
 În general, putem afirma că la Gossen au fost identificate deja ideile
esențiale pe care le vom găsi dezvoltate în lucrările lui Jevons.
 CARL WILLIAM
MENGER STANLEY
Școala JEVONS
austriacă Școala engleză

LEON JOHN
WALRAS BATES
Școala CLARK
elvețiană Școala
americană

 Fondatorii analizei neoclasice

 3. Fondatorii liberalismului economic neoclasic

W.S.Jevons (1835 - 1882) şi gradul final de utilitate

 W.S. Jevons a reușit să reunească elementele disparate despre teoria
utilității într-o teorie coerentă asupra valorii şi schimbului.
 Teoria economiei politice (1871) este lucrarea sa principală.
 Desigur, limitele acesteia apar imediat: în timp ce este analizată latura
"cererii", latura "ofertei" nu apare deloc. Studiile înfăptuite de Jevons,
alături de lucrările lui Menger şi Walras, vor pune bazele a ceea ce se
cunoaște sub numele de "revoluția marginalistă".
 Jevons nu a cunoscut lucrările predecesorilor, îndeosebi pe cele ale lui
Gossen, deși problematica era foarte apropiată de conținutul acestora. El
le-a descoperit doar după publicarea propriei sale cărți.
 W.S.Jevons (1835 - 1882) şi gradul
final de utilitate
 În ceea ce privește metodele ce trebuie folosite de economia politică,
în opinia lui Jevons, prin natura sa, economia este asemeni
matematicii sau fizicii. Obiectele economice sunt cantitățile şi
prețurile, deci, utilizarea matematicii este deci cea mai potrivită. Ea
trebuie să se conformeze naturii obiectului pe care îl studiază, iar
calculul diferențial apare cel mai oportun de aplicat.
 Știința economică nu se poate limita la simpla traducere a faptelor
observate în relații algebrice. Nu pot fi trasate curbele cererii fără a
stabili fundamentele. Ar trebui stabilite legile ale valorii şi schimbului -
legi asupra cărora se pronunță prin elaborarea unor funcții. În acest
sens, aportul lui Jevons este fundamental.
 W.S.Jevons (1835 - 1882) şi gradul final
de utilitate
 Dacă pentru clasici valoarea este obiectivă şi rezultă din activitatea
economică în ansamblul său, pentru el, valoarea este subiectivă şi decurge
din relația individului cu nevoile sale. Individualismul şi subiectivitatea se
opun legilor macroeconomice şi obiectivității.
 Jevons se referea explicit la Bentham şi la utilitarism. "Teoria ce urmează -
scria el - este bazată pe calculul plăcerilor şi suferințelor, iar obiectul
economiei este de a maximiza bunăstarea compărând plăcerea cu suferința
cea mai redusă.
 Pentru a satisface o nevoie, omul dispune de bunuri "utile". Utilitatea unui
bun este definită ca fiind proprietatea acestuia de a satisface o plăcere sau
de a evita un disconfort. Utilitatea este o relație. Ea exprimă raportul dintre
om şi bunuri. Această relație exprimă gradul de satisfacere a trebuințelor
sau de eliminare a disconfortului pe care le generează consumarea unui
bun economic.
 W.S.Jevons (1835 - 1882) şi gradul final
de utilitate
 Jevons scria: "trebuie să distingem deosebirea dintre utilitatea totală ce
corespunde unui bun şi utilitatea atașată unei doze din acel bun". Ceea ce şi face
Jevons prin introducerea conceptului de "grad final de utilitate". Jevons stabilește
relația existentă între gradul final de utilitate şi cantitatea consumată dintr-un bun.
 El este cel care a redescoperit prima lege a lui Gossen: unitățile suplimentare
consumate reduc treptat utilitatea totală. Matematic, Δu/Δx se diminuează
constant când x creste.
 Cum obține un consumator maximum de satisfacție? Raționamentele ne conduc la
două direcții de abordare. Prima presupune un individ ce posedă o anumită
cantitate dintr-un bun, este capabil să satisfacă deferite trebuințe.
 În ce condiții consumatorul își maximizează utilitatea totală? Atunci când gradul
final de utilitate este același pentru orice alocare posibilă. A doua abordare, se
referă la schimb.
 W.S.Jevons (1835 - 1882) şi gradul
final de utilitate

