Istoria gândirii economice

Curs universitar pentru studenții, specialității “Economie

generală”, “Managementul resurselor umane”, „Marketing și
logistică”, anul 1

Titular: Dorin Vaculovschi

Dr. în economie,
conferențiar universitar

ASEM 2019
 Bibliografie selectivă:
2

 D. Moldovanu. Doctrine şi economişti celebri, Editura ARC, Chişinău, 2011.

 Gh. Popescu. Evoluţia găndirii economice. Ed. a IV-a, Bucureşti 2009.
 А. Г. Худокормов. История экономических учений, Москва, 1998.
 M. Blaug. Economic theory in retrospect, Homewood, Illinois, 1962.
 Roger Backhouse. The Penguin history of economics, Penguin Books, London,
2002.
 R. Ekelund, R. Hébert. A History of economic theory and method, McGraw Hill,
4-th edition, 1997.
 Barnes & Noble. Readings in economics, New-York, 1949.
 1. Preistoria și precursorii gândirii economice
1. Modul economic de gândire și obiectul de studiu al Istoriei gândirii
economice.

2. Ideea, teoria, școala, doctrina, curentul, în calitate de componente ale gândirii

economice.

3. Gândirea economică antică.

 3.1 Gândirea economică în Orientul antic

 3.2 Gândirea economică în Europa antică

4. Teoria statului-cetate în operele gânditorilor din Grecia antică.

5. Gândirea economică în evul mediu

6. Contribuțiile scolastului T. d”Aquino. Reforma bisericii și etica protestantă ca

condiție spirituală de tranziție de la economia naturală la economia de piață.
 1. Modul economic de gândire și obiectul de
studiu al Istoriei gândirii economice

 Ideile economiștilor și ale teoreticienilor politici, și atunci când au dreptate, și atunci

când greșesc, exercită o influență mai puternică decât se crede în general. Într-adevăr,
puține lucruri guvernează lumea. Oamenii de acțiune, care se cred liberi de orice
influență intelectuală, sunt de obicei, robii unui economist defunct... Mai devreme sau
mai târziu, ideile și nu drepturile câștigate sunt cele care se dovedesc periculoase , și în
bine și în râu
J.M.Keynes
 1.Modul economic de gândire și obiectul de
studiu al Istoriei gândirii economice
 Formarea științei economice a constituit un proces
complex şi îndelungat, procese care a avut la bază atât
dezvoltarea economică, cit şi aprofundarea cunoașterii
realității înconjurătoare, perfecționarea metodelor şi
mijloacelor de investigare.

 Pentru a putea înțelege confruntările de idei ce au loc

astăzi în cadrul științelor economice, ca și tendințele și
evoluția principalelor curente de gândire economică este
necesără efectuarea unei incursiuni în istoria îndepărtată
a gândirii economice.
 La început gândirea economică a fost un reflex sau o componentă a gândirii religioase
conținută în texte cu o valoare sacră, ea desprinzând-se din acest cadru al gândirii moral-
religioase şi filozofic-politice abia în epoca modernă.
Primele texte în care își fac apariția idei economice sunt Upanisadele, Artaastra, Legile
lui Manu, Dharmasatra (India), sau Codul lui Hammurabi (Egipt şi Babilon), texte care pe
lângă reguli de bază a conduitei moralei conțin şi o mulțime de învățături cu caracter
economic, şi nu întâmplător s-a afirmat că istoria doctrinelor economice a început cu
decalogul lui Moise menționat în Vechiul Testament.
 1. Modul economic de gândire și obiectul de
studiu al Istoriei gândirii economice
 Obiectul de studiu al istoriei gândirii economice îl constituie ideile majore,
teoriile și doctrinele economice ca produse ale reflectării raționale ale oamenilor
asupra realității economice, privite în succesiunea lor istorică și a confruntărilor dintre
ele, legate în mare parte de sistemele de interese pe care le reprezintă

 Scopul: cunoașterea legăturilor dintre bagajul teoretic specific curentelor de gândire

și politicile economice de anumite orientări promovate de state în diferite perioade ale
dezvoltării omenirii.
1. Ideea, teoria, școala, doctrina, curentul, în
calitate de componente ale gândirii economice
 Gândirea economică este un proces de reflectare activă, în mintea oamenilor, a
realităților economice înconjurătoare, precum și produsul respectivului proces de niveluri și
calități diferite care depinde de gradul prelucrării informației din mediul economic.

