1.

Identificați criteriile de determinare a legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive.
  Articolul 101. 
    (1) Dacă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare şi pînă la executarea completă a
pedepsei privative de libertate, a muncii neremunerate sau a amenzii, a intervenit o lege care
prevede unul din aceste tipuri de pedeapsă, dar cu un maxim mai mic, sancţiunea aplicată se
reduce la acest maxim dacă depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvîrşită.
    (2) Dacă, după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi pînă la
executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii,
pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii, prevăzută de legea
nouă pentru acea infracţiune.
    (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa muncii neremunerate
sau a amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu munca neremunerată, dacă nu sînt interdicţii
pentru aplicarea acesteia, fără a se putea depăşi maximul prevăzut de legea nouă. Dacă legea nouă
prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu
amendă, fără a se depăşi maximul prevăzut în legea nouă.
Ţinînd cont de partea executată din pedeapsa închisorii, executarea pedepsei muncii sau, a
amenzii poate fi înlăturată în întregime sau în parte.
    (4) Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se execută în i limitele
prevăzute.
    (5) Dacă o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în
cazul pedepselor executate pînă la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau
înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.(1)–(4). 
    (6) Dacă fapta pentru care persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracţiune în
conformitate cu prevederile legii noi, ci constituie o contravenţie, sancţiunea contravenţională nu
se mai aplică, indiferent de categoria şi mărimea sancţiunii prevăzute.
    (7) În cazul în care, în temeiul efectului retroactiv al legii penale, se impune recalificarea faptei
stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă, instanţa de judecată va recalifica fapta şi va
aplica pedeapsa prin fixarea maximului sancţiunii prevăzute de legea penală mai favorabilă
condamnatului, dacă pedeapsa stabilită prin hotărîrea irevocabilă este mai mare decît maximul
prevăzut de legea penală nouă, sau va menţine pedeapsa stabilită prin hotărîrea irevocabilă.
2. Stabiliți care sunt principiile legii penale și relatați despre conținutul juridic al
acestora.
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât și
realizarea normelor penale, ce se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală și pedeapsa penală.
 Articolul 3. Principiul legalităţii
    (1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse
penale, decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.
    (2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sînt interzise.
    Articolul 4. Principiul umanismului
    (1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare
supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.
    (2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului.
Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
    Articolul 5. Principiul democratismului
    (1) Persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale
fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
    (2) Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor
1
 şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.
    Articolul 6. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
    (1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu
vinovăţie.
    (2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau
din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
    Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale
    (1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite,
de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea
penală.
    (2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi
faptă.
Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale –La aplicarea legii se ține cont de
caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite, de persoana celui vinovat și de
circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de
două ori urmăririi penale și pedepsei penale pentru una și aceeași faptă.
3. Identificați și relatați despre condițiile aplicării legii penale în spațiu.
  Articolul 11. Aplicarea legii penale în spaţiu
    (1) Toate persoanele care au săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la
răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
    (2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova
care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sînt pasibili de răspundere penală în conformitate cu
prezentul cod.
    (3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au
săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală şi sînt traşi la răspundere penală pe
teritoriul Republicii Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii
Moldova, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului Republicii Moldova, împotriva păcii şi
securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul
străin.
    (4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvîrşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sînt supuse jurisdicţiei
penale a Republicii Moldova.
    (5) Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova se consideră
săvîrşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvîrşit o infracţiune pe o navă maritimă sau
aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată în afara spaţiului acvatic
sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în conformitate cu prezentul cod
dacă în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu se dispune altfel.
    (6) În baza prezentului cod sînt supuse răspunderii penale şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni la
bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinînd Republicii Moldova, indiferent de locul ei de
aflare.
    (7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii
Moldova sînt luate în considerare, conform prezentului cod, la individualizarea pedepsei pentru o nouă
infracţiune săvîrşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi la soluţionarea
chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.
4. Determinați conținutul aplicării legii penale în timp și relatați despre efectul
retroactiv al acesteia.
Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la
momentul săvîrşirii faptei.
    Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
  Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod,
ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra
2
 persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv
asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
    Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea
unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
Principiul general de actiune a legii penale in timp e stabilit de
Articolul 8. Potrivit caruia Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc
de legea penală în vigoare la momentul săvîrşirii faptei. Fata de persoana care a asavirsit o
infractiune se aplica acea lege penala care era in vigoare la momentul savirsirii infractiunii. Se
considera in vigoare legea care a intrat in putere in ordinea stabilita si nu sia pierdut puterea din
anumite temeiuri.Legile, actele parlametului, decretele presedintelui, hotaririle si dispozitiile
guvernului, actele normative ale minisretelor intra in vigoare la data publicarii in MO (sau la data
indicata in lege). Nepublicarea legii atrage inexistenta acesteia.
    Articolul 9. Timpul săvîrşirii faptei
    Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
    Articolul 10. Efectul retroactiv al legii penale 
    (1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt
mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde
asupra persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi,
inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente
penale.
    (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea
unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
Legii i se atribuie efect retroactiv in 2 cazuri: 1 pt inlaturarea penalitatii faptei(care exclude fapta din
categoria infractiunilor) si 2. Atenuarii pedepsei(cind sanctiunile sint mai blinde ca cele din legea
precedenta) Efectul retroactiv se extinde si asupra celor care executa pedeapsa sau care au executat-o
dar au antecedente, astfel persoana va fi eliberata si antecedentele vor fi stinse. La cei cu antecedente
penale acestea se sting.
5. Clasificați elementele şi semnele componenţei infracţiunii.
Componenta de infractiune e un sistem de elemente esentiale obiective si subiective ale faptei
prevazute de legea penala.
In fapta infractionala se deosebesc 4 elemente componente: obiect, latura obiectiva subiect si latura
subiectiva.
Semnele sint trasaturi concrete, insusiri calitati inerente fiecarui element al componentei de
infractiune, caracteristica lor. Celor 4 elemente le corespiund 4 grupuri de semne .
(semne absolute/obligatorii: , fapta, vinovatia, urmarea socila periculoasa, legatura de cauzalitate,
responsabilitatea, virsta, persoana fizica
Semne relative: locul, metoda, imprejurarile, motivul, timpul,scopul, starea emotionale, etc)
În dreptul penal se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective și subiective,
stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept o infracţiune concretă. Fapta
prejudiciabilă săvârșită reprezintă o realitate obiectivă, iar componenţa infracţiunii – o noţiune juridică
despre aceasta ca infracţiune care se conţine în dispoziţia normei penale. Răspunderea penală apare numai
pe baza faptei persoanei, faptă ce conţine semnele componenţei infracţiunii.
Elementele componenţei infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă.
Semnele componenţei infracţiunii sunt trăsăturile concrete, specifice, caracteristice elementelor.
De ex. Element al infr este latura subiectivă, iar semnele laturii subiective sunt vinovația, motivul și
scopul.
Obiectul infracţiunii- valoarea socială și relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt
prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor și valorilor sociale ocrotite prin normele
dreptului penal.

3
Obiectul juridic generic (de grup) este constituit dintr-un grup de valori sociale de aceeași natură,
ocrotite prin normele dreptului penal, Toate infracţiunile prevăzute de Codul penal sunt grupate, în raport
cu obiectul lor generic, în 18 capitole din Partea specială a Codului penal.
Obiectul juridic special (specific) constă din valoarea contra căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea
(inacţiunea) prevăzută de legea penală, (omor- persoana concretă)
Obiectul juridic principal și obiectul juridic secundar- De ex.: tâlhăria este o infracţiune complexă,
luarea bunului reprezentând acţiunea principală, iar valoarea socială vătămată prin săvârșirea ei
constituind obiectul juridic principal al tâlhăriei. Cea de-a doua acţiune, lovirea sau ameninţarea, este
acţiunea secundară sau adiacentă, și în mod corespunzător valoarea socială pusă în pericol prin această
acţiune, și anume integritatea corporală sau libertatea psihică a persoanei constituie obiectul juridic
secundar.
Obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra sau împotriva cărora s-a îndreptat
acţiunea sau inacţiunea incriminată.
Latura obiectivă- Acestea vizează: fapta prejudiciabilă, urmarea prejudiciabilă, legătura de cauzalitate
dintre acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material și urmarea prejudiciabilă. Acestora li se
atașează uneori și alte cerinţe esenţiale, cum ar fi locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a
infracţiunii.
Elementul material este reprezentat de însăși fapta incriminată, întrucât fără o activitate exterioară nu
poate exista infracţiunea. Numai o acţiune (inac ţiune) poate leza o valoare.
Urmarea prejudiciabilă desemnează rezultatul faptei. În funcție de faptul dacă urmarea este sau nu
prevăzută în norma de incriminare, infracţiunile se clasifică în materiale și formale.. Infracţiunile
materiale se consumă în momentul producerii urmării prejudiciabile, iar cele formale – în momentul
realizării faptei.
Legătura cauzală constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între acţiunea (inacţiunea)
incriminată de lege și urmarea pe care aceasta o produce. Problema legăturii cauzale se pune numai în
cazul infracţiunilor material.
Locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a faptei.
Subiectul infracțiinii - este persoana care săvârșește nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Persoana
fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întrunește cumulativ următoarele condiţii: limita de vârstă cerută
de lege și responsabilitatea. Minorii care au depășit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de 16 ani
sunt pasibili de răspundere penală numai pentru săvârșirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor
prevăzute de alin. (2) al art. 21 din CP al RM. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund
penal niciodată de faptele prevăzute de legea penală pe care le-ar săvârși. Vârsta se stabilește în baza
actelor respective – buletin de identitate, pașaport, adeverinţă de naștere. În cazul lipsei acestora, se
apelează la alte probe, inclusiv la expertiza medico-legală.
Latura subiectivă- latura subiectivă a componenţei infracţiunii constituie partea interioară a infracţiunii,
care determină atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvârșită și de urmările
acesteia, sub raportul conștiinţei, voinţei și emoţiilor sale. Analiza juridico-penală a laturii subiective a
componenței infracțiunii se realizează prin intermediul semnelor juridice care o caracterizează: vinovăţia,
scopul și motivul infracţiunii. Vinovăţia, sub formă de intenţie sau imprudenţă, constituie semnul
principal al laturii subiective.
    Infracţiunea săvîrşită cu intenţie
    Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama
de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit
sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Întenția directă- a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit
Intenția indirectă- a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea
acestor urmări.

Infracţiunea săvîrşită din imprudenţă

    Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar
considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
4
acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi
putea să le prevadă.
Încrederea exagerată- consideră în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate.
Neglijența - nu își dă seama de caracterul prejudiciabil

    Infracţiunea săvîrşită cu două  forme de vinovăţie

    Dacă, drept rezultat al săvîrşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform
legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea
penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera
în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor
urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată.
    Fapta săvîrşită fără vinovăţie (cazul fortuit)
    Fapta se consideră săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă. Spre
exemplu, o persoana conduce un autoturism in mod neregulamentar, dar la un moment dat, din cauza
ruperii unei piese de la sistemul de directie – ce nu ar fi putut fi prevazuta – comite un accident de
circulatie.
motivul infracţiunii ca fiind imboldul interior, adică acea necesitate, dorinţă, pasiune, emoţie, acel
sentiment care determină persoana să săvârșească infracţiunea și îi dirijează voinţa în momentul săvârșirii
ei
scopul infracţiunii se înţelege obiectivul propus și reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii sau
inacţiunii sale, adică finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei penale
Omor din gelozie- impulsul interior- gelozia, scopul- înlăturarea din viață a persoanei.
6. Determinați și explicați condițiile legale în care persoana juridică compare ca
subiect al infracțiunii.
            Articolul 21. Subiectul infracţiunii
          (3) O persoană juridică, cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală
pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă aceasta nu a îndeplinit sau a îndeplinit
necorespunzător dispozițiile directe ale legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicții privind efectuarea
unei anumite activități și se constată cel puțin una din următoarele circumstanțe:
            a) fapta a fost săvîrșită în interesul persoanei juridice respective de către o persoană fizică
împuternicită cu funcții de conducere, care a acționat independent sau ca parte a unui organ al
persoanei juridice;
            b) fapta a fost admisă sau autorizată, sau aprobată, sau utilizată de către persoana
împuternicită cu funcții de conducere;
            c) fapta a fost săvîrșită datorită lipsei de supraveghere și control din partea persoanei
împuternicite cu funcții de conducere.
            (31) O persoană fizică se consideră împuternicită cu funcții de conducere dacă are cel puțin
una din următoarele funcții:
            a) de reprezentare a persoanei juridice;
            b) de luare a deciziilor în numele persoanei juridice;
            c) de exercitare a controlului în cadrul persoanei juridice.
            (4) Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile
pentru săvîrşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în partea specială din
prezentul cod.
            (5) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru
infracţiunea săvîrşită.

Calitatea de personalitate juridică se atribuie din momentul înregistrării de stat și dispare odată cu radierea
organizaţiei din registrul respectiv de către organul competent.
În codul penal din 18 aprilie 2002 legiuitorul a introdus p.j. in calitate de subiect al infractiunii. P.J. poate
fi subiect al infractiunii de la data inregistrarii ei de catrre stat pina la radierea acesteia din Registrul de
5
 stat a P.J. raspunderea penala a p.j. nu exclude raspunderea pers. Fizice pentru infractiunea savirsita.
Pentru una si aceeasi infractiune poate fi trasa atit persoana juridica cit si cea fizica care activeaza in
cadrul perso.juridice.
Toate pers.juridice (inclusiv si cele care nu desfasoara activitate de intreprinzator)cu exceptia
autoritatilor publice sint pasibile de raspundere penala.
Conditiile:1. Pers juridica este vinovata de neindeplinirea sau indplinirea necorespunzatoare a
dispozitiilor directe ale legii ce stabilesc indatoriri sau interdictii pentru efectuarea unei astfel de
activitai.
p.j.este vinovata de efectuarea unor activitati ce nu corespunde actelor de constituire sau
scopurilor declarate.
Fapta ce cauzeaza daune in proportii considerabile peroanei , societatii sau statului a fost savirsita
in interesul acestei persoane juridice.Pedepsele: amenda, privarea de dreptul de exercitate a unei
activitati, Lichidarea.
7. Determinați și explicați conținutul normativ al stării de responsabilitate,
iresponsabilitate și responsabilitate redusă.
 Articolul 22. Responsabilitatea
    Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
    Articolul 23. Iresponsabilitatea
    (1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile,
se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu
putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de
constrîngere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod.
    (2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvîrşit infracţiunea în stare de responsabilitate,
înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a
lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o
asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu
caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate fi supusă pedepsei.
    Articolul 231. Responsabilitatea redusă
    (1) Persoana care a săvîrşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza
medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi
legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin este pasibilă de responsabilitate penală redusă.
    (2) Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea
psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală.
8.Stabiliți și explicați fazele și etapele activității infracționale.
Articolul 25. Etapele activităţii infracţionale
(1) Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvîrşită întruneşte toate semnele constitutive ale
componenţei de infracţiune.
(2) Se consideră infracţiune neconsumată pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune.
(3) Răspunderea pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativă de infracţiune se stabileşte, conform
articolului corespunzător din Partea specială a prezentului cod, ca şi pentru infracţiunea consumată, cu
trimitere la art.26 şi 27, respectîndu-se prevederile art.81.
ETAPELE ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE
Pregătirea- Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune,
procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă
cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea
nu şi-a produs efectul.
Răspunderii penale şi pedepsei penale sunt supuse numai persoanele care au săvârşit pregătirea unei
infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
1. În alin.1 art.26 CP se dă o definiţie mai desfăşurată a pregătirii de infracţiune decât în alin.1 art.15 CP
din 1961. Din această definiţie rezultă că, pentru a considera o activitate drept act de pregătire pedepsit
penal, activitatea trebuie să fie caracterizată de anumite semne obiective şi subiective.
6
La semnele obiective se referă prevederile alin.1 art.26 CP privind crearea condiţiilor pentru săvârşirea
infracţiunii şi întreruperea actelor de pregătire din cauze independente de voinţa făptuitorului.
Cerinţa alin.1 art.26 CP privind caracterul intenţionat al actelor de pregătire constituie semnele subiective
ale pregătirii de infracţiune.
2. Din felul în care se manifestă actele de pregătire, ele pot fi de natură intelectuală ori materială. Un act
de pregătire de natură intelectuală poate fi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune.
Actele de pregătire de natură materială constau din procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori a
instrumentelor în vederea săvârşirii infracţiunii. Alin.1 art.26 CP nu a enumerat în mod exhaustiv toate
actele posibile de pregătire de infracţiune. Prin expresia sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii
pentru săvârşirea ei legiuitorul a recunoscut că orice acte de pregătire efectuate cu scopul săvârşirii
infracţiunii cad sub incidenţa alin.1 art.26 CP. Aceste acte de pregătire pot fi de natură intelectuală
(procurarea de informaţii şi de date privitoare la săvârşirea infracţiunii, plănuirea infracţiunii şi
repartizarea rolurilor între participanţi, înţelegerea prealabilă cu alte persoane de a procura sau
comercializa bunurile furate etc.) şi de natură materială (pregătirea unor ascunzişuri pentru tăinuirea
uneltelor infracţiunii, bunurilor furate etc., pregătirea unor documente personale false pentru a evita
identificarea după săvârşirea infracţiunii etc.).
3. Latura obiectivă a pregătirii de infracţiune are un şir de particularităţi:
Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii ce se pregăteşte şi sunt exterioare
acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii. De exemplu, pregătirea unei arme de
foc pentru săvârşirea unui atac tâlhăresc nu se cuprinde în latura obiectivă a tâlhăriei prevăzute în art.188
CP şi se consideră criminală numai în baza alin.1 art.26 CP.
Actele de pregătire nu lezează nemijlocit obiectul infracţiunii zămislite. În cazul actelor de pregătire, de
exemplu, a furtului, patrimoniul victimei presupuse nu este lezat, însă se creează o stare de pericol
potenţială pentru această valoare socială ocrotită de legea penală.
Actele de pregătire, nefiind obligatorii, sunt posibile la toate infracţiunile intenţionate.
Actele de pregătire trebuie să fie săvârşite numai de persoana care are nemijlocit intenţia de a săvârşi
infracţiunea ca autor sau coautor al ei. Atunci când ele sunt înfăptuite de altă persoană, decât autorul sau
coautorii, constituie acte de complicitate (alin.5 art.42 CP).
4. Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care "din cauze independente de voinţa
făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul". Prin expresia din alin.1 art.26 CP infracţiunea nu şi-a
produs efectul se înţelege că actele de pregătire nu au ajuns până la etapa începerii tentativei sau în cazul
infracţiunilor cu componenţe formale - până la săvârşirea primei acţiuni ce constituie latura obiectivă a
acestor componenţe de infracţiuni. În atare cazuri infracţiunea trebuie să nu-şi producă efectul din motive
independente de voinţa făptuitorului. De exemplu, în cazul violului, refuzul care a fost determinat de
imposibilitatea continuării ulterioare a acţiunilor criminale în virtutea unor împrejurări apărute contrar
voinţei vinovatului nu poate fi considerat benevol şi, prin urmare, nu exclude răspunderea penală (p.14
din HP CSJ nr.7 din 29.08.1994 cu modificările din 20.12.1999 Cu privire la practica judiciară în
cauzele despre infracţiunile sexuale). Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din motive subiective (mila
faţă de victimă, teama de răspunderea penală etc.), va fi considerată renunţare de bună voie la săvârşirea
infracţiunii, care, conform art.56 CP, constituie temei pentru liberarea de răspunderea penală pentru
pregătirea infracţiunii. În acest caz persoana poartă răspunderea penală doar pentru acţiunile pregătitoare
deja săvârşite în vederea producerii rezultatului infracţiunii, cu condiţia că ele conţin elementele
constitutive ale altei infracţiuni consumate (alin.3 art.56 CP).
5. Latura subiectivă a pregătirii de infracţiune constă în caracterul ei intenţionat. Mai mult, în cazul
pregătirii de infracţiune făptuitorul acţionează cu intenţie directă. El îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunilor de pregătire a infracţiunii, prevede posibilitatea survenirii urmărilor
prejudiciabile de pe urma infracţiunii pe care o pregăteşte şi doreşte să săvârşească această infracţiune.
Infracţiunile din imprudenţă nu pot să apară sub formă de acte de pregătire.
6. Codul penal din 1961 incrimina nelimitat actele de pregătire, ele fiind pedepsite în cazul tuturor
infracţiunilor intenţionate, indiferent de gravitatea lor.
Alin.2 art.26 CP prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit acte de pregătire a
unei infracţiuni intenţionate mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. În cazul

