Portofoliu

Obiect de studiu Istoria Gândirii Economice

Student Profesor Filip Nelea

 Istoria Gândirii Economice

Obiectul de studiu a istoriei gândirii economice îl constituie mersul ideilor economice pe

plan mondial și internațional. Această disciplină urmărește să evidențieze geneza și esența
teoriilor și doctrinelor economice în procesul formării și dezvoltării lor și totodată a
interdependenței ce există între acestea.
Gândirea economică este un proces de reflectare în mintea omului și de interpretare a
relațiilor economice înconjurătoare. Este noțiunea cea mai cuprinzătoare a științei economice,
care înglobează toate celelalte noțiuni și concepte ale disciplinei respective. Aici se includ și
ideile economice.
Teorii economice reprezintă un ansamblu de cunoștințe sau ipoteze organizate într-un
sistem logic coerent, care oferă o descriere și o explicație a unor serii de fapte economice.
Școala de gândire economică reprezintă un sistem de convingeri și teorii, împărtășite de
un grup de adepți reuniți în jurul unui mentor, sau al unei idei definitorii. Au existat și există
școli care au fost legate geografic de o anumită universitate, cum ar fi școala de la Cambrige, de
la Viena, de la Lausanne sau de la Chicago.
Doctrina economică constituie un sistem de teorii și idei economice, compatibile între
ele, având în centru o idee principală, care le consolidează. Doctrina presupune, de asemenea, și
un ansamblu de politici economice, necesare pentru implementarea în viața a teoriilor respective.
Numărul doctrinelor economice se ridică la câteva zeci. În același timp, nu sunt mai mult de
patru-cinci curente sau mega-tendințe economice: liberalismul economic, dirijismul, socialismul,
instituționalismul și cosmogonismul.
Curentul de gândire economic este un ansamblu de idei, doctrine, opinii și teorii
împărtășite de un număr mare de specialiști.

Mega-tendințele gândirii economice și doctrinele din cadrul acestora

1. Liberalismul – Școala fiziocrată, Liberalismul economic clasic, Neoclasicismul,
Neoliberalismul
2. Socialismul –Socialismul utopic, Socialismul mic-burghez, Socialismul marxist,
Socialismul sovietic, Socialismul de piață.
3. Dirijismul –Mercantilismul, Keynesismul, Neokeynesismul, Sinteza neoclasică, Post-
keynesismul.
4. Instituționalismul –Naționalismul economic, Școala istorică germană, Instituționalismul
protestatar și pozitivist, Neo instituționalismul.
5. Cosmomaneconomia –Doctină în formare, Numele ei coincide deocamdată cu cel al
mega-tendinței.
 Gândirea economică în Antichitate

Cele mai vechi documente cu informații economice își au originea în Orientul Antic.
Principala particularitate a acestor civilizații constă în rolul decisiv atribuit statului în viața
societății. Aici activitatea economică propriu-zisă era orientată spre atingerea unor scopuri
politice, religioase și morale, de acea, cunoștințele economice purtau un caracter secundar în
raport cu filozofia, jurisprudența și științele naturii, și erau expuse de regulă, sub forma unor
îndemnuri și sfaturi, adresate regilor și funcționarilor de la cârma țării.
Egiptul Antic a fost una din primele țări pe teritoriul căreia s-a format statul, ce a condus
la apariția a trei departamente de bază- Financiar, Militar și a Lucrătorilor Publici.
Ideile economice ale vechilor egipteni, au ajuns până la noi sub forma așa numitelor
Învățăminte, care constituiau niște acte legislative și prevedeau folosirea diferitor modalități de
reglementare a vieții economice de către stat. În ele erau stipulate și anumite măsuri de protecție
de către instituțiile statale. În ele erau stipulate și anumite măsuri de protecție de către instituțiile
statale a proprietății private și a numeroaselor privilegii de care se bucurau stăpânitorii de sclavi.
Conform acestor învățăminte, renta funciară trebuie să fie împărțită în – 70% proprietarului
pământului; 22,5% faraonului; 7,5% templelor.
Babilonul Antic. Pe măsura dezvoltării proprietății private, a dezvoltării relațiilor marfa-
monetare, obiect de reglementare devine activitatea persoanelor particulare, iar izvoare ale
gândirii economice devin normele juridice, contractele de arendă și cambiile. În Babilionul antic,
idile economice și-au găsit reflectarea într-o vastă culegere de legi elaborate în timpul domniei
regelui Hammurabi cunoscut sub numele de Codului lui Hammurabi. Pe lângă recunoașterea
oficială a legii talionului, codul prevedea crearea și buna funcționare a unui cadru juridic capabil
să asigure derulare corectă și echitabilă a tranzacțiilor de vânzare-cumpărare. Legea prevedea
nu doar apărarea proprietății private dar și protecția muncii salariate. Poporul era organizat în
stări sociale; sclavi, servi, muncitori liberi, meseriași pe lângă preoți, nobili și țăranii liberi.
Potrivit acestui Cod de Legi, cămătarilor li se interzicea să ceară o rată a dobânzei mai mare de
20% în cazul achitării datoriei în monedă și de 30% atunci când aceasta era plătită în formă
naturală. Un alt set de norme poate fi considerat și Vechiul Testament .
Vechiul Testament este un document extrem de valoros atât din punct de vedere religios
cât și pentru a înțelege modul de organizare și funcționare a societății antice și economice. Aici
se reglementează raporturile economice, morale și sociale ale societății evreiești anterioare
nașterii creștinismului. Toate aspectele vieții economice, mai exact cele legate de mijloacele de
existență, proprietatea, schimburi, sclavie erau reglementate de legea mozaică. Aceasta avea
garanția autorității divine și era adusă poporului evreu prin intermediul lui Moise. Vechiul
Testament, prin întregul său conținut, deși este o scriere cu un pronunțat caracter social, cultiva
tocmai individualismul economic, spiritul comercial și întreprinzător.
 În India Antică era promovat conceptul celor 3 scopuri ale vieții umane: datoria
religioasă, dragostea și interesul material. Cea mai cunoscută lucrare despre datoria religiei este
Legile lui Manu , despre dragoste Camasutra și interesul material Arthashastra.
Legile lui Manu susțineau că divierea societății în 4 caste corespunde complet voinței
Celui de Sus. Fiecare castă își avea misiunea și drepturile sale specifice. Brahmanii(preoți) și
kshatrii(războinici) erau castele privilegiate ce aveau misiunea de a conduce și apăra țara de
inamicii interni și externi. A treia castă , vaishii(gospodari) care se ocupau cu agricultura,
comerțul, meșteșugurile și alte activități economice. Ultima castă, sudrii(sclavii), erau lipsiți de
orice drept. În societate domina convingerea că omul care reușește să devină bogat este
considerat alesul zeilor iar cei săraci lipsiți de drepturi.
În Legile lui Manu erau incluse și reglementări privind datoria: ratele dobânzii erau în
conformitate cu castele și domeniul de activitate, era stabilită cauțiunea unei alte persoane
precum și gajul. În caz de deces , obligația de plată trece la fiu sau alte rude, imposibilitatea
platei ducea la sclavie.
În Arhashastra este promovată idea rolului activ al statului în organizarea vieții
economice. Statul nu are numai misiunea de a stânge impozit , dar și de a construi și a menține
în stare bună sistemele de irigație, drumurile și porturile, de a reglementa prețurile, de a aloca
mijloacele necesare pentru dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor. Autorul acestui sistem de
legi menționează despre necesitatea reglementării de către stat a nivelului profitului comercial și
îi sfătuia de regii Indiei să lupte contra delapidării de bani publici ( corupția).

În China Antică , perioada înfloririi economice are loc în sec.VI-III î.e.n, unde cele mai
reprezentative școli erau; Taoistă, Confucianistă și Legistă.
Taoismul avea un pronunțat caracter mistic, semnificând principiul reglator al
universului. Fondatorul acestei filozofii era Laozi , ce a criticat instituțiile umane și bogăția
materială, considerând că prin ele individul lacom de putere și bunuri, imoral , se îndepărtează
tot mai mult de perfecțiune. El la fel a criticat și intervenția statului care, prin impozite excesive,
provoacă revolte populare.
Confucianismul a apărut din ideile lui Confucius. Atingerea bunăstării materiale este
considerat drept scop legitim, creșterea bogăției fiind asigurată prin muncă și consum moderat.
Se preconizează o intervenție activă a statului.
Școala Legistă propagă superioritatea statului de drept asupra celui real, primul fiind
bazat pe instituții de legi care proteja dezvoltarea liberă a individului. Contribuțiile esențiale au
fost aduse la teoria monetară. Moneda era considerată nu doar un simplu instrument de efectuare
a tranzacțiilor dar și un instrument de politică economică utilizat pentru controlul evoluției
nevelului prețurilor.
 În Roma Antică au fost create 2 instituții economice fundamentale; Dreptul de
proprietate și Contractul. Al doilea merit îl constituie cercetarea modului de viață rural și a
eficacității activității agricole. Gândirea antică a pus bazele reflecțiilor ulterioare datorită operei
în 12 volume Economia rurală de Columella , ce include informații despre agricultură,
avicultură, piscicultură și apicultură. Atena a cunoscut profunde schimbări în plan politic și
economic. În urma introducerii în circulație a monedei divizionare, economia ateniană a
cunoscut o expansiune rapidă. Ea posedă multiple legături externe , importând materie primă și
exportând produse finite. Datorită flotelor comerciale și rețelelor orașe-colonii, controla o vastă
zonă comercială .
Sofiștii , comercianții care sunt în mare parte lipsiți de drepturi politici , pledau (susțineau
ideea) pentru liberalizarea economiei prin lichidarea sclaviei și introducerii muncii salariate,
dezvoltarea schimbului cu stăinătatea. Însă , asupra acestei viziuni liberare s-au opus
reprezentanții școlii socrate – Xenofon, Platon și Aristotel.
Xenon- A introdus termenul de economie; Argumentează rolul central al activității
agricole în producerea și majorarea bogății, menționând că pământul îi asigurăomului mijloace
de subzistență .; Stabilește interlegătura dintre diviziunea muncii, calitatea bunurilor și
diviziunea pieței. ; Analizează resursele economice ale Anticii și posibilitățile lor de majorare

În viziunea lui Platon În viziunea lui Aristotel

1.Statul este divizat în 3 clase- filosofi, gardieni,
producători.
2.Fundamentul statului îl formează elita,
posesoare colectivă a bunurilor.
3.Ordinea în stat este menținută prin acțiunea
legii diviziunii naturale a muncii.
4.Statul trebuie să fie o comunitate agrară, închisă
și staționară.
1.Statul este dizivat în 2 clase oameni liberi și
sclavi.
2.Fundamentul statului îl formează mica
gospodărie casnică, posespare privată a
bunurilor.
3.Ordinea în stat este menținută prin acțiunea
legii dominației și supunerii.
4.Statul trebuie să fie o comunitate agrară.

Gîndirea economică românească.

Deceneu sec.I î.h
Deceneu a trait în sec. I î.Hr. ,devenind un simbol al înțelepciunii și
spiritualității străbunior noștri. *Deceneu a căutat sa-i convingă pe consîngenii săi să devină
mai cumpătați în consum și mai modești în comportament, debarasîndu-se de un șir de deprinderi
urîte cum ar fi :beția ,desfrîul etc. *El considera asemenea lui Platon ți Aristotel că dezvoltarea
economiei trebuie să fie subordonată atingerii anumitor idealuri de ordin moral.
*Deceneu i-a convins pe semenii săi că prosperitatea și unirea lor într-un
stat unic ,stabil și puternic e posibilă doar în urma unor transformări radicale sufletești.
 Gândirea Economică în Evul Mediu
Prăbușirea Imperiului Roman de Apus și migrațiunea unor popoare extra-europene au dus
la schimbări majore și conflicte. Din cauza prăbușirii civilizației urbane și a restrângerii la
maximum a schimburilor comerciale per.sec. V-X sau caracterizat print-un profund regres
economic. Acest regres economic a generat și un important regres politic. Puterea politică se
atomizează, concentrându-se în mâinile feudalilor. Unica problemă economică care îi preocupa
era găsirea sursei de bani pentru a cumpăra obiecte exotice de lux aduse din Orient.
Toate aceste schimbări au defavorizat dezvoltarea științelor, inclusiv a gândirii
economice. Scrisul sa păstrat doar în cadrul Bisericii, ceea ce ia permis acesteia să ocupe spațiul
social-cultural, iar ulterior și economico-politic.
Fruntașii bisericii creștine, denumiți caconociști și profesori ai universităților medievale,
denumiți școlaști au reluat ideile marilor filosofi antici și le-au combinat cu dreptul roman și
valorile creștinismului, bazate pe următoarele postulate fundamentale:
1. Egalitatea tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu
2. Unicul izvor al mijliacelor de subzidtență să fie munca personală.
3. Bogăția este un păcat.
Ca urmare, orice venit neprovenit din muncă- fie de la activitatea comercială sau
cămătărească era condamnat ca fiind rezultat al exploatării celui apropiat.
Gândirea scoalistică era reprezentată de 2 curente succesive: Tomist și Nominalist.