 Când oferta este cunoscută (şi repartizată), utilitatea marginală determină

valoarea de schimb.
 Însă cine determină oferta? Jevons răspunde succint printr-o formulă ce a
rămas celebră: "costul de producție determină oferta, oferta determină
gradul final de utilitate, gradul final de utilitate determină valoarea". În
acelaşi timp, Jevons face o remarcă interesantă. Teoria sa nu lasă să se
întrevadă nici un loc determinat pentru valoarea-muncă. Munca trecută
este "pierdută pentru totdeauna" – spunea el.
 Carl Menger (1840 - 1921) şi tabloul de
intensitate

 Carl Menger este fondatorul școlii austriece. La fel ca şi Jevons, Menger

plasează individul în centrul problemelor economice. Însă, pentru el,
acest lucru este o simplă necesitate metodologică: nici o referință etică
sau filosofică nu îi este necesară.
 Prin urmare, el încerca să construiască o teorie subiectivă a valorii,
independentă de orice referire la utilitarism sau hedonism.
 Cei doi poli fundamentali ai activităţii economice sunt constituiţi din
nevoile indivizilor şi mijloacele de satisfacere a lor. Utilitatea economică
este definită ca o legătură cauzală între un obiect (lucru) şi o nevoie
umană.
 Carl Menger (1840 - 1921) şi
tabloul de intensitate
 Pentru ca un obiect să devină bun economic trebuie îndeplinite patru
condiții:
 a) existența unei nevoi;

 b) capacitatea obiectului de a satisface o trebuință;

 c) cunoașterea acestei capacități;

 d) o disponibilitate suficientă a bunului de a satisface o trebuință.

 Pot fi constituite două clasificări a bunurilor. Prima condiție, ordonează

bunurile urmând o relație cantitativă în raport cu nevoile, urmărind dacă
volumul lor disponibil excede nevoile sau nu.
 Carl Menger (1840 - 1921) şi tabloul de
intensitate
 Atunci când disponibilitățile sunt inferioare nevoilor, bunurile sunt calificate
drept "bunuri economice". În caz contrar, ele sunt calificate drept "bunuri
non-economice". Linia de demarcație între bunurile economice şi celelalte
bunuri este fluctuantă şi depinde de gusturi, de înclinații, de așteptări, de
tehnică, de variațiile ofertei etc.
 Prin urmare, bunurile economice sunt caracterizate prin raritatea lor.
Această noțiune de "raritate", neglijată în primele opere ale marginaliștilor
englezi, este prezentă în debutul tradiției austriece.
 A doua clasificare aranjează bunurile din punct de vedere tehnic; urmând
apropierea lor în raport cu nevoile. Acest caracter de vecinătate este numit
"ordine".
 Carl Menger (1840 - 1921) şi tabloul de
intensitate
 De exemplu, bunurile de ordinul 1 satisfac direct nevoile (pâinea), bunurile de
ordin superior nu le satisfac decât în mod indirect (grâul, făina, moara). Bunurile
de ordin superior lui 1 intră în raporturi tehnice necesare: ele sunt
complementare. La rândul lor, ele nu pot deveni bunuri veritabile până ce alte
bunuri complementare lor nu devin disponibile (de exemplu, terenul pe care se
cultivă grâul, semințele pentru semănat, etc.). Această clasificare permite
introducerea unui element suplimentar în analiză, caracteristic școlii austriece, şi
anume: timpul.
 Producția de bunuri de ordinul 1 este legată de un proces productiv în care,
etapă după etapă, sunt mobilizate bunurile de ordin superior. Acest proces
presupune un timp care poate fi extrem de variabil, funcție de bunuri. Menger
afirma că acest proces este marcat de incertitudine: deși precizarea nevoilor este
necesară, ea nu este niciodată perfectă.
 Carl Menger (1840 - 1921) şi tabloul de
intensitate