7
pregătirii unei infracţiuni uşoare, legiuitorul a considerat că actele de pregătire nu prezintă gradul
prejudiciabil caracteristic infracţiunii şi le-a lăsat în afara incriminării.
7. Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se stabileşte conform articolului
corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiune consumată, cu trimitere la art.26,
respectându-se prevederile art.75 şi 81 CP. Dacă actele de pregătire a unei infracţiuni prin natura lor
constituiau o altă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. De exemplu, pentru
procurarea ilegală a unei arme de foc cu scopul pregătirii unui omor intenţionat, făptuitorul va fi tras la
răspundere penală pentru pregătirea omorului intenţionat în baza art.145 CP raportat la art.26 CP, iar
pentru procurarea ilegală a armei de foc - şi în baza art.290 CP.
8. Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă din momentul începerii actelor de
pregătire. În aceste situaţii făptuitorul poartă răspunderea penală în baza articolului din partea specială a
CP, în care sunt incriminate ca infracţiuni distincte actele de pregătire (mai detaliat a se vedea p.3 al
comentariului la art.25 CP).
Tentativa - Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată
nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului,
aceasta nu şi-a produs efectul.
1. Sub aspect obiectiv, tentativa implică efectuarea unor acte ce fac parte din latura obiectivă a infracţiunii
începute, iar sub aspect subiectiv presupune caracterul intenţionat al acestor acte.
2. Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a acţiunii îndreptate
nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de CP. Făptuitorul, prin actele de executare, atentează la
obiectul concret şi creează pericolul real de a-i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o
anumită daună. De exemplu, în cazul tentativei de omor, nu este necesară o încadrare suplimentară a
urmărilor reale survenite pentru victimă (p.3 din HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).
Tentativa de infracţiune cu componenţe formale este posibilă numai atunci când latura lor obiectivă se
constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile normei de incriminare. De exemplu, violul se
consideră infracţiune consumată din momentul în care s-a început raportul sexual. Dacă faţă de victimă se
aplică forţa fizică sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un raport sexual cu ea, dar acest scop n-a fost
atins din motive ce nu depind de voinţa vinovatului, toate cele săvârşite urmează a fi calificate ca
tentativă de viol (p.13 şi 21 din HP CSJ nr.7 din 29.09.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele
despre infracţiunile sexuale).
De regulă, actele de executare a tentativei se săvârşesc prin acţiuni. Însă art.27 CP nu exclude tentativa şi
prin inacţiuni. În teoria dreptului penal posibilitatea tentativei prin inacţiune este discutabilă. Cei care
pledează pentru existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează opinia prin exemplul
devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte.
3. O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea a cărei executare a fost
începută nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului.
Cauzele independente de voinţa făptuitorului care împiedică producerea efectului în cazul tentativei sunt
diverse. Ele se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care întrerup acţiunile şi fac
imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului. În funcţie de gradul de realizare a
tentativei, ea poate apărea în formă întreruptă (neconsumată) sau în formă consumată.
Tentativa întreruptă (neconsumată) este atunci când acţiunea începută este întreruptă şi nu mai poate fi
continuată pentru a-şi produce efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. De exemplu, există
tentativa întreruptă când, în scopul de a omorî victima, infractorul îi aplică lovituri cu cuţitul în regiunea
cutiei toracice, însă acţiunea nu a fost dusă până la sfârşit din cauză că partea vătămată s-a apărat şi au
intervenit alte persoane.
Tentativa este consumată în cazul în care acţiunea a început şi a fost dusă până la capăt, dar nu s-a produs
rezultatul, el fiind înlăturat, din cauze ce nu depind de voinţa făptuitorului. De exemplu, constituie
tentativă consumată fapta persoanei care nu a avut posibilitatea de a dispune de bunurile sustrase din
punga victimei din cauză că a fost observată de victimă şi de alte persoane şi reţinută îndată de ei.
Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a infracţiunii, ea nu poate fi trasă
la răspunderea penală şi se liberează de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la
săvârşirea infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care actele tentativei conţin o altă infracţiune consumată
8
(art.56 CP). Renunţarea de bună voie la infracţiune poate apărea nu numai la întreruperea voluntară a
actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii rezultatului. De exemplu, o persoană, după ce a
administrat o substanţă otrăvitoare victimei cu intenţia de a o ucide, fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un
antidot, cheamă salvarea, lămureşte medicilor ce otravă i-a dat victimei şi, datorită acestor măsuri, îi
salvează viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va răspunde pentru tentativa de omor, ci numai pentru urmarea
efectiv produsă până la înlăturarea morţii victimei.
4. Tentativa sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al actelor ei.
Practica judiciară a RM recunoaşte constant că tentativa de infracţiune poate fi săvârşită numai cu intenţie
directă. Sub acest aspect CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că tentativa de omor este posibilă numai
cu intenţie directă (p.3 din HP CSJ nr.9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
omor intenţionat).
De asemenea, s-a explicat instanţelor judecătoreşti că, la soluţionarea cauzelor cu privire la tentativa de
viol cu aplicarea forţei fizice sau a constrângerii psihice, trebuie constatat faptul dacă inculpatul a acţionat
cu scopul de a săvârşi raportul sexual şi dacă forţa aplicată a servit drept mijloc spre a-şi atinge scopul.
Numai dacă există atare circumstanţe, acţiunile vinovatului pot fi recunoscute drept tentativă de viol şi
numai ele dau posibilitatea de a delimita tentativa de viol de alte acte criminale (acte de desfrâu,
huliganism, cauzare a leziunilor corporale, insultă etc.) (p.13 din HP CSJ nr.7 din 29.08.1994 Cu privire
la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale).
5. În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea rezultatului,
tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule.
Tentativă asupra unui obiect nul este atunci când persoana atentează la valorile sociale ocrotite de legea
penală, însă acţiunile comise nu au pricinuit şi nu au putut pricinui daună din cauza greşelii făptuitorului,
deoarece obiectul lipsea în momentul atentatului sau avea calităţi atât de bune, încât - prin acţiunile
întreprinse - nu putea fi vătămat. De exemplu, dacă făptuitorul a sustras arme, muniţii, substanţe
explozive, care în acel moment nu aveau capacităţile iniţiale, dar el era sigur că cele sustrase au
capacităţile necesare, acesta va purta răspunderea penală pentru tentativă de sustragere a substanţelor
explozive (p.6 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre
punerea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a
muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor).
Tentativa cu mijloace nule este în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. De exemplu, făptuitorul a instalat, cu scopul de a
suprima viaţa victimei, un dispozitiv explozibil sub automobilul ei. Explozia, nefiind puternică, a avut
drept efect numai deteriorarea automobilului şi cauzarea unor leziuni corporale victimei. Vinovatul a fost
condamnat pentru tentativă de omor, deoarece, din cauza insuficienţei mijloacelor folosite de făptuitor,
moartea victimei nu a survenit.
 Infracțiunea consumată- Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate
semnele constitutive ale componenţei de infracţiune şi nu doar unele, ca în cazul tentativei.
Pentru recunoaşterea infracţiunii drept consumată are importanţă de principiu momentul consumării
infracţiunii. O dată cu consumarea infracţiunii, activităţile efectuate în fazele precedente în vederea
producerii rezultatului îşi pierd propria lor individualitate, integrându-se în fapta consumată, singura
reţinută pentru încadrarea juridică şi sancţionarea ei.
Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia juridică a componenţei de infracţiune din partea
specială a CP.
Infracţiunile, drept componenţe materiale, se consideră consumate în momentul survenirii rezultatului.
De exemplu, furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă averea a fost sustrasă şi infractorul
are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa (p.16 din HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992
Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului). Au
componenţe materiale şi alte infracţiuni prevăzute de partea specială a CP (art.145, 146, 147, 239, 242,
271 etc.).
Infracţiunile cu componenţe formale dobândesc forma consumată în momentul săvârşirii acţiunii
prejudiciabile. De exemplu, tâlhăria se consideră consumată din momentul atacului însoţit de aplicarea
sau ameninţarea cu aplicarea violenţei, periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei, şantajul - din
momentul înaintării cerinţei, însoţită de ameninţare, indiferent de atingerea de către infractor a scopului
9
pus (p.16 HP CSJ nr.15 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea averii proprietarului); circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a
precursorilor acestora se consideră infracţiune consumată din momentul săvârşirii a cel puţin unei acţiuni
din cele menţionate în art.217 CP (p.3 din HP CSJ nr.12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi
substanţele cu efect puternic şi toxic). La infracţiunile cu componenţe formale se referă de asemenea şi
alte infracţiuni din partea specială a CP (de exemplu, art.177, 178, 179, 290, 307 alin.1, 311, 312 etc.).
Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă chiar din momentul pregătirii lor. De
exemplu, intenţia de a dobândi prin banditism arme şi muniţii se consideră infracţiune consumată din
momentul organizării bandei (p.10 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în
cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală,
sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de
foc şi a muniţiilor). O astfel de construcţie au şi infracţiunile de organizare a unei rebeliuni armate
(art.340 CP), organizarea unei formaţiuni paramilitare ilegale (art.282 CP), crearea sau conducerea unei
organizaţii criminale (art.284 CP), organizarea de grupuri criminale în scopul terorizării condamnaţilor
porniţi pe calea corectării sau săvârşirii atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor (art.286 CP) etc.
Alte infracţiuni se consideră consumate din momentul creării unei stări de pericol real pentru valoarea
socială ocrotită de legea penală. De exemplu, infracţiunea de ecocid se consideră consumată din
momentul în care acţiunile descrise în art.136 CP pot provoca o catastrofă ecologică; ameninţarea cu
omorul sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie infracţiune dacă a existat
pericolul realizării acestei ameninţări (art.155 CP); punerea intenţionată a altei persoane în pericol de
contaminare cu maladia SIDA constituie infracţiune consumată prevăzută de art.212 CP; infracţiune de
terorism consumat constituie chiar şi ameninţarea cu săvârşirea actelor de terorism (art.278 CP) etc.
Infracţiunea continuă se consideră consumată în momentul încetării activităţii infracţionale sau din
cauza survenirii unor evenimente care împiedică această activitate (alin.2 art.29 CP). La această categorie
de fapte se referă infracţiunile prevăzute de art.166, 167, 194, 202, 203 CP etc.
Infracţiunea prelungită se consumă în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale
(art.30 CP).
În alin.2 art.25 CP se dă noţiunea infracţiunii neconsumate, care constă din pregătirea şi tentativa de
infracţiune (a se vedea comentariul la art.26 şi 27 CP).
Delimitarea infracţiunii consumate de cea neconsumată are importanţă juridico-penală. Or, conform
alin.3 art.25 CP, răspunderea penală pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune se stabileşte conform
articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26
şi 27 CP.
În afară de aceasta, justa calificare a acţiunilor făptuitorului drept infracţiune consumată sau
neconsumată are şi consecinţe diferite. Astfel, răspunderea penală este prevăzută numai pentru actele de
pregătire a infracţiunii mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, ele nefiind
pedepsite în cazul infracţiunilor uşoare (alin.2 art.26 CP). Dispoziţiile art.81 CP pentru infracţiunile
neconsumate stabilesc unele procedee de aplicare a pedepsei mai favorabile decât pentru infracţiunea
consumată şi interzice aplicarea pedepsei de detenţiune pe viaţă pentru infracţiunile neconsumate.
În funcţie de momentul consumării infracţiunii se rezolvă unele probleme privind aplicarea amnistiei
şi prescripţiei de tragere la răspunderea penală. De exemplu, în cazul infracţiunii continue amnistia se
aplică numai cu condiţia ca acţiunea sau inacţiunea începută să înceteze până la data intrării în vigoare a
actului de amnistie. Dacă infracţiunea continuă începută până la actul de amnistie durează şi după intrarea
lui în vigoare, amnistia nu se aplică.
Formele infracţiunii prevăzute în art.25 CP şi determinate de etapele de desfăşurare a activităţii
infracţionale privesc numai activitatea infracţională, la baza căreia stă intenţia, ca formă a vinovăţiei.
Asemenea forme se exclud în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă.
Fazele activităţii infracţionale
Fazele infracţiunii, faze sau momente distincte în desfăşurarea activităţii infracţionale, avînd fiecare un
anumit rol în raport cu rezultatul final al acesteia. F.i. sînt:

10
 a) faza luării hotărîrii sau formării intenţiei (faza psihică, spirituală, subiectivă), care cuprinde trei
momente: al conceperii activităţii infracţionale, al deliberării asupra săvîrşirii infracţiunii şi al luării
hotăririi de a o săvîrşi;
b) faza actelor de pregătire, care constă în efectuarea unor acte care pregătesc săvîrşirea infracţiunii (de
exemplu: culegerea de date cu privire la obiect, locul şi timpul potrivit pentru săvîrşire);
c) faza executării, constînd în executarea de acte prin care se săvîrşeşte infracţiunea:
d) faza urmărilor, a consumării infracţiunii, în care apar urmările sociale periculoase ale faptei. Faza
urmărilor cunoaşte şi un moment al epuizării rezultatului, în cazul în care procesul producerii rezultatului
se prelungeşte dincolo de momentul consumării. în desfăşurarea ei, activitatea infracţională poate îmbrăca
forme specifice (faptă tentată, faptă consumată, faptă epuizată), în care este atrasă răspunderea penală. De
regulă, răspunderea penală este atrasă numai din momentul în care făptuitorul a început săvîrşirea de acte
de executare a infracţiunii. Exteriorizarea intenţiei de a comite o infracţiune şi în mod obişnuit nici
săvîrşirea unui act de pregătire, nu este prevăzută de legea penală, împrejurare care constituie o cauză de
împiedicare a punerii în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale (art. 10, lit. b, C.p.p.). V. şi formele
infracţiunii.
fazele infracţiunii - momente parcurse de infracţiune până la consumarea sau epuizarea acesteia. Se
poate vorbi despre o fază internă, pe parcursul căreia se formează hotărârea infracţională, precedată de
momentul conceperii şi de cel al deliberării şi despre o fază externă, care începe cu prima manifestare
externă tinzând la executarea rezoluţiei infracţionale şi are ca punct terminal efectuarea în întregime a
activităţii voite. Desfăşurarea externă poate avea două faze: faza actelor de pregătire şi faza actelor de
executare pro-priu-zisă (constând în efectuarea de acte ce realizează acţiunea tipică, constitutivă a laturii
obiective). Pe parcursul acestei faze activitatea infracţională poate îmbrăca ~ tipice (faptul consumat) şi
atipice (fapta tentată) şi consumarea infracţiunii, epuizarea rezultatului, formele infracţiunii.
Teoria dreptului recunoaste prin aceasta notiune diferite etape (perioade) in cursul crora persoana
isi realizeaza intentia sa criminala-etapa de pregatire, tentativa si etapa de realizare a infractiunii
intentionale. Ele se deosebesc dupa caracterul actiunilor pe care le savirseste persoana si momentul
intreruperii activitatii sale infractionale.
Pregatirea si tentativa sint etapele realizarii intentiei si presupun intotdeauna intentia directa (se exclude
intentia indirecta si vinovatia imprudenta)
Pregatirea- persoana creaza conditiile favorabile –pentru realizarea reusita a infractiunii. Intelegerea
prealabila de a savirsi o infractiune, procurarea fabricarea sau adaptarea mijloacelor si instrumentelor,
sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvîrşirea ei dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
    (2) Răspunderii penale şi pedepsei penale sînt supuse numai persoanele care au săvîrşit pregătirea
unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Tentativa- realizarea partiala a laturii obiective a unei infractiuni.   Se consideră tentativă de infracţiune
acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei infracţiuni dacă, din cauze
independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.
Infractiunea consumata-fapta ce contine toate semnele componentei de infractiune terminate. (sint cazuri
cind intentia se realizeaaza nemijlocit in momentul terminarii infractiuiniiexcluzind pregatirea si
tentativa-aceste sint denumite componente formal reduse).
Se consuma din momentul survenirii rezultatului infractional, la cele cu componente formale se
consuma daca persoana va comite toate actiunile prevazute de legea penala sau din momentul inactiunii
persoanei indiferent daca au survenit urmari ulterior sau nu(divulgarea secretului de stat, privatiunea
ilegala de libertate).
La savirsirea infractiunii fiecare etapa precedenta se absoarbe de cea imediat urmatoare si de sine
statator nu se califica.
9. Explicați conceptul normativ al infracțiunii unice și relatați despre modalitățile
acesteia
Articolul 28. Infracţiunea unică
Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică
conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.

11
 Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică
conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale. Infractiunea unica simpla-o singura fapta, o
componenta de infractiune si provoaca o singura dauna(omor, escrocherie, huliganism)
Infractiunea unica complexa:infractiuni compuse, infractiuni continue si prelungite
Infractiuni compuse prevad savirsirea macar a uneia dintre actiunile alternative indicate in
dispozitie( de ex. Sau procuarea, sau pastrarea, transportatrea, etc) si infractiuni compuse din mai multe
fapte infractionale (ex. Tilharia, violul, huliganismul).
Infractiuni continue-fapta care se caracterizeaza prin savirsirea neintrerupta timp nedeterminat a
activitatii infractionale. Fapta dureaza un timp indelungat.
Infractiunea prelungita-fapta savirsita cu intentie unica, caracterizata prin 2 sau mai multe actiuni
infractionale identice, comise cu un scop, alcatuind in ansamlu o infractiume. Sint savirsite prin actiuni
fragmentate in timp. Toate etapele, epioadele sint strins legate intre ele. (insusirea enerfiei electrice,
inselarea clientilor)

Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care
se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.
1. Pornind de la conţinutul legal al definiţiei infracţiunii unice, distingem două modalităţi ale
acesteia:
a) când printr-o acţiune (inacţiune) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice;
b) când printr-un sistem de acţiuni (inacţiuni) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice.
2. Prin unitatea de infracţiune se înţelege situaţia în care o activitate infracţională, formată dintr-o
acţiune (inacţiune) ori din mai multe acţiuni (inacţiuni) se consideră, potrivit stării de fapt ori potrivit
legii, o singură infracţiune pentru care se aplică o singură pedeapsă.
3. Infracţiunea unică se poate prezenta sub forma unităţii naturale şi legale.
Prin unitate naturală se înţelege consacrarea juridică a entităţii naturale, care este alcătuită, în
general, dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat prejudiciabil unic unui obiect distinct
şi este comisă printr-o singură formă de vinovăţie.
4. Unitatea naturală, în funcţie de elementul său obiectiv, poate fi de două feluri: infracţiune unică
simplă şi infracţiune unică continuă (art.29 CP). Infracţiunea simplă se deosebeşte de infracţiunea
continuă prin faptul că elementul material al infracţiunii continue, care poate consta într-o acţiune
(inacţiune), se prelungeşte în timp, prin natura sa, până intervine forţa contrară care îi pune capăt
(momentul epuizării).
5. Unitatea legală de infracţiune este compusă din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, două
sau mai multe urmări prejudiciabile care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul material sau
rezultatul unei infracţiuni distincte şi care sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul unei
infracţiuni, ce dobândeşte caracter complex.
6. Legislaţia penală distinge următoarele modalităţi ale unităţii legale de infracţiuni: art.29 CP
Infracțiunea continuă; infracţiunea prelungită (art.30 CP);
Articolul 29. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ
(1) Se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp
nedeterminat, a activităţii infracţionale. În cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de
infracţiuni.
(2) Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită
survenirii unor evenimente care împiedică această activitate.
1. Infracţiunea continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă într-o acţiune
(inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la încetarea activităţii infracţionale. Această
activitate poate înceta din cauza intervenţiei făptuitorului, a altor persoane ori a organelor competente.
2. Infracţiunile continue pot fi de două tipuri: infracţiuni succesive şi infracţiuni permanente.
3. Infracţiunile succesive se caracterizează prin anumite pauze, întreruperi ce survin în desfăşurarea
activităţii infracţionale. Calitatea de infracţiuni continue succesive o pot avea acţiunile de purtare ilegală a
armelor şi muniţiilor (art.290 CP ); însuşirea şi utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor
naturale (art.194 CP) etc.

12
4. Infracţiunile permanente se caracterizează printr-o activitate continuă, care nu cunoaşte momente de
discontinuitate, de întrerupere. Calitatea de infracţiuni permanente o pot avea evadarea din locurile de
deţinere (art.317 CP), dezertarea (art.371 CP) etc.
Articolul 30. INFRACŢIUNEA PRELUNGITĂ
(1) Se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau
mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o
infracţiune.
(2) Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale.
1. Infracţiunea este prelungită în cazul în care persoana săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în
realizarea unei rezoluţii unice, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. O trăsătură distinctă a infracţiunii continue constă în faptul că acţiunile distincte din care se
compune infracţiunea consumată sunt considerate numai etape, faze ale infracţiunii finale.
2. Infracţiunea prelungită presupune următoarele condiţii:
a) săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la diferite intervale de timp, care prezintă, fiecare în parte,
componenţa aceleiaşi infracţiuni;
b) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale;
c) acţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
3. Prima condiţie, ce ţine de materialitatea activităţii infracţionale, este aceea a săvârşirii mai multor
acţiuni sau inacţiuni. Sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles într-o accepţiune mai
largă, sub aspectul realizării unei activităţi infracţionale, reluate de făptuitor, fiind necesară săvârşirea a
cel puţin două acţiuni care, în cumul, alcătuiesc o singură infracţiune. Acţiunile reluate pot avea atât
calitatea de infracţiune, cât şi de faptă prevăzută de legea penală, care poate să nu releve gradul de pericol
social al unei infracţiuni decât examinate în cumul.
4. Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârşite la diferite intervale de timp,
pentru a se integra în infracţiunea prelungită, trebuie să fie comise în temeiul unei rezoluţii unice. Instanţa
supremă judiciară (CSJ), prin HP nr.5 din 06.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea averii proprietarului, a indicat că "la delimitarea unei sustrageri repetate de cea
prelungită judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul că sustragerea prelungită trebuie considerată
sustragerea în mai multe rânduri a averii proprietarului, care se compune dintr-un şir de acţiuni criminale
identice, având acelaşi scop de însuşire ilegală a averii, ce se cuprind de intenţia unică a infractorului şi
alcătuiesc în concursul său o singură infracţiune". Intenţia unică a făptuitorului trebuie să cuprindă sub
aspect intelectiv previziunea desfăşurării eşalonate, în rate, a întregii activităţi infracţionale, iar sub aspect
volitiv - dorinţa comiterii în mod repetat a acţiunilor ce vor alcătui prin cumul o infracţiune unică.
5. Determinarea unităţii rezoluţiei infracţionale, ca proces psihic, presupune prezenţa unei hotărâri unice
strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee de acelaşi fel, neintervenirea unor
obstacole neprevăzute, care ar fi determinat luarea unei noi decizii infracţionale etc. care ar putea indica
asupra mai multor activităţi infracţionale distincte.
6. Cea de-a treia condiţie presupune - pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională - şi unitatea de subiect,
adică săvârşirea infracţiunii de una şi aceeaşi persoană sau de mai mulţi participanţi.
7. Consumarea infracţiunii prelungite are loc în ultimul moment al epuizării ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale. Activitatea infracţională prelungită în timp ia sfârşit fie în momentul renunţării de bună voie
a făptuitorului la săvârşirea infracţiunii, fie în momentul intervenţiei altor factori, cum ar fi descoperirea
faptei de către organele competente, etc.
10.Explicați instituția pluralității de infracțiuni și care sunt modalitățile ei.
Articolul 32. Pluralitatea de infracţiuni
            Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă.
         1. Se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni în acelaşi
timp sau la intervale diferite de timp de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru
vreuna din ele sau dacă a săvârşit o infracţiune după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea
completă a pedepsei. Astfel, pluralitatea de infracţiuni se prezintă sub următoarele forme: concursul de
infracţiuni, formă prevăzută prin conţinutul art.33 CP, şi recidiva, formă consacrată în art.85 CP.

13
 2. Formele pluralităţii se aseamănă prin condiţia săvârşirii a două sau a mai multor infracţiuni şi prin
unicitatea subiectului şi se deosebesc prin existenţa sau inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare
între faptele ce constituie pluralitatea de infracţiuni; în cazul concursului de infracţiuni sunt săvârşite două
sau mai multe infracţiuni, înainte ca infractorul să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele, iar în
situaţia recidivei infracţiunile sunt separate printr-o condamnare definitivă.
3. Recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni se caracterizează prin comiterea din nou a unei
infracţiuni după pronunţarea sentinţei, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
pedepsei, dar înainte de executarea completă a pedepsei. În această situaţie pluralitatea de infracţiuni este
compusă din termenul neexecutat al pedepsei şi infracţiunea din nou săvârşită.
   Articolul 33. Concursul de infracţiuni
            (1) Se consideră concurs de infracţiuni săvîrşirea de către o persoană a două sau mai multor
infracţiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat
termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor cînd săvîrşirea a două sau
mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale a prezentului cod în calitate de
circumstanţă care agravează pedeapsa.
            (2) Concursul de infracţiuni poate fi real şi ideal.
            (3) Concursul real există atunci cînd persoana, prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni),
săvîrşeşte două sau mai multe infracţiuni.
            (4) Concursul ideal există atunci cînd persoana săvîrşeşte o acţiune (inacţiune) care întruneşte
elemente a mai multor infracţiuni.
          1. Pentru existenţa concursului de infracţiuni sunt valabile condiţiile care rezultă din definiţia legală
a pluralităţii de infracţiuni, descrise în comentariul la art.32 CP.
2. CP reglementează prin prevederile alin.2 al prezentului articol două forme ale concursului de
infracţiuni: concursul ideal şi concursul real. Deosebirea dintre acestea este următoarea: concursul real
apare ca urmare a săvârşirii a două sau a mai multor acţiuni, care dau naştere infracţiunilor concurente, iar
concursul ideal se constituie din săvârşirea unei singure acţiuni (inacţiuni) care, din cauza împrejurărilor
în care are loc şi a urmărilor produse, generează mai multe infracţiuni.
3. Potrivit textului legii, există concurs ideal în cazul în care printr-o acţiune (inacţiune) săvârşită de
aceeaşi persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte
elementele mai multor infracţiuni. Drept exemplu de concurs ideal de infracţiuni poate servi împrejurarea
în care o persoană a aruncat o grenadă asupra unor colaboratori de poliţie în incinta unei încăperi în care
se aflau şi alte persoane. Acţiunea acestei persoane a fost încadrată ca tentativă de omor asupra a două sau
a mai multor persoane cu mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane (art.27, 145
alin.3 lit.a) şi k) CP), tentativa de omor în legătură cu îndeplinirea de către victim a obligațiilor de
serviciu sau obștești art.27, 145 alin.(2) lit.d) CP, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor
(art.197 CP);. Astfel, în structura concursului ideal se vor reuni fapte consumate şi activităţi infracţionale
neconsumate.
4. Sub aspect subiectiv, infracţiunile pot fi toate intenţionate ori toate din imprudenţă, sau unele
intenţionate şi altele din culpă. De exemplu, cumulul ideal al unui omor săvârşit intenţionat şi din
imprudenţă există în cazul în care o persoană, prin aceeaşi împuşcătură, săvârşeşte şi omorul din
imprudenţă al altei persoane.
5. Pentru prezenţa concursului ideal de infracţiuni este caracteristică prezenţa unei singure acţiuni
(inacţiuni) comune pentru conţinutul a două sau a mai multor componenţe de infracţiuni şi prezenţa a
două sau a mai multor urmări prejudiciabile, care se află în legătură cauzală cu această acţiune
(inacţiune).
6. Concursul real de infracţiuni există în cazul în care o persoană, prin acţiuni (inacţiuni) distincte, în
baza unor rezoluţii sau forme de vinovăţie separate, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute
de diferite componenţe de infracţiune.
7. Particularităţile concursului real rezidă în faptul că acţiunile sunt comise prin diferite acţiuni
(inacţiuni) de sine stătătoare, care apar în mod succesiv sau simultan, dar în baza unor forme de vinovăţie
sau rezoluţii separate. Va exista un concurs real şi în cazul comiterii a două sau a mai multor infracţiuni
simultane sau succesive, între infracţiunile respective existând o legătură de conexitate care poate fi de
două tipuri:
14
 a) conexitatea de scop; b) conexitatea de efect.
Conexitatea de scop apare când se săvârşeşte o infracţiune în scopul de a uşura săvârşirea unei alte
infracţiuni, de exemplu, se săvârşeşte o infracţiune de fals pentru ca apoi, cu ajutorul falsului, să se
săvârşească o infracţiune de delapidare.
Conexitatea de efect priveşte cazul în care se săvârşeşte o infracţiune pentru tăinuirea unei alte
infracţiuni săvârşite, de exemplu, un omor se săvârşeşte pentru ascunderea unei alte infracţiuni: de
sustragere, omor etc.
Articolul 34. RECIDIVA
(1) Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu
antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
(2) Recidiva se consideră periculoasă:
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau exceptional
de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă.
(3) Recidiva se consideră deosebit de periculoasă:
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvârşit din nou o
infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
(4) La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) se ţine cont şi de hotărârile
definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii
Moldova.
(5) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:
a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;
b1) pentru infracțiunile pentru care condamnarea a fost cu amînarea executării pedepsei și dacă
aceasta nu a fost anulată și persoana nu a fost trimisă să execute pedeapsa în închisoare;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112.
e) dacă persoana a fost condamnată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
1. Particularităţile de bază care trebuie să fie întrunite pentru ca o persoană să poată fi recunoscută
recidivist sunt: a) existenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate
urmată de apariţia antecedentelor penale; b) săvârşirea din nou cu intenţie a uneia sau a mai multor
infracţiuni.
Pentru recunoaşterea persoanei ca recidivist este necesară nu numai condamnarea de fapt a
persoanei, dar şi prezenţa antecedentelor penale care se sting sau sunt anulate în condiţiile prevăzute de
art.111 şi 112 CP.
Bazându-ne pe conţinutul acestui articol, distingem trei modalităţi ale recidivei: 1) recidiva simplă;
2) recidiva periculoasă; 3) recidiva deosebit de periculoasă.
2. Recidiva simplă poate fi definită ca fiind situaţia în care persoana, după executarea unei
condamnări pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, în perioada de până la momentul stingerii
antecedentelor penale, săvârşeşte din nou una sau mai multe infracţiuni intenţionate.
3. Recidiva periculoasă se prezintă sub modalitatea care se bazează pe comiterea unor infracţiuni de
o anumită gravitate.
Ce se caracterizează prin săvârşirea din nou de către o persoană anterior condamnată pentru
săvîrșirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau exceptional de gravă, a unei infracţiuni grave sau
deosebit de grave ( art.16 CP) cu intenţie. Infracţiunea din nou săvârşită este a doua la număr.
4. Recidiva deosebit de periculoasă se prezintă prin modalitatea de săvârşirea din nou a unei
infracţiuni grave, deosebit de grave sau exceptional de gravă după ce infractorul a fost condamnat anterior
pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave (alin.6 art.16 CP). Infracţiunea din nou săvârşită
trebuie să fie a doua la număr.
5. Recunoaşterea persoanei ca recidivist constituie o cauză personală de agravare a pedepsei, şi
anume: recidiva constituie circumstanţă agravantă generală, în conformitate cu prevederile alin.1 art.77
CP, care serveşte ca temei la individualizarea judiciară a pedepsei; starea de recidivă prevede un mod mai
aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea normei penale (art.82 CP); în cazul