Toma de Aquino
Reprezentantul principal al curentului tomist , a fost italianul Toma de Aquino care
menționa în tratatul său Suma Theologiae , că toate bunurile pământești sunt comune, deoarece
aparțin lui Dumnezeu, oamenii putând doar să le utilizeze. Toma a fost preocupat și de analiza
rentei funciare, considerând renta funciară ca fiind absolut necesară ca posesorii de pământ fie
lipsiți de grija traiului zilnic și să-și poată ocupa timpul , potrivit așa numitei funcții potrivite lor.
Toma de asemenea nu exclude schimbul de mărfuri și-l consideră ca ceva necesar justificat.
Vânzarea și Cumpărarea , afirmă el, au fost introduse pentru folosul comun al societății. Pentru
el bogăția este hrana, bunuri de uz personal, animale, pământ și bogăția artificială (aur , argint..)
care nu trebuie să domine pe om . Tot mai des apare ralatia Vânzare-Cumpărare , astfel, Toma de
Aquino propune renumita Teoria a prețului just.
Mărimea preţului nu trebuie să fie determinată de jocul cererii şi ofertei, ci fixă, pornind
de la anumite principii: a) Cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce marfa respectivă b)
Situaţia materială şi socială a producătorului Adică o marfă identică poate fi vândută la preţuri
diferite. Şi salariile trebuie plătite în dependenţă de starea socială, ce i-ar permite să trăiască
decent la nivelul poziţiei sale sociale.
 Mercantilismul 1450-1750
Mercantilismul v-a dezvolta teza conform căreia statul își sporește forța,
favorizând îmbogățirea cetățenilor săi, ideea apărată de comercianți, finanțiști,
manufacturieri. Ei apără statul deoarece își dau seama că prospețimea
comerțului stă în puterea politică a statului. Mercantiliștii cred în
îmbogățirea comercianților. Ne aflăm pentru prima dată în fața unei teorii
asupra societății care se dezvoltă exclusiv pe plan economic și prin mijloace
economice. În concepția mercantiliștilor sporirea bogăției are loc pe baza
întreprinderii private capitaliste. Ca urmare, dacă în evul mediu forma
predominată a bogăției o alcătuia proprietatea imobiliară, reprezentată a
bogăției o alcătuia proprietatea imobiliară, reprezentată de suprafețele
funciare, de acum înainte formă predominantă mobiliară, reprezintă, în
primul rând, de bani- ce au devenit necesar tuturor.
Mercantilismul este o primă încercare de analiză, de cercetare, din
punct de vedere teoretic și practic, a economiei de schimb. Atât indivizii de
rând, cât și mercantiliștii asociau bogăția cu cantitatea de aur și argint
posedată. Izvorul bogăției îl reprezintă profitul comercial. Factorii care
contribuiau la creșterea bogăției erau: crearea manufacturilor, creșterea
populației, creșterea masei monetare aflate în circulație.
Condițiile Apariției Mercantilismului
Schimbări pe plan geo-economic ; Intensificarea legăturilor de schimb în urma
cruciadelor. Creșterea cererii de bani, provocată de tranziția de la economia naturală la
cea de schimb. Creșterea ofertei metalelor prețioase datorită marilor descoperiri
geografice.
Pe plan politic ; Tranziția de monarhia feudală la cea absolută. Creșterea rolului
păturii comercianților.
Pe plan psihologic ; Apariția spiritului de aventură și câștig, Renașterea și prima
revoluție științifică. Critica obscurantismului bisericesc și Reformația.
Mercantelismul Spaniol sau Bulionist Reprezentant Orthiz de Rojas
Principalii autori. Ortiz, Olivares și Mariana. Metoda preconizată de ei constă în
interzicerea ieșirii din țară a metalelor prețioase și în creșterea exportului pentru intrarea de aur și
argint din țară. De la o vreme guvernele au interzis – mai ales în Spania – ieşirea metalelor
preţioase, organizând sistemul balanţei contractelor (ţara „A” poate cumpăra de la ţara „B”
numai atât cât ţara „B” cumpără de la ţara „A”. Pentru această formă de mercantilism este
caracteristică politica externă promovată de Spania, Portugalia, Anglia în sec. XVI. În plan
teoretic, caracteristică este lucrarea lui William Stafford – „Analiza critică a unor plângeri ale
compatrioţilor noştri”(1581).
William Stanford sublinia faptul ca toţi reprezentanţii straturilor sociale se plâng de
scumpire şi găsesc straniu ca ea s-a produs odată cu creşterea producţiei. Din cauza falsificării
monedei rezultau următoarele: comercianţii străini vindeau mărfurile la preţuri nominale mai
mari şi îi sileau pe comercianţii din ţară să ridice preţurile, iar pe lorzi să ridice arenzile. Cu
reforma monetara nu se poate rezolva nimic deoarece, in definitiv mărfurile se plătesc tot cu
mărfuri şi numai abundenta sau raritatea mărfurilor le poate scădea sau ridica preţurile. El
considera ca o îndreptare nu poate veni decât printr-o politica comerciala cuminte, prin care să
nu se lase nici una din materii sa treacă in străinătate, nici să se importe bunuri de lux, nici să se
cumpere din străinătate mai mult decât se vindea. Pentru remedierea agriculturii şi îndreptarea
situaţiei ţărănimii trebuie să se instituie impozite mai mari pe terenurile destinate păşunatului şi
mai mici pe cele destinate aratului şi nu în ultimul rând liberalizarea exportului de cereal
Mercantelismul Italian sau Monetar Reprezentant Scaruffi A.Serra

Italienii au elaborat idei si teorii mercantiliste care apartin mercantilismului

timpuriu de natura metalista, credito-baneasca. Una dintre caracteristicile esentiale ale circulatiei
banesti este eterogenitatea. In diferite regiuni ale aceleiasi tarii existau diferite mijloace
banesti.Mercantilisti italieni au studiat echilibrul dintre cerere si oferta, considerandu-l
preconditie a stabilirii preturilor concurentiale. Ei au introdus formule matematice de
determinare a preturilor.Au fost aduse importante contributii in domeniul contabilitatii: Luca
Pacciolo in lucrarea sa ,,Summa de l’arithmetica. Geometria. Proportioni e proportionalita”.
Autorul a introdus contabilitatea dubla, articolul contabil, cartea mare si balanta de verificare.
Mercantelismul Englez sau Comercialist Reprezentant W.Stafford, T.Mun, W.Petty

Specificul acestei doctrine este reflectată de către Thomas Mun, în cartea

„Tezaurul Angliei în comerţul exterior sau balanţa comerţului exterior” ce conţine teoria clasica
a balanţei comerciale,susţinând că balanţa comerţului nu se reduce doar la compararea
importurilor şi exporturilor, ci adăugarea la contul exportului a profitului comercianţilor, iar la
contul importului trebuie să se considere doar preţurile de vânzare în Anglia, scăzându-se taxele
de vamă şi accizele. În afară de acestea mai trebuie adăugate la pasiv sumele cheltuite în
străinătate şi câştigurile realizate de comercianţii străini în Anglia, iar la activ trebuie ţinut cont
de cheltuielile făcute de străini în Anglia şi de veniturile comercianţilor englezi în străinătate.
Thomas Mun lărgeste balanţa comercială la o balanţă de plăţi. Moneda este analizată în strânsă
legătură cu comerţul: banul ajută comerţul, iar comerţul sporeşte bogăţia în bani. În noţiunea
bogăţie autorul distinge trei componente: averea naturală, averea artificială şi averea mobilă.
Mun recomandă statului stabilirea artificială a sistemelor de dobânzi, menţinerea şi promovarea
unor dobânzi ridicate pentru formarea capitalurilor pentru a putea dezvolta producţia.

Mercantelismul Fracez sau Industrialist Reprezentant A. De Montchretien,

J.Bodin , J.B.Colbert

Este axat pe ideea dezvoltării industriei franceze pentru creşterea competitivităţii

ei pe plan extern prin tarif vamal protecţionist viguros. Colbertismul va face apel la stat pentru a
sprijini dezvoltarea manufacturilor, valorificarea bogăţiilor ţării prin munca locuitorilor săi. Jean
Baptiste Colbert, ministru de finanţe al Franţei în perioada 1661 – 1683, a devenit celebru pentru
dorinţa sa de a face ordine în domeniul financiar şi monetar.

Pe plan intern a practicat intervenţia masivă a statului pentru a edifica şi întări industria cât şi
pentru a reglementa activitatea economică. Stabileşte raportul argint/aur la 15/1 şi trece
corporaţiile şi fabricile în subordinea regelui. Pe plan extern a impus restrângerea importurilor şi
stimularea exporturilor,mai ales a produselor manufacturate, impunând prime de export, cu
scopul de a realiza o balanţa comercială activă.

Mercantilismul francez prezintă paradoxul de a fi mai puţin bogat în teoreticieni decât cel - 4 -
britanic, dar are meritul de a fi pus în practica sa probleme fundamentale ale Economiei Politice
cum ar fi: de unde vine bogăţia naţională sau care este producţia cea mai avantajoasă pentru
societate. Răspunsul a fost aproape unanim: INDUSTRIA, pentru dezvoltarea căreia sau făcut
numeroase investiţii şi reforme.
 Mercantelismul German sau Cameralis Reprezentant I.Becker

Are ca principiu tutela statului, iar tendinţele populaţioniste îi sunt specifice.

Mercantiliştii germanii au militat pentru dezvoltarea producţiei industriale şi agricole, a
comerţului şi pentru creşterea populaţiei. Datorită faptului că Germania medievală era fărâmiţată
în numeroase state mărunte şi izolate, viaţa şi ştiinţa economică nu a putut ajunge la nivelul celei
engleze sau franceze. O altă trăsătură a fost politica de sporire a producţiei agricole, vizând
îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu produse agroalimentare. Politica mercantilistă
germană s-a inspirat din politica orăşenească, organizând în mod unitar corporaţiile, viaţa
oraşelor şi economia naţională, având în vedere interesele principilor care erau interese fiscale.
Transformarea statului feudal într-unul modern, absolutist, a reclamat perfecţionarea aparatului
fiscal şi formarea unui corp de funcţionari bine instruit şi bine articulat. Germanii au adoptat
politica economică a Franţei, implicit principiile mercantiliste. Mercantiliştii germani considerau
banii cel mai important factor de producţie şi ajutor al circulaţiei şi n-au văzut în ei întruchiparea
bogăţiei, precum s-a întâmplat în cazul celorlalte popoare. Grija lor permanentă a fost stimularea
producţiei, mai ales a agriculturii, dar şi a industriei. Principalii reprezentanţi au fost: J.H.G. von
Juste, J. von Sonnenfels şi Kaspar Klock.

În concluzie putem spune că mercantilismul matur priveşte balanţa plăţilor externe de pe

poziţiile capitalismului. Înţelegând că „banii nasc pui”, mercantiliştii au apreciat că banii nu
trebuie să staţioneze,ci, să se afle mereu într-o mişcare continuă. Ei trebuie aruncaţi mereu în
circulaţie pentru a se întoarce mai mulţi.

Dimitrie Cantemir (1673-1723)

A fost cea mai marcantă personalitate din cultura românească medievală. Cantemir a fost
primul gânditor care a remarcat și condamnat, una dintre calitățile bizare ale moldovenilor, și
anume, aceea de a glorifica munca agricolă, istovitoare, cu efecte instabile, și a trata cu dispreț
activitatea comercială, aducătoare de profituri mari oricând și oriunde. În descrierea Moldovei,
Cantemir analizează asemenea fenomene economice, cum ar fi: comerțul exterior al Moldovei și
necesitatea asigurării unei balanțe comerciale active, consecințele dominației turcești, politica
fiscală a statului, originea proprietății funciare boierești. De asemenea, Cantemir consideră că o
piedică în prosperitatea țării o constituie activitatea de cumpărarea mărfurilor ieftine la
moldoveni și vândute scump peste hotare de către alte state.
 Fiziocratismul ( 1750-1775 )
La baza doctrinei fiziocrate stă instaurarea libertăţilor economice şi politice în numele a
două cerinţe fundamentale: ridicarea eficienţei activităţilor economice şi considerarea
agriculturii ca singura ramură economică chemată să creeze şi să sporească bogăţia unei naţiuni.
Prin urmare, denumirea de fiziocratism provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi
proceselor economice deoarece, natura, legile naturale sau fizice, cu caracterul lor imuabil şi
universal sunt cele care trebuie să stea la baza existenţei şi acţiunii umane.

