Prof.univ.dr.

Ion NICOLAE - coordonator

Ioan DASCĂLU Ion CHIPĂILĂ Dalia TRANDAFIR

CURS SELECTIV PENTRU EXAMENUL DE LICENŢĂ
UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
Prof.univ.dr. Ion NICOLAE
coordonator

Ioan DASCĂLU Ion CHIPĂILĂ Dalia TRANDAFIR

CURS SELECTIV PENTRU

EXAMENUL DE LICENŢĂ

Editura SITECH
Craiova, 2010
© 2010 Editura Sitech Craiova
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau
parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia editoru-
lui este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării
sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2010 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be
reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information
storage and retrieval system without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S.I.S. din cadrul Ministerului Educaţiei şi
Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: sitech@rdslink.ro

ISBN 978-606-11-0521-2
INSTITUŢII DE DREPT CIVIL

- SINTEZE PENTRU EXAMENUL DE LICENŢĂ -

 Partea I
DREPT CIVIL – PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I
ACTUL JURIDIC CIVIL

1.1. Condiţiile actului juridic civil

Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele din care este alcătuit
un act juridic civil.
Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt:
a) - capacitatea de a contracta;
b) - consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
c) - un obiect determinat;
d) - cauză licită.

1.2. Capacitatea de a încheia acte juridice civile

Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă acea condiţie de
fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni
titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.
Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile
Acest principiu este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31 /1954
privitor la persoanele fizice şi juridice potrivit căruia „nimeni nu poate fi îngră-
dit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de
exerciţiu decât în cazurile şi condiţiile legii”. Cu alte cuvinte, regula este capa-
citatea, iar excepţia incapacitatea. Trebuie să reţinem că această capacitate este
o stare de drept - de jure în timp ce discernământul reprezintă o stare de fapt,
acesta din urmă putând exista izolat chiar şi la o persoană incapabilă după cum
o persoană pe deplin capabilă se poate găsi trecător într-o situaţie în care nu are
discernământ.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile
De reţinut că excepţiile trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege
deoarece ele sunt de strictă aplicare şi interpretare.
Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcţie
de mai multe criterii:
 incapacităţi de folosinţă;
 incapacităţi de exerciţiu.
Incapacităţile din prima categorie constau în inaptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii şi deci de a săvârşi personal sau printr-un reprezentant legal

7
sau cu încuviinţarea prealabilă a unui ocrotitor legal, acte juridice ce implică
acele drepturi sau obligaţii.
Categoria a doua cuprinde incapacităţile care lipsesc persoanele în cauză
de posibilitatea de a-şi exercita personal şi singure drepturile şi de a-şi asuma
astfel obligaţiile, pe calea încheierii de acte juridice.

1.3. Consimţământul
Într-un prim sens, consimţământul reprezintă acea condiţie esenţială de
fond a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic
civil, manifestată în exterior.
Într-un al doilea sens, mai apropiat de semnificaţia sa etimologică ter-
menul de consimţământ desemnează acordul de voinţă al părţilor, în actele bila-
terale sau multilaterale.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
1. să provină de la o persoană cu discernământ;
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3. să fie exteriorizat;
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
1. Consimţământul să provină de la o persoană de la o persoană cu dis-
cernământ
Aceasta înseamnă că persoana de la care provine trebuie să aibă puterea
de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământ
juridic pentru a încheia acte juridice.
Persoanele juridice cu vârsta între 14 şi 18 ani au discernământ în curs
de formare, iar persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani
şi interzişii judecătoreşte) sunt prezumate că nu au discernământ.
În afara incapacităţilor legale mai există şi incapacităţi naturale, adică
persoane cu capacitate, dar care temporar, sunt lipsite de discernământ (ex. be-
ţia, hipnoza, somnairibulismul etc.)
2. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
Această condiţie nu se consideră a fi îndeplinită în următoarele cazuri:
 când consimţământul a fost dat în glumă, din prietenie, curtoazie sau
pură complezenţă;
 când manifestarea de voinţă este prea vagă;
 când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă
(art. 1010 Cod civil: „mă oblig dacă vreau”);
 când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio
mentalis), cunoscută de contractant.

8
 3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
În dreptul nostru se aplica principiul consensualismului, adică părţile
sunt libere să aleagă forma exteriorizării.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită.
Manifestarea de voinţă este expresă când este exteriorizată şi este făcută
cunoscută contractanţilor şi terţilor.
Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când se deduce (ex.
acceptarea tacită a moştenirii: dacă succesibilul face un act de dispoziţie privind
un bun succesoral, se consideră că a acceptat în mod tacit moştenirea).
Excepţia de la acest principiu o reprezintă actele autentice unde se cere
o anumită formă de exteriorizare pentru acceptarea consimţământului.
Consimţământul poate fi exteriorizat: în scris, verbal, în gesturi, în fapte
concludente.
În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii, în dreptul nostru, în prin-
cipiu, tăcerea nu valorează consimţământul exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământul în următoarele situaţii:
 când legea prevede expres aceasta;
 când prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie
juridică a tăcerii;
 când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.
4. Consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ
Această condiţie negativă este impusă de caracterul liber al actului juri-
dic civil.
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul
conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic civil.
În aceste situaţii, manifestarea de voinţă este alterată în conţinutul său
intelectual sau (ex. eroare, doi) sau în caracterul său liber (ex. violenţă, leziune).
Sunt vicii de consimţământ:
 eroarea;
 dolul (viclenia);
 violenţa;
 leziunea.
EROAREA reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui
act juridic civil.
Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului
convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru
care s-a făcut convenţia.
DOLUL SAU VICLENIA reprezintă acel viciu de consimţământ ce
constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive
pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată şi nu spontană, cum este
în cazul erorii propriu-zise.

9
 Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene în-
trebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşina-
ţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune, el trebuie dovedit.
VIOLENŢA este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău, ameninţare care îi produce o temere ce o determină să
încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
LEZIUNEA reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în dis-
proporţia vădită de valoare între cele două prestaţii.

1.4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiectul actului juridic civil înţelegem conduita părţilor actului ju-
ridic civil, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care
sunt ţinute.
Condiţiile de valabilitate a obiectului actului juridic civil
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndepli-
nească următoarele condiţii:
a. - să existe;
b. - să fie în circuitul civil;
c. - să fie determinat sau determinabil;
d. - să fie posibil;
e. - să fie licit şi moral.
Pe lângă aceste condiţii generale mai sunt şi unele condiţii speciale, şi
anume:
f. - cel care se obligă să fie titularul dreptului civil subiectiv;
g. - să existe autorizaţie administrativă prevăzută de lege;
h. - obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

a. Obiectul să existe
Aceasta este cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea actului juri-
dic civil.
Această condiţie se regăseşte în prevederile art. 1311 din Codul civil,
potrivit cărora: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit de tot, vin-
derea este nulă. Dacă era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a
se lăsa de contract sau a pretinde reducerea preţului."
Un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, excepţie
fac succesiunile viitoare care nu pot forma obiectul actului juridic civil, potrivit
art. 965 alin. 2 din Codul civil.
De asemenea, potrivit art. 1775 din Codul civil „Bunurile viitoare ale
debitorului nu pot fi obiectul unei ipoteci.”
b. Obiectul să fie în circuitul civil
Potrivit art. 963 din Codul civil „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract". Prevederi pentru această condiţie se regăsesc şi în art.

10
1310 din Codul civil, potrivit cărora „toate lucrurile care sunt în comerţ pot să
fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta".
Astfel, prin bunuri aflate în circuitul civil se înţeleg acele bunuri care
pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, nerespectarea acestor
condiţii atrăgând sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic civil astfel încheiat.
Bunurile scoase din circuitul civil pot forma, totuşi, obiectul anumitor
acte juridice civile (ex. contractul de concesiune).
c. Obiectul să fie determinat sau determinabil
Această condiţie este prevăzută de art. 948 punctul 3 şi de art. 964 din
Codul civil, conform căruia „obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru deter-
minat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi incertă, dar este po-
sibilă determinarea sa."
Astfel, când obiectul actului juridic priveşte un bun individual determi-
nat (res certa), condiţia este îndeplinită prin ipoteză.
Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun generic determinat (res ge-
nera), cerinţa este îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii şi valorii bunului
sau prin stabilirea doar a unor criterii de determinare care vor fi folosite în mo-
mentul executării actului.
Nerespectarea acestei condiţii atrage sancţiunea nulităţii absolute a actu-
lui juridic civil.
d. Obiectul să fie posibil
Nimeni nu poate fi îndatorat la o obligaţie imposibilă - ad imposibilium,
nulla obligatio.
Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică prestaţia să nu poată fi în-
deplinită, dacă imposibilitatea este relativă (subiectivă), aceasta nu afectează
validitatea actului deoarece imposibilitatea este numai pentru un anumit debitor,
iar pentru neexecutarea culpabilă din partea debitorului este angajată răspunde-
rea sa civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material (când prestaţia nu poate fi adu-
să la îndeplinire datorită unei stări de fapt) sau de ordin juridic (dacă se datorea-
ză unei cauze juridice), aceasta fiind apreciată în raport de momentul încheierii
actului juridic.
Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic, obiectul era posi-
bil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de for-
ţă majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea de-
vine imposibilă din culpa părţilor, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.
e. Obiectul să fie licit şi moral
Această condiţie se desprinde din prevederile art. 5 din Codul civil: „nu
se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care intere-
sează ordinea publică şi bunele moravuri".
În cazul nerespectării acestei condiţii actul juridic civil astfel încheiat
este lovit de nulitate absolută sau relativă, după cum norma imperativă încălcată
este de ordine publică sau privată.

11
 Când obiectul actului juridic este imoral, actul juridic este lovit de nuli-
tate absolută.
f. Cel care se obligă să fie titularul dreptului civil subiectiv
Această cerinţă este necesară în actele constitutive sau translative de
drepturi şi se bazează pe principiul de drept conform căruia nimeni nu se poate
obliga valabil la ceva ce nu are sau la mai mult.
Această condiţie este cerută doar dacă prin natura sa actul juridic respec-
tiv transferă imediat dreptul real. Astfel, dacă vânzarea priveşte un lucru deter-
minat doar prin caractere generice ori un lucru viitor, contractul este valabil,
căci un atare act nu transferă imediat dreptul de proprietate şi, deci, împrejura-
rea că vânzătorul nu este titularul dreptului de proprietate asupra lucrului în
momentul încheierii actului nu împiedică perfectarea operaţiei juridice.
g. Existenţa autorizaţiei administrative prevăzute de lege
Actele juridice care au ca obiect anumite bunuri, pentru a fi valabil în-
cheiate, trebuie îndeplinită cerinţa autorizaţiei administrative, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
h. Obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului
Această condiţie se impune datorită caracterului personal al unor acte
juridice care se încheie intuitu personae, fiind avute în vedere de cocontractant
anumite calităţi ale debitorului (ex. mandatul).
Astfel, promisiunea faptei altuia este lipsită de fapte juridice în privinţa
persoanei a cărei faptă a fost promisă, dar este valabilă promisiunea de porte-
fort, prin care o persoană se angajează să obţină fapta altei persoane ori ca
aceasta să ratifice actul juridic încheiat pe seama sa. Aceasta, deoarece în acest
caz, cel ce face promisiunea de porte-fort se obligă personal, fără ca terţul al
cărui consimţământ este făgăduit să fie obligat în vreun fel.
Dacă însă terţul ratifică actul, obligaţia retroactivează de la data când s-a
făcut promisiunea de porte-fort şi nu de al data ratificării actului.
1.5. Cauza actului juridic civil
Cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul
urmărit la încheierea unui asemenea act.
Trăsăturile cauzei
 împreună cu consimţământul, formează voinţa juridică;
 ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici
cu obiectul şi nici cu consimţământul;
 nu se confundă nici cu izvorul raportului juridic civil deoarece s-ar
confunda partea cu întregul.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe;
b) să fie reală;
c) să fie licită şi morală.
12
 CAPITOLUL II
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

2.1. Definiţia si funcţiile nulităţii

Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cadrul încheierii unor
acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate (fond sau formă) impuse
de lege.
Actul juridic sancţionat cu nulitate este lipsit de efectele juridice în ve-
derea cărora a fost încheiat. Actul în sine există în mod material, însă nu poate
produce efecte juridice deoarece legea nu îi recunoaşte valabilitatea.
Funcţiile nulităţii
Nulitatea actului juridic civil are o funcţie preventivă, funcţie sancţiona-
torie şi funcţie de mijloc de garanţie a principiului legalităţii.
Funcţia preventivă a nulităţii constă în efectul inhibitoriu pe care-1
exercită asupra subiectelor de drept civil care sunt tentate să încheie actul juri-
dic civil fără a respecta condiţiile de valabilitate.
Funcţia sancţionatorie se aplică în situaţia în care prima funcţie nu a fost
eficientă şi constă în înlăturarea efectelor contrare legii.
Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii ne apare ca o sin-
teză a celorlalte două funcţii. Prin această funcţie se asigură respectarea norme-
lor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic
civil.

2.2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi în funcţie de aceste crite-
rii sunt:
a) în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată
la încheierea actului juridic civil, nulitatea poate fi: absolută şi relativă;
b) în funcţie de întinderea efectelor sale, distingem între: nulitate totală
şi nulitate parţială;
c) în funcţie de modul de consacrare legislativă distingem nulitatea ex-
presă şi nulitatea virtuală;
d) după felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic
civil, nulităţile sunt de fond sau de formă;

A. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Nulitatea absolută este acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes general, ob-
ştesc.
Nulitatea absolută operează în toate cazurile în care lipseşte una din
condiţiile de validitate a actului juridic civil.

13
 Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheie-
rea actului juridic civil a unei norme care ocroteşte un interes particular, indivi-
dual sau personal.

B. Nulitatea parţială şi nulitatea totală

Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte din
efectele actului juridic civil, celelalte efecte urmând să se producă deoarece
acestea nu contravin legii.
Nulitatea totală sau integrală este acea nulitate care desfiinţează actul ju-
ridic civil în întregime.
În sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nuli-
tatea totală reprezintă excepţia, ceea ce înseamnă că o clauză nu atrage, în prin-
cipiu, nulitatea întregului act, aşadar va fi nulă doar clauza care încalcă dispozi-
ţia legală sau este contrară regulilor de convieţuire socială, restul actului rămâ-
nând, în principiu, neafectat.

C. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

Nulitatea este expresă când este prevăzută ca atare într-o dispoziţie spe-
cială. Din această categorie fac parte cele mai multe nulităţi, acestea fiind re-
glementate de Codul civil sau de alte acte normative.
Nulitatea este virtuală când nu este prevăzută în mod expres de lege, dar
rezultă din modul în care este reglementată o condiţie de validitate a actului ju-
ridic civil.

D. Nulităţi de fond şi nulităţi de forma

Nulităţile de fond intervin în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condi-
ţii de fond a actului juridic civil: consimţământ, capacitate, obiect, cauză.
Nulităţile de formă intervin nerespectării formei cerută ad validitatem.
În practică, cele mai numeroase sunt nulităţile de fond.

2.3. Cauzele de nulitate

Nulitatea are drept cauză generică nerespectarea dispoziţiilor legale care
reglementează condiţiile sale de valabilitate.
Sunt cauze de nevalabilitate a actului juridic civil:
 încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face actul;
 lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
 nevalabilitatea actului juridic civil;
 nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;
 nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice;
 lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
 fraudarea legii.
Unele dintre aceste cauze atrag nulitatea absolută, iar altele, nulitatea re-
lativă.

14
 Cauzele de nulitate absolută
Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil sunt următoa-
rele:
 încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în urmă-
toarele cazuri: nerespectarea unei capacităţi speciale impusă pentru ocrotirea
unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice; neres-
pectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
 lipsa totală a consimţământului;
 nevaliditatea obiectului actului juridic civil;
 când cauza lipseşte ori este ilicită sau imorală;
 nerespectarea formei cerută ad validitatem;
 nerespectarea dreptului de preemţiune în condiţiile art. 52 din Codul
silvic;
 încălcarea ordinii publice;
 fraudarea legii.
Cauzele de nulitate relativă
Atrag nulitatea relativă a actului juridic civil, următoarele cauze:
 viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
 lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
 nerespectarea dreptului de preemţiune în cazul prevăzut de art. 14
alin. 1 din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietăţii şi justi-
ţiei, precum şi unele masuri adiacente care face referire la circulaţia juridică a
terenurilor şi în cazul prevăzut de art. 15 alin. 2 şi art. 30 alin. 3 din Legea nr.
16/1996 a Arhivelor Naţionale;
 nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei:
actul juridic este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minor
sub 14 ani); actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotito-
rului legal şi este lezionar pentru minorul între 14-18 ani; actul juridic de dispo-
ziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a autorită-
ţii tutelare; actul juridic s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor pentru
persoana juridică sau cu nerespectarea unor incapacităţi speciale de folosinţă,
instituite în vederea protejării unor interese individuale.

2.4. Regimul juridic al nulităţii

Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile care guvernează nulita-
tea absolută sau nulitatea relativă.
Regimul juridic al nulităţii vizează în esenţă următoarele trei aspecte:
 cine poate invoca nulitatea;
 cât timp poate fi invocată nulitatea;
 dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.

Regimul juridic al nulităţii absolute

Regimul juridic al nulităţii absolute se exprimă prin următoarele reguli:

15
  nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, adică de
oricare din părţi, de avânzi - cauză, de procuror şi chiar din oficiu de instanţa
judecătorească.
 acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă;
 nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea ulterioară de
către părţi decât în cazuri excepţionale şi nici o ratificare ulterioară nu-i poate
da valabilitate.
În cazul nulităţii absolute, instanţa de judecată chemată să se pronunţe
asupra validităţii actului nu face decât să constate nulitatea absolută.
Regimul juridic al nulităţii relative
Regimul juridic al nulităţii relative se exprimă prin următoarele reguli:
 nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana interesată a
cărei voinţă a fost viciată sau de către persoana incapabilă în momentul încheie-
rii actului ori de către reprezentanţii ei legali.
 nulitatea relativă este prescriptibilă în termenul general de prescripţie
extinctivă care este de 3 ani; începutul prescripţiei acestei acţiuni este reglemen-
tat în art. 9 din Decretul nr. 167 /1958 privitor la prescripţia extinctivă.
 nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea expresă sau taci-
tă de persoana în drept să ceară anularea actului, în acest caz, actul va deveni
activ (valabil) retroactiv.

2.5. Efectele nulităţilor

Prin efectele nulităţii trebuie să înţelegem consecinţele care intervin în
urma constatării sau pronunţării nulităţii totale sau parţiale a unui act juridic
civil. Indiferent de caracterul ei (absolută sau relativă), nulitatea, odată constata-
tă sau pronunţată de către instanţă, produce aceleaşi efecte, drept urmare, dacă
actul juridic nu şi-a produs încă efectele, deci nu a fost executat deloc sau a fost
executat doar în parte până în momentul anulării, el nu şi le va produce nici du-
pă acest moment.
Principiile efectelor nulităţii
 principiul retroactivităţii;
 principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor
efectuate în baza actului anulat - resolutio in integrum;
 principiul conform căruia anularea actului iniţial atrage anularea actu-
lui subsecvent - resoluto jure dantis, resolitur jus accipientis.

A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii excepţii

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii reprezintă regula potrivit că-
reia nulitatea nu produce efecte doar pentru viitor - ex nunc - ci şi pentru trecut
- ex tunc, aceste efecte producându-se chiar din momentul încheierii actului ju-
ridic civil.

16
 Ca urmare a aplicării acestui principiu, se ajunge la situaţia în care părţi-
le nu au încheiat actul juridic, fiind înlăturate toate efectele care s-au produs de
la încheierea actului juridic şi până în momentul anulării actului.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii are menirea de a asigura or-
dinea de drept, acest principiu decurgând din principiul legalităţii, deoarece la
restabilirea legalităţii încălcate la încheierea actului juridic civil este necesară
înlăturarea efectelor produse prin actul respectiv.
Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic:
 păstrarea fructelor culese anterior anulării actului juridic de către po-
sesorul de bună credinţă.
 cazul căsătoriei putative
 menţinerea efectelor produse de contractele cu executare succesivă,
retroactivitatea efectelor nulităţii fiind imposibilă;
 modificarea numelui de familie; această modificare are efecte doar
pentru viitor (ex. anularea recunoaşterii de filiaţie, anularea adopţiei), purtarea
numelui de familie până la data modificării acestuia fiind ireversibilă;
 cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată, copiii dintr-o asemenea căsă-
torie nefiind atinşi de efectele anulării căsătoriei.
B. Principiul repunerii în situaţia anterioară - Restitutio in integrum
Acest principiu este o consecinţă a principiului retroactivităţii efectelor
nulităţii.
Principiul restitutio in integrum este acea regulă de drept potrivit căreia
tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit în aşa fel
încât părţile actului juridic să fie puse în situaţia anterioară încheierii actului,
ceea ce înseamnă că ele trebuie să-şi restituie reciproc prestaţiile efectuate.
Acţiunea în restituirea prestaţiei nu este admisibilă în cazul în care re-
clamantul a urmărit un scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea contractu-
lui potrivnic legii şi regulilor de convieţuire socială. în caz contrar, ar însemna
ca reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine (vinovăţia şi scop ilicit) în
soluţionarea actului, în cazul în care unele prestaţii nu pot fi restituite în natură,
atunci restituirea se va face prin echivalent bănesc.
Sunt excepţii de la principiul restitutio in integrum, următoarele:
 persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau capacitate de exerci-
ţiu restrânsă restituie prestaţia primită în temeiul unui act juridic nul, doar dacă
le-a profitat acestora, constituindu-le avantaje patrimoniale.
 în cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem
(nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imo-
ralitate pentru a obţine protecţia unui drept), actelor juridice care au o cauză
imorală.
 în cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restitui-
rea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.
 în cazul în care persoana care a dobândit un drept de proprietate sau
un alt drept real în baza unui act juridic nul, invocă uzucapiunea.

17
 C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului ini-
ţial - resoluto jure dantis, resolitur jus accipientis.
Principiul resolutio jure dantis resolviturjus occipiens reprezintă cel de-
al treilea principiu care stă la baza nulităţii actului, juridic şi constă în aceea că,
constatarea sau pronunţarea nulităţii actului iniţial atrage desfiinţarea actului
subsecvent. Acest principiu este o aplicaţie a principiului de drept mai general
potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are.
Drept urmare, de vreme ce dreptul transmiţătorului este desfiinţat retro-
activ, înseamnă că nici dobânditorul nu putea deveni titularulacelui drept.
Sunt excepţii de la principiul resoluto jure dantis, resolitur jus
accipientis următoarele:
 cazul posesorului de bună credinţă a unui bun mobil;
 cazul actelor de conservare şi de administrare a bunului care, cu în-
deplinirea anumitor condiţii, se menţin valabile dat fiind interesul economic al
utilităţii menţinerii unor asemenea acte;
 cazul actelor de dispoziţii cu titlu oneros încheiate cu un sub
dobinditor de bună credinţă, având ca obiect un bun imobil.

18
 PARTEA A II - A
DREPTURILE REALE PRINCIPALE

CAPITOLUL I
DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1. Definiţia dreptului de proprietate

Definim dreptul de proprietate ca fiind acel drept subiectiv ce conferă ti-
tularului său, posesia, folosinţa si dispoziţia exercitată în mod absolut, exclusiv
si continuu asupra unui bun, în limitele stabilite de lege.
Nu putem însă considera completă definiţia dreptului de proprietate pâ-
nă nu facem precizarea că, în opoziţie cu titularii altor drepturi subiective asu-
pra aceluiaşi bun, proprietarul îşi exercită prerogativele dreptului său prin pute-
rea sa proprie, în interesul propriu şi neîngrădit.

1.2. Atributele dreptului de proprietate

Atributele dreptului de proprietate, aşa cum rezultă din definiţia dată,
sunt:
 posesia;
 folosinţa;
 dispoziţia.
Posesia
Acest atribut constă în stăpânirea efectivă asupra bunului în materialita-
tea sa, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce
formează obiectul dreptului său.
Această prerogativă a proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine şi a
se servi de el, are faţă de celelalte subiecte de drept atitudinea unui proprietar.
El va utiliza bunul direct şi nemijlocit prin puterea-proprie şi în interes propriu.
Cu privire la acest atribut trebuie făcută o precizare în cazul bunurilor
consumptibile, când uzul acestora se identifică cu dispoziţia. Prin simpla între-
buinţare li se epuizează substanţa.
Folosinţa constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a-şi
pune bunul în valoare prin exploatarea sa culegând fructele şi productele acestu-
ia şi a fi stăpânul lor.
Codul civil (art.483, 522-524) face distincţie între fructe şi producte, pe
de o parte, şi categorii de fructe pe de altă parte.
Astfel, productele reprezintă derivatele bunului care prin culegerea lor li
se epuizează substanţa, neavând ca trăsătură caracterul periodicităţii. Exemplu

19
de producte reprezintă: exploatarea carierelor de orice fel, tăierea copacilor
dintr-o pădure, etc.
Fructele sunt acele derivate ale bunului care se obţin în mod periodic,
fără a li se epuiza substanţa.
O altă deosebire făcută de Codul civil între fructe şi producte constă în
faptul că fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale şi civile (a-c) iar pro-
ductele nu cunosc o astfel de clasificare.
a. fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine: producţia
şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale" (art.522 C.civ.).
Fructele naturale sunt, deci acele produse pe care un bun le dă fără nici o inter-
venţie a omului, cum sunt: iarba crescută pe un teren necultivat, prăsila anima-
lelor, vânatul ori ciupercile dintr-o pădure, etc.
b. fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cul-
tură" (art.524 C. civ.). Fructele industriale sunt, ca atare acele produse obţinute
ca urmare a activităţii omului, cum ar fi: orice recoltă produsă pe un teren agri-
col, produselor diferitelor plantaţii, etc.
c. fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, veni-
tul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile" (art.523, C.civ.). Fructele
civile reprezintă echivalentul în bani sau în alte lucruri al utilizării unui bun,
cum sunt: chiriile, dobânzile, arendele; aşadar, ele reprezintă avantajele de ordin
material care se pot percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă interes juridic din mai multe
puncte de vedere. Astfel, în materie de proprietate, fructele aparţin întotdeauna
proprietarului, în virtutea dreptului de accesiune (art.483 C.civ.). în materie de
uzufruct, fructele se cuvin uzufructuarului, productele aparţin nudului proprie-
tar. în materie de posesiune, posesorul de bună-credinţă dobândeşte, prin efectul
legii şi ca o recunoaştere a bunei sale credinţe, toate fructele bunurilor aflate în
posesiunea sa, pe când productele aparţin proprietarului.
Dispoziţia este atributul esenţial al dreptului de proprietate care constă
în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta lucrului său. Acest
atribut este alcătuit din dispoziţia materială şi dispoziţia juridică.
Dispoziţia materială constă în posibilitatea de a dispune de substanţa
bunului, adică de a-l consuma, distruge, transforma sau modifica funcţionalita-
tea acestuia.
Dispoziţia juridică dă posibilitatea proprietarului să înstrăineze bunul în
orice mod doreşte, ori să-1 greveze cu drepturi reale principale sau accesorii în
favoarea altor persoane.
Dacă proprietarul poate transmite celelalte atribute (posesia, folosinţa)
ale proprietăţii altor persoane, fără a pierde dreptul său (de proprietar), atunci
când îşi exercită dreptul de dispoziţie practic îşi înstrăinează însuşi dreptul său.
Regula în dreptul civil este aceea a „alienabilităţii", excepţia constitu-
ind-o „inalienabilitatea”.

20
 1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate este un drept absolut.
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului
în aşa măsură că în raport cu ceilalţi, aceştia sunt obligaţi să nu facă nimic de
natură a-1 încălca. Superlativul „absolut" nu trebuie înţeles că fără limite deoa-
rece proprietatea privată suferă unele îngrădiri, ci trebuie înţeles că dreptul de
proprietate este opozabil „erga omnes" presupune că dacă totuşi bunul ajunge în
detenţia sau posesia nelegitimă a altei persoane, proprietarul are dreptul de a-1
revendica prin acţiunea în revendicare. Nu priveşte pe nimeni ce face proprieta-
rul cu bunul său, dreptul acestuia este opozabil tuturor.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate îi conferă acestuia dreptul
de urmărire şi dreptul de preferinţă, a căror semnificaţie a fost arătată mai sus.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv
El este exclusiv pentru că puterile conferite de acest drept sunt indepen-
dente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv. Excepţia o re-
prezintă situaţia în care legea sau voinţa proprietarului dispune altfel, cum ar fi
dezmembrămintele dreptului de proprietate: uz, uzufruct, superficie, servitute şi
abitaţie.
Caracterul exclusiv implică şi caracterul deplin al dreptului de proprieta-
te, adică faptul că el conferă proprietarului cele trei atribute: posesia, folosinţa
şi dispoziţia. Titularul dreptului de proprietate exercită singur atributele sale.
Cu alte cuvinte acest caracter decurge implicit din atributele proprietaru-
lui. O dată apropiat un bun este propriu, nu comun; el aparţine individual, ex-
clusiv unuia singur. Excluderea oricărei alte persoane este reversul recunoaşterii
plenitudinii dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
Prin perpetuitatea dreptului de proprietate înţelegem acea trăsătură a sa
care desemnează faptul că el durează atâta timp cât există şi bunul.
Proprietatea este numită perpetuă şi pentru că ea nu este susceptibilă de
a se pierde prin neuz. Dreptul de proprietate nu se stinge în caz de neexercitare,
prin efectul prescripţiei extinctive. Regula este că acţiunea în revendicare a
dreptului de proprietate este imprescriptibilă, totuşi ea poate fi paralizată dacă o
altă persoană invocă faţă de proprietar uzucapiunea.
Dreptul de proprietate, conţinând în el atributul dispoziţiei, rezultă că el
este transmisibil prin acte inter vivos" şi în mod obligatoriu se va transmite pro-
prietatea pentru cauză de moarte. Transmisiunea nu se opune perpetuităţii, dim-
potrivă, ea subliniază şi întăreşte caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.
Trăsăturile dreptului de proprietate sunt următoarele:
 titularul dreptului de proprietate exercită atributele prin puterea sa
proprie;
 titularul dreptului de proprietate exercită prerogativele în interes pro-
priu;
 titularul dreptului de proprietate exercită atributele neîngrădit.

21
 1.4. Formele dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate poate fi clasificat după mai multe criterii. Un
prim criteriu l-ar reprezenta modurile de dobândire a proprietăţii, care clasifică
dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice şi cel dobândit prin fapte juri-
dice sau dreptul de proprietate dobândit prin mijloace originare şi cel dobândit
prin mijloace derivate.
După subiectele sale se distinge între dreptul de proprietate ce aparţine
persoanelor fizice şi dreptul de proprietate ce aparţine persoanelor juridice.
Un alt criteriu de clasificare al dreptului de proprietate îl constituie după
cum este sau nu afectat de modalităţi. în acest sens, poate fi drept de proprietate
pur şi simplu şi afectat de modalităţi juridice: proprietate comună, proprietate
rezolubilă şi proprietate anulabilă.
Cu toate că aceste clasificări prezintă unele trăsături proprii din care iau
naştere categorii distincte ale dreptului de proprietate, în ceea ce priveşte regi-
mul juridic este oarecum asemănător.
Având în vedere cele arătate, considerăm că din punct de vedere al for-
melor, dreptul de proprietate se clasifică în dreptul de proprietate publică şi
dreptul de proprietate privată, forme de proprietate care au un regim juridic di-
ferit.

CAPITOLUL II
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII ŞI A ALTOR DREP-
TURI REALE. UZUCAPIUNEA (PRESCRIPŢIA ACHIZITIVĂ)

2.1. Cadrul legal

Cadrul legal al uzucapiunii îl reprezintă titlul XX al Codului civil, ale
cărui dispoziţii sunt completate cu prevederile Decretului nr. 167/1958 privind
prescripţia extinctivă, şi cu dispoziţiile Legii nr. 7/1996, privind cadastrul şi pu-
blicitatea imobiliară.

2.2. Noţiune şi utilitate

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod originar de dobândi-
re a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale asupra unui bun, prin po-
sedarea neîntreruptă a acestui bun în tot timpul şi în condiţiile stabilite de lege.
Uzucapiunea este concepută în sistemul Codului civil, alături de ocupa-
ţiune, ca o probă absolută a dreptului de proprietate, ca un mod originar de do-
bândire a dreptului de proprietate, deoarece dreptul dobândit de uzucapant nu se
bazează pe un drept prealabil al adevăratului proprietar ci pe posesie. Ea înlătu-
ră dificultăţile probei dreptului de proprietate imobiliară, deoarece cel care pro-
bează că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are de înde-
plinit cerinţele impuse de ,probatio diabolica".

22
 Utilitatea uzucapiunii se justifică din următoarele puncte de vedere:
 înlătură dificultatea probei dreptului de proprietate. Astfel, proprieta-
rul însuşi poate avea interes să despartă în persoana sa posesia, pe care o exerci-
tă de dreptul de proprietate şi să invoce uzucapiunea tocmai pentru a înlătura
dificultăţile privind proba dreptului (probatio diabolica), dobândind prin uzuca-
piune un titlu ce face proba absolută a dreptului său;
 transformă o stare aparentă îndelungată de proprietate, prin recunoaş-
terea unor efecte juridice ale acesteia, dând astfel stabilitate raporturilor juridice
de proprietate;
 reprezintă o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dând dova-
dă de lipsă de diligentă, a delăsat timp îndelungat bunul său în mâna altei per-
soane.

2.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii

Prin uzucapiune se poate dobândi dreptul de proprietate privată, uzu-
fructul, uzul, abitaţia, servitutile continue şi aparente şi superficia.
Uzucapiunea se aplică numai bunurilor imobile aflate în circuitul civil.
În materia mobilelor se aplică regula înscrisă în art. 1909 alin. 1 al C. civ., bu-
nurile mobile se prescriu prin simplul fapt al posesiunii lor, fără a fi necesar
vreo curgere de timp.
Nu pot fi dobândite prin uzucapiune drepturi reale asupra bunurilor pro-
prietate publică deoarece acestea sunt inalienabile, imprescriptibile extinctiv şi
achizitiv, şi nici asupra bunurilor proprietate privată scoase din circuitul civil,
definitiv sau temporar.

2.4. Posesia, condiţie de fond a uzucapiunii

Art. 1847 Cod civil precizează că uzucapiunea presupune neapărat o po-
sesie utilă, neatinsă de nici un viciu. Uzucapiunea se întemeiază deci pe existen-
ţa unei posesii reale şi utilez Posesia reală presupune întrunirea ambelor ele-
mente structurale ale posesiei în persoana posesorului. Posesia utilă presupune
întrunirea calităţilor cerute de art. 1847 Cod civil: posesia să fie continuă, neîn-
treruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Simpla detenţie precară sau posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu pot
duce niciodată la uzucapiune. Prin excepţie, dacă a intervenit o manifestare ex-
terioară din care să rezulte fără echivoc faptul că un detentor precar a înţeles să
transforme detenţia în posesie, stăpânirea bunului de către acesta poate să ducă
la dobândirea bunului prin uzucapiune (intervertirea în fapt a posesiei).
Felurile uzucapiunii. Uzucapiunea este cunoscută sub două feluri:
- uzucapinea de 30 de ani;
- uzucapiunea de 10 până la 20 de anî.

23
 2.5. Uzucapiunea de 30 de ani
Aceasta este recunoscută, potrivit art.1890 C.civ., în favoarea posesoru-
lui bunului care poate „prescrie prin 30 de ani... fără să fie obligat a produce
vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinfă”.
Din text rezultă şi condiţiile care trebuie îndeplinite:
 posesia să fie utilă, adică să nu fie afectată de un viciu, iar utilitatea
posesiei este o prezumţie relativă;
 posesia să fie exercitată timp de 30 de ani.
Nu are relevanţă reaua sau buna-credinţă a posesorului şi nu se cere
existenţa unui titlu al posesorului.

2.6. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

Potrivit art. 1895 C. civ. „cel care câştigă cu bună-credinţă şi printr-o
justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin 10
ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean
unde se află nemişcătorul, şi prin 20 de ani, dacă locuieşte afară din circum-
scripţie".
Rezultă că, uzucapiunea de 10 până la 20 de ani sau prescurtată, se apli-
că numai cu privire la bunurile imobile individual determinate care se află în
circuitul civil şi nu este aplicabilă asupra universalităţilor
Condiţii de valabilitate ale uzucapiunii de 10 până la 20 de ani
Pentru a putea fi invocată acest fel de uzucapiune, se cer a fi întrunite,
cumulativ următoarele condiţii:
a. - Posesia trebuie să fie de bună-credinţă;
b. - Posesia să se bazeze pe un just titlu (justă-cauză).
a. Prin bună-credinţă se înţelege credinţa greşită a posesorului că a do-
bândit de la adevăratul propietar (art. 1898 alin. 1 C. civ.). Acesta trebuie să fie
existat la momentul dobândirii bunului imobil (art. 1898 alin. 2 C. civ.) şi este
prezumată, nu trebuie dovedit ca justul titlu (art. 1899 alin. 2 Cod civil). Pre-
zumţia este relativă, cel interesat putând face dovada contrară cu orice mijloace
de probă.
b) Posesia să se bazeze pe un just titlu, ori , justă cauză" (art. 1895 Cod
civil). Justul titlu este un element separat de bună-credinţă deoarece acesta tre-
buie dovedit de către cel care îl invocă, pe când buna-credinţă după cum s-a ară-
tat se prezumă (art. 1899 alin. 1 C. civ.).
Art. 1897 Cod civil defineşte justul titlu ca fiind orice titlu translativ de
proprietate. Acesta trebuie să provină de la altcineva decât adevăratul proprie-
tar, deoarece, dacă ar proveni de la adevăratul proprietar ar duce prin el însuşi la
dobândirea proprietăţii fără să fie nevoie de vreo trecere de timp.
Justul titlu trebuie să existe în realitate, nefiind suficient un titlu putativ
(existent doar în imaginaţia, convingerea celui care invocă uzucapiunea) şi va
trebui dovedit separat după normele aplicabile actelor juridice (art. 1899 C.
civ.). Deasemenea, trebuie să aibă dată certă. întrucât, în caz contrar, acesta nu

24
ar mai putea fi opus celui care se pretinde a fi proprietar, cel din urmă fiind terţ
în raport cu actul translativ de proprietate.
Legea deosebeşte între titlul nul şi anulabil. Un titlu nul este lovit de nu-
litate absolută şi nu poate servi ca baza bază a uzucapiunii de 10 până la 20 de
ani.
Un titlu anulabil poate fi invocat ca just titlu dar nu împotriva persoanei
care are dreptul să invoce nulitatea relativă, până la împlinirea cursului de pre-
scripţie extintivă.
Pot constitui just titlu vânzarea, schimbul, donaţia, legatul particular,
tranzacţia, hotărârea judecătorească de adjudecare a unui bun, hotărârea judecă-
torească care are valoare de act autentic de înstrăinare.
Nu pot servi ca just titlu actele prin care bunul se află în stăpânirea unui
detentor precar (comodat, locaţiune, depozit) hotărârile judecătoreşti declarative
de drepturi, convenţiile de împărţeală declarative de drepturi, certificatul de
moştenitor.

Termenul uzucapiunii scurte

Termenul va fi de 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circum-
scripţia teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află bunul imobil sau de
20 de ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza de competenţă, a altui tri-
bunal judeţean decât cel în raza căruia se află bunul. Cu alte cuvinte, nu neapă-
rat de 10 ani ori de 20 de ani.
În situaţia în care, proprietarul locuieşte o parte din timp în raza de
competenţă a tribunalului judeţean unde se află imobilul şi restul în afara aces-
tei raze se aplică regula înscrisă în art.1896 C. civ. „un an de prezenţă valorează
2 ani de absenţă şi viceversa". De aici, motivul pentru care uzucapiunea este de
10 până la 20 de ani, în funcţie de locul unde a domiciliat adevăratul proprietar.
Calculul termenului de prescripţie achizitivă
Termenul de prescripţie achizitivă se calculează pe zile, nu pe ore. Ziua
în care începe prescripţia nu se ia în calcul (art. 1887 C. civ.).
Ziua se socoteşte de 24 de ore şi începe la ora 0, sfârşindu-se la miezul
nopţii următoare (art. 1888 C. civ.).
Prescripţia se consideră încheiată la împlinirea ultimei zile a termenului
(art. 1889 C. civ.).
Întreruperea prescripţiei achizitive
Prescripţia trebuie să fie neîntreruptă, distinctă de viciul discontinuităţii
posesiei. Această condiţie se referă la termenul prescripţiei achizitive şi nu la
posesie.
Întreruperea are ca efect înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioa-
re întreruperii, şi este naturală sau civilă.
Întreruperea naturală se realizează în următoarele cazuri:
 când posesorul este şi rămâne lipsit, în decurs de mai mult de un an,
de folosinţa lucrului, fie de către adevăratul proprietar, fie de către altă persoană;

25
  când bunul este declar imprescriptibil prin lege.
Întreruperea civilă operează în situaţiile prevăzute de art. 21 din Decre-
tul nr.167/1958, cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt aceleaşi şi
pentru prescripţia achizitivă.
Cazuri de încetare a prescripţiei:
 prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel
în folosul căruia curge prescripţia;
 prin cererea de chemare în judecată ori de arbitraj, chiar dacă cererea a
fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ arbitrar necompetent;
 printr-un act începător de executare.
Nu se întrerupe prescripţia dacă s-a pronunţat încetarea posesorului, da-
că cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, s-a perimat, ori
dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea (art. 16 din Decretul nr. 167/1958).
Suspendarea prescripţiei achizitive
Suspendarea nu înlătură timpul scurs anterior cauzei de suspendare; du-
pă încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs
înainte de suspendare.
Prescripţia se suspendă în următoarele cazuri prevăzute de art. 13 şi art.
14 din Decretul 167/1958:
 cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un
caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;
 cât timp cel care se pretinde proprietar ori cel care invocă uzucapiu-
nea se află în rândurile forţelor armate ale României, iar acestea sunt puse pe
picior de război;
 între părinţi ori tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, între curator
şi acei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul
legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au
fost date şi aprobate;
 prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu,
cât timp nu are reprezentant legal şi nici nu are cine să-i încuviinţeze actele;
 prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.

2.7. Joncţiunea posesiilor

Aceasta constă în adăugarea la termenul posesiei actuale a timpului cât
bunul a fost posedat de autorul său. Prin autor se înţelege persoana care, ca şi
cel care invocă uzucapiunea, nu este titularul dreptului real.
Joncţiunea posesiilor este totdeauna posibilă şi reprezintă o facultate a
posesorului actual, acesta putând alege între a începe o nouă posesie ori a invo-
ca joncţiunea posesiilor (art. 1859 şi 1860 C. civ.). în acest din urmă caz, pose-
sorul actual este obligat să o continue cu viciile şi calităţile sale, el nu poate
schimba în favoarea sa, natura posesiei anterioare.

26
 Joncţiunea posesiilor presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
 să existe o posesie propriu-zisă şi nu detenţie precară;
 cel care invocă joncţiunea să fie succesor în drepturi al autorului; da-
că posesorul actual a obţinut posesia printr-o acţiune în revendicare, el nu va
putea să se servească de timpul cât a posedat cel de la care a revendicat bunul,
uzurpatorul posesiei altuia nu poate invoca joncţiunea posesiei sale cu posesia
celui pe care 1-a înlăturat.
Dacă posesorului actual îi este favorabilă joncţiunea, o poate invoca de
fiecare dată.
Se disting următoarele situaţii practice:
 posesia dobânditorului este de aceeaşi natură cu aceea a autorului,
operând uzucapiunea de 10 până la 20 sau de 30 de ani, după caz;
 dobânditorul este de rea-credinţă, iar autorul său e un posesor de bu-
nă-credinţă şi cu just titlu, dobânditorul va uzucapa prin posesia de 30 de ani
(însă va putea adăuga şi timpul cât autorul său a posedat bunul);
 dobânditorul e de bună-credinţă şi are just titlu, iar autorul este de
rea-credinţă. în acest caz dobânditorul are două posibilităţi: să înceapă o nouă
prescripţie de 10-20 de ani, ori să beneficieze de posesia autorului său în cadrul
unei prescripţii de 30 de ani.

2.8. Efectele uzucapiunii

Principalul efect îl constituie faptul că uzucapantul dobândeşte dreptul
de proprietate cu efect retroactiv, fiind considerat proprietar din ziua în care a
început posesia.
Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune (acţiune în consta-
tare) cât şi pe cale de excepţie, opusă adevăratului proprietar care a intentat îm-
potriva uzucapantului o acţiune în revendicare. Ea nu se poate invoca din oficiu,
ci trebuie cerută de către cel interesat (art. 1841 C. civ.).
Un alt efect, uzucapantul poate renunţarea la prescripţia achizitivă, dar
numai după împlinirea termenului (art. 1838 C. civ.).
Renunţarea poate fi expresă sau tacită dar trebuie să rezulte dintr-un fapt
neechivoc (art. 1839 C. civ.), iar cel ce renunţă trebuie să aibe capacitatea de a
înstrăina (art. 1840 C. civ.).
Creditorii uzucapantului şi orice persoană interesată pot invoca uzucapi-
unea pe calea acţiunii oblice, chiar dacă uzucapantul a renunţat la efectele ei
(art. 1843 Cod civil).

27
 PARTEA A III - A
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

1. Noţiune, trasături şi funcţii

Noţiunea răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este definită ca fiind o sancţiune specifică
a dreptului civil care se aplică cu scop reparator în cazul săvârşirii unei fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii.
Conţinutul acestei sancţiuni cuprinde: dreptul la despăgubire al celui
dăunat (prejudiciat) şi obligaţia de reparaţie în sarcina autorului faptei, sau a
celui ce răspunde pentru el.
Trăsăturile răspunderii civile delictuale:
 este o sancţiune civilă fără caracter de pedeapsă, aplicându-se în con-
sideraţia patrimoniului persoanei responsabile;
 îşi are izvorul în faptul ilicit;
 este instituită pe baza unui principiu general de răspundere
 întinderea răspunderii civile delictuale nu depinde de forma vinovăţi-
ei, ci numai de întinderea prejudiciului;
 se aplică persoanelor vinovate care au discernământ;
 modalităţile de reparare şi întinderea reparaţiei pot fi stabilite fie de
părţi fie de instanţă;
 pot fi subiecte ale unei obligaţii de răspundere civilă delictuală, atât
persoane fizice cât şi persoane juridice.

Felurile răspunderii civile delictuale

 răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999, C. civ.);
 răspunderea pentru fapta altei persoane, care la rândul ei este de trei
feluri:
o răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor mi-
nori (art. 1000, alin. 2, C. civ.);
o răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile încredinţate;
o răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate
de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000, alin. 4, C.civ.).
 răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale, edificii şi lucruri în
general, care se împarte în:

28
 o răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa
juridică (art. 1000, alin. 1, C. civ.);
o răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza ju-
ridică a unei persoane (art. 1001, C. civ.);
o răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca
urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002, C. civ.).

2. Răspunderea pentru fapta proprie

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, este necesară întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii (elementele constitutive):
a. prin fapta ilicită să se producă un prejudiciu;
b. să existe o faptă ilicită;
c. între fapta ilicită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate;
d. vinovăţia celui care a cauzat prejudicial; aceasta poate să se manifeste
fie sub forma culpei (cu prevedere sau cu uşurinţă) fie sub forma intenţiei (di-
recte sau indirecte), însă distincţia nu interesează, cel care a produs un prejudi-
ciu este obligat a-1 repara.
a) Prejudiciul
Prin prejudiciu se înţelege rezultatul dăunător, de natură patrimonială
sau nepatrimonială, al atingerilor aduse prin fapte de orice fel drepturilor perso-
nale şi valorilor ocrotite de aceasta, rezultat care, potrivit legii civile, atrage
obligaţia de reparare din partea persoanei prejudiciabile.
Prin prejudiciu material se înţelege rezultatul vătămător, exprimabil în
bani, al atingerilor aduse prin fapte de orice natură, drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor, rezultat care în conformitate cu legea civilă,
atrage obligaţia de reparare a celui interesat.
Prejudiciul moral reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui
drept subiectiv sau a unor simple interese, care nu poate fi evaluat în bani (ex:
distrugerea onoarei personale).
Condiţiile prejudiciului.
 prejudiciul să fie cert;
 să nu fi fost reparat încă.
Un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielni-
că, şi poate fi evaluat în prezent, adică cel deja produs la data când se cere repa-
rarea lui.
Modalităţi de reparare a prejudiciului
Repararea prejudiciului se poate face:
 pe cale amiabilă, prin înţelegerea părţilor cu privire la cuantumul
despăgubirilor şi asupra modalităţii de plată;
 prin formularea unei acţiuni în justiţie, în răspundere civilă delictuală,
pentru ca hotărârea judecătorească să stabilească, de această dată, prejudiciul,
cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de plată.

29
 b) Fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se
normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţi-
nând unei persoane.
Trăsăturile faptei ilicite sunt:
 caracter obiectiv sau existenţă materială constând într-o conduită sau
manifestare umană exteriorizată;
 este rezultatul unei atitudini psihice; înainte de a trece la executare în
mintea individului se conturează mai întâi un element psihic, subiectiv, care se
va manifesta spre exterior prin săvârşirea unei fapte ilicite;
 fapta este reprobată de societate, fiind contrară ordinii publice.
Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
 Legitima apărare
 Starea de necesitate
 Îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege
 Exercitarea unui drept
 Consimţământul victimei
c) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a stabili raportul de cauzalitate trebuie să se ţină cont de unele
reguli, cum ar fi:
 trebuie stabilit raportul între acţiunea sau inacţiunea omenească ilici-
tă, pi de o parte şi prejudiciul, pe de altă parte;
 este necesar a se avea în vedere acţiunea sau inacţiunea autorului;
 luate în considerare relaţiile şi evoluţia relaţiilor faptei ilicite cu fap-
tele altor oameni sau cu factori din mediul exterior;
 trebuie avute în vedere cerinţele pe care legea le impune comporta-
mentului uman;
 analiza raportului de cauzalitate trebuie să se stabilească dacă acesta
este direct sau mediat, adică prin fapta ilicită s-a creat o situaţie care a permis
unor factori umani sau naturali, să acţioneze şi să producă ei direct prejudiciu.
d) Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă o atitudine psihică a autorului faptei ilicite şi păgu-
bitoare faţă de fapta săvârşită şi de urmările pe care aceasta le produce.
Vinovăţia presupune existenţa a două elemente: unul intelectiv şi altul
volitiv, care presupune desfăşurarea unui proces psihic complex la sfârşitul că-
ruia individul se manifestă în exterior printr-o acţiune sau inacţiune.

