Economia a fost unul dintre primele domenii în care fermenţii modernităţii au

început să dea roade, în sensul unor transformări care au contribuit la desprinderea

lentă de lumea medievală. Principiile politice care au contribuit la organizarea
statului modern au mers de cele mai multe ori, braţ la braţ cu cele care vizau
dezvoltarea economică, în contextul unei regândiri a existenţei umane şi a lumii o
dată cu ascensiunea laicizării. Gândirea drepturilor umane şi a atribuţiilor statului
vizau nu numai organizarea statului ci şi elaborarea unor principii care să permită
buna desfăşurare a activităţilor economice.
Între secolele XVII-XVIII gândirea economică este marcată de o serie de schimbări. Pe la mijlocul secolului al
XVIII-lea, fiziocraţii francezi lansează teoria unui „capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu se
găsea decât în mod excepţional în Franţa. În urmă cu aproximativ două secole, mercantiliştii au elaborat teoria unui
„capitalism esenţialmente comercial”, „a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de
putere pentru propriile scopuri”

Revoluţia industrială din Anglia secolului al XVIII-lea va genera o serie de reflexii în sensul constituirii ştiinţei
economice ca disciplină autonomă. Pe parcursul acestui secol au fost înfiinţate o serie de manufacturi care încep să
prospere dând un imbold semnificativ economiei de piaţă. Folosirea maşinilor e tot mai răspândită, un proces de
substituire a muncii manuale trasând noi direcţii de dezvoltare.
 Descoperirile din domeniul tehnicii, precum suveica zburătoare sau motorul cu aburi, vor dota industria engleză
cu un uriaş potenţial de producţie comparativ cu cel anterior.O veritabilă revoluţie a ideilor începută în secolul
anterior (al XVII-lea) se prelungeşte părăsind domeniul spiritului pentru a se insera în ordinea lucrurilor. Astfel
mecanica, matematica, fizica şi filosofia suportă transformări esenţiale, conturând cadrele necesare unui
raţionalism ce va preschimba profund societatea europeană.
 În domeniul ştiinţei economice se avansează în sensul surprinderii şi analizei fenomenelor şi proceselor din
realitatea cotidiană. Se încearcă găsirea metodelor care să permită elaborarea unei teorii economice coerente şi
pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, apare drept creatorul
metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, aduce argumente pertinente pentru a justifica
necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de principiul autorităţii şi al metodelor deductive, el fiind
considerat “părintele teoriei inducţiei”
 Prin lucrările sale, în special “Aritmetica politică”, William Petty (1623-1687), pregăteşte economia politică
clasică, fiind considerat mai târziu de către Karl Marx, “părintele economiei politice”. Folosind metoda
abstractizării, acesta a formulat idei importante cu privire la valoarea mărfii. In viziunea lui valoarea este produsul
muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca
rezultat al conlucrării omului cu natura, în viziunea lui « munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce
pământul este mama
  John Locke (1632-1704), un important teoretician al statului modern, porneşte
de la ordinea naturală pentru a elabora o serie de norme esenţiale pentru a fundamenta
o mai bună ordine economică şi socială. Pornind ca şi Thomas Hobbes de la
necesitatea şi dreptul individului la conservare, Locke explică apariţia proprietăţii ca
fiind rezultantă din muncă şi argumentează dreptul natural al individului asupra
acestuia şi datoria statului de a apăra libertatea. Funcţionarea legilor şi categoriilor
economice este concepută de Locke în cadrul ordinii naturale.

 De asemenea a analizat necesitatea monedei, o convenţie apărută din dorinţa naturală a individului de a face
inalterabile bunurile produse dincolo de capacitatea sa de consum, pentru a le schimba cu cele care-i lipsesc.
Funcţionarea sa presupune existenţa unei relaţii, a unui contract între indivizi. Astfel că din starea
naturală apare o societate, un ansamblu de relaţii reglate între indivizi. Acestea apar înaintea instituţiilor
politice.In viziunea sa, sensul justiţiei nu poate fi decât garantarea proprietăţii, activităţile economice devenind
dominanta societăţii liberale.