 Teoria economică este un produs superior al intelectului uman rezultat din

prelucrarea sistematică a informației economice cu ajutorul instrumentelor și metodelor
adecvate.

 Doctrina economică este un complex mai mare sau mai mic de teorii care susțin,
promovează sau stau efectiv la baza unui tip sau altul de politici economice prin care se
influențează funcționarea mecanismelor economice, orientează pe un făgaș sau altul cursul
economiei. Prin doctrine economice înțelegem teoriile care ne propun nu ceva de atins, ci
ceva de făcut
 1. Ideea, teoria, școala, doctrina, curentul, în
calitate de componente ale gândirii economice

 Știința economică trebuie privită ca un tot coerent al realizărilor științifice din

prezent și trecut. Întrucât economia este dominată de interesele oamenilor, ca indivizi ai
colectivităților de diverse mărimi în procesul de producere, repartiție, schimb sau consum
ea s-a dezvoltat și se dezvoltă sub influența sistemelor de interese pe care pe promovează
personalitățile în cadrul unor școli și curente de gândire economică.
 Școlile de gândire economică sunt formațiuni științifice ale unor oameni de
specialitate, grupați în jurul unui mentor, sau a unei idei directoare angajate în dezvoltarea
și promovarea teoriilor economice pe un făgaș dinainte ales, corespunzător unor sisteme
de interese determinate
2. Ideea, teoria, școala, doctrina, curentul, în
calitate de componente ale gândirii economice
 Curentele de gândire economică pot fi apreciate ca școli de mari
dimensiuni
 Tabloul gândirii economice este ilustrat de câteva mari curente de gândire
economică:
 Curentul neoclasic
 Curentul economiei dirijate
 Curentul economiei planificate de sorginte marxistă
 Curentul radical în gândirea economică
 Curentul economiei subdezvoltării
2. Ideea, teoria, școala, doctrina, curentul, în
calitate de componente ale gândirii economice
 Paradigma în știința economică este ansamblul elementelor
fundamentale de structură ale științei economice privind obiectul ei, concepția,
metoda și funcțiile atribuite