3. Răspunderea pentru fapta altuia

Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori
Cadrul legal al răspunderii îl reprezintă art. 1000, alin. 2 C.civ. conform
căruia pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite ale copiilor minori răspund
părinţii cu care ei locuiesc împreună.
Există situaţii în care unul dintre părinţi nu va răspunde în baza art. 1000
alin. 2, C. civ. Este cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, când va răspunde

30
numai părintele căruia i s-a încredinţat copilul sau părintele care exercită singur
drepturile părinteşti.
Condiţiile răspunderii
Condiţiile generale trebuie întrunite cumulativ şi sunt următoarele: pre-
judiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţie. Nu este necesar dis-
cernământul minorului la momentul comiterii faptei.
Condiţiile speciale:
 copilul să fie minor;
 copilul să locuiască cu părinţii săi.
Efectele răspunderii părinţilor
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi cele speciale, răspunderea
aparţine părinţilor pentru tot prejudiciul cauzat de minor, în baza art.1000 alin.
2 C.civ.
Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor
Cadrul legal al răspunderii o constituie art. 1000, alin. 3 C. civ., care de-
clară răspunzători pe: „stăpânii şi comitenţi... pentru prejudiciul cauzat de servi-
torii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat".
Determinarea domeniului de aplicare al dispoziţiilor legale
Prin determinarea domeniului de aplicare se va înţelege în primul rând
stabilirea înţelesului de „comitent" şi de „prepus". întrucât nici dispoziţiile art.
1000, alin. 3 din C. civ. şi nici alte dispoziţii ale aceluiaşi cod nu definesc noţi-
unile de comitent şi de prepus, a revenit practicii judiciare şi doctrinei această
obligaţie.
În acest sens pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport
cu o altă persoană care să fie prepus, între aceste părţi trebuie să existe un raport
de prepuşenie, un raport de subordonare, prepusul aflându-se în raport de sub-
ordonare. Raportul de subordonare este criteriul raportului de prepuşenie.
Condiţiile răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor
Condiţiile generale. Pentru a angaja răspunderea comitentului, este ne-
cesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru
fapta proprie. Astfel victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa pre-
judiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa unui raport de cauzali-
tate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, şi existenţa vinei, a culpei prepusului
în comiterea acestei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Condiţiile speciale
a. raportul de prepuşenie;
b. săvârşirea faptei de către prepus.
a. Prima condiţie raportul de prepuşenie să fi existat la data săvârşirii
faptei prejudiciabile. Această condiţie implică existenţa calităţii de comitent.
b. Fapta să se fi săvârşit în exerciţiul funcţiilor încredinţate de comitent
prepusului.
Efectele răspunderii
Victima prejudiciului va avea la îndemână trei posibilităţi şi anume:

31
  fie acţionează împotriva comitentului conform prevederilor art. 1000,
alin. 3 din C. civ.;
 fie acţionează împotriva prepusului care va răspunde pentru propria
sa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în baza art. 998-999 din C. civ.;
 fie acţionează atât împotriva comitentului dar concomitent sau succe-
siv şi împotriva prepusului în baza art.1003 C. civ.
Există două categorii de efecte:
a. în raportul dintre comitent şi victimă;
b. în raportul dintre comitent şi prepus.
a. Efectele răspunderii comitentului în raport cu victima
Victima prejudiciului va avea posibilitatea să opteze între variantele
enumerate mai sus, împotriva cui se va îndrepta în instanţă pentru repararea pre-
judiciului. Totuşi, se va avea în vedere faptul că, în privinţa comitentului, acesta
e interesat să formuleze cererea de chemare în garanţie, alături de el şi a prepu-
sului, chiar dacă victima nu-l cheamă în judecată şi pe prepus. Importanţa cere-
rii de chemare în garanţie reiese din faptul că e foarte avantajoasă pentru comi-
tent, acesta evitând un proces ulterior, problemele rezolvându-se în cadrul unui
singur proces judiciar, iar hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, va
fi opozabilă şi prepusului, ceea ce uşurează acţiunea în regres a comitentului
atunci când acesta efectuează plata despăgubirilor.
b. Efectele răspunderii comitentului în raport cu prepusul
Comitentul care a plătit victimei despăgubirea se poate întoarce împotri-
va prepusului. Acţiunea comitentului este de drept comun şi are menirea de a
respecta principiul reparării integrale a daunelor plătite.
Astfel, ca şi prepusul sau prepuşii, comitentul va fi ţinut să despăgu-
bească integral victima, dar el nu este în aceeaşi situaţie cu cei vinovaţi de să-
vârşirea pagubei, care, până la urmă, trebuie să suporte singuri consecinţele fap-
telor. Concluzia ce se poate desprinde este că acel comitent care a despăgubit
victima poate pretinde oricăruia dintre prepuşi tot ceea ce a plătit cu titlu de
despăgubire.
Răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele elevilor şi
ucenicilor
Cadrul legal se regăseşte în art. 1000, alin. 4, C. civ., unde este prevăzut
că institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi uce-
nicii lor, în timpul cât se găsesc sub supravegherea lor. în alin. 5, al art. 1000,
C. civ. se precizează că institutorii şi artizanii, ca şi în cazul părinţilor, sunt
exoneraţi de răspunderea civilă delictuală dacă pot face dovada că nu au putut
împiedica faptul ilicit producător de prejudiciu.
Institutorul este reprezentat, conform înţelesului dat de Codul civil de
învăţătorul de la clasele primare.
Prin termenul de artizan se înţelege meşteşugarul care are în grijă spre
pregătirea profesională ucenici, ce vor fi pregătiţi fie în mod individual de către

32
meşteşugari, fie în cadrul unei forme de ucenicie organizată la locurile de mun-
că de către persoanele juridice.
Prin elev se înţelege orice persoană fizică care urmează un curs de pre-
gătire, fie în calitate de participant ca elev la o grădiniţă, la o şcoală primară, la
gimnaziu, elev la liceu, fie copil care efectuează o activitate sportivă, de pregă-
tire, de aptitudini, o activitate ştiinţifică, tehnică, artistică, sau care merge în ta-
bără, în colonie, în excursie, vizitând muzee, obiective economice, istorice, na-
turale ş.a.
Calitatea de ucenic o au persoanele care îşi asigură calificarea profesio-
nală prin această formă specială de pregătire, sub îndrumarea unui meseriaş
(maistru).
Temeiul juridic al răspunderii
Răspunderea institutorilor şi artizanilor, profesorilor şi meşteşugarilor,
prevăzută în art. 1000 alin.4 C. civ., îşi găseşte temeiul în culpa lor.
Această răspundere se axează pe o triplă prezumţie:
a. prezumţia de culpă a institutorilor şi artizanilor pentru neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere care le revenea.
b. prezumţia de constituire a unui raport de cauzalitate între neîndeplini-
rea îndatoririlor de supraveghere sau executarea necorespunzătoare a acestei
obligaţii de către profesori sau meşteşugari şi săvârşirea de către elev ori ucenic
a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
c. prezumţia de culpă sau de vină a cadrului didactic, a meşteşugarului
în îndeplinirea defectuoasă a sarcinii de supraveghere sau neîndeplinirea îndato-
ririi.
Condiţiile răspunderii
Condiţiile generale sunt: fapta ilicită a elevului sau ucenicului, prejudi-
ciul cauzat şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Condiţii speciale
 cel care a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev sau ucenic;
 elevul sau ucenicul să fie minor în perioada în care trebuia să se afle
sub supravegherea şi îndrumarea profesorului sau meşteşugarului;
 elevul sau ucenicul a săvârşit fapta ilicită în timpul cât se afla sau tre-
buia să se afle în desfăşurarea unei activităţi organizate, sub îndrumarea persoa-
nelor amintite.
Efectele răspunderii
În situaţia întrunirii condiţiilor generale şi speciale de răspundere, victi-
ma prejudiciului are dreptul la o acţiune în justiţie împotriva profesorului sau
meşteşugarului întemeiată pe dispoziţiile art. 1000, alin. 4 din C. civ.
Există posibilitatea pentru victima prejudiciului de a se adresa cu o acţi-
une numai împotriva elevului sau ucenicului dacă acesta a avut discernământ,
(capacitate delictuală), ori dacă se poate dovedi existenţa discernământului la
momentul săvârşirii faptei.

33
 Victima prejudiciului are posibilitatea să cheme în judecată, solicitând
repararea daunei, atât pe profesor sau pe meşteşugar, în baza art. 1000, alin. 4,
C. civ., cât şi pe elev sau ucenic, conform art. 998-999 din C. civ., pentru fapta
proprie, dacă elevul avea capacitate delictuală ori fapta a fost săvârşită cu dis-
cernământ. Dacă profesorul sau meşteşugarul efectuează plata despăgubirii,
acestora le este recunoscută o acţiune în regres împotriva elevului pentru ale
cărui fapte ilicite au acoperit prejudiciul.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi

lucruri în general
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Cadrul legal este dat de art. 1001 C. civ. care prevede că „proprietarul
unui animal, sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este res-
ponsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa,
sau că a scăpat”.
Cu privire la persoanele chemate să răspundă se aplică principiul potri-
vit căruia răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animal incumbă aceluia care,
la data săvârşirii faptei ilicite, avea paza juridică a animalului. Paza juridică re-
zultă din dreptul persoanei de a folosi animalul, care implică prerogativa de
comandă, control şi de direcţie al animalului. De regulă, paza juridică aparţine
proprietarului, pază care poate fi transmisă în situaţia în care proprietarul i-a
încredinţat folosinţa animalului unei alte persoane.
Paza juridică reprezintă posibilitatea exercitării prerogativelor de co-
mandă, direcţie şi supraveghere a animalului. Paza juridică nu se confundă cu
paza materială exercitată asupra unui animal, pentru că cea de-a doua nu presu-
pune şi dreptul de a folosi animalul în interes propriu.
Prin animale vom înţelege atât animale domestice, care pot fi apropriate
şi supravegheate de proprietar, dar şi cele sălbatice care se află în grădini zoo-
logice, circuri, rezervaţii naturale, menajerii, parcuri de vânătoare, complexe
sau crescătorii de vânat, care pot fi supravegheate şi se pot afla, astfel, sub pază
materială.
Condiţii speciale
Pentru antrenarea răspunderii paznicului juridic, care este proprietarul
animalului sau cel care a obţinut autoritatea asupra lui, în cazuri speciale (pier-
dere) chiar şi cel care a intrat prin modalităţi ilegale în posesia lucrului (furt),
victima va trebui să facă dovada următoarelor condiţii speciale:
 să fie cauzat prejudiciul;
 atunci când s-a produs prejudiciul, animalul se găsea în paza juridică
a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor.
Dovedirea cumulativă a celor două condiţii antrenează răspunderea paz-
nicului juridic în condiţiile art. 1001 C. civ. Ca situaţie de excepţie, acesta se
poate exonera dacă dauna cauzată de animal s-a datorat următoarelor cauze:

34
 - forţei majore, nu şi cazului fortuit. Astfel nu se va putea reţine că exis-
tă un asemenea caz fortuit dacă animalul, un câine, datorită taliei sale mici nu
va putea fi ţinut în lesă de către proprietar, şi, prin urmare, câinele a muşcat vic-
tima, cauzându-i leziuni ce au afectat capacitatea acesteia de muncă.
- fapta victimei însăşi care a declanşat comportamentul agresiv, negativ
al animalului;
- fapta unei terţe persoane care va declanşa comportamentul negativ al
animalului, aceasta va angaja răspunderea sa proprie sau răspunderea pentru
fapta altuia.
Efectele răspunderii pentru prejudiciile produse de animale
Persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a acţiunii animalului
poate să solicite repararea acestuia de cel care exercită paza juridică. Această
persoană se poate îndrepta şi împotriva aceluia care a exercitat paza materială a
animalului la momentul la care s-a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea pentru ruina edificiului

Cadrul legal al răspunderii pentru ruina edificiului se regăseşte în art.
1002 din C. civ., care prevede că: „proprietarul unui edificiu este responsabil
pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.
Condiţiile speciale
Pentru a se antrena răspunderea pentru ruina edificiului, victima preju-
diciului va trebui să probeze existenţa şi întinderea prejudiciului şi legătura cau-
zală directă dintre ruina edificiului şi prejudiciul înregistrat.
După probarea acestor condiţii generale, victima prejudiciului va trebui
să probeze existenţa alternativă a două condiţii speciale:
a. ruina edificiului s-a datorat lipsei de întreţinere a acestuia;
b. sau faptul că ruina edificiului s-a datorat unor vicii de construcţie.
Dacă aceste probe sunt făcute, victima prejudiciului va putea cere repa-
rarea integrală a prejudiciului cauzat de ruina edificiului, de la proprietarul
acestuia.
Efectele răspunderii
Principalul efect al răspunderii pentru ruina edificiului îl constituie repa-
rarea promptă şi integrală a unei terţe persoane.
În baza temeiurilor prevăzute de art. 1002 C. civ. proprietarul se poate
întoarce cu acţiune în regres împotriva unor persoane ce au calităţi diferite, ast-
fel:
 împotriva fostului proprietar, care a avut calitatea de vânzător, în te-
meiul art. 1336, 1352-1360 C. civ., pe fundamentul că acesta are obligaţia de
garanţie pentru viciile lucrului vândut;
 împotriva constructorului sau proiectantului în temeiul contractului
de antrepriză sau de proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului;

35
  împotriva locatarului, în temeiul contractului de locaţiune din care re-
zultă că acesta are obligaţia de a efectua reparaţiile mici, curente;
 împotriva prepusului, în temeiul unui contract individual de muncă,
ce prevedea obligaţia de a întreţine un anumit imobil;
 împotriva organelor administraţiei locale care nu au eliberat la timp
autorizaţia de reparaţii, întârziere ce a determinat ruina edificiului.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Cadrul legal
În art. 1000, alin. 1, C. civ. se instituie răspunderea pentru lucruri în ge-
neral: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoane-
lor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza
noastră”.
Domeniul de aplicare
A determina domeniul de aplicare al răspunderii pentru lucruri în gene-
ral înseamnă a lămuri sensul noţiunilor de lucru şi de pază juridică.
Prin lucru, conform art. 1000, alin. 1, C. civ., se înţeleg „toate lucrurile
neînsufleţite, mobile sau imobile, periculoase sau nepericuloase, cu dinamism
propriu si mişcare sau inerte şi în stare de repaus, cu excepţia acelora pentru
care şi în măsura în care, legea prevede o reglementare specială".
În consecinţă, nu intră sub incidenţa art. 1000, alin. 1, C. civ., bunurile
pentru care legea instituie o lege specială:
 animalele, pentru prejudiciile cauzate de acestea fiind instituită o răs-
pundere specială la art. 1001, C. civ.;
 edificiile, însă numai dacă ruina acestuia a fost urmarea lipsei de în-
treţinere sau viciilor de construcţie.
Nu intră de asemenea în categoria lucrurilor acceptate de art. 1000 alin.
1 din C. civ. acelea care nu sunt susceptibile de apropiere (aerul, lumina soare-
lui, frigul, etc,), întrucât acestea nu pot forma obiectul dreptului de proprietate
şi au menirea de a fi folosite de toate persoanele.
Potrivit doctrinei de specialitate sunt considerate lucruri, cu titlu de
exemplu, în sensul art. 1000, alin. 1, C. civ.: autovehiculele între care s-a pro-
dus coliziunea, instalaţiile electrice care au produs accidente, cazanul care a ex-
plodat, conductele de gaze naturale, de apă, etc, care s-au fisurat şi au produs
explozii sau alte urmări grave; o groapă neacoperită în care cineva a căzut în
gol, surparea unui mal, căderea unui arbore, glastra care s-a prăbuşit de pe per-
vaz sau dintr-un balcon, ş.a.
Paza juridică aparţine proprietarului în măsura în care acesta nu dove-
deşte că în momentul cauzării prejudiciului aceasta nu trecuse asupra altei per-
soane. Esenţial este ca paznicul juridic să poată exercita atributele dirijării, con-
trolului şi supravegherii asupra lucrului.
Calitatea de paznic juridic se poate trece asupra altor persoane în urmă-
toarele situaţii:

36
  bunul a fost furat, iar în consecinţă, hoţul va avea calitatea de paznic
juridic exercitând în fapt în mod independent atributele dirijării, controlului şi
supravegherii lucrului, iar dacă acesta a cauzat un prejudiciu, el va fi obligat la
repararea daunei pricinuite unei terţe persoane;
 titularului dreptului de administrare a unor bunuri din domeniul pu-
blic al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, adică autoritatea sau
instituţia publică, va avea calitatea de paznic juridic pentru bunurile pe care le
administrează;
 titularii dezmembrămintelor dreptului de proprietate (dreptul de uz,
uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie) dobândesc calitatea de paznic juridic
pentru bunurile ce constituie obiectul dreptului lor real, în detrimentul nudului
proprietar;
 posesorul unui bun, care are ambele elemente ale posesiei, atât corpus
cât şi animus, dobândeşte calitatea de paznic juridic, din momentul naşterii po-
sesiei, întrucât acesta se comportă faţă de terţi ca un adevărat proprietar, iar în
ipoteza bunurilor mobile, simpla posesie exercitată cu bunăcredinţă, valorează
titlu de proprietate (art. 1909 alin. C. civ.);
 locatarul are calitatea de paznic juridic pentru prejudiciul creat prin
utilizarea sau folosinţa lucrului.
Condiţiile speciale
Pentru a se angaja răspunderea, victima prejudiciului trebuie să probeze
următoarele condiţii speciale:
a. existenţa prejudiciului cauzat de lucru;
b. legătura de cauzalitate între lucru şi prejudiciu.
a. În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebue să fie cauzat:„...de lucru-
rile ce sunt sub paza noastră" (art. 1000, alin. 1, C. civ.). „Fapta" lucrului este
interpretată independent de activitatea faptei omului care a generat pe cea a lu-
crului şi independent de caracterul culpabil sau neculpabil al acestei activităţi
omeneşti.
Fapta lucrului trebuie înţeleasă ca activitatea lucrului sau inactivitatea
ilicită a acestuia care a jucat un rol determinant în cauzarea prejudiciului, chiar
dacă lucrul nu a avut un viciu propriu, iar fapta nu este autonomă şi nici nu a
scăpat de sub autoritatea omului.
b. Legătura cauzală dintre fapta lucrului şi prejudiciu nu trebuie să fie
stabilită între acţiunea sau inacţiunea persoanei responsabile civilmente ci între
„fapta” lucrului şi prejudiciu. Totodată, „fapta” lucrului nu trebuie cu necesitate
să fie singura cauză a prejudiciului. Alături de fapta lucrului poate fi reţinută
drept cauză a prejudiciului şi fapta omului, aflându-ne în prezenţa unei plurali-
tăţi de cauze.
Efectele răspunderii
Victima prejudiciului poate solicita despăgubiri de la acela care exercită
paza juridică a lucrului dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii.

37
 Victima mai are posibilitatea de a-1 acţiona în judecată şi pe acela care
are paza materială a lucrului, dacă vor fi întrunite condiţiile pentru angajarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
După ce victima solicită repararea prejudiciilor de la cel care are paza
juridică, acesta, după ce efectuează plata, are posibilitatea exercitării unei acţi-
uni în regres împotriva aceluia care a exercitat paza materială.
În măsura în care pretenţiile victimei prejudiciului sunt respinse de in-
stanţa judecătorească, pentru un anumit fel de răspundere invocată, aceasta poa-
te formula acţiunea pentru valorificarea pretenţiilor pentru o altă răspundere
dacă şi în măsura în care sunt întrunite condiţiile pentru invocarea acelui temei
juridic.
În toate situaţiile, prejudiciul fiind unic şi despăgubirea trebuie să fie
unică, de unde rezultă că victima prejudiciului nu poate să obţină mai multe
despăgubiri prin formularea mai multor acţiuni în justiţie, intentate pe temeiuri
diferite pentru acelaşi prejudiciu deoarece am fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără
justă cauză.

38
 PARTEA A IV - A
CONTRACTELE CIVILE

I. CONTRACTUL DE VÂNZARE - CUMPĂRARE

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-

cumpărare

Noţiune
În temeiul art. 1294 Cod civil rezultă că vânzarea-cumpărarea este un
contract prin care una dintre părţi, numită vânzător, strămută proprietatea unui
bun al său asupra celeilalte părţi, numită cumpărător, care se obligă în schimb a
plăti vânzătorului preţul lucrului vândut.

Caractere juridice
Din definiţia dată mai sus rezultă caracterele contractului de vânzare-
cumpărare:
a) Este un contract bilateral (sinalagmatic), întrucât prin încheierea sa dă
naştere la obligaţii reciproce între părţi, fiecare din contractanţi fiind în acelaşi
timp şi creditor şi debitor unul faţă de celălalt.
Astfel, vânzătorului îi revine obligaţia de a preda lucrul care formează
obiectul vânzării-cumpărării şi de a-1 garanta pe cumpărător, iar cumpărătorului
îi revine obligaţia de a plăti preţul.
b) Este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte contractantă
urmăreşte un avantaj patrimonial, adică primirea unui echivalent în schimbul
prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cum-
părătorul să primească bunul cumpărat în schimbul preţului.
c) Este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţii-
lor reciproce este cunoscută de părţi din momentul încheierii contractului şi nu
depinde de un eveniment viitor, incert şi posibil, ca în cazul contractelor aleato-
rii.
d) Este un contract, în principiu, consensual, putând fi încheiat prin sim-
plul acord de voinţă al părţilor, fără a mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei for-
malităţi sau ca în momentul încheierii contractului preţul să fie plătit şi lucrul
vândut să fie predat.
e) Este un contract translativ de proprietate, adică, o dată cu realizarea
acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea bunului vândut,
de plata preţului, are loc nu numai încheierea perfect valabilă a contractului, dar

39
şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător (art. 1295 Cod
civil).

2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să
cuprindă următoarele elemente: consimţământul, capacitatea, obiectul, cauză
licită, forma (în contractele solemne).

2.1. Consimţământul
Vânzarea nu poate lua naştere decât prin acordul părţilor care îşi dau
consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului.
În legătură cu consimţământul părţilor se impun examinate promisiunea
de vânzare, pactul de preferinţă şi dreptul de preemţiune.
Promisiunea unilaterală de vânzare reprezintă un antecontract care dă
naştere unui drept de creanţă, una din părţi fiind obligată faţă de cealaltă să
vândă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de
a-1 cumpăra sau nu. Deci, beneficiarul nu are obligaţia de a încheia contractul
în viitor. Promisiunea de vânzare este un contract unilateral, întrucât creează
obligaţii numai pentru una din părţi (promitent). Dovada acestei promisiuni se
face conform regulilor generale, chiar dacă vânzarea proiectată ar fi un contract
solemn. Obligaţia promitentului se stinge la termenul prevăzut, iar, în lipsa
acestuia, la expirarea termenului general de prescripţie, care începe să curgă de
la data încheierii promisiunii de vânzare.
Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare reprezintă un antecontract
care, spre deosebite de promisiunea unilaterală de vânzare, creează obligaţii
pentru ambele părţi, promitent şi beneficiar, de a încheia în viitor contractul de
vânzare-cumpărare.
Dacă promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei
alte persoane, beneficiarul cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât
nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă persoană este, cu rezer-
va fraudei, valabilă, astfel că beneficiarul cumpărător nu poate cere decât dau-
ne-interese. Dacă însă lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu
există alte impedimente legale, instanţa are la dispoziţie două posibilităţi:
 să oblige promitentul vânzător la încheierea contractului, sub sancţi-
unea daunelor cominatorii;
 să pronunţe, în baza art. 1073 şi 1077 Cod civil, o hotărâre care să ţi-
nă loc de contract de vânzare-cumpărare, care, având caracter constitutiv de
drepturi, va opera transferul dreptului de proprietate de la data când a rămas de-
finitivă. Recent, prin art. 5 alin. 2 din Titlu X al Legii nr. 247/2005, s-a prevă-
zut, în terminis, posibilitatea instanţelor de a pronunţa hotărâri judecătoreşti ca-
re să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect derivat un te-
ren, în ipoteza în care una din părţile antecontractului nu îşi execută obligaţia de
a face.

40
 Pactul de preferinţă este o varietate a promisiunii de vânzare, prin care
proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul când îl va vinde, să acorde preferinţă
unei anumite persoane, la preţ egal. De precizat este faptul că proprietarul bunu-
lui se obligă numai să acorde preferinţă în cazul în care se va hotărî să vândă
bunul şi nu să vândă unei persoane, cum este cazul în situaţia promisiunii unila-
terale sau bilaterale de vânzare.
Dreptul de preemţiune poate fi definit ca fiind un drept subiectiv ce con-
feră un drept preferenţial de cumpărare la preţ egal categoriilor de persoane în
favoarea cărora a fost instituit.
Drept de preemţiune prezintă următoarele caractere:
 este un drept absolut opozabil erga omnes, a cărui nerespectare atrage
anularea contractului de vânzare, indiferent de reaua sau buna-credinţă a terţului
cumpărător;
 este un drept patrimonial care se exercită şi se apără potrivit legii;
 constituie o excepţie de la principiul liberei circulaţii a bunurilor şi de
la principiul potrivit căruia proprietarul dispune liber (exclusiv şi absolut) de
bunul său, astfel încât domeniul său de aplicaţie este restrictiv şi de strictă in-
terpretare;
 conferă titularului un drept preferenţial de cumpărare la preţ egal a
bunurilor imobile.
Dreptul de preemţiune este un drept subiectiv civil, recunoscut de lege
anumitor persoane fizice sau juridice, care constă în posibilitatea conferită aces-
tora de a cumpăra cu prioritate un anumit bun.
Spre deosebire de pactul de preferinţă, dreptul de preemţiune are natură
legală, fiind instituit printr-o normă imperativă, voinţa proprietarului - vânzător
nu are nici un rol în naşterea şi exercitarea dreptului de către titularul lui în mă-
sura în care s-a hotărât să vândă bunul, proprietarul trebuie să respecte dreptul
de preemţiune sub sancţiunea prevăzută de lege.

2.2. Capacitatea părţilor

Reguli generale
Potrivit art. 1306 Cod civil, „pot cumpăra toţi cărora nu le este oprit în
primul rând prin lege”, ceea ce înseamnă că actul de cumpărare-vânzare poate fi
încheiat de orice persoană. Deci, regula în materia contractului de vânzare-
cumpărare o constituie capacitatea, iar excepţia este incapacitatea (motiv pentru
care incapacităţile sunt prevăzute expres şi limitativ de lege).
Vânzarea-cumpărarea fiind, în principiu, un act de dispoziţie, aceasta
impune ca părţile să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.
Incapacităţi speciale
Legea prevede anumite interdicţii de a vinde şi cumpăra, denumite inca-
pacităţi speciale:
a. Potrivit art. 1307 Cod civil, "vânzarea nu se poate face între soţi".
Această interdicţie urmăreşte:

41
  să împiedice pe soţi ca, sub aparenţa unei vânzări simulate, să reali-
zeze o donaţie irevocabilă;
 să apere interesele creditorilor, care ar putea să fie fraudaţi prin în-
cheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate;
 să apere interesul moştenitorilor.
b. Potrivit art. 1308 Cod civil, tutorii nu pot cumpăra bunurile persoane-
lor aflate sub tutela lor.
c. Art. 1308 pct. 2 Cod civil precizează că atât mandatarii convenţionali,
cât şi cei legali, împuterniciţi a vinde un lucru nu-1 pot cumpăra.
d. Persoanele care administrează bunuri ale statului, comunelor, oraşe-
lor, municipiilor sau judeţelor, nu pot cumpăra bunuri aflate în administrarea lor
(art. 1308 pct. 3 Cod civil).
e. Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunuri care se vând prin mijloci-
rea lor.
f. Art. 1309 Cod civil a interzis sub sancţiunea nulităţii absolute judecă-
torilor, procurorilor şi avocaţilor să devină cesionari de drepturi litigioase, care
sunt de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia
sau profesia.
g. Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând
prin licitaţie publică (art. 535 Cod civil).
h. Până la intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei, potrivit
art. 41 din Constituţie şi art. 3 din Legea nr. 54/1998, cetăţenii străini şi apatrizii
nu puteau avea dreptul de proprietate asupra terenurilor. Noua redactare a textu-
lui constituţional, conţinută în prezent în art. 44 teza a II-a, este următoarea:
„Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenuri-
lor numai în condiţiile Legii nr. 312/2005.

2.3. Obiectul contractului

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează, aşa cum preve-
de art. 962 Cod civil, acela la care părţile se obligă, adică lucrul vândut şi preţul
plătit.
A. Lucrul vândut
a) Lucrul trebuie să fie în circuitul civil. Potrivit art. 963 Cod civil, apli-
cabil tuturor convenţiilor, „numai lucrurile care sunt în comerţ pot fi obiectul
unui contract”, iar art. 1310 Cod civil, aplicabil doar în materie de vânzare, pre-
cizează că „toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă
vreo lege a oprit aceasta”.
Sunt scoase din circuitul civil:
 lucrurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a forma obiectul
dreptului de proprietate, aşa-numitele lucruri comune - res communis - (razele
soarelui, apa mării, aerul etc);
 bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale.

42
  sub sancţiunea nulităţii absolute, nu pot fi înstrăinate prin acte juridi-
ce între vii terenurile atribuite în temeiul art. 18 alin. 1, 20 şi 39 din Legea fon-
dului funciar unor categorii de persoane ce nu au avut terenuri, timp de 10 ani
socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprie-
tăţii. Aici este vorba de o inalienabilitate temporară.
 sub sancţiunea nulităţii absolute, nu pot fi înstrăinate prin acte juridi-
ce, timp de 10 ani de la data cumpărării, locuinţele dobândite de către chiriaşii
titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprie-
tari său moştenitorilor acestora (art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995). Ca
excepţie, ele pot fi înstrăinate înainte de împlinirea acestui termen numai foşti-
lor proprietari ai acelor locuinţe (art. 44 alin. 1 din Legea nr. 10/2001).
 sub sancţiunea nulităţii relative, nu pot forma obiectul vânzârii-
cumpărării bunurile care constituie monopolul statului, decât în condiţiile pre-
văzute de lege şi numai de persoane juridice sau fizice autorizate;
 bunurile ce pot fi înstrăinate numai cu respectarea condiţiilor cerute
de lege (armele, muniţiile şi materiile explozibile, potrivit Legii nr. 17/1996).
Trebuie menţionat faptul că un bun nu poate fi scos din circuitul civil
prin voinţa omului, întrucât aceasta contravine principiului liberei circulaţii a
bunurilor şi dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său.
b) Lucrul trebuie să existe, aceasta este a doua condiţie pe care trebuie
să o îndeplinească lucrul vândut. El trebuie să existe în prezent, adică în mo-
mentul încheierii contractului, sau să poată exista în viitor.
Dacă lucrul a pierit în momentul încheierii contractului, atunci contrac-
tul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, pentru lipsă de obiect.
în ipoteza că lucrul a pierit numai în parte, după încheierea contractului, atunci
cumpărătorul poate alege între două posibilităţi: fie să ceară rezoluţiunea vânză-
rii, fie să ceară o reducere a preţului proporţională cu partea care a pierit.
Vânzarea poate avea ca obiect şi lucruri viitoare (res futura), lucruri care
nu există în momentul acordului de voinţă (art. 702 şi art. 965 Cod civil), dar
pot exista în viitor (spre pildă, lucrul ce se va confecţiona în viitor).
c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil (art. 948 şi
964 Cod civil).
d) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual determinat. Contrac-
tul de vânzare-cumpărare, fiind translativ de proprietate, impune vânzătorului
condiţia ca el să fie proprietarul lucrului vândut.
În practică sunt situaţii în care vânzătorul vinde bunul altuia. Soluţiile
sunt diferite.
Pentru rezolvarea problemei trebuie făcută deosebirea după cum con-
tractul are ca obiect un bun individual determinat sau bunuri de gen sau viitoare.
Dacă vânzarea are ca obiect un bun individual determinat, atunci efectul
translativ de proprietate operează din momentul încheierii contractului (art.
1295 Cod civil). Rezultă, deci, că vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului
în acest moment, căci numai în acest moment se poate transfera proprietatea.

43
 Dacă nu este proprietarul lucrului, vânzarea este anulabilă pentru eroare
asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost considerat de cumpărător ca
fiind proprietarul lucrului. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excep-
ţie, atunci când preţul nu s-a plătit, sau pe cale de acţiune, când preţul s-a plătit.
Aceasta este situaţia atunci când ambele sau numai cumpărătorul este în
eroare, ignorând faptul că lucrul vândut nu aparţine vânzătorului (deci, este de
bună-credinţă).
Dacă părţile au fost în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul care formea-
ză obiectul vânzării este proprietatea altei persoane, problema anulării în eroare
nu se poate pune, astfel încât soluţia este controversată.
Trebuie precizat că, în cazul bunurilor aflate în indiviziune, dacă un co-
indivizar înstrăinează bunul, atunci vânzarea este valabilă sub condiţie rezoluto-
rie, astfel încât, dacă bunul care a format obiectul vânzării intră în lotul coindi-
vizarului, atunci vânzarea e valabilă, iar dacă nu intră, vânzarea este nulă pentru
lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului.
B. Preţul
Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului. El constă într-o sumă de
bani pe care cumpărătorul o plăteşte vânzătorului.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul sunt următoarele:
a) Preţul trebuie să fie fixat în bani. Această condiţie este de esenţa vân-
zării. Dacă contravaloarea lucrului vândut nu este stabilită în bani, atunci nu
mai suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, ci a altui contract
(contract de schimb, contract de întreţinere).
b) Preţul să fie determinat sau determinabil. Preţul este determinat când
părţile, cu ocazia încheierii contractului, au stabilit cu exactitate suma de bani
ce urmează a fi plătită.
Preţul este determinabil când suma de bani ce trebuie plătită nu este fi-
xată cu ocazia încheierii contractului, dar sunt stabilite elementele cu ajutorul
cărora părţile pot stabili preţul cu ocazia executării contractului (spre pildă, în
funcţie de calitatea produsului) sau atunci când părţile lasă stabilirea preţului la
aprecierea unui terţ (un specialist ales de părţi sau numit de către persoana alea-
să de părţi).
c) Preţul să fie sincer şi serios.
Prin preţ sincer trebuie înţeles un preţ real, adică pe care părţile să-1 fi
stabilit nu în mod fictiv, ci în intenţia părţilor să fie efectiv cerut şi plătit. Dacă
preţul este fictiv, atunci contractul este nul ca vânzare-cumpărare (din lipsa de
preţ), dar poate fi valabil ca donaţie, în măsura în care înstrăinătorul a avut in-
tenţia să facă o liberalitate şi dacă condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea
donaţiei sunt îndeplinite. Pentru a se considera că preţul este serios şi nu derizo-
riu, este necesar să existe o proporţie între cuantumul lui, stabilit de părţi, şi va-
loarea reală a bunului.
Stabilirea caracterului de preţ serios constituie o chestiune de fapt şi este
lăsată la aprecierea instanţei, pe bază de probe. O problemă care se ridică în le-

44
gătură cu această condiţie este de a şti ce se întâmplă dacă preţul stabilit de părţi
nu este derizoriu, dar există o disproporţie vădită între valoarea obiectivă a lu-
crului vândut şi preţul plătit. în acest caz, problema juridică care se ridică este
cea a leziunii ca viciu de consimţământ.
Dar, după cum se cunoaşte, Cod civil nu a admis leziunea drept cauză de
desfiinţare a contractului decât numai când cel lezat este un minor, între 14-18
ani, care încheie singur contractul, fără încuviinţarea ocrotitorului legal.
Legea a restrâns leziunea doar la această ipoteză, rezultând că majorul
nu poate obţine anularea contractului pentru leziune. Dacă însă e vorba despre
un minor care încheie singur acte juridice pentru care nu s-a cerut autorizarea
autorităţii tutelare, atunci contractul este lovit de nulitate, chiar dacă nu există
disproporţie între preţ şi valoarea lucrului vândut.

3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

3.1. Definirea efectelor

Prin efectele unui contract înţelegem obligaţiile pe care contractul le
creează în sarcina părţilor contractante (vânzătorul şi cumpărătorul).
Uneori, pentru stabili obligaţiile ce revin contractanţilor trebuie delimi-
tat conţinutul contractului şi interpretate clauzele contractuale (în situaţia în ca-
re aceste clauze sunt insuficient de clar determinate de lege).
Codul civil stabileşte o regulă specială de interpretare în materia vânză-
rii-cumpărării: atunci când înţelesul contractului este îndoielnic, clauzele necla-
re se interpretează în contra vânzătorului, deci, în favoarea cumpărătorului.

3.2. Obligaţiile vânzătorului

Obligaţiile principale ale vânzătorului sunt:
 să predea lucrul vândut;
 să-1 garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi contra viciilor.
Predarea lucrului vândut
Prin predarea lucrului se înţelege punerea lucrului la dispoziţia cumpără-
torului (art. 1314-1334 Cod civil), obligaţie care se execută prin efectuarea de
activităţi sau fapte care să confere posibilitatea pentru cumpărător de a intra în
stăpânirea lucrului.
Obligaţia predării cuprinde indirect şi obligaţia de a conserva lucrul pâ-
nă la termenul predării.
În cazul neexecutării obligaţiei de predare a lucrului vândut de către
vânzător, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non
adimpleti contractus) sau poate cere fie rezoluţiunea vânzării, fie executarea
silită a contractului, afară de situaţia când predarea ar fi fost oprită de existenţa
unui caz de forţă majoră sau caz fortuit. Cumpărătorul are dreptul de a cere şi
daune pentru prejudiciul provocat prin faptul nepredării la timp a lucrului, din
culpa vânzătorului.

45
 Obligaţia de garanţie
În legătură cu obligaţia vânzătorului de a asigura liniştita posesiune a lu-
crului, art. 1377 Cod civil precizează că acesta „răspunde către cumpărător de
evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pre-
tinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului”.
Reglementând obligaţia de garanţie pentru evicţiune, Codul civil are în
vedere, în special, evicţiunea provenind de la un terţ. Dar această obligaţie ope-
rează cu atât mai mult dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal al vânză-
torului. Potrivit art. 1339 Cod civil, reprezintă un astfel de fapt orice act, anteri-
or vânzării, dar tăinuit faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut
în contract, săvârşit de către vânzător ori succesorii săi universali sau cu titlu
universal de natură a-1 tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului,
indiferent că este vorba de o tulburare de fapt sau de una de drept. In cazul unei
asemenea tulburări, cumpărătorul poate invoca aşa-numita „excepţie de garan-
ţie”: cine trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă (quem de
evictione tenet actio, evindem agentem repellit exceptio).
Obligaţia de garanţie fiind una patrimonială, se transmite la moartea
vânzătorului succesorului universal sau cu titlu universal, însă ea nu poate fi
opusă succesorilor cu titlu particular.
Evicţiunea este definită ca pierderea totală sau parţială a proprietăţii lu-
crului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea, dreptului de proprietate, re-
zultând din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului, drept care
exclude în tot sau în parte pe cel al cumpărătorului.
Condiţiile obligaţiei de garanţie pentru evicţiune
Vânzătorul este garant numai pentru tulburarea de drept rezultând din
exercitarea de către un terţ a unui drept concurând cu cel al cumpărătorului.
Dreptul invocat de terţul evingător poate fi un drept real sau un drept de
creanţă.
Astfel, în ipoteza contractului de locaţiune încheiat de vânzător cu dată
certă (opozabil cumpărătorului), anterior contractului de vânzare-cumpărare a
locuinţei, locatarul poate invoca împotriva cumpărătorului dreptul său de loca-
ţiune. Este evident că dacă vânzătorul nu a comunicat cumpărătorului la data
încheierii contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei despre existenţa con-
tractului de locaţiune, el va răspunde pentru tulburarea exercitării dreptului de
proprietate de către terţul locatar care invocă dreptul său de folosinţă asupra lo-
cuinţei ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
În cazul tulburărilor de fapt, vânzătorul nu răspunde, întrucât cumpără-
torul se poate apăra singur, prin mijloace legale, precum acţiunile posesorii.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune să aibă o cauză anterioară vânză-
rii. Pentru cauze ulterioare vânzării, vânzătorul nu răspunde, întrucât cumpără-
torul, în calitate de proprietar, trebuie să se apere singur împotriva acestor fapte.
În schimb, în materia uzucapiunii desăvârşite după actul vânzării-
cumpărării, vânzătorul nu răspunde, deci, evicţiunea nu poate fi imputată vânză-

46
torului, deoarece cumpărătorul devenit proprietar, avea posibilitatea să întrerupă
curgerea prescripţiei achizitive. Vânzătorul răspunde numai dacă uzucapiunea a
fost desăvârşită la data vânzării.
Garanţia contra evicţiunii poate fi invocată numai în cazul necunoaşterii
pericolului evicţiunii de către cumpărător. Dacă acesta a cunoscut pericolul
evicţiunii, înseamnă că şi-a asumat riscul, şi vânzătorul nu răspunde, contractul
căpătând caracter aleatoriu. Sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către
cumpărător incumbă vânzătorului.
Dacă cumpărătorul este ameninţat de evicţiune, şi în special dacă este
acţionat în justiţie de către terţ, el trebuie să ceară vânzătorului să-şi execute
obligaţia de a-1 apăra contra eventualei evicţiuni.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este o obligaţie de „a nu face”, de
„a face” sau de „a da”, după cum evicţiunea nu s-a produs, este pe cale să se
producă sau s-a produs.
Atâta timp cât evicţiunea nu s-a produs, vânzătorul este ţinut să se abţi-
nă de la orice fapt care să atragă posibilitatea tulburării cumpărătorului în exer-
citarea prerogativelor dreptului de proprietate.
Dacă evicţiunea este pe cale să se producă, vânzătorul are obligaţia de
„a face”, adică de a folosi toate mijloacele pentru a-1 apăra pe cumpărător îm-
potriva terţului evingător. în acest scop, cumpărătorul este obligat să-1 anunţe
pe vânzător de pericolul producerii evicţiunii, întrucât dacă-1 neglijează, vânză-
torul se poate apăra, afirmând că evicţiunea s-a produs pentru că nu a fost înşti-
inţat.
Dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul are obligaţia de "a da", deci, îi
revine obligaţia de a plăti pagubele suferite de cumpărător.
În privinţa efectelor evicţiunii, legea face deosebire între evicţiunea tota-
lă şi cea parţială.
a) Evicţiunea totală
În acest caz, cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului plătit, resti-
tuire care trebuie să fie integrală, indiferent de scăderea sau creşterea valorii
lucrului, cu excepţia situaţiei în care cumpărătorul a tras vreun folos din strică-
ciunile ce a cauzat lucrului, fapt ce-1 poate face pe vânzător să ceară o reducere
a preţului, echivalent cu folosul realizat de cumpărător.
De asemenea, cumpărătorul are dreptul la valoarea fructelor pe care a
fost obligat să le restituie terţului evingător (dacă dobândeşte fructele în calitate
de posesor de bună-credinţă, nu se restituie); la restituirea cheltuielilor de jude-
cată atât ale procesului, din care a rezultat evicţiunea, cât şi ale acţiunii în regres
în contra vânzătorului; are dreptul la daune-interese; legea precizează că acesta
daune constau în diferenţa între preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de
lucru, de la data încheierii contractului şi până la data producerii evicţiunii, in-
diferent din ce cauză s-a produs sporul de valoare (cheltuielile necesare sau uti-
le, sau spor de valoare dobândit fortuit prin scumpiri).

47
 b) Evicţiunea parţială
Dacă evicţiunea este numai parţială, cumpărătorul poate cere rezoluţiu-
nea contractului de vânzare-cumpărare numai dacă evicţiunea parţială este atât
de importantă încât cumpărătorul, dacă ar fi putut să prevadă evicţiunea, nu ar fi
cumpărat. Ca urmare a rezoluţiunii vânzării, vânzătorul datorează tot ce este
prevăzut de lege pentru evicţiunea totală.
Dacă cumpărătorul nu cere rezoluţiunea, are dreptul la valoarea părţii
pierdute prin evicţiune (deci, nu la cota parte corespunzătoare din preţ, ci la par-
tea corespunzătoare din valoarea lucrului la zi).
Garanţia pentru evicţiune poate fi modificată prin convenţia părţilor în
sensul agravării răspunderii vânzătorului, în sensul, răspunderii acestuia şi pen-
tru caz fortuit sau în sensul micşorării sau înlăturării complete a răspunderii
acestuia.
Garanţia contra viciilor lucrului vândut
Potrivit art. 1336 Cod civil, vânzătorul răspunde nu numai de liniştita
posesiune a lucrului vândut, ci şi de viciile acelui lucru.
Vânzătorul este răspunzător pentru viciile ascunse ale lucrului dacă din
cauza lor lucrul nu este bun de întrebuinţat potrivit destinaţiei sale sau dacă în-
trebuinţarea sa este atât de micşorată, încât se poate presupune că, dacă i-ar fi
cunoscut viciile, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi plătit preţul pe
care 1-a dat (art. 1352 Cod civil).
Viciile ascunse sunt acele deficienţe calitative ale bunului vândut care,
existând în momentul predării sale, nu i-au fost cunoscute cumpărătorului şi
nici nu puteau fi descoperite prin mijloace obişnuite de verificare, şi care fac ca
bunul să nu poată fi întrebuinţat conform destinaţiei sale sau ca întrebuinţarea
să fie atât de micşorată, încât se presupune că cumpărătorul nu-ar fi contractat
ori n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, dacă le-ar fi cunoscut.
Condiţiile cerute pentru ca vânzătorul să răspundă pentru viciile lucrului
vândut
Pentru a se angaja răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului vân-
dut, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- Viciul să fie ascuns. Potrivit legii, vânzătorul nu răspunde pentru vicii-
le aparente ale lucrului şi de care cumpărătorul a putut să se convingă singur
(art. 1353 Cod civil), în schimb, de viciile ascunse, vânzătorul răspunde chiar
dacă nu le-a cunoscut, adică chiar dacă a fost de bună-credinţă, în afară de cazul
în care s-ar fi stipulat că nu răspunde de ele.
- Viciul să fi existat în momentul vânzării. Pentru viciile care au apărut
după încheierea contractului, adică atunci când lucrul se defectează sau îşi pier-
de calitatea din cauze ivite după vânzare, vânzătorul nu răspunde, întrucât, prin
efectul vânzării, riscurile trec, o dată cu dreptul de proprietate, asupra cumpără-
torului.
- Viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul trebuie să fie impropriu în-
trebuinţării după destinaţie sau să se micşoreze într-atât valoarea de întrebuinţa-

48
re, încât cumpărătorul, cunoscând acest fapt, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un
preţ mai mic.
Aşadar, nu orice deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a
atrage răspunderea pentru vicii, ci numai cele de o anumită gravitate.
Gravitatea viciilor fiind o problemă de fapt, este la libera apreciere a in-
stanţelor de judecată.
Efectele şi întinderea răspunderii vânzătorului pentru vicii
Dacă condiţiile prezentate mai sus sunt întrunite, cumpărătorul are fa-
cultatea de a cere fie rezoluţiunea vânzării, fie o reducere a preţului.
Acţiunea prin care cumpărătorul solicită rezoluţiunea vânzării se numeş-
te redhibitorie (actio redhibitoria) .
Această acţiune este admisibilă chiar dacă natura viciului n-ar face lu-
crul absolut impropriu destinaţiei sale.
Dacă rezoluţiunea este pronunţată, vânzătorul este obligat ca în schim-
bul lucrului ce i se înapoiază să restituie preţul şi cheltuielile vânzării, iar dacă
este de rea-credinţă să plătească daune-interese. Dacă cumpărătorul nu poate
dovedi alte pagube, instanţa trebuie să-1 oblige pe vânzător la plata de dobânzi
legale la suma ce urmează a fi restituită.
În loc de desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cumpărătorul poa-
te cere o reducere a preţului, proporţională cu paguba suferită, provocată de vi-
ciu. Acţiunea specială de reducere a preţului se numeşte estimatorie, întrucât
valoarea prejudiciului se stabileşte, de obicei, prin expertiză.

3.3. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are două obligaţii principale:
 de a plăti preţul;
 de a lua în primire lucrul vândut.
Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuielile vânzării.
Plata preţului
a. Locul şi data plăţii. Plata preţului este cea mai importantă obligaţie a
cumpărătorului, prevăzută de art. 1361 Cod civil: "Principala obligaţie a cumpă-
rătorului este de a plăti la ziua şi la locul determinat prin contract". în lipsă de
stipulaţie contrară, cumpărătorul plăteşte preţul la locul şi în momentul în care i
se face predarea lucrului vândut (art. 1362 Cod civil).
Acest text derogă de la regulile generale prevăzute de dreptul comun sub
următoarele aspecte: potrivit dreptului comun în materie de contracte, plata se
face, în lipsă de stipulaţie contrară, la domiciliul debitorului (art. 1104 Cod ci-
vil), iar în materia vânzării-cumpărării, la locul unde se face predarea lucrului
(art. 1362 Cod civil) şi, în lipsă de termen, plata se poate cere imediat.
Dacă cumpărătorul are motive de a se teme de o evicţiune, el are dreptul
să suspende plata preţului până când vânzătorul va face să înceteze tulburarea
sau îi va da o cauţiune, dacă nu s-a prevăzut că preţul va fi plătit şi în asemenea
situaţii.

49
 b. Sancţiunea neplăţii preţului. în cazul contractului de vânzare-
cumpărare, ca şi în orice alt contract bilateral, neexecutarea obligaţiei de către
una dintre părţi conferă celeilalte părţi posibilitatea de a invoca excepţia de ne-
executare sau de a cere fie executarea, fie rezoluţiunea contractului.
Vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare (confundată cu dreptul
de retenţie, dacă cumpărătorul a devenit proprietar înainte de invocarea ei), re-
fuzând să predea lucrul vândut, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu bene-
ficiază de un termen suspensiv (art. 1322 Cod civil). Atunci când vânzătorul a
acordat un termen pentru plata preţului, se consideră că a renunţat la acest drept
şi nu va putea refuza predarea decât dacă cumpărătorul a decăzut din beneficiul
termenului (art. 1025 Cod civil).
Vânzătorul poate cere şi obligarea cumpărătorului la executarea în natu-
ră a obligaţiei, ceea ce este posibil atunci când debitorul este solvabil. Acţiunea
în plata preţului are un caracter personal şi se prescrie în termenul general de 3
ani.
Vânzătorul nu este însă obligat să ceară executarea silită. El poate invo-
ca excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea contractului.
El poate cere rezoluţiunea, potrivit regulilor generale, cu unele precizări.
Astfel, în materia vânzării de imobile, instanţa nu poate acorda un ter-
men de graţie dacă vânzătorul este în pericol de a pierde lucrul şi preţul.
Dacă nu există un asemenea pericol, instanţa poate acorda un singur
termen de graţie, la expirarea căruia, dacă tot nu se plăteşte preţul, se produce
rezoluţiunea de drept a contractului, fără punere de întârziere.
Tot astfel, dacă printr-un pact comisoriu expres s-a prevăzut rezoluţiu-
nea de drept a contractului pentru neplata preţului, ea se va produce fără inter-
venţia justiţiei, însă numai după punerea în întârziere a cumpărătorului.
Acţiunea în rezoluţiunea vânzării este reală, ceea ce înseamnă că urmă-
reşte nu persoana cumpărătorului, ci chiar bunul şi, deci, poate fi intentată îm-
potriva persoanei în mâna cărei se află lucrul vândut.
Rezoluţiunea producându-se cu efect retroactiv, se răsfrânge şi asupra
terţilor dobânditori de drepturi asupra lucrului vândut. La acest principiu, legea
aduce anumite restricţii:
 rezoluţiunea rămâne fără efect în contra autorităţilor publice;
 rezoluţiunea rămâne fără efect în contra terţului adjudecător al imobi-
lului vândut prin licitaţie publică;
 dreptul de a cere rezoluţiunea pentru neplata preţului nu este opozabil
terţului dobânditor de drepturi reale asupra lucrului vândut, decât dacă vânzăto-
rul a îndeplinit cerinţele legii pentru conservarea privilegiului său de vânzător.
Luarea în primire a lucrului vândut
Cumpărătorul are nu numai dreptul să primească lucrul vândut, dar este
obligat să ia în primire lucrul vândut la termenul stabilit în contract sau din ziua
când a fost pus în întârziere.

50
 În caz de neexecutare, vânzătorul are dreptul să ceară cumpărătorului
despăgubiri pentru eventuale cheltuieli de depozitare sau de transportare a bu-
nului în alt loc şi posibilitatea de solicita instanţei obligarea cumpărătorului la
executarea acestei obligaţii (daune cominatorii).
În cazul produselor care se deteriorează repede şi a altor bunuri mobile,
legea prevede rezoluţiunea de drept a contractului în favoarea vânzătorului şi
chiar fără punerea în întârziere a cumpărătorului, dar numai dacă în contract s-a
stabilit termenul ridicării în favoarea vânzătorului şi dacă nerespectarea terme-
nului de ridicare nu se datorează faptei sale. Cumpărătorul nu poate invoca re-
zoluţiunea pentru a se elibera de obligaţia de a plăti preţul, cum nici vânzătorul
- dacă a valorificat lucrul, vânzându-1 unui terţ - nu ar putea reţine preţul înca-
sat de la primul cumpărător, ca urmare a rezoluţiunii. El are însă dreptul la dau-
ne-interese potrivit regulilor generale.

