Ideea economică înseamnă produsul prim de reflectare în mintea omului a realităţii

economice. Situat, de la începuturile existenţei sale, în faţa ecuaţiei resurse limitate - nevoi
nelimitate, ecuaţie dificilă şi adesea fără soluţii acceptabile, omul a trebuit, din capul locului,
să aibă reprezentarea ideatică a economiei pentru a găsi căile şi mijloacele cele mai la
îndemână şi mai eficace spre a-şi satisface trebuinţele cu minimum de efort. Este clar că suma
acestor idei, cumulate în timp, nu înseamnă, ştiinţa despre economie.
Gândirea economică reprezintă procesul de reflectare activă şi raţională în mintea
oamenilor a realităţii economice ca şi produsul acestei reflectări. Produsul se poate situa la
niveluri diferite în funcţie de calitatea informaţiei deţinute şi prelucrate ca şi cea a
„laboratorului" în care are loc procesul; o minte informată, dotată nativ şi instruită „produce"
un rezultat de o calitate superioară.
Teoria economică constituie, tocmai un rezultat superior al procesului de gândire. Ea
este deci un elaborat care, în forma unui studiu doct, îşi propune dezvăluirea cauzelor, esenţei
şi legilor de mişcare care guvernează evoluţia fenomenelor economico-sociale. Elaborarea
unui asemenea studiu nu poate fi opera unor neofiţi; dimpotrivă, este vorba de specialişti, de
minţi instruite care apelează, la anumite mijloace şi adoptă metode de lucru specifice.

Doctrina economică redă, într-o primă aproximare, teoria economică activată. Este o
teorie (sau un complex de teorii) care nu se mulţumeşte cu o prezentare pur scientistă abstractă,
neutră a realităţii; dimpotrivă vine cu partea activă; face aprecieri, realizează judecăţi de valoare
pentru a sugera, pe această cale, proiecte de reformă; face apologia sau condamnă statu-quo-ul;
raţiunea ei este de a spune ce trebuie făcut sau nu trebuie făcut. Pe scurt: teoria spune ce este;
doctrina spune ce trebuie să fie sau să nu fie; teoria serveşte ca instrument de analiză; doctrina
vine, prin intermediul politicii economice, să experimenteze. Dacă teoria economică uzează, în
spiritul rigorilor ştiinţei, de metode empirice şi descriptive, doctrina este, în esenţă o gândire
normativă; ea sugerează calea, pista pe care efortul uman trebuie consumat spre binele individual
şi cel colectiv.
1.2. Criterii de analiză şi apreciere a teoriilor şi doctrinelor economice

Studiul doctrinelor economice nu poate fi o întreprindere pur „iluministă", de simplă

cunoaştere. Doctrinele se analizează pentru ca, pe baza unor aprecieri, să se tragă învăţăminte,
concluzii, sfaturi practice.

Criteriul epocii sau al timpului, ne arată că orice teorie sau doctrină este produsul unui
timp istoric dat, al unui „segment" din evoluţia omenirii. Unei asemenea „felii" îi este
specifică o anumită filozofie economică, socială, politică, religioasă; o anumită concepţie
despre progres; are sau nu anumite realizări; generaţia timpului respectiv îşi însuşeşte un
anumit sistem de valori prin prisma căruia percepe realitatea, judecă şi „construieşte"; sistem
de valori surprins sintetic prin noţiunea de paradigmă.

Criteriul interesului comunică faptul, uşor constatabil, că în spatele oricărei idei

economice şi, se înţelege, cu atât mai mult al oricărei doctrine, se ascunde un interes. Interesul
poate fi al unui individ, grup social, naţiuni sau, de ce nu, un interes mondoeconomic.
 Criteriul relaţiei naţional - internaţional porneşte de la premisa că, cel puţin în
limitele actuale ale existentei umane, naţiunea şi spaţiul naţional se dovedesc a fi perimetrele
optime permisibile progresului; că fiecare ţară trebuie să-şi aibă programele şi opţiunile sale
bine şi net conturate; că, în consecinţă, fiecare trebuie să-şi aibă propria sa doctrină şi nu
traduceri dintr-o altă limbă.

Criteriul progresului general îmbie spre a socoti bune acele doctrine care apără
valorile umane recunoscute, precum cinstea, generozitatea, moralitatea, toleranţa etc.; care se
raportează la adevăr; care admit şi întreţin dialogul fertil şi confruntarea.
Criteriul finalităţii practice atrage atenţia asupra unui lucru îndeobşte cunoscut: cea
care validează sau infirmă o doctrină, în ultimă instanţă, rămâne practica. Dacă viaţa
economică evoluează pe o pistă al cărei traiect s-a conturat la intersecţia sugestiilor făcute de
o anumită doctrină, este clar că acea doctrină va fi apreciată pozitiv.
Criteriul echidistanţei obligă la a analiza orice doctrină de pe poziţii strict ştiinţifice,
obiectiv, fără patimă; folosind aceleaşi instrumente de analiză şi când e vorba de Keynes şi
atunci când în discuţie este Marx; plasând, pe cât posibil, efortul de apreciere dincolo de
ideologie; evitând păguboasa suprapunere a dihotomiei doctrine bune - doctrine rele pe
dihotomia doctrine marxiste - doctrine burgheze; judecând, altfel spus, fără resentimente, fără
prejudecăţi.
Criteriul audienţei la public poate fi un indiciu al veracităţii unei doctrine. El se
sprijină pe ipoteza, larg împărtăşită, că oamenii au capacitatea şi „simt" dacă mesajul
doctrinar le aduce sau nu un plus de bine în viaţa lor. Priza la public poate fi însă şi
înşelătoare; oamenii pot bate din palme de frică sau manipulaţi fraudulos pe calea unei
propagande mincinoase. Istoria faptelor aduce suficiente dovezi în acest sens.

