OBIECTUL CURSULUI „INTRODUCERE ÎN ISTORIA

DREPTULUI”

OBIECTIVUL PRINCIPAL
Disciplina „Introducere în istoria dreptului” reprezintă acel domeniu al sistemului
ştiinţelor juridice al cărui obiect de studiu îl formează prezentarea conţinutului normelor,
instituţiilor şi concepţiilor juridice din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei
dreptului autohton şi a interdependenţei acestuia cu dreptul contemporan în plan
european; la înţelegerea specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale
poporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Autorii au avut în vedere
faptul că vechiul drept reprezintă o periodizare a luptei românilor pentru formarea,
organizarea şi conservarea fiinţei statale, implicit a instituţiilor juridice româneşti.
Interdependenţa dintre istorie, stat şi drept, precum şi influenţa reciprocă a legislaţiei şi a
instituţiilor statale constituie o motivaţie a prezentării cursului „Introducere în istoria
statului şi dreptului”.
În dezvoltarea istorică a societăţii, o instituţie are rădăcini adânci în formele
instituţionale trecute. Viitorul jurist are datoria de a studia istoria dreptului, precum şi
istoria în general, în scopul acumulării unei culturi consistente, care să-i permită a emite
deliberări adecvate în cauze diverse. A cunoaşte o instituţie juridică fără a cunoaşte
împrejurările istorice din care a ieşit este un nonsens. „Fără istoria dreptului ... nu poţi
înţelege instituţiile ... A studia o instituţie fără a o studia istoriceşte în trecut, ... este a ne
reduce la un studiu care poate să aibă o oarecare însemnătate practică, care nu formează
mintea adevăratului jurist 1 ”.
Pornind de la realitatea că dreptul, înainte de a fi un fenomen juridic, este un
produs istoric, un fenomen social dinamic şi cuprinzător, disciplina foloseşte ca metode
de cercetare metoda istorică şi metoda comparativă. Prin intermediul acestora au fost
surprinse principalele caracteristici ale instituţiilor juridice în contextul creat de existenţa
obiectivă a epocilor istorice şi de particularităţile diferitelor popoare. Caracterul
pluridisciplinar a fost astfel evidenţiat prin folosirea metodei reconstituirii, metodei
observaţiei, metodei logice, metodei sociologice etc.
Studiul „Introducere în istoria dreptului”, precum şi istoria doctrinelor politico-
juridice în general, reprezintă produsul cercetărilor referitoare la evoluţia ideilor despre
stat şi drept, în urma analizei datelor oferite de către ştiinţele auxiliare (arheologie,
paleografie, epigrafie, heraldică, numismatică etc.) în contextul existenţei statului, privit
ca o categorie istorico-filosofică.
Studiul istoriei statului şi dreptului românesc reprezintă o prioritate în cadrul
disciplinei Introducere în istoria statului şi dreptului deoarece specificul naţional,
trecutul, prezentul şi viitorul nostru constituie baza conştiinţei morale, politice şi juridice
a ceea ce reprezintă astăzi România în concertul naţiunilor lumii. Etapele evoluţiei
noastre istorice (de la etnogeneză la statul naţional unitar contemporan), conţinutul şi

1
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p.
101.
determinările dreptului ca fenomen de suprastructură şi de interdependenţă a vieţii socio-
economice cu politicul condiţionat de cauzele interne şi externe sunt abordate din
perspectiva acumulărilor istoriografice, precum şi prin prisma coordonatelor statului de
drept contemporan.

STAT ŞI DREPT, PUTERE ŞI POLITICĂ

Societatea umană, indiferent de formele sale de organizare internă, a avut nevoie
de un cadru general de reguli ce trebuiau să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor
dintre membrii acesteia, pe de o parte, dintre comunitatea ca întreg şi alte comunităţi, pe
de altă parte. Existenţa puterii politice, precum şi manifestarea ei într-o societate
prestatală nu poate fi pusă la îndoială, chiar dacă formele şi canalele de transmitere a
informaţiei organizatoare sau mijloacele de organizare şi manifestare a puterii sau
autorităţii, de realizare a constrângerii şi cooperării, sau a sancţiunii, sunt mult diferite de
cele cu care ne-am obişnuit în cadrul societăţilor moderne.
În lumea greacă termenul polis – Cetate, trimite la forme non-materiale de
organizare, conceptul fiind unul de factură umană şi juridică în egală măsură. Polisul era,
pentru greci, ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de
cea de “oraş”, care trimite la un sens material – ansamblu de edificii, străzi, locuri.
Analizând semnificaţiile termenului „Cetate”, Debbasch şi Pontier identifică trei
dimensiuni diferite:
1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;
2. Cetatea trimite la “cetăţenie”, pe teritoriul acestei forme de organizare societală
fiind semnificativi doar acei locuitori care au un statut juridic bine definit, acordat de
Cetate;
3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru
organizat, indivizii sau grupurile participante dispunând de un anumit statut legitimat de
reguli şi norme interioare comunităţii.
Din această analiză a termenului de Cetate observăm că noţiunea de „polis”
trimite în mod expres la câteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane:
a) Statul, pe care termenul de Cetate îl presupune în mod implicit;
b) Existenţa unui teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi;
c) Existenţa unei puteri publice care acordă statutul juridic;
d) Existenţa unor forme organizate de interacţiune a căror regulă/reguli sunt stabilite
de puterea publică.
În Politica lui Aristotel găsim cel mai clar exprimată ideea de „polis”, prin
trimitere la natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar calitatea de a
trăi în comunităţi organizate. Omul definit de Aristotel, se individualizează în raport cu
alte animale care trăiesc în comunitate prin două caracteristici fundamentale, pe care
autorul le identifică în comparaţia comunităţilor umane cu comunitatea organizată a
albinelor. Fiinţă socială, omul posedă de la natură capacitatea de a transmite mesaje
articulate prin grai, spre deosebire de albine sau alte specii de animale care nu posedă
graiul articulat. Având grai articulat, omul se deosebeşte de celelalte specii de animale
sociale prin capacitatea de a distinge între bine şi rău şi de a transmite aceste distincţii
semenilor săi. Cetatea (polis) se referă, cu alte cuvinte, la indivizii care posedă un instinct
de a trăi în comunităţi organizate, tip de comunităţi pe care Aristotel le identifica cu
statul.