CONTRACTUL DE DONATIE

1. NOTIUNE: Contractul de donatie este un contract solemn, unilateral

şi cu titlu gratuit prin care una dintre parti, numita donator, cu intentie liberala
işi micsoreaza in mod irevocabil patrimoniul sau cu un drept, marind patrimo-
niul celeilalte parti, numita donatar, cu acelasi drept, fara a urmari sa primeasca
ceva in schimb.
2. CONDITII DE VALIDITATE: Pentru ca un contract de donatie sa
fie valabil incheiat, trebuie indeplinite anumite conditii privind obiectul con-
tractului si de forma.
Conditiile cu privire la obiectul contractului de donatie sunt:
- bunul sa fie in circuitul civil;
- bunul sa fie determinat sau determinabil;
- obiectul sa fie posibil, licit, sa existe sau sa poata exista in viitor;
Conditii de forma: intre prezenti sau intre absenti, contractul trebuie sa
fie incheiat in forma autentica. Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, obiec-
tele donate trebuie trecute intr-un stat informativ semnat de donator.
3. CAPACITATEA PARTILOR: Legislatia noastra contine anumite
dispozitii speciale stabilind anumite incapacitati speciale de a dispune si de a
primi prin intermediul contractului de donatie.
Astfel, in categoria incapacitatilor de a dispune, minorii si persoanele
puse sub interdictie nu pot incheia un asemenea contract, iar in categoria
incapacitatilor de a primi sunt incluse: persoanele neconcepute; organizatiile
care n-au dobandit personalitate juridica; medicii si farmacistii care au tratat o
persoana in boala din care moare; minorii si interzisii; surdomutul care nu stie
sa scrie, decat cu asistarea unui curator special; persoanele juridice, daca nu co-
respunde scopului stabilit de lege.

51
 4. PRINCIPIUL IREVOCABILITATII DONATIILOR: In principiu,
contractul de donatie nu poate fi revocat prin vointa uneia dintre parti. Sunt cla-
uze incompatibile cu principiul irevocabilitatii: conditiile potestative; plata da-
toriilor viitoare nedeterminate; dreptul de a dispune de dreptul donat; dreptul de
denuntare. Exista si clauze permise: donatia poate fi cu termen; conditie cazuala
sau mixta; plata datoriilor prezente; stipularea reintoarcerii conventionale; clau-
za de imputernicire; clauzele de inalienabilitate; donatia cu rezerva uzufructu-
lui. Donatiile intre soti pot fi revocate.
5. DONATIILE DEGHIZATE: atunci cand conform actului public
donatia apare incadrata intr-o operatiune juridica cu titlu oneros, donatia care
intruneste conditiile generale de valabilitate a contractelor este valabila dar este
supusa si regulilor de fond prevazute special pentru donatii. Pentru proba
deghizarii se aplica regulile din materia simulatiei.
6. DONATIILE PRIN INTERPUNERE DE PERSOANE: contractul
aparent se incheie cu o persoana interpusa, prin contrainscris precizandu-se per-
soana adevaratului donatar.
7. DONATIILE INDIRECTE sunt acte juridice incheiate cu intentia de
a gratifica, dar infaptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de
donatie, pentru aceasta categorie de acte juridice nu se cere respectarea formei
autentice, ele fiind supuse numai regulilor de fond ale donatiilor: Renuntarea la
un drept: daca renuntarea este facuta cu intentia de a gratifica, aceasta va avea
ca rezultat facerea unei liberalitati; in acest caz donatia este un accesoriu al
operatiei principale. Remiterea de datorie: operatia prin care creditorul renunta
cu titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanta, constituind o donatie indi-
recta. Stipulatia in favoarea unei terte persoane: cand este facuta cu intentia de a
gratifica si se realizeaza independent de acceptarea donatiei de catre donatar.
8. CLAUZELE LEGALE DE REVOCARE A DONATIILOR:
Donatiile pot fi revocate conform art. 831 C.civ pentru ingratitudine. De ase-
menea, Codul civil mai prevede si posibilitatea revocarii donatiei pentru
survenienta de copil, in urmatoarele conditii: donatorul sa nu aiba nici un des-
cendent in momentul incheierii contractului iar ulterior acestuia sa i se nasca un
copil, fie si postum.

CONTRACTUL DE INTRETINERE

1. Notiune: Prin contractul de intretinere una dintre parti instraineaza un

bun sau plateste o suma de bani (capital), iar cealalta parte se obliga sa-i asigure
intretinerea in natura (de regula haine, imbracaminte, ingrijiri medicale, etc) pe
timpul cat va trai, iar dupa moarte sa o inmormanteze.
2. Caractere juridice: Contractul de intretinere este un contract: cu titlu
oneros, aleatoriu, sinalagmatic, translativ de proprietate si consensual.

52
 3. Spre deosebire de contractul de renta viagera:
-contractul de intretinere contine o obligatie de a face;
- creanta de intretinere este esentialmente personala;
- intretinerea nu poate fi urmarita de creditori;
- contractul de intretinere nu are o reglementare proprie, este nenumit.
4. Efectele contractului de intretinere:
- obligatiile partilor vor fi executate potrivit regulilor generale;
-debitorul obligatiei este obligat sa acorde intretinere in natura;
- in cazul neexecutarii obligatiei de intretinere se vor aplica dispozitiile
dreptului comun;
- obligatia de intretinere are un caracter personal;
- ca efect al rezolutiunii pentru neexecutarea obligatiei de intretinere
dreptul de proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul intretinerii va fi
redobandit de el iar valoarea intretinerii prestate nu trebuie restituita;
- la cererea creditorului, instanta poate stabili obligatia de intretinere
intr-o suma de bani, in cazul imposibilitatii de executare in natura.

53
 PARTEA A V - A
SUCCESIUNI

CAPITOLUL I
DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ
ŞI CONDIŢIILE DREPTULUI DE MOŞTENIRE

1.1. Precizări privind devoluţiunea succesorală legală

Mostenirea este legală atunci când transmiterea are loc în temeiul legii,
catre persoanele, in ordinea şi cotele determinate de lege.
O astfel de moştenire intervine în urmatoarele cazuri:
• când defunctul nu a lăsat testament;
• când defunctul, deşi a lăsat testament, în acest act juridic, gratuit, uni-
lateral şi, esenţialmente revocabil pe timpul vieţii de cujusului, nu sunt cuprinse
legate (dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la bunuri);
• când testamentul cuprinde exheredări, dar fără legate, situatie în care,
la moştenire vor fi chemaţi mostenitorii legali;
• când defunctul a dispus, prin testament, numai de o parte a moştenirii
lăsat;
• când defunctul a dispus de întregul patrimoniu, dar există moştenitori
rezervatari, ce vor dobândi rezerva întotdeauna, în virtutea legii (ca moştenitori
legali);.
În literatura juridică de specialitate s-a precizat că determinarea persoa-
nelor chemate să moştenească patrimoniul unei persoane fizice decedate se nu-
meşte devoluţiune succesorală.
Când stabilirea persoanelor ce vor culege, în concret, o moştenire, este
făcuta de lege, după regulile, principiile şi prevederile statornicite prin Codul
civil şi alte acte normative incidente în domeniu, spunem că ne aflăm în prezen-
ţa unei devoluţiuni succesorale legale.
Pentru ca o persoană să poată veni, concret, la moştenire, în temeiul le-
gii, trebuie să aibă, în afara capacităţii succesorale, analizată deja ca o condiţie
generală a dreptului de moştenire, vocaţie succesorală legală, să nu fie nedemnă
şi să nu fie înlăturată de la moştenire prin voinţa testatorului. Dacă aceste condi-
ţii sunt, cumulativ, întrunite, transmiterea moştenirii operează în virtutea legii,
din momentul deschiderii succesiunii.

54
 1.2. Vocaţia la moştenire
a) Vocaţia legală generală
Legea cheamă la succesiune pe rudele defunctului - din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie - precum şi pe soţul supravieţuitor al acestuia.
Rudele chemate sunt atât rudele în linie dreaptă, cât şi rudele în linie colaterală.
Potrivit legii, rudenia este legătura de descendenţă a unei persoane dintr-
o alta persoană (rudenia în linie dreaptă), sau faptul că mai multe persoane au
un ascendent comun (rudenie în linie colaterală).
Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă (art. 659-
663 C. civ. si 45 C. fam.).
Având în vedere, aşa cum s-a spus, ca legăturile de rudenie pot fi foarte
îndepărtate, astfel încât chemarea la moştenire nu ar mai avea acoperire în sen-
timente reale de afecţiune între aceste rude şi defunct, legea a limitat, pe linie
colaterală, vocaţia succesorală legală la gradul al IV-lea, inclusiv. În linie
dreaptă, ascendentă sau descendentă, legea nu prevede nici o limitare "căci aici
legile firii impun, fără ajutorul legilor omului, limitarea necesară".
Deci, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu, nepot de fiu, strănepot de
fiu, etc.) şi ascendentă (părinţi, bunici, străbunici, etc.), au vocaţie succesorală
în mod nelimitat în grad. În schimb, rudele colaterale numai până la gradul al
IV-lea inclusiv. Deci, au vocaţie succesorală legală, pe linie colaterală, fraţii şi
surorile defunctului, rude de gradul al II-lea, descendenţii lor, până la gradul al
IV-lea (nepoţii şi strănepoţii de frate-soră, care sunt rude de gradul al III-lea,
respectiv al IV-lea cu defunctul), unchii şi mătuşile defunctului (rude colaterale
de gradul al Ill-lea) şi copii lor (verii primari ai defunctului, care sunt rude de
gradul al IV-lea), fraţii şi surorile bunicilor defunctului (rude colaterale tot de
gradul al IV-lea).
Vocaţia succesorală a acestor rude este numai una generală, potenţială,
vizând posibilitatea, de principiu, a acestor persoane, de a moşteni, prin efectul
legii, patrimoniul persoanei decedate, vocaţia lor concretă de a culege efectiv
moştenirea este determinată prin devoluţiunea succesorală legală, conform unor
reguli bine stabilite, de care ne vom ocupa după prezentarea şi a celorlalte con-
diţii speciale ale devoluţiunii legale. Întrucât, vocaţia succesorală legală este, în
principiu, reciprocă, trebuie reţinute următoarele:
• Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale nu vizează statul sau per-
soanele juridice, el guvernând materia moştenirii legale între persoanele fizice;
• Conform acestui principiu, dacă o persoană are vocaţie succesorală le-
gală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi această din urmă
persoană are aceeaşi vocaţie ca şi prima, vocaţia lor depinzând de ordinea în
care va surveni decesul, şi invers, dacă o persoană nu are vocaţie succesorală la
moştenirea altei persoane, nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea
primei;
• De la acest principiu există o singura excepţie şi anume, cazul consta-
tării nulităţii căsătoriei sau anulării ei printr-o hotărâre judecătorească interveni-

55
tă după decesul soţilor sau al unuia dintre ei, constatându-se că unul din ei a fost
de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarate nule sau anulată (căsătoria
putativă). În acest caz, dacă soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă, el nu va
moşteni, în schimb, dacă a fost de bună-credinţă, el va avea vocaţie succesorală.
b) Vocaţia legală concretă (efectivă)
Este, aşa cum am arătat anterior, cea care ne arată care sunt rudele de-
functului ce vor veni la moştenire, întrucât, nu toate rudele cu vocaţie succeso-
rală legală generală vin, împreună şi deodată, să culeagă moştenirea.
Daca toate aceste persoane ar fi chemate deodată la moştenire, s-ar
ajunge la o excesivă fracţionare a patrimoniului succesoral şi nu s-ar ţine seama
de caracterul diferit al legăturilor de afecţiune dintre cel ce lasă moştenirea si
rudele sale. De aceea, pentru înlăturarea acestor consecinţe, legea a instituit o
anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor defunctului, adoptând două
criterii tehnico-juridice de bază: clasa sau ordinul de moştenitori şi gradul de
rudenie existent între succesibili şi defunct.
Pornindu-se de la aceste două criterii, s-au construit principiile generale
ale devoluţiunii succesorale legale.
Mai întâi, legea ii imparte pe moştenitori în mai multe clase de moşteni-
tori, între care se stabileşte o ordine de preferinţă. În interiorul fiecărei clase,
moştenitorii diferă în funcţie de gradul de rudenie. Totodată, legea margineşte
gradul de rudenie care dă dreptul la mostenire. Astfel, dacă rudele în linie
dreaptă sunt chemate la succesiune la infinit, rudele colaterale sunt chemate la
succesiune numai până la gradul IV inclusiv.

1.3. Nedemnitatea succesorală

Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală constă în decăderea din drep-
tul de a moşteni a succesibililor vinovaţi de săvârşirea unor fapte grave faţă de
defunct, sau fată de memoria acestuia, deci excluderea lor de la moştenire.
Nedemnitatea succesorală are un caracter de pedeapsă civilă şi se bazea-
ză pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca o persoană vinovată
de fapte grave faţă de alta, să o moştenească pe aceasta.
Din această calificare a nedemnităţii succesorale rezultă următoarele
consecinţe:
 Fiind vorba de o pedeapsă, cazurile de nedemnitate sunt expres şi li-
mitativ prevăzute de lege;
 Fiind vorba de o pedeapsă, ea ar trebui să privească numai persoana
vinovată. Vom observa, însă, ca legea noastră civilă nu este îndeajuns de con-
secvenţa, din acest punct de vedere, uneori consecinţele nedemnităţii
răsfrângându-se asupra moştenitorilor nedemnului şi, chiar asupra unor terţe
persoane, ce au contractat cu nedemnul;
 Fiind vorba de o pedeapsă stabilită de lege, defunctul nu ar putea, în
principiu, să-i înlăture efectele prin voinţa sa, iertând, de exemplu, pe nedemn,
pentru fapta sa. Socotim totuşi, că dacă defunctul a înţeles ca, ulterior comiterii

56
faptei, să gratifice, prin testament, pe succesibilul nedemn, o asemenea dispozi-
ţie testamentară ar trebui să fie considerata valabilă.
Cazurile de nedemnitate
Acestea sunt prevăzute, în mod expres şi limitativ, de art. 655, Cod civil:
a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea;
b) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea;
c) Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel despre a cărui moş-
tenire este vorba.
Modul în care operează nedemnitatea succesorală
În ce priveşte momentul la care poate fi constatată nedemnitatea succe-
sorală, acesta nu poate fi decât ulterior deschiderii succesiunii, căci anterior
momentului menţionat, acţiunea este lipsită de interes. Nedemnitatea succesora-
lă poate fi invocată de orice persoană interesată adică: comoştenitorii chemaţi la
moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de dreptul de acrescământ
în cazul în care nedemnul este înlăturat de la moştenire; de moştenitorii subsec-
venţi, care vor culege ei moştenirea nedemnului; de donatarii sau legatarii grati-
ficaţi de defunct peste limitele cotităţii disponibile, care au interesul de a-1 înlă-
tura pe nedemnul care ar putea cere, prin ipoteză, reducţiunea liberalităţilor ex-
cesive; de creditorii celor menţionaţi mai sus, care înlăturând pe nedemn pe ca-
lea acţiunii oblice (art. 974 C. civ.), şi-ar asigura, prin ipoteză, conservarea
dreptului de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor, de instanţa de ju-
decată, din oficiu şi, în sfârşit, chiar de către cel nedemn.
Cât timp nedemnul se află în viaţă, nedemnitatea va fi invocată împotri-
va acestuia, iar după decesul lui, împotriva succesorilor săi. În nici un caz, suc-
cesorii nedemnului nu s-ar putea prevala de caracterul personal al pedepsei civi-
le care este nedemnitatea, din moment ce aceasta operează în virtutea legii, de-
functul nedemn neputând avea nici un drept asupra moştenirii autorului său.
În toate cazurile, nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţă
numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală legală a
nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin prezenţa unor
moştenitori în rang preferabil (care pot culege moştenirea şi fără invocarea ne-
demnităţii).
Dacă înlăturarea de la moştenire a nedemnului se datorează dispoziţiilor
testamentare, contestate într-un fel sau altul de nedemn, legatarii pot invoca ne-
demnitatea, nefiind obligaţi să apere, cu prioritate, validitatea acestor dispoziţii.
În aceste condiţii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului
cât timp acesta este în viaţă, iar dacă, după deschiderea succesiunii, a intrat în
stăpânirea bunurilor succesorale şi a decedat înainte de constatarea nedemnită-
ţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari, care stăpânesc aceste
bunuri, ei neputând dobândi de la nedemn dreptul pe care acesta nu 1-a avut,
datorită efectelor retroactive ale nedemnităţii. Moştenitorii nedemnului, chiar
dacă sunt de bună-credinţă, nu s-ar putea apăra prin invocarea teoriei moştenito-
rului aparent, pentru că nu sunt dobândite cu titlu oneros şi cu titlu particular, şi

57
nici prin invocarea art. 1909 C. civ., sau al uzucapiunii de 10-20 ani deoarece
prin titlul lor universal pro herede, dobândesc, în cadrul universalităţii, şi obli-
gaţia de a restitui bunurile succesorale către adevăraţii moştenitori, iar certifica-
tul de moştenitor nu este titlu de proprietate, confirmând doar calitatea de moş-
tenitori.
Efectele nedemnităţii succesorale
Fiind o pedeapsă civilă care operează în virtutea legii, nedemnitatea, fa-
ce ca moştenitorul vinovat să fie înlăturat de la succesiunea persoanei faţă de
care s-a făcut culpabil de faptele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Înlăturarea nedemnului de la moştenire este completa, el neputând cule-
ge nici măcar rezerva conferită de lege moştenitorilor rezervatari1, aceasta pro-
fită, după caz, fie moştenitorilor legali cu care nedemnul venea în concurs la
moştenire, fie moştenitorilor legali subsecvenţi care ar fi fost înlăturaţi de ne-
demn de la moştenire, dacă pedeapsa nu ar fi intervenit, fie donatarilor sau lega-
tarilor ale căror donaţii sau legate ar fi fost supuse reducţiunii, dacă moştenito-
rul nedemn rezervatar nu ar fi înlăturat de la succesiune, fie, în sfârşit, statului,
dacă nevrednicul ar fi fost singurul moştenitor al defunctului.
Nedemnitatea succesorală produce efecte chiar de la data deschiderii
succesiunii, ca şi când moştenitorul vinovat nu ar fi fost chemat la moştenirea
celui decedat. De aceea, atunci când nedemnitatea este constatată la o dată ulte-
rioară celei a deschiderii moştenirii, ea produce efecte retroactive.
Pedeapsa civilă a nedemnităţii este relativă, în sensul că nevrednicul este
îndepărtat numai de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat prin fapte-
le prevăzute de lege, iar nu şi de la moştenirea altor persoane.
Trebuie precizat, încă o dată, faptul că nedemnul este exclus, prin efec-
tul legii, numai de la moştenirea ab intestat a lui de cujus, iar nu şi de la cea tes-
tamentară, defunctul fiind liber să îi lase prin testament averea sa.
Efectele nedemnităţii sunt diferite, după cum se produc în raport cu:
a) ceilalţi moştenitori;
b) cu terţii şi
c) cu descendenţii.
a) În raport cu ceilalţi moştenitori, nevrednicul este obligat să restituie
toate bunurile pe care le-ar deţine în calitate de moştenitor legal al defunctului,
pentru că titlul său de moştenitor este desfiinţat de la data deschiderii moşteni-
rii. Odată cu aceste bunuri, conform art. 657 C, civ., "moştenitorul depărtat de
la succesiune ca nedemn este obligat a întoarce şi fructele şi veniturile a căror
folosinţă a avut-o de la data deschiderii succesiunii." Aceasta înseamnă că ne-
demnul, aşa cum este şi firesc, este considerat de rea-credinţă, nefiind de con-
ceput ca el să nu fi cunoscut cauza de nedemnitate, din moment ce o astfel de
faptă se săvârşeşte, întotdeauna, cu intenţie.
Pe de altă parte, dacă nedemnul a plătit datorii ale succesiunii, el are
dreptul la înapoierea acestora. De asemenea, el are dreptul la restituirea cheltu-

58
ielilor necesare şi utile făcute cu bunurile succesorale, dar nu are dreptul la cele
voluptorii.
De asemenea, drepturile şi obligaţiile nevrednicului faţă de moştenire,
ce s-ar fi stins prin consolidare sau confuziune, dacă n-ar fi intervenit nedemni-
tatea, redevin active cu caracter retroactiv, deci din momentul deschiderii suc-
cesiunii.
b) în raport cu terţii
Este posibil ca nedemnul, atâta timp cât stăpânea bunurile moştenirii, să
fi încheiat acte juridice referitoare la aceste bunuri, cu terţe persoane. Dat fiind
caracterul personal al pedepsei nedemnităţii, ar trebui să tragem concluzia că
nedem-nitatea nu se răsfrânge asupra raporturilor cu terţe persoane. Cu toate
acestea, desfiinţarea retroactivă a titlului de moştenitor al nedemnului produce
efecte şi în privinţa terţelor persoane, desfiinţând, în principiu, actele juridice
încheiate cu nedemnul. În legătură cu soarta acestor acte, se impun următoarele
distincţii:
 actele de conservare şi de administrare a bunurilor moştenirii se men-
ţin în vigoare;
 actele de înstrăinare a unor bunuri corporale, către un terţ de bună-
credinţă, se menţin, de asemenea, în vigoare, în baza art. 1909 C. civ.:
 terţul dobânditor de bună-credinţă al unui imobil succesoral va putea
obţine menţinerea actului, dacă va dovedi că a încheiat acest act având credinţa
că îl încheie cu adevăratul moştenitor, credinţă întemeiată pe eroarea comună şi
invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului.
c) În raporturile cu descendenţii nedemnului
Caracterul personal al pedepsei civile care este nedemnitatea, ar trebui
să se opună la extindere efectelor sale în privinţa descendenţilor nedemnului.
Cu toate acestea, potrivit art. 658 C. civ., pentru a stabili dacă descen-
denţii nedemnului au sau nu drepturi cu privire la moştenirea lăsată de cel faţă
de care părintele lor a fost declarat nedemn, este nevoie să se aibă în vedere do-
uă împrejurări:
 dacă descendenţii nedemnului sunt chemaţi la moştenire în nume
propriu;
 dacă descendenţii nedemnului sunt chemaţi la moştenire prin repre-
zentare, în primul caz., descendenţii nedemnului au dreptul la moştenirea lăsată
de cel faţă de care părintele lor a fost nedemn. De exemplu, A moare, lăsând în
urma sa un fiu - succesor nedemn - un nepot (copilul nedemnului) şi un frate.
Fiul defunctului, fiind nedemn, va veni la moştenire, în nume propriu, nepotul
defunctului, care va înlătura de la moştenire pe fratele defunctului.

59
 CAPITOLUL II
PRINCIPIILE GENERALE ALE DEVOLUŢIUNII LEGALE A
MOŞTENIRII ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTE PRINCIPII

2.1. Principiile devoluţiunii legale

Codul civil român a stabilit trei reguli fundamentale ale devoluţiunii le-
gale a moştenirii, ce stau la baza determinării ordinii de preferinţă între rudele
defunctului cu vocaţie generală, şi anume:
 principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moş-
tenitori;
 principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii de ace-
eaşi clasă;
 principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad
chemate la moştenire.
Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moşte-
nitori legali
Potrivit dispoziţiilor art. 669-675 Cod civil, rudele defunctului sunt îm-
părţite în patru clase de moştenitori:
 Clasa I, clasa descendenţilor în linie dreaptă, alcătuită din copiii de-
functului, nepoţii, strănepoţii, etc. la infinit, fără limită de grad;
 Clasa a II-a, clasa ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegi-
aţi, care cuprinde: părinţii defunctului, fraţii şi surorile acestuia şi descendenţii
lor până la gradul IV, inclusiv. Se mai numeşte şi clasă mixtă de moştenitori;
 Clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari, formată din bunicii, stră-
bunicii, răsstrăbunicii, etc. defunctului, fără limită de grad;
 Clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii
primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului).
După cum rezultă din însăşi formularea primului principiu, rudele sunt
chemate la moştenire în ordinea claselor. Aceasta înseamnă că, în prezenţa fie şi
a unei singure rude din clasa I, rudele din clasele subsecvente nu mai sunt che-
mate la moştenirea legală, indiferent de gradul lor de rudenie cu defunctul. Ru-
dele din clasa a Ii-a vor veni la moştenire numai dacă nu sunt rude din clasa I
sau cele existente nu pot (din cauză de nedemnitate) sau nu vor (sunt renunţă-
tori) să vină la moştenire. Tot astfel, rudele din clasa a IV-a sunt chemate la
moştenire numai dacă nu sunt moştenitori din primele două clase ori, cei exis-
tenţi nu pot sau nu vor să vină la succesiune. Rudele din clasa a IV-a moştenesc
numai în lipsa moştenitorilor din primele trei clase.
Există, totuşi, o situaţie în care rudele din două clase diferite pot veni
concomitent la moştenire. Este vorba despre ipoteza în care defunctul a dez-
moştenit, prin testament, moştenitorii dintr-o clasă preferată, dar aceştia au cali-
tatea de rezervatari. Aceştia din urmă vor culege, ca moştenitori legali, rezerva
ce li se cuvine (contrar voinţei defunctului), iar restul moştenirii (cotitatea dis-

60
ponibilă) fiind dobândită de moştenitorii din clasa subsecventă, dacă nu există o
altă dispoziţie testamentară contrară.
De asemenea, trebuie reţinut, în acest context, că soţul supravieţuitor al
defunctului, deşi nu face parte din nici o clasă de moştenitori, vine la moştenire
în concurs cu rudele din fiecare clasă.
Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi
clasă
Ordinea în care rudele din aceeaşi clasă sunt chemate la moştenire este
determinată de gradul de rudenie, înţelegându-se prin grad intervalul ce despar-
te două naşteri sau generaţii. Gradul de rudenie în linie dreaptă se stabileşte du-
pă numărul naşterilor (generaţiilor) ce despart două rude, iar în linie colaterală
se numără naşterile urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi
coborând apoi de la acesta până la cealaltă rudă (art. 46 C.fam.).
Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie, înlăuntrul aceleiaşi
clase, ruda cea mai apropiată în grad înlătură de la moştenire pe cea de grad mai
îndepărtat (proximior excludit remotiorem).
Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad,
chemate la moştenire
În conformitate cu această regulă fundamentală, dacă rudele din clasa
chemată la moştenire sunt de acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.
De exemplu dacă în clasa I sunt chemaţi la succesiune 2 fraţi (copiii defunctu-
lui.), fiecare va primi ½ din moştenire.

2.2. Reprezentarea succesorală

Reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii în virtutea căruia, un
moştenitor legal (sau mai mulţi), de grad mai îndepărtat, numit reprezentant,
urcă în gradul locul şi drepturile ascendentului său, numit reprezentat, care este
decedat la data deschiderii moştenirii, pentru a culege partea care i s-ar fi cuve-
nit acestuia prin moştenire, dacă s-ar fi aflat în viaţă (art. 664-668, C. civ.).
Reprezentarea în materie succesorală nu se confundă cu ceea ce obişnuit
înţelegem in dreptul civil prin reprezentare - ca procedeu prin care o persoană,
numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe contul unei alte per-
soane, numită reprezentat.
Reprezentarea succesorală se traduce printr-o înlocuire a unei persoane
anterior decedate şi nu printr-o înlocuire a voinţei unei persoane în viaţă.
Beneficiarii reprezentării succesorale
Potrivit art. 665, 666 şi 672 Cod civil reprezentarea succesorală este
admisă în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţi-
lor din fraţi şi surori. Întrucât reprezentarea derogă de la principiile devoluţiunii
legale a moştenirii, dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. în con-
secinţă, nici o altă persoană nu poate beneficia de ea. Astfel, ascendenţii ordi-
nari sau verii primari nu pot veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor de-
functului, respectiv prin reprezentarea propriilor părinţi (unchii sau mătuşile

61
defunctului). Tot astfel, soţul supravieţuitor nu poate beneficia de reprezentare
pentru a moşteni un frate sau părinţii ori alte rude ale soţului predecedat (deci
cumnaţii, socrii sau alţi afini ai lui) şi nici nu poate fi reprezentat.
Reprezentarea succesorală este permisă doar în două cazuri, limitativ
menţionate:
 în cazul descendenţilor în linie directă, deci din clasa I de moşteni-
tori, la infinit (art. 665 C. civ.);
 în cadrul clasei a II-a, doar în privinţa descendenţilor colateralilor
privilegiaţi (nepoţi, strănepoţi de frate/soră), până la gradul IV.
Condiţiile reprezentării succesorale
Pentru ca reprezentarea succesorală să poată opera sunt necesare urmă-
toarele condiţii:
 A. - persoana reprezentată să fie decedată la data deschiderii succesi-
unii;
 B. - locul persoanei reprezentate să fie util;
 C. - reprezentantul să fie beneficiar al reprezentării succesorale;
 D. - reprezentantul să aibă vocaţie succesorală proprie la moştenirea
defunctului.
A. Persoana reprezentată să fie decedată la data deschiderii succesiunii
Art. 668 alin. 1 C. civ. Statuează că „nu se reprezintă decât persoanele
moarte”. De aici rezultă că nu pot fi reprezentate decât persoanele decedate la
data deschiderii succesiunii.
În ipoteza în care o persoană susceptibilă de a fi reprezentată la moşteni-
rea unui ascendent al său decedează nu înaintea acestuia, ci după, problema re-
prezentării succesorale nu se mai poate pune, acea persoană moştenind, în acest
caz, în nume propriu, iar descendenţii săi, la rândul lor, o vor moşteni tot în
nume propriu.
O persoană în viaţă nu poate fi reprezentată nici în cazul în care ea re-
nunţă la moştenirea lui de cujus; moştenitorii unei asemenea persoane nu ar pu-
tea culege succesiunea celui decedat decât în nume propriu, dacă nu există suc-
cesibili în grad de rudenie mai apropiat cu defunctul sau dacă, existând aseme-
nea moştenitori, aceştia au renunţat la moştenire (art. 698 C. civ.).
Întrucât persoanele dispărute sunt socotite a fi în viaţă atâta timp cât nu
a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte (art. 19
din Decretul nr. 31/1954) acestea nu pot fi reprezentate; după declararea judecă-
torească a morţii, în funcţie de data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a decesu-
lui, se va admite sau nu reprezentarea, în conformitate cu regulile de drept co-
mun.
B) Locul persoanei reprezentate să fie util
Pentru a putea moşteni prin reprezentare, nu este suficient doar ca locul
persoanei reprezentate să fie vacant, adică aceasta să fie decedată, fiind necesar
şi ca locul să fie util. întrucât reprezentantul vine la moştenire în locul reprezen-
tatului, acesta din urmă, în afară de faptul că nu mai este în viaţă, neputând din

62
acest motiv moşteni el însuşi, trebuie să întrunească toate celelalte condiţii pen-
tru a putea moşteni pe defunct.
Persoana care şi-a pierdut dreptul la moştenire pentru nevrednicie nu
poate fi reprezentată. De asemenea, aşa cum întemeiat s-a subliniat în literatura
de specialitate, locul celui reprezentat nu este util în ipoteza în care acesta fiind
moştenitor nerezervatar al defunctului (cum este cazul fraţilor şi surorilor de-
functului şi a descendenţilor acestora) a fost exheredat prin testament de către
defunct.
C) Reprezentantul să fie descendent în linie dreaptă sau descendent din
fraţii sau surorile defunctului
D) Reprezentantul să aibă vocaţie succesorală proprie la moştenirea de-
functului.
Fiind chemat să moştenească pe defunct, reprezentantul trebuie să întru-
nească toate condiţiile cerute de lege pentru a-1 putea moşteni pe acesta adică,
să aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemn faţă de acesta şi să aibă vocaţie
proprie la moştenirea defunctului, nefiind de conceput ca o persoană situată în
afara sferei rudelor chemate de lege la moştenire (cum este, de exemplu, fiul
strănepotului de frate al defunctului, rudă de gradul al cincilea cu acesta) să
poată veni la succesiunea lui de cujus prin reprezentarea rudelor în grad succe-
sibil predecedate.
Pe de altă parte însă, dat fiind că reprezentantul nu vine la moştenire în
nume propriu, ci în numele reprezentatului, legea (art. 668, alin.2 C. civ.) îngă-
duie în mod expres reprezentarea, chiar dacă reprezentantul a renunţat la moş-
tenirea celui reprezentat. Tot astfel, pentru identitate de raţiune, chiar dacă legea
nu o spune expres, se admite unanim că reprezentarea operează şi în ipoteza în
care reprezentantul este nedemn de a moşteni pe reprezentat.
Efectele reprezentării
Principalul efect al reprezentării este împărţirea pe tulpini a moştenirii.
Ca efect al reprezentării, moştenitorii urcă în locul şi gradul celui repre-
zentat, dobândind drepturile acestuia. Aceasta înseamnă că reprezentanţii nu vor
putea pretinde din moştenire decât partea care s-ar fi cuvenit celui reprezentat,
dacă acesta ar mai fi fost în viaţă la deschiderea moştenirii.
Aşa cum prevede textul art. 667 C. civ., „în toate cazurile în care repre-
zentarea este admisă, partajul se va face pe tulpină.....Dacă aceeaşi tulpină a
produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăşi pe tulpină în fiecare ramură
şi membrii aceleiaşi ramuri se împart egal între dânşii”.
Împărţirea se va face, uneori, nu numai pe tulpini, dar şi pe subtulpini.

63
 CAPITOLUL III
REGULI SPECIALE APLICABILE
DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII

3.1. Clasa descendenţilor (Clasa I a descendenţilor legali)

Noţiunea de descendent
Prima şi cea mai importantă clasă chemată la moştenirea „ab intestat”,
în ordinea prezumţiei de afecţiune a defunctului, este clasa descendenţilor.
Potrivit art. 669 C. civ., în clasa descendenţilor sunt cuprinşi copiii de-
functului precum şi urmaşii acestora în linie dreaptă, la infinit, fără deosebire de
sex, fără deosebire după ordinea naşterilor şi fără a avea vreo însemnătate faptul
că provin din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite.
În clasa descendenţilor sunt cuprinşi nu numai descendenţii din căsăto-
rie, ci, deopotrivă cu aceştia, şi având aceleaşi drepturi, din această clasă fac
parte şi copiii din afara căsătoriei, dacă filiaţia este stabilită legal, şi urmaşii
acestora, căci prin art. 63 C. fam., aceşti copii au fost pe deplin asimilaţi copii-
lor din căsătorie.
Împărţirea moştenirii între descendenţi, în clasa descendenţilor
Regula este aceea a împărţirii moştenirii pe capete, adică în funcţie de
numărul de descendenţi moştenitori de acelaşi grad, cu excepţia cazului repre-
zentării succesorale, situaţie în care împărţirea se face pe tulpini,
Dacă există moştenitori de grade diferite şi nu sunt întrunite condiţiile
reprezentării succesorale, moştenitorii de grad mai apropiat cu defunctul vor
înlătura de la moştenire pe moştenitorii de grad mai îndepărtat.
Când, alături de descendenţi, în baza Legii nr. 319/1944 pentru dreptul
de moştenire al soţului supravieţuitor, la moştenire este chemat şi soţul supra-
vieţuitor al defunctului, se stabileşte mai întâi, cota ce i se cuvine acestuia şi
restul se împarte între descendenţi după regulile arătate. Aceasta înseamnă că
prin efectul Legii nr. 319/1944, se micşorează cota parte din moştenire a tuturor
moştenitorilor din clasa descendenţilor.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale descendenţilor
Preferinţa de care se bucură clasa descendenţilor se manifestă şi în ca-
racterele juridice ale drepturilor succesorale ale acestei clase.
a. Descendenţii sunt succesori rezervatari, ceea ce înseamnă că prezenţa
lor limitează dreptul celui ce lasă moştenirea de a dispune, prin acte cu titlu gra-
tuit, de bunurile sale, acesta fiind obligat să conserve ceea ce legea numeşte re-
zervă succesorală;
b. Descendenţii sunt moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că se bucu-
ră, de drept, de posesia titlului de moştenitor şi nu au nevoie, spre a intra în po-
sesia moştenirii, să ceară eliberare a unui certificat de moştenitor (art. 635, alin.
2 C. civ.);

64
 c. Descendenţii pot culege moştenirea fie în nume propriu, fie prin re-
prezentare;
d. Când la moştenire vin mai mulţi descendenţi ai defunctului, aceştia
au, unii faţă de alţii, obligaţia de raport, adică de a aduce la masa succesorală
donaţiile primite direct sau indirect de la defunct, afară de cazul în care donaţia
s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C. civ.).

3.2. Clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privi-

legiaţi (Clasa a II-a)
Caracterul mixt al celei de a II-a clase de moştenitori
Clasa a II-a de moştenitori este o clasă mixtă, formată din două categorii
de moştenitori, chemate împreună la succesiune. Sunt cuprinşi în ea, fiind che-
maţi împreună la succesiune, ascendenţii privilegiaţi, adică părinţii defunctului,
precum şi colateralii privilegiaţi, adică fraţii şi surorile defunctului, precum şi
descendenţii din fraţi şi surori. în cele ce urmează vom prezenta, pe rând, fieca-
re categorie de moştenitori din această clasă.
A. Ascendenţii privilegiaţi
Aceştia sunt părinţii defunctului: tatăl şi mama.
Părinţii defunctului pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
Situaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei
Îndoiala în privinţa drepturilor succesorale ale tatălui din afara căsători-
ei, provine din împrejurarea că lipseşte un text expres care să-i dea chemare
succesorală. Or, în regula generală, se admite că nu poate exista chemare succe-
sorală fără text. La această împrejurare se adaugă faptul că prin art. 678 C. civ.,
menţinut în vigoare şi după punerea în aplicare a Codului familiei, se recunoaş-
te vocaţia succesorală numai a mamei din afara căsătoriei.
În mod just s-a subliniat în literatura noastră de specialitate că, în pre-
zent, trebuie să recunoaştem drepturi succesorale depline tatălui din afara căsă-
toriei faţă de copilul său, pentru următoarele argumente:
 recunoaşterea vocaţiei succesorale legale a tatălui din afara căsătorie
reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său, prin stabi-
lirea filiaţiei;
 principiul egalităţii între sexe şi cel al reciprocităţii vocaţiei succeso-
rale legale impun adoptarea unei astfel de soluţii;
 art. 106 C. civ, consacră această soluţie în mod indirect, atunci când
prevede - fără a distinge între filiaţia din căsătorie sau din afara ei - că „părinte-
le nu are nici un drept asupra bunurilor copilului în afară de dreptul de moşteni-
re şi la întreţinere”.
Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei
În prezent, fiind un singur fel de adopţie, asimilată cu adopţia cu efecte
depline din Codul familiei, părinţii fireşti ai celui adoptat, indiferent că sunt din
căsătorie sau din afara ei, pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de
cel adoptat, fiindcă încetează raporturile de rudenie dintre ei. Face excepţie ipo-

65
teza în care unul dintre soţi adoptă copilul firesc al celuilalt soţ, caz în care ra-
porturile de rudenie se menţin cu părintele firesc care este soţul adoptatorului şi
care, deci, păstrează vocaţia succesorală la moştenirea copilului (nu şi celălalt
părinte firesc).
Vocaţia succesorală a adoptatorului
Deoarece, în cazul adopţiei, adoptatul devine rudă cu adoptatorul şi ru-
dele acestuia, ca şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte rude fireşti
încetează, vocaţia succesorală a adoptatorului la moştenirea celui adoptat nu
este pusă la îndoială. Această soluţie este reclamată de principiul reciprocităţii
vocaţiei succesorale legale.
Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi
Aşa cum rezultă din textele art. 670, 671 şi 673 C. civ., întinderea drep-
turilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi diferă după cum aceştia vin la
succesiune singuri sau în concurs cu colateralii privilegiaţi.
Dacă ascendenţii privilegiaţi sunt singurii moştenitori, au dreptul la în-
treaga succesiune, care se împarte întotdeauna în mod egal.
Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la succesiune în concurs cu colateralii
privilegiaţi, drepturile ascendenţilor variază după cum vin la moştenire ambii
părinţi sau numai unul dintre ei. Dacă există un singur părinte, în concurs cu
fraţii şi surorile defunctului sau cu descendenţii acestora, porţiunea părintelui va
fi de 1/4 din moştenire, iar cea a fraţilor, surorilor şi descendenţilor acestora de
3/4. Dacă există ambii părinţi, dreptul lor este de 1/2 din moştenire, adică egal
cu dreptul colateralilor privilegiaţi. Dacă la succesiune este chemat soţul supra-
vieţuitor al defunctului, cota parte a acestuia se va imputa prima şi apoi se vor
împărţi între ascendenţi şi colateralii privilegiaţi.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenţilor privile-
giaţi
Drepturile succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi au următoarele ca-
ractere juridice:
 ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari;
 ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari;
 ascendenţii privilegiaţi pot culege moştenirea numai în nume propriu
nu şi prin reprezentare.
B. Colateralii privilegiaţi
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi des-
cendenţii din fraţi şi surorii, indiferent că aceşti fraţi şi surori sunt din căsătorie,
din afara căsătoriei sau din adopţie.
2. Împărţirea pe linii a moştenirii
Potrivit art. 674 C. civ., fraţii şi surorile defunctului sunt împărţiţi în trei
categorii:
a) fraţii buni, sau primari, adică din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă;
b) fraţii consangvini sau consângeni, care au acelaşi tată cu defunctul,
mama fiind diferită;

66
 c) fraţii uterini, care au aceeaşi mamă cu defunctul, tatăl fiind diferit.
În legătură cu împărţirea pe linii se pun următoarele probleme:
a) dacă împărţirea pe linii se aplică numai în cazul când fraţii şi surorile
din căsătorii diferite vin la moştenirea defunctului în concurs cu ascendenţii
privilegiaţii sau şi atunci când nu există ascendenţi privilegiaţi ai defunctului;
b) dacă împărţirea pe linii se aplică numai în cazul fraţilor şi surorilor
proveniţi din căsătorii diferite sau şi în cazul fraţilor şi surorilor din afara căsă-
toriei ori în cazul fraţilor şi surorilor din adopţie;
c) dacă împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi şi surori.
Considerăm şi noi că răspunsul este afirmativ în toate cazurile, în sensul aplică-
rii împărţirii pe linii.
În primul caz, îndoiala ar putea proveni din împrejurarea că textul care
reglementează împărţirea pe linii (art. 674 C. civ.), se referă la împărţirea pe
linii a jumătăţii sau a celor trei sferturi cuvenite fraţilor şi surorilor defunctului
şi, este cunoscut, că fraţii şi surorile au dreptul la jumătate sau trei sferturi din
moştenire numai atunci când vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi. Ne
aflăm, fără îndoială, în faţa unei inadvertenţe a legii, deoarece nu există nici o
justificare ca fraţii primari să se bucure de drepturi mai întinse decât fraţii ute-
rini sau consangvini, numai atunci când la moştenire sunt chemaţi şi ascendenţi
privilegiaţi, în cel de al doilea caz, îndoiala poate proveni din împrejurarea că
textul se referă numai la fraţii şi surorile "din căsătorii deosebite" şi nu la cei
din afara căsătoriei, ori la cei din adopţie.
Regula va trebui să se aplice şi fraţilor din afara căsătoriei sau din adop-
ţie, căci Codul civil a urmărit să deosebească între fraţi şi surori, în ceea ce pri-
veşte drepturile succesorale, după cum au aceiaşi părinţi sau provin din părinţi
deosebiţi. în lumina Codului familiei, care merge pe linia egalităţii între copii,
nu s-ar putea ca fraţii şi surorile consângeni sau uterini din afara căsătoriei să
aibă drepturi mai întinse decât similarii lor din căsătorie, şi nici ca cei primari
din afara căsătoriei. în privinţa adoptaţilor, aceştia sunt şi ei asimilaţi pe deplin
cu copiii din căsătorie.
În cel de al treilea caz, deşi nu există text expres, este neîndoielnic că,
împărţirea pe linii trebuie să se aplice şi descendenţilor din fraţi şi surori, căci
numai astfel se poate realiza raţiunea textului. Ideea de bază în justificarea solu-
ţiilor adoptate mai sus o constituie faptul că regula împărţirii pe linii constituie
o adevărată regulă de drept comun cu privire la determinarea drepturilor succe-
sorale ale fraţilor şi surorilor defunctului, dacă toţi aceştia nu au avut aceiaşi
părinţi.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi
Colateralii privilegiaţi nu sunt nici moştenitori rezervatari şi nici moşte-
nitori sezinari. Ei pot fi chemaţi la moştenire fie în nume propriu, fie prin repre-
zentare, dacă, în acest ultim caz, sunt întrunite condiţiile pentru a opera benefi-
ciul legal al reprezentării, adică sunt descendenţi din fraţi şi surori şi îndeplinesc
şi celelalte condiţii.

67
 3.3. Clasa ascendenţilor ordinari (Clasa a III-a de moştenitori)
Desemnarea ascendenţilor ordinari
În cazul în care nu există moştenitori ai defunctului din primele două
clase, la succesiune sunt chemaţi, potrivit principiului venirii la moştenire în
ordinea claselor de moştenitori, ascendenţii ordinari, adică ceilalţi ascendenţi, în
afară de părinţii (bunicii, străbunicii, etc).
Ca şi în cazul celorlalte două clase de moştenitori, este indiferent dacă
rudenia dintre defunct şi ascendenţii săi izvorăşte din căsătorie, din afara căsă-
toriei sau din adopţie.
Între ascendenţii ordinari moştenirea se împarte conform principiilor
proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete, între rudele de acelaşi
grad. Astfel, de exemplu, dacă defunctul a lăsat, la moartea sa, doi bunici şi un
străbunic, moştenirea va reveni celor doi bunici - rude de gradul al doilea cu
defunctul - care o vor împărţii între ei în părţi egale, străbunicul defunctului -
rudă de gradul al treilea cu acesta - fiind înlăturat de la moştenire.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenţilor ordinari
Ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari. Ei pot să culeagă
moştenirea numai în nume propriu, neavând beneficiul reprezentării.
Ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari, dar nu sunt obligaţi la ra-
portul donaţiilor.

3.4. Clasa colateralilor ordinari (Clasa a IV-a de moştenitori)

Colateralii ordinari sunt unchii, mătuşile, verii primari, precum şi fraţii
şi surorile bunicilor defunctului. Şi în cazul colateralilor ordinari, este indiferent
dacă rudenia dintre aceştia şi defunct este din căsătorie, din afara căsătoriei sau
din adopţie. Moştenirea în linie colaterală, aşa cum am văzut deja, este posibilă
până la gradul patru de rudenie, inclusiv.
Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari
Între colateralii ordinari, moştenirea se împarte conform principiilor
proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete, între rudele de acelaşi
grad. Astfel, de exemplu, dacă la moartea defunctului au rămas în viaţă doi
unchi, trei veri primari şi un frate al bunicului său, moştenirea se deferă celor
doi unchi -rude de gradul al treilea cu defunctul - care o vor împărţi în mod egal
între ei, cei trei veri primari şi fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire,
ca rude de gradul al patrulea cu defunctul. Este de menţionat că, în cazul colate-
ralilor ordinari, nu operează împărţirea pe linii a moştenirii, aşa cum se întâm-
plă în cazul colateralilor privilegiaţi. Dacă, alături de colateralii ordinari, la
moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, se stabileşte, mai
întâi, cota ce i se cuvine acestuia, restul împărţindu-se între colateralii ordinari,
potrivit celor două principii arătate.

68
 Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi
prin reprezentare), nu sunt moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nici obligaţi
la raportul donaţiilor.

3.5. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

În prezent, drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt regle-
mentate de Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravie-
ţuitor, act normativ ce a abrogat, implicit, vechile texte cuprinse în Codul civil
(art. 679, 681-684 C. civ.). Situaţia succesorală a soţului supravieţuitor, potrivit
textelor, în prezent abrogate, ale Codului civil, era foarte grea. Soţul supravieţu-
itor era chemat la succesiune numai în lipsa oricărui succesibil al defunctului
din cele patru clase (art. 679 C. civ.), dispoziţie deosebit de nedreaptă, mai ales
dacă ţinem seama că, prin art. 676 C. civ., în redactarea pe care acesta a avut-o
până la Legea din 28 iulie 1921, rudele colaterale erau chemate la succesiune
până la gradul al XV-lea, inclusiv. Limitarea chemării succesorale a rudelor co-
laterale până la gradul al IV-lea, inclusiv, nu a rezolvat problema de fond, pro-
blema drepturilor succesorale ale soţului suupravieţuitor. Tot astfel, nici unele
drepturi prevăzute prin art. 684 C. civ., în favoarea văduvei sărace, nu erau de
natură să înlăture criticile foarte justificate care au fost aduse sistemului prevă-
zut de Codul civil. I n baza acestui text de lege, văduva săracă avea dreptul:
• la 1/3 din moştenire în uzufruct, dacă venea în concurs cu un descendent;
• la o parte de copil, în uzufruct, dacă venea în concurs cu mai mulţi
descendenţi;
• la 1/4 din moştenire, în plină proprietate, în toate celelalte cazuri.
Această inechitate a fost înlăturată prin Legea nr. 319/1944 ce a consa-
crat vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor, în concurs cu fiecare clasă de
moştenitori.
Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni
În primul rând, pentru a putea veni la succesiunea soţului decedat, soţul
supravieţuitor trebuie să îndeplinească condiţiile generale cerute de lege (art.
654-658 C. civ.) pentru a putea moşteni: să aibă calitatea de sot al defunctului la
data deschiderii moştenirii şi să accepte moştenirea acestuia.
Pentru ca soţul supravieţuitor să aibă această calitate, căsătoria trebuie
să fie valabil încheiată, adică să îndeplinească toate condiţiile de fond şi formă
cerute de lege, în caz contrar căsătoria este nulă şi duce, implicit, la pierderea
calităţii de soţ. Pierderea calităţii de soţ nu intervine numai în cazul desfiinţării
căsătoriei, cu efect retroactiv, din cauza nulităţii ei, ci şi atunci când, din diverse
motive, căsătoria se desface prin divorţ. Atunci când o căsătorie îşi pierde raţiu-
nea de a continua, oricare dintre soţi, ori amândoi, sunt îndreptăţiţi să ceară des-
facerea ei.

69
 Drepturile soţului supravieţuitor
Enumerare. Legea nr. 319/1944 recunoaşte soţului supravieţuitor urmă-
toarele drepturi:
a) drept de succesiune, în plină proprietate, în concurs cu toate clasele
de moştenitori (art. 1);
b) drept asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi
asupra darurilor de nuntă (art. 5);
c) drept temporar de abitaţie (art. 4).
Corelaţia dintre drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor şi co-
munitatea de bunuri a soţilor
În Codul familiei este consacrat ca unic regim patrimonial, regimul co-
munităţii de bunuri. Comunitatea de bunuri implică existenţa unor bunuri co-
mune ale ambilor soţi, stăpânite în devălmăşie, şi a unor bunuri proprii, aparţi-
nând fiecăruia dintre soţi.
Deschiderea succesiunii, prin moartea unuia dintre soţi, pune, ca o primă
problemă, problema determinării masei succesorale lăsate de defunct. Vor intra
în masa succesorală toate bunurile proprii ale soţului defunct.
În privinţa bunurilor comune, este necesar să se determine parte din co-
munitate cuvenită soţului decedat, pentru că numai această parte se va cuprinde
în masa succesorală.
Soţul supravieţuitor şi ceilalţi succesori ai soţului predecedat pot să pro-
cedeze la împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin bună învoială, înainte sau
în cadrul dezbaterii succesorale notariale, individualizând dreptul fiecăruia asu-
pra bunurilor ce s-au aflat în devălmăşie.
Obiect al proprietăţii în codevălmăşie (sau codevălmaşe) a soţilor poate
fi orice bun, dacă îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
a) bunul să fie dobândit în timpul căsătoriei;
b) bunul să nu facă parte din categoria bunurilor prevăzute expres în cu-
prinsul art. 31 Codul familiei, şi care sunt considerate bunuri proprii ale fiecăru-
ia dintre soţi.
Timpul căsătoriei este delimitat de anumite acte sau fapte juridice. Ast-
fel, dacă începutul căsătoriei este, invariabil, determinat de încheierea căsătoriei
în prezenţa delegatului de stare civilă competent, data încetării căsătoriei com-
portă momente diferite când aceasta poate interveni. în cazul care ne interesea-
ză, căsătoria poate înceta fie prin moartea, constatată fizic, a soţului defunct, fie
prin moarte declarată judecătoreşte, data morţii fiind cea stabilită în certificatul
de deces sau prin sentinţa judecătorească declarativă de moarte. Din acest mo-
ment încetează şi comunitatea de bunuri, moment în care soţul supravieţuitor
devine titular al celor două drepturi distincte, pe care le-am arătat. Deci, soţul
supravieţuitor va culege, din comunitatea de bunuri, cota ce i se cuvine, nu în
calitatea sa de succesor, ci în calitatea de codevălmaş.