 Delimitarea câmpului de cuprindere a istoriei gândirii

economice :
 În timp
 În spațiu
 3. Gândirea economică antică
 Prima etapă în dezvoltarea gândirii economice poate fi numită preștiințifică – începe
din antichitate şi durează până in sec. XVI. Elementele incipiente de gândire economică
au apărut în Orientul Antic, cel mai cunoscut curent de gândire economică fiind
Confucianismul în China. Ulterior, s-au ivit idei economice în Italia, Egipt, Babilon. Totuși,
momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l-a constituit Grecia Antică cu
Xenofon, Platon, Aristotel.
 Gândirea economică în orientul antic
 Egiptul şi Babilonul
 India
 China
 Egiptul şi Babilonul
Cel mai important document al acestor state este
reprezentat de "Codul lui Hammurabi", un veritabil
monument al antichității babiloniene, una dintre cele mai vechi
legislații cunoscute care oglindește procesul de centralizare a
statului sclavagist babilonian şi acțiunea sa de consolidare a
proprietății private, sintetizând astfel şi gândirea economică a
vremii.
În "Codul lui Hammurabi" sunt tratate probleme ale
dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale
angajării mâinii de lucru) ale sclaviei. În cuprinsul său apare
pentru prima dată reglementat fenomenul "muncii salariate",
generat de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de
muncă, ce nu se putea realiza exclusiv de către sclavi şi de
existenta clasei sociale a "oamenilor liberi" care aveau
posibilitatea de a se angaja, pe o perioadă scurtă de timp şi în
baza unei anumite sume, ce era stabilită şi reglementată legal.
India
În India, textele de bază au fost "Călăuza pentru regi la
întocmirea decretelor“(Arthasatra) şi "Legile lui Manu“.
În cadrul lor sunt analizate cu predilecție aspectele
esențiale ale :
- sclaviei,
- sursele de formare a sclavilor ,
- domeniile în care erau folosiți.
"Legile lui Manu" desemnau sclavajul ca un fenomen
justificat de origine divină, cu rol important în prosperitatea
castelor superioare reprezentate de preoți (brahmanii) şi
războinici (ksatriyi), în timp ce "clasa gospodarilor" (Vaişii) era
clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică şi
anume cu agricultura, meșteșugul şi comerțul.
 "Arthasatra" sau "călăuza pentru regi la întocmirea decretelor"
Această scriere cuprinde 2
părţi: Arthashastra și
Nitishastra
cuprinde o serie de reflecții cu caracter economic, arătându-se
astfel că "bogăția" este considerată a-şi avea izvorul în munca
umană, în timp ce pământul, carierele de piatră, pădurile şi alte
obiecte materiale sunt "sterpe" deoarece nu sunt rezultatul
direct al muncii omului şi nu pot fi considerate o bogăție.
Statului îi revenea sarcina asigurării propriilor venituri şi
efectuarea cheltuielilor de "interes public", astfel că se întrevede
şi o posibilă schemă de funcționare a bugetului de stat,
întâlnindu-se în același cadru şi noțiunile de "venituri curente"
ale statului, "venituri fundamentale" şi "venituri permanente".
 China
Perioada de înflorire a ideilor economice chineze (secolul VI - III î.e.n)
s-a realizat sub influența gândirii filosofice "confucianiste".
Susținătorii lui Confucius cereau conducătorilor statului şi stăpânilor de
sclavi, moderație în cheltuirea veniturilor, să iubească şi să asigure
protecție poporului. Din punct de vedere economic era promovată ideea
acumulării bogăției, dar cu condiția ca acest lucru să nu dăuneze nivelului
de trai al oamenilor.

Se consideră "virtutea" ca izvor al bogăției, iar "statul

ideal", cel în care trebuie să se muncească mult şi să se consume
puțin pentru asigurarea stabilității în societate.
3.2 Gândirea economică în europa antică
Grecia antică
Roma antică
 GRECIA ANTICĂ
Interesul gânditorilor antici pentru aspectele vieții economice au crescut odată cu
apariția banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerțului. Confruntările de
idei au determinat împărțirea gânditorilor greci în:

Sofiştii (Protagoras, Hipias) Socratiştii (Xenofon, Platon, Aristotel)

 Atacau sclavia şi autoritatea statală
considerând necesară emanciparea
individului
 Se pronunțau în favoarea
intensificării activității comerciale a
Greciei cu alte popoare.
 Erau tradiționaliști şi conservatori,
 Apărau sclavia şi erau adepții
intervenției statului în reglementarea
controverselor, mai ales a celor iscate
în jurul repartiției veniturilor.
 Scrierile filosofilor greci conţin opinii fragmentare asupra unor chestiuni economice
particulare dintr-o perspectivă etică de reformare politică şi socială.
Principalele idei economice ale antichităţii elene sunt cuprinse, cu precădere, în operele
marilor filosofi – Pitagora , Socrate, Xenofon , Platon, Aristotel .
 Contribuţii importante la dezvoltarea gândirii economice premoderne întâlnim mai ales
în lucrările filosofilor greci: Platon (428 – 348 î.e.n.) şi Aristotel (384 – 322 î.e.n.).

Platon a fost preocupat de Spre deosebire de Platon, Aristotel

latura pragmatică şi pune accentul pe clarificarea şi
normativă a cunoaşterii explicarea unor procese economice. În
economice. El considera ca lucrarea sa “Statul şi bazele lui”,
fiind necesară intervenţia Aristotel încearcă să facă distincţia între
statului în problema obiectul economiei şi cel al politicii. Sunt
repartiţiei produsului obţinut. sezizate şi deosebirile fundamentale ce
există între economia naturală şi
economia de schimb. Astfel economia
naturală apare, în accepţiunea sa, sub
numele de “economie“ şi se manifestă
prin activitatea de producere a valorilor
de întrebuinţare. Iar economia de
schimb are la bază procesul acumulării
de bani, cu scopul de a obţine avere.

