Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
Medicina legală este o disciplină medicală de sinteză situată la graniţa dintre
ştiinţele medico-biologice (în general concrete) şi cele social-juridice ( de regulă
abstracte), ce are drept scop sprijinirea competentă a justiţiei ori de câte ori pentru
lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare (anumite) precizări cu caracter
medico-biologic.
Denumirea de „medicină legală” este utilizată mai ales în ţările de limbă
spaniolă şi portugheză, în Franţa, Italia, în timp ce în Rusia, în ţările de limbă
germanică sau engleză este folosită, cu precădere, denumirea de „medicină juridiară”.
De fapt, ambele sintagme semnifică acelaşi lucru, conturând domeniul de activitate al
cărui laitmotiv îl constituie lupta pentru aflarea adevărului medico(bio)-juridic care
„nu este întotdeauna frumos după cum frumosul nu este întotdeauna adevărat”.
În România, până în anul 1953 a fost folosită denumirea de „medicină legală”
reflectată şi în titulatura principalei instituţii de specialitate, a cărei construcţie a fost
iniţiată şi realizată după planurilor profesorului Mina Minovici şi inaugurată la data de
20 decembrie 1892 sub numele de (noua) Morgă a oraşului Bucureşti care în anul
1898 devine Institutul medico-legal. După anul 1953, Institutul medico-legal se
transformă în Institutul de cercetări ştiinţifice medico-juridiare, iar disciplina adoptă
denumirea de „medicină judiciară”, ce se va menţine până în anul 1965 când revine la
denumirea de „medicină legală”.
De asemenea, trebuie precizat că, până în anul 1931, în conformitate cu
prevederile cuprinse în Legea Sanitară (din anul 1885, 1910 şi 1926) sectorul
medico-legal s-a aflat în subordinea Ministerului Sănătăţii. Începând cu data de
01.01.1931, dat fiind modificările legislative aduse de Legea Sanitară din 1931,
medicina legală trece în aria de jurisdicţie a Ministerului Justiţiei unde v-a rămâne
până în anul 1953 când prin H.C.M. nr. 345/01.11.1953, sectorul medico-legal de
activitate, reorganizat, revine în cadrul Ministerului Sănătăţii.
Personalitatea marcantă care a reorganizat activitatea şi a modernizat instituţia
medico-legală este prof.Mina Minovici(1858-1933), numit în postul de medic legist al
capitalei în anul 1890 şi suplinitor al postului de profesor de medicină legală la
Faculatea de Medicină din Bucureşti în anul 1897(în anul 1899 este numit profesor
titular); anul 1897 reprezintă anul în care s-a revenit la principiul stabilit în anul 1862
conform căruia profesorul de medicină legală trebuie să deţină şi postul de medic
legist al capitalei. Pentru meritele deosebite obţinute în întreaga sa activitate ştiinţifică
(autor printre altele al Tratatului complet de medicină legală – premiat de Academia
Română) şi profesională, considerat pe drept cuvânt fondatorul medicinei legale
româneşti, printr-un decret publicat în M.O. din 1925 numele prof.Mina Minovici
este adăugat titulaturii Institutului medico-legale pe care l-a condus în perioada 1892-
1932.
Dintre cei 9 copii care au trăit (6 băieţi şi 3 fete din totalul celor 13) ai familiei
Minovici încă doi vor fi implicaţi în activitatea de medicină legală şi anume Nicolae
Minovici (1868-1941) şi Ştefan Minovici (1867-1935).
3
Nicolae Minovici a organizat şi dezvoltat ştiinţa care, mat târziu avea să fie
denumită criminalistică, a efectuat experienţe pe propria persoană legate de
spânzurare, a înfiinţat Azilul de noapte, Societatea de Salvare (1906) cu anexele ei,
Spitalul de Urgenţă Bucureşti (1934); în anul 1919 a devenit profesor de medicină
legală şi a condus Institutul medico-legal în perioada 1932-1938. Dintre lucrările
publicate de prof. N.Minovici menţionăm: „Studiu asupra spânzurării”, „Manual
tehnic de medicină legală”, „Tehnica autopsiei medico-legale (în colaborare cu
dr.M.Kernach), „Osteologie medico-legală”.
Ştefan Minovici, licenţiat în ştiinţele fizico-chimice (1893), şeful catedrei de
chimie organică de Facultatea de Ştiinţe Bucureşti (1924), autor al „Manualului
tehnic şi practic de chimie analitică” a contribuit la formarea „Facultăţii de farmacie
Bucureşti” , a „Societăţii de chimie din România”, a „Institutului de chimie teoretică
al Universităţii din Bucureşti” şi a „Asociaţiei generale a corpului farmaceutic din
România ” , considerate pe drept cuvânt criteriile sale. Activitatea prof.Şt.Minovici s-a
manifestat în domeniul chimiei analitice, organice, biologice şi legale punând bazele
toxicologiei medico-juridicare (în anul 1912 publică primul manual de toxicologie din
ţara noastră). Trebuie precizat că Ştefan Minovici, s-a remarcat şi ca specialist în
depistarea falsurilor – în înscrisuri, de bancnote – introducând metoda luminii
electrice intense pentru a diferenţia cernelurile suprapuse şi construind un aparat
fotografic pentru evidenţierea acestora; în anul 1900 a publicat lucrarea „Fasurile în
înscrisuri şi fotografia în serviciul justiţiei”, iar în anul 1934 înfiinţează „Societatea
română de grafologie”. Din anul 1894 şi până în 1911 a condus laboratorul de chimie
organică (toxicologie) din cadrul Institutului medico-legal pe care l-a reorganizat şi
modernizat.
Prin întreaga lor activitate fraţii Minovici şi-au înscris numele în rândul celor
mai importante personalităţi ale ştiinţei româneşti şi în mod particular în panoplia
medicinei legale.
4
Capitolul 1
Cadrul legislativ al activităţii şi structura reţelei de medicină legală din
România
5
instituţiile medico-legale; la efectuarea lucrărilor de specialişti pot participa şi
alţi specialişti, cu studii superioare, din diverse domenii de activitate: medici
(chirurgi, oftalmologi, anestezişti-reanimatori, psihiatri etc.) farmacişti, chimişti
etc., care, prin cunoştinţele de specialitate, vor conferi un grad superior de
credibilitate şi în acelaşi timp de forţă probatorie, actului medico-legal;
3. activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific
atât organelor judiciare (organe de urmărire penală – procurori şi organe de
cercetare penală, instanţe de judecată) cât şi persoanelor (fizice sau juridice)
interesate;
4. instituţiile medico-legale sunt singurele unităţi sanitare în care se desfăşoară,
potrivit legii, activitatea specifică medico-legală ce constă în: expertize,
constatări, examinări asupra persoanelor şi cadavrelor, precum şi asupra
produselor biologice, corpurilor delicte ori a documentelor (medicale) ce conţin
elemente utile în conturarea concluziilor medico-legale, puse la dispoziţie sau
solicitate de instituţia medico-legală;
5. activitatea de medicină legală se desfăşoară în baza unei metodologii unitare
conform prezentelor norme legislative ori elaborate de Consiliul superior de
medicină legală şi Ministerul Sănătăţii, potrivit legii;
6. activitatea de medicină legală este coordonată din punct de vedere administrativ
de Ministerul Sănătăţii iar sub aspect ştiinţific şi metodologic de Ministerul
Sănătăţii şi Consiliul superior de medicină legală.
7. controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală sunt asigurate de:
a) conducătorul instituţiei respective de medicină legală (director general,
director, medic legist şef);
b) Consiliul superior de medicină legală;
c) Ministerul Sănătăţii;
d) Comisiile mixte;
e) Consiliul de analiză şi evaluare.
8. activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea principiului
independenţei şi al imparţialităţii medicului legist.
8.1. conform principiului independenţei, în activitatea profesională
specifică,
pe care o desfăşoară, medicul legist nu poate fi constrâns în nici un fel; deci
medicul legist va formula concluziile actului medico-legal, pe care-l întocmeşte,
conform intimei convingeri pe care şi-o formulează în legătură cu speţa
respectivă, liber de orice influenţă morală sau pecuniară şi indiferent din partea
cui provine. În acest sens, legislaţia medico-legală precizează (art. 3- Legea
459/2001) că „orice ingerinţă în activitatea medico-legală este interzisă „ (alin
1) iar „ încălcarea prevederilor alin (1) atrage răspunderea administrativă, civilă
sau penală, după caz (alin 2) precum şi faptul că (art. 11- Legea 459/2001)
„angajarea, transferul şi desfacerea contractului individual de muncă al
personalului cu pregătire superioară din instituţiile de medicină legală se fac de
organele competente, potrivit legii, cu acordul Consiliului superior de medicină
legală”;
6
8.2. principiul imparţialităţii interzice medicului legist să favorizeze vreuna
din părţi (sau ambele ! ) prin modul în care întocmeşte actul medico-legal (în
situaţia contrară se poate pune problema falsului intelectual); tocmai pentru a
se asigura respectarea acestui principiu un medic legist care a întocmit un
document medico-legal nu mai poate participa la redactarea unui alt act
medico-legal, în aceeaşi speţă, care a fost solicitat în vederea confirmării
(verificării, controlării) primului (spre exemplu la întocmirea unui raport de
expertiză după un certificat medico-legal, sau a unui raport de nouă expertiză
ori a unui aviz) şi ori de câte ori există situaţia de incompatibilitate, medicul
legist este obligat să se abţină, declinându-şi competenţa.
9. activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea principiului
competenţei ; competenţa, la modul general, semnifică dreptul şi totodată
obligaţia de a desfăşura o anumită activitate; în domeniul medico legal,
competenţa, privită ca „abilitatea medico-legală (Dongoroz) ce-i revine unei
anumite instituţii medico-legale de a răspunde solicitărilor organelor abilitate sau
persoanelor, poate fi (prin analogie cu competenţa în materie penală):
- competenţă teritorială, conform căreia examinarea medico-legală iniţială se
realizează la instituţia medico-legală la care este arondat domiciliul persoanei
respective sau unde a fost săvârşită fapta;prin acest tip de competenţă se
realizează o diferenţiere pe orizontală între instituţiile medico-legale;
- competenţa funcţională, ce se referă la categoriile de activităţi ce pot fi
efectuate într-o instituţie medico-legală; astfel conform competenţei funcţionale
după efectuarea unei examinări (de regulă expertiză sau nouă expertiză medico-
legală) la o instituţie medico-legală ierarhic superioară nu se mai pot redacta alte
documente, în aceeaşi cauză şi privind aceeaşi persoană de către o unitate
medico-legală inferioară ierarhic, realizându-se în acest mod o diferenţiere pe
verticală a instituţiilor medico-legale,
Considerăm că s-ar putea realiza şi o competenţă materială, în sensul că anumite
activităţi medico-legale ce implică o înaltă răspundere ori cu un impact deosebit
asupra opiniei publice, să se efectueze numai în anumite unităţi de medicină legală –
exemplificăm cu autopsia medico-legală care în cazul decesului unor demnitari ori a
unor persoane publice ar trebui să se realizeze numai în cadrul institutelor de medicină
legală sau la nivelul I.N.M.L. „Mina Minovici”, unităţi cu posibilităţi şi dotări
superioare serviciilor medico-legale judeţene; în acest sens ar putea fi evitate
speculaţiile mai mult sau mai puţin fondate ( a se vedea cazul Tinu sau cazul Erbaşu).
7
1.3. Structura reţelei de medicină legală
Structura reţelei de medicină legală poate fi privită sub două aspecte, pe de o
parte prin prisma unităţilor în care se desfăşoară activitatea specifică, iar pe de altă
parte prin raportare la tipul activităţii ce poate fi realizat în cadrul acestor unităţi de
medicină legală;
1.3.1. instituţiile în care se desfăşoară activitatea specifică de medicină
legală sunt următoarele:
8
1.3.2. domeniul de activitate al medicinei legale
În ceea ce priveşte domeniul sau obiectul activităţii de medicină legală,
schematic acesta poate fi dicotomizat în:
a) tanatologie medico-legală sau patologia medico-legală morfologică
(morfologia medico-legală), care studiază aspectele legate de moarte (felul morţii,
cauzele morţii, semnele morţii etc.); activitatea prosecturală care se desfăşoară în
cadrul acestui sector medico-legal este repezentată de examinarea (externă şi internă)
a cadavrului sau a fragmentelor de cadavru, indiferent de intervalul de timp
(postmortem) care a trecut până la examinarea medico-legală.
b) clinica medico-legală sau patologia medico-legală clinică ce are ca obiect de
studiu persoana (omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acesteia, în scopul
probării unor violenţe exercitate asupra sa (examinarea medico-legală
traumatologică), a posibilităţii executării pedepsei privative de libertate (expertiza
medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei ori a suspendării
urmăririi penale/judecăţii pentru motive medicale), existenţei discernământului
(expertiza medico-legală psihiatrică) etc.
9
1.5. Comisiile mixte
Comisiile mixte se constituie prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al
ministrului justiţiei în vederea realizării controlului, verificării, ori de câte ori există
indicii cu privire la nerespectarea dispoziţiilor legale în desfăşurarea activităţii de
medicină legală. Aceste comisii mixte sunt alcătuite dintr-un număr par de membrii
(minim 4), reprezentaţi prin:
- medici legişti, în activitate(din cadrul Ministerului Sănătăţii) cu gradul de
medic primar;
- jurişti din cadrul Ministerului Justiţiei.
În componenţa comisiilor mixte numărul medicilor legişti trebuie să fie egal cu
numărul juriştilor. Uneori, în funcţie de specificul lucrărilor medico-legale supuse
controlului în comisii mixte pot fi cooptaţi şi alţi specialişti din Ministerul Sănătăţii
sau Ministerul Justiţiei.
Dintre membrii comisiei mixte sunt aleşi prin vot deschis, cu majoritate simplă,
preşedintele şi vicepreşedintele care vor asigura conducerea şi organizarea activităţii
comisiei.