Condițiile Apariției Doctrinei Fiziocrate

Schimbările pe plan economic ; Dezavantajele protecționismului colbertist. Fixarea
prețurilor reduse la produsele agricole.
Pe plan geo-politic ; Pierderea teritoriilor cotropite din India , malurile fluviului
Missisipi și Canada.
Pe plan psihologic ; Afișarea ideilor social-creștine și a dreptului natural.
Consecințele ;
1. Creșterea poverii fiscale asupra țărănimii.
2. Reducerea veniturilor țărănimii
3. Aparițiacrizei financiare de proporții.
4. Reducereaputerii economice și a influienței politice a Franței.
5. Orientarea liberară a gândirii economice.

Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-1774);
Victor Riqueti (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817); Anne
Robert Jacques Turgot (1727-1781). Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o
serie de idei novatoare, axate pe evidenţierea principiului “ordinii naturale”, şi a noţiunilor de
lege economică, produs net şi circuit economic.
Bogăția: Obiectul; Totalitatea bunurilor produse de natură. Izvorul; Produsul net. Sfera;
Agricultura.

Funcția economică a statului ;

1. Apărarea proprietății
2. Asigurarea instruirii cetățenilor
3. Asigurarea justiției fiscale
4. Realizarea lucrărilor publice în agricultură
5. Liberalizarea comerțului

Cercul vivios venituri-cerere: Venituri reduse ale țării - Reducerea cererii manufacturilor și
negustorilor la produse agricol- Reducerea veniturilor manufacturilor și negustorilor.- Reducerea cererii
manufacturilor și negustorilor la produse agricole- Venituri reduse ale țării.
 Francois Quesnay
Fondatorul, dar și principalul teoretician al școlii fiziocrate, principala contribuție a sa
este considerată Tabloul economic. În această lucrare Quesnay explică criteriile după care
societatea se împarte în diferite clase sociale și definește noțiunea de Avansuri , pe care o
folosește pentru prima dată în știința economică.
Francois Quesnay a fost primul care a divizat societatea din punct de vedere economic, în
funcție de participarea diferitor pături sociale la crearea și repartizarea produsului net. El a fost
primul care a divizat avansul (capitalul) în trei categorii:
1. Avansuri funciare; cheltuielile pe care le fac proprietarii pentru amenajarea și
introducerea în cultură a terenurilor, asanări, defrițări, drenări- fiind făcute o dată pentru
totdeauna, ele nu presupun amortizare.
2. Avansuri inițiale; cheltuieli suportate de fermieri pentru achiziționarea de echipamente,
instrumente, animale de muncă, care cu timpul se uzează și se cer a fi recuperate.
3. Avansuri anuale; cheltuieli efectuate permanent de producătorii agricoli pentru
întreținerea personală și a anemalelor de lucru, semințe, îngrășăminte ce se recuperează
integral din producția anului respectiv.
Tabloul economic reprezintă prima încercare făcută în teoria economică pentru a da o
reprezentare cantitativă a mecanismelor vieții economice. Acest tablou se bazează pe o
viziune de interdependență de circuit. Pentru ca sistemul economic să funcționeze, trebuie ca
vânzarea produselor să permită reconsiderarea capitalurilor. Prin urmare, este necesar ca
veniturile obținute din producție să fie cheltuite în mod normal. Prețul bun al produselor
agricole este cel care poate asigura circulația permanentă a capitalului și reconstruirea
avansurilor , denumite ulterior capitaluri avansate.

Venituri Clasa
de 2mld Proprietarilor

1mld prod.alim. 1mld prod.manu.

Clasa
Cumpărători Clasa Sterilă
Productivă

Prod.manufacturate

Prod.alimentare
Cumpărături de 1mld

Materie primă
Cumpărături de 1mld

Cumpărături de 1mld
 În cadrul Tabloului economic Quesnay pornește de la o serie de premise. El presupunea
existența unui mare stat feudal, pe al cărui teritoriu se creează, în condițiile unei agriculturi
avansate, un produs anual. Acest produs anual se sprijină pe invariabilitatea prețurilor, în
condițiile liberei concurențe și a garantării dreptului de proprietate asupra bogăției. El
reprezintă un sistem macroeconomic autoechilibrat care funcționează fără intervenția statului
în condițiile ordinii naturale.

Pierre le Pesant de Boisguilbert

El susținea faptul că adevăratul obiect al bogăției nu sunt banii dar bunurile produse.
Boiguilebert a înaintat o nouă strategie a creșterii bogăției, care susținea faptul că accentul se
cere a fi pus nu pe dezvoltarea cererii externe dar pe cererea internă, bazată pe schimbul de
produse agricole. Măsuri de politică economică propuse de P.de Boiguilebert erau: Reformarea
fiscală care ducea la lichidarea privilegiilor fiscale și uniformizarea cotelor impozitare – ce
ulterior reduceau cotele impozitare. Liberalizarea comerțului cu grâne care în consecință
majorau prețurile la produsele agricole și astfel veniturile țăranilor creșteau.
Încercările de transpunere a politicii laisser faire în practică au fost întreprinse de Anne
Robert Jacques Turgot . El susținea că, deși agricultura este o ramură extrem de importantă, ea
nu este totuși unica ramură productivă, fiind productive în rând cu agricultura, industria și
comerțul. Pe lângă pământ și muncă, el recunoștea rolul capitalului ca factor de producție
necesar oricărei activități, acest capital fiind general de economii. Turgot a constatat că în
agricultură , în cazul unor investiții succesive de muncă și de capital, randamentul obținut va
crește până la un anumit punct, dincolo de care el va scădea. Tinzând spre zero. Astfel a fost
descoperită legea fertilității a solului.

Nicolae Bălcescu, a fost un scriitor și revoluționar român, principalele sale preocurări

științifice erau: Reforma funciară și eliberarea țăranilor: avuția este creată prin muncă,
agricultura este principala sferă productivă, țăranii constituie principala clasă productivă.
Sistemul de impozitare și Sistemul de creditare. El susținea idei economice mai radicale și era
mai aproape de interesele țăranilor asuprite de feudalism și care considera că marea proprietate
feudală, reprezintă obstacolul principal pentru prosperarea statului.
 Liberalismul (1776-1870)
Condițiile Apariției Doctrinei Liberaliste
Schimbări pe plan economic: Prima revoluție industială.
Pe plan politico-social: Apariția noilor clase sociale – muncitori salariați și capitaliști.
Pe plan intelectual: Fundamentarea filosofică a noțiunilor de libertate individuală.
Consecințele:
1. Extinderea activităților industriale, dezvoltarea transportului, apariția noilor forme de
organizare a activității economice.
2. Creșterea puterii economice a clasei capitaliste și reducerea necesității intervenției
active a statului în economie.
3. Orientarea liberală a gândirii economice.
Ideile comune, împărtășite de liberalii clasici sunt:
1. Libertatea economică, înțeleasă nu doar ca independență a individului în desfășurarea
procesului de producție , dar și ca libertatea de a concura cu ceilalți agenși economici.
2. Figura centrală a vieții economice este homo economicus , privit ca un individ rațional,
care este ghidat de dorința îmbogățirii personale, fapt care, în ultima instanță, conduce la
sporirea bogăției întregii națiuni.
3. Economia este capitală să se autoregleze , să ajungăcu de la sine putere la o stare de
echilibru, fără un amestec din partea statului.
4. La temelia edificiului teoretic al liberalilor clasici se află teoria valoarea-muncă, prin
care se explică conținutul și nivelul prețurilor, dar și mecanismul formării și repartiției
veniturilor din societate.
5. Repartizarea veniturilor în societate se face în funcție de apartenența individului la una
dintre cele trei clase sociale – muncitori, capitaliști, proprietari funciari. Conflictele ce
apar în procesul repartizării venitului nu poartă un caracter antagonist.
6. Liberul schimb , stabilit în relațiile comerciale dintre țările și bazat pe avantajele
specializării internaționale, contribuie la îmbogățirea tuturor națiunilor.
7. Forța motrice a dezvoltării economice este profitul.
Doctrina economică a lui Adam Smith (1723-1790)
Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe
munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul (Venitul însușit de
proprietarul capitalului productive) şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din
valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină. Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul
o vinde capitalistului (reprezintă suma de bani fiind investiți în producție și pot adduce venit; fix
și circular). El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor
de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale
Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul,
deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de
numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi.
La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau
surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei cât şi în sens restrâns
beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de
egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor
dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei. Adam Smith a identificat profitul
propriu-zis ca un “mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru
riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul.
În ceea ce priveşte renta (venitul de la utilizarea pământului) funciară, concepţia lui
Smith este destul de ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta
prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt
mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că
pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o
consideră drept scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori ca “un dar al naturii”, iar
alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în
virtutea cărui fapt sau argument.
Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi
consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”. În
viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi
respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie
sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor
factori. Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii,
comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu
comerţul interior sau exterior.
Smith consideră că factorii ce contribuie la creșterea bogăției sunt:
1. Creșterea economiilor ce duce la creșterea capitalului fix și circulat și ulterior la
creșterea ponderii lucrătorilor productivi.
2. Extinderea pieței ce aprofundează diviziunea muncii , creșterea productivitatea
muncii.
Jean Baptiste Say (1767-1832) continuator şi sistematizator al doctrinei smithiene
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a
cunoscut două forme concrete de răspândire şi anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată de
Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi “teoria pieţelor sau a debuşeelor”,
formulată de Jean Baptiste Say. Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că “produsele se schimbă
pe produse” dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri.
Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea
corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de
producţie corespunzători.
William Petty
William Petty (1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă”
economia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx “părintele economiei politice”.
Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea mărfii.
Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi
prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, căci
potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul
este mama”. Prin urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste. Trebuie
menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi politicile
mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditori mercantilişti au evoluat spre
liberalism.
Naționalismul economic ( I jum. Sec.XIX)
Condițiile Apariției Doctrinei Naționalismului economic
Factorul geografic: Deplasarea căilor comerciale în Oceanul Atlantic.
Factorul teritorial: Dezintegrarea teritorială a statelor germane.
Factorul economico-politic: Spargerea blocadei continentale a Angliei.
Consecințele:
1. Pierderea pozițiilor de mare centru comercial din bazinul Mării Baltice
2. Existența barierelor vamale între statele germane și slaba protecție a hotarelor externe.
3. Inundarea pieței germane cu mărfuri engleze mai competitive.
Obiectul de studiu este națiunea , adică economia națională ce are următoarele trăsături:
o Colectivismul
o Intervenția activă a statului în economie
o Economia națională are particularități naționale
o Se pune accent pe aspectele sociale a spiritului
o Predomină metoda inductivă
 List elaborează o teorie a evoluției economice a națiunilor. Ea se bazează pe 5 stări;
o Sălbatică, Pastorală, Agrară (Spania, Portugalia), Agro-industrială
(Franța), Agro-industrială-comerccială (Anglia).
În opinia lui List , fiecare națiune trebuie să posede caracteristicile;
1. Teritoriu bine aranjat, menținut de la generațiile anterioare sau obținut prin cuceriri și
asocieri benevole.
2. Economie dezvoltată complex
3. Populație numeroasă
Factorii ce determinnă această trecere, după List, este nivelul de dezvoltare al forțelor
productive( forțele naturale, materiale și instituționale)
Potecționismul, ca una dintre formele politicii comerciale, este cunoscută încă din
Antichitate. Această politică presupune apărarea temporară , parțială sau totală a anumitor
domenii din țară de concurența stăină. Tipuri de Protecționism: Tarifar, Monetar și Administrativ
Particularitățile :
o Caracter selectiv și educativ, este temporar.