Imagine: Platon (stânga) şi Aristotel (dreapta)

 Platon - Aristotel

Principalele idei ale doctrinei economice în antichitatea elenă sunt

cuprinse în :
 - Republica şi legile de Platon
Politica de Aristotel

Platon şi Aristotel sunt cei care au formulat planul unei cetăţi (al unui stat), mai mult sau
mai puțin ideale, fondată pe doctrina justiției comutative şi distributive, așezată pe
egalitatea proporțională, pe deosebirile dintre indivizi şi pe un scop clar al acțiunii
oamenilor: „binele şi cel mai mare bine”.
 ROMA ANTICĂ
Un bogat material bibliografic, de mare importanță în ce privește analiza vieții
economice, a fost lăsat şi de gânditorii latini, precum:
 Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n) a rămas în memoria posterității prin tratatul său
economic intitulat "Despre agricultură". El considera agricultura drept cea mai bună
ocupație pentru romani, deoarece comerțul şi camăta erau văzute ca activități
periculoase şi păgubitoare.
 Marcus Terentius Varro (116-27 î.e.n), ), s-a preocupat printre alte şi de analiza vieții
economice şi ca urmare a scris tratatul în 3 părți intitulat "Economia rurală".
 Lucius Columella (secolul I î.e.n) a scris cel mai complet tratat despre agricultură al
antichității, încercând să găsească soluții salvatoare pentru scoaterea din criză a
agriculturii imperiului roman.
 Fraţii Grachus, s-au situat în postura de apărători ai intereselor populare, îndeosebi cele
ale țăranilor liberi, în fața tendințelor evidente din partea latifundiarilor de acaparare a
unor suprafețe de pământ tot mai mari.
 Cetatea - stat
Cetatea ideală
Activitatea economică ideală
Agricultura
Diviziunea muncii
Bani, credit şi comerţ
Proprietatea privată
Repartiţia bogăţiei
Intervenţia statului
 Cetatea ideală
 Atât Platon, cât şi Aristotel identifică în cetate locul interesului comun sau comunitatea (statul).
 După opinia lui Platon, „O cetate se naşte, (...), deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci
duce lipsă de multe” şi astfel, „fiecare îl acceptă pe al doilea, avându-l în vedere pe un al treilea şi
având nevoie de un al patrulea, iar strângându-se mai mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a
se întrajutora, ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate”.
 Aristotel susţine că „... oricare cetate este un fel de comunitate” şi „orice comunitate este
constituită în vederea unui bine (căci toţi oamenii fac lucrurile în căutarea a ceea ce li se pare a fi
un bine), este limpede că toate comunităţile urmăresc un bine; acest lucru îl face cu precădere
între toate suverană şi care le cuprinde pe toate celelalte, ea urmărind totodată binele suveran
între toate. Aceasta este aşa –numită cetate sau comunitate civică”.
 Cetatea întemeiată pe dreptate, libertate şi lege urma să fie desăvârşită atunci când proprietatea
se comuniza, dar şi când, ”femeile sunt comune, copiii comuni, ca şi întreaga educaţie; la fel,
comune sunt îndeletnicirile războiului şi ale păcii şi că regi trebuie să fie acei cetăţeni ajunşi cei
mai buni la filosofie şi la război”
 Activitatea economică ideală

Economia este o ştiinţă practică subordonată ştiinţei politice, adică „ştiinţei celei mai stăpânitoare şi
conducătoare în cel mai înalt înţeles”, pentru că, ştiinţa politică „hotărăşte care ştiinţe sau arte şi meserii se
cuvine să existe în Stat, şi care şi în ce măsură trebuie învăţate de fiecare individ”

Scopul economiei este bogăţia, ce-i drept o bogăţie moderată. Căile sporirii bogăţiei sunt la fel de
diferite ca şi modul de viaţă al oamenilor (meşteşugari, păstori, vânători, militari, pescari, piraţi,
cămătari, dar preponderent agricultori). Aristotel descoperă trei căi principale, împărtăşite în bună
parte şi de Xenofon:
 prin natură,
 arta înavuţirii,
 din speculaţii sau din stratageme de înavuţire care asigură un monopol.