15
recidivei nu se poate beneficia de facilităţile prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru
infracţiunea neconsumată (art.81 CP) etc.
6. În corespundere cu prevederile alin.5 al prezentului articol, la stabilirea stării de recidivă nu se
ţine cont de antecedentele penale: a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului - în situaţia în
care făptuitorul săvârşeşte din nou o infracţiune în timpul minoratului sau după ce a devenit major;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă - exclude starea de recidivă, fapt ce rezultă expres
din conţinutul prezentului articol, indiferent dacă infracţiunea din nou săvârşită sau cea anterioară au fost
săvârşite din imprudenţă;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni, conform prezentului cod, se au în vedere infracţiunile
care nu mai sunt prevăzute în legea penală în legătură cu dezincriminarea acestora (art.10 CP). Prin
dezincriminarea unor fapte se înlătură toate consecinţele condamnării, care ar fi generat starea de
recidivă, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112, condiţiile în care
antecedentele penale se anulează sunt expres stipulate în conţinutul articolelor nominalizate (a se vedea
comentariul la art.111 şi 112 CP).
11.Identificați condițiile în prezența cărora riscul este declarat neîntemeiat
Riscul se consideră neîntemeiat, dacă:
 era cu bună-ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;
 conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
 conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
 scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau risc;
 persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de
legea penală;
persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale
Articolul 40. Riscul întemeiat
            (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.
            (2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără
un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de
daune intereselor ocrotite de lege.
            (3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru
viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
Savirsirea actiunilor legate de risc fara a fi prevenita populatia este o incalcare a conditiilor
riscului intemeiat, in asa caz raspunderea penala survine in baza regulii generale independent de forma
de vinovatie.
12.Determinați deosebirea dintre legitima apărare și extrema necesitate.
          a) legitima apărare se realizează numai în timpul desfăşurării unui atac direct, imediat,
material şi real, iar în cazul de extremă necesitate nu este prezent atacul dat, ci un pericol care trebuie să
fie iminent, care să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor persoane ori
un interes public și să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
(situaţia, întâmplările)
b) mărimea daunei cauzate infractorului în timpul legitimei apărări poate să fie mai mare decât dauna
care, respectiv, putea fi cauzată sau a fost cauzată de făptuitor, iar mărimea daunei pricinuite în timpul
stării de extremă necesitate trebuie să fie mai mică în raport cu urmările care s-ar fi putut produce dacă
pericolul iminent nu ar fi fost înlăturat.
c)Spre deosebire de legitima apărare, sfera de protecţie a stării de extremă necesitate este mai restrânsă.
Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate persoanele care, în virtutea obligaţiunilor de
serviciu, înfruntă pericolul (lucrătorii de poliţie, pompierii, medicii şi persoanele care au avut o altă
posibilitate de a evita pericolul etc.).
   Articolul 36. Legitima apărare
            (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă
apărare.
            (2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a respinge un atac
16
 direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public
şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
            (3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a
împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.
            Articolul 38. Starea de extremă necesitate
            (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de extremă
necesitate.
            (2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a salva viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care
nu poate fi înlăturat altfel.
            (3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii faptei, îşi dă
seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat.
Deosebire:
1. Dupa izvorul pericolului:in caz de legitima aparare el este numai tentativa socialmente periculoasa a
persoanei , iar starea de extrema necesitate e conditionata si de alti factori.
2. Dupa obiectul caruia i sa cauzat dauna la legitima apar. dauna se cauzeaza atacantului, iar la extremă
necesitate persoanei care nu a creat pericolul.
3. Dupa obligatia de a cauza dauna: la leg.aparare cauzarea daunei nu este obligatorie, la ext.necesitate
dauna se cauzeaza din necesitate.
4. Dupa caracterul si marimea daunei la legitima apărare caracterul si marimea daunei nu are
importanta (cind nu au fost depasite limitele legitimei aparari). La extremă necesitate parametrti
daunei au importanța, ea trebuie sa fie mai mica in comparatie cu consecintele daunei care ameninta.
5. Spre deosebire de legitima aparare dauna cauzata în stare de exremă necesitate nu exclude
raspunderea juridico-civila. Prejudiciul cauzat trebuie compensat de persoana care la cauzat.
13.Determinați deosebirea dintre starea de extremă necesitate și reținerea
infractorului.
  a) Starea de extremă necesitate se realizează numai în timpul survenirii unei situații de
pericol care trebuie să fie iminent, care să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului
sau a altor persoane ori un interes public și să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală iar reţinerea infractorului se întreprinde în cazul în care persoana a fost prinsă
asupra faptului sau imediat după săvârşirea infracţiunii;
b) În cazul stării de extremă necesitate acțiunile întreprinse sunt orientate spre salvarea vieții,
integritatea corporală sau a sănătatății celui care acționează, a altei personae ori unui interes public de la
un pericol iar scopul reţinerii infractorului - spre privarea făptuitorului de libertate şi aducerea lui la
organele de urmărire penală sau la alt organ al puterii de stat;
c) mărimea daunei cauzate infractorului în timpul reţinerii infractorului poate să fie mai mare decât
dauna care, respectiv, putea fi cauzată sau a fost cauzată de făptuitor, iar mărimea daunei pricinuite în
timpul stării de extremă necesitate trebuie să fie mai mică în raport cu urmările care s-ar fi putut produce
dacă pericolul iminent nu ar fi fost înlăturat.
 Articolul 37. Reţinerea infractorului
    Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul reţinerii persoanei care a
comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.
    Articolul 38. Starea de extremă necesitate
    (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de extremă necesitate.
    (2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi
înlăturat altfel.
    (3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii faptei, îşi dă seama că
provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

17
 14.Determinați, sub aspectul participației, deosebirea dintre rolurile pe care le
îndeplinesc organizatorul și instigatorul la infracțiune.
  Rolul organizatorului constă în organizarea săvârșirii infracţiunii constă în iniţierea și
planificarea infracţiunii,atragerea la săvârșirea ei a altor participanţi – autori, complici, instigatori.
Scopurile personale ale organizatorului infracţiunii pot să nu coincidă cu scopurile autorilor, complicilor,
instigatorilor.
instigatorul, îndemnând altă persoană la săvârșirea infracţiunii, el însuși nu participă la comiterea
acesteia, străduindu-se să rămână în umbră. Instigatorul este participantul “din culise” la infracţiune.
Intenţia sa criminală se execută cu mâinile autorului.
Organizatorul poate să-și îndeplinească funcțiile atât în calitate de figură de sine stătătoare, precum și în
calitate de coautor, acţionând alături de ceilalţi participanţi.
Instigatorul se deosebește de organizator prin faptul că acesta nici nu planifică, nici nu conduce pregătirea
sau săvârșirea infracţiunii. În cazurile în care o persoană nu numai că a determinat pe o altă persoană să
săvârșească o infracţiune, dar ulterior a și întreprins acţiuni organizatorice, acestea trebuie apreciate ca
organizare, deoarece în esenţă ele sunt mai periculoase decât cele de instigare.
Așadar, esenţa instigării constă în faptul că instigatorul influenţează conștiinţa
Acţiunea de a instiga poate fi comisă nu numai de o singură persoană, dar și de două sau mai multe
persoane care determină, simultan ori succesiv, pe aceeași persoană la săvârșirea aceleiași infracţiuni.
Articolul 41. Participaţia
            Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvîrşirea unei
infracţiuni intenţionate.
            Articolul 42. Participanţii
            (1) Participanţii sînt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni în calitate de autor,
organizator, instigator sau complice.
            (2) Se consideră autor persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală, precum şi persoana care a săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile
de răspundere penală din cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.
            (3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat
realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a
dirijat activitatea acestora.
            (4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să
săvîrşească o infracţiune.
            (5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi,
indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole,
precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau
instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori
persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.
            (6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.
Organizatorul-persoana care a organizat savirsirea unei infractiuni sau a dirijat organizarea ei,
precum si persoana care a creat un grup criminal organizat sau organizație criminală ori a dirijat
activitatea acestora.
Îndemnarea unor personae spre savirsirea infractiunii, alegerea si recrutarea participantilor,
impartirea rolurilor, intocmirea unui plan, dirijarea activitatii. Actioneaza intotdeauna cu intentie
directa. Este figura principala.
Instigatorul-persiana care determina prin orice metoda o alta pers sa comita o infractiune. O
convinge sa savirșească infractiunea. Medotede folosite nu trebuie sa duca persoana instigată în eroare
sau sa o constringă ci trebuie să o faca sa se decida la savârsirea infractiunii.
Instigatorul nu participa nemijlocit la infractiune, nui organizeaza pe participant, nu dirijeaza
activitatea lor. El lasa comiterea infracțiunii pe seama altor personae. Prin aceasta se deosebeste de
organizator si autor.
15.Identificați formele și relatați despre conținutul participației penale.
         Articolul 41. Participaţia

18
Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvîrşirea unei infracţiuni
intenţionate.
Articolul 42. Participanţii
(1) Participanţii sînt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator,
instigator sau complice.
(2) Se consideră autor persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi
persoana care a săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală din
cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.
(3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum
şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.
(4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvîrşească o infracţiune.
(5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de
informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis
dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele
acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde
atare obiecte.
(6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.
Articolul 43. Formele participaţiei
În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme de participaţie:
a) participaţie simplă;
b) participaţie complexă;
c) grup criminal organizat;
d) organizaţie (asociaţie) criminală.
Articolul 44. Participaţia simplă
Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie simplă dacă la săvîrşirea ei au participat în comun, în calitate de
coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizînd latura obiectivă a infracţiunii.
Articolul 45. Participaţia complex
(1) Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie complexă dacă la săvîrşirea ei participanţii au contribuit în
calitate de autor, organizator, instigator sau complice.
(2) Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori.
Articolul 46. Grupul criminal organizat
Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una
sau mai multe infracţiuni.
Articolul 47. Organizaţia (asociaţia) criminal
(1) Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate
stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de
administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea
economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de
avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.
    (2) Infracţiunea se consideră săvîrşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în
interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.
(3) Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat organizaţia criminală
sau o dirijează.
(4) Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvîrşite de
această organizaţie.
(5) Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau
săvîrşire a participat.
(6) Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat benevol despre
existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvîrşite de ea ori a contribuit la
demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective.
Articolul 48. Exces de autor
            Se consideră exces de autor săvîrşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de
intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu sînt pasibili de răspundere penală.
            Articolul 49. Favorizarea
            Favorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de săvîrşire a infracţiunii, a

19
urmelor acesteia sau a obiectelor dobîndite pe cale criminală atrag răspunderea penală, în condiţiile art.323, numai
în cazul în care nu au fost promise din timp.
În literatura juridică de specialitate se face deosebire între diferite genuri şi feluri de participaţie
penală, folosindu-se diferite criterii:
1. După criteriul contribuţiei participanţilor l a c o m i t e r e a i n f r a c ţ i u n i i , s e face deosebirea între:
a)activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei:- activitatea specifică autorului şi coautorului;
b)activitatea de determinare la comiterea unei fapte:- activitatea proprie instigatorului:
c)activitatea de înlesnire, de ajutorare la săvârşirea faptei:- activitatea complicelui.

2. După importanţa  contribuţiei  participanţilor  la comiterea  faptei şi producerea

rezultatului, se face deosebire între forme principale  şi forme secundare de participaţie:
a)Participaţia este principală când prin aportul
p a r t i c i p a n t u l u i   s e realizează însăşi conţinutul infracţiunii. Este contribuţia specifică
autorilor şi coautorilor.
b)Participaţia este secundară când contribuţiile participanţilor nu se înscriu. În realizarea acţiunii
sau inacţiunii ce reprezintă însăşi fapta incriminată.Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor 
Această împărţire este importantă fiindcă este unanim admisă în
doctrina penală şi în practica judiciară, că formele principale ale participaţiei absorb pe cele secundare.
S u n t   c o n s i d e r a t e   f o r m e   p r i n c i p a l e   d e   p a r t i c i p a ţ i e :   c o a u t o r a t u l f a ţ ă   d e celelalte forme de
participaţie (respectiv instigarea şi complicitatea) şi instigarea faţă de complicitate.
P a r t i c i p a r e a   u n e i   p e r s o a n e   l a   c o m i t e r e a   u n e i   i n f r a c ţ i u n i   n u   p o a t e   f i calificată
şi instigare şi coautorat, ci numai coautorat, chiar dacă contribuţiile s a l e p u t e a u f i c a l i f i c a t e
atât instigare, cât şi coautorat.
Î n  practica judiciară participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două
ac t i v i t ă ţ i   d e o s e b i t e ,   u n a   s p e c i f i c ă   i n s t i g ă r i i ,   i a r   c e a l a l t ă   c o m p l i c i t ă ţ i i , n u
constituie un concurs de infracţiuni ci se pedepseşte numai potrivit textului de lege care sancţionează
forma de participaţie principală a instigării, care absoarbe pe cea secundară a complicităţii.
3. După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise cu voinţa comună de a coopera, se disting:
participaţia proprie şi participaţia improprie.
a) Participaţia proprie, numită şi participaţia propriu-zisă sau perfectă, se caracterizează  prin
aceea că toţi participanţi la săvârşirea infracţiunii acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei - intenţie sau
culpă. În literatura juridică se susţine că există participaţie proprie şi atunci când toţi participanţii acţionează din
culpă la comiterea unei fapte, dar numai prin acte de executare directă şi nemijlocită, deci prin acte
de coautorat
 b)Participaţia improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea că participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă
de vinovăţie (unii cu intenţie şi alţii din culpă, sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie).
Cele două forme ale participaţiei sunt: proprie şi improprie, şi pot fi
întâlnite cel mai adesea în practică, separate, dar nimic nu împiedică coexistenţa lor în cazul săvârşirii unei
singure infracţiuni. Spre exemplu, la comiterea unei infracţiuni  îşi aduc contribuţia
mai mulţi participanţi care acţionează cu forme diferite de vinovăţie.
Instigare este o formă de participaţie morală, caracterizată prin aceea că o persoană, cu intenţie,
determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală. I n s t i g a t o r u l , p r i n a c t i v i t a t e a
sa, face să se nască în mintea instigatului hotărârea de a săvârşi o faptă prevăzută de
l e g e a p e n a l ă , c o n t r i b u i e , d e c i , l a formarea laturii subiective a infracţiunii; de aceea,
instigatorului i se mai spune autor moral, iar instigatului, autor material. Instigarea se deosebeşte de
„complicitatea morală”, deoarece instigarea d e t e r m i n ă l u a r e a h o t ă r â r i i , î n t i m p c e
„ c o m p l i c i t a t e a m o r a l ă ” a j u t ă d o a r l a întărirea sau menţinerea hotărârii deja luate.
a)Efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane,instigator faţă de o alta, numită
instigat; 
b)Activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca persoana faţă dec a r e s e d e s f ă ş o a r ă s ă f i l u a t
h o t ă r â r e a d e a s ă v â r ş i f a p t a p r e v ă z u t ă d e l e g e a  penală;
c)Activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie;
d ) I n s t i g a r e a s ă f i e u r m a t ă d e e x e c u t a r e o r i s ă f i e u r m a t ă c e l p u ţ i n d e o tentativă pedepsibilă.
e)Activitatea de determinare începe, de regulă, printr-un îndemn adresat de instigator altei persoane, şi
se întregeşte prin determinarea efectivă a acesteia la comiterea faptei avută în vedere de instigator, prin luarea
hotărârii de a comitefapta. Îndemnul se poate manifesta sub formă orală sau scrisă.

20
 16.Determinați condițiile legale ale liberării persoanei de răspundere penală cu
tragerea la răspundere contravențională.
  Articolul 55. Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere 
                          contravenţională
    (1) Persoana care a săvîrşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, cu excepţia
infracțiunilor prevăzute la art. 1811, 256, art. 264 alin. (2), art. 2641 , 303, 314, art. 326 alin. (1) şi (11),
art. 327 alin. (1), art. 328 alin. (1), art. 332 alin. (1), art. 333 alin. (1), art. 334 alin. (1) şi (2), art. 335
alin. (1) și art. 3351 alin. (1), poate fi liberată de răspundere penală şi trasă la răspundere
contravenţională în cazurile în care şi-a recunoscut vina, a reparat  prejudiciul cauzat prin infracţiune şi
s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.
      (2) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin. (1) li se aplică următoarele
sancţiuni contravenţionale:
    a) amendă în mărime de pînă la 150 de unităţi convenţionale;
    b) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an;
    c) privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii pe un termen de la 3 luni la un an;
    d) privarea de dreptul special de a conduce vehicule pe un termen de la 6 luni la 3 ani; 
    e) privarea de dreptul special de a deţine armă şi de portarmă pe un termen de la 3 luni la un an;
    f) muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de la 10 la 60 de ore;
    g) arest contravenţional de pînă la 30 de zile.
          (3) Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate, privarea de dreptul de a deţine anumite
funcţii, privarea de dreptul special pot fi aplicate şi ca sancţiuni complementare.
Răspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, este o formă de
răspundere juridică care are drept temei săvîrşirea unei infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus,
în condiţii care fac ca aplicarea pedepsei să nu fie necesară avînd drept consecinţă înlocuirea răspunderii
penale şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.
Prin natura sa, răspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, este o formă
de răspundere juridică, fiindcă serveşte la realizarea prin constrîngere a ordinii de drept. Deşi are drept
consecinţă aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, răspunderea pe care o examinăm nu este o
răspundere pur administrativă, ci o formă de sine stătătoare a răspunderii juridice. Temeiul acestei
răspunderi îl constituie săvîrşirea unei infracţiuni, chiar dacă pericolul social al acesteia este redus.
De asemenea, această răspundere atrage nu orice sancţiune cu caracter administrativ, ci numai
sancţiunile prevăzute de legea penală. Trebuie de menţionat şi faptul că aplicarea acestor sancţiuni se face
de către instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de legea penală. Trebuie menţionat şi faptul, că
aplicarea acestor sancţiuni se face de numai instanţele de judecată, deoarece aşa este prevăzut în legislaţie
şi nimeni altcineva nu poate aplica sancţiuni.
Este o răspundere de aceeaşi natură cu aceea pe care o atrage săvîrşirea faptei prevăzute de legea
penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
Natura juridică a acestei modalităţi a liberării de răspundere penală, constă în faptul că ea poate fi
aplicată după aprecierea organelor de anchetă şi juridice, dacă persoana vinovată a săvîrşit o infracţiune,
ce nu prezintă un mare pericol social şi pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de liberate pe un
termen nu mai mare de un an sau o altă pedeapsă mai uşoară.
Legislatorul a multiplicat posibilităţile organelor justiţiei de a folosi căile cele mai efective pentru
corejarea şi reeducarea cît mai rapidă a persoanelor vinovate.
Apreciind după merit o faptă ilicită a persoanei pentru care sunt examinate materialele privind
aplicarea sancţiunii administrative, instanţa de judecată dă dispoziţie să fie aplicată una dintre sancţiunile
prevăzute de articolul respectiv al Codului Penal al Republicii Moldova.
17.Determinaţi categoriile de pedepse penale care pot fi aplicate atât ca pedepse
principale, cât şi ca pedepse complementare.
Articolul 61. Noţiunea şi scopul pedepsei penale
            (1) Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a
condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit
infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.