Teoria protecționismului și a schimbului internaționa

Fără a încerca o prezentare a întregii teorii, datorită spațiului limitat al articolului,
menționăm principalele constatări ale autorului: • În orice țară, productivitatea muncii variază
considerabil în funcție de ramura economică. Cele mai mari diferențe sunt între industrie și
agricultură. Raportul acestora este relativ constant și a fost denumit constanta Manoilescu. •
Aceasta face ca țările industrializate să aibă o productivitate a muncii considerabil mai mare
decât țările predominant agrare. • Ca urmare, în comerțul internațional, atunci când o țară
industrializată vinde un produs unei țari agricole, de fapt are loc schimbul între munca unui
număr mic de lucrători industriali cu munca unui număr mare de lucrători agricoli. Mihail
Manoilescu susținea că astfel țările industrializate exploatau, prin intermediul comerțului, țările
agricole care înregistrau pierderi de venit național. Pentru a remedia aceste deficiențe, autorul
propunea două căi: 1. Calea industrială, constând în fabricarea în țară a unor bunuri cu o
productivitate a muncii superioară mediei naționale. 2. Calea comercială, bazată pe importul doar
al acelor bunuri cu o productivitate a muncii inferioară mediei naționale.
Pentru implementarea celor două căi propuse, autorul recomanda adoptarea unor măsuri
care să stimuleze și să protejeze ramurile economice în care productivitatea muncii este
superioară mediei naționale. Nivelul și durata protecției ar trebui să fie cu atât mai mari și mai
îndelungate cu cât ar fi mai mare diferența dintre productivitatea muncii la bunurile importate
față de cea a bunurilor indigene.
 Curentul Socialismului economic (1800-1920)
Condițiile Apariției Curentului Socialist
Schimbări pe plan economic: Substituirea muncii manuale cu cea a mașinilor. Creșterea
productivității muncii.
Pe plan intelectual: Fundamentarea filosofică a noțiunilor de echitate și egalitate.
Consecințe:
1. Pierderea speranței multor muncitori de a deveni mici producători.
2. Prelungirea duratei zilei de muncă.
3. Apariția șomajului.
4. Apariția crizei de supraproducție .
5. Orientarea social a gândirii economice.
Esența doctrinei economice socialiste se reduce la condamnarea proprietății private
și a liberei inițiative, înlocuindu-le cu proprietatea colectivă și cu implicarea asctivă a
colectivului sau a statului în viața economică.
În dezvoltarea sa, doctrina socialistă a cuprins perioada 1800-1920, fiind reprezentată de
următoarele școli;
o Socialismul utopic 1800-1840 : Henri de Saint-Simon, Charles Fourier
o Socialismul mic-burghez 1840-1890 : Simon de Sismondi, Pierre-Joseph
Proudhon
o Școala marxistă 1883-1917 : Karl Marx
o Socialismul totalitar de inspirația sovietică 1917-1991 : Vladimir
Lenin, Iosif Stalin
Termenul utopic desemnează tip de societate ideală, bazată pe proprietatea colectivă,
Ideile principale comune pentru toți socialiștii utopici sunt:
1. Capitalismul nu este veșnic, însă, poate ar trebui să fie înlocuit cu un alt tip
de societate.
2. La temelia exploatării omului de către om se află proprietatea privată. De
acea, în noua societate va domina proprietatea publică și echitatea socială.
3. Toți cetățenii egali în drepturi vor fi obligați să muncească.
4. Veniturile obținute în rezultatul unei munci în comun vor fi repartizate în
mod egal conform necesităților fiecăruia.
5. Trecerea de la capitalism la socialism se va înfăptui în mod benevol, în
rezultatul propagării scrise și orale a ideilor socialiste.
 Reprezentanții de bază al socialismului utopic sunt: H de Saint-Simon, Ch Fourier și
R Qwen. Ei au înaintat conceptul unei societăți noi, mai echitabile care își avea propriile
caracteristici. Criteriile de caracterizare a noii societăți după care s-au condus socialiștii
utopiști sunt: denumirea societății, forma de organizare a noii societăți, forma de
repartiție a veniturilor, factorii determinanți al trecerii la noua societate și calea
trecerii la noua societate.
H. Saint-Simon (1760-1825)
Denumirea societății: Industrialism
Forma de organizare a noii societăți: Asociații ale industrialilor
Forma de repartiție a venitului: După muncă
Factorii determinanți: Progresul științei, moralei și a religiei
Modul trecerii la noua societate: Experimentele locale, atât scrise și orale

Ch. Fourier (1722-1837)

Denumirea societății: Armonism
Forma de organizare a noii societăți: Falanstre
Forma de repartiție a venitului: După muncă capital și talent
Factorii determinanți: Dezvoltarea nevoilor umane
Modul trecerii la noua societate: Experimentele locale, atât scrise și orale

Robert Qwen (1769-1825)

Denumirea societății: Comunism
Forma de organizare a noii societăți: Cooperative
Forma de repartiție a venitului: După muncă
Factorii determinanți: Rațiunea oamenilor instruiți și modificarea mediului de
muncă și trai ai populației.
Modul trecerii la noua societate: Experimentele locale, atât scrise și orale

În Franța, paralel cu ideile socialiștilor utopici, capătă o largă răspândire și ideile unui
socialism mic-burghez, un socialism al micilor producători, care pe de o parte
sufereau din urma marelui capital, iar pe de altă parte beneficiau de serviciile
muncii salariate. Principalii teoreticieni ai socialismului mic-burghez au fost Simonde
de Sismondi și Pierre Proudhon.
 Pierre Joseph Proudhon (1809-1865)
Este considerat părintele anarhismului și al socialismului mic-burghez. Proudhon
consideră legală doar mica proprietate privată, a unei familii în care proprietarul este și lucrător.
Proprietatea este un furt, însă decide că este un fact, dacă proprietarul aplică personal mijloacele
care aparțin, și nu exploatează munca salariaților. De asemenea, el creează o bancă populară care
oferă credit fără dobândă, care ar scade prețurile și ar ridica nivelul de trai. El împarte destinul
proprietății:
o Lichidarea proprietății mari, ea fiind un furt.
o Păstrarea și extinderea proprietății mici, ea fiind o garanție a prosperității.
Proudhon considera că statul este agentul al exploatării și agresiunii propunând măsuri
de reformare:
o Lichidarea banilor prin înlocuirea lor cu bunurilor de schimb.
o Lichidarea dobânzii prin organizarea creditului gratuit acordat de Banca Populară.
o Lichidarea Guvernului.
 Sistemul de gândire economică elaborat de K .Marx. Teoria plus valoare.
Gândirea economică a lui Marx s-a format la confluența a două doctrine economice;
liberalismul clasic englez și socialismul utopic francez, fiind așezată pe temelia filosofiei clasice
germane. Karl Marx folosește în investigațiile sale științifice o nouă metodologie și o nouă
metodă. Astfel, concepția sa nu este a cea a ordinii naturale dar a ordinii sociale. El cercetează
căile și metodele de sporire și repartizarea avuției națiunii, acordă prioritate structurilor și
nu indivizilor , împarte economia politică în : clasa burgheză, mic-burgheză și proprietară.
Marx a înaintat conceptul modului de producție ca totalitatea a forțelor de producție și a
relațiilor de producție.
Conceptul modului de producție.

 Forța de Producție :
Forța de muncă, Mijloace de muncă, Obiectele muncii (ob. naturale,
materie primă).
 Relațiile de producție:
Din sfera productivă, repartiției, schimbului, consumului.
Acest mod de producție, considerat de Marx, determină suprastructura constituită din
formele juridice, politice, religioase, filosofice proprii societății existente, el proclamând prin
acesta primatul materiei asupra spiritului. Marx menționa că studierea forțelor de producție este
obiectul de studiu diverselor științe economice concrete, în timp ce esența și evoluția relațiilor
de producție trebuie să constituie obiectul de studiu al economiei politice.
Marx a preluat teoria valorii mărfii de a liberalii clasici, în special de la Ricardo,
sistematizând-o și îmbogățind-o cu elemente noi. El acceptă că șa temelia mărfii și a schimbului
dintre mărfuri se află munca materială și că marfa are două proprietăți: Valoarea de
întrebuințare și valoare dublu caracter. Marx susține că mărimea valorii unei mărfi este
determinată de timpul de muncă, necesar pentru producerea unei oarecare valori de întrebuințate
în condițiile de muncă existente. La fel introduce noțiuni noi precum; munca vie și trecută, preț
de producție. Marx consideră forța de muncă ca marfă specifică, aceasta având 2 valori:
 Valoarea de schimb, Se exprimă în mărimea salariului primit de muncă.
 Valoarea de întrebuințare, Se exprimă în capacitatea muncitorului de a produce
pentru capitalist plusvaloare.
La temelia doctrinei economice marxiste se află trei concepte: Valoarea, plusvaloarea și
acumularea capitalului. Plusvaloarea – valoarea creată de muncitorii salariați în procesul de
producție peste valoarea forței de muncă și însușită gratuit de capitalist în virtutea proprietății
private asupra mijloacelor de producție. Marx nu doar că a descoperit esența exploatării
capitaliste, dar a arătat și modul în care poate fi determinat mărirea ei, aceasta fiind exprimată
în rata plusvaloare (m’), iar m’= raportul dintretimp de supramuncă și timp de muncă
necesar x 100%
 Căile de majorare sunt:
 Majorarea timpului de supramuncă pe baza prelungirii zilei de muncă
( plusvaloare absolută )
 Majorarea timpului de supramuncă pe baza reducerii timpului de muncă necesar
( plusvaloare relative )
Plusvaloarea obținută în procesul de producție se împarte între diferite grupe de capitaliști
( industriași, comerciali, financiari, agricoli ), luând forma profitului industrial, profitul
commercial și a rentei funciare.
Marx aprofundează analiza istorică și natura social a capitalului, definind acesta ca fiind
nu doar o sumă de bani sau cantitate de bunuri material, ci reprezintă în primul rând , o relație
de producție, raport determinat între capitaliști și muncitorii salariați. Ocupânu-se de structura
capitalului, Marx l-a divizat în capital constant și variabil. Capitalul constant (c) reprezintă
partea de capital bănesc utilizat pentru cumpărarea capitalului fix și circulat, iar capitalul
variabil (v) sunt cheltuielile legate de angajarea forței de muncă.
Transformarea plusvalorii în capital, este numită acumularea capitalului, iar
creșterea proporțiilor capitalului prin acumulare – concentrarea capitalului. Prin aceste
noțiuni, Marx ajunge la concluzia că tot capitalul, toată bogăția societății capitaliste, concentrară
în mâinele proprietarilor mijloacelor de producție a fost create prin munca muncitorilor salariați.
Un alt moment esențial al teoriei capitalului – reprezintă legea acumulării capitalului –
creșterea bogăției determină creșterea exploatării și pauperizării ( sărăcirii ) celor ce o
produc.
Partea valoroasă a analizei marxiste o constituie modelarea macroeconomică a acumulării
capitaliste, denumită teoria reproducției. În această problemă K. Marx a pornit de la dublu
caracter al muncii materializate în marfă, produsul social, prezentându-se sub două aspecte:
 Aspect material - Mijloace de producție(sector I) și
Mijloace de consum(sector II)
 Aspect valoric – Mijloacele care înlocuiesc capitalul constant consumat (c),
capitalul variabil constant (v) și Plusvaloare create (m)
Pentru a se putea realiza produsul social, trebuie să existe anumite proprietăți între cele
două sectoare ale producției sociale și între diferite ramuri, în cadrul fiecărui sector, atât sub
formă valorică cât și sub formă materială. Aceste proporții reprezentând condițiile realizării
produsului social în reproducția simplă, sunt următoarele:
I(c+v+m)=I(c)+II(c) II(c+v+m)=I(v+m)+II(v+m) I(v+m)=II(c)
Condițiile realizării în reproducția lărgită, primesc următoarele inegalități;
I(c+v+m)>I(c)+II(c) I(v+m)+II(v+m)>II(c+v+m) I(v+m)>II(c)
 Școlile Postmarxiste
Caracteristici și Reprezentanț
Marxismul, fiind un curent minoritar în anii 50-60 ai sec.XIX a luat un larg avânt în țări
precum; Germania, Italia, Rusia. Partidele politice și mișcările masive formate au influențat
substanțial istoria sec.XX. După moartea lui Marx, doctrina socialist se separă în mai multe
curente teoretice, cele mai influiente fiind curentul ortodocșilor și al revizionoștilor. În fruntea
curentului ortodox se situează socialismul german Karl Kautsky. El susținea că doctrina marxistă
este pe deplin justă, fiind necesară o adoptare a acesteia la condițiile concrete ale fiecărei țări. El
și-a expus ideile economice într-un șir cărți, cele mai cunoscute fiind Doctrina economică a lui
Karl Marx și Problema Agrară.
Revizionismul spre deosebire de ortodoxie, se pronunță împotriva unor teze de
învățătura lui Marx, considerându-le fie depășite sau greșite. Exponentul principal al
revizionismului a fost Eduard Bernstein , el afirmă că metoda dialectică a lui Marx este
greșită, înlocuind-o cu metoda evoluției potrivit căreia societatea nu se dezvoltă prin salturi
sau revoluții, treptat evolutiv. Socialismul german este unul dintre autorii teoriei trăiniciei
micilor gospădării țărănești, conform căreia procesul concentrării producției în agricultură este
mai mult lent și contradictoriu decât în industrie.