„Avuțiile prea mari sunt pentru state şi particulari un izvor de revolte şi dușmănii; şi sărăcia prea mare duce de cele mai
multe ori la starea de slugă a altora. Nimeni să nu strângă averi în vederea copiilor săi, ca să lase după ei o mo ștenire
bogată; nu e nici în folosul lor, nici în acela al statului” . Armonia dintre oameni nu putea fi asigurată decât prin
moderație, o stare de mijloc justă între bogăție şi sărăcie, un venit măsurat
 Agricultura
 Proprietatea agricolă -
temeiul pentru activitatea economică
esenţială
 Atât Platon, cât şi Aristotel arătau un
dispreţ făţiş faţă de agricultori şi
meşteşugari şi ostilitate faţă de
comercianţi
 Proslăvesc munca agricolă şi virtuţile ei,
dar nu şi pe muncitorii agricoli.
Bani, credit şi comerţ
 Creditul şi navigaţia, erau considerate
dăunătoare pentru activitatea cetăţii.
 Căile îmbogăţirii: îmbogăţirea de la natura şi
chrematistica cuprindea diferite forme de comerţ
până la forma socotită de el cea mai
condamnabilă –comerţul cu bani şi opusă celei
dintâi şi, de aceea,condamnabilă
 Imprumutul cu dobânda-cea mai dispreţuită
ocupaţie
 Pentru Platon, împrumutul nu este decât un
serviciu prietenesc, aşadar gratuit, pentru
Aristotel banii au doar rolul de mijloc de schimb
 Repartiţia bogăţiei Intervenţia statului