2
 Principala arenă în care se desfăşoară activitatea socială şi politică în lumea
modernă este statul. Acesta este autoritatea cea mai cuprinzătoare şi cea mai în măsură să
încerce să-şi exercite influenţa prin persuasiune şi negociere. Statul acoperă realităţi
sociale şi politice extrem de diferite. Cu toate acestea, ele au în comun trei elemente:
1) un teritoriu strict determinat, ocupat de o populaţie asupra căreia se exercită
autoritatea unei puteri juridic organizate. Un stat este mai întâi o formaţiune
teritorială, definită prin frontiere în interiorul cărora el îşi exercită, în principiu, o
autoritate suverană (delimitarea frontierelor, stabilită convenţional prin semnarea
unor tratate este la originea a numeroase conflicte);
2) un stat se defineşte prin populaţie, grupul uman rezidând pe acest teritoriu şi care
se compune din nativi (prin naştere sau naturalizare) şi străini. Doar cei dintâi au
calitatea de cetăţeni, putând participa la alegerile politice. Relaţia dintre stat şi
populaţia de nativi se bazează pe un puternic sentiment de apartenenţă la aceeaşi
entitate socială şi politică;
3) un ultim element este dat de exercitarea unei puteri juridic organizate. Într-o
societate, numai statul are dreptul de a impune decizii în mod unilateral,
recurgând, eventual la constrângerea fizică. În acest scop, el dispune de legi, de
administraţie, de poliţie şi de justiţie.
În aceeaşi ordine de idei, doar el poate emite monedă, poate ridica impozitele,
poate întreţine armata. Aceste prerogative inalienabile constituie drepturi regale. În
statele moderne de tip legal-raţional, asemenea manifestări ale puterii publice sunt
codificate prin drept. Existenţa unui statut juridic al puterii, organizează şi limitează
exercitarea sa şi îi protejează astfel pe cei guvernaţi de arbitrarul guvernanţilor. În plus,
constrângerea nu este singurul şi nici principalul mijloc de exercitare a autorităţii de stat.
Aceasta, pentru a fi legitimă, trebuie să fie bazată pe consimţământul guvernaţilor. În
fine, pe plan internaţional, statele care reprezintă societate în întregul ei sunt şi subiecte
de drept. Statul întreţine raporturi complexe cu societatea, câtă vreme el se diferenţiază
de aceasta ca instituţie autonomă, tinde s-o organizeze în ansamblul său şi este, în acelaşi
timp produsul ei. Ca instrument de control al ansamblului societăţii, el a devenit miza
luptelor politice, reuşind doar în regimurile democratice să le canalizeze. Statul s-a
întrupat mai întâi prin guvernanţi, care sunt depozitarii puterii politice. La nivelul unei
ţări, instituţia care face politica statului este guvernul.
Guvernarea, ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este prin
excelenţă o acţiune politică. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur
politice, deoarece prima este legată de delegarea de putere în sisteme politice
reprezentative, iar cealaltă ţine de instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii, în
vederea realizării unui obiectiv cu consecinţe sociale globale. O astfel de situaţie ne
sugerează că un fenomen nu este întotdeauna politic în sine dar el poate deveni politic.
Conflictul dintre angajaţi şi patroni, la nivelul sindicatelor, este o problemă social -
economică care nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică. Comportamentul de
legitimă apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu intră în sfera politicului. Ele
devin politice în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru rezolvarea
conflictului, fie prin intermediul unor judecători speciali care să opereze în dreptul
muncii, fie prin aparatul de ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de pe
teritoriul său.

3
 În literatura de specialitate, vorbindu-se de politică, statul şi puterea definesc
domeniul politic prin apelul la stat. Politica devine o acţiune ce caracterizează statul.
Politica este însă departe de a se reduce la stat, formulă propusă la sfârşitul secolului
trecut de Bigne de Villeneuve care sugera pentru ştiinţa politică termenul de statologie.
Un astfel de punct de vedere nu poate fi acceptat dacă ţinem cont de diferitele definiţii ale
politicii. Statul nu este singura instituţie care participă la gestionarea resurselor sociale.
Grupurile de presiune informale sau formale, partidele politice etc. sunt tot atâţia factori
care concură la jocul puterii pe scena politică. Politica şi statul, ca şi politica şi puterea se
influenţează şi se determină reciproc. Machiavelli definea politica drept lupta pentru
putere. Dar nu toate relaţiile sociale sunt relaţii de putere. Dimensiunea cooperantă a
relaţiilor umane scapă acestui mod de a defini politica. J. Freund ne propune o definiţie
integratoare de tip conflict-cooperare a politicii: „politica este activitatea socială prin care
securitatea exterioară şi armonia interioară a unei unităţi politice determinate prin
intermediul forţei, în general, fondată pe Drept, garantând ordinea în cadrul luptelor care
nasc diversitate şi divergenţe ale opiniilor şi intereselor” 2 .
Cele mai multe definiţii ale relaţiilor de putere fac apel la termenii de influenţă şi
forţă. O relaţie de putere are întotdeauna în componenţa sa o dimensiune de forţă.
Puterea, după Lapierre J. W. , este un fapt social. Apartenenţa la un grup social presupune
obligaţii de tipuri diferite, acestea fiind parte a situaţiei de apartenenţă la grupuri de
adeziune (sindicat, partide politice) sau grupuri situaţionale (familie, clasă, echipă).
Apartenenţa la un grup se poate manifesta şi ca o presiune socială, şi ca o constrângere
faţă de propriile noastre opţiuni sociale. Nu există grup social în afara relaţiilor de putere,
în fiecare caz individual existând cel puţin una din cele trei forme de putere:
a) puterea imediată care se aplică tuturor membrilor unui grup fără a fi exercitată de
cineva anume, fără a fi comandată de cineva, dar toată lumea se supune (tradiţie,
obiceiuri, interdicţii, mentalitate arhaică, tabuuri sociale);
b) puterea socială individuală, necesară în situaţii în care grupul intră în relaţii
constante cu mediul social (puterea socială imediată este intim legată de
proprietatea privată), care asigură ordinea la nivelul unei întregi societăţi şi
impune regulile interacţiunilor sociale. O astfel de putere dacă este
instituţionalizată devine putere politică.
c) puterea instituţionalizată, care este legată de o atitudine colectivă de conştiinţă şi
care face ca respectivul grup să fie recunoscut de toţi membrii săi ca o entitate
separată şi superioară tuturor indivizilor care îl compun;
În concluzie, puterea este un concept fundamental în politică. Ea poate fi
exercitată în mai multe moduri, inclusiv prin violenţă. În societăţile cu stat tradiţional sau
în societăţile organizate pe principiile statului modern, există structuri social-funcţionale
care reprezintă o ierarhie de putere. Puterea politică face parte dintre puterile
instituţionalizate şi poate fi identificată o dată cu apariţia statului. Puterea politică, la
nivelul teoriei politice, este direct legată de apariţia statului.
Sub aspectul câmpului de extensiuni, puterea politică se defineşte prin intermediul
mai multor caracteristici:
- Puterea politică se aplică la societate ca întreg, de unde şi globalitatea
puterii politice;

2
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction à la politique, Dalloz, Paris, 1995, p. 5.