 În Franta, o importantă dovadă a noului spirit ce tindea să impregneze ordinea lucrurilor, e reprezentată de
contribuţia lui Montesquieu (1689-1755). Acesta a încercat o definire a legii în spiritul raţionalismului, văzând
în ea o expresie “a raporturilor necesare care derivă din natura lucrurilor “.
 El a considerat ca organizarea politica şi implicit economia sunt supuse unor astfel de legi.Prin scrierile
sale e fixat limbajul definitive al liberalismului, ducând mai departe ideea că instituţiile politice au
menirea de a asigura securitatea persoanelor şi a bunurilor. Liberalismul, pe deplin constituit, se
fundamentează pe două idei:
 1. Ideea de reprezentare, conform căreia nu exista putere legitima decât reprezentativă, adica bazata pe
consimţământul celui care este supus puterii.
 2. Ideea de separatie a puterilor.
 Liberalismul economicva genera deopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea
productiei şi a comerţului. Sintetizând, sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o
serie de percepte precum: omul este o fiinţă socială care trăieşte, munceşte şi creează în societate; la
rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce izvorăsc din dreptul natural, acesta din
urmă derivând din ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori
endogeni. Statul se cere a fi creat în conformitate cu regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii
naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor economici,
în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al
societăţii, sub deviza: “laissez-faire”.
 Adam Smith (1723-1790) în “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, a sintetizat cunoştinţele
economice acumulate până la el în. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, a făcut paşi importanţi în definirea mai
clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinând consacrarea ei ca una din cele mai importante
ştiinţe moderne. A elaborat o bază teoretică mai solidă liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe
studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca
şi al diferitelor curente economice anterioare sau contemporane, precum mercantilismul şi fiziocratismul. Smith vede
“universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l
dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes
partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”. Prin amplul său demers oferă o
analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.
 Argumentând în sensul deplinei libertăţi economice, Smith considera că mecanismul «impersonal» al pieţei poate să poarte
cel mai bine de grijă societăţii, dacă este lăsat să funcţioneze nestingherit, astfel încât legile (naturale) ale evoluţiei să
conducă societatea la răsplata firească, cuvenită. Cu alte cuvinte, celebrul principiu al « mâinii invizibile a lui Dumnezeu »
care reglează economia. Astfel că Statul nu trebuie să îndeplinească niciun rol economic, el având doar trei funcţii :
administrarea justiţiei, apărarea ţării şi datoria de a construi şi întreţine anumite instituţii publice.
 Deşi sistemul său a suferit ulterior ample amendări, “marea panoramă a pieţei rămâne o izbândă remarcabilă. De bună
seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura
bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a
fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o coeziune a
societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale”.
 Modernizarea economică a avut nevoie de iniţiative private şi de restrângerea ingerinţelor statului, pentru a putea demara şi
căpăta amploare. În contextul marilor mutaţii care au avut loc la nivelul ideilor şi al sensibilităţii, liberalismul s-a prezentat
ca o tendinţă firească pentru o epocă ce încerca să descarcereze societatea şi economia din cadrele unei organizări
absolutiste ierarhizate ce devenea tot mai anacronică. Avântul economic declanşat de implementarea principiilor
fundamentale ale liberalismului a permis în primă fază dogmatizarea acestora. Însă dinamica economică a generat o
continuă reflecţie pe marginea dezvoltării, predicţiile şi profeţiile fiind adeseori infirmate. Metamorfoza societăţilor
declanşată de revoluţiile industriale au cerut ajustarea şi adăugarea unor politici economice sociale pentru păstrarea
echilibrului economic şi social. Astfel că odată cu sporirea dimensiunilor unor companii private, cu amploarea pe care a luat-
o dezvoltarea economică, spectrul unui „totalitarism economic”- în sensul ascensiunii unor forţe care să domine şi să
afecteze profund libertatea individuală – cauzat de „capitalismul neîngrădit”, a determinat apariţia unui „intervenţionism
economic”, care presupune extinderea funcţiilor statului mult dincolo de protejarea proprietăţii şi a „contractelor libere”.
 A trebuit ca Statului să-i fie sporite atribuţiile economice pentru ca libertăţile individuale câştigate prin intermediul
liberalismului, să poată fi păstrate. Era nevoie de o responsabilizare atât a cetăţenilor cât şi a celor care-i reprezentau, pentru
ca societatea democratică să nu fie deturnată de diferite totalitarisme, fapt care însă n-a putut fi evitat. Tentaţia de-
responsabilizării a fost prea mare. Profeţiile brodate pe diferite scheme istoriceiste au reuşit să smintească o parte a
intelectualităţii pentru a se răspândi apoi ca o veritabilă plagă.
Așa cum se întâmplă de obicei, exemplul negativ oferit de statul
socialist/comunist a fost instrumentalizat și utilizat pentru promovarea unei
ideologii de piață, cunoscută sub numele de neoliberalism. Din păcate, crezul
ideologiei neoliberale, ale cărei rețete principale sunt dereglementarea
totală a piețelor, privatizarea serviciilor publice, parteneriatele dintre stat și
privat, schimburile comerciale libere la nivel planetar, prezintă la rândul său
un număr important de probleme sociale și economice grave.