Evaluarea efectuată de comisia mixtă la solicitarea Ministerului Sănătăţii sau a
Ministerului Justiţiei se concretizează într-un raport scris ce va fi supus analizei
Consiliului de analiză şi evaluare a activităţii de medicină legală.
În situaţia în care sunt constatate nereguli cu privire la modul de desfăşurare a
activităţii de medicină legală, care pot atrage responsabilitate (şi sancţiunea) medicilor
legişti respectivi, comisia mixtă poate sesiza după caz Colegiul Medicilor din
România sau organele judiciare.
1.6. Consiliul de analiză şi evaluare a activităţii de medicină legală
Consiliul de analiză şi evaluare a activităţii de medicină legală a fost înfiinţat în
vederea evaluării activităţii de medicină legală şi a activităţii de control desfăşurate de
comisiile mixte, fiind alcătuit din:
a) ministrul sănătăţii – în calitate de preşedinte;
b) ministrul justiţiei
c) ministrul administraţiei şi internelor
d) procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie;
e) directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti
f) directorii institutelor de medicină legală.
Consiliul se întruneşte semestrial sau ori de câte ori este necesar şi adoptă
măsurile prin care poate fi îmbunătăţită activitatea de medicină legală în vederea
realizării unui act de justiţie cât mai eficient.
10
Capitolul 2
Documentele ce pot fi întocmite la nivelul instituţiilor medico-legale
11
În acest caz examinarea se efectuează după completarea unui formular (cerere
de
examinare) specific instituţiei medico-legale, în care trebuie să se precizeze motivaţia
solicităii (spre exemplu în cazul examinărilor traumatologice se va menţiona data şi
circumstanţele în/la care s-au produs leziunile traumatice) şi să fie semnat de
solicitant; persoanele pot solicita examinarea/evaluarea:
• traumatologică, numai pentru leziunile traumatice recente (de regulă pentru
leziunile traumatice elementare, obiectivate prin echimoze, excoriaţii etc;
• genitală;
• psihiatrică, numai pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu, necesară
întocmirii unor acte de dispoziţie;
• serologică (pentru stabilirea paternităţii etc.);
• toxicologică;
• stării de sănătate în vederea posibilităţii exercitării unei activităţi/profesii.
Examinarea medico-legală, fie la solicitarea persoanei, fie la cererea organelor
de anchetă se efectuează numai după verificarea documentelor prin care poate fi
demonstrată identitatea persoanei ce urmează a fi examinată ; în cazul minorilor sau a
persoanelor care nu posedă acte de identitate examinarea poate fi realizată după
amprentare (se ia amprenta indexului de la mâna stângă pe ordonanţa de efectuare a
examinării sau pe cererea de examinare medico-legală completată de persoana
respectivă).
Documentele ce pot fi emise după examinarea clinică în cadrul instituţiei
medico-legale sunt: certificatul medico-legal, raportul de constatare medico-legală,
raportul de expertiză medico-legală, raportul de nouă expertiză medico-legală şi
avizul.
2.5. Avizul
Avizul este actul întocmit de Comisia superioară medico-legală sau de Comisia
de control şi avizare a actelor medico-legale, la solicitarea organelor juridiciare, prin
care este verificat din punct de vedere ştiinţific, un document medico-legal.
2.5.1. avizul Comisiei medico-legale de control şi avizare
Această comisie, impropriu denumită în legislaţie Comisia de avizare şi control
(deoarece documentele supuse avizului iniţial sunt controlate şi ulterior, dacă sunt
întrunite condiţiile ştiinţifice de valabilitate sunt avizate şi nu invers !):
- îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul institutelor de medicină legală ( I.N.M.L.
„Mina Minovici” – Bucureşti, I.M.L. Craiova, I.M.L.Tg. Mureş, I.M.L.Cluj-Napoca,
I.M.L. Timişoara şi I.M.L.Iaşi);
- este formată din:
• preşedinte - directorul institutului respectiv de medicină legală; în cadrul
I.N.M.L. „Mina Minovici” - Bucureşti, preşedintele C.C.A. trebuie să fie un
cadru universitar, de medicină legală, altul decât directorul general;
14
preşedintele Comisiei de control şi avizare este desemnat prin votul
majorităţii membrilor comisiei pe o perioadă de 1 an, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului;
• membrii - 4 medici legişti cu experienţă, din acelaşi institut de medicină
legală (nominalizaţi de conducerea institului respectiv şi prezentaţi spre
validare Consiliului superior de medicină legală).
- componenţa nominală şi modul de funcţionare al Comisiei de control şi avizare
medico-legală se aprobată prin ordin al Ministerului Sănătăţii la propunerea
Consiliului superior de medicină legală;
- avizul Comisiei de control şi avizare medico-legală trebuie redactat în cel mult
30 de zile de la primirea adresei de solicitare;
- în urma evaluării, Comisia de control şi avizare medico-legală poate aviza
documentul medico-legal respectiv, ceea ce înseamnă că acesta este corect întocmit şi
în consecinţă poate fi administrat ca probă în justiţie sau poate recomanda refacerea
(totală sau parţială) a documentului în cauză ori efectuarea unei noi expertize medico-
legale, ceea ce semnifică faptul că acel document medico-legal nu îndeplineşte
condiţiile pentru a putea fi administrat ca probă în justiţie.
- în situaţia în care concluziile actului medico-legal nu sunt clare ori sunt incomplete
Comisia de control şi avizare, după ce se pronunţă asupra acestor aspecte poate
formula anumite precizări sau completări;
- în cazul rapoartelor de nouă expertiză avizarea se poate realiza şi din oficiu înainte
ca
acestea să fie transmise organelor judiciare.
2.5.2. avizul Comisiei superioare medico-legale
Această comisie :
- îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici” – Bucureşti
- este alcătuită din:
• directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” – Bucureşti
• directorul adjunct medical al I.N.M.L. „Mina Minovici” – Bucureşti;
• directorii celorlalte institute de medicină legală;
• şefii disciplinelor de profil din facultăţile acreditate din cadrul centrelor
medicale universitare;
• şeful disciplinei de anatomie-patologică din cadrul U.M.F. „Carol Davila”
Bucureşti;
• profesori universitari – şefi de disciplină din diferite specialităţi medicale
(neurologie, ortopedie, oftalmologie etc.) precum şi specialişti recunoscuţi din
alte domenii ale ştiinţei cooptaţi la lucrările Comisiei superioare şi care pot
contribui la lămurirea problemelor ridicate de specificul lucrării respective;
• 4 medici legişti cu experienţă din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici”
(nominalizaţi de conducerea institului şi prezentaţi spre validare Consiliului
superior de medicină legală).
Preşedintele Comisiei superioare de medicină legală este desemnat prin votul
majorităţii membrilor comisiei pentru o perioadă de 1 an cu posibilitatea reînnoirii
mandatului.
15
-
16
Capitolul 3
Expertiza medico-legală traumatologică a persoanei
20
Se formează lent, prin acumularea limfei şi apare prin aşa numitul „mecanism de
forfecare” când agentul traumatic acţionează tangenţial faţă de planul tegumentului
determinând alunecarea acestuia pe ţesuturile subiacente (cu ruperea consecutivă a
vaselor limfatice).
3.2.2.Leziunile traumatice elementare cu soluţie de continuitate (cu pielea
ruptă); se caracterizează prin:
• din punct de vedere etiopatogenic mecanismul constă în întreruperea continuităţii
tegumentare de orice fel: zgîriere, înţepare, tăiere etc;
• au gravitate mai mare; uneori provoacă decesul victimei;
• de regulă se vindecă cu sechele,cele mai frecvente fiind cicatricile.
În categoria leziunilor traumatice elementare cu soluţie de continuitate
tegumentară sunt incluse:
3.2.2.1. excoriaţia - leziune traumatică elementară cu soluţie de
continuitate ce se caracterizează prin distrugerea straturilor superficiale ale pielii.
Excoriaţia poate fi:
- superficială, cu lezarea doar a straturilor epidermului; zona excoriată nu sângerează
şi în timp se acoperă cu o crustă gălbuie;
- profundă, care interesează şi dermul ceea ce produce o sângerare redusă; în timp
zona excoriată se acoperă cu o crustă brună sau brun-gălbuie;
Din punct de vedere al terminologiei medico-legale deosebim:
• leziunea liniară denumită excoriaţie sau zgârietură;
• leziunea întinsă în suprafaţă denumită zonă excoriată sau jupuitură.
În timp, excoriaţia evoluează diferit, la persoane faţă de cadavre astfel:
a) la persoane (evoluţie stabilită încă din 1953 de către M.I. Raiski) se descriu:
• faza iniţială = primele 12 ore, se prezintă ca o suprafaţă umedă (limfă, în cele
superficiale, sau limfă şi sânge în cele profunde) sub planul tegumentului din jur;
• faza de formare a crustei = după 12-24 ore, prin uscare apare crusta (semn
macroscopic de reacţie vitală), dură, gălbuie - în cele superficiale - sau brun-gălbuie,
uneori cu nuanţe roşietice (iniţial) – negricioase (ulterior), în cele profunde; pe
măsura formării crustei, excoriaţia se apropie de planul tegumentului adiacent pe care
ulterior îl va depăşi;
• faza de detaşare a crustei = după 3-4 zile (periferic) până la 7-12 zile crusta de
desprinde centripet şi cade;
• faza de reepitelizare = între 7-15 zile; după desprinderea crustei rămâne o zonă
netedă fină, rozacee care, în timp, recapată, de regulă, culoarea şi consistenţa
tegumentului indemn.
De cele mai multe ori vindecarea se face fără sechele cicatriceale.
b) la cadavru, excoriaţia se pergamentează rezultând o zonă gălbuie transparentă,
dură, fără caracter vital.
În ceea ce priveşte direcţia de producere a excoriaţiei aceasta poate fi apreciată
după anumite caracteristici şi anume: la debut (capul excoriaţiei) este mai adâncă şi
sub formă de pantă, iar la sfârşit (coada excoriaţiei) se observă o rampă care se
21
superficializează treptat – la acest nivel, uneori, poate exista un depozit redus format
din mici fragmente de piele detaşată, pământ etc.
3.2.2.2. plaga sau rana - leziune traumatică elementară cu soluţie de
continuitate ce se caracterizează prin distrugerea tuturor straturilor pielii.
Clasificarea plăgilor:
A. în funcţie de adâncime:
• plăgi superficiale, ce interesează numai pielea (nu depăşesc aponevroza);
• plăgi profunde care pot fi:
- nepenetrante ;
- penetrante în cavităţile naturale [toracică (pleurală, pericardică) abdominală
etc.]; acestea, la rândul lor pot fi perforante, ce pătrund într-un organ sau ţesut şi
transfixiante, care traversează organul sau sau ţesutul respectiv.
B. din punct de vedere medico-legal şi criminalistic (cu conotaţie juridică), se pot
deosebi:
- plăgi de atac care vizează anumite regiuni ale corpului victimei în funcţie de
scopul urmărit de agresor: moartea victimei – caz în care plăgile interesează
zonele (proiecţia) unor organe vitale, desfigurarea – sunt localizate mai ales la
viscerocraniu, ameninţarea – în mod frecvent interesează regiunile anatomice a
căror funcţionalitate nu este de importanţă vitală;
- plăgi de apărare, rezultate în urma încercării victimei de a se apăra:
• ofensive sau plăgi de apărare activă, localizate în special la nivelul
palmelor - când victima încearcă să apuce arma;
• defensive sau plăgi de apărare pasivă, localizate, de regulă, la
nivelul antebraţelor - când victima încearcă să pareze lovitura.
C. în funcţie de aspectul morfologic [în activitatea practică medico-legală şi
criminalistică, plăgile sunt denumite, în funcţie de agentul traumatic sau de
mecanismul de producere]:
1. plaga contuză sau plaga zdrobită ; se produce, de regulă, prin lovire cu sau de corp
dur.
Caracteristici :
profunzime mică (şi în consecinţă sângerare redusă);
margini neregulate, zdrenţuite (ce alternează uneori cu zone de piele
intactă), inegale ca mărime, cu zone excoriate şi/sau echimoze adiacente;
pereţii denivelaţi sunt uniţi din loc în loc prin punţi-tisulare;
fundul anfractuos cu cheaguri de sânge.
Clasic se afirmă că plaga contuză este alcătuită din 3 zone: zona centrală – plaga
propriu-zisă (cu ţesutul distrus), zona intermediară - cu zone excoriate şi/sau
echimoze (alterată morfologic) şi periferică – cu tegumentul de aspect normal (dar cu
alterare funcţională).
În funcţie de mecanismul de producere se pot deosebi mai multe tipuri (varietăţi)
de plăgi contuze:
a) plaga plesnită → se produce atunci când corpul contondent acţionează într-o zonă
a
22
corpului unde tegumentul se află imediat deasupra unui plan osos (cap, genunchi,
coate etc.):
- marginile sale sunt relativ drepte cu mici neregularităţi (franjurate);
- formă este stelată (când agentul traumatic este plat), uneori liniară (când
agentul traumatic este lung şi subţire)cu mici traiecte secundare care se
desprind din traiectul principal ;
- dehiscenţă redusă (datorită punţilor tisulare)
b) plaga strivită → se descrie atunci când greutatea agentului traumatic este mare;
are:
- formă neregulată.