70
 3.6. Dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, în concurs cu fie-
care clasă de moştenitori
Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu fiecare din-
tre clasele de moştenitori legali ai defunctului. El primeşte în plină proprietate o
cotă parte din moştenire, care variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care
vine în concurs.
Cota succesorală la care, potrivit legii, este îndreptăţit soţul supravieţui-
tor. Legea nr. 319/1944 stabileşte următoarele cote din moştenire cuvenite soţu-
lui supravieţuitor:
a) în concurs cu clasa descendenţilor, soţul supravieţuitor are dreptul la
1/4 din moştenire, indiferent de numărul descendenţilor;
b) în concurs cu clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor
privilegiaţi, se disting două situaţii:
• în concurs cu ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi cu colate-
ralii privilegiaţi (fraţi, surori, descendenţi din fraţi şi surori) soţul supravieţuitor
are dreptul la 1/3 din moştenire, indiferent de numărul ascendenţilor sau colate-
ralilor privilegiaţi;
• în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi (indiferent de numărul
lor), sau numai cu colateralii privilegiaţi (de asemenea, indiferent de numărul
lor), soţul supravieţuitor are dreptul la 1/2 din moştenire.
c) în concurs cu clasa ascendenţilor ordinari, soţul supravieţuitor are
dreptul la 3/4 din moştenire;
d) în concurs cu clasa colateralilor ordinari, soţul supravieţuitor are
dreptul tot la 3/4 din moştenire. În cazul în care soţul este chemat singur la moş-
tenire, întrucât nu există moştenitor din cele patru clase, sau dacă există, aceştia
au renunţat la moştenire sau au fost declaraţi nedemni, soţul supravieţuitor va
culege întreaga moştenire.
Stabilirea cotei succesorale a soţului supravieţuitor
Concursul soţului supravieţuitor cu diferiţi moştenitori pune problema
de a şti care va fi modul de stabilire a cotei succesorale a soţului supravieţuitor.
într-un atare caz, de concurs al soţului supravieţuitor cu moştenitorii din diferite
clase, mai întâi, se stabileşte partea cuvenită soţului supravieţuitor şi, apoi, re-
stul se împarte între ceilalţi moştenitori, după regulile arătate. Prin urmare, par-
tea ce se cuvine soţului supravieţuitor duce la micşorarea părţilor ce se cuvin
celorlalţi moştenitori legali. Cu alte cuvinte, partea soţului supravieţuitor se im-
pută părţilor moştenitorilor cu care acesta vine în concurs.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
Din dispoziţiile Legii nr. 319/1944 şi ale Codului civil, rezultă următoa-
rele caractere juridice:
a) soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu, nu prin repre-
zentare;
b) soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;

71
 c) soţul supravieţuitor este obligat, atunci când vine în concurs cu des-
cendenţii, să raporteze, la masa succesorală, donaţiile primite de la soţul dece-
dat;
d) soţul supravieţuitor nu este sezinar; în consecinţă, el trebuie să ceară
punerea sa în posesie;
e) soţul supravieţuitor este moştenitor regulat.
Prin efectul Legii nr. 319/1944, soţul supravieţuitor i s-au conferit o se-
rie de calităţi similare celor ale descendenţilor, clasa cea dintâi preferată de Co-
dul civil, într-adevăr, soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii, este
moştenitor rezervatar şi datorează raportul donaţiilor ca şi descendenţii defunc-
tului.
Prin urmare, Legea nr. 319/1944 a transformat pe soţul supravieţuitor
într-un moştenitor regulat. Ca moştenitor regulat, soţul supravieţuitor răspunde
pentru datoriile şi sarcinile moştenirii şi cu bunurile sale proprii (ultra vires
hereditatis), dacă nu a acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar. Întrucât a
devenit moştenitor regulat, soţul supravieţuitor nu va mai fi ţinut, atunci când
vine la moştenire, să îndeplinească formalităţile prevăzute de Codul civil (pune-
rea peceţilor, facerea inventarului, transformarea în numerar a bunurilor mişcă-
toare etc.).

72
INSTITUŢII DE DREPT PENAL

- SINTEZE PENTRU EXAMENUL DE LICENŢĂ -

 PARTEA I
DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

1.Vinovatia in legea penala

Definiţia rezulta din dispoziţia art.19 alin.1 Cod penal, în care se arată
că există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social, prevăzută de
legea penală, este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
Din definitie rezulta cele doua forme ale vinovatiei : intentia si culpa.
Intenţia şi modalităţile ei.
Aşa cum s-a arătat, există intenţie ca formă a vinovăţiei, atunci când persoana
care săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol social prevede, în momentul săvârşi-
rii, rezultatul socialmente periculos al acesteia şi urmăreşte producerea acelui
rezultat sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă totuşi eventualitatea producerii lui.
Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului
faţă de producerea rezultatului socialmente periculos : intenţia directă şi inten-
ţia indirectă sau eventuală.
a) Intenţia directă. Există această modalitate a intenţiei atunci când făp-
tuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul
socialmente periculos la care conduce fapta şi urmăreşte producerea acelui re-
zultat
b) Intenţia indirectă sau eventuală există atunci când făptuitorul, care
prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, nu urmăreşte producerea
acestui rezultat, dar accepta eventualitatea producerii lui prin savarsirea faptei.
Ceea ce caracterizează, deci, intenţia indirectă este atitudinea indiferentă
a făptuitorului faţă de rezultatul socialmente periculos. Acestea sunt modalităţi
normative, deoarece sunt explicit prevăzute de lege în dispoziţia din art.19
alin.1 pct.1 Cod
Culpa şi modalităţile ei. Există culpă ca formă a vinovăţiei atunci când
făptuitorul, săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul
socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventuali-
tatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va
produce sau nu a prevăzut rezultatul deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Din
această definiţie rezultă că şi culpa prezintă, la rândul ei, două modalităţi impor-
tante: culpa cu prevedere (uşurinţa) şi culpa simplă (greşeala).
a) Culpa cu prevedere (uşurinţă, temeritate) există când făptuitorul a
prevăzut rezultatul faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat, ci a sperat neîn-
temeiat că el nu se va produce (un conducător de autovehicul circulă cu viteză
excesivă, din care cauză produce un accident prin care pricinuieşte vătămarea
corporală sau moartea cuiva etc).

75
 Asemanari si deosebiri intre intentie si culpa cu prevedere
Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia în general preve-
derea rezultatului faptei, iar cu modalitatea intenţie indirectă are ca element
comun şi împrejurarea că făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului fap-
tei. Ea se deosebeşte însă de intenţia indirectă prin neacceptarea de către făptui-
tor a rezultatului faptei.
b) Culpa simplă (greşeala) există atunci când făptuitorul nu a prevăzut
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (de ex., un conducător de
autovehicul accidentează din neatenţie un pieton; un tehnician constructor pe un
şantier nu ia, din neglijenţă, măsurile de protecţie a muncii la care era obligat,
din care cauză un muncitor este ucis sau grav vătămat într-un accident de muncă)
Ceea ce caracterizează culpa simplă este neprevederea de către făptuitor
a rezultatului socialmente periculos al faptei sale, în condiţiile în care el avea
datoria de a a prevedea acest rezultat şi totodată avea posibilitatea să-l prevadă,
în condiţiile concrete în care a săvârşit fapta. Pentru stabilirea vinovăţiei în for-
ma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu obiectiv prin a cărui utili-
zare se urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul
socialmente periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se veri-
fice dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt
posibilitatea să prevadă acest rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul să-
vârşirii faptei.
Culpa, în cele două modalităţi ale sale, este şi ea, alături de intenţie, pre-
văzută şi definită în dispoziţiile din art.19 Cod penal.

2. Actele preparatorii
Noţiune si feluri
Noţiune. Actele de pregătire sau preparatorii reprezintă prima fază a pe-
rioadei externe a activităţii infracţionale şi constau în anumite acte, activităţi de
procurare de date, informaţii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce
vor fi folosite la comiterea infracţiunilor şi de crearea condiţiilor favorabile să-
vârşirii acestora.
Actele de pregatire sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate.
Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfă-
şurate trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
a) Din conţinutul activităţii să rezulte neîndoielnic că este efectuată pen-
tru săvârşirea infracţiunii. Să aibă, deci, un caracter univoc.
b) Actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă de crea-
re a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (spre ex.: procurarea de instrumen-
te, de date, de informaţii în legătură cu locul şi timpul unde urmează să fie să-
vârşită infracţiunea etc);
c) Activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul ele-
mentului material al laturii obiective; să nu facă parte din actele de executare;
d) Actele de pregătire să fie intenţionate.

76
 Felurile actelor de pregătire. După natura şi conţinutul lor actele de
pregătire se pot împărţi în: acte de pregătire materială şi acte de pregătire mora-
lă.
Actele de pregătire materială constau în pregătirea pentru săvârşirea in-
fracţiunii din punct de vedere material ca: procurarea de instrumente, de mijloa-
ce, în adaptarea acestora pentru comiterea infracţiunii. Spre ex.: procurarea unui
cuţit, a unei substanţe otrăvitoare, a unei scări, a cheilor pentru deschiderea în-
cuietorilor, asigurarea mijloacelor de transport etc.
Actele de pregătire morală constau în culegerea de date, informaţii cu
privire la locul şi timpul în care urmează să se săvârşească infracţiunea, în atra-
gerea de complici. Prin actele de pregătire morală se creează condiţii psihice
favorabile comiterii infracţiunii.

3. Regimul actelor de pregătire în dreptul penal român actual

De principiu, in dreptul penal roman actele preparatorii nu sunt
imcriminate. Pe cale de excepţie insa, actele preparatorii, la unele infracţiuni,
sunt incriminate dar nu ca fază de desfăşurare a activităţii infracţionale, ci prin
asimilare cu tentativa (la unele infracţiuni grave prin folosirea expresiei „Se
consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumente-
lor...”), sau ca infracţiuni de-sine-stătătoare (atunci când pericolul lor este evi-
dent, când caracterul lor este univoc. Spre ex.: art.285 Cp., privind deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori.. ) ori ca acte de complicitate ante-
rioară, când sunt săvârşite de altă persoană decat autorul, atunci cand acesta a
savarsit o infractiune consumata ori o tentativa pedepsibila.

4 Tentativa. Noţiune si conditii

Tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare
a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material
al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos.
Tentativa este definită în doctrină ca formă a infracţiunii ce constă în
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
întreruptă ori nu şi-a produs efectul deşi executarea a fost efectuată în întregi-
me. Tentativa este deci o formă atipica a infracţiunii căci întotdeauna rezultatul
nu se va produce datorită întreruperii actului de executare, sau datorită altor îm-
prejurări, când actul de executare a fost efectuat în întregime.
Condiţiile tentativei. Din definiţia dată tentativei, rezultă condiţiile pe
care aceasta trebuie să le îndeplinească: a) existenţa unei hotărâri de a săvârşi o
infracţiune; hotărârea de a săvârşi o infracţiune se manifestă prin intenţie ca
formă a vinovăţiei b) hotărârea infracţională să fi fost pusă în executare, trebuie
sa inceapa realizarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiecti-
ve. c) executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă efectul.

77
 5. Tentativa relativ improprie
Se caracterizează ca orice tentativă prin punerea în executare a hotărârii
de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar produce-
rea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficientei sau defectuozităţii mij-
loacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele
de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Un mijloc este insuficient când nu are aptitudinea în cazul concret să re-
alizeze rezultatul urmărit, (de ex.: otrava pusă în mâncarea victimei este insufi-
cientă pentru uciderea acesteia)
Un mijloc este defectuos când în cazul concret nu funcţionează ( exem-
plu: o armă de foc defectă nu poate produce expulzarea glonţului).
Întrucât în cazul tentativei improprii acţiunea ce constituie elementul
material este dusă până la capăt, tentativa este şi terminată, după criteriul gradu-
lui de realizare a activităţii infracţionale. Cauza care împiedică producerea re-
zultatului (consumarea infracţiunii) se situează în timp anterior începutului exe-
cutării acţiunii. Insuficienţa, defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului
infracţiunii de la locul ştiut de făptuitor, sunt preexistente.
Tentativa improprie astfel cum a fost examinată mai sus este cunoscu-
tă şi sub denumirea de tentativă relativ impropriăăe.

6. Incriminarea şi sancţionarea tentativei în dreptul român

Pentru ca reprezinta un început de executare ori o executare integrală a
acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, tentativa este peri-
culoasă şi este incriminată în legislaţia penală. Fiind o formă atipică de infracţi-
une, conţinutul tentativei este examinat în doctrina penală ca orice conţinut de
infracţiune sub raportul condiţiilor preexistente şi al conţinutului constitutiv.
Sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei: a incri-
minării nelimitate şi a incriminării limitate.
Legiuitorul penal român a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei
numai la infracţiunile grave, unde şi tentativa prezintă un pericol social ridicat.
Prin dispoziţiile art.21 alin.l Cod penal, s-a prevăzut că tentativa se pe-
depseşte numai când legea prevede expres aceasta. Ca modalitate tehnică de
incriminare a tentativei, legiuitorul a prevăzut, după fiecare incriminare a faptei,
că „tentativa se pedepseşte”, ori a prevăzut aceasta după un grup de infracţiuni.
Sancţionarea tentativei în cazul persoanei fizice. Legiuitorul penal ro-
mân a adoptat teoria diversificării pedepsei în raport cu infracţiunea consumată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.21 alin.2 Cod penal, „pedeapsa pentru tentativă
la o infracţiune este cuprinsă între jumătatea minimului special şi jumătatea
maximului special prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca
minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei”.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată este de-
tenţiunea pe viaţă, pedeapsa ce se va aplica pentru tentativă va fi închisoarea de
la 10 la 25 de ani.

78
 În cazul în care pentru infracţiunea consumată sunt prevăzute pedepse
alternative, instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepse şi
apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă.
Sancţionarea tentativei în cazul persoanei juridice. Prin dispoziţiile Le-
gii nr.278/2006 s-a introdus un nou aliniat (3) la art.21 C.p. care prevede: „în
cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amenda cuprinsă între mi-
nimul special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru infracţiu-
nea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau
mai multe pedepse complementare.”

7. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Noţiuni
Intreruperea executării acţiunii ca şi împiedicarea producerii rezultatu-
lui, în cazul în care executarea a fost dusă până la capăt, din proprie iniţiativă a
făptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de impunitate.
Desistarea reprezintă renunţarea de bunăvoie, de catre făptuitor, la con-
tinuarea executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a
infracţiunii.
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea
făptuitorului, de bunăvoie, a apariţiei rezultatului faptei sale, care a fost realiza-
tă in întregime.
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de
nepedepsire, reprezintă o încurajare a făptuitorului de a renunţa la continuarea
executării faptei, ori la producerea rezultatului socialmente periculos , împiedi-
când apariţia acestuia.
Condiţiile desistării pentru a constitui cauză de nepedepsire:
a) Să existe un început de executare a faptei, adică faptuitorul să înceapă
realizarea acţiunii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţi-
unii;
b) Executarea faptei să fie întreruptă.
c) întreruperea să fie rezultatul acţiunii de bunăvoie, din proprie iniţiati-
vă, a faptuitorului (făptuitorul nu a voit să continue executarea faptei, deşi avea
posibilitatea să o facă)
Condiţiile împiedicării producerii rezultatului pentru a constitui cauză
de nepedepsire:
a) Făptuitorul să fi executat în întregime acţiunea ce reprezintă elemen-
tul material al laturii obiective a infracţiunii;
b) Făptuitorul, după executarea faptei, să împiedice producerea rezulta-
tului (această împiedicare a producerii rezultatului este posibilă numai la aşa-
zisele infracţiuni materiale ce presupun producerea unui anumit rezultat iar
acesta trebuie sa se situeze in timp, la un oarecare interval in urma executarii
activitatii infractionale; nu este posibila în cazul infracţiunilor zise formale,
care se consumă o dată cu săvârşirea acţiunii infracţionale)

79
 c) Împiedicarea producerii rezultatului să fie făcută de făptuitor de bu-
năvoie;
d) împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de desco-
perirea faptei de către organele de urmărire penală ca şi de către orice persoană.
Efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului.
1. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepe-
depsire, de impunitate astfel incat făptuitorul nu va fi pedepsit pentru tentativă
la infracţiunea în vederea căreia începuse executarea ori împiedicase rezultatul.
2. Dacă până în momentul desistării şi împiedicării producerii rezultatu-
lui, activităţile îndeplinite realizează conţinutul unei alte infracţiuni, făptuitorul
urmează să răspundă penal pentru infracţiunea realizată.

8. Infracţiunea simplă
Ca formă a unităţii naturale, infracţiunea simplă, des întâlnită în legisla-
ţia penală, se caracterizează, sub raport obiectiv, printr-o singură acţiune sau
inacţiune si printr-un singur rezultat, iar sub raport subiectiv, printr-o singură
formă de vinovăţie.
Infracţiunea simplă nu trebuie înţeleasă ca fiind rezultatul unei singure
acţiuni (o singură lovitură în cazul vătămării corporale), ea putând îngloba mai
multe acte de executare care nu au însă semnificaţie proprie, cuprinzându-se în
acţiunea unică. Astfel, omorul tot infracţiune unică va fi considerat, dacă este
provocat printr-o singură lovitură de cuţit, ori prin mai multe lovituri de cuţit
aplicate succesiv de catre infractor. Actele de executare multiple, se integrează
în mod natural în activitatea infracţională şi nu pun în discuţie unicitatea celor-
lalte elemente - obiect, subiect, forma de vinovăţie.

9. Infracţiunea continuă
Noţiune. Ca formă a unităţii naturale, infracţiunea continuă se caracteri-
zează prin prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii, ce constituie
elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei
forţe contrare.
Epuizarea infracţiunii continue este dată de momentul intervenţiei unei
forţe contrare care poate avea ca sursă: voinţa făptuitorului însuşi, intervenţia
autorităţii, intervenţia altei persoane.
In legislaţia penală, Infracţiunea continuă se identifică după elementul
material al laturii obiective ce presupune o acţiune ori o inacţiune ce durează în
timp, ca: „deţinerea”, „reţinerea”, „rămânerea”, „purtarea”, ..conducerea unui
autovehicul” etc.
Infracţiuni continue permanente şi continue succesive. Activitatea in-
fracţională la unele infracţiuni continue este susceptibilă de întreruperi care sunt
determinate de natura activităţii infracţionale (spre ex.: portul ilegal de unifor-
mă poate fi întrerupt noaptea şi reluat dimineaţa). Aceste întreruperi sunt fireşti,
ţin de natura activităţii şi nu afectează unitatea infracţiunii continue. Astfel de

80
infracţiuni sunt cunoscute în doctrina penală sub denumirea de infracţiuni con-
tinue succesive.
Spre deosebire de infracţiunile continue succesive, în doctrina penală se
cunoaşte şi o altă categorie de infracţiuni continue permanente pentru care este
caracteristică desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, deci care nu
necesită intervenţia făptuitorului pentru prelungirea activităţii infracţionale. Es-
te importantă aceasta clasificare, fiindcă orice întrerupere în cazul infracţiunilor
permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii in-
fracţionale înseamnă savarsirea unei noi infractiuni continue.
Data săvârşirii infracţiunii continue este importanta deparece : legea pe-
nală aplicabilă în timp, va fi legea în vigoare din momentul epuizării acesteia,
moment de la care se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale şi în
funcţie de care se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere).
Tot în funcţie de desfăşurarea activităţii infracţionale continue se va stabili legea
penală aplicabilă în spaţiu, fiind cunoscută incidenţa legii penale române chiar
dacă numai o parte din infracţiune sau rezultatul s-a produs pe teritoriul ţării
(principiul ubicuităţii). De asemenea, dacă activitatea infracţională continuă, este
desfăşurată de o persoană în diferite etape ale vârstei sale, are importanţă şi stabi-
lirea vârstei făptuitorului (activitatea continuă începută înainte de împlinirea vâr-
stei de 14 ani, nu va intra în infracţiunea continuă, iar dacă infracţiunea continuă
începută în timp ce făptuitorul era minor se desfăşoară şi după ajungerea acestuia
la majorat, conform regulii unicităţii ilicitului penal, se va considera că întreaga
activitate infracţională s-a desfăşurat cât timp infractorul era major).

10. Infracţiunea deviată

Noţiune. Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează in-
fracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva
cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană,
pe de o parte, sau prin îndreptarea acţiunii — din eroare a făptuitorului — asu-
pra altei persoanei sau altui obiect decât acela pe care vrea făptuitorul să-l
vatăme , pe de altă parte.
Modalităţi sub care se poate săvârşi infracţiunea deviată. Din noţiune,
se desprind două modalităţi sub care se poate săvârşi infracţiunea deviată.
a) devierea acţiunii (greşeala făptuitorului în executarea acţiunii), aşa zi-
sa — „aberratio ictus” (ex: făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană care se
află într-un grup şi manevrând greşit corpul contondent, lovitura este aplicată
altei persoane). Se considera că s-a comis o singură infracţiune şi nu două in-
fracţiuni — o tentativă la infracţiunea pe care infractorul luase hotărârea şi in-
fracţiunea realizată prin devierea acţiunii.
b) săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datori-
tă erorii făptuitorului, cu privire la persoana ori obiectul vizat — aşa zisa„ error
in persona” ( ex: infractorul vrea să ucidă pe rivalul său dar, noaptea, pe întune-
ric, îl confundă cu o altă persoană pe care o ucide).

81
 Observatie : se propune ca soluţia infracţiunii unice deviate să nu fie
admisă în cazul devierii acţiunii (aberratio-ictus) când se realizează şi o tentati-
vă pedepsibilă pe lângă infracţiunea consumată, când tentativa nu mai poate fi
absorbită în infracţiunea consumată. Spre exemplu: infractorul, dorind moartea
rivalului său, descarcă un foc de armă asupra acestuia, care se află într-un grup
şi ucide pe altul. În această ipoteză, este corect să se reţină, pe lângă infracţiu-
nea de omor consumat, şi tentativa de omor asupra rivalului, deci două infracţi-
uni în concurs. In acest sens, trebuie avut un vedere, că legea nu apără viaţa
unei anumite persoane, ci apără viaţa oricărei persoane.

11. Infracţiunea continuată

Noţiune. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate. Data săvârşi-
rii infracţiunii continuate
Infracţiunea continuată este forma unităţii legale de infracţiune caracte-
rizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, în
realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni, care pre-
zintă fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Unitatea infracţiunii continuate este creaţia legiuitorului care, din raţiuni
de tehnică legislativă şi de politică penală, pe baza legăturilor reale dintre acţiu-
nile infracţionale ale unei singure persoane, le-a reunit pe toate în cadrul unei
singure infracţiuni.

Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate.

1. Unitate de subiect activ. Aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acţi-
uni sau inacţiuni (inclusiv unele acte în calitate de autor, iar altele în calitate de
complice)
2. Pluralitatea actelor de executare. Este îndeplinită această condiţie
când se săvârşesc cel puţin două acte de executare (acţiuni sau inacţiuni) la in-
tervale de timp nici prea scurte, nici prea lungi, unul consumat, iar cel de-al doi-
lea poate fi chiar rămas în faza de tentativă.
3. Unitate de rezoluţie. Este condiţia esenţială pentru unirea tuturor acţi-
unilor în cadrul aceleiaşi hotărâri infracţionale, primare, cu care infractorul să-
vârşeşte actele de executare.
Rezoluţia infracţională unică pentru toate actele de executare implică
atât prevederea rezultatelor actelor de executare cât şi urmărirea ori acceptarea
acestora ceea ce caracterizează numai intenţia, ca formă de vinovăţie pentru in-
fracţiunea continuată.
Rezoluţia infracţională trebuie să fie anterioară activităţii infracţionale şi să se
menţină în linii generale pe parcursul executării actelor ce compun acea activitate.
4. Unitate de calificare juridică. Actele de executare de acelaşi fel trebu-
ie să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Deci prin fiecare
act de executare, ce constă în acţiune sau inacţiune, se realizează conţinutul ju-
ridic al aceleiaşi infracţiuni. Ele nu trebuie sa fie identice.

82
 Data săvârşirii infracţiunii continuate este importanta sub mai multe
aspecte:
‐ de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale
‐ tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act
de clemenţă;
‐ aplicarea legii penale în timp care va fi cea în vigoare din momentul
epuizării;
‐ dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală
română va fi incident, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul Româ-
niei — conform principiului ubicuităţii
‐ tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii pe-
nale în raport cu vârsta făptuitorului, astfel că, dacă făptuitorul a început execu-
tarea mai înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, aceste acte de executare nu se
iau în considerare, ci numai cele după împlinirea vârstei de 14 ani, dacă au fost
săvârşire cu discernământ, iar dacă infracţiunea continuată a început să fie co-
misă mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi a continuat şi după aceasta,
infractorul va răspunde penal ca major.

Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat.

Infracţiunea continuată nu este posibilă :
‐ la infracţiuni din culpă,
‐ la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare
- la cele care presupun repetarea activităţii pentru a realiza conţinutul
infracţiunii (infracţiunile de obicei).

12. Tratamentul penal al infractiunii continuate

Dintre toate formele unităţii legale, infracţiunea continuată este o cauză
reală, de agravare facultativă a pedepsei pentru acea infracţiune. Dispoziţiile
legale privind tratamentul penal al infracţiunii continuate (art.42 C.p.) trimit la
tratamentul penal al concursului de infracţiuni (art.34 C.p.).
Dar intrucât infracţiunea continuată este unică, aplicarea pedepsei se va
face într-o singură etapă, dintr-o dată, pedeapsa urmând să fie aplicată spre
maximul special şi dacă acesta este considerat neîndestulător, să poată fi depăşit
cu până la 5 ani când pedeapsa este închisoarea, iar când pedeapsa este amendă,
aceasta se aplică spre maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător poate
fi depăşit într-un cuantum de până la jumătate din acel maxim special al amen-
zii. Pedeapsa pentru infracţiunea continuată se aplică într-o singură etapă fără a
fi evidenţiat sporul şi, va avea, ca limită minimă, minimul special al pedepsei
prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar ca maxim special, pedeapsa la
care se poate ajunge prin depăşirea maximului special cu până la 5 ani când pe-
deapsa este închisoarea sau cu până la jumătatea din maximul special când pe-
deapsa este amenda.
83
 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată. Dacă după con-
damnarea definitivă, sunt descoperite alte acţiuni sau inacţiuni, ce fac parte din
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează în funcţie de întreaga
activitate infracţională, instanţa putând aplica o pedeapsă mai aspră, ori să men-
ţină pedeapsa anterior aplicată astfel incat nu va putea aplica o pedeapsă mai
mică decât cea stabilită anterior (art.43 C.p.).

13. Infracţiunea complexă - Noţiune. Forme. Structura. Sanctiune

Infracţiunea complexă este definită în Codul penal ca fiind infracţiunea
ce cuprinde în conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agra-
vantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută
de legea penală.
Aceasta este creaţia legiuitorului, determinată de necesităţi de politică
penală, de tehnică legislativă cat si de legăturile strânse( uneori de la mijloc la
scop) între acţiunile ori inacţiunile ce intră în conţinutul acesteia şi care pun în
evidenţă pericolul sporit al faptelor comise în această legătură faţă de situaţia
când astfel de fapte ar fi comise separat, fără legătură între ele.
Formele infracţiunii complexe
In literatura juridică se face distincţie între: a) infracţiunea complexă
forma tip şi b) infracţiunea complexă ca variantă agravantă.
a) Infracţiunea complexă formă tip sau infracţiunea complexă propriu-
zisă se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune
sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Deci, infracţiunea
complexă în această formă este formată din reunirea de către legiuitor a două
infracţiuni distincte şi crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate.
Ex : infracţiunea de tâlhărie este formată din reunirea a două infracţiuni
distincte: furt şi ameninţare, ori furt şi lovire sau alte violenţe. In crearea acestei
infractiuni se tine seama de legătura strânsă între acţiunea de luare şi acţiunea
de lovire sau alte violenţe ori de ameninţare, legătura de la mijloc la scop. Pen-
tru a asigura luarea bunului, infractorul foloseşte ameninţarea ori exercită vio-
lenţa evidenţiind o periculozitate sporită faţă de cel care ar săvârşi aceste fapte
(furt şi lovire) distinct, fără vreo legătură între ele.
b) Infracţiunea complexă ca variantă agravantă.
Cea de-a doua formă a infracţiunii complexe este cea care cuprinde în
conţinutul său, ca pe un element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiu-
ne ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni (ex : violul care a avut ca urma-
re moartea victimei, furtul savarsit prin efractie - cuprinde şi distrugerea, degra-
darea încuietorilor care poate constitui infracţiune distinctă).
Infracţiunea complexă, ca variantă agravantă, poate fi şi rezultatul unei
infracţiuni complexe forma tip, care cuprinde în conţinutul ei circumstanţă
agravantă conţinutul unei alte infracţiuni (ex: tâlhăria care a avut ca urmare vă-
tămarea integrităţii corporale, ori moartea persoanei - art.211 alin.2 şi 3 C.p.;
pirateria - art.212 alin.2 şi 3 C.p.).
84
 Structura infracţiunii complexe
Infracţiunea complexă cuprinde în conţinutul său elementele infracţiuni-
lor reunite sau absorbite.
În elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile ce
constituie elementul material al infracţiunilor absorbite.
Cu privire la obiectul infracţiunii complexe se deosebeşte, pe de o parte,
un obiect juridic principal şi, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent. Deci,
obiectul infracţiunii complexe este şi el complex.
După obiectul său juridic principal, infracţiunea complexă este cuprinsă
într-un grup de infracţiuni, aparţine unei categorii de infracţiuni. Spre exemplu:
tâlhăria este cuprinsă în grupul infracţiunilor contra avutului; ultrajul în catego-
ria infracţiunilor contra autorităţii etc.
Forma de vinovăţie pentru infracţiunea complexă tip este intenţia, căci
făptuitorul prevede rezultatul acţiunilor sale şi urmăreşte ori acceptă rezultatul
acestora. Spre deosebire de forma tip, în cazul infracţiunii complexe varianta
agravata, vinovăţia este praeterintenţia.
Pedeapsa pentru infracţiunea complexă.
Sancţiunea aplicabilă este cea prevăzută de lege. Este posibil ca, după ce
s-a aplicat pedeapsa pentru infracţiunea complexă, să se descopere acţiuni sau
inacţiuni, care fac parte din infracţiunea complexă. În acest caz, condamnatul va
fi judecat şi pentru acestea, iar pedeapsa anterioară se va recalcula în funcţie de
întreaga infracţiune complexă. Pedeapsa se poate agrava faţă de cea iniţială, ori
poate rămâne în aceleaşi limite, insa, nu poate fi aplicata o pedeapsa mai uşoara
decât cea stabilită anterior (art.43 C.p.).

14. Legitima apărare

Noţiune Potrivit art.44 Cod penal, „(1) Nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pen-
tru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotri-
va sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
(21) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte
fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin vio-
lenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, în-
căpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marca-
re.
(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tul-
burării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravita-
tea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

85
 Condiţiile existentei legitimei apărări

Condiţiile referitoare la atac:

1. Atacul trebuie să fie material, direct, imediat şi injust. Atacul este ma-
terial când pentru realizarea lui se folosesc forţa fizică ori instrumente, mijloa-
ce, care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite; este
direct când se îndreaptă şi creează un pericol nemijlocit pentru valoarea socială
ocrotită; vizează raportul în spaţiu între atac şi valoarea ocrotită; este imediat
când pericolul pe care-l reprezintă pentru valoarea socială s-a ivit, este actual
sau este pe cale să se ivească (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului
vizează raportul în timp între atac şi obiectul vizat; este injust daca nu are temei
legal pe care se realizeaza.
2. Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia
sau împotriva unui interes obştesc. Aceste drepturi ale persoanei pot privi: via-
ţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea. Împotriva unui
atac periculos poate riposta victima agresiunii şi oricare altă persoană care este
prezentă la desfăşurarea atacului.
3. Atacul să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite. Caracterul
grav al pericolului se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia, de urmările
ireparabile care s-ar produce în cazul în care nu s-ar interveni , ex.: pierderea
vieţii.
Condiţiile apărării
Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
1- să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;
2- să fie precedată de atac; să fie îndreptată împotriva agresorului;
3- să fie necesară pentru înlăturarea atacului;
4- să fie proporţională cu atacul.

Depăşirea limitelor legitimei apărări

Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare,
când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în
momentul comiterii faptei. Este aşa-numitul exces justificat.
Pentru existenţa excesului justificat se cer îndeplinite condiţiile cu privi-
re la atac, şi condiţiile cu privire la apărare, cerute pentru existenţa legitimei
apărări cu deosebire că fapta în apărare a depăşit limitele unei apărări proporţi-
onale cu intensitatea şi gravitatea atacului, datorita starii de tulburare sau temere
în care se găsea făptuitorul.
Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare
sau temere, fapta nu mai este considerată săvârşită în legitimă apărare, ci este
infracţiune săvârşită în circumstanţa atenuantă prevăzută de art.73 lit.c) Cod
penal – excesul scuzabil.

86
 Prezumţia de apărare legitimă
Prin Legea nr.169/2002 şi apoi prin Legea nr.247/2005 dispoziţiile
art.44 Cod penal privind legitima apărare au fost completate cu un nou alineat
„21” ce instituie o prezumţie de apărare legitimă pentru cel care săvârşeşte fap-
ta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, vicle-
nie, efracţie sau alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit, ori delimitat prin semne de marcare.
Prezumţia instituită prin dispoziţiile art.44 alin.2 Cod penal este relativă,
deoarece nu poate fi acceptata ca fiind legitimă orice apărare vădit disproporţi-
onată faţă de gravitatea încălcării dreptului la inviolabilitate al domiciliului. Or-
ganului judiciar va aprecia în concret situaţiile în care apărarea este legitimă.

Efectele legitimei apărări

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune pentru că
îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei si nu atrage răspunderea penală a făp-
tuitorului. Fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu poate atrage nici o
altă răspundere juridică.
În cazul excesului justificat (art.44 alin.3 Cp.), răspunderea civilă nu
este înlăturată întotdeauna

15. Beţia accidentală completă (produsă de alcool sau de alte substan-

ţe) – cauza care inlatura caracterul penal al faptei
Condiţiile stării de beţie. Pentru existenţa acestei cauze care înlătură ca-
racterul penal al faptei se cer îndeplinite condiţiile:
a) Făptuitorul, să se fi găsit în stare de beţie produsă prin alcool ori alte
substanţe.
b) Starea de beţie în care se găsea făptuitorul să fie accidentală, involun-
tară sau fortuită.
c) Starea de beţie să fi fost completă.
d) Fapta comisă în această stare de beţie accidentală şi completă să fie
prevăzută de legea penală.
Efecte juridice. Fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă
nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.
Făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, s-a aflat, în imposibilitatea de
a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de a fi stăpân pe ele, din cauze
independente de voinţa sa, săvârşind fapta fără vinovăţie. Când beţia accidenta-
lă nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea
de beţie poate constitui o circumstanţă atenuantă.

16. Minoritatea făptuitorului

Noţiune. Minoritatea, cauză care înlătură caracterul penal al faptei, este
starea în care se găseşte făptuitorul minor, care în momentul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale.

87
 S-a stabilit in art.99 alin.l Cod penal că „minorul care nu a împlinit vâr-
sta de 14 ani nu răspunde penal”, iar în alin.2 al aceluiaşi articol, că „minorul
care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ”.
Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că
nu are responsabilitate penală. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani este
prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale. Această prezumţie fiind
relativă se poate răsturna prin dovada că la săvârşirea faptei concrete a avut dis-
cernământ. Dovada discernământului în săvârşirea faptei concrete revine acuză-
rii, în favoarea minorului existand prezumţia relativă a lipsei discernământului.
Condiţiile stării de minoritate.
Pentru ca minoritatea făptuitorului sa înlăture caracterul penal al faptei,
trebuie îndeplinite urmatoarele condiţii:
a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
b) Făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile le-
gale pentru a răspunde penal (art.50 C.p.), adica să nu aibă împlinită vârsta de
14 ani (art.99 alin. 1 C.p) sau minorul sa fi avut vârsta între 14 şi 16 ani şi sa nu
se fi constat ca săvârşise fapta cu discernământ.

Efecte juridice.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comi-
terii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, nu este
infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.
Făptuitorul nu îndeplinea condiţiile de dezvoltare biopsihică care să-i
permită înţelegerea caracterului acţiunilor sau inacţiunilor lui şi să le dirijeze în
mod conştient.
Minoritatea este o cauză personală şi nu se răsfrânge asupra participanţi-
lor la săvârşirea faptei.
Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de con-
secinţă şi răspundere penală. Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru per-
soanele care l-au avut sub îngrijire ori pază pe minor şi dacă se reţine culpa
acestora.

17. Autoratul. Noţiune şi condiţii.

Când o persoană săvârşeşte singură, direct şi nemijlocit o infracţiune
pentru care a luat singur hotărârea infracţională şi nu a fost ajutat la executarea
infracţiunii de nici o persoană, este autorul acelei infracţiuni. Nu se poate susţi-
ne că el a săvârşit fapta în autorat.
Autoratul este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte
prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală si care presupune coope-
rarea şi a altor persoane la comiterea infracţiunii în calitate de instigatori, de
complici.

88
 Autoratul este forma de participaţie esenţială şi necesară, fără de care nu
pot exista celelalte forme de participaţie: instigarea şi complicitatea.
Sub raport subiectiv, autorul acţionează întotdeauna cu intenţie - în ca-
zul participaţiei proprii, iar în cazul participaţiei improprii acţionează din culpă
sau fără vinovăţie.

18. Coautoratul. Noţiune şi condiţii. Infracţiuni ce nu pot fi comise

în coautorat
Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau
mai multe persoane.
Coautoratul nu presupune existenţa şi a altor participanţi - instigatori,
complici - dar nici nu îi exclude, fiind deci posibilă atat participaţia sub forma
coautoratului fără alţi participanţi cât şi impreuna cu alţi participanţi - instiga-
tori şi complici.

Condiţiile de existenta ale coautoratului

a) Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la comi-
terea faptei. Activităţile coautorilor nu trebuie să fie identice, ci să se complete-
ze într-o activitate unică. Contribuţia coautorilor la săvârşirea infracţiunii poate
fi concomitentă sau succesivă, astfel incat, nu influenţează existenţa coautoratu-
lui momentul când îşi aduc contribuţiile coautorii la săvârşirea faptei.
b) Sub raport subiectiv coautoratul ca formă a participaţiei proprii pre-
supune săvârşirea actelor de executare de către toţi participanţii cu aceeaşi for-
mă de vinovăţie: fie intenţia, fie culpa.
Nu pot fi comise în coautorat:
- infracţiunile ce presupun inacţiunea, când obligaţia de a îndeplini o
acţiune, o activitate, de a ieşi din pasivitate, este personală (spre ex.: nedenun-
ţarea – art.170 C.p.).
- infracţiunile ce presupun un subiect calificat (gestionar, funcţionar),
decât dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege.
- infracţiunile ce se comit în persona propria, (spre ex.: mărturia minci-
noasă, dezertarea, vagabondajul, violul ş.a;) pentru ca, in cazul acestora, acţiu-
nea tipică, nu poate fi comisă decât de o singură persoană în acelaşi timp.
Infracţiunile care nu permit coautorul ca formă a participaţiei penale,
permit însă celelalte forme de participaţie - instigarea şi complicitatea, care de
altfel, nu cunosc restrângeri.

19. Instigarea. Noţiune şi condiţii

Instigarea este forma participaţiei penale ce constă în fapta de determi-
nare cu intenţie, prin orice mijloace, de către o persoană numită instigator, al
altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

89
 Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o infracţiune, hotărâre pe
care o transmite altei persoane numită instigat, care va săvârşi infracţiunea.
Condiţiile instigării. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei
penale trebuie îndeplinite condiţiile:
a) Efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane, in-
stigator, faţă de o altă persoană numită instigat. Determinarea presupune o ope-
raţie de inoculare în conştiinţa instigatului a hotărârii de a săvârşi o faptă prevă-
zută de legea penală dar si însuşirea hotărârii de a săvârşi fapta prevăzută de
legea penală de către instigat.
Dacă instigatul nu si-a însusit hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu va
exista o instigare perfectă ci o instigare fără efect sau neizbutită si nu se va rea-
liza nici condiţia participaţiei penale.
Mijloacele prin care se obţine determinarea instigatorului pot fi dintre
cele mai diverse, de la rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, pâ-
nă la constrângerea acestuia.
Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării
hotărârii de a săvârşi fapta de către autor.
Când activitatea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are
loc faţă de o persoană care luase deja hotărârea să săvârşească acea infracţiune
se realizează o complicitate morală, o întărire a hotărârii infracţionale luate an-
terior.
b) Activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzu-
te de legea penală. Nu este îndeplinită această condiţie când determinarea pri-
veşte pe un instigat, care nu are calitatea cerută de lege pentru comiterea faptei
la care este determinat, (spre e.: nu va fi o determinare la comiterea infracţiunii
de dezertare, dacă instigatul nu are calitatea cerută de lege – de militar)
c) Instigatorul să acţioneze cu intenţie.
Comiterea faptei şi de către instigat cu intenţie, realizează condiţiile
unei instigări proprii sau perfecte, iar când instigatul săvârşeşte fapta din culpă
sau fără vinovăţie sunt realizate condiţiile unei instigări improprii sau imperfecte.
d) Instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel
puţin o tentativă pedepsibilă sau a început săvârşirea faptei la care a fost deter-
minat, dar ulterior s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului.

20. Felurile instigării

Instigare proprie şi instigare improprie. După forma de vinovăţie cu
care instigatul (autorul) săvârşeşte fapta se disting:
a) Instigarea proprie sau perfectă se caracterizează prin realizarea unei
concordanţe sub raport subiectiv între instigator şi instigat, în care şi instigatul
săvârşeşte fapta cu intenţie;
b) instigarea improprie sau imperfectă este caracterizată prin lipsa coe-
ziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul săvârşeşte fapta din culpa
sau chiar fără vinovăţie (art. 31 Cp.).

90
 Instigare simplă şi instigare calificată. După mijloacele folosite de in-
stigator pentru determinarea instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de le-
gea penală se disting:
a) instigarea simplă, când mijloacele de determinare sunt simple obiş-
nuite, ca de ex.: rugăminţi, îndemnuri etc;
b) instigarea calificată, când pentru determinarea instigatului se folo-
sesc mijloace deosebite ca: oferirea de daruri, exercitarea de presiuni etc.
Unitate şi pluralitate de instigatori. După numărul persoanelor ce des-
făşoară activitatea de instigare se disting:
a) instigarea cu un singur instigator;
b) coinstigarea care presupune cooperarea mai multor persoane la de-
terminarea unei sau unor persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală. Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv. Când
coinstigarea este făcuta succesiv, trebuieşte dovedit .că toţi instigatorii au avut
în intenţie determinarea instigatului să săvârşească aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală.
Considerăm ca nu vor fi îndeplinite condiţiile unei coinstigări când ac-
tivitatea de determinare are loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a să-
vârşi infracţiunea după ce a fost determinat de primul instigator fiindcă activita-
tea celorlalţi nu mai are rol în determinare ci doar în întărirea hotărârii infracţi-
onale - activitate specifică complicelui.
Dacă mai mulţi instigatori, fără a se cunoaşte, desfăşoară separat activi-
tăţi de determinare asupra aceleiaşi persoane se realizează un concurs de insti-
gări.
Instigare individuală şi instigare colectivă. După numărul persoanelor
faţă de care se desfăşoară activitatea de instigare se disting:
a) instigarea individuală când activitatea de determinare se desfăşoară
asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate.
b) instigarea colectivă ce se caracterizează prin instigarea unui număr
nedeterminat de persoane să săvârşească o infracţiune sau infracţiuni. Datorită
caracterului său periculos, instigarea colectivă este incriminată distinct ca in-
fracţiune de sine stătătoare sub denumirea de instigare publică şi apologia in-
fracţiunilor art. 324 Cp..
Instigare imediată şi instigare mediată. După modul de acţiune a insti-
gatorului pentru determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală se disting:
a) instigarea imediată care instigatorul se adresează nemijlocit instiga-
torului pentru determinarea acestuia la săvârşirea infracţiunii;
b) instigarea mediată când determinarea are loc prin intermediul altei
persoane. Dacă mediatorul transmite hotărârea infracţională şi se limitează doar
la acest rol el devine complice la săvârşirea infracţiunii, iar când la determina-
rea instigatului, mediatorul are şi o contribuţie personală el devine coinstigator.

91
 Instigare evidentă şi instigare ascunsă. După modul deschis ori ascuns
în care acţionează instigatorul pentru determinarea instigatului să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală, instigarea poate fi:
a) instigare evidentă sau deschisă sau explicită în care instigatorul expu-
ne deschis scopul său, de a-l convinge la săvârşirea faptei pe instigat;
b) instigare insidioasă sau ascunsă când instigatorul nu dă în vileag rolul
său, când obţine determinarea instigatului, fără ca acesta să realizeze caracterul
infracţional al faptei sale, la care a fost determinat.
Instigare izbutită şi instigare neizbutită. După rezultatul obţinut în de-
terminarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se disting:
a) instigarea cu efect pozitiv, reuşită, când instigatorul a reuşit să deter-
mine pe instigat să accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea;
b) instigarea cu efect negativ, în care instigatorul nu a reuşit să determi-
ne pe instigat să ia hotărârea de a săvârşi infracţiunea. În această situaţie nu sunt
îndeplinite condiţiile instigării, iar persoana care a încercat determinarea nu este
un participant.
În cazul instigării cu efect pozitiv se pot distinge diferite stadii ale reali-
zării activităţii instigatului.
Când instigatul a săvârşit fapta la care a fost instigat, sunt îndeplinite
condiţiile unei instigări perfecte, reuşite.
Când instigatul a început săvârşirea faptei, dar s-a desistat ori a împiedi-
cat producerea rezultatului – sunt realizate condiţiile instigării dar consecinţele
juridice ale activităţii instigatorului şi instigatului sunt diferite. Instigatul va be-
neficia de cauza de impunitate a desistării şi împiedicării producerii rezultatului
(art. 22 C.p.), dar instigatorul va răspunde penal după regulile prevăzute în art.
29 al.1 C.p. – pentru instigare neurmată de executare.
Când instigatorul a reuşit să-l determine pe instigat să ia hotărârea de a
săvârşi infracţiunea, dar ulterior acesta s-a răzgândit şi nu a trecut la săvârşirea
faptei ori a trecut la săvârşirea faptei şi a realizat doar o tentativă nepedepsibilă,
nu sunt realizate condiţiile deoarece nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală. Fapta instigatorului este o infracţiune de sine stătătoare şi pedepsită tot
după regulile cuprinse în dispoziţiile din art. 29 al 1 C.p şi sub aceeaşi denumire
de instigare neurmată de executare.

21. Concursul de infractiuni

Noţiune si conditii
Prin concurs de infracţiuni în doctrina şi legislaţia penală este desemna-
tă forma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe
infracţiuni, de către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele.
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni.
a)Prima condiţie se referă la săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni.

92
 Infracţiunile săvârşite pot fi de natură şi gravitate deosebite, pot fi pre-
văzute în codul penal ori în legile speciale sau în legile nepenale cu dispoziţiuni
penale, pot fi consumate ori rămase în faza de tentativă pedepsibilă, ori asimila-
te tentativei (ex.: art. 173 al. 2 Cp.) şi pot fi săvârşite toate în ţară, toate în stră-
inătate, ori unele în ţară şi altele în străinătate. Condiţia este îndeplinită indife-
rent de forma de vinovăţie cu care sunt comise infracţiunile.
b)Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Unitatea de subiect
este de esenţa concursului de infracţiuni. Este îndeplinită condiţia şi atunci când
infractorul are calitatea de autor ori de participant la infracţiunile comise cat şi
atunci când infractorul a comis unele infracţiuni în timpul minorităţii iar altele
după împlinirea vârstei de 18 ani.
c) A treia condiţie priveşte săvârşirea infracţiunilor mai înainte de con-
damnarea definitivă a infractorului pentru vreuna din ele.
d) În sfârşit o ultimă condiţie a existenţei concursului de infracţiuni are
în vedere ca infracţiunile comise, ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse
judecăţii. Astfel, dacă infractorul este trimis în judecată numai pentru o infracţi-
une, deoarece pentru celelalte sunt incidente cauzele de înlăturare a răspunderii
penale ori cauze de impunitate - nu este îndeplinită condiţia de existenţă a con-
cursului de infracţiuni.

22. Formele concursului de infracţiuni

Concursul de infracţiuni este cunoscut în doctrina penală şi în legislaţie
sub două forme: concursul real şi concursul formal.
1.Concursul real de infracţiuni. Concursul real se mai numeşte şi con-
curs material ori concurs prin mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Concursul real de infracţiuni este acea formă ce se realizează prin săvâr-
şirea mai multor infracţiuni ca urmare a mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte.
El poate fi omogen, cand infracţiunile săvârşite de o persoana sunt de
aceeaşi natură, iar când infracţiunile sunt de natură diferită, concursul este ete-
rogen.
În funcţie de legăturile care există între infracţiunile aflate în concurs se
disting două modalităţi ale concursului: concursul real simplu şi concursul real
calificat.
Concursul real simplu. Concursul real simplu se caracterizează prin ace-
ea că între infracţiunile săvârşite nu există o altă legătură decât cea personală
(săvârşite de aceeaşi persoană).
Concursul real calificat. Concursul real calificat sau caracterizat sau cu
conexitate se caracterizează prin existenţa anumitor legături conexiuni între in-
fracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană.
Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista între infracţiunile
aflate în concurs, în legea penală (art. 33 lit. a Cp.) au fost reţinute doar două:
conexitatea etiologică şi conexitatea consecvenţională.

93
 Concurs cu conexitate etiologică. Conexitatea etiologică presupune o
legătură mijloc-scop între infracţiunile comise, adică o infracţiune este comisă
pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni. Atât infracţiunea mijloc cât şi infrac-
ţiunea scop sunt comise cu intenţie iar hotărârea de a fi săvârşite este anterioară
comiterii ambelor infracţiuni, (spre ex.: pentru a înlesni delapidarea, funcţiona-
rul falsifică evidenţele de intrare a bunurilor din gestiune).
Concurs cu conexitate consecvenţională. Conexitatea consecvenţională
presupune o legătură de la cauză la efect între infracţiunile aflate în concurs,
adică se comite o infracţiune pentru a acoperi săvârşirea altei infracţiuni, (spre
exemplu, pentru a acoperi săvârşirea unui omor se ucide martorul).
Infracţiunea efect în această conexitate consecvenţională este comisă în-
totdeauna cu intenţie, iar infracţiunea cauză poate fi săvârşită atât cu intenţie cât
şi din culpă. Hotărârea de a săvârşi infracţiunea efect este luată după comiterea
infracţiunii cauză, (spre ex.: pentru a împiedica descoperirea unei ucideri din
culpă comisă într-un accident de circulaţie, conducătorul auto părăseşte locul
accidentului).
2. Concursul ideal de infracţiuni.
Concursul ideal sau formal de infracţiuni ori concursul printr o singură,
există atunci când „ acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte cle-
mentele mai multor infracţiuni".
In practica judiciară, s-a decis, de exemplu, că există concurs ideal de
infracţiuni când, prin fapta conducătorului unui autocamion, se distruge din
culpă un alt vehicul şi se provoacă totodată rănirea gravă a unei persoane.
Infracţiunile săvârşite în concurs ideal pot fi de aceeaşi natură, concursul
fiind omogen, ori de natură diferită, concursul fiind eterogen.
Infracţiunile săvârşite în concurs ideal de cele mai multe ori sunt de na-
tură diferită (ex.: conducând fără permis, în stare de ebrietate, infractorul pro-
voacă un accident de circulaţie în care este vătămată grav integritatea corporală
a unei persoane şi uciderea din culpă a alteia).
Sub raport subiectiv infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite
cu: intenţie directă, cu intenţie directă unele şi altele cu intenţie indirectă, cu
intenţie unele şi altele din culpă, după cum toate pot fi săvârşite din culpă.