Specificul și consecințele Leninismului

La răscrucea sec.XIX-XX, cel mai fidel apărător și cel mai talentat teoretician al
marxismului a fost Vladimir Ilici Lenin.
Lenin a fost primul care a argumentat necesitatea aplicării doctrinei economice marxiste
la realitatea țăranilor necapitaliste și a țăranilor slab dezvoltate. Lenin elaborează o proprie teorie
a imperalismului , potrivit căreia aceasta este ultimul stadiu în dezvoltarea capitalismului
după care va învinge revoluția socialist.
Potrivit acesteo teorii țările capitaliste avansate intră într-o nouă fază de dezvoltare- în
imperialism, esența căreia constă în dominația pe toate planurile a monopolurilor. Lenin
lansează teza posibilității biruinței revoluției într-o singură țară revoluția socialist ce demnează
un fenomen mult mai provocat, organizat decât spontan , mai mult politic decât economic.
Un rol important în teoria leninistă este acordat statului care trebuie să dirijeze nu numai
procesele politice dar și cele economice. La prima fază a societății comuniste, statul
organizează producția după un plan directiv obligatoriu pentru toate întreprinderile
naționalizate. Salariul , prețurile, dobânda și alte mărimi economice sunt fixate de către
stat.
 Liberalismul economic neoclasic. Teoria valoare-utilitate
Doctrina neoclasică a dominat a doua jumătate a sec.XIX-lea. Această doctrină avea
menirea să asigure atât eficiența economică cât și echitatea social, dar în primul rând să elimine
posibilitatea unui conflict armat deschis între proletariat și burghezie. Astfel, doctrina
neoclasică este o doctrină absolut imparțială ce nu ține parte nici capitaluilui, nici muncii ,
nici țăranilor dezvoltate și nici celor rămase în urmă. Denumirea de Neoclasic data doctrinei
denotă unele elemente de continuitate cu liberalii clasici iar pe de altă parte – rupture dintre ei.
Condițiile apariției doctrine neoclasice
 Profesionalizarea științei economice
 Apariția catedrelor economice specializare
 Transformarea economiei politice într-o disciplină obligatoriu de studio
 Popularizarea ideilor economice prin intermediul ziarelor și revistelor economice
de specialitate
 Instruirea organizațiilor economice profesionale
Postulatele fundamentale ale doctrinei neoclasice
 Preferințele indivizilor sunt stabile
 Indivizii posedă totalitatea informațiilor despre condițiile de piață
 Indivizii efectuează alegerea în mod rational
 Piața în permanență tinde spre echilibru
Școlile doctrinei neoclasice și principalii reprezentanți
1. Prec. Analizei marginaliste – Johaan Thunen, Heinrich Gossen, Antonie Dupuit
2. Școala austriacă – Carl Menger, Eugen Bohm von Bawerk, Friedrich Wieser
3. Școala elvețiană – Leon Walras, Vilfredo Pareto
4. Școala anglo-americană – Stanley Jevons, Alfred Marshal, John Bates Clark

1. Precursori analizei marginaliste

Printre precursorii de vază ai analizei marginaliste se numără nemții Johann Heinrich
von Thunen și Heinrich Herman Gossen precum și francezul Augustin Cournot.
Johann Thunen este considerat fondatorul economiei matematice și al econometriei.
El a fost primul care a început analiza costului de oportunitate și a reușit să găsească
formula matematică unor categorii economice, cum a fost cazul salariului natural.
Augustin Cournot a devenit celebru prin studiile sale referitoare la mecanismul de
formare a prețurilor și cu privire la echilibrul producătorului în situație de
monopol, duopol și de concurență perfectă. El a fost primul economist care a
descoperit condiția echilibrul firmei de piață, fiind considerat pionerul studierii
elasticității cererii în funcție de preț.
 Hermann Gossen a devenit celebru prin formularea a trei legi fundamentale. Prima,
orice nevoie își reduce intensitatea pe măsură ce este satisfăcută – necesitățile
individului scad în intesitate pe măsura satisfacerii acestora ajungând până la zero. Cea de
a doua lege reflect faptul că fiecare individ având resurse limitate caută să-și
maximizeze utilitatea obținută, repartizându-și veniturile în așa mod în cât ultima
unitate din fiecare bun să-i aducă aceeași satisfacție. A treia lege ; Un bun nu are
valoare decât dacă cererea sa depășește oferta.

2. Școala austriacă
Contribuția principală a lui Karl Menger la dezvoltarea științei economice constă în
elaborarea teoriilor :
 Teoria bunurilor
 Teoria valorii-utilitate
 Teoria schimbului și a prețului
Conform lui Menger , conceptul de bun reprezintă niște produse ce satisfac o anumită
nevoie umană. Bunul poate fi repartizant în bun economic - creat de om ; bun liber-care provin
din natură. De asemenea , ele se delimitează în ranguri : rang I – care satisfac nemijlocit nevoile
umane , rang (II,III) – care servesc la producere și satisfăcând nevoile în mod indirect. Aportul
principal al școlii austriece la dezvoltarea științei economiceîl constituie elaborarea teoriei
valoare-utilitate.
Menger găsește definiție pentru utilitate marginală – aceasta fiind utilitatea cea mai
mică a ultimei unități dintr-un stoc de bunuri omogene care satisfac cel mai puțin nevoile
iar după care se stabilește prețurile la care se vând bunurile . Conform lui Menger, valoarea
unui bun este importanța pe care aceasta o prezintă pentru om, această valoare poate fi depistată
prin 2 factori;
Subiectiv – locul ocupat în erarhia neoilor de către nevoia satisfăcută de bunul dat.
Obiectiv – numărul unităților de bun care satisfice nevoia data , aflate la dispoziția
noastră.
 Această teză este ilustrată în Tabloul satisfacțiilor al lui Mengel :

Analiza tabelului denotă că, pe măsură ce crește cantitatea bunurilor consumate ,

gradul de satisfacție scade – adică, utilitatea pentru pm a fiecărui bun consumat
suplimentar devine tot mai mică. Un moment important în activitatea lui K. Mengel îl
reprezintă conceptul cu privire la schimbul bunurilor. El consideră că la baza schimbului stă
utilitatea cea mai mică – marginală, individul fiind predispus să schimbe pe un bun străin, fiind
necesar lui , bunul personal fiind cel mai puțin important pentru el. Deci, schimbul este avantajs
pentru ambii contra agenți, fiecare obținând mai mult decât oferă prin intermediul
schimbului.
Un rol important îi revine viziunea lui E. von Bohm-Bawerk , asupra formării prețului
pe piață:
 Cu cât numărul agenților pe piață este mai mare, cu atât limitele intervalului
de formare a prețului sunt mai înguste.
 Prețul se formează din interacțiunea mărimilor marginale – a utilității
maximale pentru cumpărător și a pierderilor minimale pentru vânzător.
Viziunea lui E. von Bohm-Bawerk asupra capitalului și dobânzei:
Factorul Pământ / Muncă + Factorul Timp = Factorul Capital / Preferința p/t
consumul prezent = Dobânda
Dobânda – rezultat al timpului și dis-contul de pe valoarea viitorului produs marginal
creat de bunurile productive prezente.
 3. Școala elvețiană
Școala elvețiană se diferențiază de celelalte prin încercarea de a expune toată teoria
economică prin folosirea instrumentelor matematice. Considerând economia drept o știință
socială, Walras o împarte în trei compartimente :
1. Economia pură – teoria determinării prețurilor într-un regim ipotetic de liberă
concurență absolută.
2. Economia aplicată – care are drept misiune studierea procesului de producție, a
circulației monetare și a formelor de organizare a acestuia.
3. Economia socială – are drept scop găsirea principiilor de echitate socială, care
trebuie să guverneze procesele de producție, de repartiție, de schimb și consum.
Analizând economia pură și făcând comparație cu viața de zi cu zi, Walras elaborează
modelul unui tip de concurență, numită pură și concretă, care nu există în realitate dar
care permite de a analiza în mod ideal mecanismul formării prețurilor. Concurența pură și
perfectă poate exista doar atunci când sunt prezente simultan 5 premise:
 Atomicitatea pieței
 Omogenitatea producției
 Mobilitatea factorilor de producție
 Transparența piețelor
Organizarea și aportul principal al școlii elvețiene constă în elaborarea teoriei echilibrului
general. În modelul echilibrului economic general al lui Walras se presupune că agenții
economici au un comportament rațional și că toate mărimile economice se află într-o situație
de interdependență permanentă. Echilibrul economic general se stabilește pe trei piețe
principale : produselor, forței de muncă și piața capitalului. Echilibrul dintre acestea precum
și în cadrul fiecăreia dintre ele este asigurat prin activitatea întreprinzătorului, considerat cel
de-al patrulea factor de producție. Echilibrul economic general se stabilește atunci când
oferta este egală cu cererea pentru fiecare produs și pe fiecare piață.
n n

∑ PiDi=∑ PiSi
i=1 i=1
 Asemănări și Deosebiri dintre Liberalismul economic clasic și neoclasic
Alfred Marshall
Asemănări :
 Recunoașterea existenței unei ordine naturale
 Principiul hedonist
 Inviolabilitatea proprietății private, ca temelie a liberei inițiative și a liberei concurențe
 Libertatea de acțiune a lui Homo economicus
 Recunoașterea principiului mâini invizibile – autoreglarea vieții economice prin
mecanismul flexibil al prețurilor
 Admiterea ideii unei intervenții minime a statului în viața economică
 Considerarea profitului ca forță motrice a dezvoltării economice
Deosebiri :
 Doctrina liberalismului clasic:
 Obiect de studiu – Bogăția și căile ei de creștere
 Subiect de studiu – Clasele sociale cu interese opuse
 Abordări diferite ale valorii mărfurilor – Teoria Valoare-Muncă ,
unde , valoarea se formează din cheltuielile de muncă trecută efectuate de
producători
 Abordări diferite ale repartiției venitului – Veniturile capitaliștilor li ale
proprietarilor funciari reprezintă reduceri din valoarea creată de muncă
 Metodologie diferită
 Analiza aspectelor statistice și dinamice ale vieții economice
 Evidențierea contradicțiilor economice
 Utilizarea în analiză a faptelor cu caracter politic și istoric

 Doctrina liberalismului neoclasic:

 Obiect de studiu – Problema alocării eficiente a resurselor economice
disponibile
 Subiect de studiu – Consumatorii și producătorii cu interesele
interdependente
 Abordări diferite ale valorii mărfurilor – Teoria Valoare-Utilitate,
unde, valoarea se formează din nevoile viitoare ale consumatorilor
 Abordări diferite ale repartiției venitului – Venitul tuturor posesorilor
se productivitate marginal a factorilor posedați
 Metodologie diferită
 Studierea condițiilor de stabilire a stării de echilibru
 Introducerea în analiză a mărimilor marginale
 Utilizarea instrumentului matematic de cercetare
 Alfred Marshall (1842-1924)
Una dintre renumitele teorii a lui Marshall este Teoria prețurilor fără valoare, potrivit căreia
prețul se stabilește prin concursul a trei factori : Cheltuielile de producție, Utilitatea
marginală, Cererea și Oferta. Marshall a descoperit fenomenul de perioadă scurtă și lungă:
 Termen scurt – utilitatea (cererea) este factorul decisiv care determină mărimea
valorii și a prețului.
 Termen lung – mărimea prețului va oscila în jurul costului de producție (oferta)
Curba Cererii. Elasticitatea și Surplusul Consumatorului
Marshall este cel care a ajuns la concluzia că curba cererii desemnează o funcție
descrescătoare față de preț. El a fost primul care a început să aplice elasticitatea atât la
cererea factorilor de producție cât și ofertei. Conform lui Marshall , Surplusul Consumului
este diferența între prețul pe care cumpărătorul este dispus să-l plătească numai pentru a
nu se lipsi de bunul necesar și prețul realmente plătit de el. Un moment important în
activitatea lui Marshall îl reprezintă prețul de echilibru - prețul care se stabilește la egalitatea
cererii și ofertei. Dacă prețul de piață devansează prețul de echilibru , oferta va întrece cererea și
prețul va începe să coboare până va ajunge la nivelul celui de echilibru și invers, dacă prețul de
piață va fi mai mic decât cel de echilibru atunci cererea va începe să urce până când va atinge
nivelul de echilibru. Marshall a lansat o nouă Teorie a salariului în conformitate cu care
salariu depășește nivelul minimului mijloacelor de existență, ridicându-se la înălțimea unui
anumit confort.