- marginile accidentate (zimţate);
- multiple zone excoriate şi/sau echimoze pe tegumentul din jurul plăgii;
c) plaga muşcată → produsă de om sau de animal; acest tip de plagă contuză va
reproduce forma arcadelor dentare; în funcţie de forţa cu care se acţionează, se
descriu:
- leziuni traumatice [echimoze – uneori confluente, excoriaţii sau plăgi
superficiale (generate de fiecare dinte)] dispuse sub forma a două arcuri
(paranteze) care se unesc la extremităţi; tegumentul din centrul acestei leziuni
este indemn;
- plăgi profunde, cu imprimarea formei dintelui, dispuse corespunzător
arcadei
dentare; adiacent fiecărei plăgi apar echimoze care, uneori pot conflua;
- detaşarea fragmentului/zonei muşcate; pe marginea tegumentului restant
pot fi
identificate urmele generate de fiecare dinte, sub forma unor depresiuni, iar
între acestea pielea este puţin proeminentă - datorită spaţiilor interdentare.
d) plaga smulsă → mecanismul de producere constă într-o tracţiune forţată ce
depăşeşte capacitatea de rezistenţă (elasticitatea) ţesutului; poate apare sub forma
plăgii scalpate – când o porţiune de tegument se detaşează de pe planul subiacent (de
regulă osos) sau a plăgii sfâşiate (care, de cele mai multe ori, este o plagă muşcată –
smulsă).
2. plaga înţepată (înţepătura ori împunsătura) este rezultatul acţiunii agenţilor
traumatici duri, cu vârful ascuţit, printr-o manevră de împingere sau de împingere-
răsucire astfel încât ţesuturile sunt îndepărtate către lateral; elementele
caracteristice ale unei plăgi înţepate sunt:
a) orificiul de intrare sau plaga cutanată primară;
- forma este dependentă de diametrul/suprafaţa de secţiune a instrumentului înţepător
( de la punctiforme greu de vizualizat, în cazul obiectelor subţiri, până la plăgi în
fantă, dehiscente produse de armele înţepătoare cu diametrul mare) .
- dimensiunile sunt, de regulă, mai mici decât suprafaţa de secţiune a obiectului
înţepător (datorită reacţiei ţesuturilor determinată de fibrele elastice);
- marginile plăgii sunt uşor neregulate;
- tegumentul din jurul orificiului de pătrundere poate prezenta echimoze şi/sau
23
excoriaţii ceea ce semnifică faptul că obiectul vulnerant a pătruns cu toată lungimea
lamei (până la mâner – care determină aceste leziuni traumatice secundare) sau
diametrul acestuia este mai mare de 5-6 mm (caz în care acţionează ca un proiectil,
împingând spre interior pielea, de care se freacă; apare o zonă excoriată circulară
care, uneori, este confundată cu inelul de excoriaţie ce se formează în jurul orificiului
de intrare al glonţului, în cazul împuşcării ! );
b) canalul sau plaga ţesuturilor profunde;
- adâncimea sa este de regulă, mai mare decât lungimea obiectului înţepător datorită
comprimării (înfundării) ţesuturilor moi ( fenomen mai evident în regiunea
abdomenului);
- pereţii sunt neregulaţi;
- diametrul canalului este mai mic decât cel al instrumentului înţepător.
c) orificiul de ieşire sau plaga cutanată secundară; când acest orificiu există plaga
înţepată respectivă se numeşte transfixiantă şi denotă o violenţă (forţă) crescută din
partea autorului.
Uneori o plagă înţepată produsă de un agent traumatic mecanic cu vârf ascuţit
(în cadrul unei acţiuni violente intenţionate asupra unei persoane) trebuie deosebită de
înţepătura, de cele mai multe ori accidentală determinată de insecte, de spinii unor
plante sau terapeutică (injecţiile).
3. plaga tăiată este produsă cu obiectele vulnerante, dure, cu lamă ascuţită
(tăietoare) printr-o acţiune combinată de apăsare – alunecare pe suprafaţa corpului
(tegumentului);
Plăgile tăiate pot fi:
• liniare, când obiectul tăietor acţionează perpendicular pe piele;
• cu lambou (cu limb) cutanat, când instrumentul ascuţit acţionează oblic faţă de
planul tegumentului, detaşând parţial pielea de stratul subiacent;
• cu amputare(mutilante): a unui fragment de membru ( spre exemplu a unui
deget), a urechii etc.
Caracteristicile plăgii tăiate:
- marginile plăgii sunt regulate, netede; când este folosit un obiect mai puţin
ascuţit sau când sunt interesate cutele pielii (regiunea gâtului, a scrotului etc.)
plaga capătă un aspect uşor neregulat, zimţat;
- pereţii (versanţii) sunt netezi şi formează între ei un unghi deschis către superior
care se reduce progresiv, până la dispariţie, către profunzime;
- unghiurile (extremităţile cutanate) sunt ascuţite fiind mai profunde la debut
(capul plăgii sau locul de atac) faţă de partea finală (coada plăgii); la nivelul cozii
plăgii tăiate se evidenţiază o leziune traumatică superficială terminală, respectiv o
excoriaţie, numită „codiţa de şoricel” (dacă ambele unghiuri ale plăgii prezintă câte
o „codiţă de şoricel” debutul plăgii se consideră extremitatea cu excoriaţia cea mai
scurtă; în cazul în care plaga tăiată este situată într-o regiune cu foliculi piloşi,
aceştia vor fi tăiaţi la debutul şi în porţiunea medie a plăgii, în partea sa finală
firele de păr fiind intacte);
- adâncimea plăgii tăiate este de regulă mai mică decât lungimea (cutanată) a
acesteia; fiind mai superficială plaga tăiată interesează mai rar oasele ;
24
- plăgile vitale sunt dehiscente faţă de cele produse postmortem situaţie în care
marginile sunt apropiate (şi lipseşte reacţia vitală).
4. plaga înţepat – tăiată sau plaga înjunghiată, (când este lungă şi adâncă se
numeşte şi plaga spintecată situată mai frecvent la nivelul abdomenului) este
produsă cu arme înţepător-tăietoare ce acţionează în doi timpi: de înţepare-
penetrare şi de tăiere-secţionare;
- însumează caracteristicile plăgilor înţepate şi ale celor tăiate;
- în funcţie de numărul marginilor tăietoare, se pot întâlni:
a) plăgi „în săgeată” sau „în pană de despicat” rezultat al acţiunii armelor cu o
lamă ascuţită şi cu partea netăietoare mai lată de 0,1 cm, (cuţitul finlandez); aceste
plăgi au un unghi ascuţit şi unul rotunjit sau în forma literelor slave „ M ” sau „ П
“(cu formarea unor unghiuri suplimentare la acest nivel numite de Prokop, citat de
S.Ungurean „ codiţe de rândunică”);
b) plăgi „în bunonieră” generate de instrumentele vulnerante cu două lame tăietoare
(pumnalul) sau de cele cu o lamă ascuţită şi cu o muche netăietoare sub 0,1 cm lăţime,
cu ambele unghiuri ascuţite;
c) plăgi stelate, triunghiulare etc., produse cu agenţi traumatici cu mai multe lame
tăietoare, care vor prezente mai multe unghiuri ascuţite corespunzător numărului
muchiilor ascuţite-tăietoare ale obiectului vulnerat.
- lungimea plăgii cutanate nu este egală cu lăţimea lamei;
- pereţii canalului sunt netezi;
- profunzimea plăgii înjunghiate diferă de lungimea lamei (când lama pătrunde în
totalitate şi mânerul comprimă ţesuturile moi, traiectul este mai mare iar când lama nu
pătrunde în întregime canalul va fi mai mic);
- când obiectul înţepător-tăietor este rotit după ce a pătruns în corp, prin
scoaterea,
extragerea bruscă a acestuia se formează o plagă cutanată particulară, denumită plagă
„în coadă de rândunică”, cu cel puţin două unghiuri ascuţite determinate unul prin
pătrunderea lamei tăietoare, iar celălalt de ieşirea acesteia, dar prin alt loc, de această
dată.
5. plaga despicată (tăiată-despicată) este rezultatula acţiunii unor obiecte dure,
grele,prevăzute cu o lamă tăietoare (mai mult sau mai puţin ascuţită) numite şi
instrumente contondent-tăietoare; leziunile traumatice sunt consecinţa forţei de
lovire (determinată de viteza cu care se acţionează şi de greutatea obiectului
vulnerant şi favorizată de ascuţimea lamei);
- însumează caracteristicile plăgilor tăiate ( ce predomină când lama este bine
ascuţită) şi a celor contuze (mai evidente când lama nu este bine ascuţită, boantă);
- este profundă (adâncimea plăgii depăşeşte, de regulă, lungimea lamei); se
însoţeşte frecvent de leziuni traumatice grave ale ţesuturilor subiacente : rupturi sau
zdrobiri de organe, fracturi etc;
- marginile plăgii cutanate, îndepărtate una faţă de cealaltă (plagă dehiscentă), pot
fi
regulate, netede dacă lama este ascuţită sau neregulate cu anfractuozităţi dacă lama
este tocită sau are o grosime mare; de cele mai multe ori marginile prezintă zone
25
excoriate explicate prin frecarea lamei de tegumentul care iniţial este comprimat
(datorită fibrelor elastice pielea „se mulează” pe lamă cu atât mai bine cu cât aceasta
este mai groasă) şi ulterior este tăiat-rupt; de asemenea datorită forţei cu care se
acţionează, adiacent marginilor apar echimoze de diferite dimensiuni;
- în funcţie de profunzimea pătrunderii lamei, plaga cutanată, poate fi:
a) liniară („în butonieră” sau „ în fus”) – lama pătrunde incomple numai cu
mijlocul tăişului; ca urmare plaga prezintă două unghiuri ascuţite;
b) dreptunghiulară- lama pătrunde pe aproape toată lungimea sa ( spre exemplu
până în vecinătatea cozii toporului); unghiurile plăgii sunt rotunjite sau în forma
literei „M”;
c) triunghiulară - realizată cu un unghi al lamei (vârful sau călcâiul); un unghi al
plăgii este ascuţit iar celălalt în „M” sau rotunjit;
d) arcuată cu lambou - când lama acţionează sub un anumit unghi, faţă de planul
tegumentului determinând detaşarea incompletă a acestuia; cu cât unghiul este mai
ascuţit cu atât zona excoriată de la nivelul tegumentului nedetaşat este mai lată.
Unghiurile plăgilor cutanate despicate prezintă, în mod frecvent, mici plăgi
suplimentare superficiale .
- versanţii plăgii (pereţii) sunt neregulaţi, anfractuoşi (rupturi tisulare) şi
îndepărtaţi; cu toate acestea dacă lama este subţire şi bine ascuţită pereţii pot fi
netezi;
- lungimea plăgii cutanate se identifică, de regulă, cu lungimea lamei.
În activitatea practică medico-legală (şi criminalistică) leziunile traumatice,
evidenţiate pe corpul victimei nu întotdeauna pot permite stabilirea caracteristicilor
obiectului vulnerant; de aceea ori de câte ori este posibil (instrumentul folosit sau
presupus că a fost folosit de agresor) trebuie trimis instituţiei medico-legale pentru a
oferi medicului legist posibilitatea de a compara leziunile traumatice cu obiectul
încriminat astfel încât concluziile examinării medico-legale să fie cât mai aprope de
realitate şi totodată să constituie un mijloc de probă greu de combătut.
29
Sintagma „leziune periculoasă pentru viaţă” poate fi interpretată sub două
aspecte:
A. unul de certitudine, (situaţia cea mai frecventă), când în lipsa unei intervenţii
medicale de specialitate decesul victimei este:
iminent – hemoragie abundentă printr-o plagă ce interesează un vas de
sânge
important;
imediat – stare de comă, stare de şoc, hematomul splenic etc.;
tardiv – cel mai frecvent prin complicaţii infecţioase şi septicemie, în
lipsa unei
intervenţii medicale de specialitate.
B.unul de probabilitate - mult mai rar decât precedentul - când, având în vedere
amploarea leziunilor traumatice produse victimei, aceasta ar fi decedat, dar acest
lucru nu s-a întâmplat datorită rezistenţei crescute, particulare a organismului
respectiv; astfel momentul critic este depăşit fără o intervenţie medicală calificată –
spre exemplu, în urma unei agresiuni făptuitorul produce victimei o plagă toracică
penetrantă ce perforează plămânul, plagă care se vindecă în timp fără asistenţă
medicală.
Aprecierea medico-legală este strict dependentă de gravitatea leziunii
traumatice produse neacceptându-se formulări de tipul: „dacă leziunea traumatică ar fi
fost 5 cm mai la stânga sau cu 2 cm mai profundă ar fi fost periculoasă pentru viaţa
persoanei”.
Aşadar, medicul legist va meţiona numai dacă leziunea traumatică respectivă a
pus sau nu în primejdie viaţa victimei fără a fi influenţat de modul în care fapta
agresorului va fi încadrată din punct de vedere juridic.
3.4.5. avortul posttraumatic
Acest criteriu medico-legal indirect, mai rar folosit în activitatea practică, se
referă la întreruperea cursului normal al sarcinii (indiferent de vârsta produsului de
concepţie) şi expulzia /extragerea fătului ca o consecinţă directă a traumatismului
exercitat asupra unei femei gravide, de care aceasta nu se poate apăra.
C.pen., pedepseşte întreruperea sarcinii:
a) fără acordul femeii gravide ( spre deosebire de întreruperea cursului sarcinii
realizată cu acordul gravidei respective – avort terapeutic sau empiric);
b) săvârşită de o persoană care ştia că acea femeie este gravidă (din punct de
vedere
juridic nu se acceptă simpla prezumţie că orice femeie ar putea fi însărcinată şi în
consecinţă orice vătămare corporală adusă acesteia ar putea să-i provoare avortul);
făptuitorul, cunoscând starea de graviditate, acţionează cu intenţie (directă sau
indirectă) în sensul producerii unor leziuni traumatice prin care să se inducă avortul.
În inducerea avortului poate interveni orice tip de agent traumatic;
particularizăm faptul că:
• agenţii traumatici mecanici, responsabili în special de avortul în lunile mari de
sarcină, pot acţiona local, în regiunea abdomino-pelvină sau general, prin starea de
şoc, comă etc.
30
• agenţii traumatici psihici (situaţiile stresante-psihotraumatizante) pot provoca
avortul mai ales în lunile mici de sarcină şi numai dacă au o intensitate crescută (spre
exemplu detenţia).