 Teoria valorii lui Menger debutează cu clasificarea bunurilor. Valoarea este

definită drept "semnificația pe care bunurile concrete o au pentru noi
datorită faptului că satisfacția trebuințelor noastre depinde de posedarea
acestora".
 Valoarea rezultă, de asemenea, din raritatea bunurilor. Ea depinde de
conştiinţa individului. La fel ca la Jevons, valoarea nu este o proprietate
intrinsecă a bunurilor. Ea este o relație stabilită de individ între bunurile de
care el dispune şi trebuințele sale. Problema care se pune este de a
determina o măsură a valorii. Ea se pune diferit pentru bunurile de ordin 1 şi
cele de ordin superior. Bunurile de prim rang satisfac direct trebuințele. Însă
nevoile nu sunt identice. Necesitatea satisfacerii lor face obiectul unui
clasament : bunuri vitale vs. bunuri de mai mica importanță.
 Carl Menger (1840 - 1921) şi tabloul de
intensitate

 Pe de altă parte, pentru o nevoie fixată, urgența ei se diminuează odată cu

satisfacerea acesteia. Să reținem că, așa cum satisfacția este direct legată
de cantitatea de bunuri, diminuarea intensității nevoii implică descreșterea
utilității marginale. Însă Menger nu şi-a dat osteneala să definească acest
termen. Pornind de la aceste noțiuni, Menger a întocmit un tablou al
intensității nevoilor.
 Acest tablou permite definirea unei logici de alegere pentru consumator.
Această logică nu este descrisă direct, precum maximizarea unei satisfacții.
Contrar celorlalți fondatori ai marginalismului (Menger era foarte reținut în
ceea ce privește folosirea matematicii), ci ca o procedură de alocare a unui
venit dat, pentru diferite destinații.
 Leon Walras şi echilibrul general
 Opera lui Walras este, alături de cea a lui Jevons şi Menger, cea de-a treia
sursă a marginalismului.
 Ambițioasa lucrare Elemente de economie politică pură (1874 - 1877)
consta în construirea, a unui model complet de echilibru general al
economiei.
 Pornind de la o economie ce presupune schimbul a două bunuri, el o va
generaliza la „n” bunuri, iar apoi, introducând producția, el formulează
teoria prețurilor pentru factorii de producție, apoi cea a prețurilor
capitalurilor şi, în fine, teoria creditului, economisirii şi banilor. Această
construcție, esențialmente statică, este dublată la fiecare etapă de reflecții
ale autorului potrivit cărora concurența permite atingerea echilibrului.
 Leon Walras şi echilibrul general

 Obiectivul lui Walras era studiul avuției sociale înțeleasă ca “ansamblul

de bunuri materiale sau non-materiale care sunt rare, care pe de o parte
ne sunt utile şi care, pe de altă parte, nu există la dispoziția noastră decât
în cantități limitate.” Avuția își găsește sursa în raritate. Cu alte cuvinte „o
limitare în cantități de lucruri utile”. Din această definiție rezultă trei
concluzii:
 Prima se referă la faptul că elementele constitutive ale avuției sunt
“apropriabile”.
 A doua este că elementele avuției sunt “valabile şi interschimbabile”.
 A treia se referă la faptul că bunurile utile cantitativ sunt produse industriale
sau „multiplicate”. Așa cum preciza şi Walras, avuția este un ansamblu de
valori de schimb.
 Leon Walras şi echilibrul general

 Economia politică pură era destinată să devină o ramură a matematicii.

Pentru aceasta trebuie înlocuită o metodă „rațională”, pornind de la tipuri
reale la „tipuri ideale” de economie pe baza cărora să se construiască
întreaga bază teoretică (axiome şi teoreme).
 Economia politică nu mai trebuia să fie un amestec impur de afirmații, de
cazuri particulare, de legi empirice generalizate sau deducții parțiale. Ea
trebuia să devină o știință.
 Alături de economia politică pură este economia aplicată, între care există
o relație logică În viziunea lui Walras „economia politică pură precede
economia aplicată, la fel cum mecanica pură preceda mecanica aplicată”.
 Leon Walras şi echilibrul general