MERCANTILISMUL

Termenul de mercantilism îşi are originea în limba italiană unde, substantivul

“mercante” înseamnă comerciant sau negustor, aşa cum în limba franceză,
adjectivul“mercantile” se identifică cu noţiunea de negustoresc.
Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa
economică, sub aspect teoretico-practic, până la mijlocul sec. al-XVIII-lea. El a apărut şi s-a
dezvoltat sub impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol
esenţial.
Mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc
cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii şi,
implicit, a puterii acestora.
Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale:
a) principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit
bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: “aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele
sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile”;
b) principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde banul
constituie “nervul războiului”.
 Cele trei idei mai importante ce caracterizează modul de gândire mercantilist sunt:
1. concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională);
2. izvorul şi rolul profitului în societate;
3. concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelalte produse ce fac
obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă.
Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual
sau naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea
bogăţiei sub această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului,
acesta din urmă fiind considerat “exponentul birului public”.
Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv
circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi
preocupaţi de mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că,
suplimentul monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea
produselor respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea
produselor (preţ mai mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergând cu analiza
mai departe, ei ajung la concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul ar
fi circulaţia mărfurilor şi comerţul.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, de soluţiile propuse şi de spaţiul geografic în
care se manifestă, mercantilismul prezintă câteva trăsături esenţiale:
a) este primul curent de gândire economică care încearcă să analizeze, sub aspect teoretico-
practic, modul de producţie bazat pe schimbul de mărfuri şi relaţii salariale, în condiţiile în
care, intensificarea schimburilor comerciale externe se desfăşoară în proporţii considerabile şi
sunt cele care stau la baza creării de bogăţie, a plusprodusului. Tocmai din acest motiv,
principala formă de sporire a bogăţiei este considerată acumulare de bani şi de metale
preţioase, iar sfera circulaţiei(comerţul exterior) este privită ca izvor de bogăţie;
b) promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea
primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor;
c) mercantilismul se leagă strâns de politica economică (comercială) a timpului, ceea ce va
justifica şi sub aspect teoretic, nu numai practic, formarea marilor imperii coloniale
adunătoare de metale preţioase, materii prime şi bani;
d) nevoia crescândă de stoc monetar este alimentată şi de necesitatea satisfacerii unor cerinţe
cât mai variate şi numeroase din partea puterii regale şi a acoliţilor ei: de la războaie la o viaţă
bazată pe lux şi consum rafinat;
e) banii sunt consideraţi drept: “un factor de producţie cu acelaşi titlu ca şi pământul”, “banii
erau priviţi uneori ca avuţie “artificială”, distinctă de avuţia “naturală”, unde dobânda de
capital era considerată drept plată pentru închirierea banilor, analogă cu renta funciară. În
măsura în care mercantiliştii căutau să descopere motive obiective pentru mărirea ratei
dobânzii (...) ei le găseau în cantitatea totală a banilor”.

Fondul comun al ideilor mercantiliste s-au particularizat însă pe zone geografice şi ţări
în funcţie de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru
creşterea avuţiei. Astfel, putem vorbi de cele trei căi de îmbogăţire, în concepţia mercantilistă,
şi anume:
a) îmbogăţirea prin comerţ;
b) îmbogăţirea prin industrie;
c) îmbogăţirea prin monedă.
 În Spania şi Portugalia, economiştii s-au preocupat de conservarea metalelor preţioase
provenite din noile continente cucerite şi de interzicerea scoaterii din ţară a acestora. Prin
excelenţă, avem de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se întreprind o serie
de măsuri prohibitive în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care au condus la
ruinarea economiei. În aceste cazuri putem vorbi de îmbogăţirea prin monedă.

Mercantilismul industrialist sau îmbogăţirea prin industrie, fondat în Franţa de Jean

Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase
prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor
statului. Ideea de bază a mercantilismul industrialist constă în faptul că, puterea politică nu
poate fi legată decât de expansiunea comercială. Dezvoltarea industrială este privită în cadrul
acestui proces, ca un instrument, rolul decisiv revenind statului prin aplicarea unor subvenţii
pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase.
Jean Bodin a insistat în lucrările sale pe dezvoltare, aşa cum le numea el, a “marilor
activităţi naţionale” şi anume: agricultura, industria şi comerţul.

Antoine de Montchrétien este adeptul ideii comercializării mărfurilor străine în Franţa,

numai în măsura în care acestea vor determina realizarea unei balanţe comerciale
active,pentru a se realiza un profit cât mai mare şi, mai ales, pentru a atrage o cantitate de
metal preţios în ţară. El avansează şi ideea potrivit căreia, ar fi necesar importul de materii
prime pentru manufacturile franceze, pentru ca avuţia să crească, import ce s-ar putea obţine
din banii strânşi pe vânzarea produselor finite către străinătate.