Capitolul 4
Expertiza medico-legală psihiatrică (în colaborare cu dr.Gabriela Costea –
psihiatru)
4.1. Definiţie:
Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate tehnico-ştiinţifică
specifică instituţiei medico-legale ce constă în evaluarea stării psihice pentru a putea
oferi justiţiei un mijloc de probă obiectiv, referitor la discernământul persoanei
examinate, în vederea stabilirii responsabilităţii juridice a acesteia.
31
- existenţa vinovăţiei (în forma cerută de lege) ce poate fi reţinută în sarcina
făptuitorului astfel încât actul sau faptul ilicit să-i poată fi imputabil.
Responsabilitatea juridică
vinovăţie
capacitate psihică
conştiinţă
discernământ personalitate
Vinovăţie
voinţă
- juridică - dorinţă nevoie
33
c.etico-morală
c.axiologică
c.operaţional-logică
c.elementară
Piramida conştiinţei
conştient
inconştien
t
34
care se constituie concepţia despre sine şi despre lume a unei societăţi, ce reprezintă
experienţa acumulată de acea comunitate umană de-a lungul istoriei şi pe baza cărora
se constituie concepţia despre sine şi drspre lume a acelei societăţi;
• conştiinţa individuală - reflectarea subiectivă a existenţei fiecărui om, ce
particularizează individul în raport cu semenii, având note de unicitate şi
irepetabilitate.
Conştiinţa socială ce include totalitatea conştiinţelor individuale, constituie
fundamentul, baza conştiinţelor individuale, fără de care nu poate exista.
Astfel, deşi fiecare fiinţă umană aparţine societăţii şi timpului său (care vor
contura conştiinţa socială) va prezinta o conştiinţă individuală, proprie,
inconfundabilă, un univers sufletesc unic.
36
Voinţa juridică (factorul volitiv) este rezultatul unui proces psihic complex,
realizat în vederea atingerii unui scop stabilit conştient, proces ce se desfăşoară în
următoarele etape:
- în etapa iniţială individul resimte o necesitate, o trebuinţă, o nevoie care, treptat,
devine tot mai bine conturată în psihicul individului; când sunt întrevăzute şi
mijloacele sau metodele prin care aceasta poate fi satisfăcută, nevoia se transformă în
dorinţă; ulterior apare intenţia de a atinge scopul propus şi este elaborat planul mintal
al rezolvării;
- în cea de a 2-a fază dorinţa nou formată intră în concurentă cu dorinţele deja
existente, care nu au fost îndeplinite, având loc procesul de analiză, de deliberare
când sunt aduse argumente pro şi contra fiecărei dorinţe, în vederea alegerii uneia sau
alteia, de unde şi denumirea acestei etape de „luptă a motivelor”; la un moment dat
apare o motivaţie determinantă, în favoarea satisfacerii cu prioritate a uneia dintre
dorinţe, ce marchează trecerea la etapa următoare;
- în etapa a 3-a datorită motivului determinant, hotărâtor, ce înclină balanţa în
favoarea unei anumite dorinţe, acea dorinţă se transformă în voinţă şi se adoptă
hotărârea de satisfacere, de îndeplinire a acesteia; celelalte vor rămâne simple dorinţe
(încă) nerealizate, caracterizate prin intensitate diferită mergând până la năzuinţă.
Întregul proces menţionat ce se desfăşoară la nivel intern (psihic), alcătuieşte
faptul psihologic care, fără a avea corespondent în exterior, deci fără a fi urmat şi de o
manifestare exterioară, nu intră sub incidenţa justiţiei.
- în ultima etapă are loc materializarea hotărârii luate, prin transpunerea în
practică a planului conceput (mintal) în vederea atingerii scopului propus, de
satisfacere a necesităţii, deci are loc, survine o manifestare exterioară, singura care
poate atrage sancţiunea juridică; momentul în care se produce şi o manifestare
exterioară, care poate fi adusă la cunoştinţa altor persoane (spre deosebire de faptul
psihologic care este cunoscut numai de persoana în cauză), marchează transformarea
faptului psihologic în fapt social, singurul element care, aşa cum am menţionat, poate
fi susceptibil de sancţiune juridică.
Din cele prezentate se deduce că responsabilitatea (termen juridic) nu este
sinonimă cu discernământul (termen psihiatric); astfel în timp ce responsabilitatea
este o stare de drept, o calitate juridică generală a persoanelor, fiind prezumată
(iresponsabilitatea trebuie demonstrată), discernământul este o stare de fapt, o calitate
individuală care poate exista sau nu, la un moment dat, în funcţie de patologia
psihică cronică sau tranzitorie cu evoluţie diferită şi simptome de intensitate
deosebită (shizofrenie, paranoia, intoxicaţii acute, stări crepusculare etc.) şi în
consecinţă trebuie să se demonstreze că a existat la momentul respectiv (al comiterii
faptei, al întocmirii unui act juridic etc.). Între responsabilitate şi discernământ (dacă
există şi actul sau faptul ilicit cauzator de prejudiciu) se poate stabili relaţia:
R = D + Vp
37
( unde R = responsabilitate, D = discernământ iar Vp = voinţă proprie) care semnifică
faptul că, pentru a putea răspunde din punct de vedere juridic pentru actele sau faptele
sale, pe care le-a săvârşit provocânt un prejudiciu, pe lângă discernământ (ca funcţie a
capacităţii psihice) o persoană trebuie să fi putut acţiona cu voinţă proprie,
neinfluenţată, să fi avut libertatea de acţiune.
39
3 .să se aprecieze periculozitatea socială ( posibilitatea ca persoana respectivă să
mai comită acte sau fapte prohibite de lege datorită bolii psihice) în funcţie de
eventuala patologie psihică decelată, raportată la gravitatea faptei comise;
4 .să se decidă asupra oportunităţii instituirii măsurilor de siguranţă cu caracter
medical prevăzute de C.pen. (obligarea la tratament medical – art. 113 sau internarea
medicală – art. 114 );
5. să se facă recomandări medicale de tip profilactic şi preventiv.
Capitolul 5
Expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei
sau suspendarea urmăririi penale/judecăţii pe motiv de boală.
5.1. Definiţie:
Expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei sau
suspendarea urmăririi penale/judecăţii pe motiv de boală este o activitate oficială,
specifică instituţiei medico-legale, ce constă în examinarea persoanelor, conform
dispoziţiei organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, pentru a stabili
dacă, din punct de vedere medical, persoana respectivă poate, în conformitate cu
prevederile C.pr.pen.:
a) participa la desfăşurarea etapelor procesului penal: de urmărire penală
40
(art. 239 - suspendarea urmăririi penale) sau de judecată (art. 303 - suspendarea
judecăţii);
b) efectua pedeapsa, la care a fost condamnată:
- la locul de muncă, sau
- prin închisoare (art. 453 - amânarea;art. 455 - întreruperea).
Se consideră că o persoană se află, din punct de vedere medical (datorită stării
de boală), în imposibilitatea de a:
- efectua pedeapsa în regim de detenţie, dacă :
• patologia pe care o prezintă nu poate beneficia de asistenţă medicală calificată
în cadrul reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, comparabilă cu
terapia administrată în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii (pentru aceeaşi
afecţiune) care să înlăture riscul decesului sau al apariţiei unor complicaţii grave,
imposibil de remediat ulterior, după executarea pedepsei;
• reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu poate asigura
internarea de scurtă durată, sub pază la o unitate sanitară de profil ( ce nu aparţine
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor) în vederea rezolvării unei stări acute sau
cronice, al cărei tratament nu mai poate fi temporizat;
• se află într-o stare terminală datorită evoluţiei nefavorabile a unor boli
cronice, iar deznodământul infaust este scontat;
- participa la desfăşurarea urmăririi penale sau a judecăţii dacă:
• boala de care suferă este gravă şi necesită internare imediată în spital datorită
riscului de a surveni decesul sau a unor complicaţii infirmizante;
• se află în stare terminală în urma evoluţiei unei afecţiuni grave (cancer, ciroză
hepatică etc.), cu deces previzibil.
42
Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti
– în
cadrul primei comisii .
- noua expertiză medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării
pedepsei sau suspendarea urmăririi penale/judecăţii pe motiv de boală se efectuează
numai la Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, de
către o comisie, alta decât cea care a efectuat prima expertiză, atunci când:
• există motive temeinice de contestaţie a primei expertize;
• au fost propuse perioadele de amânare/întrerupere a executării pedepsei
ori de suspendare de urmăririi penale/judecăţii pe motive medicale, pe
care au dreptul să le recomande comisiile medico-legale ce efectuează
prima expertiză.
Comisiei de nouă expertiză poate propune orice interval de timp şi oricâte
perioade de amânare/întrerupere a executării pedepsei sau suspendare a urmăririi
penale/judecăţii pe motiv de boală, până când starea de sănătate a persoanei
respective se va ameliora iar aceasta va putea executa pedeapsa sau va fi posibilă
reluarea urmăririi penale sau a judecăţii.
4.2. conform competenţei funcţionale:
- comisiile medico-legale care efectuează prima expertiză (de la nivelul
serviciilor judeţene de medicină legală, institutelor de medicină legală sau Institutului
Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti – prima comisie) pot
propune (pentru aceeaşi persoană şi indiferent de numărul dosarului penal !) numai
două perioade de câte cel mult 3 luni de zile fiecare (de amânarea/întreruperea
executării pedepsei sau suspendarea urmăririi penale/judecăţii); dacă în concluziile
raportului de primă expertiză medico-legală nu se propune nici o perioadă de
amânare/întrerupere a executării pedepsei sau de suspendare a urmăririi
penale/judecăţii pe motiv de boală, pot fi efectuate la nivel local oricât de multe
expertize pentru aceeaşi persoană.
În situaţia în care prima expertiză a fost efectuată la nivelul :
• serviciului judeţean de medicină legală, după ce au fost propuse două perioade
de amânare/întrerupere a executării pedepsei ori de suspendare (de câte cel mult 3
luni de zile fiecare), institutul de medicină legală teritorial are dreptul de a mai
efectua o expertiză aceleiaşi persoane şi, în cazul în care consideră că se impune,
mai poate propune o perioadă de maxim 3 luni de zile;
• institutului de medicină legală teritorial sau în cadrul primei comisii din
Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti nu pot fi
propuse mai mult de două perioade de amânare/întrerupere ori suspendare de câte
cel mult 3 luni de zile fiecare.
- noua expertiză medico-legală este efectuată de o comisie unică pe ţară care,
aşa cum am precizat funcţionază numai în cadrul din Institutului Naţional de Medicină
Legală „Mina Minovici” Bucureşti.
Acestă comisie, spre deosebire la comisiile de primă expertiză, poate propune
orice interval de timp şi oricâte perioade de amânare/întrerupere a executării pedepsei
sau suspendare a urmăririi penale/judecăţii pe motiv de boală, respectiv până când
43
starea de sănătate a persoanei în cauză se va ameliora iar aceasta va putea executa
pedeapsa sau va fi posibilă reluarea urmăririi penale sau a judecăţii.
Trebuie precizat că:
- prin concluziile raportului comisiei de nouă expertiză sunt anulate orice alte
concluzii contrare întocmite de o comisie de primă expertiză;
- după întocmirea unui raport de nouă expertiză, comisiile teritoriale de primă
expertiză nu mai pot efectua, aceleiaşi persoanei alte raporte de expertiză vizând
amânarea/întreruperea executării pedepsei sau suspendarea urmăririi penale/judecăţii
pe motiv de boală; în cazul în care vor primi solicitări, din partea instanţelor de
judecată în acest sens, comisiile teritoriale de primă expertiză îşi vor declina
competenţa.
5. controlul expertizelor medico-legale se realizează prin:
Capitolul 6
47
mai putea reveni la viaţă) a procesului tanatogenerator, caracterizată prin încetarea
funcţiilor vitale şi apariţia leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central.
După instalarea morţii reale pot fi puse în evidenţă semnele morţii şi pentru un
timp (diferit de la un organ/ţesut la altul, în funcţie de rezistenţa acestora la lipsa
oxigenului) mai persistă manifestările postvitale.
6.3. Clasificarea medico-legală a morţii – felul morţii:
Din perspectivă medico-legală şi juridică, prin prima împrejurărilor în care a
survenit decesul unei persoane, în scopul elucidării cauzelor, condiţiilor şi
circumstanţelor ce au determinat sau contribuit la producerea morţii, după efectuarea
autopsiei, se poate vorbi de moarte violentă şi de moarte neviolentă. Înainte de
efectuarea autopsiei, de regulă la cercetarea ce se întreprinde la faţa locului, se acceptă
o formă intermediară, cu caracter provizoriu (respectiv până după efectuarea
autopsiei) între cele două feluri de moarte menţionate şi anume moartea suspectă de a
fi violentă.
6.3.1. Moartea neviolentă:
Moartea neviolentă este moartea care se produce fără a se încălca dreptul la
viaţă al fiinţei umane şi sau fără intervenţia unui agent traumatic extern organismului;
determinată exclusiv de cauze interne, moartea neviolentă poate fi :
- naturală ( moartea „de bătrâneţe”) - ce survine la vârste înaintate, prin
procesul fiziologic de îmbătrânire a organismului; este o situaţie excepţional de rar
întâlnită, deoarece, de cele mai multe ori în determinismul morţii intervine o boală sau
un traumatism;
- patologică - moartea ca eveniment final al evoluţiei unei afecţiuni, boli
organice etc.; este cel mai frecvent tip de deces şi, de fapt, face obiectul disciplinei de
anatomie patologică. Moartea patologică se poate produce lent, (spre exemplu după
spitalizări de lungă durată pentru cancere, tuberculoză, ciroză hepatică etc.) sau rapid
(spre exemplu un infarct miocardic, sau după un accident vascular cerebral etc.).