4
 - Puterea politică are un spaţiu pe care îl cârmuieşte, pe care îl organizează
şi în care se autoreproduce în funcţie de tipul de regim politic sau de
sistem politic;
- Puterea politică acţionează în cadrul unui mod determinat de producţie şi
de reproducţie a vieţii materiale a societăţii stabilind formele de
repartizare a surplusului pentru satisfacerea cererilor sociale;
- Puterea politică foloseşte coduri de comunicare care deosebesc societatea
în care acţionează de alte societăţi şi care asigură coordonarea activităţilor
membrilor societăţii;
- Puterea politică formulează, aplică şi impune regulile în cadrul unui sistem
ce stabilesc relaţiile dintre indivizi, dintre indivizi şi diferitele grupuri,
dintre grupuri, dintre instituţii sociale.
Sub aspectul naturii sale, puterea politică prezintă următoarele caracteristici:
- Puterea politică este suverană în sensul că nu există nici o altă putere pe
acelaşi teritoriu căreia să i se supună;
- Puterea politică este rezultatul alianţei dintre coerciţie şi legitimitate în
cadrul teritoriului în care acţionează;
- Puterea politică are o dimensiune normativă: ea stabileşte valori şi reguli
de ordonare a sistemului de interacţiuni sociale, comunitare şi
instituţionale;
- Puterea politică are caracteristica globalităţii. Diferenţele dintre doctrina
juridică şi cea antropo-sociologică constau în faptul că, prima se referă la
tipul de colectivitate la care se aplică puterea politică iar cea de-a doua se
referă la caracterul puterii exercitate (instituţionalizate);
- Suveranitatea rezultă din faptul că puterea politică se referă la întregul
comunităţii în care nu există o altă putere deasupra ei.
Rolul puterii politice reiese din faptul că ea îşi asumă controlul şi reglementarea
ansamblului relaţiilor sociale fără a aduce atingeri individului. Ca şi în cazul oricărui grup
social, o societate este traversată de conflicte care devin o permanentă ameninţare pentru
coeziunea sa. Necesară pentru păstrarea ordinii sociale, puterea politică poate fi
primejdioasă pentru libertatea individului. Instituţionalizarea sa e cea dintâi tehnică de a
preveni abuzurile. Plecând de la principiul că puterea opreşte puterea, Montesquieu
consideră necesară în limitarea puterii aplicarea tehnicii guvernării moderate prin
normele legislative, prin separarea puterilor în stat şi prin controlul reciproc. Într-un stat
cum este Franţa, preşedintele Republicii, guvernul şi parlamentarii deţin o parte esenţială
a puterii politice. Dar ei o împart cu alte figuri instituţionalizate: preşedinţii consiliilor
regionale, adunările departamentale, primarii marilor oraşe etc., putere extinsă în urma
legilor de descentralizare. La nivel supranaţional, organismele Comunităţii Europene
concurează din ce în ce mai mult statul – naţiune.
Statul modern european prezintă o serie de caracteristici care îl definesc ca model:
- În statul modern puterea devine impersonală.
- Este administrat de o elită de funcţionari selectaţi pe principiul competenţei.
- Aparatul administrativ stabileşte şi menţine cadrul legal elaborat prin trimitere
la o instanţă legitimă, care are dreptul de a institui regulile şi de a asigura
ordinea în lumea socială.

5
 - Statul modern instituţionalizează relaţiile dintre aparatul birocratic şi lumea
socială, stabilind limitele în care este permisă violenţa privată (ex. legitima
apărare).
- În statul modern, administraţia este separată de politică, un excelent funcţionar
nedevenind, în mod necesar, un om de stat foarte bun.

NOŢIUNILE DE „SISTEM POLITIC” ŞI DE „REGIM POLITIC”.

CLASIFICAREA REGMURILOR ŞI SISTEMELOR POLITICE
Istoriografia de specialitate, atât cea actuală, cât şi cea mai puţin recentă discută
frecvent despre regimul republican sau monarhic, despre regimul parlamentar sau
prezidenţial, precum şi despre sistemul politic francez sau despre sistemul comunist
mondial.
Ansamblul relaţiilor politice, instituţiile şi organizaţiile politice, precum şi
concepţiile politice ce se referă la modul de conducere şi organizare a societăţii
formează sistemul politic. Atunci când discutăm de sisteme politice avem în vedere
totalitatea factorilor care influenţează deciziile colective. Prin urmare, avem în vedere
partidele, alegătorii şi mişcările sociale, toate acestea formând împreună un sistem politic.
Regimul politic este un subansamblu al sistemului politic, reprezentând tipurile de
organizare şi de exersare a puterii politice. Regimul politic reprezintă totalitatea
metodelor, mijloacelor şi instituţiilor prin care se realizează puterea.
Regimul politic poate fi definit, în mod simplist, şi prin sistemul de guvernământ
sau administraţie; astfel, el este modul de organizare a puterii politice într-o ţară
(monarhie, republică, dictatură).
Natura regimului politic şi forma sa de exprimare în planul practicii sociale sunt
date de raportul de forţe dintre clase, partide, dintre cetăţeni şi societatea civilă şi politică.
Regimul politic nu se poate identifica cu forma de guvernare care desemnează modul
concret de formare şi organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile şi principiile
lor, raporturile dintre ele şi celelalte forme instituţionalizate ale sistemului politic.
Regimul politic reprezintă şi materializarea ierarhizării valorilor politice.
În concluzie, unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regimuri
politice este puterea sau mai exact, modul de organizare a puterii. Este aşa zisul criteriu
clasic care are două vârste: prima corespunde antichităţii greceşti şi romane; cea de-a
doua corespunde reflecţiei politice a secolului al XVIII-lea.
Tipologia clasică a regimurilor politice, având drept criteriu puterea este
considerată insuficientă şi neconcludentă. Studiul regimului politic trebuie să fie studiul
sistemului politic, al societăţii politice care include şi alte elemente. Sistemul politic
cuprinde şi articulează toate structurile societăţii, sub aspectul lor politic. Ţinând cont de
principiul reprezentativităţii şi de principiul distribuiri funcţiilor puterii între diferitele
categorii (funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia judecătorească) distingem trei
tipuri de regimuri politice:
a) cel care are la bază confuziunea puterilor întruchipat de guvernământul de
adunare (regimul convenţional);
b) cel care are la bază colaborarea puterilor, semnificat prin regimul parlamentar;
c) cel care are la bază separarea strictă a puterilor, adică regimul prezidenţial.
Sistemele politice sunt supuse procesului de înnoire şi modernizare politică.
Ţinând cont de „actualizarea” lor, avem:

6
 a) sisteme tradiţionale, care sunt confirmate şi se regăsesc într-un relativ
echilibru;
b) sisteme de tranziţie, care se află în plin proces de schimbare;
c) sisteme moderne, care se află, structural, pe aceeaşi poziţie cu aspiraţiile
umane recente;
Ţinând cont de faptul că ceea ce este modern devine cu timpul tradiţional, iar ceea
ce este tradiţional suportă modernizarea, conform unor noi aspiraţii, tendinţe sau condiţii,
această clasificare este relativă.
O altă clasificare a sistemelor politice este cea istorică; este vorba aici, cu alte
cuvinte, despre o enumerare cronologică a existenţei diferitelor tipuri de sisteme.
În acest sens avem:
A) Sistemele societăţilor anistorice
B) Sistemele societăţilor istorice
Din categoria sistemelor societăţilor anistorice le putem enumera pe cele care se
referă la societăţi statice, cu organizare societală, care nu dispun de un progres tehnic şi
economic. Fiind sisteme politice „în afara dezvoltării”, putem fi de acord cu Maurice
Duverger 3 , care le defineşte drept sisteme politice în care creşterea economică nu este
obiectiv principal, iar valorile dezvoltării economice se găsesc pe un plan secundar în
sistemul lor global de valori. Acest tip de societăţi, deşi se dezvoltă lent, sunt societăţi
stabile, excepţie făcând totuşi situaţiile de cucerire externă şi de dominaţie, sau cazurile
în care societăţile sunt aşezate într-o poziţie geografică riverană mărilor şi oceanelor,
având activitate comercială.
Societatea statică acoperă o realitate vastă şi variată, înglobând toate societăţile
care au existat de la originea umanităţii şi până în secolul al XIX –lea. Ţinând cont de
această longevitate, Duverger le-a împărţit în societăţi fără scriere, de care se ocupă
etnologii, şi societăţi cu scriere, care sunt societăţile istorice în general.
Societăţile fără sisteme de scriere prezintă şi ele două tipuri:
a) Societăţile preistorice existente la începuturile omenirii;
b) Societăţile fără scriere care au fost descoperite în zilele noastre şi care au
evoluat autarhic, în afara unei difuziuni culturale şi al contactului cu lumea industrială şi
cu lumea modernă.
În aceste cazuri particulare trebuie ţinut cont de o serie de elemente definitorii:
- tradiţia orală şi miturile (depozite ale memoriei colective şi politice);
- suveranitatea care este fondată în sacrul religios 4 ;
- absenţa proprietăţii private (după teza marxistă, dar parţial aplicabilă, societăţile
parentale – unde nu există nici deosebire de clasă);
- structura socială care este constituită adesea din stratificări complexe (ierarhii
ereditare de tip castă, clan, linear etc.);
- populaţie restrânsă pe teritorii mici, cum sunt cele întâlnite în Polinezia sau în
Africa;
- ideologia politică este întemeiată pe valorile religioase;
- sistemul politic al acestora nu depinde de progresul economic şi nici de cel
tehnologic.