21
            (2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea şi resocializarea
condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a
altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea
persoanei condamnate.
            Articolul 62. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice
            (1) Persoanelor fizice care au săvîrşit infracţiuni li se pot aplica următoarele pedepse:
            a) amendă;
            b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
            b1) privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport sau anularea acestui drept;
            c) retragere a gradului militar sau special, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat;
            d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
            f) închisoare;
            g) detenţiune pe viaţă.
            (2) Închisoarea şi detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de pedepse principale.
            (3) Muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca pedeapsă principală sau în
cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei - în calitate de obligaţie pentru
perioada de probaţiune sau, după caz, pentru termenul de probă.
            (4) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
se aplică atît ca pedepse principale, cît şi ca pedepse complementare.
            (5) Retragerea gradului militar sau special, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară.
            (6) Privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport sau anularea acestui drept poate fi
aplicată numai în calitate de pedeapsă complementară.
            Articolul 63. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice
            (1) Persoanelor juridice li se pot aplica următoarele pedepse:
            a) amendă;
            b) privare de dreptul de a exercita o anumită activitate;
            c) lichidare.
            (2) Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală.
            (3) Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate şi lichidarea acesteia se
aplică atît ca pedepse principale, cît şi ca pedepse complementare.
            Articolul 64. Amenda
            (1) Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele
prevăzute de prezentul cod.
            (2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este egală cu
50 de lei.
            (3) Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 500 la 3000 unităţi
convenţionale, iar pentru infracţiunile săvîrşite din interes material – pînă la 20000 unităţi convenţionale,
luîndu-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la momentul săvîrşirii infracţiunii. Mărimea amenzii se
stabileşte în funcţie de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de situaţia materială a celui vinovat şi a familiei
sale. Luînd în considerare circumstanţele cauzei, instanţa de judecată poate dispune achitarea amenzii în
rate timp de pînă la 5 ani.
            (31) În cazul infracţiunilor ușoare sau mai puțin grave, condamnatul este în drept să achite
jumătate din amenda stabilită dacă o plăteşte în cel mult 3 zile lucrătoare din momentul în care hotărîrea
devine executorie. În acest caz, se consideră că sancţiunea amenzii este executată integral.
            (4) În cazurile prevăzute la art.21 alin. (3), mărimea amenzii pentru persoanele juridice se
stabileşte în limitele de la 1500 la 60000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea
infracţiunii săvîrşite, de mărimea daunei cauzate, luîndu-se în considerare situaţia economico-financiară a
persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate,
instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
            (5) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă
principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu
22
închisoare în limitele termenelor pedepsei maximale, prevăzute de articolul respectiv al Părţii speciale a
prezentului cod. Suma amenzii se înlocuieşte cu închisoare, calculîndu-se o lună de închisoare pentru 100
unităţi convenţionale.
            (6) Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată numai în cazurile în care ea
este prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.
            (7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă
principală sau complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor art.67, să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă
neremunerată în folosul comunităţii pentru 100 unităţi convenţionale de amendă.
            Articolul 65. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate
            (1) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constă în
interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul la săvîrşirea infracţiunii.
            (2) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi
stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani, iar în cazurile expres prevăzute în Partea
specială a prezentului cod – pe un termen de la un an la 15 ani.
            (3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi
aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile cînd nu este prevăzută în calitate de pedeapsă pentru
infracţiunile din Partea specială a prezentului cod, dacă, ţinînd cont de caracterul infracţiunii săvîrşite de
cel vinovat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în timpul exercitării unei anumite activităţi,
instanţa de judecată va considera imposibilă păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
            (4) La aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă neremunerată în folosul
comunităţii, termenul ei se calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii, iar la aplicarea ei în
calitate de pedeapsă complementară la închisoare, termenul ei se calculează din momentul executării
pedepsei principale.
            Articolul 651. Privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport sau anularea acestui
drept
            (1) Privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport sau anularea acestui drept constă în
interzicerea conducerii oricărui tip de mijloc de transport pe drumurile publice.
            (2) Privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport poate fi aplicată de instanţa de judecată
pe un termen de la 1 la 5 ani.
            (3) Anularea dreptului de a conduce mijloace de transport poate fi aplicată de instanţa de judecată,
cu redobîndirea ulterioară a permisului de conducere, în modul stabilit de lege.
            Articolul 66. Retragerea gradului militar sau special, a unui titlu special, a gradului de
calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat
            În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă,
instanţa de judecată, ţinînd cont de circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, poate retrage condamnatului
gradul militar sau special, titlul special, gradul de calificare (clasificare) şi distincţiile de stat.
             Prin pedeapsă principală se înţelege acea pedeapsă pe care instanţa de judecată o poate aplica în
singularitate pentru fapta penală săvârşită. Pedeapsa principală poate fi însoţită, în anumite cazuri
prevăzute pentru infracţiunea concretă, de o pedeapsă complementară.
5. În afară de pedepsele nominalizate, în categoria pedepselor principale pot fi applicate amenda şi
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Concomitent aceste
măsuri pot fi aplicate şi în calitate de pedepse complementare.
6. Pedeapsa complementară este acea care îndeplineşte rolul de completare a represiunii şi este aplicabilă
numai după o pedeapsă principală. Amenda este o pedeapsă principală sau complementară pecuniară, a
cărei esenţă constă în achitarea de către condamnat în contul statului a unei anumite sume de bani,
cuantumul căreia este stabilit de legea penală pentru anumite infracţiuni.
2. Ca pedeapsă principală amenda este prevăzută drept alternativă a altor tipuri de pedepse. Amenda ca
pedeapsă principală poate fi folosită, de asemenea, în cazurile aplicării de către instanţa de judecată a unei
23
pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea concretă (art.79 CP), precum şi în
cazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art. 92 CP).
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atât ca
pedeapsă principală, cât şi în calitate de pedeapsă complementară. Această categorie de pedeapsă este
constituită din două interdicţii diferite: privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi privarea de
dreptul de a exercita o anumită activitate.
Prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se înţelege un post într-o
întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori o subdiviziune, filială a
lor, în care persoana respectivă, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări deţine anumite
drepturi şi obligaţiuni în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de
dispoziţie sau organizatorico-economice (a se vedea prevederile art.123 şi 124 CP şi comentariul acestui
articol).
9. Pedeapsa de privare a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, ca
pedeapsă principală sau ca pedeapsă complementară la pedeapsa sub formă de amendă sau muncă
neremunerată în folosul comunităţii, se execută de către serviciile de executare de la locul de trai al
condamnaţilor.
10. Conform alin.3 art.65 CP, aceste două măsuri se pot aplica drept pedepse complementare şi în
cazurile în care ele nu sunt prevăzute în articolele părţii speciale a prezentului cod. În aceste cazuri
caracterul infracţiunii comise e determinat în funcţie de postul ocupat sau de activitatea practicată şi de
posibilitatea infractorului de a le utiliza în scopul săvârşirii noilor infracţiuni. Dacă infracţiunea nu este
legată de activitatea profesională, inculpatul nu poate fi privat de dreptul de a exercita această activitate.
Articolul 67. Munca neremunerată în folosul comunităţii
            (1) Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara
timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice
locale.
            (11) În cazul militarilor în termen şi militarilor cu termen redus, munca neremunerată în folosul
comunităţii constă în antrenarea condamnaţilor în timpul liber de şedinţe, stabilite în conformitate cu
cerinţele regulamentelor militare, la muncă, determinată de comandantul unităţii militare.
            (2) Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore
şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi, iar în cazul condamnatului care nu este antrenat în activităţi de
bază sau de studii, la solicitarea sau la acordul acestuia – pînă la 8 ore pe zi.
            (21) După pronunţarea hotărîrii judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată explică esenţa
pedepsei cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, fapt care se consemnează în procesul-verbal al
şedinţei de judecată.
            (22) Persoana condamnată la muncă neremunerată în folosul comunităţii semnează în instanţa de
judecată un angajament prin care se obligă să se prezinte, în termen de 5 zile de la momentul rămînerii
definitive a hotărîrii judecătoreşti, la organul de probaţiune în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
sau, după caz, la comandantul unităţii militare.
            (3) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul
comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoare, calculîndu-se o zi de închisoare pentru 4 ore de muncă
neremunerată în folosul comunităţii. În acest caz, termenul închisorii poate fi mai mic de 3 luni.
            (4) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată militarilor prin contract şi
persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani.
            (5) Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni, timp care
se calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti.
            (6) Militarii în termen şi militarii cu termen redus condamnaţi la muncă neremunerată în folosul
comunităţii execută această pedeapsă în unitatea militară.
            Articolul 70. Închisoarea 
            (1) Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni
prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărîrii instanţei de
judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar.
            (2) Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 3 luni la 20 de ani.
            (3) La stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu a atins
24
 vîrsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală
pentru infracţiunea săvîrşită, reduse la jumătate.
            (31) La aplicarea pedepsei persoanelor care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21
de ani, care au săvîrşit infracţiune la vîrsta de la 18 pînă la 21 de ani, maximul pedepsei se reduce cu o
treime. În cazul în care instanţa, ţinînd cont de personalitatea infractorului, ajunge la concluzia că doar
prin aplicarea pedepsei în limitele generale se va atinge scopul pedepsei penale, aceasta poate dispune o
pedeapsă în limitele prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvîrşită. Necesitatea aplicării
pedepsei în limitele generale urmează a fi argumentată de către instanţa de judecată.
            (4) La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate
depăşi 25 de ani pentru adulţi, 20 de ani pentru persoanele care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins
vîrsta de 21 de ani, şi 12 ani şi 6 luni pentru minori, iar în caz de cumul de sentinţe - de 30 ani pentru
adulţi, 25 de ani pentru persoanele care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21 de ani, şi 15
ani pentru minori.
            (5) În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blîndă, cu titlu de graţiere,
se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.
            Articolul 71. Detenţiunea pe viaţă
            (1) Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii.
            (2) Detenţiunea pe viaţă se stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.
            (3) Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.
18.Determinaţi deosebirile dintre închisoare, ca pedeapsă penală, şi arestarea
preventivă, ca măsură de constrân666Kgere procesual penală.
            Articolul 70. Închisoarea 
            (1) Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni
prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărîrii instanţei de
judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar.
            (2) Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 3 luni la 20 de ani.
            (3) La stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu a atins
vîrsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală
pentru infracţiunea săvîrşită, reduse la jumătate.
            (31) La aplicarea pedepsei persoanelor care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21
de ani, care au săvîrşit infracţiune la vîrsta de la 18 pînă la 21 de ani, maximul pedepsei se reduce cu o
treime. În cazul în care instanţa, ţinînd cont de personalitatea infractorului, ajunge la concluzia că doar
prin aplicarea pedepsei în limitele generale se va atinge scopul pedepsei penale, aceasta poate dispune o
pedeapsă în limitele prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvîrşită. Necesitatea aplicării
pedepsei în limitele generale urmează a fi argumentată de către instanţa de judecată.
            (4) La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate
depăşi 25 de ani pentru adulţi, 20 de ani pentru persoanele care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins
vîrsta de 21 de ani, şi 12 ani şi 6 luni pentru minori, iar în caz de cumul de sentinţe - de 30 ani pentru
adulţi, 25 de ani pentru persoanele care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21 de ani, şi 15
ani pentru minori.
            (5) În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blîndă, cu titlu de graţiere,
se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.
Arestarea preventivă și măsurile alternative de arestare se aplică numai persoanei care este învinuită,
inculpată de săvîrşirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen
mai mare de 3 ani și doar în condițiile prevăzute de prezentul cod.
Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi
liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărîrii instanţei de
judecată emise, în baza demersului procurorului. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune
şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării
preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării.
          Drept categorie de pedeapsă, închisoarea constă în privarea de libertate, izolarea de societate a
persoanei fizice prin deţinerea ei pe un anumit termen în baza şi în modul stabilit de lege.

25
 Închisoarea are drept scop limitarea libertăţii persoanei şi efectuarea supravegherii asupra
comportamentului condamnatului.
2. Pedeapsa în formă de închisoare, stabilită prin sentinţa instanţei de judecată, se execute în penitenciare
de tip deschis, semiînchis şi închis.
1. Măsurile preventive nu sunt categorii de pedepse penale, deşi prin gravitatea lor uneori
limitează libertatea persoanei ca şi pedeapsa penală (de ex. arestarea preventivă), dar acestea se
aplică pentru prevenirea unor consecinţe negative desfăşurării procesului penal legate de
comportamentul celui acuzat.
2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi inculpatului. Aceste măsuri sînt
mijloace de influenţă psihologică sau limitative ori privative de libertate prin care se asigură
comportamentul corespunzător al subiectului procesual penal de bază bănuitului (învinuitului,
inculpatului).
Aplicarea măsurilor preventive este posibilă numai după începerea urmării penale.
Măsurile preventive nu pot fi aplicate în alte scopuri de cît cele arătate la aliniatul 2 a acestui
articol, iar potrivit articolului 176, măsura preventivă poate fi aplicată şi pentru prevenirea săvîrşirii faptei
infracţiunii. Procurorul sau judecătorul de instrucţie aplică măsurile prevăzute de lege după caz în faza de
urmărire penală, iar instanţa de judecată în faza judecării cauzei.
Arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă sînt măsuri privative de libertate şi pot fi aplicate ca măsuri
excepţionale cînd prin alte măsuri preventive nu poate fi asigurată desfăşurarea normală a procesului
penal de cît prin izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate.
Datele ce se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive au un caracter prezumtiv, iar
posibilitatea survenirii consecinţelor negative trebuie să fie rezonabilă.
Judecătorul de instrucţie aplică orice măsură preventivă privativă de libertate sau alternativă
acesteia prin încheiere la demersul reprezentantului organului de urmărire penală sau după caz a
procurorului
Locurile şi condiţiile deţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest preventiv sînt
prevăzute de Legea cu privire la arestarea preventivă. Astfel locurile de arest preventiv sînt izolatoarele
de anchetă penală ale Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei. În unele cazuri
prevăzute de lege, persoanele arestate preventiv pot fi deţinute în alte instituţii penitenciare, în izolatoare
de detenţie provizorie, precum şi în carceră.
  Articolul 185. Arestarea preventivă
            (1) Arestarea preventivă constă în deţinerea învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile
şi în condiţiile prevăzute de lege. Arestarea preventivă constituie o măsură excepțională și se dispune
doar atunci cînd se demonstrează că alte măsuri nu sînt suficiente pentru a înlătura riscurile care justifică
aplicarea arestării.
            (2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.176, luînd în
considerare și dacă:
            1) învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova;
            3) învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa ori a
încălcat ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie.
            4) există probe suficiente asupra faptului că învinuitul, inculpatul, aflîndu-se în libertate, prezintă
un risc iminent pentru securitatea și ordinea publică.
            (21) Motivul prevăzut la alin. (2) pct. 1) se ia în considerare în cazul în care învinuitul, inculpatul
a refuzat să comunice locul permanent de trai.
            (3) La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie sau instanţa
de judecată are obligaţia să examineze prioritar oportunitatea aplicării altor măsuri preventive,
neprivative de libertate, apoi a celor alternative arestului preventiv, şi să respingă demersul privind
aplicarea arestării preventive atunci cînd acesta nu este motivat suficient sau dacă motivele invocate nu
sînt susţinute prin probe care confirmă temeiurile rezonabile de aplicare. Judecătorul de instrucţie sau
instanţa de judecată are dreptul să dispună oricare altă măsură preventivă prevăzută la art.175.
            (31) Arestarea preventivă nu se aplică, iar persoana faţă de care s-a aplicat arestul preventiv se
eliberează din arest, cu sau fără aplicarea unei alte măsuri preventive, în cazul depunerii cauţiunii
stabilite de instanţa de judecată, la cererea învinuitului, inculpatului, în cazul comiterii infracţiunilor
26
prevăzute la art.190 alin.(1) şi (2), art.191 alin.(1) şi (2), art.223, 224, 225, 226, 227, art.228 lit.a) şi b),
art.241, 242, 244, 2441, 246, 2461, 250, 257, 258, 262, 263 din Codul penal.
            (4) În încheierea privind arestarea preventivă se vor indica motivele care justifică insuficiența
altor măsuri preventive pentru înlăturarea riscurilor ce au servit ca temei pentru aplicarea arestării
preventive. Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic
superioară.
            Articolul 186. Termenul ținerii persoanei în stare de arest și prelungirea lui
            (1) Termenul ținerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de
libertate la reținerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reținută – de la momentul executării hotărîrii
judecătorești privind aplicarea acestei măsuri preventive.
            (2) Perioada de ținere în arest a învinuitului, inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil,
stabilit în funcție de complexitatea investigațiilor necesare pentru descoperirea adevărului și ținînd cont
de obligația de celeritate în soluționarea cauzei penale în care învinuitul sau inculpatul este ținut în stare
de arest.
            (3) Arestul se dispune pentru un termen de cel mult 30 de zile.
            (4) Termenul arestului poate fi prelungit doar atunci cînd alte măsuri preventive neprivative de
libertate nu sînt suficiente pentru a înlătura riscurile care justifică aplicarea arestului preventiv și și-au
păstrat actualitatea condițiile și criteriile stipulate la art. 175, 176 și 185.
            (5) Fiecare perioadă cu care se prelungește arestul preventiv se stabilește cu respectarea
condițiilor prevăzute la alin. (2), dar nu poate depăși termenul de 30 de zile.
            (6) În privința aceleiași fapte și aceleiași persoane, arestul poate fi aplicat, pentru ambele faze ale
procesului penal, pe un termen de cel mult 12 luni cumulativ, pînă la pronunțarea sentinței de către
instanța de fond. În termenul de ținere a învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în
care persoana:
            1) a fost reținută și arestată preventiv;
            2) a fost sub arest la domiciliu;
            3) s-a aflat într-o instituție medicală, la decizia judecătorului de instrucție sau a instanței, pentru
expertiză judiciară în condiții de staționar, precum și la tratament, în urma aplicării în privința ei a
măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
            (7) În perioada de examinare a cauzei transmise la rejudecare în primă instanță, arestul poate fi
dispus pînă la emiterea unei noi sentințe, ținînd cont de durata de ținere în stare de arest a inculpatului
pînă la pronunțarea sentinței de către instanța de fond și de termenul total stabilit la alin. (6).
            (8) Pentru învinuiții, inculpații minori durata totală de ținere în stare de arest preventiv nu poate
depăși termenul de 8 luni.
            (9) Prelungirea termenului de arest preventiv se dispune cu respectarea condițiilor stabilite de
prezentul cod pentru aplicarea inițială a măsurii de arest preventiv. Suplimentar, la soluționarea
demersului privind prelungirea termenului de arest preventiv, judecătorul de instrucție sau, după caz,
instanța de judecată are obligația să examineze dacă, pentru înlăturarea riscurilor ce au determinat
aplicarea măsurii de arest preventiv, este suficientă aplicarea altor măsuri preventive neprivative de
libertate și dacă există sau nu temeiuri relevante și suficiente pentru prelungirea măsurii de arest
preventiv.
            (10) Prelungirea duratei de arestare preventivă se decide de către judecătorul de instrucție din
circumscripția în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală sau de către instanța de judecată
care examinează cauza, în baza demersului procurorului. În cazul în care, din motive întemeiate, instanța
de judecată, în procedura căreia se află cauza penală, este în imposibilitate să soluționeze demersul
privind prelungirea arestului preventiv, acesta se distribuie, în ordinea stabilită, unui alt judecător.
            (101) Demersul procurorului de prelungire a termenului arestării preventive urmează a fi
încuviinţat în scris de către:
            1) procurorul ierarhic superior – în cazul în care se solicită prelungirea arestării preventive
pentru un termen mai mare de 3 luni şi, respectiv, pentru un termen mai mare de 2 luni, în cazul
minorilor;
            2) Procurorul General sau de către un adjunct în temeiul ordinului emis de Procurorul General –
în cazul în care se solicită prelungirea arestării preventive pentru un termen mai mare de 6 luni şi,
27
 respectiv, pentru un termen mai mare de 4 luni, în cazul minorilor.
            (11) Hotărîrea judecătorească de prelungire a duratei de arestare preventivă poate fi atacată cu
recurs în instanţa ierarhic superioară. Atacarea hotărîrii nu suspendă examinarea cauzei penale.
            (12) Urmărirea penală în cauzele penale în care sînt învinuiţi arestaţii preventiv se desfășoară de
urgenţă şi în mod preferenţial.
19.Determinați natura juridică și importanța muncii neremunerate în folosul
comunității în calitate de pedeapsă penală.
  Articolul 67. Munca neremunerată în folosul comunităţii 
    (1) Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului
serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.
    (11) În cazul militarilor în termen şi militarilor cu termen redus, munca neremunerată în folosul
comunităţii constă în antrenarea condamnaţilor în timpul liber de şedinţe, stabilite în conformitate cu
cerinţele regulamentelor militare, la muncă, determinată de comandantul unităţii militare.
    (2) Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore şi este
executată de la 2 la 4 ore pe zi, iar în cazul condamnatului care nu este antrenat în activităţi de bază sau
de studii, la solicitarea sau la acordul acestuia – pînă la 8 ore pe zi.    (22) Persoana condamnată la
muncă neremunerată în folosul comunităţii semnează în instanţa de judecată un angajament prin care se
obligă să se prezinte, în termen de 5 zile de la momentul rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești, la
organul de probaţiune în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau, după caz, la comandantul unităţii
militare.
        (3) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul
comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoare, calculîndu-se o zi de închisoare pentru 4 ore de muncă
neremunerată în folosul comunităţii. În acest caz, termenul închisorii poate fi mai mic de 3 luni.
    (4) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată militarilor prin contract și
persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani.
        (5) Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni, timp care se
calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti.
    (6) Militarii în termen şi militarii cu termen redus condamnaţi la muncă neremunerată în folosul
comunităţii execută această pedeapsă în unitatea militară.
Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă
principală. Condamnatul nu va fi remunerat pentru astfel de muncă, indiferent de volumul sau calitatea
acesteia, adică este o muncă gratuită.
Astfel de activitate se efectuează de către condamnat în afara timpului serviciului de bază
sau de studii. Caracterul muncii, locul şi volumul ei sunt determinate de autorităţile administraţiei publice
locale.
De obicei, această pedeapsă se aplică pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave, care prevăd o
pedeapsă de până la 5 ani de închisoare sau pentru care în calitate de pedeapsă nici nu se aplică
închisoarea.
Constrângerea prin aplicarea acestei pedepse constă în faptul că munca neremunerată poartă un
caracter obligatoriu pentru condamnat.
Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă de către condamnat, fără motive,
într-un termen rezonabil (îndelungat) a obligaţiunilor determinate de către administraţia publică locală.
Faptul eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii corespunzătoare trebuie
semnalat de către organul care execută pedeapsa în judecata care a aplicat această măsură, alăturând şi
demersul de a efectua înlocuirea acestei pedepse cu una mai aspră în condiţiile legii.
Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor indicate în alin.4 al
prezentului articol, cu condiţia că la momentul examinării dosarului în judecată sunt anexate documentele
respective ale condamnaţilor care certifică invaliditatea: vârsta, existenţa copiilor până la 8 ani, starea de
gestaţie a femeilor etc.
Pedeapsa enunţată trebuie să fie ispăşită de către condamnat în termen de cel mult 18 luni de la
data rămânerii definitive în vigoare a hotărârii judecătoreşti. Neîndeplinirea fără motive reale a muncii
neremunerate în folosul comunităţii în termenul vizat trebuie considerate ca eschivare cu rea-voinţă de la
pedeapsa numită şi atrage consecinţele indicate în alin.3 al prezentului articol.
28
 În cazul în care condamnatul în timpul executării pedepsei nominalizate este recunoscut invalid de
gradul I sau II, organul de executare înaintează instanţei judecătoreşti o prezentare privind liberarea de
executarea ulterioară a pedepsei, iar în caz de graviditate a condamnatei - prezentare privind suspendarea
executării pedepsei până la naştere, apoi persoana este liberată de
executare, deoarece cade sub altă interdicţie - are copil în vârstă de până la 8 ani.
Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor recunoscute ca invalizi
de gradele I şi II, militarilor prin contract, femeilor gravide, femeilor care au copii în vârstă de până la 8
ani, persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanelor care au atins vârsta de pensionare.
Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi executată în timpul nopţii sau în condiţii
vătămătoare, în locuri periculoase ori care prezintă risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor
condamnate ori pentru dezvoltarea minorilor condamnaţi. Munca persoanei care execută muncă
neremunerată în folosul comunităţii se organizează în conformitate cu prevederile legislaţiei privind
protecţia muncii.
APRECIERI PRIVIND EFICIENȚA EXECUTĂRII PEDEPSELOR ÎN COMUNITATE
Costurile pe care le suportă societatea în legătură cu infracţionalitatea se compun din costurile pentru
prevenirea infracţiunilor (inclusiv ordinea publică, protecţia individuală, asigurarea bunurilor pentru
cazuri de furt etc.), costurile ca efect al infracţiunii (daunele cauzate sănătăţii, serviciile de protecţie a
victimei, prejudiciul fizic şi psihologic care este greu de estimat etc.) şi costurile de răspuns la infracţiuni
(costurile de urmărire penală, judecare a cauzei, serviciul de probaţiune şi penitenciar, costurile de
detenţie etc.).
Majoritatea studiilor arată o rată mai mică a recidivei în cazul sancțiunilor neprivative de libertate în
comparație cu privațiunea de libertate. Detenţia sub un aspect, poate însemna preluarea de către
instituţiile care asigură detenţia a responsabilităţilor cotidiene ale făptuitorului, respectiv apar deficienţe la
integrarea socială post detenţie. Detențiile pe termen scurt de asemenea se dovedesc a fi ineficiente, or
sub un aspect făptuitorii nu reusesc să fie tratați/corectaţi/educaţi, însă reusesc să obțină anumite
interacțiuni cu infractorii experimentați.
Sancțiunile în comunitate implică şi costuri mai mici pentru executare.
Mai mult decât atât, sancțiunile în comunitate oferă posibilitatea comunităților de a beneficia de suportul
unor persoane care anterior au acționat împotriva acestei comunități, iar prin aceasta, se obțin și anumite
avantaje economice.
Este de menționat că unul dintre argumentele forte și dintre cele mai utilizate în procesul de promovare
a alternativelor la detenție în Republica Moldova a fost anume costurile reduse pe care le implică
aplicarea și executarea sancțiunilor în comunitate, în comparație cu detențiile costisitoare. Sigur, nu
trebuie tratat sistemul de executare a sancțiunilor în comunitate ca o oportunitate de a salva bani publici
pentru lucrări / locuri de muncă care sunt prost plătite sau care nu sunt efectuate de către persoane
angajate. Acesta este un efect și nu trebuie să constituie un obiectiv.
20. Argumentați soluțiile legale de înlocuire a amezii stabilite în calitate de
pedeapsă principală.
 Articolul 64. Amenda
    (1) Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele
prevăzute de prezentul cod.
    (2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este egală cu 50
de lei.
    (3) Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele la 500 la 3000 unităţi
convenţionale, iar pentru infracţiunile săvîrşite din interes material – pînă la 20000 unităţi
convenţionale, luîndu-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la momentul săvîrşirii infracţiunii.
Mărimea amenzii se stabileşte în funcţie de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de situaţia materială a celui
vinovat şi a familiei sale. Luînd în considerare circumstanţele cauzei, instanţa de judecată poate dispune
achitarea amenzii în rate timp de pînă la 5 ani.
    (31) În cazul infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave, condamnatul este în drept să achite jumătate
din amenda stabilită dacă o plăteşte în cel mult 3 zile lucrătoare din momentul în care hotărîrea devine
executorie. În acest caz, se consideră că sancţiunea amenzii este executată integral.
        (4) În cazurile prevăzute la art.21 alin. (3), mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabileşte
29
 în limitele de la 1500 la 60000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii
săvîrşite, de mărimea daunei cauzate, luîndu-se în considerare situaţia economico-financiară a persoanei
juridice. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate, instanţa de
judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
         (5) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă
principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu
închisoare în limitele termenelor pedepsei maximale, prevăzute de articolul respectiv al Părţii speciale a
prezentului cod. Suma amenziiiii    (6) Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată
numai în cazurile în care ea este prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.
    (7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă principală
sau complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor art.67, să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă
neremunerată în folosul comunităţii pentru 100 unităţi convenţionale de amendă.
Amenda este o pedeapsă principală sau complementară pecuniară, a cărei esenţă constă în achitarea de
către condamnat în contul statului a unei anumite sume de bani, cuantumul căreia este stabilit de legea
penală pentru anumite infracţiuni.
Ca pedeapsă principală amenda este prevăzută drept alternativă a altor tipuri de pedepse. Amenda
ca pedeapsă principală poate fi folosită, de asemenea, în cazurile aplicării de către instanţa de judecată a
unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea concretă, precum şi în cazurile
înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă.
Pentru o anumită stabilitate, suma amenzii este prevăzută în unităţi convenţionale. Cuantumul
general al amenzii pentru persoanele fizice este stabilit în limitele 150-1.000 de unităţi convenţionale.
Cuantumul special al amenzii este stabilit pentru fiecare infracţiune în parte.
Aici legiuitorul a accentuat că la determinarea mărimii amenzii trebuie să avem în vedere caracterul
şi gravitatea infracţiunii săvârşite, totodată ţinându-se cont de situaţia materială a celui vinovat.
Pornind de la cele expuse, mărimea amenzii trebuie stabilită în aşa mod ca să nu-l pună pe infractor
în situaţia de a nu-şi îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, educarea, învăţătura persoanelor faţă
de care are asemenea obligaţiuni legale. Pentru infracţiunile comise din interes material cuantumul
amenzii pentru persoanele fizice poate ajunge până la 5.000 de unităţi convenţionale.
Cuantumul general al amenzii pentru persoanele juridice este stabilit în limitele de la 500 până la
10.000 de unităţi convenţionale. În aceste cazuri suma concretă se apreciază în funcţie de: a) caracterul şi
gravitatea infracţiunii săvârşite; b) mărimea daunei cauzate; c) situaţia economico-financiară a
întreprinderii.
Funcţia de constrângere a pedepsei prin amendă poate fi realizată şi prin micşorarea patrimoniului
persoanei vinovate, în funcţie de suma amenzii, fapt care va conduce implicit la îngreuierea vieţii
condamnatului.
Achitarea amenzii de către condamnat se efectuează în termenul stabilit de către instanţa de judecată şi
documentele de confirmare a acesteia urmează a fi prezentate instanţei. În cazul în care condamnatul nu
este în stare să achite amenda, instanţa judiciară, executorul public, la cererea condamnatului, poate
amâna sau eşalona plata pe un termen de până la un an.
În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite, instanţa de
judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii prin arest sau închisoare, conform prevederilor
alin.5 al prezentului articol (În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii
stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor pedepsei maximale, prevăzute de articolul
respectiv al Părţii speciale a prezentului cod. Suma amenzii se înlocuieşte cu închisoare, calculîndu-se o
lună de închisoare pentru 100 unităţi convenţionale.).
Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă, fără motive obiective, de către
condamnat a deciziei instanţei de judecată de a achita în termen amenda stabilită. La înlocuirea amenzii
prin arest sau închisoare se calculează o lună de arest sau închisoare pentru 50 de unităţi convenţionale
neachitate.