49
c) crime, omucideri heteroagresive, produse cu intenţie (directă sau indirectă)
ori cu praeterintenţie; tot în această categorie a omuciderilor este inclus şi omorul
săvârşit la rugămitea sau cu acceptul victimei.
d) execuţia capitală( pedeapsa cu moartea ) este o împrejurare particulară de
deces a unei persoane care a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă
a unei instanţe de judecată legal investită; în această situaţie se poate vorbi de
existenţa unei duble intenţii directe - atât a instanţei de judecată cât şi a făptuitorului
care, în această situaţie prin execepţie, este exonerat de răspundere. Probemă
controversată în lumea contemporană (părerile fiind atât pro cât şi contra) pedeapsa cu
moartea se realizează cel mai frecvent prin : decapitare (mai ales în trecut), spânzurare
(mai rar), electrocuţie pe „scaunul electric” sau prin injecţie letală.
Indiferent de intervalul de timp care a trecut de la momentul/evenimentul
traumatic şi decesul persoanei, rolul medicului legist constă în a stabili dacă există sau
nu legătură de cauzalitate între traumatismul incriminat şi moartea individului; acest
lucru nu este întotdeauna simplu de realizat datorită particlarităţilor de evoluţie
(inclusiv posttraumatică) a fiecărei fiinţe umane.
50
g) când moartea survine la scurt interval de timp (de regulă pînă la 24 ore) de la
internarea într-o unitate sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic (prin
care să se poată explica decesul), care să excludă o moarte violentă;
h) când moartea este pusă în legătură cu o deficienţă în acordarea asistenţei
medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecţie a muncii;
i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenţie
diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală.
j) moartea subită (deces survenit brusc, rapid, în plină stare de sănătate, la o
persoană fără o patologie diagnosticată ori cu o afecţiune cronică, aflată în tratament şi
a cărei evoluţie nu presupunea acest deznodământ).
k) moartea prin inhibiţie (moartea reflexă), ce se produce la indivizi sănătoşi
( cu
„autopsie albă”), dar cu o reactivitate particulară, la care datele de anchetă pun în
evidenţă un moment traumatic, petrecut cu puţin timp anterior decesului , asupra unei
zone recunoscute ca reflexogene:
- subcutanată : regiunea laringiană, regiunea epigastrică, scrotul, faţa anterioară a
tibiei, globii oculari (prin comprimare);
- mucoasă: laringiană, a colului uterin, a anusului (dilatarea bruscă → deces);
- seroasă: pleure, uneori pericard sau peritoneu (la puncţii).
54
- copie după concluziile raportului de autopsie, pentru obţinerea unor drepturi
sociale: pensie de urmaş, despăgubiri după accidente de muncă etc;
2.organelor de anchetă care au dispus efectuarea autopsiei:
- raport complet de autopsie medico-legală
- concluziile raportului de autopsie;
- concluzii provizorii – se întocmesc imediat după terminarea autopsiei, în caz
de moarte violentă heteroprovocată, pentru a da posibilitatea organelor de
urmărire penală să dispună arestare provizorie a făptuitorului.
În situaţia în care sunt constatate neclarităţi ori raportul de autopsie este
incomplet, organul de anchetă poate solicita:
- completarea concluziilor raportului de autopsie, prin formularea unor întrebări
(suplimentare, dar pertinente), la care medicul legist trebuie să răspundă;
- avizul Comisiei de control şi avizare a documentelor medico-legale;
- avizul Comisiei superioare;
- exhumarea cadavrului în vederea efectuării unei alte autopsii (acest lucru se
întâmplă
atunci când, de regulă autopsia iniţială a fost făcută superficial sau când din datele de
anchetă rezultă elemente noi, necunoscute la momentul autopsiei, care trebuie
aprofundate).
- 8. autopsia medico-legală se realizează cu respectarea eticii medicale şi a
demnităţii persoanei decedate (spre exemplu nu se va face disecţia feţei – ceea ce ar
compromite estetica cadavrului – decât în cazul în care sunt leziuni traumatice la
acest nivel şi nu pot fi puse în evidenţă prin alte metode);
- 9. după autopsie cadavrul se îmbălsămează, iar organele examinate se
reintroduc în cadavru.
Complexitatea datelor obţinute în urma efectuării autopsiei (examen
macroscopic, recoltări de fragmente de organe, pentru determinări de laborator etc)
face ca aforismul:„o autopsie incompletă sau făcută cu neatenţie poate fi mai rea
decât lipsa efectuării autopsiei”, să-şi păstreze valabilitatea, iar medicina legală să
nu poată fi echivalentă cu amatorismul sau diletantismul.
56
agresori, pentru a se putea stabili, prin prisma leziunilor traumatice produse victimei,
gravitatea faptei fiecăruia şi implicit sancţiunea juridică adecvată.
Raportul de cauzalitate spre deosebire de legătura de cauzalitate va folosi
organului de urmărire penală pentru încadrarea corectă, diferenţiată a faptelor de
violenţă asupra victimei produse de mai mulţi agresori, în conformitate cu prevederile
codului penal, în funcţie de gravitatea concretă a leziunii traumatice generată de
fiecare.
5. data morţii;
6. rezultatele examinărilor de laborator : grupa de sânge, alcoolemie etc.
Pe lângă aceste obiective generale, la care trebuie să răspundă, în funcţie de
particularităţile concrete ale speţei, medicul legist poate formula şi alte răspunsuri
astfel încât să vină în întâmpinarea organului de anchetă cu elemente probatorii
concludente şi utile.
Capitolul 7
Concepte de drept medical
57
7.1. Raportul juridic de drept medical.
7.1.1. Definiţie
Considerat o subspecie a raportului juridic civil, raportul juridic medical
desemnează relaţiile sociale, intriseci domeniului medical, reglementate prin norme
juridice. Aşa cum se cunoaşte, reglementarea unei relaţii sociale printr-o normă de
drept, transformă relaţia socială respecivă într-o relaţie de drept (raport juridic) cu
toate consecinţele juridice ce decurg din aceasta. Raportul juridic medical este
circumscris dreptului medical ce poate fi definit ca o ramură a dreptului pozitiv ce
cuprinde normele juridice prin care sunt reglementate relaţiile socio-profesionale
patrimoniale şi personal-nepatrimoniale ce se stabilesc între subiectele de drept
medica,l aflate pe poziţii de egalitate juridică, în cadrul raportului juridic medical.
Caracteristicile raportului juridic medical sunt următoarele:
- este un raport juridic social, caracter care este consecinţa faptului că, pe de o
parte se stabileşte între oameni (persoane care au o anumită calitate, respectiv
de medic şi de pacient) iar pe de o parte este rezultatul intervenţiei normei
juridice ce prevede conduita acestora deci care se adresează tot persoanelor;
- este un raport juridic volitiv deoarece se consituie ca urmare a manifestării
de
voinţă atât a legiuitorului (concretizată în norma juridică) cât şi a părţilor, cu
precizarea că voinţa acestora nu poate fi contrară prevederilor legale (practic
este vorba de un caracter dublu voliţional);
- în cadrul raportului juridic de drept medical părţile se află pe poziţii de
egalitate juridică în sensul că nici una dintre părţi (medicul sau pacientul) nu
este subordonată celeilalte (egalitatea juridică nu înseamnă că părţile sunt egale
şi din punct de vedere patrimonial sau al numărului de drepturi şi obligaţii).
Elementele constitutive (structura raportului juridic) care numai cumulativ pot
alcătui raportul juridic medical, sunt aceleaşi ca în cazul oricărui raport juridic şi
anume: părţile (subiectele), conţinutul şi obiectivul.
7.1.2. Părţile
Părţile sau subiectele raportului juridic medical au câteva particularităţi izvorâte
din specificul activităţii de asistenţă medicală:
a) ambele subiecte sunt calificate fiind reprezentate prin persoane care au o
anumită calitate respectiv calitatea de medic sau calitatea de pacient.
- medicul este persoana fizică aptă din punct de vedere medical care poate
exercita profesia de medic, în baza unui titlu oficial de calificare (diploma de medic,
certificat de medic specialist sau primar ori a altui titlu în medicină); indiferent de
forma sub care poate fi practicată (în sectorul de stat sau privat, în mod individual sau
colectiv etc) şi fără a vrea importanţă modalitatea de plată a prestaţiei medicale,
profesia de medic, în România, se poate exercita în mod permanent numai de către
medicii care sunt membrii ai Colegiului Medicilor din România şi care nu se află într-
o situaţie de nedemnitate sau incompatibilitate;
58
- pacientul este persiana fizică care beneficiază de asistenţă medicală în scop
profilactic sau curativ (diagnostic-terapeutic-recuperator); pentru a dobândi calitatea
de pacient, persoana fizică nu trebuie sa fie bolnavă, suferindă de vreo afecţiune ci
doar să primească un tratament medical, deci noţiunea de bolnav este inclusă în cea,
mult mai cuprinzătoare, de pacient.
b) ambele subiecte au, în acelaşi timp, caliatea şi de subiect activ (care
dobândeşte drepturi) şi de subiect pasiv (care se obligă corelativ):
- medicul are dreptul de a primi plata prestaţiei medicale şi obligaţia de a
efectua tratamentul medical (de a face sau, după caz, de a nu face);
- pacientul are dreptul de a primi tratamentul potrivit şi obligaţia de a achita
contravaloarea prestaţiei medicale (de a face).
În sens restrâns se poate considera că, în cadrul raportului de drept medical,
subiectul activ este pacientul, care capătă dreptul de a fi tratat, iar subiectul pasiv este
medicul, căruia îi incumbă obligaţia de a efectua tratamentul.
c) ambele subiecte sunt determinate.
d) referitor la numărul părţilor, în cadrul raportului juridic de drept medical pot
exista toate variantele cunoscute şi anume:
- cu ambele subiecte unice (medic-pacient) ce constituie situaţia cea mai
frecventă întâlnită;
- cu un subiect multiplu, situaţie ce poate fi interpretată sub două aspecte:
• medicul-subiect multiplu (spre exemplu o comisie medicală
interdisciplinară care tratează un pacient);
• pacientul-subiect multiplu (spre exemplu mai mulţi pacienţi trataţi de
acelaşi medic);
- cu ambele subiecte multiple; pluralitatea ambelor subiecte se poate întâlni în
situaţia în care mai mulţi medici (spre exemplu o echipă medicală) tratează mai mulţi
pacienţi (spre exemplu o colectivitate contaminată cu o boală transmisibilă).
e) între subiectele raportului juridic medical (situate pe poziţii de egalitate
juridică) se stabileşte o relaţie de parteneriat, în sensul colaborării între părţi, în
vederea obţinerii rezultatului favorabil reprezentat de prevenirea sau combaterea
îmbolnăvirilor.
f) subiectele raportului judiciar medical pot fi:
- principale reprezentate numai prin persoane fizice deoarece, în esenţă,
prestaţia medicală este făcută de om (medic) pentru om (pacient) chiar dacă, uneori:
• medicul poate fi înlocuit sau completat, în intervenţia de specialitate,
prin diverse mecanisme (roboţi medicali) sau face parte dintr-o
organizaţie profesională cu statut juridic (spre exemplu C.M.R.)
• pacientul îşi desfăţoară activitatea într-o instituţie care, de asemenea,
are statut de persoană juridică iar prejudiciul generat acestuia are
repercusiuni şi asupra persoanei juridice;
- secundare sau derivate reprezentate prin persoane juridice şi anume instituţia
unde se realizază prestaţia medicală (spital, cabinet individual etc) sau cea care
răspunde juridic de pacient (în cazul minorilor, al persoanelor instituţionalizate sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă sau absentă).
59
7.1.3. Conţinutul raportului juridic medical
Conţinutul raportului juridic de drept medical este dat de totalitatea drepturilor
(subiective) şi obligaţiilor (corelative) pe care le dobândesc respectiv de care sunt
ţinute părţile, conform normelor juridice de drept medical; drepturile (subiective)
formează latura activă iar obligaţiile (corelative) latură pasivă a conţinutului raportului
juridic medical.
Din perspectiva dreptului medical dreptul subiectiv, ca latură activă a
conţinutului raportului juridic medical, este acel drept în virtutea căruia titularul său,
în limitele normelor, în vigoare (şi a convenţiilor internaţionale ratificate) poate să
aibă o anumită conduită şi poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată
(corespunzătoare) astfel încât dreptul său să se poată realiza [dreptul subiectiv este o
posibilitate, o prerogativă a subiectului activ]
Cele mai importante drepturi subiective ale subiectelor raportului de drept
medical sunt:
a) în cazul pacienţilor (V. Daghie citat de A.T. Moldovan dicotomizează
drepturile pacientului în drepturi sociale – accesibile tuturor şi direct influenţate de
nivelul de dezvoltare al societăţii şi drepturi individuale):
- dreptul la o asistenţă medicală de calitate, aplicabilă fără discriminare, prin
care să nu i se provoace vătămări corporale sau moartea şi care să-i menţină starea de
sănătate în parametrii optimi, în vederea prelungirii speranţei de viaţă;
- dreptul de fi informat atât asupra calităţii serviciilor medicale disponibile cât
şi asupra stării sale reale de sănătate/boală;
- dreptul de a-şi alege medicul/furnizorul de sănătate;
- dreptul la o a doua/altă opinie medicală;
- dreptul la un consimţământ informat, respectiv dreptul de a refuza sau de a
opri, pe propria răspundere, orice prestaţie medicală curativă (diagnostică, terapeutică
sau recuperatorie) sau profilactică – în acest caz numai dacă nu este încălcat dreptul
altei/altor persoane la îngrijirea sănătăţii;
- dreptul la confidenţialitate;
- dreptul de a beneficia de asistenţă medicală cu respectarea demnităţii.
b) în cazul medicilor:
- dreptul de a stabili diagnosticul şi de a prescrie tratamentul; uneori în vederea
realizării acestui drept specific (prin pregătirea sa de specialitate medicul este singurul
în măsură să stabilească diagnosticul şi să recomande tratamentul adecvat, în interesul
pacientului) medicul colaborează cu pacientul, pe care trebuie să ştie să şi-l aproprie
astfel încât să-i capete încrederea – rolul anamnezei departe de a fi desuet, capătă noi
valenţe în raport cu dezvoltarea tehnico-ştiinţifică din sectorul medical (în acest sens
este acreditată noţiunea de serendipitate);
- dreptul de a primi plata, contravaloarea prestaţiei medicale;
- dreptul de a refuza un pacient cu excepţia situaţiilor de urgenţă, când este
ameninţată viaţa pacientului sau când, dacă nu se intervine cu proptitudine, pot apare
consecinţe imposibil de corectat ulterior (cum ar fi, spre exemplu, starea de
infirmitate);
60
- dreptul de a i se respecta demnitatea.