 Problema repartiţiei bogăţiei este  Intervenţia statului era admisă fără să fie
abordată într-un spirit social-ierarhic controlată şi fără să aibă vreo limită
atât din perspectivă economică, cât şi  Drepturile individului sacrificate în
din perspectivă morală şi politică.
favoarea colectivităţii
 Scopul societăţii era subordonarea
 Aristotel:“Existenţa totului este
individului comunităţii, individ care se
anterioară şi superioară celei a părţilor"
apropia, prin modul său de viaţă, de
ascet, deschide calea doctrinelor
redistributive
5. GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN EVUL MEDIU
 Gandirea economica in Evul Mediu este subordonata în primul rand principiului etic al moderației.
Printre temele economice fundamentale abordate de gandirea scolastica specifica Evului Mediu se
numără în principal condamnarea practicii împrumutului cu dobânda precum si rafinarea teoriei prețului
just preluata de la antici. Aplicarea acestor teorii urmarea asigurarea unui schimb echitabil și evitarea
îmbogățirii peste măsură.
Probleme specifice gândirii economice sunt abordate de către Sf. Augustin (354-430), unul dintre cei mai
importanți gânditori ai creștinismului timpuriu, În cadrul operei augustiniene problematica economica este
evidențiata adiacent ca latură a doctrinei creștine. În “De doctrina christiana”, autorul face referiri la noțiuni
economice în scopul relevării unor aspecte ce țin in primul rând de etica si morala catolica.
În viziunea augustiniana bunurile se împart in doua mari categorii: bunuri de care te bucuri de ele și
respectiv bunuri de care te folosești. Indiferent de categoria de care aparțin aceste bunuri se pot procura
prin doua modalități, fie prin bunăvoința divinității care a lăsat liber accesul oamenilor la ele, fie prin
intermediul schimburilor interumane. A doua categorie de obiecte, în care poate fi inclusa moneda, ca
mijloc de schimb și de exprimare unitară a prețurilor, ar trebui utilizată, în opinia Sf. Augustin, în scopul
obținerii primei categorii de bunuri.
Una dintre primele referiri la aplicarea concreta a teoriei prețului just în perioada Evului Mediu este cea
care descrie prevederile unei legi edictata in anul 884 de Carol cel Mare, regele Franței. Raymond de
Pennafort incorporează în legea canonica a Bisericii Catolice norma juridica carolingiana în care se
stipulează următoarele: “preoții de parohie trebuie sa-si avertizeze enoriașii ca aceștia sa nu pretindă
calatorilor să plătească preturi mai ridicate decât cele deja existente în respectiva parohie în acel moment
(quam in mercato vendere possint). Calatorii se pot plânge preoților daca aceasta regula nu este
respectata, iar aceștia din urma va stabili prețul la un nivel uman”.
Gândirea economica va cunoaște o schimbare de optica odată cu manifestarea ideilor unui grup de teologi
preocupați de problematica activității economice. Acest grup de gânditori au format ceea ce în istoria
gândirii economice este desemnată prin sintagma de Scoală din Salamanca. Aceștia, în primul rând,
resping atât concepția tomista cât și pe cea nominalista, susținând că prețul just este acel preț ce se
stabilește în urma unui contract voluntar încheiat pe piață, deci acel preț asupra căruia cad de comun
acord participanții la respectiva tranzacție.
În lucrările cu tenta economică ale teologului Francisco de Vitoria (1483-1546), unul dintre cei mai de
seama reprezentanți ai Scolii din Salamanca, se avansează teza ca prețul just se fixează prin acordul dintre
producători și consumatori. Nivelul prețului just este o consecință a acțiunilor întreprinse de cumpărători
și vânzători, prețurile variază în funcție de circumstanțele pieței și de valoarea pe care indivizii o acordă
bunurilor. Aceasta valoare depinde de doi factori: disponibilitatea bunurilor și, respectiv, utilitatea lor.
Prețul just nu este fix prin natura lui si nici determinat de costurile de producție, el este în principal
rezultatul unor estimări.
Luis de Molina (1535-1600) evidențiază importanța prețurilor flexibile și relația acestora cu nivelul
investițiilor. Molina afirmă că atunci când un bun este vândut într-o anumita regiune la un anumit preț fără
a exista tentative de fraude sau situații de monopol atunci acel preț ar trebui considerat ca fiind regula și
unitatea de măsura în estimarea prețului just.
În cazul în care autoritățile încearcă sa impună un preț mai ridicat sau, dimpotrivă, mai scăzut decât cel
curent atunci prețul impus ar fi injust. Aceasta ipoteza este preluata de către Martin de Azpilcueta de
Navarrus (1493-1587) care afirma ca impunerea preturilor de către autorități reprezintă o mare eroare. În
situația în care bunurile sunt disponibile din belșug nu este necesar a fixa un preț maxim, iar in situația
contrară fixarea preturilor produce mai mult rău decât bine. De asemenea, din perspectiva teologica,
Navarrus subliniază ca nu se comite un păcat atunci când un bun este vândut la un preț mai ridicat decât cel
oficial daca acest preț este acceptat de cumpărător.

Reprezentanții Scolii de la Salamanca prin ideile economice promovate deschid calea către teoriile
economice liberale ce se vor manifesta ulterior. În viziunea gânditorilor de la Salamanca economia poate și
trebuie să funcționeze de la sine fără a fi necesară intervenția unor influente de natură arbitrară.
 6. Contribuțiile scolastului T. d”Aquino. Reforma bisericii și etica protestantă ca
condiție spirituală de tranziție de la economia naturală la economia de piață.

Sfântul Toma de Aquino

A fost un călugăr dominican, teolog, filosof, 

doctor al Bisericii.
 Creștinismul este una din cele trei
religii monoteiste  contemporane,
alături de iudaism și islam.
Considerând
împreună catolicii, protestanții și
ortodocșii sub eticheta globală de
"creștini", religia acestora este
actualmente la nivel mondial cea
mai importantă din punct de
vedere numeric. 
 Summa theologiae (Summa teologică) este rodul unor preocupări
constante ale lui Toma de a da expresie unei cerințe pedagogice
fundamentale: prezentarea organică și sistematică a cunoștințelor.
Toma reușește, spre deosebire de oricare alt gânditor al generației
sale, să absoarbă și să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate
întrebările și răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa.