30
 În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită, instanţa de judecată poate
înlocui suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore
de muncă neremunerată pentru 50 de unităţi convenţionale de amendă.
În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanelor juridice de la achitarea amenzii fixate, instanţa de
judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului. La determinarea
sumei amenzii instanţa de judecată în fiecare caz concret ia în consideraţie nu numai gravitatea
infracţiunii comise, motivul acesteia, dar şi persoana celui vinovat, circumstanţele cauzei care atenuează
sau agravează răspunderea, influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului,
condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. Stabilind amenda maximă (prevăzută în articolul respectiv al
părţii speciale a CP), instanţa de judecată trebuie să se bazeze pe cerinţele ca pedeapsa să poată fi
executată, să fie posibilă (reală), să nu-l lipsească pe condamnat şi pe familia acestuia de mijloace de
existenţă.
Amenda ca pedeapsă penală se deosebeşte de cea administrativă prin faptul că ea se stabileşte de
judecată şi atrage antecedente penale.
La aplicarea, în calitate de pedeapsă principală, a amenzii condamnatului care s-a aflat sub arest
preventiv până la numirea cauzei spre judecare, instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflării sub
arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de executarea acesteia.
21. Delimitați metoda de comitere a infracțiunii de acțiunea adiacentă din cadrul
infracțiunii complexe.
Or, prin obiect juridic secundar sau adiacent se înţelege valorile sociale şi relaţiile sociale
corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă acţiunea adiacentă din cadrul unei infracţiuni
complexe şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii respective. În cazul de faţă, acţiunea adiacentă
din cadrul infracţiunii complexe fiind aplicarea violenţei sau ameninţarea cu aplicarea acesteia.
Infractiuni compuse din mi multe fapte infractionale (ex. Tilharia-atacul, insotit de violenta si insusirea
bunurilor proprietarului).
În cadrul componenţelor de infracţiune complexe, când în calitate de acţiune adiacentă evoluează
aplicarea violenţei, iar aceasta comportă un grad prejudiciabil mai redus ca infracţiunea la care se
alătură, cele comise vor constitui o infracţiune unică complexă, violenţa aplicată (cea de natură
infracţională) fiind absorbită de infracţiunea absorbantă. În situația în care violenţa aplicată în mod
subsidiar implică un grad prejudiciabil mai ridicat ca infracţiunea la care se alătură, cele comise nu pot fi
calificate de fiecare dată potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
Infracțiunea complexă în formă agravantă este caracterizată prin absorbția uneia sau a mai multor acțiuni
ori inacțiuni în conținutul unei infracțiuni, ca element circumstanțial agravant, fapt ce atrage recalificarea
întregii activități inițiale (varianta tip) într-o variantă agravată (calificată) a acesteia. Comiterea acțiunii
sau inacțiunii absorbite nu constituie o nouă infracțiune terțiară (ca la infracțiunea complexă în formă tip),
ci duce la agravarea activității inițiale, atrăgând astfel sancționarea cu o pedeapsă mai mare decât cea
stabilită pentru varianta tip.
Ca infracțiuni complexe în formă agravantă întâlnim fie infracțiuni simple fie infracțiuni complexe la care
sunt adăugate acțiuni sau inacțiuni noi ca elemente circumstanțiale agravante ale acestora.
Circumstanța faptei care, a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei” califică fapta
săvârșită în aceste condiții în infracțiune complexă, deoarece se produc urmări imediate noi, fie prin
aceeași acțiune sau inacțiune, fie prin acțiuni sau inacțiuni diferite, dar care sunt absorbite în conținutul
infracțiunii complexe, pierzându-și din individualitatea lor juridică.
Este infracțiune complexă în formă agravantă orice faptă al cărei conținut agravant (ca varianta agravată a
infracțiunii sau ca element circumstanțial agravant) presupune și o altă acțiune sau inacțiune, ori mai
multe (care ar putea constitui separat infracțiune). Astfel de fapte absorbite ca element circumstanțial
agravant sunt: distrugerea, violarea de domiciliu, violarea sediului profesional, falsul, violența sau
amenințarea.
Toate circumstanțele sus-menționate compun sau reunesc acțiunile sau inacțiunile într-o complexitate
legală. Așadar, de fiecare dată când ele nu presupun un concurs de infracțiuni (mai ales unul cu conexitate
etiologică), vor determina constituirea unei infracțiuni complexe în formă agravantă.
 Infracțiunea complexă în formă agravantă, ca unitate legală de infracțiune, este acea faptă penală care
se poate săvârși fie într-o modalitate ce este prevăzută ca variantă agravată a unei infracțiuni simple sau
31
complexe, fie într-o împrejurare care constituie un element circumstanțial agravant ce califică o
infracțiune, incriminată separat față de forma sa simplă.
Articolul 45. PARTICIPAŢIA COMPLEXĂ
(1) Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei participanţii
au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.
(2) Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori.
1. Pentru existenţa participaţiei nu are relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici calitatea în care
au acţionat aceştia. Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în aceeaşi
formă la săvârşirea infracţiunii (coautori), cât şi atunci când contribuţiile lor iau forme diferite
(organizatori, instigatori, complici, autori, coautori şi instigatori, autor şi complice etc.). În primul caz
participaţia este simplă (art.44 CP), iar în al doilea caz - complexă (art.45 CP).
2. Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care cooperează intenţionat cel puţin
două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din ele fiind autor, iar celelalte având diferite roluri:
instigator, organizator, complice.
Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai multe persoane,
indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau bărbaţi, cetăţeni ai RM sau persoane
fără cetăţenia RM, subiecţi speciali sau care nu au această calitate. Toate persoanele care cooperează
trebuie să îndeplinească însă condiţiile pentru a răspunde din punct de vedere penal.
3. Numai activitatea infracţională comună a mai multor persoane constituie o altă formă de
pricinuire a daunei obiectelor apărate de lege, formă calitativ nouă, în comparaţie cu infracţionalitatea
individuală. Această formă de activitate infracţională dă temei de a fi examinată drept participaţie, spre
deosebire de mulţimea infracţiunilor de sine stătătoare, săvârşite chiar şi în unul şi acelaşi timp şi
îndreptate spre unul şi acelaşi obiect, de mai multe persoane.
4. Nici instigarea, nici organizarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce
acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în
mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii.
5. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia lui se
caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea
sau inacţiunea. Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără
interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de executare pe care trebuie să-l
aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. O atare formă de participaţie este reglementată în art.45 CP.
6. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze în cazul participării la
săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a organizatorului. În cazul participaţiei complexe (art.45 alin.1
CP), organizatorul pune la cale infracţiunea, iar autorul o execută nemijlocit.
7. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze, de asemenea, în cazul
participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a instigatorului.
8. Conform art.45 alin.1 CP, la participaţia complexă la săvârşirea infracţiunii de către autor poate
contribui, în afară de organizator şi instigator, şi complicele. Pentru existenţa complicităţii nu are
relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere, nici dacă, în momentul săvârşirii
faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. Deci, complicele are previziunea acţiunii
(inacţiunii) pe care urmează să o execute autorul (coautorul), a urmărilor ei periculoase şi înţelege că actul
său se alătură acţiunii (inacţiunii) autorului. De asemenea, el doreşte sau acceptă să se producă urmările
prevăzute. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăria la care a acceptat să contribuie cu acte de ajutor va fi
comisă prin punerea victimei în stare de inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice, contribuţia sa va
constitui complicitate la tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea folosind violenţa, deoarece a
cunoscut că infracţiunea va fi săvârşită în una din modalităţile alternative de realizare a laturii obiective a
tâlhăriei şi a voit să participe la comiterea acesteia.
9. Atitudinea psihică a complicelui se caracterizează prin voinţa de a săvârşi fapta de înlesnire a
autorului. Cunoscând activitatea pe care acesta o va desfăşura şi prevăzând rezultatul prejudiciabil al
faptei, complicele îl doreşte sau îl acceptă. De remarcat complexitatea atitudinii psihice a complicelui;
activitatea sa volitivă are în vedere nu numai fapta proprie (doreşte să-l ajute pe autor), ci şi fapta
32
autorului (doreşte să se obţină un anumit rezultat prin intermediul acestuia). Pe plan intelectiv nu este
suficient ca complicele să-şi imagineze că actele sale vor avea ca finalitate înlesnirea activităţii autorului;
mai trebuie să-şi dea seama şi de caracterul activităţii pe care o va desfăşura autorul, pe baza actelor de
sprijin, ca şi de rezultatele posibile, drept urmare a acestei activităţi. De aici imposibilitatea tragerii la
răspundere a complicelui pentru actele comise de autor, dar pe care complicele nu le-a prevăzut, nu
trebuia şi nici nu putea să le prevadă.
10. Îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă nu este urmat de
determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor), dar acesta mai avea unele ezitări cu
privire la punerea ei în executare, îndemnul poate constitui doar complicitate intelectuală, fiindcă a
contribuit la consolidarea hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la avort dacă îndemnul
de a întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar a întărit hotărârea autorului de a comite
fapta. În acest caz va exista complicitate la avort, mai ales că cel care a solicitat întreruperea sarcinii i-a
procurat autorului unele substanţe şi instrumentele necesare intervenţiei chirurgicale. De data aceasta,
inculpatul comite atât o complicitate morală, prin întărirea hotărârii autorului de a comite întreruperea
sarcinii în condiţii ilicite, cât şi o complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului a
substanţelor şi instrumentelor necesare întreruperii sarcinii. Se subliniază just în motivarea soluţiei
necesitatea ca îndemnul, pentru a constitui instigare, să aibă caracter determinant, adică să fi fost
hotărâtor în luarea deciziei autorului de a săvârşi infracţiunea; în caz contrar, îndemnul constituie un act
de complicitate morală.
11. Din sensul art.45 alin.1 CP se deduce că, în cazul participaţiei complexe, în săvârşirea
infracţiunii pot participa, alături de autor, ceilalţi participanţi, fie doar unul din ei, fie toţi împreună.
12. Participaţia complexă se poate realiza în orice caz de săvârşire a infracţiunilor cu subiect special,
deoarece la săvârşirea acestor infracţiuni se cere existenţa calităţii speciale doar la autorul infracţiunii, şi
nu la ceilalţi participanţi (organizator, instigator, complice).
13. Conform art.45 alin.2 CP, participaţia complexă se poate realiza şi în cazurile participării
nemijlocite la săvârşirea unei infracţiuni a două sau a mai multor persoane în calitate de coautori, cu
condiţia ca, în afară de ei, la săvârşirea acestei infracţiuni să participe şi alţi participanţi: organizatorul,
instigatorul sau complicele. În absenţa unor asemenea împrejurări, vom fi în prezenţa unei participaţii
simple.
22. Delimitați infracțiunea unică cu acțiuni repetate de infracțiunea unică
prelungită.
Articolul 28. Infracţiunea unică
Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică
conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.
 Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se
califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.
1. Pornind de la conţinutul legal al definiţiei infracţiunii unice, distingem două modalităţi ale
acesteia:
a) când printr-o acţiune (inacţiune) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice;
b) când printr-un sistem de acţiuni (inacţiuni) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice.
2. Prin unitatea de infracţiune se înţelege situaţia în care o activitate infracţională, formată dintr-o
acţiune (inacţiune) ori din mai multe acţiuni (inacţiuni) se consideră, potrivit stării de fapt ori potrivit
legii, o singură infracţiune pentru care se aplică o singură pedeapsă.
3. Infracţiunea unică se poate prezenta sub forma unităţii naturale şi legale.
Prin unitate naturală se înţelege consacrarea juridică a entităţii naturale, care este alcătuită, în
general, dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat prejudiciabil unic unui obiect distinct
şi este comisă printr-o singură formă de vinovăţie.
4. Unitatea naturală, în funcţie de elementul său obiectiv, poate fi de două feluri: infracţiune unică
simplă şi infracţiune unică continuă (art.29 CP). Infracţiunea simplă se deosebeşte de infracţiunea
continuă prin faptul că elementul material al infracţiunii continue, care poate consta într-o acţiune
(inacţiune), se prelungeşte în timp, prin natura sa, până intervine forţa contrară care îi pune capăt
(momentul epuizării).