Ori de câte ori exercitarea unui drept subiectiv se realizează cu încălcarea
principiilor exercitării sale (prin nesocotirea legii sau moralei, cu rea credinţă, cu
depăşirea limitelor sale) ne aflăm în faţa abuzului de drept care, atunci când se
materializează într-o faptă cauzatoare de prejudiciu, poate atrage răspunderea juridică
a făptuitorului.
În ceea ce priveşte obligaţia corelativă, ca latură pasivă a raportului juridic de
drept medical, aşa cum se menţionează şi în doctrină, este considerată îndatorirea
subiectului pasiv de a avea o anumită conduită, care să permită realizarea dreptului
subiectiv corelativ, conduită care, atunci când nu este respectată, poate fi impusă prin
forţa coercitivă a statului [obligaţia corelativă este o îndatorire].
Caracteristiciile obligaţiilor corelative de drept medical sunt următoarele:
- sunt obligaţii perfecte deoarece, în caz de neexecutare, printr-o acţiune în
justiţie se poate obţine un titlu executoriu;
- sunt obligaţii obişnuite în sensul că sunt opozabile numai părţilor;
- pot fi pozitive sau negative:
• pozitive = de a face – ce constau într-o acţiune, respectiv de a executa o
lucrare, de a presta un serviciu (acordarea asistenţei medicale), de a remite plata
serviciului medical etc
• negative = de a nu face – ce constau într-o inacţiune sau abstenţiune,
respectiv de a nu întreprinde nimic de natură să aducă atingere exercitării dreptului
subiectiv (medicul să nu facă un tratament tanatogenerator chiar dacă este rugat de
pacient, pacientul să nu nesocotească recomandăriile medicale etc).
Spre deosebire de dreptul civil în dreptul medical nu există obligaţia de a da
deoarece nu se poate transmite şi nici constitui un drept real.
- pot fi de rezultat sau de prudenţă şi diligenţă:
• de rezultat (numite şi determinate) = când subiectul pasiv se obligă la
obţinerea, unui anumit rezultat; garantarea expresă de către medic a obţinerii unui
rezultat determinat (spre exemplu vindecarea prin tratamentul aplicat sau corectarea
unei deficienţe estetice) generează, în cazul neatingerii acestuia, prezumţia de
vinovăţie, iar medicul trebuie să dovedească cauzele sau circumstanţele care au
împiedicat îndeplinirea obiectivului promis (sarcina probei nu mai revine pacientului);
• de prudenţă şi diligenţă (numită şi de mijloace) = când subiectul pasiv
are
îndatorirea de a depune toate eforturile, toată stăruinţa pentru a obţine un anumit
rezultat, neobţinerea acestuia nefiindu-i imputabilă decât în măsura în care se
dovedeşte că nu a întreprins demersurile necesare, pe care un terţ (alt medic cu aceeaşi
pregătire) le-ar fi efectat; în această situaţie sarcina probei revine celui care acuză.
În dreptul medical regula o constituie obligaţia de prudenţă şi diligenţă ce
incumbă, mai ales medicului, datoria de a depune întreaga sârguinţă (devotament) în
vederea satisfacerii cerinţei de sănătate, din partea pacientului la realizarea căreia
acesta trebuie să colaboreze;
- sunt complexe-plurale, fie prin pluralitatea subiectelor (situaţie în care pot fi
conjucte – divizibile sau indivizibile) fie a obiectelor (numite conjuncte prin
61
pluralitatea îndatoririlor ce revin subiectului pasiv care trebuie să-şi îndeplinească
cumulativ toate prestaţiile la care este obligat).
- sunt executate direct (aşa cum s-a prevăzut) dar, în situaţia provocării unui
prejudiciu, subiectul pasiv (medicul) poate fi obligat la despăgubiri (daune-interese)
după o evaluare prealabilă.
Cele mai semnificative obligaţii corelative ale subiectelor raportului de drept
medical sunt:
a) în cazul pacientilor:
- de a respecta recomandările curativ profilactice medicale, în caz contrar
orice actiune în justitie, urmand a fi respinsă;
- de a respecta reglementarile, ordinele interioare în conformitate cu care
se
defăşoară asistenţa medicală în institutia furnizorului de servicii medicale căreia i s-a
adresat;
- de a respecta demnitatea personalului medica;
- de a se plăti contravaloarea prestaţiilor medicale.
b) în cazul medicilor :
- de a realiza o asistenţă medicală curativ-profilactică de calitate fară
discriminare, care să contribuie la menţinerea stării de sănătate şi la prelungirea
speranţei de viaţă a pacienţilor;
- de a informa pacientul asupra posibilităţilor terapeutice cât şi asupra
stării
reale de sănătate/boală astfel încât acesta să-şi poată exprima consimţământul
autonom informat;
- de a fi la curent cu progresele medicale, în domeniul său de activitate, în
vederea realizării unei asistenţe medicale optime;
- de a nu refuza urgenţele medico-chirurgicale care, netratate în timp util
şi
competent, pot provoca consecinţe imposibil de remediat ulterior sau moartea
pacientului;
- de a păstra secretul profesional conform prevederilor din Codul
deontologic Colegiului Medicilor din România; obiectul secretului profesional îl
costituie tot ceea ce medicul, în calitatea lui de profesionist, a aflat direct sau indirect,
în legătură cu viaţa intimă ori diverse aspecte ale vieţii sociale, precum şi elemente
legate de patologia pacientului sau a familiei/aparţinătoriilor, rudelor, prietenilor etc ai
acestuia, inclusiv rezultatul examinării necroptice; datele respective pot fi comunicate
numai conform prevederilor legale; secretul profesional persistă şi după terminarea
tratamentului sau moartea pacientului şi trebuie păstrat faţa de orice persoană inclusiv
faţă de alte cadre medicale;
- de a respecta demnitatea pacientului.
62
Obiectul raportului juridic de drept medical este reprezentat prin conduita
părţilor respectiv prin acţiunea sau inacţiunea posibilă la care este îndreptaţit subiectul
activ şi la care este obligat subiectul pasiv. Astfel, spre exemplu, obligaţia medicului
de a asigura tratamentul unui pacient poate fi realizată prin diverse acţiuni –intervenţie
chirurgicală, administrarea medicaţiei, efectuarea unor explorări paraclinice imagistice
etc dar şi prin inacţiuni-refuzul de a prescrie în mod nejustificat droguri, refuzul
eutanasiei etc. De asemenea, pacientul trebuie să aibă un comportament adecvat într-o
unitate sanitară, să colaboreze cu medicul, să nu zădărnicească efortul terapeutic etc.
De fapt, ca o particularitate a obiectului juridic medical, trebuie menţionat
faptul că relaţia medic-pacient are conotaţii speciale şi trebuie să se bazeze atât pe o
colaborare sinceră şi necondiţionată cât şi, mai ales, pe încredere reciprocă.
63
7.2.2. Fapta ilicită a medicului
Fapta ilicită a medicului este reprezentată prin orice conduită pe care o are
medicul, în timpul exercitării profesiei medicale, contrară normelor în vigoare
(normele dreptului obiectiv ce ar însuma atât normele juridice cât şi cele moral-
cutumiare, de convieţuire socială) prin care se produce un prejudiciu pacientului. Deşi
fapta ilicită, ca manifestare exterioară de voită, materializată într-o acţiune sau
inacţiune, este săvârşită fără intenţia de a determina efecte juridice, datorită
prejudiciului creat, acestea se produc independent de voinţa medicului sau chiar
contrar acesteia, în virtutea legii. Deoarece conform literaturii juridice fapta ilicită este
considerată delict şi răspunderea juridică medicală este denumită răspundere
delictuală cu toate că, avînd în vedere, caracterul culpabil al conduitei medicale ilicite
cauzatoare de prejudiciu, ceea ce conturează noţiunea de cvasidelict, consider că, mai
corect, ar trebui să fie denumită responsabilitate medicală cvasidelictuală.
Aprecierea faptei medicale, ce angajează responsabilitatea medicală, se poate
face prin raportate la aşa numita conduită rezonabliă pe care un medic etalon (medic
standard) şi nu cel mai desăvârşit profesionist în domeniu poate şi trebuie să o aibă.
Prin această conduită rezonabilă se consideră că orice medic, în domeniul său de
activitate, poate evita producerea unui prejudiciu pacientului, care să-i fie imputabil,
indiferent de tipul şi gravitatea patologiei ori de dotările tehnico-materiale de care
dispune în aplicarea terapiei.
7.2.3. Prejudiciul produs pacientului
Prejudiciul cauzat pacientului constă în orice efect negativ produs acestuia ca
urmare a unei conduite medicale inadecvate prin care s-a adus atingerea unui drept
subiectiv ori unor simple interese licite. În cazul prejudiciului adus pacientului de
către medic se impun cîteva precizări:
- prejudiciu poate fi fizic(corporal): morfologic şi/sau funcţional ori psihic şi se
poate manifesta prin: agravarea unei boli preexistente, producerea unei afecţiuni
(vătămări) sau a unor complicaţii ori chiar a decesului;
- prejudiciul trebuie să fie permanent deci să nu mai fie susceptibil de
remediere;
- prejudicul trebuie să fie cert, real-obiectivat printr-o expertiză medico-legală;
dacă stabilirea prejudiciului fizic-corporal, de cele mai multe ori, nu întâmpină
greutăţi deosebite deşi pot exista nuanţări subiective în cazul prejudiciului psihic
evaluarea medico-legală este mult mai dificilă si în mare măsură echivocă;
- nu are nici o importanţa natura prejudiciului produse respectiv estetic (prin
care este alterat aspectul exterior al persoanei cu repercusiuni asupra inserţiei sociale),
de agrement (de satisfacere a unor plăceri specifice existenţei umane), dacă vizează
capacitatea de muncă ori de autoîngijire etc.
64
constituirea lanţului cauzal ce are ca finalitate vătămarea corporală sau moartea
pacientului.
Din punct de vedere medico-legal legătura de cauzalitate poate fi:
a) primară sau directă ce se prezintă în două variante:
- imediată sau necondiţionată ce se stabileşte atunci când între cauză şi
efect nu se interpune nimic cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unui
tratament injectabil fără respectarea regulilor de asepsie, cu formarea
unui focar infecţios local, ulterior septicemie şi deces sau amputarea din
neatenţie a membrului (toracic sau pelvin) indemn în locul celui
patologic;
- mediată sau condiţionată care se poate stabili atunci când între cauză şi
efect se întrepun factori preexistenţi (fondul patologic existent), cu rol
favorizant, în lipsa cărora efectul nu s-ar fi produs; există două
posibilităţi:
• factorii preexistenţi agravează efectul; spre exemplu o intervenţie
chirurgicală laborioasă realizată unui pacient hemofilic (fond
patologic caracterizat prin alterarea procesului de coagulare cu
sângerare accentuată chiar şi la traumatisme minore) fără
asigurarea unei mase volemice compensatoare (lipsa sângelui
pentru transfuzie) cu sângerare importantă şi decesul pacientului
prin şoc hemoragic;
• patologia preeexistentă este agravată ca urmare a intervenţiei
medicale; spre exemplu o intervenţie chirurgicală neglijentă pentru
îndepărtarea unui chist hidatic (parazitoză indusă omului de
animale: câine, pisică, vulpe etc cu gazdă intermediară porcine,
ovine, bovine) hepatic sau pulmonar cu spargerea chistului
intraoperator şi diseminarea lichidului hidatic (a veziculelor fiice)
în cavitatea peritoneală sau pleurală, ce va genera o stare toxică cu,
uneori, evoluţie letală sau administrarea unei medicaţii la care
pacientul este alergic cu apariţia şocului anafilactic şi deces.
b) secundară sau indirectă care se stabileşte atunci când între cauză şi efect se
interpune o complicaţie cum este cazul, spre exemplu al aplicării (nejustificate) a unui
tratament iniţial ortopedic- neoperator (imobilizare în aparat gipsat) pentru o fractură
de femur, cu apariţia unei complicaţii, respectiv un calus vicios sau o pseudoartroză,
ce impune intervenţie chirurgicală de corectare cu, în final, scurtarea membrului
pelvin şi constituirea handicapului pemanent.
c) terţiară sau asociativă (conjugată) ori dublu condiţionată ce presupune, în
vederea realizării efectului, o asociere între, pe de o parte fondul patologic preexistent,
iar pe de altă parte o complicaţie (apărută în evoluţia ulterioară) a cărei etiopatogeniei
este greu, dacă nu imposibil de apreciat în ce măsură ţine de fondul patologic (în
evoluţia căreia o astfel de complicaţie era previzibilă) sau de actul medical în sine; se
poate exemplifica prin situaţia unui pacient vârstnic, cu diabet zaharat, la care se
efectuează o operaţie pentru un cancer digestiv-intestinal, iar în evoluţia post
operatorie, trenantă şi dificilă, apare o complicaţie septicemică şi deces.