Curentul de gândire economică Keynesist

Keynesismul este un curent de gandire economica dirijist care situeaza in centrul atentiei
stabilitatea sistemului economiei de piata, in acelasi timp cu o ocupare deplina a fortei de munca,
intr-o dezvoltare pe termen lung a economiei de piata.Numele acestui curent este legat de teoria
economistului liberal J. M. Keynes.
Bazele teoriei macroeconomice Keynesiste; metodologia.
1. S-a inspirat din lucrările mercantiliştilor şi din lucrarea lui T.Malthus „Eseu asupra
principiului populaţiei”
2. Respinge concepţia unei ordini naturale, şi a unor legi obiective ce ar asigura
funcţionarea spontană a economiei, echilibrul economic. El plasează la temelia
activităţii economice înclinaţiile psihologice ale oamenilor, pe care le ridică la nivel
de legi economice. Principalele legi psihologice sunt:
a) Legea psihologică fundamentală – înclinaţia spre consum şi economii
b) Legea imboldului spre investiţii
c) Legea preferinţei pentru lichidităţi
 Anume aceste înclinaţii, având un caracter ştiinţific şi incontrolabil, se află la temelia
fluctuaţiilor economice, a crizelor şi a şomajului. În acelaşi timp, deoarece ţin însăşi de natura
omului, ele rămân veşnice, universale, influenţând dezvoltarea economică în toate societăţile.
3. Afirmă că forţa majoră care mişcă societatea şi viaţa economică sunt ideile
4. Ca şi neoclasici Keynes împarte societatea în producători şi consumatori şi nu în
clase sociale, cum procedează clasicii şi marxiştii.
5. Spre deosebire de neoclasici, care au efectuat o analiză microeconomică a proceselor
economice lanivelul firmei, producătorului şi consumatorului, Keynes respinge însă
„Legea Say” şi susţine că economia de piaţă are un şir întreg de neajunsuri ca
dezechilibrele, şomajul, diferenţierea de v nituri etc.
Dorind să propună autorităţilor statale remedii concrete şi eficiente de depăşire a acestor
neajunsuri, el pune accentul în analiza sa pe studierea: venitului naţional, consum, investiţii,
economii etc. Efectuarea unei analize macroeconomice i-au permisă descopere o serie de greşeli
ale clasicilorşi neoclasicilor ca:
a) Ipoteza transformării automate şi integrale în orice moment a economiilor în investiţii
b) Afirmaţiile ca: Rata dobânzii este reglată numai de cerere şi ofertă de capital ; Salariul
este reglat de cererea şi oferta forţei de muncă ; Forţa de muncă de nivelul salariilor
6. Dacă neoclasicii au plasat în centrul preocupărilor lor piaţa cu elementele ei (preţul,
cererea, oferta etc.), Keynes pune accentul pe studierea fluxurilor, adică acircuitului
mărfurilor globale. Pentru piaţa nu este decât unul dintre momentele acestui circuit.
 Modelul economic Keynesist bazat pe cererea efectivă.
Pentru a-şi argumenta răspunsul, că nivelul ocupării depinde de cererea efectivă de
mărfuri, el a elaborat o teorie sub forma unui model economico-matematic, operând îndeosebi cu
şase elemente esenţiale:
E – volumul braţelor de muncă folosite în cadrul întregii economii
Y – venit naţional global
I – investiţiile
S – economiile
D – cererea efectivă de mărfuri
C – consumul de bunuri

Keynes, afirmă că cererea tinde să rămână mereu în urma ofertei ceea ce duce la apariţia
crizei şi şomajului. Acest lucru se întâmplă din cauza că întreprinderile îşi fixează nivelul de
activitate nu în dependenţă de factorii de producţie disponibili, ci în funcţie de previziunea
referitoare la cererea efectivă:

Dacă Y=C+I – se realizează o ocupare integrală a braţelor de muncă. Însă în realitate

Y>C+I, adică o parte din producţie nu se realizează, ceea ce şi provoacă dezechilibre.
Deci, ponderea mare a şomajului involuntar este ponderea mare a economisirii în
venitul global, datorită acţiunii a trei legi psihologice fundamentale:
Legea psihologică fundamentală:
Respinge ordinea naturală şi neagă existenţa unor legi economice obiective. El explică
relaţia dintre venit şi consum prin acţiunea unei legi psihologice fundamentale, care cuprinde
înclinaţia spre consum şi economii. Astfel: „psihologia omului este de aşa natură că atunci când
se măreşte venitul real global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime.” J. Keynes.
Deoarece tind ca o parte din venit să o economisească sub formă de bani. Pe măsură ce cresc
veniturile, scade înclinaţia spre consum şi creşte înclinaţia spre economii. Deci:
 1.Creşterea venitului duce la creşterea economiilor şi la scăderea consumului
2.Scăderea consumului duce la scăderea cererii globale, la scăderea volumului producţiei
şi la creşterea şomajului.

Legea imboldului spre investiţii:

În cazul unui nivel neschimbat al consumului, cererea globală şi nivelul ocupării braţelor
de muncă depinde de volumul investiţiilor curente ceea ce depinde de cointeresarea
întreprinzătorului de a investi. Ei sunt predispuşi să investească doar în cazul când va obţine un
profit care i-ar satisface, adică când eficienţa marginală a investiţiilor noi este mai mare – nu rata
profitului reală, existentă în momentul investirii, ci cea viitoare care trebuie să fie mai mare decât
rata dobânzii. Dacă eficienţa marginală = < d' – preferă să depună banii la bancă
Legea preferinţei pentru lichidităţi:
Este predispunerea oamenilor de a-şi păstra economiile sub formă lichidă, care sunt uşor
de transformat în orice alte bunuri. Motivele unui asemenea comportament sunt:
1. Mobilul precauţiei – dorinţa de a avea numerar pentru a face unele cheltuieli imediate
2. Mobilul afacerilor - pentru efectuarea operaţiilor curente de afaceri între perioada de
cumpărare şi vânzare
3. Mobilul speculaţiilor
4. Incertitudinea ratei dobânzii

Măsurile de politică economică preconizate de Keynes.

Stimularea investiţiilor: Keynes spune că nu economiile ci consumul favorizează

investiţiile. Pentru stimularea cererii globale, el propune mărirea investiţiilor publice atât în sfera
productivă cât şi în cea neproductivă (şomerul cu groapa). Stimularea investiţiilor private urmau
să se înfăptuiască prin intermediul micşorării ratei dobânzii.
Stimularea consumului: Propune promovarea unei politici de sporire a consumului de
stat şi de redistribuire a veniturilor. Dar o mare diferenţiere a veniturilor are urmări negative
pentru dezvoltarea economică deoarece stimulează tendinţa de mărire a economiilor şi de
limitare a investiţiilor. Pentru asigurarea unei repartiţii mai echitabile, Keynes propune:
1.Introducerea impozitului progresiv pe venit
2.Introducerea unui sistem eficient de asistenţă socială, servicii publice
Politica monetară: Clasicii afirmau că moneda este un simplu instrument neutru care nu
face decât să mijlocească schimbul. Keynes afirma că banii joacă un rol activ în viaţa economică.
Unul din scopurile principale ale politicii monetare este menţinerea ratei dobânzii la cel mai
scăzut nivel posibil. Reducerea ei, poate fi realizată pe calea sporirii cantităţii de bani aflaţi în
circulaţie, dar apare inflaţia. Din două rele Keynes alege răul cel mai puţin periculos pentru
societate - inflaţia.
Critica teoriei liberului schimb: El consideră ineficientă politica liberului schimb
(laisser – faire) nu numai la scară macroeconomică ci şi mondoeconomică. Atunci când într-o
ţară nivelul şomajului este ridicat, ea urmează să-şi închidă frontierele pentru a opri pătrunderea
pe piaţa internă a mărfurilor străine ceea ce duce la producerea lor, chiar şi cu cheltuieli mai
mari, în cadrul ţării respective. Aceasta va duce la apariţia unor noi întreprinderi. Dar politica
dată nu poate fi promovată pe termen lung. Odată cu problema şomajului dispare se poate reveni
la principiile liberului schimb.
Keynesismul şi Neokeynisismul
Neokeynesismul este un curent format din mai multe microcurente, care pun accentul pe
diferite nuanţe ale doctrinei keynesiste. Anume prin doctrina dată, doctrina lui Keynes, adoptată
la noile condiţii, a dominat gândirea economică pe parcursul a trei decenii. Apariţia
neokeynesismului este condiţionată de:
1. Transformarea economiei bazată pe proprietatea privată în una mixtă, în care pe lângă
sectorul individual există şi un mare sector public
2. Statul în aceste condiţii nu mai era un simplu paznic, ci devenise principalul agent
economic, cu o influenţă hotărâtoare asupra întregii economii.

Înainte, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial succesul keynesismului,
sprijinit de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea dificilă observarea carenţelor
doctrinei legate de fundamentele statice, prin excelenţă, ale analizei şi de orizontul scurt de timp,
de axarea pe soluţii privind moderarea crizelor şi şomajului fără luarea în considerare a cerinţelor
creşterii economice, de suprasolicitarea factorilor macro şi lăsarea pe plan secundar a celor
microeconomici, inclusiv a mecanismelor pieţei, de subaprecierea rolului interdependenţelor
economice crescânde la scara lumii. Economişti de seamă ca R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai,
P.A.Samuelson, S.Tsuru, G.Myrdal, J.Robinson, P.Sraffa şi alţii, observândule, au căutat să le
îndepărteze. Dintre contribuţiile aduse de neokeynesisşti ne vom opri asupra câtorva cum sunt:
teoria dinamicii economice, teoria sintezei neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin
intermediul mărfurilor.
Neokeynesiştii erau de acord cu Keynes, care considera instabilitatea politică şi
dezechilibrele economice drept manifestări fireşti ale economiei de piaţă contemporană fapt ce
justifica intervenţia statului în economie, dar în timp ce Keynes a pus accent pe studierea
problemelor consumului, neokeynesiştii au acordat o atenţie primordială analizei producţiei.
Obiectivul primordial al politicii economice Keynes era ocuparea completă a forţei de muncă, pe
când al neokeynesismului era asigurarea unor ritmuri stabile de creştere economică. Keynesismul
– o intervenţie a statului indirectă şi eficientă Neokeynesismul – erau pentru un amestec
sistematic şi direct. Ei au acordat o atenţie mare factorului timp, elaborând teoria şi practica
creşterii economice.

Teoria dinamicii economice:

Deoarece dezvoltarea economică poartă un caracter ciclic, neokeynesiştii au elaborat şi
unele politici de stabilizare şi de stimulare a creşterii economice. Ei au optat, pentru alcătuirea
unui buget pe un termen de zece ani, astfel ca excedentele mari din anii de prosperitate să
acopere deficitele din anii de criză. Neokeynesiştii au analizat în primul rând problemele
inflaţiei, bugetului, formării capitalului etc. Tot ei au orientat ştiinţa economică de la analiza
statică spre cea dinamică, punând în centrul preocupărilor lor problema unei creşteri economice
echilibrate. Astfel, dacă Keynes afirma că înclinaţiile spre consum şi investiţii sunt constante –
neokeynesiştii au ajuns la concluzia că ambele înclinaţii variază. Înclinaţia spre economii -
depinde de structura consumului, de cea mai mică elasticitate, dând dovadă cheltuielile pentru
hrană. Înclinaţia spre economii – variază în funcţie de grupul social. La ţărani această înclinaţie
este mai puternică decât la orăşeni.
Instrumentele economice utilizate de stat sunt:
 Diferenţierea impozitelor pe venit
 Diferenţierea ratei dobânzii
 Îndemnizaţiile pentru şomaj

În perioada de avânt economic, impozitele sunt mari şi indemnizaţiile pentru şomaj sunt
mici, pe când în perioada de recesiune – invers. Pentru influenţarea cererii societăţii, statul în
politica sa economică gestionează îndeosebi cheltuielile publice. Astfel:
1) Crizelor economice – statul măreşte cheltuielile publice pentru a compensa în aţa mod
micşorarea valorii celor private
2) Avânt economic – comenzile de stat scad simţitor Izvorul cheltuielilor publice sunt:
 Impozitele
 Împrumuturile de stat
 Punerea în circulaţie a unei cantităţi de bani neacoperiţi, dar numai atâţi cât permit o
inflaţie moderată

Neokeynesismul Francez:
Aici, principala metodă de intervenţie a statului în economie, pentru stimularea cererii,
este planul şi nu bugetul. Fără a neglija rolul pieţei şi a concurenţei în reglementarea economiei,
ei mizează şi pe reglementare înfăptuită sub formă de plan.
Planul este destinat să rezolve problema contradicţiei dintre libertatea individuală şi
interesele naţionale, să asigure menţinerea echilibrului general precum şi schimbarea structurii
economiei în direcţia dorită. Prin el, se efectuează redistribuirea venitului naţional pentru a
asigura instaurarea în societate a unei păci sociale durabile.
Planul indicativ – arată proporţiile în care venitul naţional este destinat consumului şi
economiilor. El este obligatoriu doar pentru întreprinderile publice, pentru cele private el poartă
un caracter indicativ. Conţine pe lângă obiectivele economice şi sociale ce urmează a fi atinse ,
un şir de metode, instrumente care au misiunea de a cointeresa întreprinderile private să
acţioneze în direcţiile indicate de plan. Ei au mai analizat – raportul dintre piaţă şi plan, dintre
libera iniţiativă şi restricţiile impuse de plan, dintre sectorul privat şi cel public.
Curba lui Phillips:
În1958, Phillips englez de origine, publică un articol cu denumirea „Raport dintre şomaj
şi rata de creştere a salariilor nominale în Regatul Unit 1867 - 1957”. Astfel curba lui Phillips
este cunoscută sub denumirea „dilema inflaţie - şomaj”. Keynes afirmă că stimulând cererea
ridicăm volumul producţiei şi micşorăm numărul şomerilor. Phillips afirmă că gradul de folosire
a forţei de muncă depinde de nivelul preţurilor şi de rata şomajului. Astfel, cu cât şomajul e mai
mare, cu atât preţurile cresc mai puţin şi cu cât şomajul e mai mic, cu atât preţurile cresc mai
mult – inflaţia e mare. În asemenea condiţii statul urmează să aleagă între inflaţie şi şomaj. Ori
reduc şomajul cu preţul inflaţiei, ori menţin o stabilitate monetară şi inflaţia la un anumit nivel,
dar admiţând în cazul dat o rată ridicată a şomajului.