Dereglementarea piețelor financiare, apoteoza unui neoliberalism

triumfător, a condus în mod direct la criza financiară din 2007-2008, criză
care a aruncat economia mondială în cea mai profundă depresiune
economică de după cel de-al Doilea război Mondial. Urmările acestei crize
sunt încă și azi prezente în economia anemică a majorității țărilor dezvoltate,
în recesiunile și depresiunile economice ale țărilor periferice europene, ca și în
criza de încredere în sistemul financiar și bancar european și american.

Vântul rece al neoliberalismului suflă din nou deasupra unui număr de țări și
popoare. Obiectivul recunoscut public de neoliberali este discreditarea
statului, diminuarea lui și preluarea de către sectorul privat a numeroase
activități ce țineau în trecut de resortul exclusiv al statului. Pentru un
neoliberal convins, nu este suficient că există piața; este strict necesar să nu
existe nimic altceva decât piața.
CONSECINTELE
NEOLIBERALISMULUI
 Ce se întâmplă, însă, în realitate în acest stat scheletic pe care îl vizează neoliberalii, unde sectorul privat asumă multiple funcții? în acest stat
deschis capitalului străin și importurilor tuturor bunurilor de consum și serviciilor?
 Piețele „libere” nu rămân libere pentru multă vreme, deoarece fără o supraveghere eficace, coluziunea, monopolizarea și manipularea lor de către
diverse firme devin monedă curentă; beneficiile sperate ale pieței libere nu se materializează pentru consumatori, aceștia suportând doar
costurile, semnificative, ce decurg din această situație.
 Fără suficiente resurse, atât cantitative cât și calitative, necesare supravegherii comportamentului sectorului privat, căruia statul i-a sub-contractat
responsabilitățile sale, serviciile publice privatizate devin locul privilegiat unde se urmărește în mod exclusiv maximizarea profiturilor pe
termen scurt și unde se dă frâu liber unei lacomii fără margini.

 Orice dereglementare sau diminuare a supravegherii sectorului financiar devine o incitare la „inovații de servicii financiare”, o ocazie de aur pentru
speculanți de tot soiul; frenezia câștigului care domină aceasta categorie de indivizi nu cunoaște limite, nu cunoaște niciun mecanism de
frânare… și aceasta până când întregul sistem se prăbușește.
 Slăbirea puterii sindicatelor și liberalizarea pieței muncii – atât în sectorul privat cât și, mai recent, în sectorul public – duc la o stagnare
a salariilor, la o vulnerabilizare a cetățeanului de rând privind locul său de muncă și la o creștere fără precedent a inegalității de venituri.
 O delapidare a capitalului social de încredere, de loialitate și de ajutor reciproc sub influența unei lăcomii perverse infectează toate
activitățile economice. Cel mai grav însă este faptul că, odată ce valorile de integritate și de responsabilitate sunt distruse sau abandonate, dorința
de câștig și corupția vin să infecteze chiar și instanțele de reglementare, adică pe toți aceia care trebuie de fapt să joace rolul de gardieni și
jandarmi ai piețelor.
 În cursul normal al vieții democratice, un partid politic și un guvern care promovează și propun politici neoliberale ar fi respinși la alegeri de către
majoritatea cetățenilor, tocmai datorită efectelor nocive ale acestor politici pentru marea majoritate a populației. Este normal să ne întrebăm,
așadar, cât timp vor accepta cetățenii de rând să fie folosiți drept carne de tun de către cercurile financiare, drept cobai pentru „inovațiile”
lor financiare, drept pioni în jocurile trucate ale finanței mondiale.
 Ca sistem economic, fascismul este un socialism cu furnir capitalist.