3
Maurice Duverger, La sociologie politique, Editura a III – a, PUF, Paris, 1988; Idem, Institutions
Politique et Droit Contitutionnel, tom I şi II, PUF, Paris 1973, 1975.
4
George Balandier, Antropologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1998.

7
 În cadrul societăţilor fără scriere se disting atât societăţile segmentare, cât şi
societăţi cu stat. Societăţile segmentare sunt cele constituite pe principiul parental (cele
constituite pe grade de rudenie). Există însă şi cazuri particulare când politica este
rezolvată fără existenţa unor şefi veritabili. Societăţile cu stat segmentar sunt acele
organizaţii unde centralizarea şi unitatea statală se manifestă, de obicei, la nivel de
ritualuri, şi doar uneori la nivelul acţiunii politice. Acest fel de societăţi sunt cele
prestatale, care au păstrat relaţii de rudenie înainte de apariţia statului propriuzis.
Societăţile fără scriere, care posedă elementele unui stat şi unde paternitatea este
înlocuită de proprietate, iar principiul unificator este dat de unitatea teritorială, sunt acele
organizaţii tribale întemeiate pe linie parentală, care au evoluat demografic şi care tind
să devină unităţi teritoriale.
B. Sistemele societăţilor istorice prezintă la rândul lor două mari categorii:
1. Cetăţile şi imperiile;
2. Feudalităţi şi monarhii.
Cetăţile antice sunt considerate ca primă formă de stat (cetatea republicană ce se
regăseşte în jurul Mediteranei încă din primul mileniu î.Hr.; cetăţile şi imperiile din Evul
Mediu de la Veneţia şi Florenţa, sub numele de republici comerciale, cu mulţimea de
instituţii complicate) şi constituie reprezentări ale primei categorii.
În acest tip de sistem politic întâlnim proprietate privată şi surplus de alimente,
instituţii de administrare şi de decizie de tip politic republican, legi care privesc egalitatea
între cei ce au drepturi de cetăţeni, instituţii populare, precum adunări, consilii, magistraţi
etc. În Grecia veche întâlnim atât sistemul politic de tip aristocratic (Sparta) unde la
treburile cetăţii participarea se face pe bază de cens, cât şi sistemul politic de tip
democratic (Atena) unde participarea se bazează pe temeiul cetăţeniei.
Mai puţin delimitat este conceptul de imperiu, ca parte a sistemului de stat şi al
organizării structurilor şi elementelor sistemului politic. Imperiul Egiptean a fost primul
care s-a constituit ca imperiu stabil şi ca stat organizat – centralizat. K Wittfoegel a numit
acest tip „despotism oriental”.
Statele de tip imperial se constituie prin cucerire. De obicei, ele sunt state
multinaţionale, unde relaţiile de putere se stabilesc prin intermediul forţei armate şi unde
apar uneori regimuri de dictatură personală, fondate de un individ (cu posibilitatea
dispariţiei odată cu acesta: Cyrus la Perşi, Alexandru Macedon la greci, Gingis-han, la
călăreţii de stepă mongoli, Napoleon la francezi, Hitler la germani). Istoria consemnează
faptul că au existat imperii fondate pe arme, dar au existat şi imperii fondate pe ideologie
şi superioritate tehnică (Imperiul Roman – tehnică, Imperiul Arab – ideologie de tip
religios = textele lui Mahomed).
De Evul Mediu occidental (începând cu sec. X) sunt legate feudalităţile şi
monarhiile feudale, sisteme politice ce pot fi caracterizate prin:
- existenţa unei puteri politice subordonate sau a unor relaţii de
complementaritate cu puterea religioasă (cazul Bizanţului);
- succesiunea fie ereditară fie aleasă (Bizanţ sau Imperiul Roman);
- existenţa seniorilor importanţi, cu armate proprii şi care se opun regelui;
- economiile esenţial agrare, cu tehnică rudimentară;
- organizarea feudală care este uneori autarhică;
- legitimitatea puterii;
- religie;

8
 - sisteme de valori întemeiate pe loialitate, jurământ, credinţă, relaţii de tip
vasalic.
În lume au existat mai multe tipuri de sisteme politice, în funcţie de natura
instituţiilor care au funcţionat într-o anumită ţară:
a) democratice;
b) autoritare;
c) totalitare.
Îndeobşte, se foloseşte sintagma „sistem politic” – „regim politic” cu aceleaşi
semnificaţii. Din păcate, uneori oamenii confundă sistemele politice cu cele economice,
amestecând termenii: democraţie, dictatură, capitalism, socialism. Corect, termenii de
democraţie şi dictatură se referă la sistemul politic, în vreme ce termenul de capitalism şi
termenul de socialism se referă la instituţiile economice.

DREPTUL ŞI ACCEPŢIUNILE SALE

Derivat din latinescul „directus”, luat în sens metaforic (directus de la
dirigo, dirigere, care însemna „drept” – orizontal sau vertical – de-a dreptul,
direct, direcţie, linie dreaptă), cuvântul „drept” este folosit în mai multe
accepţiuni. În limba latină însă cuvântul corespunzător substantivului drept era
jus. Această noţiune este întâlnită şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit,
la francezi; right, la englezi; diritto, la italieni; recht, la germani; derecho, la
spanioli.
Cuvântul drept desemnează, într-un prim sens, ştiinţa dreptului, adică
ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi
prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
În cadrul ştiinţelor sociale, dreptul ocupă un loc distinct atât prin
specificitatea obiectului său de cercetare – realitatea juridică, parte componentă a
realităţii sociale – cât şi prin relativa sa autonomie metodologică.
Ştiinţă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană, care
studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând, ca o
dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice
determinate 5 .
Atât dreptul, cât şi alte componente ale ştiinţelor sociale (istoria,
sociologia, etica, politologia etc.) se îndreaptă spre dimensiunea juridică a
societăţii, pentru a-i cerceta legităţile, regularităţile, geneza şi modalităţile de
implicare şi determinare a comportamentului uman.
Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului şi a
dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu
celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-
juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţă socială 6 .
Dreptul, ca fenomen normativ, reprezintă o încercare de disciplinare, de
coordonare a relaţiilor sociale, cu scopul de a promova valori larg receptate de

5
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 2.
6
Georgio Del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, traducere de I.C.
Drăgan, 1993; I. Craiovan, Teoria generală a dreptului, Editura Militară, 1997; I. Dogaru, D.C.
Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999; S.
Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