23. Tratamentul penal al concursului de infracţiuni in dreptul penal

roman. Aplicarea pedespselor principale
Potrivit art. 34 Cp. aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni
parcurge două etape. Mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare dintre in-
fracţiunile săvârşite şi apoi, în etapa a doua, se aplică pedeapsa cea mai grea
care poate fi sporită în limitele prevăzute de lege.
‐ Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a
răspunderii penale pentru o singură infracţiune care se află în pluralitatea

94
de infracţiuni săvârşită de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa
celorlalte infracţiuni.
‐ Aplicarea pedepsei reprezintă o etapă următoare stabilirii pedepsei
concrete pentru fiecare infracţiune, se dă spre executare o pedeapsă pentru în-
treg ansamblul, care reflectă pericolul social reieşit din comiterea infracţiunilor
concurente.

Ipoteze posibile
a. Când pentru vreuna din infracţiunile concurente s-a stabilit
pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea
pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amendă, se
aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Astfel, se consacră, numai în acest caz, sistemul absorbţiei, sistem care
se justifică prin caracterul pedepsei - absolut determinate - care este detenţiunea
pe viaţă şi care pedeapsă nu mai poate fi agravată.

b. Aplicarea pedepsei când s-au stabilit numai pedepse cu în-

chisoarea. Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea se aplica pedeapsa
cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest
maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani (art. 34 lit.
a Cp.). Maximul special al pedepsei la care se poate ajunge prin sporirea pedep-
sei celei mai grele stabilite în prima etapă este cel prevăzut pentru infracţiunea
consumată ori pentru tentativă, după caz.
Limitele pedepsei rezultante. Aplicarea sporului la pedeapsa cea mai
grea spre maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru respectiva in-
fracţiune ca şi peste maximul special, este ţărmurită de totalul pedepselor sta-
bilite ca si de maximul general al pedepsei inchisorii, care este de 30 ani.
În cazul aplicării sporului, instanţa este obligată să determine întinderea
lui şi să motiveze necesitatea aplicării acestuia.

c. Aplicarea pedepsei când pentru infracţiunile concurente s-au

stabilit numai pedepse cu amendă. Când toate pedepsele stabilite pentru in-
fracţiunile concurente sunt pedepse cu amendă, atunci se va aplica amenda cea
mai mare care poate fi sporită până la maximul ei special, iar daca şi acest ma-
xim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel
maxim (art. 34 lit. c Cp.).

d. Aplicarea pedepsei când pentru infracţiunile concurente s-au

stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă.
In acest caz se aplică pedeapsa cu închisoarea la care se poate adăuga în
totul sau în parte amenda.
e. Aplicarea pedepsei când pentru infracţiunile concurente s-au
stabilit mai multe pedepse cu închisoarea şi mai multe pedepse cu amendă.
95
 In acest caz, se aplica pedeapsa rezultantă a închisorii la care se poate
adăuga în total sau în parte amenda rezultantă.

24. Efectele circumstanţelor atenuante. Efectele circumstanţelor ate-

nuante sunt determinate prin dispoziţiile art.76 Cod penal, şi sunt aceleaşi indi-
ferent dacă acestea sunt legale ori judecătoreşti.
Circumstanţele atenuante constatate au ca efect atenuarea obligatorie a
pedepsei, atenuare ce poate consta într-o reducere, ori o schimbare a pedepselor
prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.

25. Circumstanţele agravante legale

Potrivit dispoziţiilor art.75 alin.l Cod penal, constituie circumstanţe
agravante următoarele împrejurări:
- Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art.75
alin. 1 lit.a) C.p.). Participarea mai multor persoane la săvârşirea faptei imprimă
acesteia un caracter grav, pentru ca sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, astfel
incat, prin cooperarea acestora se asigură consumarea infracţiunii, ştergerea ur-
melor infracţiunii si scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale.
Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea
infracţiunii este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor, în
măsura în care au cunoscut-o ori au prevăzut-o, fiind necesară dovedirea cu-
noaşterii ori prevederii de către fiecare participant.
- Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra
membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public
(art.75 alin.l lit.b) C.p.
1. Săvârşirea infracţiunii prin cruzime, presupune o sălbăticie în comite-
rea infracţiunii, urmărind provocarea de suferinţe mari victimei în cazul infrac-
ţiunii de omor.
2. Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei.
Această împrejurare de agravare a fost introdusă în dispoziţia din art.75 alin. 1
lit.b) Cod penal prin Legea nr. 197 din 15 noiembrie 2000. Agravanta se aplică
în cazul oricărei infracţiuni de violenţă săvârşite asupra unui membru de fami-
lie, cu excepţia celor în conţinutul cărora este prevăzută ca element circumstan-
ţial de agravare a infracţiunii (art.180 alin. 1 şi alin.2 art.181 alin. 1C.p.). Agra-
vanta generală este aplicabilă în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gra-
vă (art.182 C.p.), sau de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
3. Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol pu-
blic. Metodele ori mijloacele care prezintă pericol public sunt cele prin care se
pun în primejdie viaţa mai multor persoane (de ex.: prin otrăvirea apei ori a
alimentelor ce sunt servite mai multor persoane); ori distrugerea bunurilor se
realizează prin incendiere, prin provocarea de explozii etc.
Când o astfel de împrejurare este prevăzută şi ca element circumstanţial
al unei infracţiuni calificate, nu se valorifică decât ca element circumstanţial.
96
 Împrejurarea prevăzută la art.75 alin.l lit.b) Cod penal, este o circum-
stanţă agravantă reală, şi deci, se va răsfrânge asupra participanţilor numai în
măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
- Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a
fost comisă împreună cu un minor (art.75 alin.l lit.c) Cp.). Atragerea pe calea
infracţională a minorului reprezintă o împrejurare agravantă pentru major, care
s-a folosit de lipsa lui de experienţă iar reţinerea acestei circumstanţe agravante,
este determinată de cunoaşterea de către major a situaţiei că, la comiterea in-
fracţiunii, cooperează cu un minor. De aceea, eroarea cu privire la vârsta mino-
rului pe care îl credea major, înlătură această agravantă.
Şi această agravantă este o circumstanţă reală şi se răsfrânge, asupra tu-
turor participanţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea in-
fracţiunii participă şi un minor.
- Săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingere, ave-
re, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infec-
ţie HIV/SIDA (art.75 alin.l lit.c C.p); exemplu: abuzul in serviciu prin
ingradirea unor drepturi, instigarea la discriminare. Această circumstanţă agra-
vantă având caracter general, se va reţine numai în măsura în care ea nu este
prevăzută în conţinutul infracţiunii săvârşite fie în varianta tip ori în variantă
agravantă
- Săvârşirea infracţiunii din motive josnice (art.75 alin. 1 lit.d) C.p.). În
doctrina penală, „motivele josnice” sunt considerate acele porniri interioare
contrare moralei.
- Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea
comiterii faptei (art.75 alin.l lit.e) Cp.). Beţia preordinată sau premeditată, cum
mai este denumită în ştiinţa dreptului penal, este o circumstanţă agravantă care
reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte pentru să-
vârşirea infracţiunii, provocându-şi această stare pentru a avea mai mult curaj în
săvârşirea faptei, ori pentru a o invoca în instanţă, ca împrejurare atenuantă. Be-
ţia preordinată reprezintă o premeditare a săvârşirii infracţiunii. Când premedi-
tarea este reţinută ca element circumstanţial al infracţiunii calificate, se va reţi-
ne doar aceasta, nu şi beţia preordinată.
Beţia preordinată este o circumstanţă personală care se poate converti,
ca şi premeditarea, în circumstanţă reală, având efectele unei astfel de circum-
stanţe.
‐ Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de si-
tuaţia prilejuită de o calamitate (art.75 alin.l lit.f) C.p.).
Periculozitatea infractorului este mai mare atunci când el săvârşeşte in-
fracţiunea profitând de starea de tulburare produsă de o calamitate (cutremur,
inundaţii, incendiu de proporţii etc), când oamenii se află în suferinţă, sunt pre-
ocupaţi de salvarea vieţii lor şi mai puţin de paza bunurilor.

97
 Săvârşirea infracţiunii profitând de situaţia prilejuită de o calamitate este
prevăzută şi ca element circumstanţial al furtului calificat (art.209 alin.l lit.f)
C.p.), caz în care se va valorifica doar ca element circumstanţial.

26. Circumstanţele agravante judiciare. Spre deosebire de circum-

stanţele atenuante judiciare care erau prezentate exemplificativ în Codul penal,
circumstanţele agravante judiciare sunt constatate de instanţa judecătorească,
aceasta având facultatea să aprecieze că unele împrejurări anterioare, concomi-
tente opri subsecvente săvârşirii infracţiunii imprimă faptei un caracter grav
(art.75 alin.2 C.p.).
Sunt considerate astfel, în doctrina penală, ca fiind circumstanţe agra-
vante judiciare: împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beţie în momen-
tul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă; ori acela care în timpul efectuării
serviciului de pază, sustrage bunuri ori comite o tâlhărie.
Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante împrejurări ce privesc
modul de săvârşire a infracţiunii, mijloacele folosite.

27. Efectele circumstanţelor agravante

Efectele circumstanţelor agravante în cazul persoanei fizice. Prin dis-
poziţiile art.78 alin.l Cod penal, s-a consacrat principiul agravări facultative a
pedepsei, în cazul constatării circumstanţelor agravante, atât legale cât şi jude-
cătoreşti.
În prezenţa circumstanţelor agravante, se aplică o pedeapsă către maxi-
mul principal, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul pedepsei închisorii se
poate aplica un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest
maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din
maximul special. Pedeapsa se aplică dintr-o dată fără a se evidenţia sporul.
Efectele circumstanţelor agravante în cazul persoanei juridice. Prin
dispoziţiile art.78 alin.2 introdus prin Legea nr.278/2006 s-au prevăzut efectele
circumstanţelor agravante în cazul infracţiunii săvârşite de persoana juridică
astfel: „În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se
aplică amenda care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art.711
alin.2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor
de până la o pătrime din acel maxim”.
De asemenea, în cazul persoanei juridice, pedeapsa pentru infracţiunea
săvârşită în circumstanţe agravante se aplică tot într-o singură etapă, fără a fi
evidenţiat sporul.

28. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Noţiune si conditii

de acordare
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de indivi-
dualizare a executării pedepsei aplicată persoanei fizice. Este dispusa de instan-
98
ţa de judecată prin hotărârea de condamnare şi constă în suspendarea pe o anu-
mită durată şi în anumite condiţii a executării pedepsei pronunţate.
Condiţiile de acordare a suspendării condiţionate a executării pedep-
sei. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată persoanei fizice se
poate dispune de instanţa de judecată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de Lege (art.81 C.p. — astfel cum a fost modificat prin Legea nr.278/2006) cu
privire la: pedeapsa aplicată, persoana infractorului, aprecierea instanţei că
scopul pedepsei poate fi admis chiar fără executarea acesteia.
- Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată. Potrivit dispoziţiilor art.81
alin.1 lit.a), instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedep-
sei aplicate persoanei fizice dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult
trei ani sau amenda, indiferent de cuantumul acesteia.
Când infractorul a comis mai multe infracţiuni în concurs, suspendarea
condiţonată a executării pedepsei se va putea dispune numai dacă pedeapsa
aplicată pentru concurs este închisoarea de cel mult 2 ani, inclusiv atunci când
pentru unele dintre pedepsele stabilite a intervenit graţierea totală, iar de execu-
tat a mai ramas o singură pedeapsă. Dacă pentru concursul de infracţiuni s-a
aplicat amenda ca pedeapsă rezultantă, atunci limitele amenzii nu interesează,
adică se poate dispune suspendarea condiţionată a executării, indiferent de
cuantumul amenzii aplicate.
Condiţii cu privire la infractor - art.81 alin.l lit.b) Cod penal. Infracto-
rul, pentru a putea fi condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pe-
depsei, trebuie să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni. Dacă infractorul a mai fost anterior condamnat la pedeapsa în-
chisorii mai mare de 6 luni, dar aceasta face pane din cazurile prevăzute de
art.38 Cod penal, o astfel de condamnare nu impiedica aplicarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei.
Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea
acesteia - art.81 lit.c) Cod penal. Convingerea instanţei că scopul pedepsei se
poate atinge şi fără executarea pedepsei se formează din aprecierea de ansamblu
a faptei săvârşite, a împrejurărilor în care ea s-a săvârşit, a personalităţii infrac-
torului. În formarea convingerii, instanţa are în vedere întreaga conduită a con-
damnatului înainte de săvârşirea faptei, după săvârşirea faptei precum si în tim-
pul judecăţii.
Prin indeplinirea condiţiilor prevăzute în art.81 lit.a) şi b) Cod penal
condamnatul nu dobandeste „un drept” la suspendarea condiţionată a executării
pede`1psei, ci o „vocaţie”la aceasta, deoarece este lasata la aprecierea instanţei
o astfel de măsură de individualizare a executării pedepsei.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se dispune la cererea
condamnatului sau din oficiu şi numai motivat (art.81 alin. ultim C.p.) si poate
fi acordată şi în cazul în care pedeapsa este graţiată (art.120 alin.2 Cod penal,
prevede că graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este sus-
pendată condiţionat).

99
 29. Termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării
pedepsei
Termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei
reprezintă durata de timp în care executarea pedepsei este suspendată şi în care
condamnatul are posibilitatea să probeze că s-a reeducat, că scopul pedepsei a
fost atins şi fără executarea acesteia. Acest termen de încercare este compus din
durata pedepsei închisorii la care se adaugă un termen fix de 2 ani, iar dacă pe-
deapsa este amenda, termenul de încercare este de un an (art.82 C.p.).
În cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului,
termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă
un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă (art. 110 alin. 1 Cp.) iar
dacă pedeapsa aplicată minorului este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.
Este posibil ca durata pedepsei aplicate să fie redusă ca urmare a unei
graţieri. Această reducere operează şi asupra termenului de încercare, care va fi
redus corespunzător. În practică s-a decis că, dacă o graţiere a fost totală, ter-
menul de încercare este de 2 ani, chiar şi atunci când graţierea este condiţionată.
Durata pedepsei aplicate poate fi redusă şi ca urmare a aplicării obliga-
torii a legii penale mai favorabile infracţiunilor definitiv judecate (art.144). iar
reducerea operează şi asupra termenului de încercare.
Daca din durata pedepsei aplicate de instanţa judecătorească s-a dedus
durata arestării preventive, termenului de încercare va fi format din durata pe-
depsei aplicate de instanţă, la care se va adăuga termenul fix de 2 ani.

30. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale

Se poate dispune, ca modalitate de individualizare a pedepsei, suspenda-
rea condiţionată a executării pedepsei de catre instanţa de judecată, chiar dacă
nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 Cod penal, în anumite cazuri,
prevăzute în partea generală ori în partea specială a Codului penal.
În partea specială a Codului penal s-a prevăzut posibilitatea suspendă-
rii condiţionate a executării pedepsei, ca modalitate de individualizare a pedep-
sei pentru infracţiunea de abandon de familie (art.305 Cp.), avand in vedere
ocrotirea eficientă a relaţiile de familie, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art.81 Cod penal, dacă inculpatul în cursul judecăţii îşi îndeplineşte
obligaţiile legale de întreţinere. Revocarea suspendării, în acest caz, se va dis-
pune numai dacă în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou in-
fracţiunea de abandon de familie (art.305 alin.ultim C.p.
În partea generală a Codului penal suspendarea condiţionată a execu-
tării pedepsei se mai dispune, potrivit art.86 alin.4, chiar dacă nu sunt îndeplini-
te condiţiile prevăzute la art.81 Cod penal, şi în cazul în care condamnatul la
pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca
din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, iar o astfel de incapacitate nu
şi-a provocat-o condamnatul.
Pentru revocarea suspendării sunt incidente, de data aceasta, dispoziţiile
comune prevăzute de art.83 Cod penal.

100
 31 . Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă
Prin dispoziţiile art.551 Cod penal, a fost prevăzută posibilitatea liberării
condiţionate a celui condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, după executarea
efectivă a 20 ani de detenţiune, dacă este stăruitor în muncă şi disciplină şi dă do-
vezi temeinice de îndreptare ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale.
Prin dispoziţiile art.551 alin.2 Cod penal s-a prevăzut posibilitatea libe-
rării condiţionate a condamnaţilor la pedeapsa detenţiunii pe viaţă după execu-
tarea efectivă a 15 ani de detenţie, pentru condamnaţii bărbaţi care au trecut de
60 ani, iar pentru condamnatele femei, care au trecut de 55 ani, cu îndeplinirea
şi a celorlalte condiţii prevăzute în alin.l art.551 Cod penal.
Efecte. Efectul imediat al liberării condiţionate, în general, este punerea
în libertate a condamnatului, sub condiţia ca, până la împlinirea duratei pedep-
sei, să nu mai săvârşească infracţiuni. Dacă în acest interval de timp cel liberat a
comis din nou o infracţiune, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.61
Cod penal, adică liberarea condiţionată se poate revoca.
Revocarea obligatorie a liberării condiţionate. Potrivit dispoziţiilor
art.61 alin.2 Cod penal, în cazul când infracţiunea săvârşită este o infracţiune
contra siguranţei statului, o infracţiune contra păcii şi omenirii, o infracţiune de
omor, o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei per-
soane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, re-
vocarea liberării condiţionate este obligatorie.
Când revocarea este obligatorie, precum şi în celelalte cazuri, în care re-
vocarea, deşi este facultativă, a fost dispusă de instanţă, condamnatul va execu-
ta pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Revocarea facultativă. În cazurile de revocare facultativă, instanţa poate
să nu revoce liberarea condiţionată, dar poate aplica o pedeapsă la amendă a
cărei executare nu vine în contradicţie cu menţinerea liberării condiţionate a
condamnatului. Menţinerea liberării condiţionate din executarea detenţiunii pe
viaţă nu înlătură executarea pedepsei pronunţată pentru infracţiunea săvârşită în
timpul liberării condiţionate.

32. Executarea pedepsei într-o închisoare militară. Noţiune şi carac-

terizare. Condiţii în care se poate dispune executarea pedepsei intr-o
inchisoare militara
Instituţia executării pedepsei într-o închisoare militară este o modalitate
specială de executare a pedepsei închisorii de cel mult doi ani, aplicată militari-
lor în termen, ori celor care au devenit militari în termen după rămânerea defini-
tivă a hotărârii de condamnare.
Se asigura, astfel, posibilitatea reeducării condamnaţilor militari în ter-
men, prin aplicarea unui regim special de muncă, de disciplină şi instrucţie şi cu
păstrarea calităţii de militar în termen.
Executarea pedepsei într-o închisoare militară se dispune în mod obliga-
toriu de către instanţa de judecată pentru infracţiunile la care este prevăzută

101
executarea pedepsei în acest mod. (de ex.: absenţa nejustificată art.331 C.p.) şi
în mod facultativ pentru celelalte infracţiuni, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii prevăzute de lege.
În timpul executări pedepsei în închisoarea militară, durata executării
pedepsei nu se consideră stagiu militar şi deci, nu va intra în calcul la stabilirea
vechimii în muncă iar condamnatul nu are dreptul la alocaţia de stat pentru copii.
Executarea pedepsei într-o închisoare militară poate fi dispusă de instan-
ţa de judecată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege:
‐ calitatea de militar în termen a condamnatului, la data săvârşirii fap-
tei, la data judecării ori după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
‐ cuantumul pedepsei închisorii aplicate nu trebuie să depăşească 2 ani.
Nu are relevanţă natura infracţiunii care a atras condamnarea, şi nici dacă pe-
deapsa este aplicată pentru o singură infracţiunea sau pentru un concurs de in-
fracţiuni.
‐ hotărârea instanţei de judecată ca executarea pedepsei să se facă într-
o închisoare militară.

33. Efectele executării pedepsei într-o închisoare militară

Sunt diferite în funcţie de situaţiile ce se pot ivi:
a) Astfel, dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pe-
depsei, şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, restul pedepsei se reduce cu o
treime, iar dacă s-a evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate fi şi mai mare,
putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art.62 alin.2 C.p.).
b) Dacă militarul condamnat devine inapt serviciului militar în timpul
executării pedepsei, el va fi liberat condiţionat, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute pentru liberarea condiţionată, deoarece aceasta este o libe-
rare condiţionată specială.
c) intervenţia reabilitării de drept la termenul executării pedepsei, indi-
ferent dacă aceasta a fost integral executată ori numai în parte, ca urmare a re-
ducerii în condiţiile art.62 alin.2 Cod penal, sau ca urmare a graţierii totale ori a
restului de pedeapsă (art.62 alin.l C.p.).
Săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Dacă în timpul executării pedep-
sei într-o închisoare militară, militarul condamnat săvârşeşte din nou o infracţi-
une, instanţa care îl judecă pentru această infracţiune va revoca executarea pe-
depsei într-o închisoare militară şi va contopi pedeapsa aplicată pentru noua in-
fracţiune cu restul de pedeapsă neexecutat, făcând, după caz. aplicarea dispozi-
ţiilor art.39 alin.l şi 2 Cod penal, dacă sunt îndeplinite condiţie recidivei post-
condamnatorii, ori a celor ale art.40 Cod penal pentu pluralitatea intermediară.
Pedeapsa rezultantă urmează sa fie executată într-un loc de deţinere (art.62
alin.4 Cp.).

102
 34. Închisoarea aplicabila infractorilor minori
Este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor. Potrivit
dispoziţiei art.109 alin.l Cod penal, limitele pedepsei se reduc la jumătate, iar
minimul special nu poate depăşi niciodată 5 ani. Reducerea limitelor se face
raportat atat la pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea tip, cat şi la aceea prevă-
zută pentru variantele agravate, calificate sau atenuate ale infracţiunii respecti-
ve. Când minorul a săvârşit o tentativă, se vor aplica, mai întâi, dispoziţiile pri-
vitoare la minoritate, pentru care se prevede un regim sancţionator special, şi
apoi, cele privitoare la tentativă, aplicabile în condiţiile sistemului special sanc-
ţionator.
Dacă pentru infracţiunea săvârşită de minor, legea prevede pedeapsa de-
tenţiunii pe viaţă, se aplică minorului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani. De-
oarece în majoritatea cazurilor, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută ca
pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii, instanţa va trebui, mai întâi, să
aleagă între aceste alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare şi a
dispoziţiei explicite din art.72 alin.2 Cod penal, pedeapsa care trebuie să fie
aplicată minorului. Când instanţa apreciază că ar fi aplicabilă pedeapsa detenţi-
unii pe viaţă, în temeiul dispoziţiei din art.109 alin.2 Cod penal, va aplica mino-
rului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani. Când, dimpotrivă, consideră aplicabi-
lă pedeapsa alternativă a închisorii, instanţa aplică minorului această pedeapsă,
în limitele reduse la jumătate, conform dispoziţiei din art.109 alin.l Cod penal,
fără ca minimul special al pedepsei să depăşească 5 ani.
Odată stabilită pedeapsa aplicabilă minorului, operaţiunea de individua-
lizare a pedepsei continuă pornind de la limitele pedepsei astfel determinate,
cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei producându-şi efectele prevăzu-
te de lege în raport cu aceste limite.
Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim
termen al recidivei, aşa încât, în ipoteza în care minorul săvârşeşte din nou o
infracţiune, el nu devine recidivist, şi, deci nu i se poate agrava pedeapsa ca ur-
mare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară reprezintă însă un antecedent
penal, de care trebuie să se ţină seama la individualizarea pedepsei pentru in-
fracţiunea săvârşită din nou. Dacă minorul săvârşeşte un concurs de infracţiuni,
sunt incidente dispoziţiile din art.34 Cod penal. Când pentru una din infracţiuni-
le concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru alta s-a aplicat o pedeapsă,
măsura educativă va fi revocată, deoarece minorul nu poate fi supus, în acelaşi
timp, la executarea pedepsei şi la acţiunea mei măsuri educative.
Executarea pedepsei închisorii aplicate infractorului minor se face cu
respectarea unor reguli speciale, adecvate stării psiho-fizice a acestuia. Aşa cum
s-a arătat, condamnaţii minori execută pedeapsa separat de condamnaţii majori
sau în locuri de deţinere speciale. Potrivit dispoziţiilor din art.57 alin.3 Cod pe-
nal, minorilor condamnaţi li se asigură posibilitatea de a continua învăţământul
general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudi-
nile lor. De asemenea, condamnaţii pentru infracţiuni săvârşite în timpul mino-

103
rităţii pot fi liberaţi condiţionat, după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai
reduse decât în cazul majorilor.

35. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Noţiune. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se aflat în anumite loca-
lităţi constă în interzicerea condamnatului de a se afla o anumită perioadă de
timp în localitatea sau localităţile stabilite prin hotărârea de condamnare.
Cauza care determină luarea acestei măsuri constă în starea de pericol pe
care o relevă prezenţa infractorului în anumite localităţi.
Condiţii pentru luarea măsurii.
a) Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi se poate lua nu-
mai împotriva infractorului, deci a unei persoane care a săvârşit o infracţiune.
b) O a doua condiţie priveşte durata condamnării şi natura infracţiunii
pentru care a fost pedepsit infractorul. Astfel, este necesar ca infractorul să fie
pedepsit la pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi anterior să mai fi fost con-
damnat (art.116 alin.l C.p.). Condiţie ca infractorul să mai fi fost anterior con-
damnat nu mai este necesară, dacă pentru infracţiunea săvârşită instanţa pronun-
ţă o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (art.116 alin.2 C.p.).
Condamnarea anterioară nu mai este necesară dacă infractorul este condamnat
pentru o infracţiune de: furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol, perversiune sexuală, când
măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se poate lua
oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia (art.116 alin.4
C.p.).
c) O altă condiţie priveşte aprecierea instanţei că prezenţa infractorului
localitatea unde a săvârşit infracţiunea ori în alte localităţi prezintă pericol grav
pentru societate şi că, prin luarea măsurii, se împiedică săvârşirea de noi infrac-
ţiuni şi se asigură reeducarea infractorului.
Astfel, se va tine seama de numărul de infracţiuni comise (furturi repeta-
te); gravitatea infracţiunii (un omor comis prin cruzimi care a produs o indigna-
re generală, iar prezenţa infractorului în această localitate ar reprezenta o sursă
de conflicte, determinată ce răzbunarea victimei); modul în care a acţionat in-
fractorul, profitând ce aglomeraţia din oraşul respectiv etc.
Conţinutul măsurii. Măsura de siguranţă prevăzută la art.l16 Cod pe-
nal, constă în interzicerea condamnatului de a se afla în localităţile anume pre-
văzute prin hotărârea judecătorească.
Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea penală a infractoru-
lui, pentru infracţiunea prevăzută la art.271 alin.4 Cod penal, de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti.
Durata măsurii. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi se poate
lua pe o durată de până la 5 ani, iar dacă pericolul subzistă, instanţa poate pre-
lungi măsura, dar prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial
(art.l16 alin.3 C.p.).

104
 Este singura măsură care se ia pe o durată determinată de către instanţa
de judecată şi implică restrângerea libertăţii condamnatului care nu se poate afla
în localităţile interzise prin hotărârea de condamnare.
Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei ori stingerea
pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţie.
Când condamnatul execută pedeapsa închisorii la locul de muncă şi faţă
de el s-a luat şi măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi, firesc este
ca interdicţia să opereze şi în timpul executării pedepsei. Executarea măsurii de
siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau în-
treruptă pentru cauză de boală ori alt motiv în condiţiile prevăzute de art.436
alin.3 Cod procedură penală.
Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere ori din oficiu când se
apreciază că a încetat starea de pericol ce a determinat luarea acesteia dar nu
mai devreme de un an de la data când a fost luată.
Când cererea de revocare a fost respinsă, o nouă cerere poate fi făcută
după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii ante-
rioare (art.116 alin.ultim C.p.).

36.Confiscarea specială. Noţiune si conditii. Continutul masurii

Confiscarea specială constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea
statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală, a căror deţinere de către făptuitor — datorită naturii lor ori da-
torită legăturii acestora cu fapta săvârşită prezintă pericolul savarsirii unor noi
fapte prevăzute de legea penală.
Cauza care a determinat luarea măsurii de siguranţă a confiscării specia-
le o reprezintă starea de pericol ce decurge din deţinerea unor bunuri ce au le-
gătură cu săvârşirea infracţiunii ori care ar putea fi folosite la săvârşirea de fapte
prevăzute de legea penală în viitor.
Condiţii de luare a masurii confiscării speciale.
a) Confiscarea specială se ia numai faţă de persoana care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală (art.l11 alin.2 C.p.).
b) Confiscarea specială se ia cu privire la anumite bunuri care au legătu-
ră cu săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, ori a căror deţinere este con-
trară legii.
c) Instanţa de judecată să aprecieze că, prin luarea măsurii de siguranţă,
este anihilat pericolul social, ce decurge din deţinerea anumitor bunuri, de a să-
vârşi noi fapte prevăzute de legea penală.
Conţinutul măsurii. Confiscarea specială este o sancţiune de drept penal,
care constă în scoaterea forţată din patrimoniul celor care le deţin şi trecerea în pa-
trimoniul statului, a bunurilor anume determinate prin lege (art.l18 Cp.).
Măsura confiscării speciale luându-se cu privire la anumite bunuri, are
caracter „in rem” şi produce efecte faţă de orice persoană la care s-ar găsi lucru-
rile confiscate, şi care va trebui să le predea organelor competente.

105
 37. Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale. Prin dispoziţii-
le art.l18 Cod penal, s-au determinat categoriile de bunuri supuse confiscării
speciale.
a) Bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală. Prin bunuri
produse prin fapta prevăzută de legea penală, se înţeleg acele bunuri care au
luat fiinţă prin săvârşirea faptei, care deci nu au existat înainte de săvârşirea
faptei ca: bancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate ,inclusiv bu-
nurile care au căpătat prin săvârşirea faptei o astfel de calificare(de ex.: bunurile
introduse în ţară prin contrabandă).
b) Bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei in-
fracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă aparţinând altei persoane,
aceasta a cunoscut scopul folosirii lor (art.l18 lit.b C.p.).
Este necesar, deci, ca acestea sa fi fost folosite la săvârşirea infracţiunii
si să aparţină infractorului sau dacă bunurile nu aparţin infractorului, ci altei
persoane, este necesar ca aceasta să ştie că infractorul foloseşte bunurile sale
pentru săvârşirea unei infracţiuni.
În practica judiciară s-a decis corect că nu pot fi confiscate autovehicu-
lele cu care inculpaţii s-au deplasat în localitatea unde au vândut drogurile şi
nici telefoanele mobile cu ajutorul cărora aceştia au comunicat între ei, întrucât
aceste bunuri nu au fost folosite pentru săvârşirea infracţiunii, fapta putând fi
comisă şi fără folosirea acestora, deci nu erau determinante pentru realizarea
activităţii infracţionale. Este supusă confiscării speciale conform art. 118 alin.l
lit.b C.p. şi arma de vânătoare folosită de inculpat în comiterea infracţiunii de
braconaj. Dacă bunurile nu pot fi confiscate deoarece nu sunt ale infractorului,
iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echi-
valentul în bani al acestora (art.118 alin.3 C.p.).
Dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată
faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunu-
lui la producerea acesteia (art.l18 alin.2 C.p.).
Legea prevede şi o excepţie şi anume că nu poate fi dispusă această mă-
sură în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă (art.l18 alin.l lit.b teza a II-a
C.p.). Nu se pot confisca prin urmare bunurile folosite de ziarişti pentru săvârşi-
rea infracţiunii cum ar fi: calculatoare, aparate foto, aparate video şi alte aseme-
nea bunuri.
c) Bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infrac-
torului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă
producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de
infractor sau cu ştiinţa proprietarului (art.l18 alin.l lit.c C.p.).
Bunurile produse în scopul săvârşirii unei infracţiuni sunt acelea care nu
au avut o existenţă anterioară, au fost create în scopul comiterii de infracţiuni şi
au fost folosite pentru comiterea infracţiunii. Intră în această categorie de

106
exemplu o armă care a fost confecţionată artizanal pentru comiterea infracţiunii
de braconaj sau omor etc.
Bunurile modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni
sunt acelea care au existat şi anterior, dar asupra cărora s-a intervenit tocmai
pentru a putea fi folosite la săvârşirea infracţiunii. (exemplu, o maşină al cărei
rezervor de combustibil a fost special modificat pentru a fi mai încăpător şi a
ajuta astfel la transportul combustibilului sustras dintr-un depozit.)
Dacă bunurile nu pot fi confiscate deoarece nu sunt ale infractorului, iar
persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echiva-
lentul în bani al acestora (art.l18 alin.3 C.p.).
Şi cu privire la această categorie de bunuri, la fel cu cea de la art.118
alin.1 lit. b C.p. bunurile trebuie să fi fost utilizate la săvârşirea unei infracţiuni.
Dacă aceste bunuri au fost folosite la săvârşirea doar a unei fapte prevăzute de
legea penală nu se vor putea confisca.
d) Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte
sau pentru a răsplăti un făptuitor (art.118 alin.l lit.d C.p.). În această categorie
intră sumele de bani ori alte bunuri ce au fost date infractorului pentru a-l de-
termina să săvârşească infracţiunea (de ex.: mărturie mincinoasă, trafic de in-
fluenţă etc.)
Vor fi confiscate bunurile şi atunci când instigatul nu a trecut la săvârşi-
rea faptei, ori a denunţat oferta ce i s-a făcut în cazul infracţiunii prevăzută la
art.255 alin.4 raportat la art.254 alin.2 C.p. Nu este necesar pentru confiscarea
acestor categorii de bunuri să se fi săvârşit o infracţiune, ci este este suficientă
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
e) Bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia (art.l18 alin.l lit.e C.p.). Bunurile dobândite prin săvârşi-
rea faptei sunt acelea care au fost însuşite, care au ajuns în mod direct ori indi-
rect în stăpânirea ilegală a unor persoane.
Bunurile „dobândite” prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală au
o existenţă anterioară săvârşirii faptei. Sunt astfel bunuri dobândite prin săvârşi-
rea faptei prevăzute de legea penală: bunurile furate, delapidate, bunurile obţi-
nute prin înşelăciune, prin ameninţare etc.
Confiscarea specială a bunurilor dobândite prin săvârşirea faptei prevă-
zute de legea penală va putea fi luată numai în măsura în care bunurile nu sunt
restituite persoanei vătămate ori nu servesc la despăgubirea acesteia.
Dacă persoana vătămată nu este cunoscută, ori nu cere să fie despăgubi-
tă, bunurile nu sunt supuse confiscării.
Când bunurile dobândite prin fapta prevăzută de legea penală au fost în-
străinate, sumele ori bunurile obţinute iau locul celor dobândite prin fapta pre-
văzută de legea penală şi confiscarea specială a acestora se poate dispune de
asemenea, numai când nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate. Dacă
făptuitorul a realizat din vânzarea bunului furat o sumă mai mare decât aceea pe

107
care a fost obligat să o plătească părţii civile, diferenţa trebuie să fie confiscată.
Când bunul dobândit prin fapta prevăzută de legea penală a fost înstrăinat unui
dobânditor de bună-credinţă, atunci, s-a decis just în practica judiciară, că bunul
nu poate fi confiscat, dar făptuitorul este obligat la plata sumei obţinută prin
înstrăinarea bunului supus confiscării speciale.
f) Bunurile a căror deţinere este interzisă de lege (art.118 alin.1 lit.f
C.p.). Intră în această categorie lucrurile a căror deţinere constituie o faptă pre-
văzută de legea penală, şi deci implicit, ca orice faptă prevăzută de legea penală
prezintă pericol social (de ex. deţinerea de arme şi muniţii — art.279 C.p.; deţi-
nerea de instrumente în vederea falsificării de valori — art.285 C.p. etc).
Reguli comune privind luarea măsurii confiscării speciale. Dacă bunuri-
le supuse confiscării speciale nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bu-
nuri până la concurenţa valorii acestora. Instanţa poate să nu dispună confisca-
rea bunului dacă acesta face parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilni-
că ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar pu-
tea opera măsura confiscării speciale (art.118 alin.ultim C.p.).

38.Graţierea. Noţiune si feluri

Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în
parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una
mai uşoară.
Graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui Ro-
mâniei, potrivit art.94 lit.d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Par-
lament, prin lege organică, conform art.72 alin.(3) lit.g) din Constituţie.
Graţierea se acordă şi produce efecte in personam, dar poate fi acordată
şi in rem condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau la pedepse de o anumită
gravitate.
Felurile graţierii.
După modul de acordare în raport cu persoanele cărora li se acordă se
disting: graţierea individuală şi graţierea colectivă.
a) Graţierea individuală este acordată de regulă la cererea celui con-
damnat. Ea poate fi acordată şi din oficiu. Graţierea individuală se cere şi poate
fi acordată numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, (vezi şi
art.3-11 din Legea nr.546/2002 privind graţierea şi procedura graţierii)
b) Graţierea colectivă este acordată unui număr nedeterminat de per-
soane pentru o categorie de condamnări determinate prin natura pedepsei ori
cuantumul lor, sau pronunţate pentru anumite infracţiuni, (vezi şi art.12-15 din
Legea nr.546/2002 privind graţierea şi procedura graţierii)
După criteriul condiţiilor în care este acordată se disting: graţierea ne-
condiţionată şi graţierea condiţionată.
a) Graţierea este necondiţionată sau pură şi simplă când se acordă fără
a impune în viitor beneficiarului ei anumite obligaţii.
b) Graţierea este condiţionată când acordarea ei este condiţionată de

108
buna conduită a beneficiarului acesteia în viitor, o anumită perioadă de timp,
sub sancţiunea executării pedepsei neexecutate ca urmare a graţierii, care nu se
contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
După criteriul întinderii efectelor ce le are în raport cu pedeapsa, graţie-
rea poate fi: totală, parţială sau comutare.
a) Graţierea este totală când priveşte întreaga pedeapsă aplicată Graţie-
rea totală se mai numeşte şi remitere de pedeapsă, căci priveşte iertarea de exe-
cutare a întregii pedepse aplicate.
b) Graţierea este parţială când prin actul de clemenţă este înlăturată
executarea doar a unei părţi din pedeapsă. Graţierea parţială mai este denumită
şi reducere de pedeapsă.
c) Comutarea este forma graţierii ce constă în înlocuirea pedepsei apli-
cate de instanţa de judecată cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară (spre ex.:
pedeapsa închisorii este înlocuită cu amenda).
Graţierea sub forma comutării se acordă, de regulă, individual.
Efectele graţierii asupra pedepselor principale
Prin dispoziţiile art.120 Cod penal, sunt prevăzute efectele graţierii ne-
condiţionate, iar prin actul de acordare a graţierii mai pot fi prevăzute şi alte
efecte ale acesteia, ca în cazul graţierii condiţionate.
Prin graţiere, executarea pedepselor principale este înlăturată în total, în
parte sau comutată, după caz.
Graţierea înlătură executarea pedepsei principale, ea înlătură condamna-
rea şi consecinţele condamnării, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi
efecte ca şi o pedeapsă executată (este antecedent penal, produce interdicţii, in-
capacităţi, decăderi, poate forma primul termen al recidivei).
De la data acordării graţierii pedeapsa se consideră executată, când este
totală, ori deşi parţială, priveşte restul de executat al pedepsei şi de la acest
moment începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi, de la data graţierii curge termenul de reabilitare.
Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracţiune şi nu pe-
deapsa rezultantă a unui concurs, a unei pluralităţi intermediare ori pentru reci-
diva postcondamnatorie.
Dacă pentru unele din pedepsele contopite, este incidenţă graţierea,
aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pe-
deapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul ce eventual fuse-
se aplicat în considerarea pluralităţii de infracţiuni existente în cauză.
Graţierea individuală în cazul pedepsei aplicate pentru concursul de in-
fracţiuni vizează numai pedeapsa rezultantă.
Când graţierea are ca obiect pedeapsa ce urmează a se aplica pentru o
infracţiune săvârşită, desigur înainte de adoptarea actului de graţiere, ea produ-
ce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Pentru infracţiunile continue, continuate ori progresive, incidenţa actului
de graţiere reclamă epuizarea acestora mai înainte de data adoptării decretului

109
de graţiere căci, după cum se ştie, în cazul formelor de unitate infracţională
acestea se consideră săvârşite în momentul comiterii ultimului act de executare
ori al producerii ultimului rezultat.
În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră stinsă tot de la data
adoptării actului de graţiere, dacă bineînţeles, în termenul de definitivare, bene-
ficiarul nu săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată care conduce la revocarea
graţierii condiţionate.

Efectele graţierilor succesive

Graţierile parţiale succesive intervenite în cursul executării unei pedepse
de mai lungă durată, au ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzător
fiecărei graţieri. O astfel de soluţie poate fi prevăzută chiar prin actul de acorda-
re a graţierii parţiale. Prin actul de acordare a graţierii se poate prevedea şi solu-
ţia contrară, anume că nu beneficiază de graţiere condamnaţii cărora li s-a mai
redus pedeapsa ca urmare a unei graţieri anterioare, ori că vor beneficia de dis-
poziţiile de graţiere mai favorabile.

39. Prescripţia executării pedepsei. Noţiune si termene

Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pe-
depsei. Prescripţia constă în stingerea forţei executive a unei hotărâri de con-
damnare ca urmare a trecerii timpului. Prin prescripţie se stinge dreptul statului
de a cere executarea pedepsei aplicate şi se stinge şi obligaţia condamnatului de
a mai executa pedeapsa ce i s-a aplicat. Ca şi prescripţia răspunderii penale,
prescripţia executării pedepsei îşi găseşte justificarea în anihilarea eficienţei pe-
depsei aplicate dacă nu a fost executată o perioadă de timp.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoanele fizice.
Prin dispoziţiile art.126 Cod penal, sunt stabilite termenele de prescrip-
ţie a executării pedepsei pentru persoanele fizice în funcţie de durata pedepsei
ce urmează a fi executată, după cum urmează:
a) 20 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea
pe viaţă sau închisoare mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult
de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.
Tot un termen de 20 de ani a fost prevăzut pentru prescrierea executării
pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe via-
ţă (art.130 C.p.). În acest caz termenul de prescripţie curge de la rămânerea de-
finitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă.
Deşi nu sunt pedepse, în lege s-a prevăzut expres (art.126 alin.2 C.p.) că
se prescriu în termen de 1 ani şi sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute
de art.91 Cod penal.
Durata termenelor de prescripţie a executării pedepsei se calculează de
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art.126 alin.3 C.p.). Terme-

110
nul de prescripţie a executării pedepsei în cazul revocării suspendării condiţio-
nate a executării pedepsei, a executării pedepsei sub supraveghere sau, după
caz, a executării pedepsei la locul de muncă, începe să curgă de la data rămâne-
rii definitive a hotărârii de revocare (art.126 alin.4 C.p.).
Termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa aplicată
pentru o singură infracţiune, ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infrac-
ţiuni, pluralitatea intermediară ori recidivă postcondamnatorie;
Dispoziţii speciale privind calcularea termenelor de prescripţie a execu-
tării pedepsei se mai găsesc şi în alte articole din Codul penal. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art.129 Cod penal, termenele de prescripţie a executării pedepsei se
reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.

40. Întreruperea si suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei

Întreruperea cursului de prescripţie a executării pedepsei şi a sancţiuni-
lor cu caracter administrativ are acelaşi efect ca şi întreruperea cursului pre-
scripţiei răspunderii penale, adică ştergerea termenului curs anterior şi după în-
cetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescriptie.
Întreruperea termenului de prescripţie a executării pedepsei şi a sancţi-
unilor cu caracter administrativ are loc, potrivit dispoziţiilor art.127 Cod penal,
prin:
a) începerea executării pedepsei;
b) săvârşirea de infracţiuni. Alături de aceste cauze, care prin intervenţia
lor anihilează efectul produs prin curgerea timpului, readucând în actualitate
fapta comisă, pedeapsa aplicată şi respectiv conduita periculoasă a infractorului
ce perseverează pe calea infracţională, legiuitorul a mai prevăzut încă o cauză,
anume:
c) sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, sus-
tragere care determină curgerea unui nou termen de prescripţie, care se calcu-
lează de la data sustragerii (art.127 alin.2 Cp.). Această cauză este mai frecven-
tă în cazurile când pedeapsa amenzii se execută în rate ori când pedeapsa închi-
sorii se execută la locul de muncă. Termenul de prescripţie trebuie să curgă ne-
întrerupt şi integral.

Suspendarea cursului prescripţiei

Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei poate fi oprit sau
suspendat în cauzele prevăzute de lege şi reluat după încetarea cauzei care a de-
terminat suspendarea.
Cauzele de suspendare a termenului de prescripţie a executării pedepsei
sunt prevăzute în Codul de procedură penală şi privesc suspendarea executării
pedepsei în timpul exercitării căilor extraordinare de atac (art.390 C.pr.pen.),
sau în cazurile de amânare ori întrerupere a executării pedepsei (art.453, 455 C.
pr.pen.).

111
 Efectele prescripţiei executării pedepsei. Prescripţia înlătură executa-
rea pedepsei principale (art.125 alin.l C.p.).
Legiuitorul român a prevazut imprescriptibilitatea executării pedepselor
principale pronunţate pentru infracţiunilor contra păcii şi omeniri, datorita
gravitatii dosebite a acestor infractiuni. Prin prescripţie se stinge executarea pe-
depsei principale şi o dată cu aceasta şi pedeapsa accesorie. Prescripţia nu înlă-
tură executarea pedepselor complementare Pedeapsa complementară, degrada-
rea militară, se va executa după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
fiindcă executarea aceasta nu presupune prezenţa condamnatului.
Prescripţia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă (art.126
alin.ultim). Aceasta înseamnă că măsurile de siguranţă se vor executa indiferent
de timpul scurs de la luarea acestora până la prinderea făptuitorului.

41 Reabilitarea de drept în cazul persoanei fizice

Noţiune si conditii
Reabilitarea de drept este forma de reabilitare ce intervine din oficiu
pentru anumite condamnări de mică gravitate, la împlinirea de către condamnat
a condiţiilor prevăzute de lege. Reabilitarea de drept operează în virtutea legii,
fără a fi necesară cererea fostului condamnat pentru obţinerea ei.
Reabilitarea de drept intervine, potrivit dispoziţiilor art.134 alin.l Cod
penal, în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii, care nu depă-
şeşte un an, dacă în decurs de 3 ani de la executarea pedepsei , condamnatul nu
a săvârşit din nou o infracţiune.
Reabilitarea de drept intervine, de asemenea, în trei cazuri speciale şi
anume: la împlinirea termenului de încercare, în cazul condamnării cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei (art.86 C.p.), la împlinirea termenului
de încercare, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art.866
C.p.) şi în cazul executării pedepsei într-o închisoare militară (art.62 alin.5
C.p.).
Condiţiile reabilitării de drept în cazul persoanei fizice. Pentru dobân-
direa reabilitării de drept trebuie îndeplinite anumite condiţii ce privesc:
- condamnarea;
- timpul scurs de la executarea sau stingerea pedepsei;
- conduita condamnatului.
a) Condiţii cu privire la condamnare. Reabilitarea de drept intervine
pentru condamnări de mică gravitate şi anume pentru condamnările la pedeapsa
amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an (este vorva de pe-
deapsa aplicata de instanta si nu cea executata, care ar putea fi redusă ori comu-
tată ca urmare a unei graţieri).
Reabilitarea de drept va interveni şi în cazul condamnărilor succesive
care, fiecare în parte, îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (art.134 C.p.),
pentru fiecare condamnare în parte, când, între executarea pedepsei anterioare şi
săvârşirea din nou a unei infracţiuni, se împlineşte termenul de 3 ani.

112
 Reabilitarea de drept nu va opera, insa, dacă pentru una dintre condam-
nările succesive nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, fiindcă reabili-
tarea priveşte pe condamnat şi nu condamnările pe care acesta le-a suportat, re-
abilitarea avand caracter indivizibil iar o reabilitare parţială fiind lipsită de sem-
nificaţie juridică. Condamnatul poate cere însă reabilitarea judecătorească.
De asemenea, reabilitarea de drept nu va opera în cazul în care, în ter-
menul de 3 ani, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune, chiar dacă pentru
noua infracţiune, pedeapsa aplicată nu este exceptată de la reabilitarea de drept
şi chiar dacă, de la executarea acesteia, se împlineşte termenul de 3 ani.
În astfel de situaţii, condamnatul poate cere reabilitarea judecătorească.
Condiţii privind termenul de reabilitare. Intervenţia reabilitării de drept
este condiţionată de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei, ori
de la stingerea executării acesteia.
Termenul este aceleaşi, indiferent de natura pedepsei, închisoare sau
amendă şi se calculează de la executarea pedepsei ori de la stingerea executării
pedepsei prin modalităţile prevăzute de lege.
Condiţii privind persoana condamnatului. Obţinerea reabilitării de
drept este condiţionată de conduita bună a condamnatului, care în decurs de trei
ani nu trebuie să mai săvârşească infracţiuni.
Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de 3 ani prevăzut pentru rea-
bilitarea de drept are ca efect, aşa cum s-a arătat, înlăturarea reabilitării de drept
pentru condamnarea în vederea căreia curgea, cu excepţia cazurilor în care pen-
tru noua infracţiune săvârşită este incidenţă amnistia şi care, prin efectul ei de
înlăturare a răspunderii penale, face ca termenul de reabilitare de drept să se
îndeplinească.

42. Reabilitarea de drept în cazuri speciale

Reabilitarea de drept mai intervine, aşa cum s-a arătat, şi în cazuri spe-
ciale:
a) Reabilitarea de drept ca efect al suspendării condiţionate a executării
pedepsei este prevăzută în dispoziţiile art.86 Cod penal şi intervine la împlinirea
termenului de încercare, dacă în cadrul acestuia nu a intervenit o cauză de revo-
care ori de anulare a suspendării şi tot astfel, la împlinirea termenului de încer-
care, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art.866 C.p.).
b) Reabilitarea de drept intervine, de asemenea, la împlinirea termenului
de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei ori al suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, când acestea au fost acordate în cazuri
speciale, fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.81 şi art.861 Cod penal,
cum este cazul condamnatului la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de
muncă, atunci când şi-a pierdut capacitatea de muncă (art.869 alin.4 C.p.), ori
al condamnatului pentru infracţiunea de abandon de familie care îşi îndeplineşte
obligaţiile în cursul judecăţii (art.305 alin.4 C.p.).

113
 b) Reabilitarea de drept intervine pentru condamnatul militar în termen
care execută pedeapsa într-o închisoare militară, la terminarea executării pedep-
sei, iar în cazul în care pedeapsa a fost redusă cu o treime ori cu jumătate, ca
urmare a conduitei acestuia (art.62 alin.2 C.p.), la terminarea executării pedep-
sei astfel reduse.
Reabilitarea de drept va interveni şi la împlinirea duratei pedepsei când
condamnatul militar a devenit inapt şi a fost liberat condiţionat. Dobândirea re-
abilitării de drept de către condamnatul militar în termen ce execută pedeapsa
închisorii într-o închisoare militară, este condiţionată de conduita buna a acestu-
ia, care trebuie să nu mai săvârşească din nou infracţiuni.Aşa cum s-a arătat,
reabilitarea de drept în astfel de cazuri speciale intervine potrivit reglementări-
lor proprii.
Alte aspecte privind reabilitarea de drept în cazul persoanei fizice. În-
trucât efectele reabilitării de drept intervin „ope legis”, în practică s-a pus pro-
blema dacă pentru condamnări, la care este incidenţă reabilitarea de drept, se
poate cere constatarea judecătorească a reabilitării. Răspunsul a fost afirmativ.
Hotărârea instanţei de judecată, în acest caz, nu este de acordare a reabilitării, ci
de constatare a reabilitării de drept, aşa încât, prin aceasta nu se schimbă natura
juridică a reabilitării de drept. Cererea de constatare a reabilitării de drept se
introduce la instanţa judecătorească după împlinirea termenului de 3 ani prevă-
zut în art.134 Cod penal.
Interesul promovării unei cereri de constatare a reabilitării de drept este
legată de probarea intervenirii reabilitării de drept prin hotărârea judecătorească.