33
 5. Unitatea legală de infracţiune este compusă din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, două
sau mai multe urmări prejudiciabile care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul material sau
rezultatul unei infracţiuni distincte şi care sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul unei
infracţiuni, ce dobândeşte caracter complex.
6. Legislaţia penală distinge următoarele modalităţi ale unităţii legale de infracţiuni: infracţiunea
prelungită (art.30 CP); infracţiunea repetată (art.31 CP); infracţiunea complexă; infracţiunea cu acţiuni
alternative.
7. Infracţiunea este complexă în cazul în care în conţinutul ei de bază sau agravant intră, ca element
sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune (inacţiune) sau un rezultat prejudiciabil care constituie, prin ele
însele, o faptă prevăzută de legea penală. Infracţiunea complexă se poate prezenta sub forma unei
componenţe de infracţiune de bază sau sub forma unei componenţe de infracţiune agravante. Conţinutul
de bază se formează prin reuniunea a două sau a mai multor infracţiuni care îşi pierd autonomia şi devin
părţi componente ale infracţiunii complexe. Conţinutul complex cu formă agravantă include, în conţinutul
său calificativ, ca circumstanţă agravantă, o infracţiune incriminată distinct în lege.
9. Infracţiunea cu acţiuni alternative se caracterizează prin prevederea în conţinutul normei penale a
unor acţiuni (inacţiuni) care pot produce urmări omogene. Această infracţiune se consideră consumată din
momentul săvârşirii oricăreia dintre acţiunile de alternativă prevăzute în norma penală.
Articolul 30. Infracţiunea prelungită
  (1) Se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin
două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu
o infracţiune.
(2) Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale.
1. Infracţiunea este prelungită în cazul în care persoana săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar
în realizarea unei rezoluţii unice, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. O trăsătură distinctă a infracţiunii continue constă în faptul că acţiunile distincte din care se
compune infracţiunea consumată sunt considerate numai etape, faze ale infracţiunii finale.
2. Infracţiunea prelungită presupune următoarele condiţii:
a) săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la diferite intervale de timp, care prezintă, fiecare în
parte, componenţa aceleiaşi infracţiuni;
b) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale;
c) acţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
3. Prima condiţie, ce ţine de materialitatea activităţii infracţionale, este aceea a săvârşirii mai multor
acţiuni sau inacţiuni. Sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles într-o accepţiune mai
largă, sub aspectul realizării unei activităţi infracţionale, reluate de făptuitor, fiind necesară săvârşirea a
cel puţin două acţiuni care, în cumul, alcătuiesc o singură infracţiune. Acţiunile reluate pot avea atât
calitatea de infracţiune, cât şi de faptă prevăzută de legea penală, care poate să nu releve gradul de pericol
social al unei infracţiuni decât examinate în cumul.
4. Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârşite la diferite intervale de
timp, pentru a se integra în infracţiunea prelungită, trebuie să fie comise în temeiul unei rezoluţii unice.
Instanţa supremă judiciară (CSJ), prin HP nr.5 din 06.07.1992 Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea averii proprietarului, a indicat că "la delimitarea unei sustrageri
repetate de cea prelungită judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul că sustragerea prelungită trebuie
considerată sustragerea în mai multe rânduri a averii proprietarului, care se compune dintr-un şir de
acţiuni criminale identice, având acelaşi scop de însuşire ilegală a averii, ce se cuprind de intenţia unică a
infractorului şi alcătuiesc în concursul său o singură infracţiune". Intenţia unică a făptuitorului trebuie să
cuprindă sub aspect intelectiv previziunea desfăşurării eşalonate, în rate, a întregii activităţi infracţionale,
iar sub aspect volitiv - dorinţa comiterii în mod repetat a acţiunilor ce vor alcătui prin cumul o infracţiune
unică.
5. Determinarea unităţii rezoluţiei infracţionale, ca proces psihic, presupune prezenţa unei hotărâri
unice strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee de acelaşi fel, neintervenirea unor
obstacole neprevăzute, care ar fi determinat luarea unei noi decizii infracţionale etc. care ar putea indica
asupra mai multor activităţi infracţionale distincte.
34
 6. Cea de-a treia condiţie presupune - pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională - şi unitatea de
subiect, adică săvârşirea infracţiunii de una şi aceeaşi persoană sau de mai mulţi participanţi.
7. Consumarea infracţiunii prelungite are loc în ultimul moment al epuizării ultimei acţiuni sau
inacţiuni infracţionale. Activitatea infracţională prelungită în timp ia sfârşit fie în momentul renunţării de
bună voie a făptuitorului la săvârşirea infracţiunii, fie în momentul intervenţiei altor factori, cum ar fi
descoperirea faptei de către organele competente, etc.
(1) Se consideră infracţiune prelungită fapta săvîrşită cu intenţie unică, caracterizată prin două
sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o
infracţiune.
            (2) Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvîrşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale.
Aşadar, infracţiunea unică prelungită trebuie delimitată de infracţiunea unică cu acţiuni repetate;
or, legiuitorul a păstrat în conţinutul unor norme de incriminare forma reiterată a infracţiunii drept formă
a unităţii infracţionale.
Delimitarea se impune atunci când făptuitorul săvârşeşte acţiuni/inacţiuni infracţionale identice,
nu şi în ipoteza în care forma reiterată a infracţiunii este prezentă în rezultatul comiterii unor infracţiuni
omogene, inserate în cadrul aceluiaşi articol. Preliminar consemnăm că infracţiunea unică cu acţiuni
repetate poate fi definită ca fiind acea categorie a infracţiunii unice care presupune săvârşirea a două sau
mai multor infracţiuni identice sau omogene (care intră sub incidenţa aceluiaşi articol), faţă de care
făptuitorul manifestă intenţie diferită, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna dintre
ele şi nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, infracţiuni care, în virtutea
voinţei legiuitorului, în cazurile expres prevăzute de lege, pot fi calificate doar potrivit unei singure
norme. Deci, nu în toate cazurile săvârşirii unor infracţiuni identice sau omogene vom fi în prezenţa
infracţiunii unice cu acţiuni repetate, ci doar în cazurile în care norma incriminatoare prevede în calitate
de semn circumstanţial agravant săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o
astfel de infracţiune (repetarea infracţiunii ca circumstanţă agravantă). Conchidem că, în acord cu
legislaţia Republicii Moldova, este incidentă infracţiunea unică cu acţiuni repetate atunci când în Partea
Specială a Codului penal sunt prevăzute norme care cuprind două sau mai multe fapte prejudiciabile,
săvârşite până la condamnarea făptuitorului pentru vreuna din ele şi fără ca în privinţa acestora termenul
de prescripţie de tragere la răspundere penală să fi expirat.
Potrivit legislaţiei penale a Republicii Moldova, deosebim următoarele două categorii de
infracţiuni unice cu acţiuni repetate:1) infracţiuni unice cu acţiuni repetate între infracţiuni identice, adică
între infracţiunile prevăzute de acelaşi alineat al aceluiaşi articol (în cazul articolelor formate din alineate)
sau de aceeaşi literă a aceluiaşi alineat (în cazul articolelor formate din alineate şi litere). De exemplu, în
ipoteza unui omor intenţionat neagravat succedat de un alt omor intenţionat neagravat, la calificare se va
reţine doar norma de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM (omorul intenţionat săvârşit de către o persoană care
anterior a săvârşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1)); 2) infracţiuni unice cu acţiuni repetate între
infracţiuni omogene, adică între infracţiunile prevăzute la alineate diferite ale aceluiaşi articol. De
exemplu, în ipoteza traficului de copii în formă neagravată (alin.(1) art.206 CP RM) succedat de traficul
de copii însoţit de aplicarea armei de foc (lit.a) alin.(2) art.206 CP RM), la calificare se va reţine doar
norma de la lit.a) alin.(3) art.206 CP RM (traficul de copii săvârşit de o persoană care anterior a săvârşit
aceleaşi acţiuni). Reiterăm că infracţiunea unică prelungită necesită a fi delimitată de infracţiunea unică
cu acţiuni repetate doar atunci când repetarea are loc între infracţiuni identice.
Acest lucru este necesar avându-se în vedere că ambele tipuri ale infracţiunii unice legale, sub
aspect obiectiv, presupun prezenţa unei repetări a acţiunilor/inacţiunilor infracţionale identice. Precizăm
că şi de această dată criteriul de delimitare a acestora este atitudinea psihică diferită a făptuitorului faţă de
acţiunile/inacţiunile infracţionale comise. În acest sens, în doctrină se relevă că la comiterea infracţiunii
prelungite persoana săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii criminale
(sublinierea ne aparţine – n.a.), acţiuni sau inacţiuni care formează fiecare în parte componenţa aceleiaşi
infracţiuni [15, p.311]. Făptuitorul din start intenţionează să comită infracţiunea prin mai multe
acţiuni/inacţiuni infracţionale (episoade). Însă, pentru infracţiunea unică cu acţiuni repetate, ca şi în cazul
concursului real dintre infracţiuni identice, este caracteristic că făptuitorului îi lipseşte intenţia unică în
raport cu toate acţiunile/inacţiunile infracţionale comise.
35
 De asemenea, în cazul infracţiunii unice cu acţiuni repetate, comiterea reiterată a
acţiunii/inacţiunii infracţionale, deşi se califică potrivit unei singure norme, totuşi are drept efect
agravarea răspunderii penale. În acelaşi timp, în cazul infracţiunii unice prelungite, săvârşirea repetată a
acţiunii/inacţiunii infracţionale nu are un asemenea efect. De exemplu, în ipoteza omorului neagravat
succedat de un alt omor neagravat, la calificare se va reţine norma de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM, în
timp ce, în ipoteza unui furt neagravat succedat de un alt furt neagravat, la calificare se va reţine tot
norma de la alin.(1) art.186 CP RM – normă care incriminează fapta de furt neagravat. În cele din urmă,
constatăm că delimitarea clară a celor două forme ale unităţii infracţionale legale are importanţă cardinală
la calificarea celor comise şi, implicit, la aplicarea justă a pedepsei penale.
23. Argumentați soluţia alegerii pedepsei în ipoteza concursului dintre
circumstanţele agravante şi cele atenuante.
            Articolul 78. Efectele circumstanţelor atenuante şi agravante
            (1) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvîrşirea infracţiunii,
pedeapsa principală se reduce sau se schimbă după cum urmează:
            a) dacă minimul pedepsei cu închisoare prevăzut la articolul corespunzător din Partea specială a
prezentului cod este mai mic de 10 ani, pedeapsa poate fi redusă pînă la acest minim;
            b) dacă se aplică amenda, aceasta se poate coborî pînă la limita de jos;
            c) dacă pentru infracţiunea săvîrşită se prevede detenţiune pe viaţă, aceasta se înlocuieşte cu
închisoare de la 15 la 25 de ani.
            (2) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvîrşirea infracţiunii,
pedeapsa complementară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită, poate fi înlăturată.
            (3) În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica pedeapsa maximă prevăzută la
articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.
            (4) În caz de concurs al circumstanţelor agravante şi celor atenuante, coborîrea pedepsei pînă la
minimul sau ridicarea ei pînă la maximul prevăzut la articolul corespunzător din Partea specială a
prezentului cod nu este obligatorie.În acest caz, instanța de judecată alege mărimea pedepsei cuvenite în
limitele sancțiunii ”de la-până la”. Astfel, dacă sancțiunea articolului respective prevede închisoare dela
10 la 20 de ani, instanța de judecată poate să stabilească pedeapsa cu închisoare pe un termen de
14,15,16, 17 ani.
(5) Dacă există circumstanţe atenuante excepţionale, pedeapsa poate fi aplicată conform prevederilor
art.79.
În caz de concurs al circumstanţelor agravante şi al celor atenuante, stabilirea duratei şi a
cuantumului pedepsei în cadrul limitei prevăzute de lege este lăsată la aprecierea instanţei de judecată,
coborîrea pedepsei pînă la minimul sau ridicarea ei pînă la maximul prevăzut la articolul corespunzător
din Partea specială a Codului penal nefiind obligatorie.
În conformitate cu art.79 CP, stabilirea pedepsei sub limita minimă sau a unei pedepse mai blînde,
care nu este prevăzută în sancţiunea articolului corespunzător din Codul penal, în baza căruia este
încadrată infracţiunea, se admite luînd numai în considerare personalitatea vinovatului în cazul existenţei
circumstanţelor excepţionale, legate de scopul, motivele, rolul vinovatului şi comportamentul acestuia
pînă la săvîrşirea infracţiunii, în timpul şi după săvîrşirea infracţiunii. În spiritul acestei norme penale, se
înţelege că trebuie să existe ori în împrejurările în care s-a derulat fapta infracţională, ori în datele privind
personalitatea infractorului, circumstanţe, împrejurări, particularităţi, situaţii sau stări de lucruri, care
constituie excepţie de la starea obişnuită a lor ori a personalităţii inculpatului. Împrejurările obişnuite sînt
cele care predomină şi caracterizează majoritatea cetăţenilor şi nu pot fi considerate excepţionale. Ca
excepţionale, instanţa urmează să stabilească astfel de împrejurări care micşorează esenţial gravitatea
faptei şi a consecinţelor ei, precum şi date privind personalitatea făptuitorului (grad de invaliditate – I, II
(persoana cu dizabilităţi severe şi accentuate), merite deosebite faţă de societate, alte circumstanţe de
importanţă majoră). În cazul stabilirii unor asemenea împrejurări, instanţa de judecată este obligată să
indice în sentinţă care anume circumstanţe ale cauzei sunt considerate excepţionale şi în corelaţie cu care
date despre persoana vinovatului ele servesc drept temei pentru aplicarea art.79 CP. Instanţele de judecată
trebuie să studieze multilateral, în deplină măsură şi obiectiv, toate circumstanţele şi datele care
caracterizează atît negativ, cît şi pozitiv persoana inculpatului şi care au o importanţă esenţială pentru
stabilirea categoriei şi mărimii pedepsei. Cuantumul pedepsei aplicate, conform art.79 CP, nu poate fi sub
36
limita minimă stabilită în Partea generală a Codului penal pentru categoria de pedeapsă corespunzătoare
(de exemplu, pedeapsa închisorii nu poate fi mai mică de 3 luni, pedeapsa amenzii – de 150 u.c., muncă
neremunerată în folosul comunităţii – de 60 de ore).
În cazul în care sancţiunea normei penale prevede atît pedeapsa principală, cît şi cea complementară
ca obligatorii, aplicarea art.79 alin.(1) Cod penal privitor la ambele pedepse se apreciază ca o
individualizare greşită a pedepsei contrar prevederilor legale
24. Delimitați modalitățile de aplicare a pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de
lege.
 Articolul 79. Aplicarea pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege
    (1) Ţinînd cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de rolul
vinovatului în săvîrşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după consumarea infracţiunii, de
alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, precum şi de
contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvîrşite în grup la descoperirea acesteia, instanţa de
judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea
respectivă, sau una mai blîndă, de altă categorie, ori poate să nu aplice pedeapsa complementară
obligatorie. Minoratul persoanei care a săvîrşit infracţiunea se consideră circumstanţă
excepţională. Săvîrşirea infracțiunii de către persoanele care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins
vîrsta de 21 de ani poate fi apreciată de către instanţa de judecată drept circumstanţă excepţională     (11)
Poate fi considerată excepțională atît o circumstanță atenuantă, cît și un cumul de asemenea
circumstanțe legate de situațiile menționate la alin. (1).
          (3) În cazul condamnării persoanelor adulte pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave,
instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar
constituind cel puţin două treimi din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiunea
săvîrşită.
    (4) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă ,
în cazul recidivei de infracţiuni sau al săvîrşirii de infracţiuni prevăzute la art. 1661 alin. (2)–(4).
La aplicarea unei pedepse mai blinde decît cea prevăzută de lege persoanei vinovate de săvîrşirea
mai multor infracţiuni i se stabileşte mai întîi pedeapsa cu aplicarea articolului 79 CP pentru una sau
pentru fiecare infracţiune în parte, apoi se stabileşte pedeapsa definitivă conform prevederilor art.84 CP
sau, după caz, art.85 CP.
Săvîrşirea unei infracţiuni grave sau deosebit de grave nu exclude posibilitatea stabilirii unei pedepse
mai blînde decît cea prevăzută de lege. În acest caz, instanţele de judecată trebuie să verifice în detalii
prezenţa în cauză a circumstanţelor excepţionale care servesc drept temei pentru aplicarea art.79 CP şi să
le reflecte în partea descriptivă a sentinţei. Pentru infracţiuni deosebit de grave în privinţa persoanelor
adulte, pedeapsa nu poate fi coborîtă mai jos de 2/3 din minimul pedepsei prevăzute de sancţiunea normei
penale, în baza căreia se condamnă persoana (art.79 alin.(3) CP).
La stabilirea pedepsei cu aplicarea prevederilor art.79 şi 90 CP, instanţa urmează să identifice
circumstanţe(ţă) excepţionale(ă) pentru stabilirea unei pedepse sub limita minimă sau altă pedeapsă mai
blîndă şi alte circumstanţe importante care ar permite condamnarea cu suspendarea pedepsei. Conform
art.79 alin.(4) CP, prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul săvîrşirii infracţiunilor
excepţional de grave sau în cazul recidivei de infracţiuni sau al săvîrşirii de infracţiuni prevăzute la
art.1661 alin.(2)–(4) CP.
25. Identificați trăsăturile de bază ale concursului de infracțiuni.
Articolul 32. Pluralitatea de infracţiuni
            Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă.
            Articolul 33. Concursul de infracţiuni
            (1) Se consideră concurs de infracţiuni săvîrşirea de către o persoană a două sau mai multor
infracţiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat
termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor cînd săvîrşirea a două sau
mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale a prezentului cod în calitate de
circumstanţă care agravează pedeapsa.
            (2) Concursul de infracţiuni poate fi real şi ideal.
            (3) Concursul real există atunci cînd persoana, prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni),
37
 săvîrşeşte două sau mai multe infracţiuni.
            (4) Concursul ideal există atunci cînd persoana săvîrşeşte o acţiune (inacţiune) care întruneşte
elemente a mai multor infracţiuni.
Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni
    (1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni fără să fi
fost condamnată pentru vreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare
infracţiune aparte, stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau
parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa
persoanelor care nu au atins vîrsta de 18 ani și a persoanelor care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au
atins vîrsta de 21 de ani, care nu au mai fost condamnate pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni.
În cazul în care persoana este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare
şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de
pedeapsa mai aspră.
        (2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare
din pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului
cod, care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a fost declarată
vinovată. Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor
complementare aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea generală a
prezentului cod pentru această categorie de pedepse.
    (3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite
categorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri pentru
absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.
    (4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea
sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvîrşite
înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include durata
pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.
    (5) În cazul unui concurs de infracţiuni, cînd s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau
mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsă definitivă
detenţiunea pe viaţă.
Articolul 114. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni
            Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se efectuează
cu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea penală care prevăd faptele
prejudiciabile săvîrşite.
Se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni
dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de
prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor când săvârşirea a două sau mai multor
infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale a prezentului cod în calitate de circumstanţă care
agravează pedeapsa.
Pentru existenţa concursului de infracţiuni se cer a fi întrunite următoarele condiţii cumulative: 1) să
fie săvârşite două sau mai multe infracţiuni. În cazul concursului de infracţiuni, făptuitorul săvârşeşte
două sau mai multe fapte infracţionale ce prezintă componenţe (conţinuturi) autonome, independente de
infracţiuni. În speţă, instanţa de judecată a reţinut un concurs de infracţiuni săvârşit în următoarele
împrejurări: inculpatul D.V., conducând automobilul său, fiind în stare de ebrietate, a depăşit viteza şi
manifestând neatenţie la traseu, ca rezultat, l-a tamponat pe M.A., care se deplasa în întâmpinare cu
bicicleta şi a părăsit locul accidentului rutier; ca rezultat, părţii vătămate M. A. i-au fost cauzate leziuni
corporale grave, periculoase pentru viaţă [5]. În acţiunile inculpatului a fost reţinut un concurs de
infracţiuni, constituit din două fapte infracţionale distincte: încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei
sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport
(art.264 alin. (4) C.pen.) şi părăsirea locului accidentului rutier (art.266 C.pen.). Infracţiunile ce
alcătuiesc concursul pot fi materializate atât prin forme tipice ale activităţii infracţionale (infracţiune
consumată), cât şi atipice (pregătire sau tentativă de infracţiune). Sub acest aspect nu are relevanţă dacă
la săvârşirea infracţiunilor făptuitorul a avut aceeaşi calitate sau a avut calităţi diferite (autor,
organizator, instigator sau complice). 2) infracţiunile să fie săvârşite de către aceeaşi persoană.
38
 Concursul de infracţiuni, ca şi de fapt pluralitatea în general, presupune întotdeauna identitate între
subiect, infracţiunile aflate în concurs trebuind să fie săvârşite de acelaşi făptuitor. Nu are relevanţă rolul
pe care îl are făptuitorul la realizarea activităţii infracţionale (autor, organizator, instigator sau
complice). De asemenea, unele infracţiuni făptuitorul le poate comite de unul singur, iar altele în
participaţie cu alte persoane. 3) săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni nu este prevăzută în
articolele părţii speciale Cod penal în calitate de circumstanţă care agravează pedeapsa. Este exclusă
posibilitatea identificării unui concurs de infracţiuni în cazul în care norma specială din Codul penal
prevede în calitate de circumstanţă agravantă săvârşirea repetată de către persoană a uneia şi aceleiaşi
infracţiuni. 4) infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a făptuitorului pentru
vreuna din ele. Pentru existenţa concursului de infracţiuni este necesar ca faptele concurente să fie
săvârşite până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru vreuna din ele, chiar
dacă descoperirea lor ar fi ulterioară acestei date
26. Delimitați concursul real de infracțiuni de concursul ideal de infracțiuni.
    Articolul 33. Concursul de infracţiuni
            (1) Se consideră concurs de infracţiuni săvîrşirea de către o persoană a două sau mai multor
infracţiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat
termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor cînd săvîrşirea a două sau
mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale a prezentului cod în calitate de
circumstanţă care agravează pedeapsa.
            (2) Concursul de infracţiuni poate fi real şi ideal.
            (3) Concursul real există atunci cînd persoana, prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni),
săvîrşeşte două sau mai multe infracţiuni. Concursul real-cind persoana prin diferite actiuni de sine
statattoare comite 2 sau mai multe infractiuni prevazute de diferite art sau aliniate fara ca ea sa fi fost
condamnata pentru una din ele. (rapirea unui auto, sustragerea bunurilor din el, si incendierea auto)
Persoana poarta raspundere pentru fiecare infractiune savirsita de ea.
            (4) Concursul ideal există atunci cînd persoana săvîrşeşte o acţiune (inacţiune) care întruneşte
elemente a mai multor infracţiuni. Concurs ideal-cind persoana dintro sigură actiune comite 2 sau mai
multe infractiuni, prevazute la diferite articole și aliniate diferite (incendierea casei cu scopul de a priva
de viata pe cei ce locuiesc acolo) se deosebesc dupa obiectul infractiunii și urmarile prejudiciabile.
Infractiunile identice dupa componenta nu pot constitui concurs ideal.
Concurs real există atunci când persoana, prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni), săvârşeşte
două sau mai multe infracţiuni (art.33 alin.(3) C.pen.).
Concurs ideal există atunci când persoana săvârşeşte o acţiune (inacţiune) care întruneşte elemente a
mai multor infracţiuni (art.33 alin.(4) C.pen.)
Delimitarea între concursul ideal şi real este relevantă sub aspectul evaluări periculozităţii
infractorului, deoarece, de regulă, concursul real evidenţiază un pericol social mai ridicat decât cel al
concursului formal de infracţiuni. Într-adevăr, în cazul concursului real de infracţiuni făptuitorul
manifestă în mod repetat neglijarea normelor penale, prin comiterea repetată a unor infracţiuni, denotând
un grad mai mare de perseverenţă infracţională. Ceea ce deosebeşte concursul ideal de infracţiuni de cel
real este modul de formare şi de structurare a infracţiunilor componente aflate în concurs. Astfel,
caracteristic pentru concursul real este că infracţiunile sunt rezultatul mai multor activităţi materiale
(acţiuni sau inacţiuni) realizate de către făptuitor, câte una pentru fiecare infracţiune aflată în concurs, iar
în cazul concursului ideal, infracţiunile sunt rezultatul unei singure acţiuni sau inacţiuni. În cazul
concursului ideal de infracţiuni pluralitatea de infracţiuni este generată de săvârşirea unei singure acţiuni
sau inacţiuni, legea punând în evidenţă astfel modul particular de naştere a acestuia faţă de concursul real.
Trăsătura specifică pentru concursul ideal de infracţiuni este unicitatea activităţii infracţionale şi
susceptibilitatea acesteia de a genera mai multe urmări prejudiciabile şi de a leza câteva obiecte juridice
protejate de legea penală. Instanţa superioară a statuat: dacă în timpul actului de tâlhărie persoana
săvârşeşte şi omorul intenţionat al victimei, acţiunile urmează să se încadreze prin concurs de
infracţiuni, şi anume: omorul intenţionat şi tâlhăria, cu indicarea în sentinţă a tuturor semnelor
constitutive la săvârşirea acestor infracţiuni; dacă în timpul violului sau al acţiunilor violente cu caracter
sexual victimei i-a fost cauzată vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
acţiunile făptuitorului urmează a fi calificate prin concurs de infracţiuni
39
 27. Descrieți modul/legalitatea stabilirii pedepsei complementare în cazurile în care
prin articolul părții speciale aceasta nu este nu prevăzută.
Articolul 65 alin(3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
poate fi aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile cînd nu este prevăzută în calitate de pedeapsă
pentru infracţiunile din Partea specială a prezentului cod, dacă, ţinînd cont de caracterul infracţiunii
săvîrşite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în timpul exercitării unei
anumite activităţi, instanţa de judecată va considera imposibilă păstrarea de către acesta a dreptului de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
În spiritul acestei norme penale, se înţelege că trebuie să existe ori în împrejurările în care s-a
derulat fapta infracţională, ori în datele privind personalitatea infractorului, circumstanţe, împrejurări,
particularităţi, situaţii sau stări de lucruri, care constituie excepţie de la starea obişnuită a lor ori a
personalităţii inculpatului. Împrejurările obişnuite sînt cele care predomină şi caracterizează majoritatea
cetăţenilor şi nu pot fi considerate excepţionale. Ca excepţionale, instanţa urmează să stabilească astfel de
împrejurări care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, precum şi date privind
personalitatea făptuitorului (grad de invaliditate – I, II (persoana cu dizabilităţi severe şi accentuate),
merite deosebite faţă de societate, alte circumstanţe de importanţă majoră). În cazul stabilirii unor
asemenea împrejurări, instanţa de judecată este obligată să indice în sentinţă care anume circumstanţe ale
cauzei sunt considerate excepţionale şi în corelaţie cu care date despre persoana vinovatului ele servesc
drept temei pentru aplicarea art.79 CP. Instanţele de judecată trebuie să studieze multilateral, în deplină
măsură şi obiectiv, toate circumstanţele şi datele care caracterizează atît negativ, cît şi pozitiv persoana
inculpatului şi care au o importanţă esenţială pentru stabilirea categoriei şi mărimii pedepsei. Cuantumul
pedepsei aplicate, conform art.79 CP, nu poate fi sub
28. Descrieți regulile de aplicare a pedepsei inculpatului la condamnarea
concomitentă pentru două sau mai multe infracțiuni, aflate în concurs.
 Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul 
                         unui concurs de infracţiuni
    (1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute
de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost condamnată pentru vreuna din ele,
instanţa de judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte, stabileşte pedeapsa
definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un
termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins vîrsta de 18
ani - pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni. În cazul în care persoana este declarată vinovată de
săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi
stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.
    (2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare din
pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod,
care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a fost declarată vinovată.
Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor complementare
aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului cod
pentru această categorie de pedepse.
    (3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite
categorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri pentru
absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.
    (4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea
sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvîrşite
înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include durata
pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.
    (5) În cazul unui concurs de infracţiuni, cînd s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau
mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsă definitivă
detenţiunea pe viaţă.

40
 29. Descrieți regulile de aplicare a pedepsei inculpatului la condamnarea pentru
două sau mai multe infracțiuni aflate în concurs după condamnarea lui pentru
unele din ele.
   Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul 
                         unui concurs de infracţiuni
Alin.(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea
sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvîrşite
înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include durata
pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.
Practica judiciară cunoaște suficiente situaţii când o persoană a săvârșit câteva infracţiuni, prevăzute de
diferite norme penale, și nici pentru una dintre ele nu a fost condamnată. Sunt posibile și cazuri când
după pronunţarea sentinţei se constată că persoana este vinovată și de comiterea unei alte infracţiuni,
săvârșite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. Aceste situaţii formează concursul de
infracţiuni.
Legea stabilește o ordine specifică de aplicare a pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni. Prin
concurs de infracţiuni se înţelege săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe infracţiuni,
prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol din Partea specială a Codului
penal. După cum reiese din prevederile alin. (1) al art. 84 din CP al RM în cazul unui concurs de
infracţiuni instanţa de judecată pronunţă pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte, și abia după aceasta
stabilește o pedeapsă definitivă prin una dintre cele trei metode expuse expres în lege.
Metodele de aplicare a pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni prevăzute expres de legea
penală sunt următoarele:
1) cumulul total al pedepselor aplicate; 2) cumulul parţial al pedepselor aplicate; 3) absorbirea
pedepsei mai ușoare de pedeapsa mai aspră.
Metodele cumulului total sau parţial se aplică atunci când vinovatul comite infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave cu condiţia ca termenul pedepsei definitive
să nu fie mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins vîrsta de
18 ani și a persoanelor care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21 de ani, care nu au
mai fost condamnate pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni.
Metoda absorbirii pedepsei mai ușoare de pedeapsa mai aspră poate (dar nu este obligatoriu) fi
aplicată în cazul în care persoana este declarată vinovată de săvârșirea a două sau mai multe infracţiuni
ușoare și/sau mai puţin grave. În acest caz pedeapsa definitivă nu poate depăși termenul sau mărimea
pedepsei prevăzute pentru cea mai gravă dintre infracţiunile săvârșite.
În conformitate cu prevederile alin.2 art.84 CP, la pedeapsa principală, în cazul unui
concurs de infracţiuni, pot fi adăugate pedepse complementare. Ele, de asemenea, se stabilesc
aparte pentru infracţiunile în cazul unui concurs, şi numai după aceea se adaugă la pedeapsa
definitivă. Pedepsele complementare de acelaşi fel, de asemenea, pot fi stabilite prin cumul total
sau parţial, dar în limitele termenului sau ale mărimii maxime prevăzute de partea generală a CP
pentru această categorie de pedepse.
Anume după aceleași reguli arătate mai sus se stabilește pedeapsa în cazul în care, după
pronunţarea sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată și de comiterea unei alte
infracţiuni săvârșite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se
include durata pedepsei executate, complet sau parţial, pe baza primei sentinţe. Spre exemplu,
vinovatul a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru furt cu pătrundere în încăpere. După
executarea a doi ani de închisoare s-a stabilit că până la comiterea furtului vinovatul a mai răpit un
mijloc de transport fără a avea scopul de a-l însuși. Instanţa de judecată l-a condamnat pentru răpirea
mijlocului de transport la trei ani de închisoare și, aplicând metoda cumulului total, a stabilit pedeapsa
definitivă de șapte ani închisoare. În această pedeapsă instanţa de judecată poate include doi ani de
închisoare executaţi deja pe baza primei sentinţe (poate include doar un an), iar condamnatului îi
rămâne să mai execute cinci ani de închisoare. În cazul unui concurs de infracţiuni, când s-a stabilit o
pedeapsă cu detenţiune pe viaţă și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse,
se aplică în calitate de pedeapsă definitivă detenţiunea pe viaţă.
41
 30. Descrieți regulile de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de sentințe.
  Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui 
                         cumul de sentinţe
    (1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei, condamnatul a
săvîrşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată
prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În acest caz, pedeapsa
definitivă nu poate depăşi termenul de 30 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au
atins vîrsta de 18 ani - termenul de 15 ani.
    (2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează în condiţiile
art.84 alin.(2).
    (3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decît pedeapsa stabilită
pentru săvîrşirea unei noi infracţiuni şi decît partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin sentinţa
anterioară a instanţei de judecată.
    (4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.
1. Ordinea de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe, prevăzut de art.85, se utilizează în
cazul în care condamnatul, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei,
săvârşeşte o nouă infracţiune.
2. Alin.1 art.85 prevede că - la aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe - la pedeapsa
aplicată prin noua sentinţă instanţa de judecată adaugă în întregime sau parţial partea neexecutată a
pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. Pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi
termenul de 35 de ani.
3. În corespundere cu alin.3 art.85 CP, pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să
fie mai mare decât pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea neexecutată a
pedepsei pronunţate prin sentinţa anterioară.
4. Cumularea pedepselor complementare în corespundere cu alin.2 art.85 se efectuează în condiţiile
alin.2 art.84 CP.
5. În alin.4 art.85 CP se reglementează problema pedepsei definitive cu detenţiune pe viaţă când
aceasta este stabilită prin cumul de sentinţe.
31. Comparați regulile de aplicare a pedepsei în cazul unui concurs de infracțiuni și
în cazul unui cumul de sentințe.
 Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul 
                         unui concurs de infracţiuni
    (1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute
de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost condamnată pentru vreuna din ele,
instanţa de judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte, stabileşte pedeapsa
definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un
termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins vîrsta de 18
ani - pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni. În cazul în care persoana este declarată vinovată de
săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi
stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.
    (2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare din
pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod,
care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a fost declarată vinovată.
Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor complementare
aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului cod
pentru această categorie de pedepse.
    (3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite
categorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri pentru
absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.
    (4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea
sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvîrşite
înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include durata
42
 pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.
    (5) În cazul unui concurs de infracţiuni, cînd s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau
mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsă definitivă
detenţiunea pe viaţă.
  Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui 
                         cumul de sentinţe
    (1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei, condamnatul a
săvîrşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată
prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În acest caz, pedeapsa
definitivă nu poate depăşi termenul de 30 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au
atins vîrsta de 18 ani - termenul de 15 ani.
    (2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează în condiţiile
art.84 alin.(2).
    (3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decît pedeapsa stabilită
pentru săvîrşirea unei noi infracţiuni şi decît partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin sentinţa
anterioară a instanţei de judecată.
    (4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.
Regulile de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe se deosebesc de regulile de aplicare
a pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni. În conformitate cu prevederile art. 85 din CP al RM,
pentru cumul de sentinţe pedeapsa poate fi aplicată numai conform metodei cumulului total sau
parţial al pedepselor. Astfel, dacă după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a
pedepsei, condamnatul a săvârșit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial,
la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În
acest caz, pedeapsa definitivă nu poate depăși termenul de 30 de ani de închisoare, iar în privinţa
persoanelor care nu au atins vîrsta de 18 ani şi a persoanelor care au atins vîrsta de 18 ani, dar nu au atins
vîrsta de 21 de ani, care nu au mai fost condamnate - termenul de 15 ani. Pentru cumul de sentinţe, legea
penală nu prevede aplicarea metodei absorbirii pedepsei mai ușoare de pedeapsa mai aspră, deși în
practică aceasta uneori nu este real. Spre exemplu, pentru o infracţiune nou săvârșită pedeapsa este
stabilită sub forma detenţiunii pe viaţă, iar pentru prima infracţiune a rămas neexecutat un anumit interval
de timp (de exemplu, trei, cinci ani). În acest caz (și în cazurile similare) instanţa de judecată este obligată
să aplice de facto metoda absorbției, deoarece alin. (4) al art. 84 din CP al RM prevede că la cumularea
pedepselor, dacă prin una dintre sentinţe este stabilită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsa definitivă
va fi detenţiunea pe viaţă, de aceea instanţa de judecată este obligată să stabilească pedeapsa detenţiunii
care absoarbe pedeapsa neexecutată pe baza primei sentinţe. Cumularea acesteia, chiar și parţială, este
imposibilă.
Regulile cumulării pedepselor în cazul cumulului de sentinţe se aplică indiferent de faptul dacă
persoana ispășea de facto pedeapsa pe baza primei sentinţe, se eschiva de la ispășirea ei, era condamnată
condiţionat sau a fost liberată condiţionat de pedeapsă înainte de termen. Esenţial este faptul că în aceste
perioade persoana a săvârșit o nouă infracţiune, și la pedeapsa stabilită pentru această infracţiune se
adaugă, în întregime sau parţial, partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În cazul
unui cumul de sentinţe termenul pedepsei curge din momentul pronunţării sentinţei pentru ultima
infracţiune.
Deasememenea de luat în considerație faptul că conform art. articolului 87 C.P.
 ”Modul determinării termenului pedepsei definitive în cazul cumulării diferitelor pedepse”
(1) La cumularea diferitelor pedepse principale aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni sau al unui
cumul de sentinţe, unei zile de închisoare îi corespund 4 ore de muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
(2) Celelalte pedepse cumulate cu închisoarea se execută de sine stătător.
32. Stabiliți deosebirile dintre regulile de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de
sentințe de regulile de aplicare a pedepsei în cazul unui concurs de infracțiuni.
ART. 84 și 85 din Codul penal.