65
Precizările făcute au rolul de a reliefa faptul că, în activitatea practică, nu
întotdeauna este uşor de a se stabili legătura de cauzalitate şi mai ales tipul acesteia
dat fiind complexitatea şi specificitatea asistenţei medicale ce se adresează fiinţelor
umane (entităţi bio-psiho-socio-spirituale unice si irepetabile) cu atât mai mult cu cât,
uneori, în formarea lanţului cauzal pot interveni nu numai faptele oamenilor ci şi
evenimentele. Trebuie subliniat faptul că angajarea răspunderii juridice-delictuale a
medicului poate fi făcută indiferent de tipul legăturii de cauzalitate care se stabileşte
între intervenţia medicală curativ-profilactică şi prejudiciul cauzat pacientului, dat find
faptul că răspunderea civilă se bazează pe ideea reparării prejudiciului şi nu pe ideea
pedepsirii celui vinovat, specifică dreptullui penal, unde în vederea cuantificării
pedepsei autorului, felul legăturii de cauzalitate are o ponedere seminificativă.
7.2.5. Vinovăţia
Vinovăţia traduce atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările
produse, poziţia subiectivă acestuia faţă de materializarea complexului proces psihic
în urma căruia se formează voinţa printr-un act exterior de execuţie (acţiune sau
inacţiune).
Dacă în dreptul penal axat pe sancţiune-pedeapsă, vinovăţia comportă două
forme de bază: intenţia (directă sau indirectă) şi culpa (imprudenţă sau neglijenţă) şi o
forma intermediară respectiv praeterintenţia în dreptul civil, axat pe sancţiune-
repararea prejudiciului, vinovăţia se exprimă numai prin culpă (care include şi
elementul intenţionat).
Dreptul medical poate opera cu toate formele cunoscute ale vinovăţiei
respectiv:
- intenţie, care atunci când este probată ca latură subiectivă a conţinutului faptei
(infracţiunii) săvîrşite de medic în exerciţiul funcţiei intră sub incidenţa dreptului
penal. În această situaţie, având în vedere particularităţile raportului juridic medical,
axat pe colaborarea şi încrederea dintre subiecte, pedeapsa dată medicului vinovat
trebuie să tindă către maxim. Astfel când un medic, cu intenţie, administrează un
tratament nociv sau practică o intervenţie chiruirgicală infirmizantă ori produce
moartea pacientului sancţiunea trebuie să fie de o asprime deosebită deoarece a înşelat
încrederea necondiţionată a pacientului în cel care era investit de societate cu
asigurarea dreptului său subiectiv la sănătate, integritate corporală şi viaţă (probabil la
fel stau lucrurile şi în cazul magistratului !)
- praeterintenţie, mult mai rar întâlnită (dar posibilă !) cum ar fi, spre exemplu,
în cazul unui medic care dorind să-şi menţină un pacient (din diverse motive) îi
administrază un tratament inadecvat, prin care să întreţină o simptomatologie
neplăcută dar, datorită unor particularităţi morfofuncţionale ale organismului
pacientului evoluţia devine critică şi acesta decedează.
- cuplă, specifică dreptului civil care, odată demonstrată, impune repararea
integrală a prejudiciului generat, indiferent de forma şi gravitatea culpei.
Deoarece responsabilitatea juridică medicală este axată pe culpă, ca formă a
vinovăţiei, în continuare vor fi prezentate câteva aspecte vizând culpa din perspectiva
dreptului medical.
66
7.3. Culpa medicală
7.3.1. Definiţie
Cunoscută şi sub denumirea de greşeală, culpa medicală poate fi definită ca
fiind fapta medicului săvârşită fără intenţie, în timpul (în legătură) cu exercitarea
profesiei medicale prin care se produce un prejudiciu pacientului pentru care acesta
este răspunzător deoarece, în aceleaşi condiţii, un alt medic cu aceeaşi pregătire
profesională, nu l-ar fi generat. Cu alte cuvinte acţiunea sau inacţiunea medicului
culpabil este necorespunzătoare, inadecvată situaţiei, cauzând un prejudiciu, care ar fi
putut fi evitat de un alt medic (numit medic standard sau medic etalon, fără ca acesta
să fie o sominate, un vârf profesional în domeniul medical), cu o conduită rezonabilă.,
Culpa medicală odată demonstrată atrage responsabilitatea juridică a medicului
vinovat care, în consecinţă, trebuie să repare, în totalitate, prejudiciul cauzat
pacientului, ca o sancţiune de drept civil-medical.
Spre deosebire de greşeală, eroarea medicală, ce presupune o falsă reprezentare
a unei situaţii faptice (eroare de fapt) este fapta medicului săvârşită fără intenţie, în
timpul (în legătură) cu exercitarea profesiei medicale prin care, deşi se produce un
prejudiciu pacientului, acesta nu îi este imputabil medicului respectiv deoarece, în
aceleaşi condiţii şi un alt medic ar fi putut proceda la fel generând prejudiciul. În cazul
erorii medicale de fapt imposibilitatea reprezentării subiective a consecinţelor
negative se bazează pe o stare, situaţie sau împrejurare determinată de imperfecţiunile
tehnico-ştiinţifice medicale de moment sau de anumite particularităţi de reacţie ale
organismului pacientului, care nu puteau fi cunoscute, astfel încât, deşi medicul a fost
prudent şi a depus diligenţele necesare, prejudiciul tot s-a constituit. Dacă în cazul
culpei medicul etalon ar fi putut evita producerea prejudiciului, în cazul erorii de fapt
şi medicul etalon, printr-un comportament medical asemănător şi adecvat situaţiei, ar
fi obţinut acelaşi rezultat, cauzând prejudiciul.
În ceea ce priveşte eroarea de drept cauzată de necunoaşterea sau cunoaşterea
incompletă ori greşeală a legii care, aşa cum se cunoaşte, este imputabilă, teză bazată
pe ipoteza cunoaşterii legii (a normei de incriminare a comportamentului prohibit)
realitatea a demonstrat contrariul, astfel încât prezumţia că legea este cunoscută
rămâne un simplu deziderat inclusiv în domeniul medical, ceea ce ar permite, în
opinia mea exonerarea de răspundere a medicului şi în acestă situaţie.
Responsabilitatea juridică medicală, bazată pe greşeală, permite în scop didactic
(deoarece activitatea practică medicală este nuanţată astfel încât un gest medical, în
funcţie de circumstanţe, poate fi interpretat diferit) conturarea următoarelor forme de
culpă medicală: prin comisiune şi părin omisiune.
68
cât şi extraspitalicesc, incluzând şi refuzul medicului de a se deplasa la
locul unde se află peroana suferindă;
- refuzul de a acorda asistenţa medicală de specialitate (neurologică,
ortopedică, cardio-vasculară, oftalmologică etc) care poate viza atât
tratamentul iniţial (de debut) cât şi cel de întreţinere – ce ar echivala cu
abandonul pacientului. Într-o astfel de situaţie, din diverse considerente,
medicul nu-şi (mai) asumă riscul justificat, specific profesiei medicale
(riscul nejustificat caracterizează culpa temerară) de a efectua tratamentul
ori de a participa la un consult interdisciplinar.
b) culpa profesională prin nerespectarea dreptului pacientului la o a doua opinie
medicală cum ar fi:
- neacceptarea efetuării examinării medicale şi de către un alt medic sau
de o echipă interdisciplinară;
- necooptarea în echipa medicală de intervenţie (de exemplu operatorie) a
unui specialist (recunoscut) în domeniu;
- netrimiterea la un eşalon superior (o altă unitate sanitară cu posibilităţii
mai mari de diagnostic şi tratament)
c) culpa profesională prin neobţinerea consimţământului informat al pacientului
asupra metodelor de diagnostic şi/sau tratament la care va fi supus cu, evident,
excepţia dată de situaţia de urgenţă, când o astfel de cerinţă nu poate fi îndeplinită
datorită pericolului iminent şi cert care ameninţă viaţa acestuia, iar pacientul nu este
însoţit de o persoană care să aibă calitatea legală de a fi de acord (sub semnătură) cu
tratamentul ce urmează a fi aplicat în astfel de condiţii.
Dat fiind faptul că orice persoană poate dispune de propriul corp aşa cum crede
de cuviinţă, orice gest medical asupra unui pacient fără permisiunea implicită (spre
exemplu acceptarea internării în spital) sau explicită (spre exemplu în cazul
intervenţiilor chirurgicale este obligatoriu acordul în scris) a acestuia sau a
aparţinătorilor legali, poate atrage responsabilitatea juridică a medicului respectiv,
chiar dacă tratamentul administrat a fost efectuat în scopul ameliorării sau vindecării.
Într-o astfel de situaţie se poate afla, spre exemplu, medicul chirurg-oncolog care în
timpul intervenţiei chirurgicale pentru ablaţia unei formaţiuni tumorale maligne,
pentru extirparea căreia a obţinut acordul prealabil al pacientului, constată şi o
metastază într-o regiune estetică, de receptivitate socială sau într-o zonă sexual-
erotică, pentru care practică, de asemenea, excizia impusă de situaţie, fără a putea
obţine acordul pacientului, aflat sub anestezie generală şi pentru această manoperă.
Ulterior, când va constata prejudiciul, pentru care nu-şi dăduse acordul, pacientul va
putea solicita daune în conformitate cu răspunderea juridică civilă-medicală.
7.4 Împrejurări care înlătură vinovăţia medicului
Aşa cum s-a precizat vinovăţia traduce atitudinea, poziţia psihică a persoanei, în
acest caz a medicului, faţă de faptă (mnifestare exterioară, denumită fapt social, care
poate atrage sancţiunea juridică) şi consecinţele acesteia, fiind rezultatul inter relaţiei
discernământ-voinţă desfăşurată la nivelul cripticului psihic uman.
69
Dacă, pentru a exercita profesia medicală, existenţa discernământului este o
condiţie sine qua non, se pune problema în ce măsură procesul de formare al voinţei
(faptul psihologic) s-a putut desfăşura liber ori a fost influenţat de diferite fapte sau
împrejurări care pot motiva conduita medicală inadecvată (faptul social). Se impune
precizarea ca toate elementele respective ce vor îngrădi libertatea de voinţă a
medicului şi se vor constitui în împrejurări exoneratoare de vinovăţie, să nu fi fost ele
însele provocate sau influenţate în desfăşurare de vreo faptă ilicită a medicului
respectiv.
În categoria împrejurărilor care înlătură vinovăţia medicului sunt incluse:
7.4.1. Fapta pacientului însuşi
Fapta pacientului care zădărniceşte efortul terapeutic, nerespectând
recomandările medicale, apelând la terapii empirice etc nu poate fi imputabilă
medicului. Spre exemplu, postoperator, pacientul îşi smulge tuburile de dren sau îşi
redeschide plaga operatorie iar ulterior se constituie un focar infecţios cu evoluţie
septicemică, sau pacientul hipertensiv care continuă, în pofida indicaţiilor medicale, să
facă efort, să mănânce sărat iar la un moment dat paralizează ca urmare a unui
accident vascular cerebral hemoragic ori a celui care continuă să consume alcool deşi
a fost diagnosticat cu steatoză hepatică şi a fost avertizat asupra riscului apariţiei
cirozei sau cancerului hepatic dacă va mai continua consumul etc.
7.4.2. Fapta unui terţ
Fapta unui terţ pentru care medicul nu este ţinut a răspunde este, de asemenea,
neimputabilă medicului care nu poate fi răspunzător, din punct de vedere juridic,
indiferent dacă persoana terţă respectivă provine din mediul sanitar (spre exemplu un
alt medic care intervine intempestiv în tratamentul recomandat/aplicat de alt medic
sau un membrul al echipei operatorii care, din neatenţie, îl loveşte, în timpul
intervenţiei, pe chirurgul ce efectuează operaţia, cu producerea unor leziuni
infirmizante etc) sau extrasanitar (o rudă, o cunoştinţă etc a pacientului care-i oferă
un aliment contraindicat sau îi administrează un tratament empiric, alături de cel
recomandat de medic ori îi dozează greşit medicaţia prescrisă corect toate acestea cu
efect nociv asupra pacientului).
Trebuie precizat că nu se consideră fapta unui terţ, deci medicul culpabil va fi
răspunzător de fapta:
- studenţilor în medicină sau a medicilor (rezidenţi, specialişti) ori a altor
categorii de personal medical (asistente medicale, laboranţi etc) aflate în pregătire,
într-un proces de instruire sub supravegherea sa (conform art. 1000 alin. 4 C. civ);
- subordonaţilor (alţi medici, personalul sanitar cu pregătire medie etc) faţă de
care se stabileşte un raport de prepuşenie şi care nu-şi îndeplinesc corect îndatoririle
de serviciu (art 1000 alin. 3 C. civ); spre exemplu medicul este răspunzător dacă, în
timpul serviciului de gardă, fiind solicitat pentru un consult, trimite în locul său
medicul rezident care stabileşte un diagnostic greşit, iar tratamentul aplicat de acesta
nu este cel corespunzător determinând decesul pacientului sau, prin temporizarea
intervenţiei chirurgicale, care ar fi fost conduita terapeutică optimă în cazul unui
diagnostic corect, se constituie o complicaţie gravă.
70
7.4.3. Forţa majoră şi alte împrejurări asimilate acesteia.
Dat fiind specificul raportului juridic medical determinat, de relaţia particulară
care se stabileşte între medic şi pacient, în vederea promovării stării de sănătate, în
cazul dreptului medical, forţei majore, unanim acceptată ca exoneratoare de
responsabilitate juridică, i se pot asimila şi celelalte împrejurări bine individualizate în
Codul penal sau Codul civil şi anume: cazul fortuit, starea de neceditate,
constrângerea fizică şi/sau morală. Afirmaţia făcută poate fi argumentată prin
următoarele:
- axat pe sancţiune-reparare, corectare, remediere, asemănător dreptului civil şi
diferit de sancţiunea-pedeapsă specifică dreptului penal, dreptul medical trebuie să
contureze situaţiile în care, deşi i s-a produs un prejudiciu pacientului acesta nu-i
poate fi imputat medicului şi în consecinţă particularizarea fiecărei entităţi
exoneratoare de responsabilitatea ar oferi numai un beneficiu teoretic (de interes
pentru literatura din domeniu) deoarece, în toate împrejurările respective (stare de
necesitate, caz fortuit, constrângere fizică şi/sau morală), la fel ca în situaţia forţei
majore, consecinţa juridică este identică în sensul exonerării medicului de răspuundere
juridico-medicală;
- dacă în dreptul civil se face diferenţă între forţa majoră (,,împrejurare externă
cu caracter excepţional ... absolut invincibilă şi absolut imprevizibilă” – C. Stătescu,
C. Bîrsan) care exonerează de răspundere şi cazul fortuit care, deşi înlătură vinovăţia,
nu exonerează de răspundere civilă, în dreptul medical acestă dicotomizare interesează
mai puţin, deoarece şi într-un caz şi în celălalt prejudiciul provocat pacientului nu
poate fi imputat medicului;
- în dreptul medical se pune accent pe prejudiciul generat de medic pacientului,
deci persoanei, nu şi bunurilor şi în consecinţă nu toate elementele dreptului civil sau
penal sunt superpozabile dreptului medical.