43. Reabilitarea judecătorească. Noţiune si conditii.

Reabilitarea judecătorească este reabilitarea ce se acordă, la cererea fos-
tului condamnat, de către instanţa de judecată, în urma verificării îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege.
Având în vedere că se acordă în toate cazurile în care nu operează reabi-
litarea de drept, deci indiferent de natura infracţiunii şi de gravitatea pedepsei
aplicate, reabilitarea judecătorească este socotită ca fiind forma tipică, modalita-
tea principală de înlăturare a consecinţelor ce rezultă dintr-o condamnare.
Condiţiile reabilitării judecătoreşti. Reabilitarea judecătorească se
acordă la împlinirea condiţiilor prevăzute de lege:
- cu privire la condamnările pentru care se cere;
- cu privire la termenele de reabilitare;
- cu privire la conduita condamnatului.
Condiţiile cu privire la condamnare. Condamnările pentru care se acor-
dă reabilitarea judecătorească sunt acelea pentru care nu intervine reabilitarea
de drept.
De asemenea, poate fi cerută reabilitarea judecătorească pentru o con-
damnare cu privire la care a intervenit amnistia, deoarece reabilitarea apare
uneori, cu efecte mai favorabile decât amnistia (scoaterea din cazierul judiciar a

114
persoanelor condamnate, în cazul amnistiei, are loc după 2 ani de la incidenţa
amnistiei, iar în cazul reabilitării aceasta are loc de îndată; in legea nr.22/1969
art.4 alin.3, se prevede interdicţia pentru condamnatul care a beneficiat de am-
nistie, de a ocupa funcţia de gestionar timp de 2 ani de la data când a intervenit
amnistia, interdicţie care nu există în cazul reabilitării judecătoreşti, care face să
înceteze de îndată interdicţiile, incapacităţile şi decăderile ce decurg dintr-o
condamnare)
Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările succe-
sive, chiar dacă pentru unele din acestea ar fi incidenţă reabilitarea de drept.
Condiţii cu privire la termenul de reabilitare. Termenul de reabilitare
este o condiţie esenţială a reabilitării judecătoreşti şi reprezintă intervalul de
timp dintre executarea pedepsei ori stingerea executării acesteia, prin modurile
prevăzute de lege, şi judecarea cererii de reabilitare, interval în care condamna-
tul, prin conduita sa, probează că s-a îndreptat şi că merită reabilitarea.
Condiţii cu privire la conduita condamnatului.
Prin dispoziţiile art.137 Cod penal, s-au stabilit condiţiile ce trebuie în-
deplinite de către cel condamnat pentru obţinerea reabilitării judecătoreşti.
1. În cursul termenului de reabilitare condamnatul să nu fi suferit o no-
uă condamnare (art.137 lit.a) Cp.). O condamnare nouă intervenită în termenul
de reabilitare îl întrerupe şi un nou termen de reabilitare urmează să curgă de la
data executării pedepsei ori stingerea acesteia şi în raport cu pedeapsa cea mai
grea.
Numai existenţa unei condamnări suferite în termenul de reabilitare va
duce la respingerea cererii de reabilitare, pe când săvârşirea unei infracţiuni va
conduce doar la suspendarea cererii de reabilitare până la soluţionarea definitivă
a noii învinuiri (art.500 C.p.p.).
Condiţia prevăzută la art.137 lit.a) Cod penal este îndeplinită şi atunci
când solicitantul reabilitării a fost condamnat pentru o nouă faptă, dar care ulte-
rior a fost amnistiată ori a intervenit dezincriminarea acesteia.
2. Condamnatul care cere reabilitarea trebuie să aibă asigurată existen-
ţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste (art.137 alin.l lit.b) C.p.). Prin pre-
vederea acestei condiţii este stimulată încadrarea în muncă şi desfăşurarea unei
munci oneste de către fostul condamnat pentru întreţinerea sa şi totodată, este
exclus de la reabilitare cel care duce un trai parazitar, care nu-şi asigură existen-
ţa prin muncă cinstită.
Este îndeplinită condiţia prevăzută la at.137 alin.l lit.b) Cod penal şi
atunci când fostul condamnat este pensionar ori când, fiind incapabil de muncă,
se află în întreţinerea membrilor din familie.
3. Solicitantul reabilitării să fi avut o conduită bună (art.137 alin.l lit.c)
C.p.). Conduita bună a fostului condamnat, prin care probează că s-a integrat
deplin în societate, a respectat legile şi regulile de convieţuire socială, nu se re-
duce doar la aspectul că nu a mai săvârşit infracţiuni.

115
 Conduita bună a condamnatului se examinează de către instanţa investi-
tă cu judecarea cererii de reabilitare, atât în familie, la locul de muncă, în socie-
tate, cât şi în orice împrejurare în care condamnatul s-a aflat şi pe întreaga peri-
oadă de la executarea pedepsei până la soluţionarea cererii de reabilitare.
Nu este îndeplinită condiţia bunei conduite, când petiţionarul a mai să-
vârşit în termenul de reabilitare o infracţiune, chiar dacă pentru aceasta a inter-
venit amnistia, ori a fost sancţionat contravenţional de instanţa de judecată.
Condiţia bunei conduite a condamnatului nu presupune, cum corect s-a
decis în practica judiciară, ca petiţionarul să fi avut o comportare deosebită care
să determine evidenţierea sa în muncă.
4. Achitarea cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile.
A patra condiţie priveşte achitarea în întregime a cheltuielilor de judeca
şi a despăgubirilor civile la plata cărora condamnatul a fost obligat, afară de ca-
zul în care partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată
că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la despă-
gubirile civile din hotărârea de condamnare (art.137 alin.l lit.d C.p.).
Nu este îndeplinită condiţia prevăzută la art.137 lit.d) Cod penal când
condamnatul s-a sustras de la executarea despăgubirilor civile până când aces-
tea s-au prescris. Pentru a fi îndeplinită condiţia ce o examinăm, este necesar ca
petiţionarul să-şi îndeplinească voluntar obligaţia, afară de cazul când partea
vătămată a renunţat la despăgubiri.
Dacă neplata cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile nu se da-
torează relei credinţe a condamnatului, se poate dispune reabilitarea (art.137
alin.final C.p.).
Instanţa de judecată sesizată cu cererea de reabilitare a fostului condam-
nat, constatând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, acordă reabilitarea
condamnatului.
Cererea de reabilitare nu poate fi respinsă pe motiv de oportunitate, ori
că infracţiunile pentru care fusese condamnat petiţionarul au un caracter grav.
Este posibil ca instanţa să constate neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege
pentru acordarea reabilitării şi atunci dispune respingerea cererii de reabilitare.
Când respingerea se datorează neîndeplinirii condiţiilor de fond, o nouă
cerere de reabilitare va putea fi făcută:
- după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnărilor la pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani;
- după trecerea a 2 ani pentru condamnările cuprinse între 5 şi 10 ani;
- după trecerea unui termen de un an pentru condamnările mai mici de 5
ani (art.138 alin.l C.p.).
Aceste termene încep să curgă de la data hotărârii definitive prin care a
fost respinsă cererea de reabilitare (art.138 alin.l C.p.).
Condiţiile prevăzute pentru acordarea reabilitării vor trebui îndeplinite şi
în intervalul de timp prevăzut pentru reînnoirea cererii de reabilitare (art. 138
alin.2 Cp.).

116
 Dacă respingerea cererii de reabilitare se datorează neîndeplinirii condi-
ţiilor de formă procedurale, cererea de reabilitare poate fi reînnoită oricând cu
excepţia cazului când cererea a fost respinsă ca prematură şi care va putea fi
introdusă la împlinirea termenului de reabilitare (art.138 alin.ultim C.p. corobo-
rat cu art.497 alin.ultim C.pr.pen.).

117
 PARTEA a II-a
DREPT PENAL – PARTEA SPECIALA

CAPITOLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

CARACTERIZARE GENERALĂ
1. Obiectul infracţiunilor contra persoanei
a) Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni îl constituie ansamblul
relaţiilor sociale referitoare la manifestarea liberă a persoanei sub aspectul prin-
cipalelor sale atribute1, ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile „erga
omnes”, prin obligarea celorlalţi membri ai societăţii de a se abţine de la săvâr-
şirea oricăror fapte prin care acestea ar fi lezate sau prejudiciate. Cu alte cuvin-
te, obiectul juridic al infracţiunilor contra persoanei îl formează relaţiile sociale
care consacră dreptul individului la respectarea vieţii, sănătăţii, integrităţii fizi-
ce, libertăţii şi demnităţii sale.
Toate infracţiunile prezintă un grad de pericol social ridicat determinat,
pe deoparte de importanţa valorilor sociale protejate prin lege, iar pe de altă
parte acest gen de criminalitate se comite de regulă prin procedee violente.
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale circumscrise fie-
căreia din atributele esenţiale ale persoanei (viaţa, integritatea corporală, liberta-
tea, demnitatea etc.) privite ca drepturi absolute, opozabile tuturor.
c) Obiectul material îl reprezintă corpul victimei asupra căruia făptuito-
rul, prin acţiune sau inacţiune lezează valori sociale precum viaţa, integritatea,
sănătatea sau libertatea. În anumite situaţii (şantaj, ameninţare, divulgarea se-
cretului profesional etc.) infracţiunea este lipsită de obiect material.
2. Subiecţii infracţiunilor
- Subiectul activ nemijlocit (autorul) poate fi orice persoană, legea ne-
făcând precizări în acest sens. În anumite situaţii, subiectul este calificat (mamă
la pruncucidere, tată, frate, soră sau alţi descendenţi sau ascendenţi în linie
dreaptă pentru infracţiunea de incest etc.).
- Subiectul pasiv(victima infracţiunii) este persoana fizică împotriva că-
reia a fost îndreptată activitatea infracţională a făptuitorului.
3. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunilor contra persoanei se realizează, de
regulă, printr-o mare varietate de acţiuni (ucidere, lovire, ameninţare, constrân-

1
Viaţa, sănătatea, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, intimitatea etc.

118
gere, vătămare etc.) sau inacţiune în cazul omorului, pruncuciderii, uciderii din
culpă etc.
b) De regulă, infracţiunile contra persoanei produc şi o urmare imedia-
tă, prevăzută, în mod expres sau implicit, în conţinutul textului de incriminare
(urmarea imediată a infracţiunii de omor este uciderea unei persoane).
c) Mijloacele de săvârşire a faptei infracţionale sunt în general nerele-
vante însă, în unele cazuri acestea condiţionează existenţa infracţiunii în formă
simplă sau agravantă (în public, pe timpul nopţii, prin mijloace care pun în pe-
ricol viaţa).
d) Raportul de cauzalitate între faptă şi rezultat se stabileşte când le-
gea condiţionează incriminarea de existenţa unei urmări materiale invocate.
4. Latura subiectivă
Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra persoanei pot fi
săvârşite cu intenţie (omorul), praeterintenţie (lovirile, vătămările corporale,
lovirile cauzatoare de moarte) sau din culpă (ucidere din culpă).
Forme, modalităţi, sancţiuni
Actele pregătitoare, deşi posibile la marea majoritate a infracţiunilor nu
sunt incriminate, iar tentativa nu se sancţionează decât numai pentru o parte
dintre ele.
Modalităţi: Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase
modalităţi normative, în formă simplă sau calificată.
Sancţiunile sunt diverse, pedeapsa variind în funcţie de gravitatea faptei
(detenţiunea pe viaţă, pedeapsa închisorii, amenda, iar unele cazuri şi sancţiuni
complementare).

I. OMUCIDEREA
1.- Omorul
Conţinutul legal. Omorul constă în uciderea unei persoane – aşa cum
este definit în art. 174 C.pen.
După cum rezultă din textul de incriminare, omorul este fapta persoanei
care ucide cu intenţie altă persoană. Infracţiunea de omor cu care debutează ca-
pitolul II – Infracţiuni contra persoanei, constituie fapta tipică pentru toate in-
fracţiunile ce aparţin acestui capitol. Din ea îşi trage seva şi celelalte infracţiuni
(omorul calificat,omorul deosebit de grav, şi uciderea din culpă. Toate incrimi-
nările faptelor prevăzute în acest capitol sunt derivate din art. 174 C.pen.
A ucide o persoană, înseamnă acţiunea cu violenţă asupra corpului vic-
timei, având ca rezultat imediat moartea acesteia. Omorul, a fost incriminat în
legislaţia penală a tuturor timpurilor întrucât această infracţiune pune în pericol
viaţa omului ca valoare socială fundamentală. Fără respectarea vieţii persoanei,
nu poate fi concepută existenţa însăşi a comunităţilor umane şi convieţuirea
paşnică a membrilor lor.2

2
A se vedea A.Boroi, op..cit., pag. 20.

119
 Dreptul la viaţă aparţine aşadar persoanei fizice, căruia îi corespunde
obligaţia statului de a asigura protecţia vieţii persoanei, astfel încât nimeni să nu
se atingă de această valoare.
Condiţii preexistente
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de omor îl constituie ansamblul
relaţiilor sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală, nu pot fi
asigurate decât prin protejarea vieţii persoanei, împotriva faptelor intenţionate
de ucidere.
Omul, este o valoare socială fundamentală fiindcă prin om şi în jurul său
se formează şi se dezvoltă imensa majoritate a relaţiilor sociale la care ne-am
referit.3
b) Obiectul material al infracţiunii de omor îl constituie corpul omului
aflat în viaţă, indiferent de vârstă, sex, stare de sănătate sau a normalităţii bioan-
tropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil etc.). Viaţa este un fenomen
complex ca formă de mişcare; ea are la bază procese biologice şi psihice care
subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă viaţa înce-
tează în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială fundamentală şi im-
plicit relaţiile sociale legate de ea.4 Toate persoanele au dreptul la viaţă, indife-
rent de starea de sănătate, boală incurabilă sau muribunde, nefiind îngăduit ni-
mănui să suprime viaţa cuiva, indiferent cât mai are de trăit chiar şi în cazul în
care bolnavul solicită acest lucru. Problema eutanasiei este destul de controver-
sată în doctrina medicală sau juridică, Codul penal român nu admite eutanasia.
Pentru existenţa obiectului material al infracţiunii de omor trebuie înde-
plinite următoarele condiţii:5
- fapta să fie săvârşită asupra unui om viu, asupra unui corp omenesc
viu (o persoană se consideră în viaţă, în sensul legii penale, din momentul înce-
perii procesului biologic al naşterii);
- obiectul material al infracţiunii de omor să constea în uciderea altui
om – corpul aparţinând victimei. În consecinţă, sinuciderea sau încercarea de
sinucidere nu se răsfrânge asupra dreptului la viaţă al altuia, prin urmare potrivit
dreptului penal, aceasta nu constituie infracţiune. Întrucât viaţa unei persoane
nu poate exista decât în corpul persoanei, există o unitate organică între obiectul
juridic şi obiectul material al infracţiunii.6 Viaţa este un fenomen complex ca
formă de mişcare; ea are la bază procese biologice şi psihice, care subordonează
procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice).7 Dacă încetează viaţa în sens
biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială, implicit relaţiile legate de ea.

3
A se vedea V.Dongoroz şi colab., op..cit., vol.III, pag.18.
4
V.Beliş – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, pag. 18.
5
A se vedea O.A.Stoica – Drept penal – partea specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucu-
reşti, 1976, p.64.
6
Vezi C.Bulai, A.Filipaş, C.Mitrache, B.N.Bulai, Cr.Mitrache – Instituţii de drept penal, Editu-
ra Trei, 2008, p. 338.
7
V.Beliş – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, p. 18.

120
 Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul
pasiv care este o persoană în viaţă. După consumarea infracţiunii, persoana
pierde calitatea de subiect pasiv, corpul lipsit de viaţă devine obiect material. În
cazul tentativei, victima infracţiunii continuă să trăiască, caz în care subiectul
pasiv se confundă cu obiectul material.
Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană aptă pentru răs-
punderea penală. Infracţiunea poate fi comisă de o singură persoană sau de o
pluralitate de persoane în participaţie8 (sub forma coautoratului, instigării sau
complicităţii)
b) Subiectul pasiv(victima) este persoana ucisă ca urmare a acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului si poate fi, de asemenea, orice persoană, indiferent de
starea, statutul personal sau social, întrucât ocrotirea vieţii are caracter universal
Pentru existenţa subiectului pasiv este suficient să se constatate că persoana a
suferit răul produs de infracţiune adică decesul sau punerea vieţii în pericol
(concluziile examinării medico-legale).
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material se realizează prin orice activitate materială, care
are ca finalitate uciderea unui om. Termenul de „ucidere” se poate defini ca fi-
ind activitatea comisivă sau omisivă săvârşită prin orice mijloace ce are ca re-
zultat suprimarea vieţii, adică moartea unui om.
Fiind o infracţiune comisivă, elementul material constă de regulă, într-o
acţiune de ucidere a unei persoane, compusă din unul sau mai multe acte, exer-
citate asupra victimei sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovi-
re, tăiere, împuşcare, electrocutare, explozii etc.), acţiuni chimice (otrăvire, in-
toxicare, acizi chimici), acţiuni psihice (care provoacă stări de şoc sau emoţii
puternice, provocând moartea victimei – ameninţări, sperierea, intimidarea,
stresul psihic etc.).
Fapta poate fi săvârşită şi prin inacţiune, omisiune sau abstenţiune,
atunci când făptuitorul era obligat să acţioneze pentru a înlătura cauza sau îm-
prejurările care au provocat moartea victimei şi cu ştiinţă nu a făcut-o (nehrăni-
rea unui neputincios, neadministrarea unui tratament medical etc.).
Acţiunea de ucidere, poate fi directă – când autorul acţionează în mod
direct, nemijlocit asupra victimei provocându-i moartea; şi poate fi indirectă,
atunci când autorul foloseşte sau antrenează forţe, energii sau animale (folosirea
unor animale sălbatice, asmuţirea unui câine, folosirea unor insecte sau reptile
veninoase) care au avut ca urmare moartea victimei.

8
Se va reţine fapta săvîrşită în coautorat dacă trei indivizi au acţionat concomitent cu intenţia de
a ucide, chiar dacă viaţa a fost suprimată prin acţiunea unuia dintre participanţi.

121
 Mijloacele sau instrumentele folosite de autor trebuie să fie apte pentru
săvârşirea unei activităţi ucigătoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuinţarea lor
în anumite moduri, împrejurări sau condiţii.9
În oricare din situaţiile de mai sus, problema se pune cu privire la incri-
minare, nu la fapta propriu-zisă – fiind vorba de un act care să posede o forţă
distructivă de natură a provoca moartea persoanei în condiţiile date.10 Forţa dis-
tructivă se manifestă sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, îm-
puşcare, tăiere, electrocutare, lovire etc.), acţiuni chimice (otrăvire, administra-
rea de droguri), acţiuni psihice (intimidare, determinare).
Aceeaşi forţă distructivă este prezentă şi în cazul inacţiunii, atunci când
făptuitorul omite intenţionat să hrănească copilul, bolnavul sau persoana nepu-
tincioasă, neadministrarea tratamentului medical, lăsare în frig etc..
Acţiunea ucigătoare poate fi săvârşită în mod direct nemijlocit asupra
victimei sau indirect prin canalizarea altor forţe sau energii (folosirea unui câine
sau alt animal, reptile, insecte veninoase etc.) sau prin constrângere morală.
Acţiunea de ucidere ca element material al omorului trebuie să aibă ca
urmare imediată moartea victimei. Fără producerea acestui rezultat, acţiunea de
ucidere nu poate constitui infracţiunea de omor ci eventual tentativa acesteia,
omorul fiind o infracţiune de rezultat.11
b) Urmarea imediată. De cele mai multe ori, în norma de incriminare a
faptei (descrierea acţiunii sau inacţiunii) este prevăzut şi rezultatul, acesta fă-
când parte din descrierea acţiunii (elementul material al laturii obiective).
Producerea rezultatului, deşi nu este prevăzută în mod expres în conţinu-
tul legal al infracţiunii, constituie o trăsătură care întregeşte noţiunea de ucidere,
deoarece nu se poate vorbi despre uciderea unei persoane cât timp nu s-a produs
moartea acesteia. Prin producerea rezultatului mortal, omorul este o infracţiune
de rezultat. Incriminările, în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau
comprimat în norma de incriminare, se numesc incriminări de rezultat, spre de-
osebire de cele unde lipseşte o astfel de cerinţă, şi care se numesc incriminări de
simplă acţiune (formale).12
Fiind o infracţiune săvârşită prin acte violente, acestea sunt relevante în
momentul în care se produce rezultatul, respectiv moartea victimei. În lipsa
acestui rezultat, actul de violenţă poate fi luat în considerare ca element consti-
tutiv al infracţiunii de tentativă de omor sau al altei infracţiuni săvârşită prin
violenţă (vătămare corporală).
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi
moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate, în sensul că moartea
victimei a fost cauzată de fapta săvârşită de infractor şi că fapta acestuia consti-

9
A se vedea O.A.Stoica, op.cit., p.66.
10
A se vedea A.Boroi, Gh.Nistoreanu, op..cit., pag. 68.
11
C.Bulai, A.Filipaş, C.Mitrache, B.N.Bulai, Cr.Mitrache, op.cit., p.339.
12
A.Boroi – Drept penal – partea specială, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.69.

122
tuie cauza morţii victimei. În teoria dreptului penal şi în practica judiciară, se
admite că pentru existenţa legăturii de cauzalitate nu este necesar ca acţiunea
făptuitorului să fie cauza unică a morţii13 va exista legătura de cauzalitate şi
atunci când la producerea morţii au concurat şi alte cauze: preexistente (boala,
uzură a organismului) sau comitente (acţiunea factorilor atmosferici) sau surve-
nite (complicaţiile ivite în cursul tratamentului medical) câtă vreme legătura de
cauzalitate dintre fapta infractorului şi moartea victimei nu a fost întreruptă.
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor este
intenţia directă sau indirectă, după cum infractorul prevede că fapta sa (comisi-
vă sau omisivă) va produce ca rezultat moartea unei persoane şi doreşte produ-
cerea acesteia, ori, deşi nu o doreşte, o acceptă în mod conştient. În general in-
tenţia de a ucide rezultă, fie în mod direct din declaraţia făptuitorului sau din
existenţa probelor aflate în dosarul de urmărire penală; fie în urma analizei cau-
zelor, condiţiilor şi împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta.14 Există intenţia
de ucidere şi în cazul erorii asupra identităţii persoanei, deoarece o astfel de eroa-
re nu poartă asupra unei împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.15
Pentru existenţa intenţiei de a ucide, este suficient ca infractorul să fie
conştient că suprimă viaţa unui om în general şi nu a unui „anumit” om. Mobi-
lul sau scopul nu constituie o trăsătură a laturii subiective deci nu prezintă inte-
res decât atunci când acestea sunt elemente circumstanţiale ale infracţiunii de
omor calificat. Legea penală nu admite uciderea unei persoane nici chiar în si-
tuaţia unei morţi iminente, nici în cazul în care aceasta suferă de o boală incura-
bilă. În practica judiciară, intenţia de a ucide se deduce din materialitatea faptei,
care de cele mai multe ori relevă poziţia infractorului faţă de rezultat (perseve-
renţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri în zone vitale ale
corpului, secţionarea carotidei, înjunghierea în zona cordului etc.).
Forme, modalităţi, sancţiuni
a) Forme. Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivă, materială,
condiţionată de producerea unui rezultat distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi
determinat de aceasta, este susceptibilă de desfăşurare în timp şi deci de forme
imperfecte (actele preparatorii sau tentativa).16 Există tentativa (pedepsită con-
form art. 174, alin. (2) C.pen.). atunci când acţiunea de ucidere a fost întreruptă
sau nu şi-a produs efectul, fapt ce nu exclude producerea unor vătămări a inte-
grităţii corporale sau sănătăţii victimei.
Actele preparatorii, deşi sunt posibile, nu se pedepsesc.
Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care activitatea de uci-
dere a produs urmarea imediată, respectiv moartea victimei.
13
C.Bulai, A.Filipaş,
14
După ce loveşte grav victima, autorul o abandonează în condiţii primejdioase, nu o salvează
şi acceptă posibilitatea morţii acesteia.
15
A.Filipaş – Drept penal român – partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008,
p. 143.
16
A se vedea V.Dongoroz şi colab., op.cit., vol.III, p. 184.

123
 b) Modalităţi. Infracţiunea de omor incriminată în art. 174 C.pen. con-
stituie forma tipică, modalitatea simplă a acţiunii de ucidere. În forma sa tipică,
poate îmbrăca numeroase modalităţi faptice determinate de împrejurările con-
crete în care s-a comis fapta. Forma agravată a infracţiunii de omor este deter-
minată de circumstanţele legale enunţate în art. 175 C.pen. care incriminează
omorul calificat. Nu trebuie să considerăm că există mai multe infracţiuni de
omor – ci există o singură infracţiune tip, celelalte fiind infracţiuni derivate
(omorul calificat, omorul deosebit de grav, uciderea din culpă, uciderea la cere-
rea victimei etc.) în funcţie de mijloacele folosite, locul şi timpul săvârşirii, re-
laţiile dintre făptuitor şi victimă, mobilul faptei, gradul de pericol social .
c) Sancţiuni. În varianta sa simplă, omorul se pedepseşte cu închisoare
de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.17 Tentativa se pedepseşte cu
aplicarea art. 21 alin.(2) C.pen. cu închisoare de la 5 la 10 ani.
Urmărirea penală, se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror,
iar judecata, în primă instanţă este de competenţa tribunalului. Stabilirea cauze-
lor morţii se face de către medicul legist prin raportul de constatare medico-
legală.

2. Omorul calificat
Conţinutul legal. Acţiunea sau inacţiunea, care are ca urmare moartea
victimei, îmbracă anumite particularităţi prevăzute de legiuitor ca elemente cir-
cumstanţiale18, grupate în jurul faptei tipice, sporindu-i gradul de pericol social,
reprezentând o modalitate normativă agravată a acesteia.
Potrivit art. 175 C.pen., „omorul calificat constă în uciderea unei per-
soane în una din următoarele împrejurări”:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) asupra soţului sau unei rude apropiate;
d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;
e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;
f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei;
g) pentru a se sustrage, ori a sustrage pe altul de la urmărire, arestare, ori
de la executarea unei pedepse;
h) pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
i) în public.
După cum se poate observa, omorul calificat, constă în săvârşirea omo-
rului în anumite circumstanţe agravante, precis determinate în textul de incrimi-
nare, care conferă faptei un grad de pericol social ridicat şi dovedesc o pericu-
lozitate sporită a infractorului, împrejurări care determină aplicarea unei pedep-

17
Vezi art. 64 C.pen.
18
Vezi V.Dongoroz, op..cit., vol.III, pag. 186.

124
se mai grele. Aceste împrejurări sunt valorificate de legiuitor şi prevăzute ca
elemente circumstanţiale în conţinutul infracţiunii de omor, reprezentând o mo-
dalitate normativă agravată a acesteia19. Infracţiunea de omor este o infracţiune
de complexitate naturală.20 Infracţiunea de omor absoarbe toate celelalte infrac-
ţiuni consecutive cu aceasta21. Omorul calificat nu este o infracţiune de sine stă-
tătoare, ci tot fapta prevăzută la art. 174 C.pen. la care se adaugă anumite cir-
cumstanţe (în număr de 9) care îi sporesc gradul de pericol social.
a) Omorul cu premeditare presupune o pregătire anticipată a activităţii
infracţionale, o gândire prealabilă asupra modului în care va fi săvârşită fapta.
Premeditarea înseamnă trecerea unui interval de timp între momentul hotărâri
de a săvârşi fapta şi până în momentul realizării efective a acesteia. Durata
acestui timp nu este fixă şi nici nu poate fi stabilită dinainte.
Codul penal de la 1864 incrimina omorul săvârşit cu „precugetare” –
aceasta fiind definită astfel: „Precugetarea este atunci când mai înainte de să-
vârşirea faptei, s-a făcut hotărârea de a porni asupra vieţii unei persoane, ori
asupra celuia ce se va găsi, sau se va nemeri, şi chiar când hotărârea ar atârna de
vreo împrejurare ori condiţiune”. Codul penal din 1936 sancţiona în art. 464
omorul comis cu premeditare pe care îl numea „asasinat”.
Premeditarea, era luarea hotărârii înainte de comiterea faptei, era omorul
cu sângerare, iar făptuitorul, care ucidea cu premeditare, era considerat mai pe-
riculos decât cel care comitea fapta fără a o gândi în prealabil. Juristul italian
Francesco Carrara (1805-1888) definea premeditarea ca fiind „luarea hotărârii
infracţionale şi exteriorizarea ei, fie şi numai într-un singur act de pregătire mo-
rală sau materială”. Actul de pregătire este moral când făptuitorul monitorizează
victima, studiază comportamentul acesteia, culege informaţii despre ea şi fami-
lia acesteia, îi urmăreşte traseele de deplasare. Actul de pregătire material, pre-
supune derularea unor activităţi materiale ale făptuitorului: îşi procură sau con-
fecţionează arma pe care o va folosi, îşi alege locul şi timpul în care va acţiona
asupra victimei, îşi creează un alibi prin care să îngreuneze ancheta judiciară
etc. Astfel, omorul se consideră a fi săvârşit cu premeditare, atunci când din
momentul în care se ia hotărârea de a ucide o persoană şi până la punerea în
executare a acestei hotărâri, s-a scurs un interval de timp în care făptuitorul a
chibzuit asupra acestei hotărâri, şi-a procurat sau creat mijloacele necesare ma-
terializării faptei. Premeditarea trebuie înţeleasă nu numai ca un aspect al ele-
mentului subiectiv, ci ca o pregătire în vederea săvârşirii faptei.22
Omorul cu premeditare, prezintă un pericol social mai ridicat decât
omorul simplu, datorită periculozităţii infractorului, care îşi pregăteşte cu sânge

19
A se vedea V.Dongoroz şi colab., op.cit., vol.III, p.186.
20
Vezi A.Filipaş – Drept penal român, Editura Universul juridic, p.145 şi următoarele.
21
Loviri sau alte violenţe, vătămare corporală etc.
22
V.Dongoroz – Codul penal „Carol al II-lea”, comentat şi adnotat, vol.III, p.71.

125
rece acţiunea de ucidere, dovedind o periculozitate fermă în realizarea hotărârii
infracţionale.23
Premeditarea, fiind o circumstanţă personală, care ţine de latura subiec-
tivă a infracţiunii, efectele sale nu se transmit altor participanţi, decât dacă cel
care a premeditat omorul a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane
care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea în acest caz se converteşte între
circumstanţa reală şi, ca atare, se răsfrânge asupra participanţilor24 (ex. cel care-
i procură arma făptuitorului cunoscându-i intenţia şi unde o va folosi, va răs-
punde pentru complicitate la omor calificat).
Pe lângă activitatea psihică a făptuitorului de reflectare asupra modului
în care va săvârşi fapta, premeditarea mai presupune ca acesta să fi trecut la să-
vârşirea unor activităţi pregătitoare, de natură să întărească hotărârea luată şi să
asigure realizarea ei.
Pentru ca premeditarea să atragă răspunderea penală pentru omor califi-
cat trebuie îndeplinite anumite cerinţe:
- autorul să fi gândit (chibzuit) săvârşirea faptei;
- să fi luat măsuri de pregătire în vederea comiterii omorului şi să-şi fi
creat condiţiile necesare producerii rezultatului.
Aspecte din practica judiciară
În sarcina inculpatului s-a reţinut infracţiunea de omor cu premeditare,
atunci când acesta a avut un conflict cu victima, iar în ziua următoare a plănuit
o agresiune asupra acesteia cu scopul de a se răzbuna. Astfel, s-a înarmat, a
pândit victima , a atacat-o prin surprindere şi a ucis-o25.
Ameninţarea repetată a victimei cu moartea într-un interval mai mare de
timp, urmată de pândirea acesteia şi lovirea în cap cu un topor, leziune care i-a
provocat moartea constituie , de asemenea, omor cu premeditare26.
b) Omorul săvârşit din interes material constă în săvârşirea faptei de
ucidere a unei persoane din interes material. Circumstanţa de agravare şi califi-
care a omorului, în acest caz, rezultă din mobilul special al infracţiunii şi anume
„interesul material”, care a determinat făptuitorul să săvârşească omorul. Intere-
sul material ca mobil al uciderii unei persoane, poate să fie expresia unor trebu-
inţe materiale şi constă în urmărirea obţinerii, printr-o astfel de faptă, a unor
foloase sau avantaje materiale directe sau indirecte (stingerea unor datorii, obţi-
nerea unor sume de bani, dobândirea unei succesiuni, pentru a obţine preţul sau
răsplata materială promisă pentru săvârşirea omorului etc.). Pericolul social
sporit al omorului în acest caz, rezultă din caracterul deosebit de periculos al
recurgerii la omucidere pentru satisfacerea unor interese materiale. Pentru exis-
tenţa acestui element circumstanţial, este suficient să se constate că făptuitorul a

23
C.Bulai, C.Mitrache + colectiv, op.cit., p.343.
24
A.Boroi, op.cit., p. 83.
25
I.C.C.J, decizia nr.1730/2006-BC nr.4/2006, pag.46
26
Culegere de decizii ale I.C.C.J- 2005, pag.906

126
ucis din interes material. Nu orice omor care este comis din interes material se
încadrează la art. 175 lit.b C.pen., ci numai omorul care aduce făptuitorului
avantaje materiale pe care acesta le-ar putea obţine în mod legal, dar vrea să le
obţină mai repede sau în condiţii mai bune (moştenirea unei averi, dreptul de a
accede la un post care îi asigură o stare materială mai bună având competenţa
de a obţine acel post). Dacă omorul se comite cu ocazia sustragerii unor valori
sau bunuri materiale din posesia victimei, fapta va întruni elementele constituti-
ve ale infracţiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei (art. 211 C.pen.).
În cazul circumstanţei pe care o analizăm, nu prezintă interes valoarea
bunurilor sau avantajelor care pot fi obţinute. Este important ca aceste avantaje
să fi constituit mobilul comiterii omorului. Practica judiciară a evidenţiat faptul
că nu orice mobil de ordin patrimonial acoperă noţiunea de interes material. Nu
este îndeplinită cerinţa legii dacă omorul a fost săvârşit ca urmare a disputei
dintre făptuitor şi victimă pentru stăpânirea unui bun sau pentru folosinţa unor
bunuri.27
Omorul din interes material este o circumstanţă personală întrucât pri-
veşte latura subiectivă a infracţiunii, deci nu se transmite participanţilor decât în
cazul în care aceştia au acţionat din acelaşi motiv.28
În practica judiciară s-au pronunţat soluţii în care, nu orice mobil patri-
monial acoperă noţiunea de interes material. Cerinţa legii nu este îndeplinită
dacă, omorul a fost săvârşit ca urmare a unor certuri între făptuitor şi victimă în
legătură cu stăpânirea sau folosinţa bunurilor.29 Exemplu: Inculpatul a hotărât
să ucidă victima , deoarece nu i-a permis să folosească un teren pentru păşunat ,
precum şi pentru faptul că i-a interzis accesul la un drum de trecere.30
c) Omorul săvârşit asupra soţului sau asupra unei rude apropiate31.
Această faptă prezintă un pericol deosebit, deoarece victima nu este avizată
despre intenţiile autorului, relaţiile dintre autor şi victimă bazându-se pe afecţi-
une.
Calitatea de soţ rezultă numai dintr-o căsătorie legal încheiată care du-
rează până la desfacerea ei în condiţiile legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 149 C.pen. calitatea de rude apropiate o au as-
cendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora precum şi persoanele
devenite prin adopţie astfel de rude. Prin membru de familie se înţelege soţul
sau ruda apropiată dacă aceasta locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuito-
rul.32
Fiind vorba de o circumstanţă personală, aceasta nu se răsfrânge asupra
participanţilor, lipsiţi de calitatea respectivă (dacă o persoană ucide copilul
27
A se vedea A.Boroi, op.cit., p. 84.
28
A se vedea A.Boroi, op.cit., p. 85.
29
A se vedea A.Boroi, op..cit., pag. 84.
30
Trib.Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1643/1987.
31
Uciderea soţului-uxoricid, a fratelui-fratricid, a părinţilor-paricid.
32
Art. 1491 C.pen.

127
mamei împreună cu aceasta, va răspunde pentru omor simplu, iar mama pentru
complicitate la infracţiunea de omor calificat).
d) Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se
apăra. Agravanta este justificată prin faptul că autorul suprimă viaţa unei per-
soane care nu se poate apăra (vârstă fragedă, infirmitate fizică sau psihică, stare
de beţie completă, drogată etc.). Această circumstanţă este valabilă şi în situaţia
în care, deşi nu suferă de anumite infirmităţi, în timpul săvârşirii omorului
aceasta dormea, neputând reacţiona în vreun fel. A profita de starea de neputin-
ţă a victimei de a se apăra, presupune cunoaşterea de către făptuitor a condiţiei
precare a acesteia, folosindu-se de această stare pentru a o ucide.
e) Omorul săvârşit prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor
persoane. Forma agravantă a acestei infracţiuni, rezultă ca urmare a mijloacelor
folosite de autor pentru uciderea victimei (explozivi, gaze toxice, incendii, sub-
stanţe radioactive etc.) prin care se pune în pericol viaţa mai multor persoane
fiind posibilă uciderea mai multor subiecţi pasivi.
În cazul săvârşirii acestei infracţiuni, autorul acţionează cu intenţie indi-
rectă faţă de persoanele a căror viaţă a fost pusă în pericol prin mijloacele folo-
site.33
f) Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu
sau publice ale victimei. Această circumstanţă de calificare are în vedere omo-
rul săvârşit dintr-un sentiment de nemulţumire sau de răzbunare pentru modul
în care victima, în cadrul obligaţiilor de serviciu sau publice, a satisfăcut intere-
sele sau pretenţiile autorului.
Dacă victima îndeplineşte o funcţie importantă în stat sau politică fapta
va fi incriminată potrivit art. 160 C.pen. (atentat).
Nu prezintă interes dacă nemulţumirea făptuitorului faţă de victimă era
sau nu justificată. Împotriva abuzului funcţionarului există alte căi legale de so-
luţionare. Ceea ce agravează fapta este mobilul răzbunării cu care acţionează
autorul, dorinţa lui de a-şi face singur dreptate pedepsind funcţionarul pentru
faptele sale în legătură cu serviciul.
Exemplu:Uciderea paznicului care, l-a surprins pe autor în flagrant de
furt; a funcţionarului public care a refuzat eliberarea unei autorizaţii în benefi-
ciul autorului.
g) Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la urmărire34, arestare35, ori de la executarea unei pedepse.
Prin săvârşirea unei astfel de infracţiuni se pun în pericol nu numai rela-
ţiile sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii de omor ci şi relaţiile
sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, având ca rezultat ştirbirea încrederii în
aceste autorităţi şi prejudiciile aduse prestigiului justiţiei.

33
V.Dongoroz, op..cit., vol.III, pag. 192.
34
Se va avea în vedere activitatea de urmărire penală şi nu cea de supraveghere directă.
35
Măsură procesuală dispusă de judecător(arestarea preventivă).

128
 Pentru a-şi asigura sustragerea de la urmărirea penală, arestarea preven-
tivă sau de la executarea unei pedepse, învinuitul sau inculpatul care săvârşeşte
un omor în aceste condiţii, va răspunde penal pentru omor calificat. Gravitatea
pericolului social al omorului săvârşit în astfel de împrejurări, rezultă din scopul
urmărit de făptuitor şi anume sustragerea sa ori a altei persoane de la răspunde-
rea penală ( de la urmărirea penală, de la arestarea preventivă sau de la executa-
rea unei pedepse pronunţate de instanţa de judecată). Această faptă are şi un
obiect juridic secundar, în sensul că sunt încălcate şi relaţiile sociale privind în-
făptuirea justiţiei. Totodată, pericolul social sporit al acestei infracţiuni se dato-
rează şi periculozităţii infractorului care nu ezită să curme viaţa unei persoane
pentru a-şi asigura libertatea sau pentru a scăpa de urmărirea organelor judicia-
re. Apreciem că făptuitorul săvârşeşte omorul în împrejurările menţionate mai
sus şi în cazul în care acesta este surprins în flagrant de o persoană, îl urmăreşte
şi acesta o ucide pentru a-şi asigura scăparea.
În cazul în care autorul săvârşeşte omorul pentru a evada dintr-un loc de
reţinere sau deţinere, în afară de infracţiunea de omor calificat, săvârşeşte în
concurs de infracţiuni, şi infracţiunea de evadare (pedeapsa pentru evadare se
adaugă la pedeapsa aflată în curs de executare). Deoarece legea nu condiţionea-
ză agravanta de existenţa urmăririi penale, a arestării preventive sau executării
unei pedepse, agravanta va opera în orice situaţi, chiar dacă făptuitorul nu a fost
cercetat sau pus sub învinuire.
În astfel de cazuri, inculpatul va răspunde pentru infracţiunea de evadare
în concurs cu infracţiunea de omor agravat, cu aplicarea dispoziţiilor legale re-
feritoare la recidivă.
În cazul în care victima are calitatea de magistrat, poliţist, jandarm ori
militar fapta se încadrează în infracţiunea de omor deosebit de grav(art.176 lit.f
C.pen).
h) Omorul săvârşit pentru a înlesni 36, sau ascunde săvârşirea altei in-
fracţiuni
Expresia „săvârşirea altei infracţiuni” face trimitere la orice fel de in-
fracţiune, art. 144 C.pen nu face nici o deosebire în acest sens. Pericolul social
sporit al omorului comis în această împrejurare este evidenţiat de scopul urmărit
de făptuitor şi care constă în ascunderea unei infracţiuni săvârşită anterior de
către el sau de o altă persoană, fie în înlesnirea săvârşirii de el sau de către o
altă persoană a unei alte infracţiuni.
Pentru existenţa elementului circumstanţial nu prezintă interes dacă sco-
pul urmărit a fost realizat. De asemenea nu are relevanţă dacă autorul săvârşind
omorul a reuşit sau nu să înlesnească comiterea sau ascunderea acelei infracţi-
uni.
Prin ’’ascundere’’se înţelege acţiunea de ucidere pentru a disimula o al-
tă infracţiune, ori pentru a face ca această altă infracţiune să nu poată fi desco-

36
’’A înlesni’’înseamnă a netezi, a deschide drumul către infracţiunea vizată.

129
perită (uciderea unei persoane după violarea ei, uciderea persoanei care a sur-
prins în flagrant autorul în timp ce fura din locuinţa acesteia.
i) Omorul săvârşit în public. Locul public evidenţiază un grad de peri-
col social sporit al infractorului, determinând, prin atitudinea sfidătoare a aces-
tuia o nesiguranţă pentru cetăţeni. Se consideră a fi comis omorul în public
atunci când este săvârşit într-un loc public (stradă, piaţă, gară, parc, plajă etc.)
sau în locuri accesibile publicului (teatre, cinematografe, stadioane, unităţi de
învăţământ, restaurante etc.) dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane. Se
reţine aceeaşi formă calificată a infracţiunii şi dacă omorul s-a comis într-un loc
neaccesibil publicului dar cu intenţia ca fapta să fie văzută sau auzită de două
sau mai multe persoane.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme. Este o infracţiune materială, de rezultat, susceptibilă a se desfă-
şura în timp. Actele pregătitoare sunt posibile însă nu se sancţionează. Tentativa
este incriminată şi sancţionată conform art. 175 C.pen.
Modalităţi. Infracţiunea se consumă în urma acţiunii de ucidere, când
victima a decedat. Modalităţile normative ale omorului calificat sunt cele pre-
văzute în art. 175 lit. „a-i” C.pen.
Sancţiuni. Se pedepseşte mai aspru decât omorul simplu cu închisoare
de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.

3. Omorul deosebit de grav

În cazul omorului, legiuitorul a împărţit circumstanţele agravante în do-
uă categorii din care una defineşte omorul calificat iar cealaltă omorul deosebit
de grav.
Acestea din urmă sunt prevăzute în art. 176 C.pen. şi constau în săvârşi-
rea omorului:
a) prin cruzimi;
b) asupra a două sau mai multe persoane;
c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
d) pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
e) asupra unei femei gravide;
f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în
timpul sau în legătură cu îndatoririle de serviciu sau publice ale acestora;
g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar în le-
gătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Împrejurările prezentate mai sus reprezintă comportări antiumane care
alarmează şi revoltă societatea în cel mai înalt grad, depăşind gradul de pericol
social al omorului calificat.
a) Omorul săvârşit prin cruzimi
Dicţionarul limbii române atribuie cuvântul „crud” - „celui care se des-
fată la suferinţele altuia sau „faptă crudă, ferocitate, barbarie”.

130
 Prin cruzimi în sensul legii penal se înţeleg modurile procedurale, mij-
loacele şi actele de violenţă aplicate victimei de natură a-i provoca suferinţe
mari, prelungite în timp pentru a o chinui înainte de a o ucide sau care denotă
ferocitate, sadism, un mod inuman de săvârşire a omorului, care trezeşte în con-
ştiinţa publică un sentiment de oroare, dezaprobând lipsa de omenie şi josnicia
infractorului (lovituri repetate cu toporul, decapitarea victimei etc.). Cruzimea
include şi termenul de tortură. Sub aspect subiectiv, această circumstanţă l-a
determinat pe legiuitor să includă în latura subiectivă a infracţiunii nu numai
intenţia de comitere a omorului ci şi intenţia de a supune victima la chinuri pre-
lungite altele decât cele inerente omorului propriu-zis.37
Nu interesează dacă cruzimile au dus prin ele însele la moartea victimei
sau dacă au fost folosite numai pentru a schingiui victima înainte de a o ucide.
Elementul circumstanţial există atunci când omorul a fost conceput şi
realizat într-un mod chinuitor, prin provocarea unor suferinţe de neîndurat. Cru-
zimea ucigaşului se manifestă prin faptul că el a urmărit sau acceptat în mod
conştient nu numai moartea victimei dar şi chinuirea acesteia.38
În cazul actelor de violenţă repetate, trebuie să se facă distincţia între si-
tuaţiile în care aceste acte au semnificaţia de a chinui victima şi de a-i prelungi
suferinţele, faţă de situaţiile în care repetarea loviturilor nu exprimă prin speci-
ficul obiectului folosit decât modalitatea de a realiza uciderea39 (inculpatul a
aplicat victimei în regiunea capului mai multe lovituri cu o bâtă, cauzându-i
fractura oaselor craniene şi o hemoragie puternică care au dus la deces). Toate
acestea s-au desfăşurat în timp scurt, autorul a urmărit să suprime viaţa victimei
şi nu să-i provoace chinuri prelungite în timp. În doctrină, s-a evidenţiat faptul
de a nu fi asimilate actelor de cruzime suferinţele provocate în majoritatea cazu-
rilor de omucidere când sunt folosite mijloace ca: topor, otravă, glonţ etc.40
Dacă acţiunea de ucidere se realizează prin colaborarea mai multor făp-
tuitori, actele acestora nu se fracţionează în raport de fiecare făptuitor, ci se iau
în considerare în ansamblu. Astfel, dacă trei inculpaţi aplică victimei lovituri
repetate cu diferite obiecte cauzându-i multiple leziuni şi suferinţe prelungite se
va reţine infracţiunea de omor săvârşit prin cruzimi.41
Legiuitorul a dorit să sancţioneze mai aspru făptuitorul care manifestă o
periculozitate socială extremă. Practica judiciară a scos în evidenţă numeroase
fapte de cruzime (stropirea victimei cu benzină şi incendierea acesteia, biciuirea
victimei cu sârmă ghimpată, zdrobirea globilor oculari, arderea cu fierul de căl-
cat, şocuri electrice prelungite, provocarea unor fracturi multiple şi lăsarea în
zăpadă, zdrobirea degetelor, unghiilor, scoaterea ochilor, arderea cu fierul de
călcat etc.).
37
Vezi A.Filipaş, op.cit., p. 174.
38
A se vedea C.Bulai, C.Mitrache + colectiv, op.cit., p. 349.
39
A.Boroi, op.cit., p. 94.
40
A se vedea G.Antoniu, C.Bulai + colectiv, op.cit., vol.I, p.92.
41
A se vedea A.Boroi, op.cit., p.93.