43
 Deosebirile aplicării pedepsei în cazul unui cumul de sentințe de regulile a pedepsei în cazul unui
concurs de infracțiuni sunt următoarele:
1. - la concurs de infracțiuni de regulă persoană care a săvârșit câteva infracţiuni, prevăzute de diferite
norme penale nici pentru una dintre ele nu a fost condamnată, chiar dacă a fost condamnată
infracțiunea a comis-o înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză;
- la cumul de sentințe persoana după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei,
săvârşeşte o nouă infracţiune adică deja este condamnată anterior.
2. - la concurs se folosește și metoda absorbirii pedepsei mai ușoare de pedeapsa mai aspră și poate fi
aplicată în cazul în care persoana este declarată vinovată de săvârșirea a două sau mai multe
infracţiuni ușoare și/sau mai puţin grave.
- la cumul de sentințe se folosește doar metoda cumulul total al pedepselor aplicate și cumulului
parţial al pedepselor aplicate.
3. - la concurs termenul pedepsei definitive nu poate fi mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în
privinţa persoanelor care nu au atins vîrsta de 18 ani și a persoanelor care au atins vîrsta de 18 ani,
dar nu au atins vîrsta de 21 de ani, care nu au mai fost condamnate pe un termen nu mai mare de 12
ani şi 6 luni.
- la cumul de sentințe termenul pedepsei definitive nu poate depăși termenul de 30 de ani de
închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins vîrsta de 18 ani şi a persoanelor care au atins
vîrsta de 18 ani, dar nu au atins vîrsta de 21 de ani, care nu au mai fost condamnate - termenul de 15
ani.
33. Explicați modul de stabilire a pedepsei complementare pentru concurs de
infracțiuni.
ART.84 alin.(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi
adăugată oricare din pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea
specială a prezentului cod, care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a
fost declarată vinovată. Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al
pedepselor complementare aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea
generală a prezentului cod pentru această categorie de pedepse.
În cazul unui concurs de infracţiuni, la pedeapsa principală aplicată poate fi adăugată oricare dintre
pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Codul penal, care stabilesc
răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvârșire persoana a fost declarată vinovată. La fel ca și
pedeapsa principală, cea complementară trebuie stabilită separat pentru fiecare infracţiune, și abia după
aceea – o pedeapsă definitivă. Dacă pedeapsa complementară nu a fost stabilită nici pentru una dintre
infracţiunile ce formează concursul, atunci ea nu poate fi stabilită nici pe lângă pedeapsa principală
definitivă. În cazul când una și aceeași categorie de pedeapsă complementară se stabilește separat pentru
două sau mai multe infracţiuni din concurs, pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total
sau parţial, al pedepselor complementare aplicate nu poate depăși termenul sau mărimea maximă
prevăzută de Partea generală a Codului penal pentru această categorie de pedepse. Dacă la aplicarea
pedepsei pentru concurs de infracţiuni sunt cumulate diferite categorii de pedepse complementare, fiecare
dintre ele se alipește separat pe lângă pedeapsa principală și se execută de sine stătător. Dacă pentru
infracţiunile care intră în concurs sunt stabilite pedepse principale de diferite categorii, și instanţa de
judecată nu va găsi temeiuri pentru absorbirea unei pedepse de către alta, cumularea lor se face potrivit
prevederilor art. 87 din CP al RM, care stipulează că, la cumularea diferitelor pedepse principale aplicate
în cazul unui concurs de infracţiuni, unei zile de închisoare îi corespunde: unei zile de închisoare îi
corespund 4 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii. Celelalte pedepse, cumulate cu arestul, cu
deţinerea într-o unitate militară disciplinară sau cu închisoarea, se execută de sine stătător.
34. Argumentați stabilirea categoriei penitenciarului în care urmează să execute
pedeapsa persoana condamnată în cazul aplicării pedepsei pentru concurs de
infracţiuni.
          Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul 
                         unui concurs de infracţiuni
    (1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute
44
 de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost condamnată pentru vreuna din ele,
instanţa de judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte, stabileşte pedeapsa
definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un
termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins vîrsta de 18
ani - pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni. În cazul în care persoana este declarată vinovată de
săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi
stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.
   Articolul 72. Categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoare
            (1) Pedeapsa cu închisoare se execută în următoarele penitenciare:
            a) de tip deschis;
            b) de tip semiînchis;
            c) de tip închis.
            (2) În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru
infracţiuni săvîrşite din imprudenţă.
            (3) În penitenciare de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvîrşite cu intenţie.
            (4) În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave.
            (5) Persoanele care nu au atins vîrsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare în centrele de
detenţie pentru minori şi tineri, ţinîndu-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale şi
gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite.
            (6) Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.
            (7) Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată în
corespundere cu legislaţia.
Nu este determinat de legislația în vigoare o anumită categorie de penitenciare în cazul aplicării pedepsei
pentru concurs de infracțiuni. La aplicarea pedepsei închisorii, instanţa de judecată indică în sentinţa de
condamnare tipul penitenciarului în care condamnatul își va ispăși pedeapsa în dependență de gravitatea
infracțiunii comise, de persoana care a comis-o, în ce circumstanțe, și de caracterizarea acesteia. Conform
cu art. 72 din CP al RM, penitenciarile sunt: de tip deschis; de tip semiînchis; de tip închis. În
penitenciare de tip deschis își execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni
săvârșite din imprudenţă, iar în penitenciarele de tip semiînchis își execută pedeapsa persoanele
condamnate la închisoare pentru infracţiuni ușoare, mai puţin grave și grave, săvârșite cu intenţie. În
penitenciare de tip închis își execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracţiuni
grave și excepţional de grave, precum și persoanele care au săvârșit infracţiuni ce constituie recidivă (alin.
(4) al art. 72 din CP al RM. Stabilirea și schimbarea tipului de penitenciar este o competenţă exclusivă a
instanţei de judecată. Astfel, dacă prin comportamentul său condamnatul dă dovadă de corijare, de
reducere a pericolului pe care îl prezintă el pentru societate, sau dimpotrivă – sporește pericolul, atunci, la
iniţiativa administraţiei instituţiei penitenciare, instanţa de judecată poate schima tipul penitenciarului în
sensul sporirii sau alienării regimului acestuia.
Stabilirea categoriei penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa persoana condamnată în
cazul aplicării pedepsei pentru concurs de infracțiuni este o modalitate de individualizare specifică a
fiecărui caz în parte reieșind din gravitatea infracțiunilor comise și este la discreția instanței de judecată
1. Noţiunea de concurs de infracţiuni (ideal şi real) este expusă în comentariul la art.33 CP.
Conform alin.1 art.84 CP, dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau a mai multor
infracţiuni, instanţa de judecată aplică pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte. Cerinţa se bazează pe
principiul individualizării pedepselor (art.7 CP).
2. Aplicarea pedepsei definitive prin concurs de infracţiuni depinde de gravitatea infracţiunilor
săvârşite. Dacă infracţiunile săvârşite prin concurs sunt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa
definitivă poate fi stabilită prin cumul total sau parţial sau prin absorbirea pedepsei mai uşoare de
pedeapsa mai aspră. În cazul absorbirii, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul sau mărimea
maximă a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea mai gravă din infracţiunile săvârşite.
3. În cazul în care concursul de infracţiuni include cel puţin o infracţiune gravă, deosebit de gravă
sau excepţional de gravă, pedeapsa definitivă se va stabili prin cumulul total sau parţial al pedepselor
45
aplicate. În acest caz, pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi 30 de ani. Astfel,
instanţa de judecată nu este în drept să folosească metoda absorbirii pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai
aspră şi poate depăşi limitele sancţiunii acelui articol al CP care prevede o pedeapsă mai aspră.
4. În conformitate cu prevederile alin.2 art.84 CP, la pedeapsa principală, în cazul unui concurs de
infracţiuni, pot fi adăugate pedepse complementare. Ele, de asemenea, se stabilesc aparte pentru
infracţiunile în cazul unui concurs, şi numai după aceea se adaugă la pedeapsa definitivă (a se vedea HP
CSJ nr.13 din 20 decembrie 1993 Cu privire la practica de stabilire a pedepsei pentru săvârşirea mai
multor infracţiuni sau mai multor sentinţe). Pedepsele complementare de acelaşi fel, de asemenea, pot fi
stabilite prin cumul total sau parţial, dar în limitele termenului sau ale mărimii maxime prevăzute de
partea generală a CP pentru această categorie de pedepse.
5. În cazul imposibilităţii cumulării diferitelor categorii de pedepse principale şi în lipsa temeiului
pentru absorbirea unei pedepse de către alta, astfel de pedepse se execută de sine stătător, în corespundere
cu prevederile alin.2 art.87 CP.
6. Alin.4 art.84 extinde cerinţele aplicării pedepsei prevăzute de norma dată şi în cazul în care, după
pronunţarea sentinţei, se va considera că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte
infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul definitiv al
pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe. Termenul
neexecutat rămâne spre ispăşire. Oricum pedeapsa definitivă trebuie să fie mai mare decât pedeapsa
stabilită în baza primei sentinţe, pentru că instanţa de judecată cumulează total sau parţial pedepsele
aplicate în sentinţe, şi nu acea parte a pedepsei care a rămas neexecutată cu cea nouă.
7. La aplicarea prin concurs de infracţiuni a pedepsei sub formă de detenţiune pe viaţă, pedeapsa cu
închisoarea sau alte categorii de pedepse principale ca pedeapsă definitivă în corespundere cu alin.3 art.84
se va aplica pedeapsa sub formă de detenţiune pe viaţă.
35. Argumentați stabilirea categoriei penitenciarului în care urmează să execute
pedeapsa persoana condamnată în cazul aplicării pedepsei pentru cumul de
sentinţe.
Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui 
                         cumul de sentinţe
    (1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei, condamnatul a
săvîrşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată
prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În acest caz, pedeapsa
definitivă nu poate depăşi termenul de 30 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au
atins vîrsta de 18 ani - termenul de 15 ani.
ART.72 alin.(4) În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la
închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave.
Recidiva generează un grad sporit de răspundere penală şi de pedeapsă, şi anume: - în cazul
recidivei, tipul penitenciarului este stabilit în conformitate cu alin. (4) art.72 CP; - în cazul recidivei de
infracţiuni în timpul executării pedepsei pentru infracţiunea săvîrşită anterior, se aplică reguli speciale de
stabilire a pedepsei pentru cumul de sentinţe (art.85 CP); - în cazul recidivei de infracţiuni, persoana nu
poate fi liberată de răspundere penală (art.55, 57, 58, 59 CP). Stabilirea mărimii pedepsei în dependenţă
de gradul pericolului recidivei (alin.(2) şi (3) ale art.34 Cod penal) obligă instanţele să stabilească tipul
recidivei, cu formularea concluziilor respective în partea descriptivă a sentinţei (art.394 alin.(1) pct.6)
CPP). La soluţionarea corectă a problemei privind stabilirea pedepsei în cazul recidivei de infracţiuni
(art.82 CP), instanţele de judecată cercetează circumstanţele care confirmă existenţa recidivei de
infracţiuni, luînd în considerare antecedentele penale care nu au fost stinse sau anulate pentru infracţiunile
săvîrşite cu intenţie. În acest caz trebuie aplicate regulile de stingere a antecedentelor penale şi de
reabilitare, prevăzute expres în art. 111 şi art. 112 CP. În sensul art.34 CP, recidiva are loc în cazul
săvîrşirii cu intenţie a unei/unor infracţiuni, pentru care persoana este condamnată prin sentinţă definitivă,
indiferent de etapa activităţii infracţionale (pregătire, tentativă ori infracţiune consumată) şi indiferent de
faptul dacă vinovatul a avut rolul juridic de autor, organizator, instigator sau complice, la una din aceste
infracţiuni. Dacă pedeapsa se stabileşte în limitele fixate în sancţiunea articolului corespunzător din
Partea specială a Codului penal, atunci în partea descriptivă a sentinţei trebuie să se facă trimitere la art.
82 alin.(1) CP, iar mărimea pedepsei pentru recidivă trebuie să corespundă cerinţelor alin. (2) al aceluiaşi
46
articol. La aplicarea pedepsei în cazul recidivei, recidivei periculoase şi a celei deosebit de periculoase se
iau în considerare: a) numărul de infracţiuni săvîrşite anterior; b) caracterul, gravitatea şi urmările
comiterii lor; c) circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa pentru infracţiunea anterioară nu şi-a atins
scopul; d) caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii noi. În acord cu art. 34 alin.(5) CP, la stabilirea
stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale: a) pentru faptele săvîrşite în timpul minoratului;
b) pentru infracţiunile săvîrşite din imprudenţă; c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform
Codului penal; d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112 CP; e) dacă
persoana a fost condamnată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul în care aceasta nu
a fost anulată în ordinea prevăzută de art.90 alin.(9)-(11) CP.
36. Explicați aplicarea pedepsei pentru recidiva de infracțiuni.
  Articolul 82. Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni
    (1) La aplicarea pedepsei pentru recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de periculoasă de infracţiuni
se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunilor săvîrşite anterior, de
circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară a fost insuficientă pentru corectarea vinovatului,
precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii noi.
    (2) Mărimea pedepsei pentru recidiva periculoasă și deosebit de periculoasă nu poate fi mai mică de o
treime din maximul pedepsei prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.
În cazul în care sînt stabilite numai circumstanțe atenuante, instanța poate stabili pedeapsa în limitele
prevăzute pentru infracțiune în Partea specială a prezentului cod.
În legislaţia penală a Republicii Moldova noţiunea și tipurile recidivei sunt prevăzute în art. 34 din
CP al RM. Astfel, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a unei sau mai multe infracţiuni de către o
persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârșită cu intenţie.
Legea stabilește trei tipuri de recidivă: recidiva (simplă), recidiva periculoasă, recidiva deosebit de
periculoasă.
Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu
antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.
    Recidiva se consideră periculoasă dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune gravă,
deosebit de gravă sau excepțional de gravă a săvîrşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit
de gravă.   
Recidiva se consideră deosebit de periculoasă dacă persoana anterior condamnată pentru o
infracţiune excepţional de gravă a săvîrşit din nou o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional
de gravă.
    La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) art.34 CP se ţine cont şi de hotărîrile
definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii
Moldova.
Regulile de aplicare a pedepsei penale pentru recidivă de infracţiuni nu sunt elucidate în art. 34 din
CP al RM, ele fiind cuprinse în prevederile art. 82 din CP al RM. Această normă stabilește și desfășoară
temeiul și limitele aplicării pedepsei pentru recidivă de infracţiuni.
Alin. (1) al art. 82 din CP al RM declară: “La aplicarea pedepsei pentru recidivă periculoasă şi
recidivă deosebit de periculoasă de infracţiuni se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi
urmările infracţiunilor săvîrşite anterior, de circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară
a fost insuficientă pentru corectarea vinovatului, precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările
infracţiunii noi.”. Toate aceste împrejurări pe care instanţa de judecată le ia în considerare la aplicarea
pedepsei dau posibilitatea de a individualiza pedeapsa, ținând cont de datele referitoare la fapta comisă și
la persoana celui vinovat.
Codul penal a introdus limitele formale pe care trebuie să le respecte instanţa de judecată, aplicând
pedeapsa pentru fiecare tip de recidivă. Astfel, mărimea pedepsei pentru recidivă periculoasă și recidiva
deosebit de periculoasă nu poate fi mai mică de o treime din maximul pedepsei prevăzute la articolul
corespunzător din Partea specială a Codului Penal. În cazul în care sînt stabilite numai circumstanțe
atenuante, instanța poate stabili pedeapsa în limitele prevăzute pentru infracțiune în Partea specială a
Codului penal. (Pînă la modificările din aul 2017 pentru fiecare din 2 tipuri de recidivă era prevăzut
diferit tip de mărime a pedepsei minimale. Cu cât mai periculoasă era recidiva, cu atât era mai mare
termenul minim ce a putut fi aplicat persoanei.)
47
 Dacă persoana este condamnată concomitent pentru mai multe infracţiuni, atunci pedeapsa
definitivă pentru concurs de infracţiuni se aplică potrivit regulilor stipulate în art. 84 din CP al RM, însă
ea nu poate fi mai mica decât limita prevăzută de alin. (2) al art. 82 din CP al RM. Recidiva nu va fi
prezentă în cazul în care cea de a doua sentinţă se emite pentru o infracţiune săvârșită până la emiterea
sentinţei pentru prima infracţiune, de aceea și pedeapsa, conform regulilor stabilite de art. 82 din CP al
RM, nu se va aplica.
Conform legii, instanţele de judecată nu sunt în drept să aplice condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei faţă de persoanele care au săvârșit infracţiuni deosebit de grave,
excepţional de grave, precum și în cazul în cazul recidivei periculoase sau deosebit de periculoase (alin.
(4) al art. 90 din CP al RM).
În concluzie, la stabilire pedepsei conform legislației actuale se ține cont dacă fapta a fost comisă
cu recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă și atunci se stabilește minumul pedepsei ce poate fi
aplicată -1/3 din pedeapsa maximală prevăzută de norma părții speciale, în caz de recidivă simplă așa
prevedere la moment a fost exclusă.
37. Identificați categoriile de condamnări care nu atrag starea de recidivă.
Articolul 34. Recidiva
            (1) Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu
antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.
            (2) Recidiva se consideră periculoasă:
            b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de
gravă a săvîrşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
            (3) Recidiva se consideră deosebit de periculoasă:
            b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvîrşit din nou
o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
            (4) La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) se ţine cont şi de hotărîrile
definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii
Moldova.
            (5) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:
            a) pentru infracţiunile săvîrşite în timpul minoratului;
            b) pentru infracţiunile săvîrşite din imprudenţă;
            b1) pentru infracţiunile pentru care condamnarea a fost cu amînarea executării pedepsei şi dacă
aceasta nu a fost anulată şi persoana nu a fost trimisă să execute pedeapsa în închisoare;
            c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod;
            d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112.
            e) dacă persoana a fost condamnată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Stingerea antecedentelor penale (art.111 CP)
Se consideră ca neavînd antecedente penale persoanele:
a) liberate de pedeapsă penală;
b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate prin sentinţa de
condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de probă,
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;
e) condamnate la o pedeapsă mai blîndă decît închisoarea – după executarea pedepsei;
g) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave – dacă au
expirat 2 ani după executarea pedepsei;
h) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni grave – dacă au expirat 6 ani după
executarea pedepsei;
i) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave – dacă au expirat 8 ani
după executarea pedepsei;
j) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave – dacă au expirat 10
ani după executarea pedepsei.
Reabilitarea judecătorească
48
 Dacă persoana care a executat pedeapsa penală a dat dovadă de o comportare ireproşabilă, la
cererea sa, instanţa de judecată poate anula antecedentele penale pînă la expirarea termenelor de stingere
a acestora. Drept condiţii pentru primirea cererii de reabilitare judecătorească pot fi:
a) condamnatul nu a comis o nouă infracţiune;
b) a expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut la art.111 alin.(1) şi (2);
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă;
d) condamnatul a achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin hotărîre
judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată;
e) condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a atins vîrstă de
pensionare sau este incapabil de muncă.
38. Delimitați particularitățile aplicării pedepsei pentru infracțiunea neconsumată
în coraport cu recidiva.
   Articolul 81. Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată
    (1) La aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine cont de circumstanţele în virtutea
cărora infracţiunea nu a fost dusă pînă la capăt.
    (2) Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi
jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a
prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
    (3) Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei
pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a
prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
    (4) Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu se aplică.
    Articolul 82. Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni
    (1) La aplicarea pedepsei pentru recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de periculoasă de infracţiuni
se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunilor săvîrşite anterior, de
circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară a fost insuficientă pentru corectarea vinovatului,
precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii noi.
     [Art.82 al.(1) modificat prin LP163 din 20.07.17, MO364-370/20.10.17 art.616; în vigoare
20.12.17]
    (2) Mărimea pedepsei pentru recidiva periculoasă și deosebit de periculoasă nu poate fi mai mică de o
treime din maximul pedepsei prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.
În cazul în care sînt stabilite numai circumstanțe atenuante, instanța poate stabili pedeapsa în limitele
prevăzute pentru infracțiune în Partea specială a prezentului cod.
Art. 81 din Codul penal prevede regula atenuării obligatorii a pedepsei pentru infracţiunea
neconsumată. Practica judiciară a demonstrat că, de regulă, pentru infracţiunea neconsumată se aplică o
pedeapsă mai puţin aspră decât pentru o infracţiune consumată analogică. De aceea a fost necesară o
reglementare concretă a aspectelor aplicării pedepsei pentru infracţiunea neconsumată.
Infracţiunea neconsumată cunoaște două etape – pregătirea și tentativa de infracţiune –, care se
deosebesc după caracterul de fapt al acţiunilor ce le constituie, dar și după gradul de pericol pe care-l
prezintă. Deoarece nu produc consecinţe prejudiciabile, aceste acţiuni se consideră mai puţin periculoase
în comparaţie cu infracţiunea consumată. Din acest motiv legiuitorul aplică diferenţiat pedeapsa pentru
infracţiunea neconsumată, deosebind pregătirea de infracţiune și tentativa de infracţiune, și stabilește
limitele formale ale aplicării pedepsei pentru ele.
Mai întâi de toate, potrivit alin. (1) al art. 81 din CP al RM, la aplicarea pedepsei pentru
infracţiunea neconsumată se ţine cont de circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până
la capăt.
Acestea sunt următoarele:
1. Caracterul și gradul pericolului social al faptelor săvârșite de cel vinovat;
2. Gradul realizării intenţiei infracţionale;
3. Cauzele datorită cărora infracţiunea n-a fost dusă până la capăt.
Doar analizând în cumul aceste circumstanţe, în fiece caz aparte, instanţa de judecată determină
particularităţile activităţii infracţionale neconsumate și soluţionează problema măsurii de pedeapsă. În