Precizările făcute permit definirea forţei majore, în cazul dreptului medical, ca
fiind o împrejurare externă sau internă, cu caracter excepţional, imprevizibilă şi
invincibilă care provoacă un prejudiciu sau moartea pacientului, în mod direct sau
indirect, prin intermediul medicului care, în această situaţie nu este vinovat.
Acţionând sub imperiul forţei majore, care îi limitează sau îi anulează libertatea
de voinţă, medicul va fi obligat să adopte o conduită profesională contrară normelor
de drept obiectiv, în timpul exercitării asistenţei medicale curativ-profilactice şi în
consecinţă va fi exonerat de răspundere juridică.
În categoria astfel definită a forţei majore pot fi incluse:
7.4.3.1. evenimente (fapte naturale, extraumane): cutremur, incendiu, explozie etc
care fie provoacă în mod direct un prejudiciu sau moartea pacientului, fie îl determină
pe medic să nu mai poată acţiona în aşa fel încât să nu genereze consecinţele negative
respective – spre exemplu în timpul unei intervenţii chirurgicale se produce un amplu
incediu în sala de operaţie cu rănirea personalului medical sau în timpul unei
intervenţii diagnostice medicale edoscopice are loc un cutremur care-l face pe medicul
explorator să perforeze un segment al tubului digestiv etc.
71
7.4.3.2. acordarea asistenţei medicale în condiţii de urgenţă, când este în pericol chiar
viaţa pacientului, şi indiferent de locul (intra sau extra spitalicesc) unde se aplică
tratamentul (ce ar caracteriza starea de necesitate). Sunt situaţii în care medicul este
nevoit să intervină la faţa locului, spre exemplu în cazul victimelor unui accident de
trafic rutier, al actelor teroriste cu victime multiple etc şi fie să nu dispună de
materialele tehnico-sanitare necesare fie să nu poată să se ocupe de toţi pacienţii, ceea
ce nu înseamnă să trebuie să răspundă pentru consecinţele negative produse acestora.
Nu trebuie însă înţeles că asistenţa medicală de urgenţă poate fi realizată oricum
întrucât medicul va fi exonerat de răspundere juridică. Atunci când se dovedeşte că
medicul nu a respctat procedurile medicale impuse de situaţia de fapt concretă şi care
ar fi fost aplicate de alt medic care, în acest fel, ar fi putut evita producerea
prejudiciului, medicul vinovat este răspunzător.
7.4.3.3. cazul fortuit respectiv când rezultatul prohibit este consecinţa unei împrejurări
care se adaugă faptei medicale şi care nu putea fi prevăzută; cazul fortuit poate avea
determinare internă sau externă:
- cazul fortuit prin determinarea internă traduce situaţiile generate de o
patologie a medicului care-l face inapt, pe moment, de îndeplinirea sarcinilor
medicale cum ar fi spre exemplu un infarct miocardic, un accident vascular
cerebral, o criză epileptică, o sincopă etc cu alterarea/pierderea stării de
cunoştinţă;
- cazul fortuit prin determinare externă reuneşte împrejurările generate de alte
persoane (fapta unui terţ din sectorul medical), de vicii ale materialelor sanitare
(recipientul cu sânge pentru transfuzie este deteriorat şi sângele nu poate fi
folosit, fiolele sunt greşit înscripţionate, bisturiul electric cu scurtcircuit
provoacă arsuri pacientului etc) sau de evenimente (spre exemplu un zgomot
puternic şi neaşteptat ori o lumină intensă, instantanee în timplu unui act
chirurgical sau explorator etc)
7.4.3.4. constrângerea fizică (sau forţa majoră conform Codului penal) cu paralizarea
libertăţii de voinţă şi imposibilitatea de a proceda în alt mod decât săvârşind fapta
dăunătoare sau moartea pacientului. Neputând rezista constrângerii fizice, exercitate
de o altă persoană sau de un anumit mecanism, medicul, contrar voinţei sale, devine
un instrument manevrat din afară, fiind silit să realizeze prestaţia medicală ordonată
de agresor, spre exemplu să provoace moartea pacientului în timpul anesteziei, să-i
altereze aspectul estetic etc.
7.4.3.5. constrângerea morală (sau ameninţarea din Codul penal) defineşte situaţia în
care medicul este ameninţat cu producerea unui pericol grav, asupra sa ori a altei
persoane, ce vizează viaţa, libertatea sau integritatea corporală iar această ameninţare
nu este posibil să fie denunţată (spre deosebire de dreptul penal, în dreptul medical nu
se acceptă ca ameninţarea să vizeze un bun).
Într-o astfel de situaţie, indiferent de prestaţia medicală prohibită şi vătămătoare
ori mortală la care este obligat, medicul este exonerat de răspundere juridică numai
dacă se dovedeşte că nu a acţionat cu rea credinţă în sensul că a profitata de
intervenţia agresorului pentru a-şi motiva fapta.
72
7.4.4. Eroarea de fapt
Aşa cum a fost definită anterior, eroarea de fapt, pentru a fi considerată
exoneratoare de repsonsabilitate medicală, trebuie să fie existat în momentul realizării
prestaţiei medicale, iar un alt medic, de aceeaşi pregătire şi în aceleaşi circumstanţe să
fi procedat la fel.
Un exemplu de eroare de fapt îl poate constitui situaţia unui pacient găsit căzut
pe stradă, care este internat în stare de comă, într-o secţie de neurochirurgie.
Investigaţiile paraclinice imagistice nu evidenţiază fractură craniană iar pacientul este
tratat conservator prin protezarea funcţiilor vitale şi reechilibrare hidro-electrolitică-
volemică. În pofida tratamentului administrat pacientul decedează datorită unui
hematom compresiv (extradural) constatat necroptic. Evident că, dacă ar fi putut
decela fractura craniană pe imaginea radiografică, neurochirurgul ar fi intervenit
evacuând colecţia de sânge iar pacientul ar fi putut supravieţui dar, datorită
imperfecţiunilor tehnice de moment nu a putut, în mod obiectiv, să stabilească
diagnosticul şi în consecinţă nici nu a aplicat tratamentul impus de situaţie.
În alte cazuri nu imperfecţiunile tehnice stau la baza erorii de fapt ci
reactivitatea particulară a organismului pacientului, determinată de o patologie
necunoscută cum ar fi, spre exemplu, o stare alergică, o lipsă/alterare a factorilor de
coagulare etc.
Exemplificările şi comentariile care au fost făcute sunt de natură să evidenţieze
că în medicină totul trebuie raportat la particularităţiile organismului uman care
determină situaţia ca, în aceleaşi condiţii de boală şi tratament doi pacienţi să evolueze
diferit, ceea ce asigură perenitate aforismului conform căruia ,,există bolnavi
(pacienţi) şi nu boli”.
Iată de ce nu întotdeanua este uşor de a se stabili responsabilitatea medicală cu
toate că se afirmă că ,,acolo unde se termină culpa începe cazul fortuit”.
Aceste scurte observaţii sunt de natură să permită afirmaţia că numai printr-o
examinare exhaustivă medico-legală pot fi oferite magistratului elementele obiective
medico-biologice în baza cărora acesta să poată stabili, de la caz la caz, vinovăţia şi
responsabilitatea făptuitorului.
REFERINTE BIBLIOGRAFICE
în ordine alfabetică
73
1. Beleiu Gh.- Drept civil român – ed.Universul Juridic, Bucureştri,
2003, ediţia VII revăzută şi adăugită de M.Nicolae şi P. Truşcă.
2. Beliş V. - Medicină legală – curs pentru facultăţile de drept, ed.,
juridică , Bucureşti , 2001
3. Beliş V. - Tratat de medicină legală -, vol I, II. ed. Medicală
Bucureşti,1995.
4. Beliş V. - Îndreptar de practică medico-legală- ed.Medicala
Bucureşti, 1990.
5. Beliş V. , Naneş C.- Traumatologie mecanică în practica medico-
legală şi judiciară- ed.Academiei RSR Bucureşti, 1985.
6. Bercheşan V. – Metodologia investigării criminalistice a omorului – ed. Paralela
45, Piteşti, 1998.
7. Boroi Al., Ungureanu S. Georgeta, Jidoviu N. – Drept procesual
penal ed.II ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
8. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal – partea specială, Editura
ALL BECK, Bucureşti, 2003;
9. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal – partea generală, Editura
ALL BECK, Bucureşti, 2004;
10.Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal – partea specială, Editura
ALL BECK, Bucureşti, 2005;
11. Dermengiu D.- Medicină legală note de curs – litografie 1999,
U.M.F. „Carol Davila”.
12. Dermengiu D., Curcă C.- Lucrări practice de medicină legală,
ed. Tehnoplast Company S.R.L. Bucureşti 2001.
13. Dragomirescu V.T.- Tratat de Medicina Legală Odonto-
stomatologică- ed. All, Bucureşti,1996 .
14. Dragomirescu V.T.- Problematică şi metodologie medico-legală-
ed.Medicală Bucureşti,1980.
15. Dragomirescu V.T.- Determinism şi reactivitate umană-
ed.Ştiinţifică, Bucureşti,1990.
16. Dragomirescu V.T.- Psihosociologia comportamentului deviant -
ed. Ştiinţifică şi Georgescu L. - Morfopatologie - ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971.
17. Diaconescu Gh. - Infracţiunile în codul penal român – ed.Oscar
Print, 1997.
18. Dobrescu I. - Infracţiunile contra vieţii persoanei – ed. Academiei
Bucvureşti, 1987.
19. Dongoroz V, Siegfried Kahane, Oancea I, Fodor I, Iliescu
Nicoleta, Bulai C, Stănoiu Rodica, Roşca V,- Explicaţii teoretice ale
Codului penal român- ed.Academiei RSR, Bucureşti, 1971.
20. Iftenie V,- Traumatologie medico-legală buco-maxilo-facială –
repere orientative de interpretare în traumatismele nemortale, ed.
Fundaţia România de Mâine, Buc., 2000.
74
21. Iftenie V., - Medicină legală pentru facultăţile de drept, ed.
Ştiinţelor medicale, Trustul Bucureşti, 2004.
22. Iftenie V, Boroi Al, - Infracţiunile de lovire şi vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, ed Juridică, Bucureşti, 2002.
23. Kernbach Mihail - Medicină judiciară - ed. Medicală Bucureşti
1953.
24. Ion Mircea - Criminalistică - ed.Lumina lex,1999.
25. Loghin O, Toader T, - Drept Penal Român - Partea specială -
ed.Şansa SRL, Bucureşti, 1997.
26. Loghin O, Filipaş D, - Drept Penal Român - Partea specială -
ed.Şansa SRL, Bucureşti, 1992.
27. Minovici Mina - Tratat complet de medicină legală - ed.Socec
Bucureşti 1928.
28. Minovici Nicolae - Manual tehnic de medicină legală - ed.
Atelierele grafice I.V.Socec, Bucureşti 1904.
29. Minovici Nicolae – Studiu asupra spânzurării - ed. Atelierele
grafice I.V.Socec, Bucureşti 1904.
30. Mitrofan N., Zdrenghea V, Butoi T. – Psihologie judiciară – Casa
de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992.
31. Moldovan A.T. – Tratat de drept medical – ed. All Back,
Bucureşti, 2002.
32. Moraru I. şi colab. - Medicină legală - ed. Medicală,
Bucureşti,1967.
33. Nistoreanu Gh, Boroi Al, Molnar I, Dobrinoiu V,Pascu I, Lazăr V -
Drept penal - Partea Specială - ed.Europa Nova Bucureşti, 1997.
34. Nistoreanu Gh,Apetrei M, Paraschiv Carmen S, Nae
Laurentiu,Dumitru Anca L, - Drept Procesual Penal - ed. Europa
Nova,Bucureşti, 1996.
35. Nistoreanu Gh, Boroi Al, - Drept penal- Partea Specială - ed. All
Beck, Bucureşti,2002.
36. Panaitescu V, - Metode de investigaţie în practica medico-
legală- ed.Litera, Bucureşti, 1984.
37. Pintea Al., - Începerea, efectuarea şi terminarea urmăririi
penale – ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
38. Scripcaru Gh., Terbancea – Patologie medico-legală, ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
39. Stancu E.- Criminalistică - ed.Didactică şi Pedagogică, 1994,.
40. Stătescu C., Bîrsan C.- Drept civil – ed. All Beck, Bucureşti,
2002.
41. Suciu Camil. -Criminalistică - ed. Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti 1972.
42. Ştefănescu P., Cârjan L., - Ştiinţă versus crimă, ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2001.
75
43. Ungurean S., - Medicină legală, Chişinău „Ştiinţa”, 1993.
44. Codul penal.
45. Codul de procedură penală.
46.Codul penal comentat şi adnotat.
47.Dicţionar de termeni juridici uzuali.
48. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.
49.Dicţionar medical (Vol I, II).
50. Dicţionar de psihanaliză – Larousse.
51.Dicţionar enciclopedic de psihiatrie – Gorgos C., şi colab.
52.Dicţionar de Psihologie – Ursula, Şchiopu şi colab.
53.Dicţionar de Psihologie – Paul Popescu Neveanu şi colab.
54.Dicţionar de drept privat.
76