131
 b) Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane
Acest element circumstanţial există în toate situaţiile în care acţiunea de
ucidere cu intenţie a avut ca rezultat moartea a două sau mai multor persoane.
Circumstanţa de calificare a acestui omor o constituie pluralitatea victimelor
ucise. În lipsa acestei circumstanţe ne-am afla în faţa unui concurs real de in-
fracţiuni şi vom avea atâtea infracţiuni câte victime există. Însă legiuitorul a fă-
cut o excepţie, considerând că pedeapsa aplicată în caz de concurs ar fi neîndes-
tulătoare, a creat o unitate infracţională legală sancţionată în condiţiile art. 175
C.pen. (închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi). În cazul
omorului sancţionat de art. 176 lit. „b” C.pen. există ca element specific voinţa
de a ucide în aceeaşi împrejurare şi prin aceeaşi acţiune două sau mai multe
persoane42 (explozia unei bombe care a ucis mai multe persoane, otrăvirea ali-
mentelor pe care le-au consumat victimele, descărcarea unei arme asupra unui
grup de persoane, descărcarea unor flacoane cu substanţe toxice volatile în în-
căperi folosite de mai multe persoane etc. având ca rezultat uciderea a cel puţin
două persoane). Din practica judiciară, rezultă că elementul circumstanţial
„asupra a două sau mai multor persoane” este îndeplinit ori de câte ori două sau
mai multe persoane au fost ucise de infractor în aceeaşi împrejurare sau cu
aceeaşi ocazie, indiferent dacă omorul multiplu s-a produs printr-o singură ac-
ţiune sau prin mai multe acţiuni (trăgând succesiv focuri de armă asupra mai
multor victime, lovind cu toporul două sau mai multe persoane43. Cerinţa esen-
ţială în această situaţie, este ca acţiunile de ucidere să se deruleze în cadrul ace-
leiaşi activităţi infracţionale, adică în aceeaşi împrejurare sau cu aceeaşi ocazie.
Dacă cel de-al doilea omor a fost comis după o perioadă de timp ce implică o
altă activitate infracţională sau a fost comis la un scurt interval de timp, însă în
împrejurări diferite, nu va mai exista unitatea infracţională prevăzută în art. 176
lit.”b” C.pen. ci o pluralitate de infracţiuni ce presupune aplicarea dispoziţiei
prevăzute în art. 176 lit.”c” C.pen.
Infracţiunea agravată se reţine indiferent dacă autorul a ucis cel puţin
două persoane printr-o singură acţiune (explozie) sau mai multe acţiuni (focuri
de armă repetate, lovind cu cuţitul două sau mai multe persoane etc.).
Pentru reţinerea agravantei făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea con-
secinţelor, constând în uciderea a două sau mai multor persoane, să urmărească
sau să accepte un asemenea rezultat.
c) Omorul săvârşit de o persoană care a mai comis un omor.
Forma se caracterizează prin aceea că ea constituie o infracţiune de
omor repetată, făptuitorul săvârşind anterior o altă infracţiune de omor în formă
consumată. Agravanta se aplică din moment ce există o faptă anterioară de
omor, indiferent dacă acea faptă a fost prescrisă, amnistiată sau dacă a fost co-
misă în timpul minorităţii făptuitorului. Circumstanţa de calificare a faptei con-

42
V.Dongoroz + colab., op.cit., vol.III, p. 198.
43
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970, p. 49.

132
stă în existenţa acestui antecedent special al făptuitorului. Prin omor se înţelege
numai fapta prevăzută în art. 174 C.pen. şi nu orice infracţiune care a avut ca
urmare moartea unei persoane (ucidere din culpă, loviri cauzatoare de moarte,
uciderea la cererea victimei, pruncuciderea etc.). Prin urmare antecedentul cerut
de lege nu operează în aceste cazuri. De asemenea, agravanta nu se aplică dacă
omorul anterior a fost comis în legitimă apărare.
Practica judiciară şi unii autori, împărtăşesc punctul de vedere potrivit
căruia, pentru existenţa faptei prevăzută la art. 176 lit.”c” C.pen. este necesar ca
autorul să fi săvârşit anterior o altă infracţiune de omor în faza de tentativă sau
consumată. „Săvârşirea unei infracţiuni” potrivit art. 144 C.pen., se înţelege
comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune con-
sumată în calitate de autor, instigator sau complice.
Incriminând omorul deosebit de grav, legiuitorul a avut în vedere ante-
cedentele autorului (săvârşirea anterioară a altui omor) vizându-l ca deosebit de
periculos, indiferent dacă a intervenit reabilitarea, amnistia sau prescripţia.
d) Omorul săvârşit pentru a comite sau ascunde săvârşirea unei tâlhă-
rii sau piraterii.
Forma agravată a infracţiunii constă în scopul urmărit de făptuitor şi
anume ascunderea săvârşirii unei infracţiuni de tâlhărie sau piraterie.
În prima teză, făptuitorul săvârşeşte omorul pentru a-i facilita săvîrşirea
uneia din cele două infracţiuni(uciderea ofiţerului de cart pentru a putea comite
un act de piraterie asupra unei nave). În a doua teză termenul de ’’ascundere ’’
are înţeles de disimulare.
Deoarece tâlhăria şi pirateria sunt infracţiuni cu pericol social ridicat,
scopul urmărit de făptuitor face ca omorul să depăşească prin gravitatea sa atât
omorul simplu cât şi omorul calificat. Dacă în cazul omorului calificat prevăzut
în art. 175 lit.”h” C.pen., făptuitorul urmăreşte săvârşirea faptei, înlesnirea sau
ascunderea oricărei infracţiuni, în cazul omorului deosebit de grav (art. 176
li.”d” C.pen.) scopul se restrânge la ascunderea unor infracţiuni grave (tâlhării
sau piraterii).
Săvîrşirea omorului pentru a înlesni comiterea tâlhăriei şi însuşirea de
bunuri ale victimei ucise sunt două infracţiuni aflate în concurs: omor deosebit
de grav(art.176 lit.d) şi tâlhărie prev. de art.211 alin (1) C.pen. 44.
Aşadar, ori de câte ori omorul consumat sau în fază de tentativă este
săvîrşit în scopul de a crea condiţii prielnice comiterii sau ascunderii unei tâlhă-
rii sau piraterii, indiferent dacă rezultatul s-a produs sau nu, constituie omor de-
osebit de grav.
e) Omorul săvârşit asupra unei femei gravide.
O asemenea faptă cauzează moartea a două fiinţe şi lezează simţământul
firesc al respectului faţă de fenomenul creaţiei umane. Graviditatea este o stare
fiziologică stabilită de către medic sau prin alte mijloace. Nu are semnificaţie

44
C.S.J. dec.nr.258/1995.

133
stadiul evoluţiei sarcinii deoarece textul foloseşte termenul „femeie gravidă”
fără nici o limitare. Pentru existenţa infracţiunii, starea de graviditate trebuie să
fie reală. Dacă făptuitorul săvârşeşte omorul convins că victima este gravidă,
dar în realitate se constată inexistenţa sarcinii, agravanta nu funcţionează.
În situaţia în care atât femeia vizată cât şi femeia ucisă (eroare de per-
soană) sunt gravide, textul de lege se aplică deoarece cadrul normativ protejea-
ză viaţa oricărei femei însărcinate.
În momentul în care făptuitorul săvârşeşte actul de ucidere el trebuie să
cunoască starea de graviditate a victimei indiferent de sursă.
f) Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra
unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de servi-
ciu sau publice ale acestora.
Raţiunea reţinerii unei asemenea agravante decurge din calitatea subiec-
tului pasiv, aceea de purtător al autorităţii de stat (procuror, judecător, poliţist,
jandarm sau militar).
Pentru a opera această circumstanţă funcţionarul trebuie să se afle în
timpul serviciului sau fapta să aibă legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de ser-
viciu sau publice ale victimei.
Calitatea de magistrat o au procurorii sau judecătorii potrivit legii
nr.303/2004.
Calitatea de militar o au persoanele stabilite de legea nr.80/1995(statutul
cadrelor militare).
g) Omorul săvârşit de către un judecător, procuror, jandarm, poliţist
sau militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu
sau publice ale acestora.
Agravanta are legătură directă cu calitatea de judecător, procuror, jan-
darm sau militar a subiectului activ al infracţiunii care reprezintă autoritatea de
stat. Pentru reţinerea acestei circumstanţe trebuie să existe o legătură între înda-
toririle de serviciu şi activitatea infracţională de ucidere.

II. LOVIREA ŞI VĂTĂMAREA INTEGRITĂŢII CORPORALE

SAU A SĂNĂTĂŢII
Caracterizare generală. Infracţiunile contra integrităţii corporale sau
sănătăţii constituie o subgrupă a infracţiunilor contra persoanei, în care sunt re-
glementate acele fapte de pericol social, săvârşite prin orice mijloace, prin care
se cauzează unei persoane suferinţe fizice sau o vătămare a integrităţii corporale
ori sănătăţii.
Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care
se referă la asigurarea integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei fizice, adică
la asigurarea unui climat de siguranţă în care persoana să fie intangibilă.
Sănătatea şi integritatea fizică a persoanei sunt valori sociale intangibile
garantate şi prin dispoziţiile art. 22 din Constituţia României. Viaţa socială nu
se poate desfăşura normal decât în condiţii de siguranţă civică, pentru membrii

134
societăţii, faptele de agresiune corporală fiind incriminate şi sancţionate de le-
gea penală. Sunt incriminate numai faptele de pericol social prin care este vă-
tămată integritatea corporală sau sănătatea altuia (nu sunt sancţionate actele de
autoagresiune).
Sub aspectul conţinutului obiectiv, aceste infracţiuni sunt comisive, dar
pot fi săvârşite şi prin omisiuni. Cele mai multe au, ca urmare imediată, o vătă-
mare a integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei agresate. În unele situaţii,
urmarea imediată se poate prelungi dincolo de momentul consumării infracţiu-
nii agravându-se în mod progresiv în funcţie de complicaţiile survenite ulterior.
Sub aspectul laturii subiective, aceste infracţiuni se săvârşesc fie cu in-
tenţie directă sau indirectă fie din culpă.

1. Lovirea sau alte violenţe

Conţinutul legal: Infracţiune incriminată de art. 180 C.pen. şi constă în
„lovirea sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice exercitate
asupra unei persoane (alin.(1) precum şi lovirea sau actele de violenţă care au
pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult
20 zile”.
În ambele situaţii fapta este agravată „dacă a fost săvârşită asupra
membrilor de familie.”
După cum se observă, textul de lege protejează pe deoparte corpul per-
soanei şi sănătatea, iar pe de altă parte integritatea corporală a persoanei împo-
triva lovirilor sau altor violenţe. Prin loviri înţelegem acţiunea de lovire a cor-
pului uman cu sau de corpuri dure. Lovirile sunt de natură fizică. Alte violenţe,
sunt violenţe de natură fizică, care nu sunt loviri cum ar fi şocurile electrice,
otrăvurile, radiaţiile etc. Lovirea sau violenţa se poate exercita printr-o acţiune
directă (lovirea cu pumnul, cu piciorul, cu corpuri dure) sau indirectă (îmbrân-
cire, trântire, aşezare în calea victimei a unui obstacol, prin asmuţirea unui câine
etc.).
Lovirile se pot exercita şi prin inacţiuni (neacoperirea unor gropi, şan-
ţuri, nesemnalizarea unor obstacole, neîngrădirea unui loc periculos) prin care
victima este expusă să se lovească. Fapta de lovire sau alte violente a fost in-
criminată într-o variantă tip [alin. (1) art. 180 C.pen.] şi o variantă agravată ca-
racterizată prin producerea unor leziuni traumatice sau este afectată sănătatea
persoanei iar pentru vindecare sunt necesare zile de îngrijiri medicale.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Dacă fapta a fost comisă asupra membrilor de familie, acţiunea pena-
lă se pune în mişcare şi din oficiu.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efecte şi
în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.

135
 Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care se referă la
ocrotirea integrităţii corporale sau sănătăţii fiecărei persoane împotriva actelor
de agresiune. Săvârşirea faptei este condiţionată de existenţa în viaţă a persoa-
nei agresate, indiferent de starea de sănătate sau sensibilitatea victimei.
b) obiectul material – corpul persoanei agresat sau supus la suferinţe fi-
zice.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ poate fi de regulă orice persoană, iar în forma agrava-
tă trebuie să fie soţ sau rudă apropiată cu victima. Fapta se poate comite şi în
participaţie în toate formele sale.
b) Subiectul pasiv în cazul alin. (1) şi (2) poate fi orice persoană. În ca-
zul formelor agravate subiectul pasiv este calificat – (membru de familie)45.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) elementul material constă în săvârşirea oricărei activităţi care a avut
ca rezultat atingerea violentă a corpului omenesc producătoare de suferinţe fizi-
ce. Cauzarea de suferinţe fizice se poate realiza prin orice mijloace.
Lovire – acţiune energică de atingere, agresiune, izbire bruscă şi violen-
ţă asupra corpului victimei, cu sau de un corp contondent (lovirea de perete,
caldarâm, cu instrumente de lovire sau armă etc.).
Acte de violenţă – manifestări brutale, constrângeri fizice de natură a
cauza suferinţe fizice (trântirea, smulgerea părului, aruncarea asupra victimei cu
diverse obiecte, asmuţirea câinelui sau alte animale periculoase etc.).
Prin vătămare corporală se produce o afectare a substanţei corpului
uman sau sănătăţii acestuia. Vătămarea este consecinţa unei acţiuni agresi-
ve(violenţe) , prin intermediul unui obiect asupra corpului uman, care are ca
efect producerea unui traumatism (echimoze, hematom, escoriaţii, plăgi etc.)
Fapta se realizează astfel prin acţiune dar şi prin inacţiune (victima fiind
expusă să se lovească – împrăştierea pe scări a unei substanţe lunecoase, ame-
ninţarea victimei – aceasta fuge din cauza spaimei se împiedică şi se loveşte în
cădere etc.).
b) urmarea imediată constă în provocarea unei suferinţe fizice ca urma-
re a lovirilor sau violenţelor exercitate asupra victimei. În cazul lovirii, suferinţa
fizică este prezumată, fiind o consecinţă directă a actelor de agresiune (echimo-
ze, excoriaţii, fracturi care necesită îngrijiri medicale, pentru vindecare,
realizându-se forma tip a infracţiunii).
c) legătura cauzală există între activitatea făptuitorului şi rezultatul
produs.

45
Art. 149 defineşte membru de familie ca fiind soţul sau ruda apropiată dacă cea din urmă lo-
cuieşte împreună cu făptuitorul.

136
 Latura subiectivă – Infracţiunea de lovire poate fi săvârşită cu intenţie
directă sau indirectă de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei.
În anumite împrejurări poate fi săvârşită şi cu intenţie depăşită (praeterintenţie),
când autorul deşi a săvârşit fapta cu intenţia de a lovi urmărind producerea unui
anume rezultat, a prevăzut şi urmările mai grave, fără a le dori sau accepta. In-
fracţiunea nu există dacă lovirile sau violenţele sunt consecinţa unor jocuri
sportive legale (lupte, box, arte marţiale etc.).
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: La această infracţiune, tentativa este posibilă, însă nu este in-
criminată datorită pericolului social redus. Infracţiunea se consumă în momen-
tul lovirii sau exercitării actului de violenţă asupra corpului victimei şi produce-
rii suferinţei fizice. Chiar dacă în aceleaşi împrejurări victimei îi sunt aplicate
mai multe lovituri (bătaie) va exista o singură infracţiune. Dacă însă făptuitorul
loveşte mai multe persoane, va exista concurs real de infracţiuni.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă continuată, dacă agresorul lo-
veşte aceeaşi persoană în împrejurări diferite şi în baza aceleiaşi rezoluţii infrac-
ţionale.
Modalităţi: În afara formei simple infracţiunea are şi două forme agra-
vate:
a. fapta se sǎvârşeşte asupra membrilor de familie
b. când fapta produce leziuni ce necesitǎ pentru vindecare îngrijiri me-
dicale de cel mult 20 de zile. Nu intrǎ în acest termen durata concediului medi-
cal.
Prin „îngrijiri medicale” se înţelege supunerea victimei la un regim sau
tratament adecvat în vederea vindecării. Durata concediului medical nu coinci-
de întotdeauna cu durata îngrijirilor medicale pentru vindecare. Timpul necesar
pentru îngrijiri medicale se stabileşte de către medicul legist în urma examinării
medico-legale a victimei.
Sancţiuni:
- închisoare de la o lunǎ la 3 ani - în forma tip şi
- închisoare de la 6 luni la 1 an, de la 3 luni la 2 ani, de la 1 la 2 ani - în
forma agravatǎ.
Pentru toate modalităţile normative pedeapsa închisorii este prevăzută în
alternanţă cu amenda.

2. Vătămarea corporală
Conţinutul legal: Potrivit art.181 C.pen vătămarea corporală este „fap-
ta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile”. Fapta este
mai gravă dacă a fost săvârşită asupra membrilor familiei.”
Vătămarea corporală, este o faptă care lezează integritatea corporală sau
sănătatea altei persoane şi este o variantă a infracţiunii de lovire sau alte violen-

137
ţe, care prezintă un pericol social mai mare decât al acesteia din urmă, ca urma-
re a consecinţelor produse.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. În cazul formei agravate, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi
din oficiu. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efec-
tele şi când a fost pusă în mişcare din oficiu.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
-obiectul juridic special - este format din totalitatea relaţiilor sociale ca-
re ocrotesc integritatea corporalǎ sau sǎnǎtatea fiecǎrei persoane, indifedent cǎ
este o persoanǎ oarecare sau membru de familie.
-obiectul material - este corpul persoanei agresate.
Subiecţii infracţiunii:
a) subiect activ poate fi orice persoană, iar pentru forma agravată acesta
are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu victima, dacă aceasta din urmă locu-
ieşte sau gospodăreşte împreună cu el. Dacǎ loviturile sunt exercitate de un
funcţionar în exercitarea atribuţiilor de serviciu, atunci vom avea infracţiunea
de purtare abuzivǎ. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) subiectul pasiv poate fi orice persoană aflată în viaţă indiferent de
vârstă sau starea de sănătate. Pentru forma agravată prevăzută la alin. (11) su-
biectul pasiv are calitatea de membru de familie.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune ce are ca re-
zultat o vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii victimei care necesită pen-
tru vindecare între 21 de zile şi cel mult 60 de zile.
Fapta poate consta într-o lovire sau orice act de violenţă îndreptate îm-
potriva persoanei vătămate, cauzatoare de suferinţe fizice, având o urmare ime-
diată specifică (infirmitate, prejudiciu grav estetic, avortul sau punerea în pri-
mejdie a vieţii persoanei).
Acţiunea poate fi violentă (loviri, îmbrânciri, înjunghieri) sau neviolentă
(consumul de băuturi sau alimente alterate, otrăvire, tratament medical neadec-
vat, transmiterea unei boli infecţioase etc.).
Elementul material poate consta şi într-o inacţiune sau omisiune adică
prin abţinerea de la îndeplinirea unei obligaţii de natură să preîntâmpine sau să
evite cauzarea unei vătămări corporale altei persoane.46
b) Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultat (vătămarea) exis-
tă o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă – forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirec-
tă. Vătămarea corporală poate îmbrăca şi forma unei infracţiuni,
praeterintenţionate, dacă după lovirea victimei se produc vătămări care necesi-

46
A se vedea O.A.Stoica, op.cit., p.93.

138
tă între 21-60 zile de îngrijiri medicale, autorul are o poziţie subiectivă caracte-
ristică culpei.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: - infracţiunea se consumă în momentul producerii rezultatului
descris în norma de incriminare – vătămarea necesită între 21-60 zile îngrijiri
medicale pentru vindecare.
Actele pregătitoare şi tentativa nu se pedepsesc.
Modalităţi: forma simplă şi forma agravată [art.181 alin.(1) şi 181
alin.(2)].
Sancţiuni: în forma simplă art. 181 alin. (1) C.pen. pedeapsa este închi-
soarea de la 6 luni la 5 ani. Pentru forma agravată – închisoarea de la 1 la 5 ani.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă. Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.

3. Vătămarea corporală gravă.

Conţinutul legal: Art. 182 C.pen. „fapta prin care s-a pricinuit integri-
tăţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 60 zile”.
Fapta se pedepseşte mai grav dacă a produs vreuna din următoarele con-
secinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infir-
mitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie
a vieţii persoanei - alin.(2). Fapta este mai gravă când a fost săvârşită în scopul
producerii consecinţelor prevăzute în alineatele precedente [alin.(3)]. Vătăma-
rea corporală gravă este o infracţiune care urmează în ordinea gravităţii, vătă-
marea corporală simplă şi se caracterizează de regulă prin aceea că are la bază
lovirea sau alte violenţe, având ca finalitate producerea unor consecinţe mult
mai grave, prevăzute în norma de incriminare.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special şi obiectul material este acelaşi cu ale celor-
lalte infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii, prezentate anterior.
Subiecţii infracţiunii:
a) subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă din punct
de vedere penal. Participaţia este posibilă sub toate formele sale (coautorat, in-
stigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv – persoana vătămată ca urmare a acţiunii agresorului.
Conţinutul constitutiv
a) Latura obiectivă – se poate sǎvârşi printr-o acţiune de lovire sau acte
de violenţǎ. Fapta se poate sǎvârşi şi indirect, prin intermediul unui animal sau
obiect. Specificul acestei infracţiuni constǎ în aceea cǎ durata îngrijirilor medi-
cale depǎşeşte 60 de zile sau produce una din urmǎtoarele consecinţe:prevăzute
în art. 182 C.pen.

139
 Acţiunea sau inacţiunea agravantă în funcţie de consecinţe, poate fi al-
ternativă:
- o vătămare care necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile de
îngrijiri medicale;
- pierderea unui simţ sau organ, ori încetarea funcţionării acestuia.
Este vorba de pierderea unuia din cele cinci simţuri47 ale fiinţei umane, ori lipsi-
rea persoanei de o parte a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie, ori deşi
se păstrează organul, acesta nu-şi mai poate îndeplini funcţia;
- producerea unei infirmităţi fizice sau psihice permanente;
Infirmitatea este o stare de anormalitate fizică sau psihică a corpului cu
caracter permanent (deformarea cutiei toracice, anchilozarea articulaţiilor, psi-
hoze, tulburări de comportament, stări depresive etc.).
Nu are relevanţă numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare vindecă-
rii.
- sluţirea – cauzarea unui grav prejudiciu estetic (schimbarea înfăţişă-
rii, desfigurarea etc.) sluţirea trebuie să fie permanentă;
- avortul – se cere ca făptuitorul să fi ştiut sau să fi putut prevedea sta-
rea de femeie însărcinată;
- punerea în primejdie a vieţii persoanei. În această situaţie, făptuitorul
nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă un asemenea rezultat, altfel ar
fi sancţionată pentru tentativă de omor. Dacă survine moartea victimei, va fi
acuzat de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(art. 183 C.pen.).
b) Latura subiectivă: Infracţiunea prevăzută la alin.(1) şi (2) art. 182
C.pen. se săvârşeşte cu intenţie directă sau praeterintenţie.
În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie în cazul faptei
de lovire sau vătămare, dar este în culpă faţă de consecinţa mai gravă produsă.
Forme., modalităţi, sancţiuni
Forme: Infracţiunea se consumă în momentul producerii vreuneia dintre
consecinţele prevăzute de art. 182 alin.(1) C.pen.
În varianta tip a infracţiunii, tentativa nu se pedepseşte în schimb tenta-
tiva se pedepseşte în cazul infracţiunii prevăzute în art. 182 alin.(3) C.pen.
Modalităţi: Infracţiunea de vătămare corporală gravă are pe lângă mo-
dalităţile normative prezentate în art. 182 alin. (1) şi două modalităţi agravate în
alin.(2) şi (3). Agravanta presupune ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie direc-
tă, ceea ce presupune că făptuitorul a prevăzut consecinţele grave care s-au pro-
dus şi a urmărit ca acestea să se producă.
Sancţiuni: În formă simplă, vătămarea corporală gravă se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani. În situaţia prevăzută de art. 182 alin.(2) – închisoare

47
Auz, văz, miros, gust, dactil (pipăit).Prin ’’organ’’se înţelege o parte a corpului, prin care se
realizează una sau mai multe funcţii vitale sau utile vieţii (inimă, rinichi; braţ, sân, ureche etc.)

140
de la 2 la 10 ani, iar pentru cea prevăzută la art. 182 alin.(3) – închisoare de la 3
la 12 ani.
Pentru această infracţiune, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Constatarea sau expertizele medico-legale sunt necesare în vederea sta-
bilirii duratei îngrijirilor medicale necesare vindecării sau a consecinţelor vătă-
mătoare prevăzute de lege.

4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.183 C.pen.)

Conţinut legal: „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute la art. 180-182
C.pen. a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la
15 ani”. Fiind cea mai gravă dintre infracţiunile contra integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanei, având ca urmare moartea victimei, se aseamănă prin rezultat
cu infracţiunile de omucidere.
Deoarece moartea victimei este o urmare praeterintenţionată a faptei de
lovire sau vătămare corporală, lovirile cauzatoare de moarte au fost incluse
printre infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei şi nu
printre infracţiunile de omor la care forma de vinovăţie este intenţia directă sau
indirectă. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se deosebeş-
te de celelalte infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii prin urmarea
imediată, respectiv moartea victimei, care constituie elementul circumstanţial
prezent în conţinutul său.
Acest element circumstanţial constă în lovirea sau vătămarea corporală a
unei persoane ce are ca urmare moartea victimei. Este necesar să se stabilească,
că lovirea sau vătămarea corporală săvârşită de autor a fost cauza morţii victi-
mei.
Condiţii preexistente:
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care se referă la
ocrotirea integrităţii corporale sau sănătăţii fiecărei persoane (acelaşi cu cel al
infracţiunilor prevăzute în art. 180-182 C.pen.), deosebirea constă în faptul că în
cazul infracţiunii prevăzute la art. 183 este vorba de relaţiile sociale care ocro-
tesc viaţa persoanei, împotriva lovirilor sau vătămărilor ce pot afecta această
valoare socială.
b) Obiectul material este identic cu cel al infracţiunii prevăzute în secţi-
unea a II-a, Titlul II C.pen.
Subiecţii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă din punct de
vedere juridic. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiect pasiv – persoana împotriva căreia sunt îndreptate acţiunile
violente de natură a-i provoca moartea.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:

141
 a) Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiuni sau
inacţiuni care au avut ca urmare imediată moartea victimei.
b) - urmarea imediatǎ - moartea persoanei.
c) Între activitatea făptuitorului şi moartea victimei există întotdeauna o
legătură de cauzalitate. Chiar dacă moartea survine după o perioadă mai lungă
de timp de la aplicarea lovirii intenţionate infracţiunea subzistă.48
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie specifică acestei infracţiuni este
praeterintenţia. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu inten-
ţie, urmarea mai gravă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului activ.
Acesta este conştient că loviturile aplicate victimei îi vor produce vătămarea
corporală, dar nu urmăreşte şi nici nu acceptă producerea morţii; dacă acest re-
zultat se produce subiectul va răspunde în raport cu acest rezultat.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: - infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii victi-
mei. Tentativa nu este posibilă, întrucât moartea victimei survine din cauza su-
biectului, ori faptele din culpă exclud tentativa.
Modalităţi: Infracţiunea îmbracă modalităţile normative prevăzute în
art. 180-182 C.pen.
Sancţiuni: - Închisoarea de la 5 la 15 ani, pedeapsa fiind mai uşoară de-
cât pentru omor, dar mai severă decât pentru uciderea din culpă.

III. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI

1 - LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL
Conţinutul legal: (art. 189 C.pen.): „Lipsirea de libertate a unei per-
soane în mod ilegal. Fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin simulare de
calităţi oficiale, prin răpire, de către o persoană înarmată, de două sau mai
multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos mate-
rial sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau
este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol – art.
189 alin.(2) C.pen.
Se consideră ca având o gravitate sporită, lipsirea de libertate a unei
persoane, săvârşită cu scopul de a o obliga la practica prostituţiei – alin.(3).
Fapta este mai gravă dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice
mod ca statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguverna-
mentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un
anumit act – alin.(4).
Gradul de pericol social creşte dacă faptele prevăzute în alin. (1) – (4)
se săvârşesc de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat
alin.(5). Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, infrac-
ţiunea este de gravitate maximă.”

48
G.Antoniu – Practica judiciară penală, vol.III, op..cit., pag. 74.

142
 Sechestrarea unei persoane într-un spaţiu închis din care nu poate ieşi,
urcarea ei cu forţa într-un autovehicul şi transportarea într-un loc în care nu are
libertate de mişcare, împiedicarea unei persoane de a se deplasa într-un anumit
loc, cât şi prin obligarea (silirea) acesteia de a se deplasa contrar voinţei sale
etc. sunt fapte de lipsire de libertate. Prin săvârşirea faptei, care prezintă un pe-
ricol social evident, (valori sociale apărate şi de Constituţia României – inviola-
bilitatea libertăţii şi siguranţei persoanei) are drept consecinţă împiedicarea des-
făşurării normale a relaţiilor sociale. Prin Decretul-Lege nr. 111 din 30 martie
1990 România a aderat la Convenţia internaţională contra luării de ostatici
adoptată la New York în 17 decembrie 1979 şi s-a angajat să reprime luarea de
ostatici ca manifestarea terorismului internaţional.
Condiţii preexistente
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă
şi normală desfăşurare depind de ocrotirea libertăţii de mişcare a persoanei (po-
sibilitatea de a circula liber, de a acţiona potrivit voinţei sale în limitele legii).
Libertatea fizică a persoanei constituie o valoare socială importantă, dezvoltarea
personalităţii umane fiind posibilă într-un cadru social în care membrii săi au
libertate de gândire şi acţiune. În cazul formelor agravate ale infracţiunii, vom
avea şi un obiect juridic secundar care constă în relaţiile sociale referitoare la
integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar dacă s-a pus în pericol viaţa su-
biectului pasiv – relaţiile sociale ce privesc dreptul la viaţă.
b) Obiectul material – este corpul victimei49, a persoanei lipsită de liber-
tate în mod ilegal.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă. Participaţia penală
poate fi întâlnită în toate formele sale. Fapta prevăzută în alin.(5) este suscepti-
bilă a fi comisă de către o pluralitate de infractori.
b) Subiect pasiv – poate fi orice persoană, indiferent de locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii (poate lipsi de libertate chiar în locuinţa sa), iar dacă este
minor, va opera agravanta prevăzută în art. 189 alin.(2) C.pen.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune prin care se
produce lipsirea de libertate a persoanei în orice mod. Nu are relevanţă timpul
sau locul săvârşirii faptei. În mod obligatoriu lipsirea de libertate trebuie să
aibă un caracter ilegal. În caz contrar, fapta nu va fi infracţiune. Nu are
relevanţǎ penalǎ nici restrângerea libertǎţii impusǎ de activitatea desfǎşuratǎ
de subiect - militarii în termen, sportivii din cantonamente etc.
Lipsirea de libertate în mod ilegal se poate realiza fie prin împiedicarea
persoanei de a se deplasa conform voinţei sale, fie prin obligarea acesteia de a
se deplasa în anumite locuri împotriva voinţei sale. Lipsirea de libertate în mod

49
V.Dongoroz, op..cit., vol.III, pag. 285.

143
ilegal se poate înfăptui şi printr-o inacţiune ce constă în omisiunea de a pune în
libertate o persoană atunci când au încetat temeiurile legale pentru privarea sau
restrângerea libertăţii acesteia.50
b) urmarea imediată – constă în lipsirea de libertate a victimei, imposi-
bilitatea acesteia de a se manifesta potrivit voinţei sale, de a se deplasa şi acţio-
na în conformitate cu dorinţa sa.
c) legătura de cauzalitate – există şi trebuie demonstrată.
Dacă lipsirea de libertate are ca scop constrângerea victimei la întreţine-
rea unor relaţii sexuale, autorul va răspunde numai pentru viol (lipsirea de liber-
tate fiind absorbită de fapta mai gravă). Dacă după comiterea violului inculpatul
continuă să reţină victima (a încuiat-o într-o cameră, a constrâns-o să nu pără-
sească încăperea, va exista infracţiunea prevăzută de art. 189 C.pen., în concurs
cu cea de viol).
Latura subiectivă – această infracţiune se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă. Dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, vinovă-
ţia se prezintă sub forma praeterintenţiei.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa faptelor prevăzute în art. 189 alin.(1) – (4) se pedep-
seşte. Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, instrumen-
telor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei, numai în cazul modalităţii
prevăzute în alin.(4) - art. 189 C.pen.51
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea imedi-
ată, rspectiv lipsirea de libertate. Fiind o infracţiune continuă vom avea şi forma
epuizării – aceasta producându-se când lipsirea de libertate a încetat.
Modalităţi: Fapta este susceptibilǎ de modalitǎţile normative agravate:
- când fapta este sǎvârşitǎ prin simularea de calitǎţi oficiale52;
- prin rǎpire53;
- de o persoanǎ înarmatǎ;
- de douǎ sau mai multe persoane împreunǎ;
- dacǎ în schimbul eliberǎrii se cere un folos material sau orice alt
avantaj;
- victima este minorǎ sau este supusǎ unor suferinţe ori sǎnǎtatea sau
viaţa îi este pusǎ în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
- lipsirea de libertate a unei persoane sǎvârşitǎ în scopul de a o obliga
la practicarea prostituţiei- închisorii de la 7 la 15 ani;
- dacǎ pentru eliberearea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o
persoanǎ juridicǎ, o organizaţie internaţionalǎ intreguvernamentalǎ sau un

50
C.Bulai + colectiv, op.cit., p. 378.
51
A se vedea şi prevederile art. 189 alin.(8) C.pen.
52
Se poate realiza oral sau prin prezentarea unor legitimaţii false.
53
Acţiune violentă caracterizată prin transportarea victimei într-un loc contrar voinţei sale.

144
grup de persoane54 sǎ îndeplineascǎ sau nu un anumit act, pedeapsa este închi-
soarea de la 7 la 18 ani.
- dacǎ faptele prevǎzute în alin.1-4 se sǎvârşesc de cǎtre o persoanǎ ca-
re face parte dintr-un grup organizat55, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15
ani, în cazul alin. 1, închisoarea de la 7 la 18 ani în cazul alin. 2 şi 3, închisoa-
rea de la 10 la 20 de ani, în cazul alin. 4.
- dacǎ fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pe-
deapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.
Sancţiuni:
- închisoare de la 3 la 10 ani – în forma tip şi
- închisoare de la 7 la 15 ani, închisoare de la 7 la 18 ani, închisoare
de la 10 la 20 de ani, închisoare de la 15 la 25 de ani - în forma agravatǎ.

2.VIOLAREA DE DOMICILIU
Conţinutul legal: „Pătrunderea, fără drept, în orice mod, într-o locuin-
ţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără consimţă-
mântul persoanei care o foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea aceste-
ia. Fapta este mai gravă dacă se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două
sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii, sau prin folosirea de cali-
tăţi mincinoase”. (art. 192 C. pen.)
Prin incriminarea acestei fapte sunt protejate libertatea individuală şi
dreptul la intimitate al persoanei.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special este format din ansamblul relaţiilor sociale
privind apărarea libertăţii persoanei sub aspectul vieţii domestice. Deşi această
libertate aparţine individului interesează şi societatea. În acest sens, Constituţia
României în art. 27 prevede că „domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabi-
le”.
b) obiectul material este reprezentat de încăperea, locuinţa, dependinţe-
le, locul împrejmuit, asupra căruia se îndreaptă acţiunea făptuitorului (pătrunde-
rea fără drept în orice mod). Accesul altei persoane în domiciliul sau reşedinţa
titularului se face doar prin consimţământul expres sau tacit al acestuia.
Subiecţii:
a) subiectul activ poate fi orice persoană.
Poate sǎvârşi aceastǎ infracţiune şi proprietarul care pǎtrunde în locuinţǎ
fǎrǎ consimţǎmântul chiriaşului. Participaţia penală fiind posibilă în toate for-
mele sale (coautorat, instigare, complicitate).

54
Grup format din cel puţin 3 indivizi.
55
Grup infracţional organizat, format din 3 sau mai multe persoane, care acţionează în mod
coordonat în scopul comiterii unor infracţiuni grave.

145
 b) Subiect pasiv – persoana care foloseşte domiciliul (deţinătorul de
drept sau de fapt al domiciliului) - are dreptul să permită sau să refuze accesul
altei persoane. Acesta nu se identifică întotdeauna cu proprietarul locuinţei
(poate fi şi chiriaş).
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) elementul material se realizează prin acţiunea de a pătrunde fără
drept în domiciliul altuia sau prin inacţiunea de a refuza părăsirea locuinţei sau
reşedinţei la cererea expresă a subiectului pasiv.
Locuinţa – reprezintă locul destinat uzului domestic al uneia sau mai
multor persoane (casă de locuit, apartament, cameră de hotel, cabană, rulotă
etc.).
Încăperea – este o parte din locuinţă – dacă mai multe persoane au câte
o cameră separată în acelaşi apartament sau imobil.
Dependinţe – anexe gospodăreşte aflate în relaţie de dependinţă faţă de
locuinţă (bucătărie, garaj, pod, cămară, magazii).
Loc împrejmuit – îndrăgirea unei proprietăţi în care se află locuinţa sau
dependinţele acesteia (curtea casei de locuit). Pătrunderea fără drept se poate
realiza prin orice mod în prezenţa sau în lipsa victimei.
Excepţii: Nu se reţine infracţiunea de violare de domiciliu în următoare-
le situaţii:
- pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecă-
toreşti;
- pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea sau bunu-
rile unei persoane;
- pentru asigurarea ordinii publice sau siguranţei naţionale;
- pentru prevenirea sau răspândirea unei epidemii.
Legea prevede că pătrunderea să fie efectuată fără drept în mod abuziv
fără justificare legală.
b) Urmarea imediată, constă în încălcarea libertăţii persoanei prin să-
vârşirea faptelor descrise mai sus.
c) Există legătura de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi urmarea
imediată.
În doctrină, există opinii divergente în privinţa încadrării juridice a fap-
tei, în cazul în care ’’pătrunderea fără drept’’ s-a realizat în scopul comiterii
unei infracţiuni de furt. De regulă, se consideră că ne aflăm în prezenţa unei in-
fracţiuni complexe(art.208 ref.la art.209 C.pen-furtul calificat), care absoarbe în
latura obiectivă şi fapta de violare de domiciliu.
Alţi autori, consideră că infracţiunea de violare de domiciliu şi cea de
furt calificat se află în concurs de infracţiuni56

56
C.Mitrache, furt şi violare de domiciliu, R.D.P.nr.1/1995, pag.124-127.

146
 Latura subiectivă: infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Consumarea infracţiunii are loc în momentul când făptuitorul a
pătruns fără drept în locuinţă sau refuză să o părăsească. Tentativa deşi este
posibilă nu se sancţionează.
Modalităţi: Modalitatea simplă (art. 192 alin.(1)
Fapta este susceptibilǎ de modalitǎţile normative agravate:
a. când fapta se sǎvârşeşte de o persoanǎ înarmatǎ;
b. de 2 sau mai multe persoane împreunǎ;
c. în timpul nopţii sau;
d. prin folosire de calitǎţi mincinoase.
Sancţiuni: Pentru forma simplă pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
4 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă. Împăcarea păr-
ţilor înlătură răspunderea penală. Pentru forma agravată, punerea în mişcare a
acţiunii penale se poate face din oficiu iar pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani.

3.ŞANTAJUL
Conţinutul legal: Potrivit art. 194 C.pen santajul reprezintă „Constrân-
gerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare să dea, să facă, să nu facă
sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos
pentru sine sau pentru altul. Fapta este mai gravă când constrângerea constă
în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţă-
toare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă
apropiată”.57
Condiţii preexistente:
Obiectul juridic:
a) obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la
libertatea psihică a persoanei împotriva faptelor de natură a îngrădi posibilitatea
celui şantajat de a voi şi dispune în mod liber de acţiunile sale.
b) Infracţiunea nu are un obiect material, libertatea psihică constituind
un drept personal. Când constrângerea se exercită asupra corpului victimei,
producându-i anumite leziuni, corpul acesteia devine obiect material al infracţi-
unii de şantaj.
Subiecţii:
a) subiect activ poate fi orice persoană şi prin oricare din formele parti-
cipaţiei penale.
b) subiect pasiv este persoana asupra căreia se exercită presiunea psihică.

57
Legături extraconjugale, difuzarea pe internet a unor imagini compromiţătoare, consumul de
droguri etc.

147
 Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) elementul material al laturii obiective îl reprezintă o acţiune de con-
strângere prin care victima este obligată să dea, să facă, să nu facă sau să sufe-
re ceva împotriva voinţei sale. Constrângerea se poate realiza prin violenţă sau
ameninţare în limitele prevăzute de art. 180 C.pen. În principal, şantajul este o
infracţiune îndreptată nu împotriva patrimoniului sau a altor interese ale per-
soanei ci împotriva libertăţii psihice.58
În toate variantele sale, fapta trebuie să fie aptă să constrângă voinţa vic-
timei. Prin constrângere, aceasta este obligată să adopte o anumită conduită do-
rită de către subiectul activ şi anume: să dea (o sumă de bani, un bun sau un
înscris); să facă (să depună plângere împotriva cuiva, să dea o declaraţie, să eli-
bereze un spaţiu etc.); să nu facă (să nu facă plângere împotriva unei persoane,
să nu facă recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti, să nu încheie un anumit
contract etc.); să sufere ceva (să i se distrugă autoturismul, să suporte o faptă
umilitoare).
În ceea ce priveşte violenţa , şi aceasta, trebuie sǎ se exercite în limitele
prevǎzute în art. 180 C. pen. Dacǎ prin folosirea violenţei se produce o
vǎtǎmare corporalǎ, va exista un concurs de infracţiuni.
Ameninţarea presupune efectuarea de cǎtre fǎptuitor a unui act care sǎ
inspire victimei temerea cǎ în viitor va suporta un rǎu, constând în sǎvârşirea
unei fapte pǎgubitoare. Violenţa şi ameninţarea trebuie sǎ constituie mijloace
de a exercita o constrângere asupra victimei. A da ceva înseamnǎ un act de de-
posedare prin remiterea unui bun sau prin a suporta un prejudiciu. Infracţiu-
nea de şantaj absoarbe infracţiunea de ameninţare.
Atenţie! A nu se confunda cu infracţiunea de tâlhǎrie- doar în situaţia în
care deposedarea de un bun se face prin acte de violenţǎ concomitente , va fi
infracţiune de tâlhǎrie.
Între violenţă sau ameninţare şi actul prin care victima cedează con-
strângerii trebuie să treacă un anumit timp; dacă victima este constrânsă să dea
imediat bani sau bunuri aflate asupra sa sau în imediata apropiere fapta va con-
stitui infracţiunea de tâlhărie şi nu şantaj.59
b) Urmarea imediată – constă în îngrădirea libertăţii psihice a victimei,
de a acţiona potrivit voinţei sale, prin crearea unei stări de teamă a acesteia.
c) Există legătură de cauzalitate. Infracţiunea de şantaj fiind mai gravă
absoarbe prin voinţa legii faptele de ameninţare, lovire sau alte violenţe,
Latura subiectivă: Forma de vinovăţie este numai intenţia directă – ca-
lificată prin scop -autorul exercită o constrângere asupra victimei pentru a o de-
termina să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva şi urmăreşte producerea

58
A.Boroi, op..cit., pag. 155.
59
C.Bulai, C.Mitrache, op.cit., p. 385.

148
acestui rezultat cu scopul de a dobândi ceva în mod injust pentru sine sau pentru
altul.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Consumarea se produce în momentul în care s-a îndeplinit ce-
rinţa legii adică starea de temere a celui constrâns. Tentativa deşi posibilă nu se
pedepseşte.
Modalităţi: Modalitatea simplă art. 194 alin.(1) C.pen. şi forma agravată
care constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare com-
promiţătoare pentru persoana ameninţată pentru soţul sau o rudă apropiată (art.
194 alin.(2) C.pen).
Sancţiuni: În forma tipică (simplă) sancţiunea este închisoarea de la 6
luni la 5 ani. Pentru forma agravată – închisoarea de la 2 la 7 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

IV. INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ

1 - VIOLUL
Conţinutul legal: (art. 197 C.pen.): „Actul sexual de orice natură, cu o
persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau pro-
fitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Fapta este mai gravă dacă:
-fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună,
-dacă victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau trata-
mentul făptuitorului,
-dacă victima este membru al familiei,
-dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii,
-ori dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Fapta prezintă o maximă gravitate dacă a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei.
Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală. se adresează unor valori sociale,
care vizează intimitatea şi libertatea sexuală, inviolabilitatea sexuală a persoa-
nei, pe de o parte, şi moralitatea vieţii sexuale, pe de altă parte. Manifestările de
viaţă sexuală au loc în cadrul unor relaţii în a căror normală desfăşurare sunt
interesate, atât persoanele care participă la acestea, cât şi societatea însăşi. Per-
soana este interesată ca relaţiile sexuale să se desfăşoare potrivit voinţei sale,
astfel încât să-i fie apărate viaţa, integritatea corporală, sănătatea fizică şi psihi-
că şi demnitatea.
Societatea, este interesată ca relaţiile sexuale ale membrilor săi să se
desfăşoare în aşa fel încât să se asigure dezvoltarea demografică normală, tine-
reţea şi vigoarea acesteia.
Violul este, fără îndoială, cea mai gravă infractiune sexuală, deoarece
aproape în toate cazurile aduce victimei un prejudiciului fizic şi o traumă psihi-
că. Violul poate duce la vătămări grave ale organelor genitale , precum şi ale

149
ţesuturilor adiacente, ceea ce poate duce la dereglări neuropsihice grave si du-
rabile in timp.
Infracţiunile referitoare la viaţa sexuală reprezintă încălcări ale libertăţii
şi moralităţii vieţii sexuale cu consecinţe grave asupra persoanei vătămate şi
familiei acesteia. În cazul infracţiunilor de viol, ceea ce protejează legiuitorul,
este libertatea individului de a decide cu privire la propria lui viaţă sexuală, li-
bertatea victimei de a decide cu privire la alegerea ei în ceea ce se numeşte un
act sexual.
Condiţii preexistente:
Obiectul juridic:
a) obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la
libertatea şi inviolabilitatea sexuală a oricărei persoane de a întreţine relaţii se-
xuale după propria sa voinţă.
Fapta lezează nu numai valori sociale importante ale persoanei (liberta-
tea şi inviolabilitatea sexuală), ci şi valori sociale fundamentale ca: viaţa, inte-
gritatea corporală sau sănătatea victimei ce pot constitui un obiect juridic se-
cundar al infracţiunii.60
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia
se săvârşesc actele cu caracter sexual (de agresiune sexuală). Aceste acţiuni da-
că sunt comise asupra unui cadavru vor constitui infracţiunea de profanare de
morminte (art. 319 C. pen.).
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, atât de
sex masculin, cât şi de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de im-
posibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, o supune unui
act sexual.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instiga-
re şi complicitate.
În anumite situaţii [art. 197 alin.(2)] subiectul activ este calificat, având
calitatea de rudă în linie directă, frate, soră sau victima se afla în îngrijirea,
ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul acestuia.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană indiferent de sex asupra căreia
se comit actele de abuz sexual. Nu are relevanţă dacă subiectul pasiv a mai avut
vreo relaţie sexuală cu făptuitorul sau nu, ori cu o altă persoană. Subiect pasiv
poate fi chiar soţul făptuitorului dacă acesta este constrâns pentru a întreţine
relaţii sexuale.
În anumite situaţii subiectul pasiv este circumstanţiat şi anume:
Alin(2)-ca primă modalitate agravată-subiectul pasiv are calitatea de
elev, pacient sau membru de familie.
Alin(3)-subiectul pasiv este minorul care nu a împlinit vârsta de 15 ani.

60
Vezi G.Antoniu, op..cit., vol.I, pag. 207.

150
 Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă într-o acţiune (actul sexual de orice natu-
ră), cu o persoană de sex opus sau de acelaşi sex. Se are în vedere atât raportul
sexual cât şi relaţiile sexuale.61 Prin satisfacerea nevoilor sexuale în reglementa-
rea actuală, se înţelege orice alte modalităţi excluzând perversiunile sexuale
prin care subiectul activ îşi satisface impulsurile sexuale (perversiunea sexuală,
fiind incriminată distinct în art. 201 C.pen.). Infracţiunea de viol presupune un
act sexual fără consimţământul persoanei cu care se doreşte a avea relaţia sexu-
ală. Constrângerea victimei trebuie să fie efectivă de natură a învinge rezistenţa
acesteia. Constrângerea se poate materializa în două modalităţi: constrângere
fizică ori constrângere morală (ameninţare) sau profitarea de starea victimei de
a nu se putea apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Terminologie:
Act sexual –fapta omului care se referă la sex şi la viata sexuală.
Act sexual de orice natură–orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii
sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului între persoane de
acelaşi sex sau de sex opus.
Raport sexual (heterosexual)–conjuncţie a organelor de sex masculin şi
feminin (penetrarea vaginală).
Relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex (homosexuale)-relaţii sexu-
ale de invertire sau pervertire a instinctului sexual purtate între persoane de ace-
laşi sex (între bărbaţi-pederastie, între femei-amorul lesbian).
b) Urmare a mijloacelor de constrângere folosite, trebuie să se producă
o încălcare a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei vătămate.
c) Între acţiunea de constrângere sau ameninţare şi urmarea imediată
trebuie să existe o legătură cauzală care trebuie dovedită.
Latura subiectivă – Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie direc-
tă; făptuitorul işi dă seama ca realizeaza raportul sexual impotriva voinţei per-
soanei si că încalcă, în felul acesta, libertatea si inviolabilitatea ei sexuală, ur-
mare a cărei producere o doreste. Intenţia faptuitorului trebuie să existe în mo-
mentul exercitării constrângerii. Dacă făptuitorul a realizat raportul sexual pro-
fitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa,
pentru existenţa violului, este necesar ca acesta să fi cunoscut, în momentul să-
vârşirii faptei, această stare a victimei.
Eroarea făptuitorului cu privire la această împrejurare îi înlătură vinovă-
ţia şi, ca urmare, răspunderea penală.

61
Raportul sexual presupune contactul sexual între persoane de sex opus iar relaţiile sexuale
presupune satisfacerea nevoilor sexuale cu altă persoană indiferent de sex (relaţii nefireşti).

151
 Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme:
Actele pregătitoare săvârşite de către autor nu sunt pedepsite. Tentativa
se pedepseşte62,; există tentativă când făptuitorul a început executarea actelor de
constrângere, dar din motive independente de voinţa sa, actul sexual nu a avut
loc. Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care s-a produs actul sexual.
Modalităţi: Violul în formă simplă se comite prin cele două modalităţi
normative descrise în lege: constrângerea şi profitarea de starea în care s-a aflat
victima.
Formele agravante ale infracţiunii sunt prevăzute de art. 197 alin.(2) lit.
a-c şi art. 197 alin.(3) C.pen. astfel:
a) săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună. Această
împrejurare presupune ca la locul săvârşirii infracţiunii să fie de faţă două sau
mai multe persoane indiferent de participarea fiecăreia – această agravantă, pre-
supune o cooperare simultană a participanţilor în săvârşirea infracţiunii;
b) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamen-
tul făptuitorului. Gravitatea faptei în acest caz rezultă din situaţia specială în
care se află victima în raport cu făptuitorul, acesta având calitatea de (părinte,
tutore, profesor, medic curant, asistent maternal etc.) care poate să facă presiuni
psihologice asupra victimei;
c) victima este membru de familie – în această situaţie victima este soţul
sau ruda apropiată, dacă locuieşte împreună cu făptuitorul. Dacă agresiunea se-
xuală are loc asupra unei rude în linie dreaptă (frate, soră, copil) în afară de in-
fracţiunea de viol se va reţine şi infracţiunea de incest în concurs ideal de in-
fracţiuni;
d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănă-
tăţii (leziuni grave ale organelor genitale, rupturi ale sfincterelor etc.);
e) victima nu împlinise vârsta de 15 ani. În această situaţie autorul tre-
buie să-şi fi dat seama că victima este minoră, sub această vârstă sau să fi pre-
văzut o asemenea posibilitate. Dacă a avut convingerea că victima avea o vârstă
mai mare de 15 ani, fiind în eroare de fapt, va fi pedepsit pentru varianta simplă
a infracţiunii;
f) fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.63 Rezultatul
mai grav se va reţine în sarcina autorului numai dacă acesta, deşi nu l-a prevă-
zut putea şi trebuia să-l prevadă, sperând fără temei că nu se va produce
(praeterintenţia).
Sancţiuni. În forma simplă, violul se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
10 ani. Pentru modalităţile agravate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani

62
Art. 204 C.pen..
63
Există o bogată cazuistică judiciară când victima a decedat în urma infracţiunii de viol datori-
tă vârstei înaintate sau vârstei foarte mici, ori a sărit de la înălţime pentru a se sinucide.

152
(art. 187 alin.(2)); de la 10 la 25 ani (art. 197 alin.(3)) şi de la 15 la 25 ani când
violul are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Pentru violul simplu prev. de art.197 alin.(1) C.pen. acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Dacă victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu ca-
pacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sau
la cererea reprezentantului legal al victimei.
În cazurile violului urmat de moartea sau sinuciderea victimei urmărirea
penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, iar judecata in primă
instanţă aparţine Tribunalului.

2. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR

Conţinutul legal: (art. 198 C.pen.): „actul sexual, de orice natură cu o
persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani
alin.(1) precum şi actul sexual de orice natură cu o persoană de sex opus sau
de acelaşi sex între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator,
ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator fo-
losind calitatea sa alin.(2) art. 198 C.pen. Fapta este mai gravă dacă actul se-
xual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a
împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de oferirea de bani sau alte foloase
de către făptuitor, direct sau indirect victimei alin.(3). Faptele prevăzute de
alin. (1) – (3) prezintă o gravitate mai mare dacă au fost săvârşite în scopul
producerii de materiale pornografice ori dacă pentru realizarea acestui scop, a
fost folosită constrângerea.
Fapta este de o gravitate şi mai mare dacă actul sexual cu persoane ca-
re nu împlinise 15 ani a fost săvârşită în condiţiile prevăzute de art. 197
alin.(2), lit.b, ori dacă faptele referitoare la ambele categorii de victime au avut
urmările prevăzute de art. 197 alin. (2) lit.c.
Fapta este foarte gravă când a avut ca urmare moartea victimei.
În acest articol sunt incriminate orice acte de natură sexuală în afara64
raportului sexual, actul sexual oral sau anal săvârşite prin constrângere, pune-
rea victimei în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exercita voinţa ori profi-
tând de această stare. Prin act de natură sexuală se înţelege orice fel de act care
ar tinde la obţinerea satisfacţiei sexuale, spre satisfacerea sexuală a autorului
faptei, act care nu are nici o legătură cu raportul sexual clasic65. Cercetarea ju-
diciară, expertizele medico-legale trebuie să dovedească că actele exercitate
asupra victimei aveau ca scop satisfacerea sexuală.