49
afară de acestea, judecata trebuie să se conducă de criteriile generale de individualizare a pedepsei,
prevăzute în art. 75 din CP al RM.
Pregătirea de infracţiune se consideră o acţiune mai puţin periculoasă, de aceea și legea penală
prevede pentru ea o pedeapsă mai puţin aspră. Conform prevederilor alin. (2) al art. 26 din CP al RM,
“Răspunderii enale și pedepsei penale sunt supuse numai persoanele care au săvârșit pregătirea unei
infracțiuni mai puțin grave, grave, deosebit de grave sau
excepțional de grave”.
Cu toate că există prevederea generală în dispoziția art. 26 din CP al RM ce declară actele de
pregătire incriminabile, în mod excepțional normele Părții speciale a Codului penal conțin incriminări ale
actelor de pregătire ca infracțiuni de sine stătătoare, ca fapte particulare, fără dependență față de
infracțiunea căreia i-ar putea servi drept pregătire. Conform regulii generale, aceste acțiuni formează
componența de infracțiune de sine stătătoare atunci când provoacă o daună serioasă obiectului infracțiunii
sau îl pun sub o amenințare reală. Caracterul de eventuale acte de pregătire ale acestor fapte decurge din
formularea textului incriminator, ca, de exemplu: “...procurarea, fabricarea ... ilegală a armelor și
munților” (art. 290 din CP al RM), “Organizarea
unor bande armate în scopul atacării persoanelor juridice sau fizice...” (art. 283 din CP al RM) etc.
Codul penal al Republicii Moldova a consacrat teza diversificării pedepsei, stabilind, prin alin. (2)
al art. 81 o reducere expresă a pedepsei pentru activitatea infracţională neconsumată: Mărimea pedepsei
pentru pregătirea de infracţiune сe nu constituie o recidivă nu poate depăși jumătate din maximul celei
mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru
infracţiunea consumată.
Tentativa de infracţiune este o formă a infracţiunii neconsumate mai periculoasă decât pregătirea
și mai puţin periculoasă decât infracţiunea consumată.
Legislaţia penală a Republicii Moldova sancţionează tentativa de infracţiune în conformitate cu
prevederile alin. (3) al art. 81 din CP al RM care stipulează că, mărimea pedepsei pentru tentativă de
infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăși trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse
prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal pentru infracţiunea consumată.
Pentru pregătire de infracțiune și tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu se aplică.
Așadar, între infracțunea neconsumată și recidiva există coraportul și în caz de comitere a
infracțiunii neconsumate (pregătire de infracțiune, tentativă de infracțiune) cu recidivă prevederile art.81
CP nu se aplică și persoanei i se aplică pedeapsa conform regulilor generale ca pentru săvîrșțirea unei
infracțiuni consumate.
39. Delimitați diversificarea legală a pedepsei pentru participație/participanți.
            Articolul 83. Aplicarea pedepsei pentru participaţie
            Organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu
intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine cont
de contribuţia fiecăruia la săvîrşirea infracţiunii, precum şi de prevederile art.75.
            Articolul 75. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
            (1) Persoanei recunoscute vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă
în limitele fixate în Partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile Părţii
generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont
de gravitatea infracţiunii săvîrşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele
cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi
reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
            (2) În cazul alternativelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea săvîrşită, pedeapsa cu
închisoare are un caracter excepţional şi se aplică atunci cînd gravitatea infracţiunii şi personalitatea
infractorului fac necesară aplicarea pedepsei cu închisoare, iar o altă pedeapsă este insuficientă şi nu şi-
ar atinge scopul. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvîrşirea
infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blîndă, din numărul celor menţionate, nu
va asigura atingerea scopului pedepsei. Caracterul excepţional la aplicarea pedepsei cu închisoare
urmează a fi argumentat de către instanţa de judecată.
            (3) Pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului
numai dacă se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea
50
 minorului.
1. Aprecierea juridică şi calificarea acţiunilor coparticipanţilor depinde atât de forma participării, cât şi
de rolul concret pe care l-a îndeplinit fiecare participant în procesul atentării. Acţiunea autorului
(coautorilor) se califică numai în baza articolului concret din partea specială a CP, ce cuprinde
componenţa infracţiunii săvârşite în comun. Organizatorul, instigatorul şi complicele poartă răspundere
penală conform articolului ce se încriminează autorului, cu referire la art.42 CP.
2. Calificarea corectă a infracţiunii săvârşite prin participaţie, stabilirea exactă a temeiurilor şi
limitelor răspunderii coparticipanţilor creează premisele pentru aplicarea unei pedepse juste
coparticipanţilor infracţiunii. În afară de condiţiile (criteriile) generale de individualizare a pedepsei la
participaţie, după cum indică art.83 CP, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de contribuţia fiecăruia
dintre coparticipanţi la săvârşirea infracţiunii, adică să compare gradul de vinovăţie al unui coparticipant
cu al altuia.
3. Caracterul şi gradul participării la infracţiune se stabilesc de către instanţa de judecată şi se
determină nu numai în funcţie de îndeplinirea formală a rolului, dar şi de influenţa de fapt a acestei
persoane asupra altor participanţi, asupra întregii pregătiri şi săvârşiri a infracţiunii, asupra caracterului
infracţiunii, de contribuţia ei reală la săvârşirea infracţiunii şi de alte împrejurări. Toţi aceşti factori,
laolaltă cu circumstanţele atenuante şi agravante pentru fiecare coparticipant, conlucrează la stabilirea
justă a pedepsei pentru fiecare dintre coparticipanţi.
Cât privește modul de stabilire a pedepsei pentru diferiţi participanţi la infracţiune, în teoria
dreptului penal și în legislaţia penală sunt cunoscute două sisteme cu efecte diferite asupra răspunderii
penale a acestora, și anume: sistemul diversificării și al parificării.
În sistemul diversificării se susţine că legea însăși trebuie să prevadă diferite pedepse pentru
diferiţi participanţi la infracţiune. Acest sistem pornește de la ideea că între contribuţiile participanţilor
există în mod obiectiv o vădită deosebire cantitativă și calitativă.
Sistemul diversificării este criticat pentru ierarhizarea formală și abstractă a contribuţiilor
diferiţilor participanţi, pentru clasificarea acestora în principale și secundare, mai importante sau mai
puţin importante. Această ierarhizare se prezintă ca neștiinţifică în confruntarea ei cu realitatea, deoarece
se poate întâmpla ca o contribuţie a unui complice să fie mai importantă – și deci fapta acestuia să fie mai
gravă – decât cea a autorului (de exemplu, fără contribuţia complicelui, autorul ar fi renunţat la faptă sau
ar fi săvârșit-o în circumstanţe mai puţin grave).
Prin consfinţirea aplicării unei pedepse corespunzătoare tuturor participanţilor în funcție de rolul și
de aportul lor în comiterea infracțiunii, în literature și în legislaţie s-a conturat un alt sistem – pe care îl
susţinem –, cel al parificării, cu o deschidere mult mai largă, care, prin posibilităţile pe care le oferă,
permite să se facă o mai justă individualizare a pedepsei în materia examinată.
Potrivit sistemului parificării pedepselor, legea prevede pentru toţi participanţii aceeași pedeapsă,
egală cu pedeapsa prevăzută pentru autor, iar eventualele diferenţieri se pot face doar în cadrul operaţiei
de individualizare judecătorească a pedepselor. Deși corect în principiu, acest sistem a fost și el criticat,
întrucât se întemeiază exclusiv pe coeziunea subiectivă a participanţilor, coeziune care nu există în
realitate în mod absolut, ignorând în același timp aspectul obiectiv al contribuţiei diferiţilor participanţi la
săvârșirea faptei și diferenţierile posibile sub acest aspect.
Din cele expuse mai sus ajungem la concluzia că o diferenţiere a pedepselor aplicate
participanţilor în funcție de importanţa reală a contribuţiilor acestora apare ca o necesitate absolută. Acest
lucru este recunoscut și de susţinătorii sistemului parificării, care sunt de acord că pedeapsa, care este
prevăzută în mod egal pentru participanţi, trebuie stabilită, ţinându-se seama de contribuţia reală a
fiecărui participant.
Dacă în ambele sisteme se admite necesitatea diferenţierii pedepsei la aplicarea ei concretă, se
pune întrebarea: care trebuie să fie atunci în mod direct și raţional sistemul legii: cel al diversificării sau
cel al parificării?
Dintre cele două sisteme de sancţionare este preferabil acel al parificării, deoarece din punct de
vedere normativ toţi făptuitorii trebuie să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârșită de ei. Pentru a fi eficient însă, acest sistem trebuie corectat prin luarea în
consideraţie a naturii și importanţei contribuţiei aduse de fiecare participant la infracţiune.

51
 În sistemul parificării, posibilitatea de diferenţiere în aplicarea concretă a pedepsei față de
participanţi funcţionează integral, fără nici un fel de limitări prestabilite. În sistemul diversificării, o astfel
de diferenţiere este limitată, deoarece legea face anticipat, după criterii abstracte, o deosebire care se
poate
dovedi nejustificată.
Prin art. 83, Codul penal al Republicii Moldova se referă la limitele răspunderii penale a
participanţilor la săvârșirea unei infracţiuni. Art. 83 stipulează că: “Organizatorul, instigatorul și
complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală, săvârșită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine cont de contribuţia fiecăruia la săvârșirea
infracţiunii, precum și de prevederile art. 75”.
Deci, când o faptă s-a comis în participaţie, se aplică sistemul parificării pedepsei. Având în
vedere că toţi participanţii au săvârșit împreună aceeași faptă prevăzută de legea penală atât sub aspect
obiectiv, cât și ubiectiv, și cum pentru fapta respectivă legea prevede o anumită sancţiune, este firesc ca
aceasta să se aplice tuturor participanţilor (parificarea legală). În anumite cazuri însă, ţinându-se seama de
contribuţia reală a fiecărui participant la comiterea faptei, pedeapsa va trebui individualizată, stabilită în
mod diferenţiat, așa cum prevede legea. Așadar, parificarea legală se îmbină cu diversificarea
judecătorească.
Pe lângă aprecierea felului de contribuţie și a aportului real, la individualizarea pedepsei, instanţa va
trebui să ţină seama și de criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 75 din CP al
RM.
Tendinţa dreptului penal în prezent este următoarea:din numărul total de participanţi sunt pedepsiţi
mai aspru cei mai activi dintre ei (în funcţie de caracterul și de gradul participării fiecăruia), iar din toate
cazurile de participaţie sunt pedepsite mai aspru cele mai periculoase forme
ale acesteia (grup criminal organizat, organizaţie criminală).
40. Argumentați deosebirea circumstanței agravante „provocarea prin infracţiune a
unor urmări grave” (art.77 alin.(1) lit. b) CP) de semnul calificativ (agravata)
similar al componențelor de infracţiuni prevăzute la articolele corespunzătoare din
Partea specială a Codului penal (ex. art. 171 alin.(3) lit. f), art.172 alin.(3) lit. e) CP
ș.a.)
Prin stipularea de la lit.b), alin.(1), art. 77, trebuie să se înţeleagă urmările grave care nu sunt incluse
în componenţa de infracţiune în calitate de semne calificative. Prin urmări grave se înţeleg daunele
secundare (auxiliare), netipice (atipice) pentru acţiunea sau inacţiunea dată care măreşte considerabil
nivelul de gravitate al infracţiunii săvârşite. Practica judiciară recunoaşte drept astfel de urmări: moartea
oamenilor, provocarea de daune grave persoanei, pieirea în masă a animalelor, cauzarea unor daune
materiale în proporţii mari sau în proporţii deosebit de mari etc., toate acestea nefiind în acelaşi timp
semne ale componenţei de infracţiune; aceste urmări grave trebuie să fie într-un raport cauzal cu
infracţiunea săvârşită care poate fi intenţionată sau din imprudenţă.
Art. 171 alin.(3) lit. f), art.172 alin.(3) lit. e) Cod penal. În sintagma viol soldat cu alte urmări grave
pentru victimă legea penală include cazurile care au drept consecinţă sinuciderea victimei, îmbolnăvirea
ei de o maladie psihică, graviditatea sau întreruperea sarcinii etc.
Provocarea prin infracţiune a unor urmări grave se ia în considerare de către instanţa de judecată
ținându-se cont de caracterul infracţiunii comise și de toate împrejurările cauzei, cum ar fi: importanţa
social a obiectului de atentare, mărimea daunei cauzate, prin ce anume se exprimă dauna cauzată ș.a.
Provocarea unor urmări grave agraveazăpedeapsa nu numai în cazul săvârșirii unei infracţiuni
intenţionate, ci și în cazul comiterii unei infracţiuni din imprudenţă, care uneori poate provoca urmări
mult mai grave decât cea intenţionată. Atunci când urmările grave apar ca semn calificant al componenţei
infracţiunii prevăzute de Partea specială a Codului penal, nu pot fi considerate și ca circumstanţă
agravantă.
Prin stipularea de la lit.b) art.77 CP trebuie să se înţeleagă urmările grave care nu sunt incluse în
componenţa de infracţiune în calitate de semne calificative. Prin urmări grave se înţeleg daunele
secundare (auxiliare), netipice (atipice) pentru acţiunea sau inacţiunea dată care măreşte considerabil
nivelul de gravitate al infracţiunii săvârşite. Practica judiciară recunoaşte drept astfel de urmări: moartea
52
oamenilor, provocarea de daune grave persoanei, pieirea în masă a animalelor, cauzarea unor daune
materiale în proporţii mari sau în proporţii deosebit de mari etc., toate acestea nefiind în acelaşi timp
semne ale componenţei de infracţiune; aceste urmări grave trebuie să fie într-un raport cauzal cu
infracţiunea săvârşită care poate fi intenţionată sau din imprudenţă.
În sintagme viol soldat cu alte urmări grave pentru victimă , prevăzut de art.171 al.3 lit.f CP, și
acţiuni violente cu caracter sexualv care au provocat alte urmări grave, prevăzute de art.172 alin.(3) lit.e)
al CP, legea penală include cazurile care au drept consecinţă sinuciderea victimei, îmbolnăvirea ei de o
maladie psihică, pierderea capacităţii de naştere normală (fără cezariană); graviditatea extrauterină;
pierderea capacităţii de a duce o viaţă sexuală normală; apariţia gravidităţii în cazul contraindicaţiilor
medicale pentru naştere sau întreruperea sarcinii etc.
Deci, în cazul dacă articolul Codului penal prevede ca agravanta «urmări grave», de exemplu în
cazurile art.171 și art.172 CP, daune provocate victimei se consideră ca semnul calificativ al componenței
infracțiunii, este o parte componență a infracțiunii și nu poate fi considerată ca circumstanță agravantă.
41. Analizați condițiile acordării suspendării condiționate a executării pedepsei în
raport cu natura infracțiunii.
            Articolul 90. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
            (1) Dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile
săvîrşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvîrşite din imprudenţă, instanţa de judecată,
ţinînd cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este
raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea condiţionată a executării
pedepsei aplicate vinovatului, indicînd numaidecît în hotărîre motivele condamnării cu suspendare
condiţionată a executării pedepsei şi perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă. În acest
caz, instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în perioada de probaţiune sau, după
caz, termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvîrşi o nouă infracţiune şi, prin respectarea
condiţiilor probaţiunii sau, după caz, a termenului de probă, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat.
Controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl
exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor – comandamentul militar respectiv.
            (2) Perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată în
limitele de la 1 an la 5 ani.
            (4) Persoanelor care au săvîrşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în
cazul recidivei periculoase sau deosebit de periculoase, condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei nu se aplică.
            (5) În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi stabilite
pedepse complementare.
            (6) Aplicînd condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată
îl poate obliga pe condamnat:
            a) să nu-şi schimbe domiciliul şi/sau reședința fără consimţămîntul organului competent;
            b) să nu frecventeze anumite locuri;
            c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică;
            c1) să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea reducerii
comportamentului violent;
            d) să acorde o susţinere materială familiei victimei;
            e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
            f) să participe la programe probaţionale;
            g) să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii;
            h) să fie supus monitorizării electronice, dar nu mai mult de 12 luni.
            (7) În decursul perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă, instanţa de judecată, la
demersul organului care exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior
condamnatului ori adăuga altele noi.
            (8) Dacă, după expirarea a cel puţin jumătate din perioadei de probaţiune sau, după caz, termenul
de probă, condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi
exemplară, a reparat integral dauna, instanţa de judecată, la demersul organului care exercită controlul
53
asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
            (81) În cazul în care persoana condamnată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei are
stabilită şi pedeapsă complementară, prevederile alin.(8) nu se aplică pînă la executarea integrală a
pedepsei complementare.
            (9) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în decursul
perioadei de probaţiune sau, după caz, termenul de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile stabilite
sau, pînă la expirarea termenului de probă, nu a executat cu rea-voinţă obligaţia de a repara dauna cauzată
instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celor condamnaţi
cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa, deplin sau
parţial, dar nu mai puţin de 1/3 din pedeapsa stabilită prin hotărîrea instanţei de judecată.
            (10) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvîrşeşte în
perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de
judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85, dacă, după caz, nu sînt aplicabile prevederile alin.
(11) din prezentul articol.
            (11) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvîrşeşte în
perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune
intenţionată mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată.
Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată și natura infracţiunii:
a) Pedeapsa aplicată este închisoarea pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârșite cu
intenţie și cel mult de 7 ani pentru infracţiunile săvârșite din imprudenţă sau pedeapsa de trimitere într-o
unitate militară disciplinară (alin. (1) al art. 90 din CP al RM).
Prin dispoziţia respectivă legiuitorul arată că această condiţie este strâns legată de gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvârșite de infractor. Întrucât gravitatea infracţiunii se reflectă în pedeapsa
stabilită și aplicată de instanţă, legea condiţionează dispunerea de către aceasta a instituţiei suspendării
condiţionate a executării pedepsei de cuantumul pedepsei aplicate și forma vinovăţiei cu care a fost
săvârșită infracţiunea.
b) Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul săvârșirii infracţiunilor
deosebit de grave și excepţional de grave (alin. (4) al art. 90 din CP al RM).
Potrivit alin. (5), (6) ale art. 16 din CP al RM, infracţiunile deosebit de grave și excepţional de
grave sunt faptele comise intenţionat pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe
un termen ce depășește 12 ani (deosebit de grave) și detenţiunea pe viaţă (infracţiunile
excepţional de grave).
Menţionăm că o reglementare similară exista în Codul penal de la 1961, dispozițiile căruia
interziceau aplicarea suspendării executării pedepsei persoanelor care au săvârșit un șir de infracţiuni,
enumerate în formă complete în alin. (3) al art. 43.
1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în faptul că instanţa de
judecată, pornind de la cauza concretă examinată, pronunţă vinovatului o pedeapsă în formă de închisoare
pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cel mult 7 ani pentru
infracţiunile săvârşite din imprudenţă sau trimiterea condamnatului într-o unitate militară disciplinară,
însă, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, ajunge la concluzia că nu este
raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea (judecata) poate dispune suspendarea condiţionată a
executării pedepsei aplicate vinovatului.
2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în cazul în care
prejudiciile au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, iar în cazul condamnării
minorilor şi a femeilor care au copii până la 8 ani această condiţie nu este obligatorie.
3. Instanţa de judecată îşi argumentează decizia bazându-se pe materialele cauzei şi pe datele despre
persoana vinovatului, indicând în mod obligatoriu motivele condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei şi termenul de probă.
4. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică faţă de persoanele
care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în cazul recidivei.
54
 5. Apreciind termenul de probă, stabilit de alin.2 al prezentului articol între un an şi 5 ani, instanţa
de judecată dă posibilitate reală vinovatului să-şi dovedească corectarea prin comportament exemplar şi
muncă cinstită, nesăvârşind o nouă infracţiune.
6. Controlul asupra comportării condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl
exercită organul de executare de la locul de trai, de comun acord cu organele afacerilor interne, iar în
privinţa militarilor - comandamentul unităţii militare.
7. Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, trebuie să se ţină cont
de scopul corectării vinovatului, al prevenirii de noi infracţiuni atât din partea condamnatului, cât şi din
partea altor persoane.
8. Dacă în cazurile şi condiţiile menţionate instanţa de judecată poate suspenda condiţionat pedeapsa
principală, atunci, în unele cazuri, ea poate pronunţa o pedeapsa complementară reală, bazându-se pe
circumstanţele concrete.
9. Totodată, la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de
judecată este în drept să stabilească vinovatului unele restricţii, prevăzute la alin.6 al prezentului articol.
10. La propunerea organului de executare sau a comandamentului militar care exercită controlul
asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a pedepsei, instanţa de judecată poate
anula, în întregime sau parţial, obligaţiunile, restricţiile stabilite anterior sau poate adăuga altele noi.
11. De asemenea, la propunerea organului de executare sau a comandamentului militar, după
expirarea a cel puţin unei jumătăţi din termenul de probă, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, instanţa de judecată poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
12. Instanţa de judecată în acelaşi mod poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa real
pedeapsa stabilită. Atunci când condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în
decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiunile stabilite sau ordinea publică, fiind
supus răspunderii administrative, organul de executare înaintează în instanţa de judecată demersul
respectiv privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată şi trimiterea pentru executarea
pedepsei reale.
13. Se consideră sistematică săvârşirea de trei şi mai multe ori a unor încălcări ale obligaţiunilor
stabilite sau ale ordinii publice.
14. În cazul în care condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în
termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la
pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară (a se
vedea comentariul la art.85 CP).
15. Atunci când condamnatul săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o
infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată bazându-se pe
circumstanţele concrete, luând în considerare nu numai caracterul şi prejudiciabilitatea cazului, dar şi
persoana vinovatului, condiţiile, împrejurările săvârşirii acesteia. Deci, judecata în aceste cazuri poate, dar
nu este obligată, să anuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
16. La expirarea termenului de probă, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei a îndeplinit condiţiile instanţei de judecată, el se consideră ca neavând antecedente penale (a se
vedea comentariul de la art.111 CP).
Întrebarea nr. 42. Argumentați cazurile de anulare a condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi trimiterea condamnatului pentru a
executa pedeapsa stabilită prin hotărârea instanţei de judecată.
Conform prevederilor art.90 al.6 CP aplicînd condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, instanţa de judecată îl poate obliga pe condamnat:
    a) să nu-şi schimbe domiciliulşi/sau reședința fără consimţămîntul organului competent;  
  b) să nu frecventeze anumite locuri;
    c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică;
    c1) să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea reducerii
comportamentului violent;    d) să acorde o susţinere materială familiei victimei;
55
    e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă;
    f) să participe la programe probaţionale;   
g) să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii;
   h) să fie supus monitorizării electronice, dar nu mai mult de 12 luni.

În decursul perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă, instanţa de judecată, la
demersul organului care exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior
condamnatului ori adăuga altele noi. (art.90 al.7 CP)
Potrivit prevederilor art.90 al.9 CP în cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, în decursul perioadei de probaţiune sau, după caz, termenul de probă, încalcă în mod
sistematic obligaţiile stabilite sau, pînă la expirarea termenului de probă, nu a executat cu rea-
voinţă obligaţia de a repara dauna cauzată instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită
controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la
trimiterea condamnatului pentru a executa, deplin sau parțial, dar nu mai puțin de 1/3 din pedeapsa
stabilită prin hotărîrea instanţei de judecată.
    În conformitate cu prevederile art.90 al.10 CP cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei săvîrşeşte în perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă o nouă
infracţiune intenţionată, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85 CP (cumul de
sentințe), dacă, după caz, nu sînt aplicabile prevederile alin. (11) art.90 din Cod penal.
Conform alin. (11) art.90 Cod penal în cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei săvîrşeşte în perioada de probaţiune sau, după caz, termenul de probă o infracţiune
din