9
societate, cum sunt: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea libertăţilor
individuale, societatea civilă etc.
Ştiinţa dreptului, ca ştiinţă explicativă, studiază natura juridicului,
caracteristicile structurale ale acestuia, raporturile cu alte ştiinţe, legăturile
interne ale sistemului juridic. Astfel, dreptul reprezintă o generalizare a
experienţei umane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date
verificate şi sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte şi principii,
dar şi un ansamblu metodologic, în baza căruia fenomenele pot fi studiate,
investigate.
Ceea ce analizează ştiinţa dreptului este domeniul participării oamenilor
la circuitul juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate
consecinţele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor în acest domeniu al
realităţii sociale implică intervenţia dreptului în vederea conducerii şi dirijării
comportamentelor, impunându-le reguli normative, modele, programându-le,
într-un anumit sens, acţiunile şi limitându-le dreptul „absolut” de manifestare.
Dreptul nu se opreşte la studiul normei juridice, al jurisprudenţei, al
contractului etc., el supune unui amplu proces explicativ contextul social-cultural
în care apar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice, colaborând în acest
proces cu toate ştiinţele sociale (economia politică, istoria, sociologia,
demografia, statistica etc.).
Ştiinţa dreptului cunoaşte o dezvoltare şi o afirmare crescândă în domenii
dintre cele mai variate. Evoluţia relaţiilor sociale, complexitatea lor,
multiplicarea fără precedent a relaţiilor intra şi intersociale, au determinat
apariţia unor noi ramuri de drept: dreptul populaţiei, dreptul nuclear, dreptul
spaţial, dreptul comunitar etc. Are loc o lărgire a sferei de acţiune a dreptului,
atestabilă pe planuri multiple, fapt ce amplifică rolul explicativ şi normativ al
ştiinţei juridice, a cărei funcţie de cercetare şi descifrare a realului se diversifică
şi se adânceşte, adăugându-şi şi latura de prospecţie a realului dat 7 .
Dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a
convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să apere societatea
de excese.
Într-un alt sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea, ca un
domeniu specific dreptului, rezultă chiar din scopurile generale ale vieţii sociale,
scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte
dreptul obiectiv.
Dreptul obiectiv conţine norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor
oamenilor, astfel încât societatea să fie apărată de excese. Regulile de conduită
în acest caz au un caracter general, deoarece se adresează fie tuturor subiecţilor
de drept, fie numai unor categorii de subiecte de drept. O altă trăsătură
caracteristică acestor reguli de conduită se referă la faptul că ele sunt obligatorii,
putând fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în cazurile în
care nu au fost respectate de bunăvoie. Aceste reguli trebuie să îşi găsească un
cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a

7
N. Popa, op. cit., p. 4.

10
societăţii 8 . Dreptul obiectiv cuprinde norme juridice impersonale abstracte, care
nu se adresează unei persoane anume.
Cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica
sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. În
diferite declaraţii asupra drepturilor omului se urmăreşte o astfel de accepţie a
drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de
libertate. Drepturile subiective sunt legate intrinsec de persoană, iar esenţa
prerogativelor constă în a pretinde ceva de la altcineva.
Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o
legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai
dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.
Potrivit lui Hegel 9 , ceea ce este drept în sine este pus în existenţa sa
obiectivă, adică este determinat de gând pentru conştiinţă şi este cunoscut ca
fiind ce este drept şi valabil legea; în virtutea acestei determinări, dreptul este
pozitiv în genere.
Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare (active) la
un moment dat într-un stat. În concret, dreptul pozitiv este dreptul care se aplică
imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci
când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
Dreptul este însă şi o artă, adică ansamblul mijloacelor, procedeelor şi
instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul, cât şi cele
care le aplică. Legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor
sociale pe cele care răspund unor nevoi reale; judecătorul trebuie să posede arta
de a aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul său şi potrivit cu
multitudinea condiţiilor de timp, spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele
de viaţă; arta procurorului, avocatului sau organului administrativ dezvăluie
priceperea acestora de a investiga, de a identifica probele necesare stabilirii
adevărului, de a administra întregul probatoriu, de a exploata toate metodele şi
mijloacele care pot conduce la finalizarea cazurilor instrumentate.
Însă, în niciun moment, „montajul” artistic al dreptului nu poate fi
despărţit de ştiinţa dreptului, care rămâne marele regizor al întregii montări, al
fascinantului proces care este crearea şi realizarea dreptului 10 .
Cuvântul „drept” mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură
morală (de exemplu, om drept, pedeapsă dreaptă etc.).
În afara termenului de drept, se întrebuinţează şi termenul de juridic.
Acesta este utilizat atât ca adjectiv (de exemplu, normă juridică, raport juridic
etc.), cât şi într-o acţiune ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau subiectiv).
Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal
social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei
umane.
Juridicul are un caracter unitar, deşi prezintă o compunere complexă
(psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea fenomenului juridic
determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţei juridice) care este o ştiinţă

8
C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 41.
9
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 239.
10
M. Manolescu, Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946 în N. Popa, op. cit., p. 37.

11
explicativ-normativă, ce nu se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării
unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă la caracterul
operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia,
gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică.
Juridicul defineşte o parte componentă a realităţii sociale, alături de
politic, etic, economic etc. În sociologie 11 , se vorbeşte despre fenomenul juridic
şi despre juridicitate, ca un criteriu de distincţie a fenomenelor sociale. În acest
sens, toate fenomenele juridice pot fi privite ca fenomene sociale, deoarece chiar
un sentiment pur solitar al dreptului implică o latenţă a societăţii, un drept
robinsonian neputându-se concepe. Dar nu toate fenomenele sociale sunt şi
juridice, ceea ce vine să pună în discuţie criteriul pe baza căruia pot fi distinse ,
din ansamblul fenomenelor sociale, cele juridice. Acest criteriu este tocmai
juridicitatea, reflectat îndeosebi pe plan normativ 12 .
Definirea dreptului aduce în discuţie natura lui permanentă. În pofida
formelor istorico-spaţiale de mare diversitate, în pofida unor componente uneori
opuse, dreptul rămâne prin natura sa permanentă identic cu sine. Se poate face o
asemuire cu morala, de exemplu, cu morala triburilor arhaice din Creta
preminoică, a triburilor din podişul indian Dekan din mileniul IV î.Chr., a
popoarelor aztece, a celor scandinave din primul mileniu î.Chr., a mongolilor din
primul mileniu al erei noastre, a dacilor, a românilor, a populaţiei bantu etc. Însă
toate aceste sisteme au o natură permanentă care le face să fie morale. Se poate
face o asemuire cu omul, fiinţă raţională şi volitivă, spre exemplu, omul primitiv,
omul asiatic, omul mongol, omul aristocrat şi cel căzut în sclavie, omul copil şi
cel bătrân, femeie şi bărbat, omul cosmonaut, dar, indiferent de diversul
particular istoric sau de singularitate, există o natură permanentă ce ne permite
să spunem că orice om este om, adică este fiinţă raţională, volitivă şi afectivă 13 .
În existenţa sa milenară dreptul a primit numeroase definiţii. Romanii au
început prin a defini dreptul făcând referiri la categorii ale moralei: jus est ars
boni et aequi – dreptul este arta binelui şi a echităţii – atât binele, cât şi echitatea
fiind categorii etice. Această definiţie a lui Celsus ţinea însă cont de realitatea
caracteristică a vremii – dreptul nu se emancipase de sub tutela moralei, iar
scopul său era realizarea binelui moral.
În mod normal, definirea dreptului a adus în discuţie chiar natura sa. S-a
pus întrebarea 14 : este dreptul o realitate transcendentă care se impune raţiunii
sau, dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale perceptibile prin
experienţă? La prima parte a întrebării a dat răspuns şcoala dreptului natural. Era
vorba de acel drept pe care natura l-a dat tuturor. În De Republica (III, 17),
Cicero scria: „Est quidem vera lex, recta ratio, nature congruens difussa in
omnes, constans sempiterna… Huic lege nec abrogari fas est reque derogari
licet… Nec erit alia Romae, alia Athenis, alia nunc, alia posthac sed et omnes
gens et omni tempore una lex et sempiterna et immutabilis continebit” (Este o
lege adevărată, dreapta raţiune, conformă cu natura, răspândită în toţi, constantă,

11
J. Carbonnier, Sociologie juridique, Editura A. Collin, Paris, 1977, p. 17 şi urm.
12
N. Popa, op. cit., p. 37.
13
Gh. Mihai, Teoria dreptului, ediţia a 2-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 36.
14
N. Popa, op. cit., p. 85.