 Cuvântul derivă de la fascii, simbolul roman al colectivismului și al puterii: un mănunchi de nuiele legate, înzestrat cu o secure proeminentă.

 În zilele sale de glorie (anii 1920 și 1930), fascismul trecea drept o fericită concesie între capitalismul liberal de tip boom-and-bust, cu pretinsele sale atribute – conflictul de
clasă, competiția risipitoare, și egoismul orientat spre profit – și marxismul revoluționar, cu violenta și social distructiva sa persecuție a burgheziei.

 Fascismul a înlocuit internaționalismul, caracteristic atât liberalismului clasic cât și marxismului, cu naționalismul și radicalismul – “sânge și pământ”.

 În timp ce socialismul căuta un control totalitar asupra proceselor economice ale societății prin operarea directă de către stat a mijloacelor de producție, fascismul râvnea
la acel control în mod indirect, prin dominarea proprietarilor privați nominali.

 Pe când socialismul naționaliza explicit proprietatea, fascismul o făcea implicit, cerându-le proprietarilor să-și folosească avutul în “interes național” – mai exact, așa cum
era perceput acest interes de către autoritatea autocratică. (Cu toate acestea, câteva industrii au fost operate de către stat.)

 În vreme ce socialismul abolea complet toate relațiile de piață, fascismul păstra aparența acestora și totodată planifica toate activitățile economice.

 Pe când socialismul abolea banii și prețurile, fascismul controla sistemul monetar și stabilea prețurile și salariile pe considerente politice.

 Prin toate aceste activități, fascismul a denaturat piața economică. Antreprenoriatul a fost abolit.

 Ministerele statului, nu consumatorii, decideau ce era produs și în ce condiții.

 Fascismul se deosebește de intervenționism, sau de economia mixtă.

 Intervenționismul caută să ghideze procesele pieței, nu să le elimine, așa cum a făcut fascismul.

 Legile salariului minim și legile antitrust, deși reglementează piața liberă, sunt mult diferite de planurile multianuale

 emanate de Ministerul Economiei.

 Sub fascism, statul controla prin carteluri oficiale toate aspectele producției, comerțului, finanțelor și agriculturii.

 Planșetele și tabelele de planificare stabileau liniile și nivelele de producție, prețurile, salariile, condițiile de muncă și dimensiunile unor firme.

 Acordarea de licențe era ubicuă; niciun fel de activitate economică nu putea avea loc fără permisiunea guvernului.

 Nivelele de consum erau dictate de stat, iar veniturile “în exces” trebuiau predate sub formă de taxe sau “împrumuturi”.