Sinteza neoclasică înfăptuită de P. Samuelson.

„Sinteza neoclasică” – este o îmbinare a analizei microeconomice neoclasice cu analiza

macroeconomică keynesistă, o combinare a virtuţilor economiei de piaţă cu avantajul
dirijismului capitalist.

Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale (combinaţie a

sectorului particular cu cel public) a fost un factor important care a stimulat eforturile de ducere
pe mai departe a teoriei keynesiste macroeconomice, prin combinarea ei cu elemente ale
microeconomiei neoclasice. Din efortul teoretic respectiv datorat, în bună măsură, economistului
american P.A.Samuelson a rezultat o sinteză numită, poate impropriu, neoclasică. În plan teoretic
ea reflectă modul în care se îmbină în mecanismul economic pârghiile bazate pe libera iniţiativă,
cu cele ale sectorului public, cum pot fi şi cum sunt folosite instrumentele de politică economico-
socială de care dispune statul, în diverse scopuri.
Paul Samuelson – 1915 în Indiana (Statele Unite). Şi-a făcut studiile la Chicago şi
Harvard. La vârsta de 30 de ani devine profesor universitar. A fost consultant economic al
preşedintelui SUA, J. Kennedy. Este laureat al premiului Nobel pentru economie. Are contribuţii
importante în aşa domenii ca:
 Teoria consumului
 Teoria comerţului internaţional
 Finanţele publice, rolul statului etc.

Reprezintă sub formule matematice un şir de legi fundamentale ale economiei de piaţă.
Manualul său de teorie economică „Economics” a fost publicat în 1948. Iniţial efectuează o
critică a neoclasicilor şi a doctrinei Keynesiste afirmând:
Deoarece în ţările contemporane persistă sistemul economic mixt (privat şi public) autorii
sintezei sunt pentru intervenţia statului în economie. Cu atât mai mult că mai mult activităţi
economice ca sănătatea, învăţământul, industriile de prelucrare a deşeurilor etc. Statul trebuie să
stabilească nivelul salariului minim. Ei nu resping în întregime doctrinele clasicilor şi
neoclasicilor , ci le adaptează la noile condiţii existente. Ei au evidenţiat o serie de neajunsuri ale
doctrinei Keynesiste ca:
1) Transformarea inflaţiei într-un fenomen foarte negativ
2) Creşterea exagerată a cheltuielilor publice şi a intervenţiei statului ceea ce duce la
strâmtorarea activităţii sectorului privat
Pentru autorii neoclasici rolul cheie în reglementarea economiei îl are politica fiscală şi
monetară. Ele nu trebuie folosite separat, ci combinate printr-o activitate coordonată a
Guvernului şi Băncii centrale.
Pentru P. Samuelson obiectivele principale ale politicii macroeconomice sunt:
a) Asigurarea unui nivel ridicat al produsului real
b) Un şomaj real
c) Nivel stabil al preţurilor
d) Asigurarea unei balanţe de plăţi favorabile.

Formele de politici macroeconomice:

1. Politica fiscală – constă în cheltuielile guvernamentale şi impozite. Impozitele reduc

veniturile şi cheltuielile particulare, ele efectuează investiţiile şi produsul potenţial. Politica
fiscală afectează cheltuielile globale şi aceasta influenţează asupra mărimii produsului naţional
brut şi a inflaţiei.
2. Politica monetară – se face de Banca centrală, determinând oferta de bani.
Schimbările în oferta de bani modifică rata dobânzii – cheltuielile pentru investiţii.
3. Politica economică externă
 Politici comerciale
 Politici de fixare a cursului de schimb sau chiar politici monetare şi fiscale Au ca
scop menţinerea importurilor la acelaşi nivel cu exporturile.

4. Politica veniturilor – acţiunile statului pentru atenuarea inflaţiei, prin măsuri directe,
fie prin controlul salariilor şi preţurilor pe cale legislativă.

Postkeynisismul

Apare în deceniile şapte – opt ale sec. XX ca rezultat al prezenţei unui şir de fenomene
negative ca: simultaneitatea inflaţiei, şomajului, crizei valutar financiare, economiei mondiale
etc. Ca rezultat al acestor efecte keynesismul intră într-o criză.
Ideea keynesistă de reformare a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări prin optica
diverselor sisteme de interese, inclusiv ale stângii burgheze şi ale muncitorimii laburiste, social-
democrate şi socialiste. Chiar la Cambridge, sediul iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o
şcoală de stânga, printre promotorii ei înscriindu-se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas
kaldor, Tibor Balogh, etc. Ideea călăuzitoare este cea de conciliere, prin măsuri practice, a
intereselor muncii cu cele ale capitalului, iar în plan teoretic, de îmbinare a unor realizări
teoretice din doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina lui D.Ricardo şi/sau K.Marx.
Astfel apare o grupare nouă care avea ca obiectiv să apere ideile cele mai de preţ din
doctrina keynesistă. Reprezentantul principal este:
Joan Robinson (1903 - 1983) – cea mai celebră femeie economist din sec XX, a fost
timp de 40 de ani profesoară la Universitatea din Cambridge. Este considerată autoarea teoriei
concurenţei imperfecte. Astfel concurenţa imperfectă este un neajuns al sistemului economic
capitalist, deoarece menţinând preţurile la niveluri mari - la profit mare al firmelor – pierderea
consumului – reducerea producţiei – creşterea şomajului – instabilitate politică.

Operele principale:
 „Economia concurenţei imperfecte” – 1933
 „Eseu asupra economiei lui Marx” – 1941
 „Acumularea capitalului” – 1955

Principalele direcţii de investire ale postkeynesiştilor:

1. Analiza dinamicii dezvoltării economice

2. Rolul repartiţiei în funcţionarea economiei de piaţă
3. Rolul banilor în economia contemporană
4. Respingerea analizei microeconomice neoclasice bazate pe modele abstracte şi
premise ideale.

Postkeynesiştii efectuează :
1. O analiză macroeconomică – găsirea unei modalităţi optimale de creştere economică,
scăderea şomajului,stabilitatea preţurilor.
2. Sprijină politica fiscală, bugetară şi monetară a statului
3. Analizează rolul marilor corporaţii în economie, problemele inflaţiei şi comerţului
exterior
4. Resping teoria valoare - utilitate şi revin la teoria valoare – muncă Afirmă că
ritmurile creşterii economice depinde de felul cum se înfăptuieşte repartizarea venitului naţional
prin salariu şi profit.

În economiile de piaţă contemporane un rol important, după Sraffa, îl au “raporturile

dintre muncă şi mijloacele de producţie”, în condiţiile în care cei ce depun munca sunt organizaţi
pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru apropierea unei părţi din surplus, iar deţinătorii
mijloacelor de producţie sunt şi ei organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai
substanţială din surplus. Statul, angajat în viaţa economică şi socială, se cuvine să intervină prin
diverse politici (inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexării, ajutoarelor de şomaj etc)
prin care să contribuie la realizarea unei drepte repartiţii a surplusului de valoare. Spre deosebire
de Smith, ricardo şi Marx, care considerau că distribuirea plusvalorii avea loc în condiţiile pieţei
libere concurenţiale numai între clasele deţinătoare de capital şi proprietăţi funciare, în teoria lui
Sraffa la împărţirea acesteia mai iau parte salariaţii şi statul.
J.Robinson spune că salariile mari duc la facilizarea bunurilor şi serviciilor. Mărirea
salariului este o condiţie a stimulării progresului tehnic, deci rezultă că creşterea salariului
reprezintă nu numai interesele muncitorului ci şi a capitalului.
 Neoliberalismul

Apariţia neoliberalismului şi deosebirile lui de liberalismul clasic şi neoclasic

Dominând aproape patru decenii gândirea şi viaţa economică, în perioada 1974 – 1977
gândirea economică keynisistă este înlocuită cu teoriile clasicilor şi neoclasicilor, condiţionate
de:
1. Prezenţa stagflaţiei – a compromis doctrina lui Keynes
2. Inconsistenţa curbei lui Phillips Neoliberalismul este o revalorificare a ideilor
liberalismului economic atât la nivel teoretic cât şi la nivel de politică economică.

Curentul cuprinde următoarele şcoli:

1. Şcoala de la Freiburg (Germania)
2. Şcoala monetaristă din Cicago
3. „Noii economişti francezi”
4. Şcoala ultraliberală austriacă

Neoliberalii critică atât liberalismul cât şi dirijismul. Dirijismul: nu este capabil să

asigure un echilibru economic durabil, dând naştere unei birocraţii numeroase, parazitare şi
ineficiente, care duce la instaurarea dictaturilor de tot soiul. Intervenţia statului în economie se
manifestă nu numai prin limitarea libertăţilor economice ci şi politice.
„Intervenţia statului înseamnă întotdeauna sau acţiune de forţă sau ameninţarea cuo
asemenea acţiune. Guvernul recurge, în ultimă instanţă la sprijinul oamenilor înarmaţi, poliţişti,
închisori şi călăi ”
Liberalismul – este criticat pentru apărarea unei idei a libertăţii economice abstracte şi
nu concrete, fără a înţelege că libertatea trebuie să fie controlată şi păstrată, în caz contrar de ea
profită cei mai vicleni ceea ce duce la apariţia monopolurilor.
Caracteristicile neoliberalilor:
1. Respectarea „ordinii naturale” dar nu absolute
2. Libertatea economică şi responsabilitatea întreprinzătorului
3. Concurenţa fără monopoluri
4. Libertatea formării preţurilor
5. Stabilitatea circulaţiei monetare
6. Intervenţia limitata ă a statului în economie – nu pentru limitarea libertăţilor
economice (dirijismul), ci pentru apărarea lor, prin crearea unui cadru legislativ care ar apăra
piaţa şi concurenţa.
Ei fac deosebire între concurenţă şi politica „laisser - faire”, apărând ideea libertăţilor
depline le agenţilor economici şi a pasivităţii totale a statului, a adus prejudicii economiei de
piaţă, ceea ce a dus la apariţia monopolurilor, crizelor, diferenţierea societăţii. Statul interzice
anumite forme şi metode de activitate economici, precum şi încurajează apariţia şi dezvoltarea
micilor întreprinderi.

Neoliberalismul şcolii de la Freiburg; apariţia.