12
eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de
la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu, ci o
singură lege şi eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii şi în toate
timpurile.).
Dezvoltată în opera lui Grotius, ideea dreptului natural este prezentă şi la
alcătuirea Codului civil francez „Il est un droit universel et immuable, source de
toutes les lois positives…” (Este un drept universal şi neschimbător, sursa tuturor
legilor pozitive…), se specifica în primul articol al cărţii preliminare a Codului.
Deşi în textul viitorului Cod, ideea nu se regăseşte ad literam, concepţia care a
condus la elaborarea acestuia a fost de factură jusnaturalistă.
Un punct de vedere nou, ce zdruncină credinţa în existenţa unui drept
natural, este adus de şcoala istorică germană a dreptului, cu cei doi mari
reprezentanţi ai săi Savigny şi Puchta. Potrivit concepţiei acestei şcoli, dreptul
este un produs istoric, altfel nu se explică diversitatea concepţiilor juridice şi a
fenomenelor de drept diferite de la popor la popor şi de la o epocă la alta.
Savigny scria: „în momentul în care găsim o istorie bazată pe documente
recunoaştem în ele un drept cu caracter propriu poporului căruia el se aplică, ca
şi limba şi obiceiurile acelui popor 15 ”. Deci dreptul nu este un produs arbitrar, pe
care împrejurările sau înţelepciunea omului îl creează.
Reprezentanţii acestei şcoli mai susţin că dacă s-ar urma doctrina lui
Grotius, atunci pentru orice activitate a omului ar exista reguli de drept natural,
pe care ar trebui să căutăm a le descoperi spre a le transforma în lege, ceea ce ar
transforma dreptul natural într-o concepţie pur subiectivă.
Şcoala istorică, potrivit căreia dreptul ia naştere şi se dezvoltă asemenea
limbii, înregistrează transformări continue în cadrul unui proces evolutiv lent,
exercită o influenţă covârşitoare asupra modului de a înţelege şi a defini dreptul,
asupra spiritului său 16 .
Istoria dreptului este legată de istoria popoarelor. Aşa cum viaţa
popoarelor se schimbă de-a lungul veacurilor, tot astfel dreptul, ramură a acestei
vieţi, se schimbă şi el cu vremea, se dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparţine
şi se adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui 17 .
În definiţia dreptului, Puchta reţine scopul său, şi anume faptul că dreptul
determină şi hotărăşte raporturile dintre indivizi.
Cu toată influenţa sa, şcoala istorică nu a putut elimina complet ideile
dreptului natural, concepute mai târziu ca drept raţional, alcătuit din ideile
conducătoare generale desprinse din raţiunile impuse de justiţie, echitate şi bunul
simţ 18 .
Concepţiile socialiste au pus accentul, în explicarea şi definirea dreptului,
pe rolul factorilor materiali ce constituie baza societăţii, pe care se ridică

15
Fr. Savigny, Vom Beruf unserer Zeit fur Gesetzgebung und Rechtswissenschaft, Freiburg,
1892, p. 5 în N. Popa, op. cit., p. 86.
16
N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 322-332.
17
G.Fr. Puchta, Cursus der Institutionem, Leipzig, 1875, vol. I, p. 26, în N. Popa, op. cit., p.
87.
18
M. Djuvara, Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Biblioteca Universitară de Drept,
Bucureşti, 1935.

13
suprastructura (din care face parte şi dreptul). În această concepţie, dreptul nu
este decât o formă pe care o îmbracă economicul, formă derivată şi subalternă
economicului şi politicului.
Făcând din noţiunea dreptului o noţiune metafizică, metafizicienii
dreptului au prezentat-o ca un concept reprezentativ al unui element nematerial şi
esenţial al vieţii omenirii, tip neschimbător şi existând în mod real şi distinct în
afară de lucrurile concrete… 19
Pozitiviştii, în frunte cu Leon Duguit, reacţionează faţă de acest mod de
explicare şi definire a dreptului 20 , sistemul juridic al popoarelor moderne
subliniind funcţia socială a dreptului, ceea ce duce la elaborarea unui sistem nou,
realist, care se opunea celui metafizic.
În direcţia realistă se înscrie şi concepţia lui Ihering, care pune la baza
dreptului interesul legalmente ocrotit: dreptul este forma în care statul îşi
organizează, prin constrângere, condiţiile de viaţă ale societăţii.
Uneori, dreptul este asimilat cu conceptele sale. Dreptul este o tentativă
de aprehensiune şi clasificare prin schemele gândirii conceptuale ale atitudinilor
ontologice fundamentale ale existenţei în lume şi a relaţiilor ontologice, ale
existenţei cu celălalt, având la bază socialitatea originară a oamenilor 21 .
Anita Naschitz defineşte dreptul ca un complex de reguli de conduită,
având menirea ca, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la raporturile
generale tipice, să reglementeze într-un anumit scop conduita previzibilă a
oamenilor, cel puţin cât priveşte cadrul ei (căci altfel regula nu ar avea sens) 22 .
Eugeniu Speranţia definea dreptul ca un sistem deductiv de norme sociale
destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de
socialitate într-un grup social determinat 23 .
Dreptul este unul dintre cele mai profunde concerne ale civilizaţiei
omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din
instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi a ordinii,
împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale 24 .
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care
au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele
relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor,
a apărării drepturilor esenţiale ale omului şi a statornicirii spiritului de
dreptate 25 .
În concluzie, în ştiinţa juridică, cuvântul DREPT cunoaşte următoarele accepţiuni
esenţiale:

19
J. Bonnecase, Introduction a l’étude du droit, Paris, 1933, p. 86.
20
L. Duguit, Transformation du droit privé, Ancienne Libraire Thorin et Fils, Paris, 1921, p. 2.
21
N. Poulantzas, Nature des choses et droit. Essai sur la dialectique du fait et de la valeur,
Paris, 1965, p. 120.
22
A. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de formare a dreptului, Editura Academiei,
Bucureşti, 1969, p. 87.
23
E. Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946, p. 373.
24
H.J. Bergman, The Historical Background of American Law, în „Talks on American Law”,
New York, 1971, p. 3.
25
N. Popa, op. cit., p. 89.