 Împovărarea producătorilor și greutățile cu care aceștia s-au confruntat ca urmare a acestor politici, au oferit avantaje firmelor străine amatoare de export.
 Dar din moment ce politica guvernamentală năzuia către autarhie, sau altfel spus către auto-suficiență națională, protecționismul a
fost necesar: importurile erau interzise sau controlate strict, singura metodă viabilă de achiziționare a resurselor ce nu erau
disponibile pe plan local rămânând cucerirea externă.
 Astfel fascismul a fost incompatibil cu pacea și diviziunea internațională a muncii – atributele liberalismului.
 Fascismul a fost întruchiparea corporatismului, un sistem în care reprezentarea politică era bazată pe comerț și industrie, mai
degrabă decât pe criterii geografice.
 Prin aceasta, fascismul și-a dezvăluit rădăcinile sindicaliste, sindicalismul fiind o formă de socialism apărută la stânga eșichierului
politic.
 Guvernul a cartelizat firme ce aparțineau aceleiași industrii, cu reprezentanți ai muncii și managementului deservind miriadele de
consilii locale, regionale și naționale – toți aflându-se sub rezoluția permanentă a autorității ultime a planului economic al
dictatorului.
 Corporatismul încerca să prevină sciziunile ce produceau tumult și frământare în sânul națiunii, precum întreruperea lucrului și
grevele sindicaliste.
 Prețul acestei “armonii” forțate a fost pierderea posibilităților de negociere și deplasare liberă.

 Pentru a menține un nivel minim al șomajului și al nemulțumirii populare, guvernele fasciste și-au asumat de asemenea proiecte
masive de lucrări publice finanțate prin impozite excesive, împrumuturi și creare de bani discreționari.
 Deși multe din aceste proiecte aveau un caracter local – drumuri, clădiri, stadioane – cel mai însemnat dintre ele era militarismul,
un efort ce beneficia de armate și producții de armament uriașe.
 Antagonismul manifestat de liderii fasciști față de comunism a fost greșit interpretat drept o afinitate pentru capitalism.

 De fapt, anticomunismul fascist era motivat de credința că în mediul colectivist european al începutului anilor 1920, comunismul se
situa pe poziția celui mai însemnat rival în competiția pentru loialitatea oamenilor.
 Asemeni comunismului, sub fascism, fiecare cetățean era privit ca un angajat și chiriaș al statului totalitar, dominat de partid.
 Drept urmare, folosirea forței sau amenințarea întrebuințării ei erau considerate a fi prerogative ale statului, ce puteau fi folosite
chiar și în scopul suprimării opoziției pacifiste.
Regimul lui Hitler a eliminat micile corporații și a făcut
obligatorie apartenența la carteluri.
Camera Economică a Reich-ului se afla în vârful
complicatei birocrații ce cuprindea aproape două sute
de structuri organizate pe considerente industriale,
comerciale și meșteșugărești, precum și alte câteva
consilii naționale.
Frontul Muncii, o prelungire a Partidului Nazist, regiza
toate aspectele legate de slujbe, inclusiv salariile și
repartizarea lucrătorilor la locul de muncă.
Recrutarea forței de muncă a fost inaugurată în 1938.
Doi ani mai devreme, Hitler impusese un plan de patru
ani al cărui țel era transformarea economiei națiunii
într-una de război.
În Europa, în aceași perioadă, Spania, Portugalia și
Grecia au instituit și ele economii fasciste.
În Statele Unite, începând din 1933, multitudinea de
Legea Națională a Însănătoșirii Industriale (National Industrial
Recovery Act) a creat autorități și reguli de conduită ce au
guvernat toate aspectele producției și comerțului.
Legea Națională a Relațiilor de Muncă (National Labor
Relations Act) a transformat guvernul federal în arbitrul ultim
al tuturor chestiunilor legate de muncă.
Legea Ajustării Agricole (Agricultural Adjustment Act) a
introdus planificarea centralizată în agricultură.
Scopul a fost reducerea competiției și a producției, pentru a
împiedica prețurile și veniturile anumitor grupuri privilegiate
să scadă pe perioada Marii Depresiuni Economice.
A stabili dacă New Deal-ul președintelui Franklin Roosevelt a
fost sau nu influențat direct de măsurile politice fasciste este o
chestiune controversată.
Mussolini a lăudat New Deal-ul ca fiind “îndrăzneț …
intervenționist în domeniul economic,” iar Roosevelt l-a
complimentat pe Mussolini pentru “țelul său onest de a
restaura Italia” și a recunoscut că “ținea legături strânse cu acel
admirabil gentleman italian.”
Era bine știut că Hugh Johnson, directorul Administrației