 Pentru a descrie schimbul a două mărfuri între ele, Walras pornește de la

următorul exemplu: “să presupunem o piață pe care vin pe de o parte indivizi
ce posedă o marfă A şi sunt dispuși să cedeze o parte din ea pentru a procura
o marfă B, iar pe de altă parte indivizi ce posedă o marfă B şi care sunt dispuși
să cedeze o parte pentru a procura marfa A.”
 Schimbul pe piață se prezintă ca o dublă cumpărare şi o dublă vânzare. Altfel
spus, cumpărarea lui B nu poate fi realizată decât prin vânzarea lui A. Însă
cumpărarea lui A nu poate fi obținută decât prin vânzarea lui B. Prin urmare,
atât A cât şi B fac obiectul unei cumpărări şi al unei vânzări.
 Rezultă prima teoremă enunțată de Walras: “Fiind date două mărfuri A şi B,
raportul dintre cererea efectivã a uneia şi ”oferta sa efectivă este egal cu
raportul dintre oferta efectivă a alteia şi cererea sa efectivă”.
 Leon Walras şi echilibrul general
 Originalitatea și aportul principal al școlii de la Laussane, și al lui Walras
constă în elaborarea teoriei echilibrului general.
 Walras a oferit prima idee de echilibru general al economiei, plasându-l
într-un cadru ipotetic de liberă concurență pură și perfectă, în care
prețurile conțin toată informația necesară activității economice.
 Echilibrul general presupune egalitatea a două mărimi măsurabile și
interdependente. Aceasta înseamnă că evenimentele care au loc pe o
piață sau într-un sector economic determină modificări majore în restul
economiei.
 Echilibrul economic general se stabilește atunci când cererea este egală cu
oferta pentru fiecare produs și pe fiecare piață.
 Leon Walras şi echilibrul general
 În modelul echilibrului economic general al lui Walras se presupune că
agenții economici au un comportament rațional și că toate mărimile
economice se află într-o situație de interdependență permanentă. Această
interdependență există întâi de toate între prețurile tuturor categoriilor de
bunuri, precum și între piețele bunurilor economice, piața muncii și piața
capitalului. Astfel, echilibrul economic general se stabilește pe cele trei piețe
principale.
 Echilibrul dintre aceste piețe, precum și în cadrul fiecăreia dintre ele, este
asigurat prin activitatea întreprinzătorilor, considerat cel de al patrulea
factor de producție.
 Teoria echilibrului economic general elaborată de Walras este considerată
drept o formă mai sofisticată, mai formalizată a conceptului lui A. Smith
despre mâna invizibilă, adică despre autoreglarea economiei de piață.
 J.B. Clark şi productivitatea marginală

 Lucrarea lui J.B. Clark, “Distribuția avuției” (1899) poate fi considerată

ca o primă lucrare majoră publicată în Statele Unite. Aportul său
esențial constă în aplicarea principiilor marginalismului problemelor de
distribuție. Acest lucru este, fără îndoială, o eroare pentru că reduce
analiza la un aspect tehnic. Aceasta pentru că, pe de o parte, nici
celelalte probleme nu sunt de neglijat, iar pe de altă parte, pentru că
teoria lui Clark a fost dezvoltată în funcție de preocupări particulare ce
vizau îndeosebi justiția distribuției.
 Totodată, teoria productivității marginale, înainte de a fi dezvoltată de
către Clark, apăruse deja în lucrările lui Marshall, Edgeworth şi mai ales
A.H. Wicksteed (1844-1927) în cunoscuta sa lucrare “Eseu asupra
coordonării distribuției” (1894).
 J.B. Clark şi productivitatea marginală

 Clark susținea această teorie prin următorul enunț: la echilibru, factorii de

producție sunt remunerați la productivitatea lor marginală (Wm) care era
definită drept un spor al producţiei (ΔQ) determinat de creșterea cu o unitate a
factorului variabil (Δx), ceilalți factori fiind constanți.
 Raționamentele lui Clark ce susțineau acest enunț erau următoarele: să
considerãm, spre exemplu, factorul muncã (L). Nivelul (rata) salariului ultimului
lucrător angajat nu poate fi superioară productivității acestuia. Dacă nu se
realizează acest lucru, angajatorul va suferi o pierdere.
 Productivitatea marginală a muncii este deci nivelul maxim al salariului pe care
întreprinzătorul consimte să îl plătească lucrătorilor pe care îi angajează. Dar,
reciproc, rata salariului nu poate fi inferioară productivității marginale. Pe
ansamblu, munca este remuneratã deci în raport de productivitatea sa
marginalã.
 J.B. Clark şi productivitatea marginală