14
 1. În primul rând, el exprimă facultatea unei persoane (subiect) de a săvârşi un act
care să fie recunoscut sau să nu fie interzis de lege. De aceea, cu acest sens, el se numeşte
Drept subiectiv. În acest caz, legea ocroteşte actul împotriva acelora care se opun
exercitării lui prin sancţiuni externe şi reale.
2. Al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice care asigură exerciţiul
drepturilor subiective. În acest înţeles, Dreptul este definit ca ansamblul legislaţiei şi se
numeşte Drept obiectiv (general), structurat pe categorii şi diviziuni: civil, penal,
comercial etc.
3. Cel de-al treilea sens desemnează dreptul pozitiv, alcătuit din totalitatea
normelor juridice în vigoare într-un stat. Dreptul pozitiv este un drept aplicabil imediat şi
continuu, obligatoriu într-o perioadă dată, care este susceptibil de a fi adus la îndeplinire
prin forţa de coerciţie a statului, exercitată prin intermediul anumitor instanţe şi organe
special abilitate în acest sens.
4. Un alt sens priveşte ştiinţa Dreptului, respectiv ansamblul de idei, noţiuni,
concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
5. Din vechime, dreptul a fost socotit o artă, o adevărată vocaţie. În sensul său de
artă, dreptul desemnează ansamblul de mijloace pe care le întrebuinţează organele şi
persoanele care creează dreptul sau care îl aplică.

NORMA JURIDICĂ
Normarea activităţii umane reprezintă o cerinţă indispensabilă convieţuirii omului
în societate, indiferent de gradul evoluţiei sale sau de perioada istorică. Varietatea şi
complexitatea relaţiilor sociale a dus la necesitatea existenţei unei multitudini de norme
sociale care reglementează şi influenţează conduita oamenilor în societate: norme morale,
norme obişnuielnice, norme politice, norme tehnice, norme religioase, norme juridice.
Cele mai eficiente norme care asigură reglarea comportamentului interuman sunt normele
morale (etice) şi normele juridice. Plecând de la faptul că ambele au ca obiect raporturile
dintre oameni, pentru a armoniza interesele individuale cu interesul general, Morala şi
Dreptul sunt înrudite. Morala are ca obiect aprecierea caracterului faptelor interne de
conştiinţă ale indivizilor, în timp ce dreptul vizează aprecierea faptelor externe ale
persoanelor în raporturile lor cu alte persoane. Morala este abstractă şi idealistă, ţinând de
conştiinţa umană – un factor lăuntric deci, implicând sancţiuni emoţionale, în timp ce
Dreptul este practic şi realist, deci pozitiv, stabilind norme juridice obligatorii impuse prin
sancţiuni externe şi reale. Morala poate fi privită şi ca un criteriu de verificare a
corespondenţei dreptului pozitiv cu echitatea în sensul că orice norme juridice care
încalcă principiile morale sunt injuste. Totuşi, există şi norme juridice cărora principiile
morale le sunt indiferente, de exemplu normele economice, regulile de circulaţie pe
drumurile publice etc.
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general, impersonal şi
obligatoriu, al cărei scop este acela de a asigura ordinea şi coeziunea socială, regulă ce
poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului. Normele juridice reglementează acele relaţii sociale care vizează buna
desfăşurare a raporturilor interumane şi care constituie fundamentul întregii ordini sociale
(apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, raporturi ce se ivesc în
procesul conducerii sociale etc.), motiv pentru care beneficiază de un întreg sistem de
forme şi mijloace de aplicare şi de asigurare a transpunerii lor în practică care nu se

15
întâlnesc la nici o altă categorie de norme sociale. Încălcarea normelor morale este
sancţionată prin oprobiul public, prin blamul moral care se abate asupra celui care are un
comportament imoral, în timp ce eficienţa normelor juridice este asigurată prin
sancţiunile juridice – obligarea la plata unor despăgubiri, confiscarea unor bunuri, lipsirea
unor acte de efectele urmărite, amenzi, privarea de libertate. Date fiind importanţa şi
consecinţele lor, normele juridice sunt supuse unui proces foarte strict reglementat în
ceea ce priveşte intrarea lor în vigoare, principiile activităţii lor, momentul intrării şi
ieşirii din vigoare, publicarea etc.
Fiecare domeniu, ştiinţă, societate îşi are istoria sa. De aceea, studierea şi
cunoaşterea sunt pentru practicanţi o obligaţie, o necesitate. Pentru argumentarea unei
soluţii sau apărarea unei cauze, juristul este tributar incursiunii în istorie pentru a-şi
culege şi mai ales a-şi fundamenta explicaţiile logice; practica anterioară generaţiilor de
jurişti constituie un izvor important al deciziilor actuale. Istoria descrie procesul de
formare şi evoluţie a statului şi dreptului, înfăţişând rolurile determinante ale religiei,
moralei şi obiceiurilor în modul de organizare şi funcţionare a societăţilor. În consecinţă,
însuşirea de cunoştinţe din istoria dreptului nu constituie doar o problemă de cultură
generală, cu care trebuie să fie dotat orice intelectual, ci una de competenţă profesională.

IZVOARELE DREPTULUI
Teoreticienii acestei ştiinţe au identificat ca izvoare principale: obiceiul, legea,
doctrina şi jurisprudenţa.
1. Obiceiul (datinile juridice). Obiceiurile sunt modele de conduită care exprimă
necesităţi ale grupurilor sociale şi sunt legate de valorile specifice grupului. Ca norme
sociale, ele preced dreptul, motiv pentru care constituie cel mai vechi izvor de drept. În
plan istoric, dreptul obiceiul juridic sau dreptul cutumiar a constituit prima formă a
dreptului pozitiv. Dreptul consuetudinar sau cutumiar constă într-o sumă de reguli de
conduită nescrise, formate prin repetarea îndelungată a unor practici generale, regionale
sau locale. Pentru ca un obicei să devină juridic, deci să se constituie într-un izvor de
drept, trebuie să îndeplinească trei condiţii: o condiţie obiectivă, constând într-o practică
veche şi incontestabilă, rod al experienţei de viaţă a unei comunităţi; o condiţie
subiectivă, conform căreia practica respectivă are caracter obligatoriu, caracter ce se
poate revendica sub sancţiune juridică; a treia condiţie priveşte caracterul precis al regulii
de conduită impusă prin repetare. Obiceiul a jucat un mare rol la toate popoarele aflate în
primele faze ale dezvoltării lor juridice (în Franţa, până la redactarea oficială a
obiceiurilor, în secolul al XVI-lea, „la coutume” a reprezentat principalul izvor de drept,
ca şi la români de altfel, până în secol al XVII-lea).
2. Legea (actul normativ juridic). Actul normativ este izvorul de drept creat de
organe ale autorităţii publice, investite cu competenţe normative (Parlament, Guvern,
organe administrative locale), după o anumită procedură reglementată legal. Totalitatea
actelor normative alcătuiesc dreptul scris.
Sistemul actelor normative este alcătuit din: legi, hotărâri şi ordonanţe ale
Guvernului, decrete, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor
administrative locale.
Poziţia centrală în sistemul actelor normative îl ocupă legile. Conceptul de lege
prezintă două accepţiuni: în sens larg, ea desemnează orice act normativ emis de un organ
de stat împuternicit să emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite; în sens

16
strict, trebuie inţelese numai actele normative emise, după o procedură specifică, de către
Parlament.
În cadrul legilor, cea mai mare importanţă o au Constituţia şi legile
constituţionale. Constituţia este legea fundamentală a unui stat, care fixează regulile
esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii din statul respectiv şi consacră majoritatea
principiilor fundamentale politico-juridice.
3. Doctrina şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare secundare.
Doctrina reprezintă ansamblul analizelor, investigaţiilor, interpretărilor pe care
autorii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina rezultă din lucrările unor
jurişti iluştri, care explică şi comentează regulile juridice, expun teoriile de drept,
concepţiile lor în problemele juridice controversate.
Jurisprudenţa (practica judecătorească) se defineşte ca fiind totalitatea soluţiilor
date de instanţele de judecată de toate gradele în speţele judecate. Începând din
antichitate şi până în epoca modernă, istoria dreptului oferă exemple celebre de
jurisprudenţă.