Rolul principal în elaborarea și aplicarea în viață a ideilor doctrinei neoliberale le aparține
nemților. Neoliberalismul german a apărut și s-a afirmat paralel cu keynesismul, constituind o
sinteză originală a ideilor noii școli istorice germane, ale marginalismului și ale liberalilor
clasici. Pentru neoliberali, ca și pentru keynesițti, obiectivul principal îl constituia salvarea
capitalismului, care, în perioada interbelică, se confrunta cu problem grave ce nu-și puteau găsi
nicidecum rezolvare.
Neoliberalismul german este numit și ordoliberalism, de la denumirea revistei științifice
a adepților școlii de la Freiburg – Ordo ,cuvânt care, în limbalatină, înseamnă orînduire. Bazele
neoliberalismului au fostpuse de către Walter Eucken , profesor de la Universitatea Freiburg,într-
o lucrare scrisă încă pînă la război, dar publicată abia în anul 1952. Printre reprezentanții de vază
ai școlii de la Freiburg se numără Ludwig Wilhelm Erhard(1897-1977), devenitprimul cancelar
al Republicii Federale Germania, Alfred Muller-Armack(1901-1977), căruia îi aparține
sintagma economie socială de piață și Franz Bohm (1895-1977).
Școala de la Freiburg a fost recunoscută drept principalul centru al neoliberalismului
international. Școala de la Freiburg s-a făcut remarcată, în primul rînd, prin elaborarea teoriei
economiei sociale de piață și a teoriei tipurilor ideale de economie. La realizarea acestor teorii au
contribuit și socioeconomiștii liberali- elvețianul Wilhelm Ropke(1899-1966), precum și
Alexander Rustow(1885-1963), profesor de la Universitatea din Koln.
Începînd cu anul 1948, ordoliberalismul devine doctrina economică oficială a Republicii
Federale Germania. Se consideră că anume aplicarea ideilor școlii de la Freiburg se află la
originea “miracolului economic german”. Autorii liberalismului clasic și neoclasic considerau că
tipul de economie în care domină propietatea privată și libera concurență este singurul posibil,
universal șiveșnic și au certat ordinea economică a acestui tip de economie. Adepții școlii de la
Freiburg însă consideră că acest concept este cu desăvîrșire greșit.
Walter Eucken (1891 - 1950), este originar din orașul german Jena,devine doctor în
economie la numai 21 de ani. Şeful catedrei de economie politică de la Universitatea din
Feiburg. Operele principale sunt: „Bazele economiei politice” – 1940 ; „Principiile politicii
economice” – 1952;

Teoria tipurilor ideale de economie:

Spre deosebire de liberali, care s-au limitat la o analiză teoretică a ordinii economice
dominate de libera concurenţă, el cercetează pe de o parte ordinea socială, iar pe de alta – toate
varietăţile de ordini economice care au existat. Şi el ajunge la concluzia că sunt două tipuri de
ordini economice:
 1. Economia liberă – unde legăturile între agenţii economici se stabilesc prin
intermediul pieţei.
2. Economia centralizată – conduse de un centru, unde relaţiile dintre agenţii
economici sunt stabilite pe baza regulilor elaborate de stat

Acestea sunt modelele create de mintea oamenilor, sunt forme ideale. Neexistând în
realitate, aceste forme formează axa pe care se înclină o economie sau alta, economia reală fiind
o îmbinare a acestor tipuri.
Concepţia „echipei de fotbal”
Economia de piaţă nu poate funcţiona în mod automat, deoarece ea are nevoie de
anumite elemente ale celuilalt tip ideal şi anume de intervenţia statului. Societatea este un uriaş
câmp de fotbal unde jucătorii sunt agenţii economici, iar funcţiile de arbitru le îndeplineşte statul.
Deci, statul nu i-a parte la viaţa economică, el garantează doar desfăşurarea activităţii economice.

Monetarismul american; contrarevoluţia monetaristă.

Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii

'50 în macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care
începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism,
dintre care le reţinem pe cele mai semnificative:
1. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
2. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
3. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.

Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de

referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată
sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau
posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile
pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau
incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile
economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o
contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte
crezul monetarist:
1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile
monetare;
3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor
economice.

Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror
concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb
flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe. Pentru a înţelege mai bine această
diversitate, este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei
susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe
termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o
politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.
Monetarismul Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui
M.Friedman. născut în 1912 la New – York, într-o familie de emigranţi. În 1948 devine profesor
la Universitatea din Cicago, el a contribuit mult prin ideile sale la alegerea în funcţia de
preşedinte al SUA a lui R.Regan. În 1976 devine laureat al premiului Nobel pentru contribuţii
importante la analiza istoriei şi teoriei monetare. El a definit conceptul de rată naturală a
şomajului.
Cele mai importante lucrări sunt:
„Capitalismul şi libertatea” – 1962
„Istoria monetară a SUA” – 1963

Dintre principiile friedmaniene reţinem:

 Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a
economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul
economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă
controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor
economici şi a distorsiunilor din economie.
 Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa
sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a
inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de
monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei
monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
 Teoria venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi
venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile.
Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen
scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a
celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens.

Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:

a) să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu

caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt
şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
b) să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată
sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de
voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
  Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii
comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în
trei timpi:
 moneda este un bun de consum;
 cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este
deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman);
 Politica monetară este structurată şi nu conjuncturală.

Rate de schimb flexibile.

M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel

ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui
Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste
în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite
reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale caror monede se
devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa
instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică
economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale
unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile
internaţionale.

Concepţia despre economia de piaţă şi statul de drept

El susţine că termenul de „economie” care presupune autoritatea unei persoane este

învechit şi propune ca el să fie înlocuit cu termenul „catalaxie” care este un sistem economic care
se autoreglează spontan prin intermediul preţurilor. „Ordinea spontană” constituie însăşi esenţa
pieţei, pe când „ordinea dirijată” se află la temelia economiei de comandă.
Comparând relaţiile dintre agenţii economici în economia de piaţă cu un joc, el afirmă
că în acest joc sunt două laturi:
a) Presupune existenţa şi respectarea anumitor reguli
b) Jucătorii sunt confruntaţi cu anumite împrejurări favorabile cât şi nefavorabile

Regulile jocului se respectă doar într-un cadru legislativ unde domneşte nu statul, persoan
ci legea, care-i obligatorie pentru toţi. Statul de drept şi economia de piaţă sunt două elemente
care nu pot exista una fără alta. El respinge orice intervenţie a statului, care limitează valoarea
umană supremă - libertatea.

Teoria economiei bazate pe ofertă şi curba lui Lafer.

Teoria dată este o reformulare a „legii lui Say”. Autorii „economiei ofertei” sunt:
 Arthur Lafter 1940  George Childer 1941
 Teoria economiei bazate pe ofertă este o reacţie contra politicii intervenţioniste
promovate în anii 30 de statele occidentale, precum şi contra teoriei lui Keynes - cererea este
factorul principal de care depinde producţia. Ei spun că nu cererea (consumatorul), ci oferta
(întreprinzătorul) este punctul de dezvoltare a economiei, deoarece creând şi distribuind
veniturile, întreprinzătorul asigură realizarea bunurilor pe care le produc.. Ei propun stimularea
investiţiilor private prin reducerea impozitelor pe venit (impozitele mari duc la creşterea
consumului, acesta ducând la reducerea economiilor şi investiţiilor).
Curba lui A.Laffer – profesor la Universitatea din Los Angeles, consilier al preşedintelui
Regan. El expune grafic ideea: până la un punct oarecare, odată cu creşterea ratei impozitele
cresc şi veniturile statului. De la acest punct, o creştere în continuare a ratei are ca urmare
reducerea veniturilor. Deoarece impozitele mici duc la creşterea investiţiilor, la creşterea
suprafeţei fiscalităţii şi la creşterea veniturilor fiscale. Impozitele mari duc la reducerea
producţiei şi scăderea veniturilor. Deci la rate ale impunerii diferite se obţin aceleaşi venituri
fiscale (15% - 65%).

Gândirea economică română

Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice româneşti; ideile

economice ale geto-dacilor.

Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de

împrejurările istorice, interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activităţile
economice. Ca urmare, ea are atât trăsături comune cu cea a altor popoare, cât şi unele
particularităţi. Referindu-se la istoria poporului român, A.D. Xenopol sublinia că “nu este popor
pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susţinut pentru
apărarea fiinţei şi traiului”. În aceste împrejurări, obiectul reflecţiilor economice l-au constituit
nu numai probleme ale organizarii, funcţionării şi dezvoltării economiei româneşti în diferite
etape istorice, ci şi implicaţii pe care le-au avut asupra acestora separarea vremelnică a
teritoriilor româneşti prin graniţe politice şi stăpânirile străine relativ îndelungate.
Particularităţi:
1. Îmbinarea problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională (ideea
independenţei naţiunii)
 Aşezarea fizico – geografică
 Psihologia naţională
 Destinul istoric
2. O particularitate a fost încă de pe timpul lui Burebista şi Deceneu, cea a Unirii. Chiar
după unirile din 1600, 1859, 1918, 1941 – problema Unirii le domina pe celelalte, deoarece se
impunea necesitatea întregirii economiilor fărâmiţate, a formării unui complex naţional unic, în
cadrul unor noi frontiere.
3. Datorită lipsei unei stabilităţi politice şi economice, a certitudinii că avuţia creată nu va
fi jefuită (vecinătatea cu popoarele puse mereu pe jaf: tătarii, turcii, hunii, cazacii, ruşii),
psihologia populară – înclină spre cheltuirea banilor în petrceri şi nu pentru a înfiripa
manufacturi şi întreprinderi.
 4. Prezenţa unei gândiri emotive şi nu raţionale, încătuşată de tot felulde principii morale
şi tradiţii. La baza acţiunii noastre se află sentimentele, instinctele, emoţiile şi nu calculul,
agerimea, judecata.

Gândirea economică românească a apărut, ca şi în alte ţări, din timpuri îndepărtate. Dar
de izvoare scrise mai importante care permit prezentarea dezvoltării ei istorice, dispunem abia
începând cu formarea statelor feudale româneşti. Până la constituirea lor într-un domeniu distinct
al ştiinţei, cunoştinţe şi idei economice întâlnim în cronici, scrieri istorice, filosofice, juridice
etc., în note de călătorie, acte ale domnitorilor, documente ale mişcărilor pentru înnoiri
economico-sociale şi politice. Susţinând rânduielile feudale, cronicarii au criticat abuzuri ale
boierilor şi domnitorilor, tendinţa acestora de a se îmbogăţi cu orice preţ şi de a risipi, precum şi
starea grea a ţăranilor.
M. Costin condamna pe acei care “caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi
totuşi se risipeşte”, acea “nesăţioasă hire a domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă”. Iar I. Neculce
aprecia că abuzurile şi samavolniciile boierilor şi domnitorilor duc la ruinarea ţării şi la starea
deosebit de grea a ţăranilor. Cronicarii au dezvăluit consecinţele cotropirilor străine, distrugerile
şi jafurile care le însoţeau pe acestea şi pericolul care-l prezentau pentru desfăşurarea firească a
vieţii economico-sociale şi politice a românilor.

Mercantilismul lui D. Cantemir

Se naşte în 1673 în Iaşi, decedează în 1723 în Rusia

 1714 – membru al Academiei din Berlin
 1716 – „Descrierea Moldovei”; „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”
 Preocupările economice se află în jurul doctrinei mercantiliste
 Problemele principale:
 Problema comerţului exterior şi asigurării unei balanţe comerciale active
 Consecinţele nefaste ale Imperiului Otoman pentru economia Moldovei
 Originea proprietăţilor funciare boiereşti
 Politica fiscală promovată de stat.

Astfel, în analiza genezei marii proprietăţi funciare boiereşti şi a relaţiilor de dependenţă

a ţăranilor faţă de boieri, el pune un accent deosebit pe “daniile domneşti” şi pe aducerea unor
ţărani şerbi din ţările învecinate. În acelaşi timp, el relevă împrejurări care au dus la extinderea
marilor proprietăţi funciare boiereşti şi la transformarea ţăranilor liberi în şerbi, când scrie despre
“răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească din pricina sărăciei şi care asemenea au fost
siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei”.
Totodată, deşi susţine rânduielile feudale, D. Cantemir dezvăluie abuzuri ale boierilor şi
statului feudal, arătând că “ţăranii sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stapânii lor; nu li
se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie
să fie puşi la muncă” şi că ţăranul “plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta
nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare, conchide el, ţăranii moldoveni
“sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume”.

D. Cantemir consideră că dominaţia otomană constituie o mare piedică în calea

dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor acesteia în folosul locuitorilor săi.
Tributul şi alte obligaţii către Poarta Otomană şi diferiţi demnitari ai acesteia, precum şi desele
schimbări de domnie, însoţite de creşterea tributului perceput la fiecare schimbare, îi afectează în
mod deosebit pe ţărani, întrucât toate obligaţiile acestora “nu sunt hotărâte după puterile
supuşilor, ci după măsura lăcomiei turcilor” şi “ambiţia celui ce năzuieşte la domnie”. Iar
scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de bani, pe care “trebuie să-i dea ţara, nu
domnul din punga sa”, limitează posibilităţile de acumulări băneşti şi, deci, dezvoltarea
activităţilor economice, cu toate că ţara dispune de numeroase bogăţii.
D. Cantemir scrie:
“Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din belşug
roade", iar “munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele.
Numai din pricina cumpătării domnitorilor şi a lipsei de săpături în munte nu s-au putut face
săpături mai înainte. În vremea noastră, lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama
ca nu cumva, săpând după bogăţii, să-şi piardă odată cu ţara şi truda şi roadele ei“.

Imperativul dobândirii independenţei ţării este însoţit de ideea unirii tuturor românilor de
pe teritoriul Daciei, “pe care acum Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Ardealul stau”.
Consideraţiile lui D. Cantemir despre unirea românilor, necesitatea întăririi statului feudal
centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară spre a evita luptele pentru domnie,
înlăturarea dominaţiei otomane, pentru a opri scurgerea peste hotarele ţării a unor mari avuţii,
sub formă bănească în primul rând, dar şi sub alte forme, creşterea bogăţiei ţării, prin dezvoltarea
agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior ş.a., consideraţii care se sprijină pe idei
raţionaliste şi umaniste, alcătuiesc o doctrină mercantilistă, care, desigur, faţă de mercantilismul
occidental sau din alte părţi ale lumii, are anumite particularităţi legate de problemele economice
şi politice ale Ţărilor Române.