 Raționamentul a fost făcut în legătură cu factorul muncă, dar teoria

remunerării capitalului (dobânda) este în mod fundamental aceeași.
Raționalitatea şi concurența fac ca factorul capital să fie remunerat la
nivelul productivității sale marginale (descrescânde). Curba productivității
marginale a capitalului furnizează astfel cererea de capital
 J.B. Clark era interesat în particular de implicațiile justiției distributive
asupra teoriei productivității marginale. El credea că acest principiu nu
constituie numai o garanție a eficienței, dar şi că furnizează, între altele,
un principiu de distribuție echitabilă.
 J.B. Clark şi productivitatea marginală

 În teoria capitalului lui Clark, există mai mult decât o simplă simetrie cu
piața muncii. Conceptul de capital este înțeles de Clark în două moduri
diferite. Într-o primă accepțiune, capitalul desemnează ansamblul de
bunuri capitale necesare producției. Aceasta este concepția concretă,
tehnică, materială a capitalului. În acest sens capitalul este heterogen. Într-
o a doua accepțiune el reprezintă o “bogăție” productivă.
 Ultima mare problemă pusă de teoria productivității marginale se referă la
repartizarea produsului. Este adevărat oare că remunerarea factorilor de
producţie, în raport cu productivitatea lor marginală, permite distribuirea
integrară a produsului între factori?
 4. A. Marshall (1942-1924),
concilierea dintre clasici și neoclasici
 Alfred Marshall este considerat cel mai mare economist al secolului al 20-lea, iar
școala de la Cambridge a dominat gândirea economică până la mijlocul sec. al 20-
lea, reușind să apropie știința de problemele reale ale economiei și să efectueze o
sinteză organică a celor mai valoroase idei lansate de clasici, neoclasici, adepții
școlii istorice germane și ai reformismului economic.
 Lucrarea de bază a fondatorului școlii de la Cambridje este „Principiile economiei”,
publicată în 1890. despre ea Keynes menționa că Marshall prin această lucrare „a
pus bazele erei moderne a științei economice din Marea Britanie”.
 Meritul major al lui A. Marshall este că prin sinteza teoriilor economice anterioare,
el a elaborat un nou sistem de cunoștințe economice, un șir de teorii și concepte
noi, reușind să-i împace, în plan științific pe partizanii celor mai diverse teorii,
dându-i fiecăruia dreptate.
 4. A. Marshall (1942-1924),
concilierea dintre clasici și neoclasici
 Sistemul de cunoștințe elaborat de Marshall se bazează pe toate realizările
științifice anterioare. Astfel, de la Smith el a preluat dualitatea în tratarea
problemelor valorii și a prețurilor, de la Smith și Say - ideea
întreprinzătorului, de la Dupuit - surplusul consumatorului, de la Cournot –
elasticitatea cererii, de la Jevons – termenul de Economics, de la Menger -
teoria bunurilor și teoria schimbului, de la Walras – teoria echilibrului
economic, de la marginaliști - comportamentul psihologic, de la clasici -
metoda deducției, de la istoricii germani – metoda inducției etc.
 Deși matematician de profesie, el consideră că utilizarea excesivă a
metodelor matematice la studierea fenomenelor economice generează
pericolul de a reorienta atenția asupra unor probleme imaginare
 Fiind un mare apărător al ideilor liberale, Marshall consideră că știința
economică are misiunea de a contribui la rezolvarea problemelor sociale, la
creșterea bunăstării întregii societăți, inclusiv a muncitorilor.
 4. A. Marshall (1942-1924), concilierea
dintre clasici și neoclasici

 Meritul principal al lui A. Marshall, constă în efortul reușit de a sintetiza

teoria valoare-muncă cu teoria valoare-utilitate. În baza acestor două
teorii savantul englez a elaborat o teorie proprie a valorii și a prețurilor,
care rămâne a fi valabilă și în prezent.
 A. Marshall propune propria teorie a prețurilor fără valoare, potrivit
căreia prețul se stabilește prin concursul a trei factori: a) cheltuiele de
producție, b) utilitatea marginală, c) cererea și oferta.
 Marshall introduce în analiza economică perioada de scurtă durată și
perioada de lungă durată
 O altă inovație este și introducerea în circuitul științifica a noțiunii de
elasticitate a cererii și a ofertei