TIPOLOGIA SISTEMELOR DE DREPT

Trecerea în revistă a alcătuirilor juridice aplicabile în prezent în diferite
state relevă categorii mai largi, gruparea sistemelor juridice naţionale, obiect
prin excelenţă al dreptului comparat, înţeles nu ca un ansamblu de norme de
drept aplicabile în raporturile sociale, ci ca un ansamblu de procedee, potrivit
cărora se realizează compararea unor norme, reglementări, instituţii sau sisteme
juridice din alte ţări, în scopul practic de a evidenţia asemănările şi deosebirile
dintre ele şi a propune îmbunătăţirea unora sau celorlalte 26 .
Existenţa unor constante juridice nu exclude procesul schimbării, al
devenirii permanente a dreptului. Acest proces implică transformări în conţinutul
normativ al dreptului, modificări cantitative şi calitative în compunerea
instituţiilor şi a ramurilor dreptului, în raport de un complex de factori:
economici, sociali, ideologici, culturali. Cu mult timp înainte, s-a evidenţiat
faptul că transformarea dreptului este un reflex al evoluţiei economico-sociale,
neputând exista legislaţie valabilă tuturor timpurilor 27 . În această idee s-a admis
şi ideea progresului juridic 28 .
Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapuse de drept, realitate ce
aduce în discuţie tipologia acestor sisteme, clasificarea lor.
Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea atât a
laturilor conţinutului dreptului, cât şi de la trăsăturile specifice ale modului de
exprimare a acestui conţinut. În tipologia dreptului mai pot fi luate în calcul şi
multe alte criterii, cum ar fi: dependenţa de tipologia sistemelor de organizare
socială 29 , apartenenţa (conectarea) la un bazin de civilizaţie juridică 30 etc.

26
V.D. Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura Continent XXI,
Bucureşti, 1994, p. 14 şi urm.
27
S. Antim, Concepţia economică a dreptului, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1915; C.C.
Damian, Transformarea concepţiei dreptului, Bucureşti, 1939.
28
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 68.
29
J. Poirier, Introduction à l’appareil Juridique – Tipologie des Syistèmes juridiques, Ethologie
Générale, Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1968, p. 1102.
30
R. David, Grands systèmes de droit contemporains, Dalloz, Paris, 1978.

17
 În raport de criteriul propus de Poirier (dependenţa de tipologia sistemelor
de organizare socială) se poate constitui un tablou al sistemelor de drept în plan
suprapus istoric: dreptul sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul
socialist. Fiecare dintre aceste sisteme de drept, denumite uneori şi tipuri istorice
de drept, prezintă trăsături specifice în conţinutul instituţiilor fundamentale, în
figura juridică a construcţiilor juridice, în ponderea izvoarelor etc. O astfel de
tipologie nu anulează diferenţele specifice ale diverselor sisteme particulare
coexistente în acelaşi spaţiu istoric.
Conform criteriului apartenenţei drepturilor la un bazin de civilizaţie
juridică, în dreptul comparat s-a realizat şi o altă tipologie – familia de drept.
René David analizează următoarele familii de drept: romano-germanică, anglo-
saxonă (common law), dreptul socialist, sistemele religioase şi tradiţionale
(dreptul musulman, hindus, chinez, japonez şi dreptul Africii negre şi al
Madagascarului) 31 .
Unii autori (spre exemplu, F.S. Canizares) reduc toate aceste sisteme la
trei grupe: occidentale, socialiste şi religioase.
Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge
ca tipuri istorice de drept: dreptul incipient (spre sfârşitul comunei primitive);
dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern; dreptul contemporan. Acesta din
urmă se diferenţiază în mai multe grupe, unele dintre ele corespunzătoare
sistemelor sau familiilor de drept amintite în clasificările precedente. Se pot
diferenţia, în mod relativ şi convenţional, următoarele grupe: dreptul societăţilor
democratice în care se include şi dreptul din ţările foste socialiste, aflate în faza
de tranziţie spre democraţie şi statul de drept; dreptul ţărilor în curs de
dezvoltare sau a lumii a III-a, care mai păstrează puternice elemente tradiţionale
şi religioase.
O altă clasificare a societăţii omeneşti distinge (remarcându-se şi un tip de
drept corespunzător) societatea arhaică (holistică), preindustrială, industrială şi
postindustrială, fără ca aceste tipuri de societăţi să fie omogene, pure, cu rupturi
definitive.
Societatea informatizată, dezvoltarea puternică a relaţiilor şi colaborării
internaţionale fac posibilă şi necesară apropierea şi influenţarea reciprocă a
sistemelor de drept din toate ţările existente astăzi pe glob. Cu atât mai mult se
poate remarca acest lucru, cu cât s-a mers până la unificarea în ţările cuprinse în
diverse forme de colaborare internaţională, cum este Uniunea Europeană, fapt
care a dus şi la naşterea unui sistem propriu de drept denumit drept comunitar 32 .

PERIODIZAREA ISTORIEI DREPTULUI

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de
anumite evenimente semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături politice,
economice, culturale şi sociale specifice.
Organizarea politică şi instituţiile juridice au determinat periodizarea istoriei
dreptului:
a) Istoria dreptului antic (Egipt, Babilon, India, China, Grecia, Roma);

31
R. David, Traité élémentaire de droit civil comparé, Dalloz, Paris, p. 31.
32
I. Craiovan, op. cit., p. 28.

18
 b) Istoria dreptului medieval: sec. al V-lea – 1789;
c) Istoria dreptului modern: 1789-1918;
d) Istoria dreptului contemporan: 1918- până în prezent.

PERIODIZAREA ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

1. Dreptul monarhiei dacice: perioada delimitată de formarea statului geto-dac
centralizat şi cucerirea Daciei de către romani (106).
2. Dualismul juridic în Dacia romană (106-271/274).
3. Dreptul feudal: a) etapa fărâmiţării feudale, delimitată de retragerea aureliană şi
formarea statelor româneşti centralizate, în care procesul de formare a Legii ţării
(Ius Valachicum – vechiul drept cutumiar – agrar), s-a derulat; b) etapa monarhiei
centralizate, delimitată de formarea statelor româneşti şi Revoluţia din anul 1821,
în care se finalizează dreptul cutumiar român (Ius Valachicum) şi apar primele
legi scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada revoluţiilor burgheze din anii 1821 şi
1848, formarea statului modern român, statului naţional unitar român, perioada
interbelică şi cea postbelică până în anul 1947.
5. Dreptul socialist (dictatura comunistă), care cuprinde perioada 30 decembrie
1947 – 22 decembrie 1989.
6. Dreptul de tranziţie, după 22 decembrie 1989 – octombrie 2003 (revizuirea
Constituţiei adoptate la 8 decembrie 1991).
Trecutul, prezentul poporului român, conştiinţa sa morală, politică şi juridică,
instituţiile aferente acestora, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, ca bază a
prefigurării viitorului constituie esenţa cursului Introducere în istoria statului şi
dreptului.

19