A fost scrisă cu intenția de a deveni un manual pentru începători,

conținând o compilație a principalelor învățături teologice al vremii.
Cuprinde o serie de motivații pentru fiecare din elementele credinței
catolice, fiind cea mai consultată carte, după Biblie în chestiuni religioase.
Summa Theologiae este renumită pentru quinquae viae (cele cinci căi), reprezentând cele cinci
argumente prin care poate fi probată existența lui Dumnezeu:

1. Este primul motor al lumii (agentul imobil al mișcării universale)

2. Este cauza eficientă a lumii (cauza primordială)

3. Este necesitatea care ființează dincolo de lucrurile contingente

4. Este binele și adevărul absolut, perfecțiunea pură

5. Este finalitatea a tot ce există (oferă scop tuturor ființelor).

 Tratatul este astfel construit încât să respecte scenariul platonian al lumii
ca emanație divină:

 prima parte vorbește despre Dumnezeu ca principiu, 

 partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop final și Hristos ca partener al
omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu,
  a treia parte studiază contextul creștin al acestei reîntoarceri: iubirea divină,
istoria și contingența.
 Planul lucrării se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări, având
următoarea structură:

 Prima pars conține 119 probleme și expune doctrina sacră sau studiul despre Dumnezeu ca
principiu al ființei, precum și ierarhia divină și doctrina creației. 
 Secunda pars (303 probleme) tratează omul în relația sa cu Dumnezeu și se ocupă de scopul
omului, acțiunile umane, pasiuni și obiceiuri, vicii și păcate, legislație și grația divină. O a
doua diviziune a părții secunde trece la probleme cum ar fi credința, speranța, prudența,
temperanța, minunile.
 Tertia pars (90 probleme, plus un supliment de alte 99) tratează despre întrupare, despre
viața lui Hristos, sacramente, botez, Euharistie, penitență, căsnicie.
 Gândirea economică medievală bazată pe morala crestină:

Tratatul „Suma Theologiae”, menționa ca după natura lor toate bunurile pământești sunt comune,
deoarece toate ele aparțin lui Dumnezeu, oamenii putând doar sa le utilizeze. Însă aceasta nu
neagă complet proprietatea privată, ea fiind necesară pentru a acorda pomană, a gestiona mai
eficient gospodăria și a stabili relații pașnice cu vecinii.
Pe timpul lui T. d’Aquino mai domină economia naturală. Treptat, însă, a început procesul relansării
orașelor, dezvoltării meșteșugurilor, intensificării schimbului monetar. Tot mai des relațiile dintre
oameni luau forma relațiilor dintre cumpărători si vânzători, fapt ce făcea tot mai stringentă
problema prețului. Ca răspuns T. d’Aquino propune renumita teorie a prețului just.
„Prețul just”, în opinia lui T. d'Aquino, este un preț bazat pe cheltuielile de producție ale
producătorului și un venit menit să asigure acestuia o existență corespunzătoare rangului social
deținut. Cum un asemenea preț nu se putea forma pe piața, el trebuia asigurat de către stat după
reguli menite să păstreze privilegiile aferente.

Una din problemele cele mai controversate ale Evului mediu a fost problema dobânzii. Luau cu
împrumut bani cei care nimereau în situații dificile: nobilii ruinați în urma războaielor, țăranii
istoviți de secetă, văduvele meseriașilor. În aceste condiții creditorii apăreau ca persoane gata să
stoarcă din cei nenorociți ultimele mijloace pentru a se  îmbogăți, aceasta venind în contradicție
profunda cu postulatele moralei creștine. De aceea T. d’Aquino, asemenea lui Aristotel, susținea
că banii sunt un simplu mijloc de schimb care nu produc nimic. Deci, pentru utilizarea lor nu
trebuie percepută nici un fel de dobânda.