64
Faptă incriminată în art. 218 C.pen. (Violul).
65
Sunt incluse orice acte nefireşti cu scopul satisfacerii sexuale ale autorului.

153
 Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic îl reprezintă acele relaţii sociale referitoare la liberta-
tea sexuală a persoanei de a-şi satisface nevoile sexuale după propria sa voinţă,
având libertate deplină în alegerea partenerului. În anumite situaţii există şi un
obiect juridic secundar când sunt lezate valori sociale precum viaţa, sănătatea
sau integritatea corporală a persoanei agresate.
Legiuitorul a avut în vedere protecţia minorului, lipsit de experienţă şi
fără a se putea apăra sau a opune rezistenţă împotriva celui care încearcă să pro-
fite de naivitatea sa (este marcat pentru toată viaţa).
Începerea de timpuriu a vieţii sexuale poate avea consecinţe grave asu-
pra dezvoltarea fizice şi morale a minorului, precum si pentru copiii care s-ar
putea naşte din aceste raporturi66.
b) obiectul material este corpul minorului indiferent de sex, victimă a
infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii:
a) subiect activ poate fi orice persoană, iar în cazul în care victima are
vârsta între 15-18 ani acesta trebuie să aibă calitatea de tutore, supraveghetor,
îngrijitor, medic curant, profesor, educator etc. (subiect activ calificat).
b) subiectul pasiv este minorul care nu a împlinit vârsta de 15 ani sau
are vârsta între 15 şi 18 ani şi care se află în relaţii speciale cu subiectul activ
(subiect pasiv calificat).
Legea nu impune limita minimă de la care persoana poate să devină su-
biect pasiv al infracţiunii, însă se admite că această limită are legătură cu mo-
mentul când victima dobândeşte capacitatea de a avea o relaţie sexuală67.
Dacă victima, datorită vârstei fragede, nu avea posibilitatea de a-şi ex-
prima voinţa, fapta va constitui viol68.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă într-un act sexual realizat cu consimţă-
mântul persoanei, de acelaşi sex sau de sex opus.
În cazul modalităţii prevăzute de art. 198 alin.(2) pentru a obţine con-
simţământul victimei, subiectul activ se foloseşte de calitatea sa de tutore, cura-
tor, supraveghetor, medic curant etc.
În practica judiciară s-a asimilat calitatea de medic stomatolog69 cu ace-
ea de medic curant, iar aceea de antrenor de şcoală sportivă cu aceea de profe-
sor sau educator70, fiind justificată prin influenţa la fel de mare a acestora , ca şi
cea a medicului curant sau a profesorului ori educatorului.

66
G. Antoniu, op. cit., vol. I, p. 216-217.
67
G. Antoniu, op. cit., vol. I, p. 217.
68
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 78.
69
Trib. jud. Hunedoara, decizia pen. nr. 995/1974, RRD nr. 32/1974, p. 150.
70
Trib. Suprem, sec. pen., decizia nr. 2871/1975, Repertoriu alfabetic 1976-1980, p. 335.

154
 În practica judiciară s-a decis că infracţiunea de act sexual cu un minor
nu se află în concurs cu infracţiunea de seducţie, dacă inculpatul a determinat,
prin fapte sau promisiuni nesincere de căsătorie, o minoră sub 15 ani la raport
sexual71.
b) Pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 198 C.pen. este necesar
să se producă urmarea imediată (actul sexual consimţit).
c) Există legătura de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi rezultat.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie. Pentru existen-
ţa acesteia, se cere ca făptuitorul să fi cunoscut vârsta victimei ori să fi acceptat
varianta că victima ar putea avea vârsta respectivă.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Tentativa se pedepseşte (tentativa imperfectă). Consumarea infracţiunii
se produce în momentul în care a fost realizat actul sexual.
Modalităţi: Există două modalităţi normative ale infracţiunii, dacă vic-
tima are vârsta sub 15 ani sau are între 15 şi 18 ani, iar fapta este săvârşită de
tutore, curator sau de către supraveghetor, medic curant, profesor, educator,
folosindu-se de calitatea sa.
Modalităţile agravate:
- actul sexual a fost determinat de oferirea de bani, ori alte foloase, vic-
timei în mod direct sau indirect;
- faptele prevăzute în alin. (1) – (3) dacă au fost săvârşite în scopul pro-
ducerii de materiale pornografice;
- fapta este mai gravă dacă s-a realizat prin constrângere (în aceleaşi
condiţii ca infracţiunea de viol);
- dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Sancţiuni: Fapta simplă se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani
(alin.(1) şi alin.(2).
Modalitatea agravată prevăzută în alin.(3) se pedepseşte cu închisoarea
de la 3-12 ani.
Pentru faptele incriminate de alin.(4) – pedeapsa este închisoarea de la 5
la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
În cazul alin.(5) – închisoarea de la 5 la 18 ani iar dacă a avut ca urmare
moartea victimei de la 15 la 25 ani. Pentru toate cazurile se aplică şi sancţiuni
complementare de interzicerea unor drepturi.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

3 - PERVERSIUNEA SEXUALĂ
Conţinutul legal: Potrivit art. 201 C.pen. constituie infracţiune „actele
de perversiune sexuală72 săvârşite în public sau care au produs scandal public
71
Trib. Suprem, sec. pen., decizia nr. 2132/1974, în RRD nr. 3/1975, p. 63. În sens contrar Trib. jud. Constanţa, decizia
pen. nr. 1474/1974, RRD nr. 3/1977, p. 55, cu notă de O. Cojocaru.
72
Orice acte nefireşti realizate în scopul satisfacerii apetitului sexual între persoane de sex opus
sau persoane de acelaşi sex.

155
alin.(1). De asemenea constituie infracţiune, actele de perversiune sexuală să-
vârşită cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani, [alin.(2)] precum şi
actele de perversiune sexuală cu o persoană între 15 şi 18 ani, dacă fapta este
săvârşită de către tutore, curator, ori de câtre supraveghetor, îngrijitor, medic
curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa, [alin.(3)]. Fapta este mai
gravă dacă actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vâr-
sta de 18 ani au fost determinate de oferirea sau darea de bani ori alte foloase
de către făptuitor în mod direct sau indirect [alin.(31)].
Faptele prevăzute în alin. (2), (3) şi (31) prezintă agravanta mai mare
dacă au fost săvârşite în scopul producerii de materiale pornografice ori dacă
pentru realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea [alin.(32)].
Fapta este şi mai gravă dacă actele de perversiune sexuală au fost să-
vârşite asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa sau prin constrângere (alin.4).
Gravitatea faptei creşte dacă acţiunile de mai sus au avut drept urmare
vătămarea gravă a integrităţii personale sau sănătăţii [alin.(5) teza I] şi este de
maximă gravitate dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victi-
mei [alin.(5) teza II].
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale care privesc viaţa
sexuală a persoanei şi care trebuie să se desfăşoare în condiţii de moralitate şi
decenţă. În anumite situaţii poate exista şi un obiect juridic adiacent care pri-
veşte inviolabilitatea sexuală, libertatea psihică, integritatea corporală, sănătatea
şi chiar viaţa când actele de perversiune se săvârşesc prin constrângere.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia
se săvârşesc actele de perversiune sexuală.
Subiecţii infracţiunii:
a) subiect activ poate fi orice persoană fizică bărbat sau femeie; în situa-
ţia prevăzută în alin.(3) subiectul este calificat (tutore, curator, supraveghetor,
îngrijitor, medic curant, profesor sau educator).
b) Subiect pasiv – există numai la modalităţile agravate, acesta poate fi
un minor sub 15 ani ori unul între 15 şi 18 ani, care se află în relaţiile precizate
mai sus cu subiectul activ sau cu o persoană adultă aflată în imposibilitatea de a
se apăra sau a-şi exprima voinţa ori care a fost constrânsă la acte de perversiune
sexuală. Când actele de perversiune sexuală au fost consimţite, va exista o in-
fracţiune cu o pluralitate naturală de făptuitori73, aceştia identificându-se cu su-
biecţii activi.

73
V.Dongoroz, op..cit., vol.III, pag. 320.

156
 Conţinutul constitutiv
a) Elementul material constă în săvârşirea unor fapte nefireşti legate de
satisfacerea sexuală. Actele de perversiune sexuală trebuie să se producă în pu-
blic sau să fi produs scandal public (repulsie, revoltă, dezaprobare etc.).
Prin scandal public se înţelege reacţia unui număr de persoane care, lu-
ând cunoştinţă de săvârşirea acestor acte sexuale, îşi exprimă sentimentele de
indignare şi revoltă provocate de această faptă. 74
Prin acte de perversiune sexuală se înţelege orice modalitate de obţinere
a unei satisfacţii sexuale, altele decât cele arătate la infracţiunea de viol75.
b) Urmarea imediată constă în producerea scandalului public sau în le-
zarea libertăţii sexuale a persoanei.
În medicina legală76, actele de perversiune sexuală au fost grupate în trei
categorii: sodomia de specie, perversiunea mijloacelor şi perversiuni diverse.
Sodomia de specie-cunoscută sub numele de zoofilie sau bestialitate se
referă la actele sexuale dintre oameni şi animale.
Denumirea de sodomie vine din Biblie de la oraşul Sodoma, pe care
Dumnezeu, împreună cu oraşul Gomora le distrugea dându-le foc. Acestă hotă-
râre a fost luată datorită lucrurilor nefireşti care se petreceau acolo: acte sexuale
neaprobate de legile din aceea vremea , violuri şi marele desfrâu şi în general
acte de răutate extremă.
Perversiunea mijloacelor se referă în principal la sadism şi masochism.
Numele de sadism provine de la marchizul de Sade, care a prezentat în
romanele sale eroi a căror deviză era „plăceri fizice însoţite de dezordine mora-
lă”.
Sadismul presupune satisfacerea instinctelor sexuale prin producerea ce-
lor mai variate violenţe asupra partenerului. Uneori aceste violenţe merg până la
crimă.
Masochismul presupune atitudinea unei persoane care caută plăcerea în
durere.
Perversiuni diverse : necrofilia, narcisismul, fetişismul, voayeurismul,
azoofilia, gerontofilia.
Necrofilia se materializată prin raporturi sexuale cu cadavre.
Narcisismul constă în obţinerea satisfacţiei sexuale prin contemplarea
propriului corp.
Fetişismul reprezintă contemplarea obiectelor care aparţin persoanei iu-
bite şi care are rolul de a produce satisfacţie sexuală;
Voayeurismul – se materializează în satisfacerea instinctului sexual prin
plăcerea de a privi actele sexuale săvârşite de alţii.

74
T Toader, Drept penal român, partea specială, op. cit, pag.58.
75
I.C.C.J.-decizia nr.III din 23.05.2005
76
V.Belis-Medicină legală, op. Cit., pag.168-169.

157
 Azoofllia - producerea de senzaţii prin contemplarea lucrurilor neînsufle-
ţite ce au semnificaţie erotică (statui, nuduri).
Gerontofilia - constă în satisfacerea instinctului sexual cu femei în vâr-
stă.
c) Raportul de cauzalitate -între actele sexuale nefireşti săvârşite şi
scandalul public produs trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă – această infracţiune se comite cu intenţie. În modali-
tatea agravată (vătămarea corporală gravă sau a sănătăţii persoanei ori moartea
sau sinuciderea victimei) forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa sau infracţiunea consumată. Pentru a exista tentativă,
actele deşi întrerupte trebuie să fi fost săvârşite în public sau să fi produs scan-
dal public. Infracţiunea se consumă în momentul când s-au produs actele de
perversiune în public sau în condiţii care tulbură ordinea publică.
Modalităţi: Există o modalitate simplă şi mai multe forme agravate.
Modalităţile agravate sunt:
a) săvârşirea actelor de perversiune cu o persoană mai mică de 15 ani;
b) persoana are între 15 şi 18 ani însă fapta este săvârşită de tutore, cura-
tor, supraveghetor, profesor etc. Folosindu-se de calitatea sa;
c) persoana nu a împlinit 18 ani, actele de perversiune fiind acceptate ca
urmare a oferirii de bani ori alte foloase de către făptuitor;
d) actele de perversiune au fost săvârşite în scopul producerii de materi-
ale pornografice;
e) dacă au fost săvârşite prin constrângere;
f) dacă au provocat vătămarea corporală gravă, moartea sau sinuciderea
victimei.
Sancţiuni: Pentru forma simplă, pedeapsa este închisoare de la 1 la 5
ani. Pentru formele agravate, pedeapsa închisorii variază în funcţie de pericolul
social al faptei: 3-12 ani; 5-15 ani; 5-18 ani; 15-25 ani. Pentru modalităţile
agravate se prevede şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

4.CORUPŢIA SEXUALĂ
Conţinut legal: „actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor
sau în prezenţa77 unui minor. Fapta este mai gravă dacă actele cu caracter ob-
scen se săvârşesc în cadrul familiei sau în scopul producerii de materiale por-
nografice; prezintă un pericol social mai mare atunci când acţiunea constă în
ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un minor de
sex diferit sau de acelaşi sex” (art. 202 C.pen.).

77
„asupra”-acţiunea este îndreptată asupra corpului minorului
„în prezenţa”-minorul se află la locul comiterii actului obscen.

158
 Condiţii preexistente
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la viaţa
sexuală pentru care minorul trebuie pregătit în condiţii decente şi morale.
Prin incriminarea acestei fapte se asigură un climat de dezvoltare norma-
lă a minorului, pentru a fi pus la adăpost de săvârşirea oricăror acte obscene, în
cadrul societăţii sau în mediul familial..
Subiecţii infracţiunii:
a) subiectul activ poate fi orice persoană indiferent de sex, care îndepli-
neşte condiţiile răspunderii penale.
b) subiectul pasiv este un minor de sex masculin sau feminin.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material se realizează prin acte cu caracter obscen. Prin
„acte cu caracter obscen” se înţeleg acele manifestări exterioare cu conotaţie
sexuală care aduc atingere pudorii şi bunului simţ al celor prezenţi. Poate fi ob-
scen fie prin natură, fie prin semnificaţie. Aceste fapte se comit în prezenţa sau
asupra unui minor.
Prin „acte” vom înţelege orice fel de manifestări exterioare, având con-
ţinutul incriminat. Nu interesează dacă actele se comit în public (în acest caz, va
fi concurs de infracţiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii
publice) sau în particular78.
În practica judiciară s-a decis că există această infracţiune numai şi prin
simpla apropiere a organelor sexuale ale autorului faţă de un minor79.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea, atingerea adusă valorilor so-
ciale apărate de lege
Latura subiectivă – Corupţia sexuală se comite cu intenţie.
Vinovăţia îmbracă forma intenţiei directe cu condiţia ca făptuitorul să
cunoască, să ştie că minorul asistă la aceste fapte obscene.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Este posibilă tentativa întreruptă care se pedepseşte conform art.
204 C.pen. Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a efectuat actul ob-
scen asupra minorului sau în prezenţa acestuia.
Modalităţi: Există o formă simplă, cu două modalităţi normative: fie ac-
tele cu caracter obscen se săvârşesc asupra minorului fie în prezenţa acestuia.
Există şi trei forme agravate: actele se săvârşesc în cadrul familiei [alin.(2)];
fapta a fost săvârşită în scopul producerii de materiale pornografice [alin.(21)].
A treia modalitate constă în ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de
acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex. [alin.(3)]. Ademeni-
rea, constă în atragerea persoanei la aceste relaţii sexuale prin oferirea de bani
sau cadouri.

78
Alex.Boroi, Curs universitar, drept penal, partea speciala, pag.176.
79
Trib. jud. Timiş, decizia pen. nr. 409/1972, RRD nr. 4/1973, pag. 180.

159
 Sancţiuni: Pentru forma simplă pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
5 ani. În cazul primei modalităţi agravate pedeapsa este închisoare de la 1 la 7
ani. Pentru cea de-a doua, pedeapsa se majorează cu 2 ani, iar în ipoteza
alin.ultim pedeapsa este închisoare de la 1 la 5 ani.

5. INCESTUL
Conţinut legal: Art. 203 C.pen. – „raportul sexual între rude în linie
directă sau între fraţi şi surori”.
Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul împiedică producerea unor
astfel de raporturi sexuale ce sunt potrivnice principiilor morale pe care se în-
temeiază familia şi a pericolului de degenerare a speciei umane.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la viaţa
sexuală. Pericolul faptei constă în producerea unor degenerări ale speciei umane
şi încălcarea relaţiilor de familie.80
Subiecţii infracţiunii:
a)-subiectul activ - incestul presupune, obligatoriu, un raport sexual în-
tre două persoane de sex diferit, ceea ce o caracterizează ca fiind o infracţiune
bilateralǎ, cu subiect activ plural, unde rǎspund penal ambele persoane81. Su-
biecţii sunt calificaţi, în sensul cǎ sunt rude. Participaţia este posibilă în forma
instigǎrii şi complicitǎţii.
b)-subiectul pasiv - de regulǎ nu existǎ, însǎ în mod excepţional ar pu-
tea fi acel partener care a fost victima celuilalt. În această situaţie este posibil
ca numai unul dintre parteneri sǎ rǎspundă penal.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) elementul material se realizează prin săvârşirea unui raport sexual
normal între persoane de sex opus - frate şi soră sau rude în linie directă82
b) Urmarea imediată – constă în lezarea valorilor sociale ocrotite de le-
ge.
Latura subiectivă forma de vinovăţie este intenţia directă. Făptuitorul
are reprezentarea că săvârşeşte un raport sexual cu o persoană în linie directă de
rudenie sau cu o soră şi voieşte să consume acest raport. Eroarea oricărui parti-
cipant cu privire la gradul de rudenie nu atrage răspunderea penală.
Forme, modalităţi, sancţiuni

80
„Tabuurile” sexuale sunt incriminate din cele mai vechi timpuri. Încă din epoca gentilică –
tribală, erau interzise acest gen de raporturi sexuale.
81
Dacă relaţiile sunt de natură homosexuală, infracţiunea nu va exista.
82
Fiu, nepot, strănepot > mamă, bunică, străbunică.

160
 Forme: Tentativa şi infracţiunea consumată. Infracţiunea se consumă
prin realizarea raportului sexual; dacă fapta se repetă în timp, infracţiunea este
în formă continuată.
Modalităţi: are o singură modalitate normativă.
Sancţiuni: pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu

CAPITOLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

Consideraţii generale
Potrivit terminologiei legii penale, noţiunea de "patrimoniu" nu are ace-
laşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalita-
tea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au valoare eco-
nomică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor
şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.
În dreptul penal, termenul de patrimoniu se referă la bunuri în individua-
litatea lor, susceptibile a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori a
fi distruse, deteriorate, tăinuite, etc.
Prin incriminarea faptelor care aduc stingerea patrimoniului, legea pena-
lă are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului şi nu poziţia juridică a victimei.
Relaţiile sociale de natură patrimonială, ocupă unul dintre domeniile
importante ale societăţii, având un rol esenţial în evoluţia şi dezvoltarea orându-
irii sociale .
Dreptul penal are rolul de a proteja raporturile interumane de natură pa-
trimonială. Infracţiunile contra patrimoniului sunt incriminate de legiuitor pen-
tru a proteja o valoare socială importantă, care este patrimoniul persoanei fizice
sau juridice, avutul public şi privat. Infracţiunea caracteristică a acestui grup
este furtul incriminat în art. 208 C.pen

1 - FURTUL
Conţinutul legal: Este prevăzut în art. 208 C.pen şi constă în „luarea
unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Conform alin.(4) constituie furt şi luarea unui
vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Potrivit alin.(3), în situaţiile descrise
anterior va exista furt şi atunci când bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii faptei acel bun se găsea în detenţia
legitimă a altei persoane”.
Condiţii preexistente
Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului (valoarea
socială pe care o constituie patrimoniul şi relaţiile sociale care se nasc şi se dez-

161
voltă în legătură cu acesta) este comun şi în cazul furtului. În noţiunea de patri-
moniu sunt incluse bunurile corporale şi incorporale, bunurile consumptibile ori
fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii etc.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de ordin patri-
monial a căror existenţă, evoluţie şi dezvoltare este condiţionată de păstrarea
situaţiei fizice a bunurilor mobile şi împiedicarea luării lor pe nedrept din pa-
trimoniul privat sau public. Norma de incriminare priveşte posesia sau detenţia
bunului deoarece prin aceste atribute juridice se exteriorizează dreptul de pro-
prietate.
b) Obiectul material este bunul mobi83l aflat în posesia sau detenţia al-
tuia. Bunul care constituie obiectul material al infracţiunii de furt trebuie să ai-
bă o anumită valoare (materială, afectivă ori sentimentală) pentru cel care-l de-
ţine.
Potrivit dreptului civil, bunul mobil este cel care poate fi deplasat, trans-
portat sau transferat dintr-un loc în altul. Imobilele nu pot face obiectul infracţi-
unii de furt. Totuşi, dacă părţi din astfel de bunuri devenite mobile prin detaşare
sau demontare (uşi, ferestre, materiale de construcţii) sunt furate pot deveni
obiect material al infracţiunii de furt.
Mai sunt considerate bunuri mobile arborii, recoltele, fructele, fânul co-
sit de pe păşune etc.
Banii şi hârtiile de valoare sunt considerate bunuri mobile şi pot consti-
tui obiectul material al furtului.
Potrivit alin.(2) art. 208 C.pen. sunt considerate bunuri mobile şi acele
energii care au o valoare economică: energia electrică, termică, hidraulică pre-
cum şi înscrisurile.
Se include în această categorie şi bunurile mobile aparţinând unor per-
soane juridice a căror patrimoniu constituie proprietate privată. Nu constituie
obiect al furtului bunurile abandonate, deoarece nu aparţin unui proprietar.
Subiecţii infracţiunii:
a) subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană. De regulă, per-
soana care săvârşeşte furtul nu are nici un drept asupra bunului pe care îl sus-
trage din proprietatea altei persoane. În unele cazuri, subiect activ al infracţiunii
poate fi şi proprietarul care fură bunul aflat în acel moment în posesia legitimă a
altei persoane.
Infracţiunea de furt există şi în situaţia când cel care săvârşeşte fapta are
în tot sau în parte, un drept de proprietate asupra bunului. Pentru existenţa in-
fracţiunii nu interesează, dacă proprietarul are calitatea de soţ sau rudă apropia-
tă în raport cu partea vătămată.
Furtul poate fi săvârşit de o singură persoană sau de mai multe persoane.
Dacă fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, furtul este
calificat, potrivit art. 209 lit. a C.pen.

83
Bunul care poate fi mişcat dintr-un loc în altul fără a-şi pierde valoarea economică.

162
 b) Subiectul pasiv poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridi-
că. Poate fi întâlnită şi o pluralitate de subiecţi pasivi, când prin această faptă
sunt sustrase bunuri aparţinând unor diferite persoane (furturile din birouri, lo-
curi de cazare în comun, vestiare etc.).
Conţinutul constitutiv
Sub aspectul elementului material, latura obiectivă a infracţiunii de furt
include următoarele elemente:
- un element material constând într-o acţiune (luarea);
- unele cerinţe care întregesc elementul material (deposedarea şi apro-
pierea bunului către făptuitor), în sensul că bunul mobil intră în stăpânirea aces-
tuia.
În mod excepţional, furtul se poate săvârşi şi prin inacţiune – cazul celui
care predă o masă de bunuri, omiţând intenţionat să le restituie pe toate.
b) Cerinţe esenţiale: Acţiunea de luare a bunului mobil care se găseşte
în posesia sau detenţia altei persoane să se facă fără consimţământul acesteia.
Prin urmare pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt, trebuie în-
deplinite trei cerinţe esenţiale: lucrul sustras trebuie să fie un bun mobil; acest
bun să se fi aflat în posesia sau detenţia altei persoane; iar luarea să se fi făcut
fără consimţământul acesteia.
Posesia şi detenţia au înţelesul de simplă stăpânire de fapt.84
Posesia constă în stăpânirea materială a lucrului de către o persoană, ca-
re se comportă ca şi proprietar.
Detenţia este tot o stăpânire de fapt a unui lucru, însoţită de obligaţia de
a-l restitui proprietarului.
Acţiunea de luare se realizează prin două acte: deposedarea, adică scoa-
terea bunului din posesia sau detenţia unei persoane şi trecerea acelui bun în
sfera de stăpânire a făptuitorului.
Doctrina şi jurisprudenţa a apreciat că acţiunea de luare se poate realiza
prin diverse moduri: apucare, înhăţare, ascundere, desprindere, prin utilizarea
unor instrumente de cuplare ori prin mijloace cum ar fi:cu propria mână, prin
folosirea unor animale dresate, prin racordări ilegale la sursele de energie etc.85
Nu are importanţă modul sau mijlocul de săvârşire a furtului.
În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe ne-
drept, infracţiunea se realizează prin acţiunea de luare, însă făptuitorul nu urmă-
reşte însuşirea vehiculului, ci numai folosirea lui.
Nu interesează nici locul sau timpul săvârşirii furtului, afară de cazul
când săvârşirea faptei în anumite condiţii de loc sau timp califică furtul (săvâr-
şirea faptei într-un loc public, în timpul nopţii etc.)86.
84
Vezi A.Boroi, op..cit., pag. 159.
85
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal roman. Partea specială, vol.III,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1971,
p.463.
86
O. Loghin, T. Toader, op. cit.,p.261.

163
 c) Urmarea imediată . Infracţiunea de furt este consumată când făptui-
torul şi-a îndreptat acţiunea de luare a bunului şi trecerea acestuia în stăpânirea
sa faptică. Urmarea imediată este realizată şi atunci când bunul luat fără drept
este ascuns de către făptuitor chiar în locul de unde l-a sustras (furturile de pe
rafturile magazinelor).
Urmarea imediatǎ nu trebuie confundatǎ cu paguba produsǎ prin
aceastǎ urmare, motiv pentru care, atunci când se realizeazǎ o restituire a bu-
nului, urmarea imediatǎ nu este înlǎturatǎ.
d) Este necesar ca între acţiunea de luare şi rezultat să existe o legătură
de cauzalitate.
Latura subiectivă este de cele mai multe ori intenţia directă calificată
prin scop şi în situaţii deosebite intenţia indirectă – când bunul furat conţine în
el şi alte lucruri cu privire la care făptuitorul le-ar fi putut prevedea, însă accep-
tă rezultatul faptei sale (luarea unui portofel în care pe lângă bani se află şi alte
documente sau înscrisuri). Pentru configurarea laturii subiective a infracţiunii
de furt, trebuie realizată cerinţa ca intenţia de a lua un bun al altuia să aibă ca
scop însuşirea lui pe nedrept. Deci intenţia, trebuie coroborată cu scopul ilicit
urmărit prin luarea acelui bun – însuşirea lui pe nedrept.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Legea pedepseşte tentativa într-un text distinct, art. 222 C.pen.
Infracţiunea se consumă în momentul în care posesia de fapt a bunului trece în
stăpânirea de fapt a infractorului indiferent cât durează această posesie.
Infracţiunea există în formă consumată chiar dacă făptuitorul nu a reuşit
să păstreze bunul, pentru că a fost prins imediat după luarea acestuia şi chiar
dacă făptuitorul nu a reuşit să facă acte de dispoziţie cu privire la bunul furat.
Furtul săvârşit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept se con-
sumă în momentul deplasării vehiculului de către făptuitor.
Epuizarea are loc, în momentul încetării acţiunii de luare, în cazul for-
mei continue, iar în cazul formei continuate, în momentul săvârşirii ultimei ac-
ţiuni de luare
Modalităţi: Potrivit art. 208 şi 210 C.pen., furtul cunoaşte mai multe
modalităţi normative: furtul de bunuri materiale mobile, furtul de energii, furtul
de vehicule, furtul între soţi, furtul între persoane ce locuiesc împreună, furtul
săvârşit de un minor în paguba tutorelui său, furtul unui bun ce aparţine făptui-
torului etc.
Sancţiuni: închisoarea de la 1 la 12 ani indiferent de forma de proprieta-
te (publică sau privată).

2. FURTUL CALIFICAT
Conţinutul legal: Potrivit art. 209 C.pen., „furtul este calificat când a
fost săvârşit în una din următoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;

164
 c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa;
e) într-un loc public;
f) într-un mijloc de transport în comun;
g) în timpul nopţii;
h) în timpul unei calamităţi;
i) prin efracţie, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei
mincinoase sau adevărate, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează furtul privind: a) un bun care face
parte din patrimoniul cultural; b) un act care serveşte pentru dovedirea stării
civile, pentru legitimare sau identificare; constituie tot furt calificat, dar se pe-
depseşte mai grav (cu închisoare de la 4 la 18 ani) furtul următoarelor categorii
de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cister-
nă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte sisteme de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu,
la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, ae-
rian şi componente ale acestora;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomu-
nicaţii precum şi componente de comunicaţii.
Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu în-
chisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Analiza circumstanţelor
a) Săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane împreună este
considerată agravantă întrucât imprimă faptei o periculozitate sporită. Acest furt
este săvârşit de către doi sau mai mulţi participanţi, autori, instigatori şi com-
plici din care cel puţin unul este autor. Autorii conlucrează între ei, în mod con-
comitent şi conjugat, au mai mult curaj şi încredere şi posibilităţi de ripostă în
caz de surprindere.
Existǎ aceastǎ agravantǎ şi în situaţia în care fapta se sǎvârşeşte de un
major împreunǎ cu un minor, chiar dacǎ cel din urmǎ nu rǎspunde penal.
Există furt calificat chiar dacă între participanţi nu a existat o înţelegere
prealabilă şi aceasta a intervenit în mod constant.

165
 b) Săvârşirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă sau
o substanţă narcotică. Pericolul creşte deoarece făptuitorul este înarmat, se
simte mai în siguranţă, ştiind că poate intimida sau imobiliza victima prin folo-
sirea mijloacelor aflate asupra sa. Pentru realizarea agravantei, făptuitorul trebu-
ie să fie înarmat sau să poarte asupra sa o substanţă narcotică în momentul să-
vârşirii furtului.
Potrivit art.151 alin.(1) „Arme” sunt instrumentele, dispozitivele sau
piesele declarate astfel prin dispoziţii legale.
(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folo-
site ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.
Prin „substanţă narcotică” se înţelege orice substanţă care are însuşirea
de a produce persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolenţă, de
pierdere a cunoştinţei, diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor. Sunt incluse în
categoria acestor substanţe morfina, cloroformul, eterul şi altele, precum şi ori-
ce alte substanţe susceptibile să anihileze rezistenţa persoanei, cum este cazul
gazelor lacrimogene87..
c) Furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travesti-
tă. Această împrejurare conferă furtului un caracter mai grav prin comporta-
mentul autorului ştiind că va fi mai greu de identificat inspirând teamă în ace-
laşi timp.
Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parţial o
mască, în acest fel reuşind să se ascundă privirilor şi să nu fie recunoscută de
cei în prezenţa cărora operează88....
Persoana deghizată este acea persoană care se îmbracă sau îşi aranjează
înfăţişarea, astfel încât să nu poată fi recunoscută, purtând perucă sau părul
vopsit, aplicându-şi barbă sau mustaţă artificială, îmbrăcându-se de aşa natură
încât să-şi ascundă identitatea89....
d) Furtul comis asupra unei persoane incapabile de a-şi exprima voin-
ţa sau de a se apăra. Forma agravată a acestei infracţiuni se datorează situaţiei
în care se află subiectul pasiv, împrejurare de care profită din plin făptuitorul.
Incapacitatea persoanei de a se apăra presupune o neputinţă fizică de a opune
rezistenţă făptuitorului care sustrage bunul mobil90 (beţie, infirmitate somn
etc.).
Starea de incapacitate se poate datora unei boli, beţiei, vârstei fragede
ori înaintate, sau unei stări de oboseală extremă şi nu trebuie să fie cauzată de
făptuitor sau participanţi.
e) Săvârşirea furtului într-un loc public. Făptuitorul îşi poate realiza
fapta cu şanse sporite de finalizare, deoarece aglomerarea de persoane face ca

87
Alex.Boroi, curs universitar drept penal, partea speciala, pag.201.
88
Idem.
89
Idem.
90
Gh.Nistoreanu şi colab., op..cit., pag. 214.

166
atenţia victimei să fie distrasă şi să se concentreze mai puţin asupra bunurilor
sale iar făptuitorul îşi pierde mai uşor urma în mulţimea de persoane prezente în
acel loc .
Prin loc public se înţelege orice loc, care prin natura sau destinaţia lui
este în permanenţă accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o per-
soană91, precum şi orice alt loc în care publicul are acces, dar numai în anumite
intervale de timp ori numai cu anumite ocazii – stradă, piaţă, târguri, oboare,
parcuri de distracţii, manifestări sportive etc.
f) Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun. Aglomerarea
de persoane, fluxul mare de călători, starea de oboseală, busculadele create la
urcarea în mijlocul de transport, sunt împrejurări de care făptuitorul profită pen-
tru a comite infracţiunea de furt.
Mijlocul de transport în comun este acel mijloc de transport cu o desti-
naţie anume sau care are posibilitatea de a transporta mai multe persoane deo-
dată –tramvai, autobuz, metrou etc..
Cerinţa esenţiale este ca mijlocul de transport să fie folosit, în momentul
săvârşirii faptei, în conformitate cu destinaţia sa-ne se consideră furt calificat
dacă acesta se află în depou, garaj etc.
Această agravantă nu se reţine în cazul furturilor din taxiuri, deoarece
taxiurile nu sunt considerate mijloace de transport în comun, deoarece sunt des-
tinate unui numǎr restrâns de persoane.
g) Săvârşirea furtului în timpul nopţii. Noaptea, prin instalarea întune-
ricului, oferă condiţii favorabile pentru săvârşirea infracţiunii (autorul este pro-
tejat de întuneric, se poate apropia mai uşor de locul în care se află bunul vizat,
oamenii se află la odihnă, părăsirea locului faptei se realizează de asemenea
mult mai uşor). „Timpul nopţii” presupune instalarea întunericului după o anu-
mită oră, care diferă în funcţie de anotimp (iarna întunericul se instalează mai
devreme) şi durează până când lumina va lua locul întunericului. Infracţiunea
există chiar dacă locul era puternic luminat.
Agravanta există indiferent dacă infractorul a profitat sau nu de timpul
nopţii sau dacă a săvârşit doar o parte din activitatea infracţională în timpul
acesteia.
h) Furtul săvârşit în timpul unei calamităţi.
Prin calamitate se înţelege o stare de fapt prilejuită de un eveniment ne-
aşteptat sau inevitabil, păgubitoare pentru întreaga colectivitate (cutremur,
inundaţii, incendiu, epidemii etc.). Timpul calamităţii începe odată cu produce-
rea evenimentului şi ia sfârşit când încetează această stare.92 Încetarea acestei
stări se produce în momentul în care actul normativ prin care s-a instalat, pre-
vede că starea de calamitate a încetat.

91
DJP., pag. 208.
92
Vezi V.Dongoroz şi colab., op..cit., vol.III, pag. 478.

167
 Aceste situaţii prezintǎ un grad de pericol social sporit, întrucât în tim-
pul unor astfel de evenimente, grija este îndreptatǎ cǎtre salvarea unor vieţi sau
a unor bunuri de valoare deosebită.
Astfel de situaţii creeazǎ pentru infractori posibilitǎţi mai mari de sus-
tragere a unor bunuri.
i) Furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Agravanta se referă la anumite
metode, moduri sau mijloace care, folosite de făptuitor pentru comiterea furtu-
lui, imprimă faptei o periculozitate socială sporită. Prin efracţie se înţelege înlă-
turarea sau distrugerea violentă a oricărui dispozitiv sau sistem de siguranţă a
căilor de acces în imobil (lacăte, broaşte, dispozitive de închidere, ferestre, zi-
duri, sisteme de supraveghere electronică etc.).
Prin „escaladare” se înţelege trecerea peste un obstacol care îl separă pe
făptuitor de bunul mobil a cărui sustragere o urmăreşte (trecerea peste un gard,
căţărarea pe zidul clădirii pentru a pătrunde în imobil pe fereastră sau balcon
etc.).
„Cheia adevărată” este cea pe care o foloseşte în mod frecvent cel în-
dreptăţit. Pentru comiterea furtului, autorul îşi procură această cheie folosindu-
se de diverse împrejurări (vizită la domiciliul victimei şi furtul cheii; împrieteni-
re cu copiii victimei; pierderea cheii etc.).
„Cheia mincinoasă” este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt in-
strument cu ajutorul căruia se poate acţiona asupra mecanismului de deschidere
fără a fi distrus sau degradat.
Art. 209 alin.(2) C.pen. incriminează ca furt calificat următoarele fapte:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Această si-
tuaţie agravantă vizează obiectul material al furtului, în sensul că acesta face
parte din patrimoniul cultural al României. Această categorie cuprinde bunuri
cu valoare deosebită, istorică, artistică, obiecte de cult, bijuterii etc.;
b) furtul unui act care dovedeşte starea civilă sau identitatea persoanei
(certificate de naştere, căsătorie, deces; carte de identitate, legitimaţii de servi-
ciu, paşapoarte etc.). Furtul acestor documente are ca scop folosirea acestora
pentru comiterea de alte infracţiuni intenţionate.
Forma calificată a furtului prevăzută în art. 209 alin.(3) are ca obiect
produse sau substanţe periculoase (ţiţei, benzină, motorină, gazolină etc.).
„Consecinţele deosebit de grave” sunt prevăzute de art. 146 C.pen.
înţelegându-se o pagubă mai mare de 200.000 lei sau o perturbare gravă a acti-
vităţii unei autorităţi publice93 ori persoane fizice sau juridice. Paguba materială
conferă caracterul calificat al furtului.

93
Inclusiv unităţile la care se referă art. 145 C.pen.

168
 3. TALHĂRIA
Conţinutul legal: „Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau
ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a
se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pen-
tru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pen-
tru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
18 ani” (art. 211 C.pen.).
Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurării:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
b) în timpul nopţii;
c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 20 ani.
Pedeapsa este închisoare de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârşi-
tă:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori pa-
ralizantă;
c) într-o locuinţă sau în dependenţele acesteia;
d) în timpul unei calamităţi;
e) a avut una din urmările prevăzute în art. 182 [alin.(21)].
Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca ur-
mare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzi-
cerea unor drepturi.
După cum rezultă din textul de incriminare, tâlhăria este furtul comis
prin violenţă sau ameninţare exercitat asupra proprietarului bunului mobil. Peri-
colul social al acestei infracţiuni rezultă din faptul că pentru luarea unui bun
mobil din posesia sau detenţia altuia, sunt lezate valori sociale foarte importante
precum viaţa, sănătatea, sau integritatea corporală a persoanei. Aceste relaţii
sociale sunt în poziţie secundară faţă de relaţiile patrimoniale ce reprezintă obi-
ectul juridic principal al faptei. Tâlhăria este o infracţiune complexă. În conţinu-
tul ei sunt întrunite mai multe infracţiuni distincte ca: furtul, ameninţarea, fapte
ce aduc atingere integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei94. Aşadar, în cazul
tâlhăriei ne aflăm în faţa unor infracţiuni mijloc (violenţe, ameninţare) şi a unei
infracţiuni scop (furtul). Dacă nu ar fi fost incriminată această infracţiune, furtul
ar fi intrat în concurs cu orice violenţă prin intermediul căreia a fost comis.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special este complex, fiind reprezentat pe de o parte
de relaţiile sociale patrimoniale ca obiect juridic principal, precum şi relaţiile
sociale privind viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea persoanei ca
obiect juridic secundar, adiacent.

94
A se vedea C.Bulai + colectiv, op.cit., p. 432.

169
 Aşadar, tâlhǎria este îndreptatǎ în acelaşi timp împotriva a douǎ valori
sociale (patrimoniul şi persoana);
b) Obiectul material. În cazul tâlhăriei, acţiunea principală este furtul
având ca obiect material bunul sau bunurile pe care autorul doreşte să le sustra-
gă. Fiind o infracţiune complexă, tâlhăria va avea ca obiect material al acţiunii
adiacente corpul persoanei împotriva căreia au fost exercitate violenţe sau ame-
ninţări
Subiecţii infracţiunii:
a) subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă. Subiect activ
poate fi chiar şi proprietarul bunului care săvârşeşte acţiunea de luare, prin în-
trebuinţarea mijloacelor prevăzute în art. 211 alin.(1) C.pen., bun care în acel
moment se afla în posesia legitimă a persoanei vătămate. Participaţia penală
este posibilă sub forma coautorului, cât şi sub forma instigării sau a complicită-
ţii.
Coautoratul există şi atunci când unii dintre participanţi au contribuit di-
rect numai la realizarea actelor de violenţă sau ameninţare, iar alţii, numai la
sustragerea bunurilor95.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana asupra căreia s-a săvârşit
tâlhăria (au fost sustrase bunurile ori au fost săvârşite actele de violenţă).
Violenţele se pot săvârşi nu numai asupra proprietarului bunului vizat ci
şi asupra oricărei persoane care are posesia sau detenţia bunului sau care păzeş-
te bunul şi doreşte să-l împiedice pe făptuitor să comită furtul. În toate situaţiile,
victima trebuie să fie prezentă la locul săvârşirii furtului deoarece numai violen-
ţele săvârşite cu această ocazie pot fi luate în consideraţie pentru existenţa in-
fracţiunii de tâlhărie.96
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material este format din două acţiuni corelate şi anume:
acţiunea de furt ca acţiune principală şi acţiunea de constrângere ca activitate
adiacentă.
Acţiunea principală a elementului material al tâlhăriei se poate realiza
sub oricare din variantele infracţiunii de furt simplu sau calificat cu scopul de
însuşire sau folosire pe nedrept a bunului.
Pentru existenţa acţiunii adiacente este suficientă întrebuinţarea unuia
dintre mijloacele enumerate de lege. Violenţa, ameninţarea sau punerea în stare
de inconştienţă sau neputinţă, realizează activitatea secundară a elementului
material numai dacă au servit ca mijloc pentru comiterea furtului.
Tâlhǎria nu trebuie confundatǎ cu furtul calificat situaţie în care
fǎptuitorul acţioneazǎ profitând de starea victimei de a se apǎra sau de starea

95
O. Loghin, T.Toader, op. cit., p. 284.
96
C.Bulai + colectiv, op.cit., p.434.

170
de inconştienţǎ a cesteia, pe când în cazul tâlhǎriei fǎptuitorul îi provoacǎ vic-
timei intenţionat aceste stǎri pentru a putea mai uşor sǎ sustragǎ bunurile.
Tâlhǎria poate intra în concurs cu infracţiunea de ultraj când fapta se
sǎvârşaşte asupra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implicǎ
exerciţiul autoritǎţii de stat.
Prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări - ca mijloc de comitere a
infracţiunii de tâlhărie - trebuie să se realizeze constrângerea fizică sau psihică a
victimei, în scopul realizării acţiunii de luare a bunului. .97
Astfel, Judecatoria Reşiţa, prin Sentinţa penală nr.229/1993 rămasă de-
finitivă, prin respingerea recursului declarat de inculpaţi cu Decizia penală
nr.311/1993, a procedat corect condamnând pe inculpatul V.S. la 3 ani închisoa-
re pentru fapta prevăzută de art.211, alin. 2, cu aplicarea art.75, lit. a, Cod pe-
nal, iar pe inculpatul F.I. la 2 ani închisoare pentru aceeaşi faptă, cu aplicarea
art.6 şi art.75, lit. a şi art.74 - Cod Penal.
În fapt, s-a reţinut că inculpaţii, în seara zilei de 8 noiembrie 1993, au
intrat cu forţa în locuinţa victimei B.I. care se afla împreună cu concubina sa.
Inculpatul V.S. a lovit cu cuţitul pe concubina lui B.I. provocându-i o
vătămare corporală care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale 20 de
zile. Tot inculpatul V.S. a ameninţat cu cuţitul şi pe victima B.I., iar acesta de
frică a sărit prin geamul locuinţei care se afla la etajul II. În urma căzăturii, B.I.
s-a accidentat, necesitând pentru vindecare îngrijiri medicale de 90 de zile. In-
culpaţii au sustras din casa victimei suma de 85.000 lei, după care au plecat.
Este explicabilă atitudinea victimei, deoarece ameninţarea care s-a pro-
dus asupra sa a venit din partea inculpatului care cu câteva momente mai înainte
o rănise cu cuţitul pe concubina sa. Constrângerea psihică exercitată asupra sa a
fost de asemenea intensitate încât a servit inculpaţilor ca mijloc pentru sustrage-
rea bunurilor. .98
b) Urmarea imediată. Ca şi în cazul furtului aceasta se produce în mo-
mentul în care bunul trece în stăpânirea făptuitorului.
c) Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs există o legătură de
cauzalitate.
Latura subiectivă. Tâlhăria se săvârşeşte cu intenţie directă atât în pri-
vinţa acţiunii principale cât şi al celei adiacente – făptuitorul prevede şi urmă-
reşte producerea rezultatului. Din punct de vedere subiectiv, la variantele agra-
vante care au avut ca urmare moartea victimei există ca formă de vinovăţie
praeterintenţia.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Actele pregătitoare nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă
şi se sancţionează conform art. 222 C.pen. Este posibilă tentativa improprie sau
întreruptă. Nu este posibilă tentativa perfectă.

97
Oliviu Augustin Stoica.. op. cit., pag. 159.
98
- Dos. pen. nr. 826/1993 Judecatoria Resita, jud. Caras-Severin (sentinta nepublicata).
171
 Consumarea: Infracţiunea de tâlhărie se consumă când acţiunea princi-
pală – furtul – s-a desfăşurat complet şi s-a produs urmarea imediată prin inter-
mediul acţiunii adiacente (violenţa ameninţarea sau aducerea victimei în stare
de inconştienţă sau în imposibilitatea de a se apăra). În cazul modalităţii agrava-
te, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-au produs rezultatele prevăzute
de normă – vătămarea corporală gravă, moartea victimei sau consecinţe deose-
bit de grave.
Epuizarea: Ca şi furtul, tâlhăria este susceptibilă de activitate infracţio-
nală prelungită în timp, după consumare. În măsura în care durează acţiunea
adiacentă (mijloacele de constrângere) în aceeaşi măsură poate fi prelungită
prin acte succesive sustragerea (acţiunea principală).
Modalităţi. În varianta simplă, tâlhăria se prezintă în mai multe modali-
tăţi normative:
- modalitatea normativă în care violenţele şi celelalte mijloace se pro-
duc în acelaşi timp cu săvârşirea furtului;
- modalitatea normativă când violenţele se produc după consumarea fur-
tului respectiv: pentru păstrarea bunului furat; înlăturarea urmelor infracţiunii;
pentru asigurarea scăpării.
Modalităţile agravate sunt prevăzute în alin.(2); (21) şi (3) art. 211
C.pen., respectiv:
 de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
 în timpul nopţii;
 într-un loc public sau într-un mijloc de transport.
Alin.(21) – de două sau mai multe persoane împreună;
- de o persoană având asupra sa o armă sau un narcotic;
- într-o locuinţă sau în dependenţele acesteia;
În literatura juridică, "locuinţa" a fost definită ca fiind un loc destinat
efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai multor persone indiferent dacă
este închis sau parţial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special aces-
tui scop ori nu este destinat (cort, coliba, garaj, etc.), dacă reprezintă o locuinţă
permanentă sau trecătoare (camera de hotel, cabina unui vapor, etc.); esenţial
este să fie folosită, în fapt, efectiv pentru nevoi legate de viaţa domestică a per-
soanei (repaus, alimentare, etc) 99.
Prin "dependinţe" se înţeleg locurile accesorii ale locuinţei, cum ar fi:
bucătăria, camera, pivniţa, magazia, terasa, etc., deci locurile care, direct sau
indirect, sunt în relaţie de dependenţă faţă de locuinţă100.
Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând
protecţia bunurilor şi, în al doilea rând, protejarea persoanei la folosirea liniştită
a locului în care îşi trăieşte viaţa intimă.

99
Vintilă Dongoroz şi colectivul- Noul Cod Penal şi Codul anterior. Prezentare
comparativă, Editura Politică, Bucureşti, anul 1968, pag. 140
100
- Ibidem 119.

172
 - în timpul unei calamităţi;
- a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.
Alin.ultim: când aceasta a produs consecinţe deosebit de grave sau a
avut ca urmare moartea victimei.

4.ÎNŞELĂCIUNEA
Conţinutul legal: Potrivit art. 215 alin.(1) C.pen., varianta tip constă în
„inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţi-
ne pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o
pagubă”. Înşelăciunea este incriminată într-o variantă tip, două variante spe-
ciale şi două agravate.”
Fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin folosirea de nume sau cali-
tăţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Dacă mijlocul fraudulos con-
stituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infrac-
ţiuni.
Cunoscută şi sub denumirea de escrocherie, înşelăciunea constă în amă-
girea unei persoane şi determinarea ei de a lua o dispoziţie păgubitoare privind
avutul său, cu scopul ca escrocul sau o altă persoană să realizeze un folos pa-
trimonial injust.101 Prin înşelăciune, autorul convinge victima să-i dea un folos
care nu i se cuvine, fără ca aceasta să realizeze că în realitate este prejudiciată.
Consimţământul victimei deşi există acesta este viciat prin inducerea în eroare a
acesteia.
Prin „nume mincinoase” se înţeleg orice fel de nume sau pseudonume
folosite de făptuitor şi care nu fac trimitere la adevărata sa identitate. „Calităţile
mincinoase” pot fi de orice natură inclusiv cele oficiale. „Alte mijloace fraudu-
loase” cuprind orice fel de alte metode folosite de făptuitor pentru ca fapta să-şi
atingă ţinta. Dacă în forma simplă prevăzută în alin. (1) este nevoie doar de abi-
litatea făptuitorului pentru a păcăli victima, în forma calificată prevăzută în alin.
(2) pentru a induce în eroare victima, acesta se foloseşte de nume sau calităţi
mincinoase sau de alte mijloace frauduloase (legitimaţii false).
Dacă făptuitorul falsifică documentul sau înscrisul oficial de care se fo-
loseşte pentru comiterea faptei, se va reţine un concurs de infracţiuni (fals mate-
rial în înscrisuri oficiale şi înşelăciune).
Prima variantă specială presupune inducerea sau menţinerea în eroare a
unei persoane cu ocazia încheierii sau executării unui contract, astfel încât cel
înşelat nu ar fi încheiat contractul dacă nu ar fi fost în eroare. A doua variantă
specială constă în emiterea unui CEC fără acoperire asupra unei instituţii de
credit ştiind că pentru valorificarea lui nu există acoperirea necesară.
Prima variantă agravată, comună celei tip şi variantelor speciale constă
în înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase sau ori-

101
Vezi C.Bulai + colectiv, op.cit., p. 446.

173
ce alte mijloace frauduloase. A doua variantă agravată operează când înşelăciu-
nea a avut consecinţe deosebit de grave.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale de ordin patri-
monial care trebuie să se desfăşoare într-un climat de încredere între oameni sau
între societăţi comerciale.
b) Obiect material al infracţiunii pot fi bunurile mobile, înscrisurile cu
valoare patrimonială, precum şi bunurile imobile asupra cărora se pun în mişca-
re manoperele frauduloase ale făptuitorului.
Subiecţii infracţiunii:
a) subiect activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă
în toate formele sale.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică privată ori publică al
cărei patrimoniu a fost păgubit prin înşelăciune.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material în forma tip este o acţiune frauduloasă de amăgi-
re sau inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Acţiunea de inducere în
eroare se poate realiza prin orice mijloace.102. Nu are relevanţă dacă victima a
fost sau nu uşor indusă în eroare.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin.(3)
C.pen. (prima variantă specială) trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- să aibă loc cu ocazia încheierii unui contract sau executarea acestuia;
- când se încheie sau se execută contractul, făptuitorul să inducă sau să
menţină în eroare subiectul pasiv;
- acţiunea de păcălire să-i determine pe cei înduşi sau menţinuţi în
eroare să încheie sau să execute contractul în condiţiile dorite de către făptuitor;
- acţiunea să fie săvârşită cu intenţie.
Practica judiciară a stabilit că există înşelăciune în formă agravată [art.
215 alin.(2)] dacă autorul induce în eroare subiectul pasiv folosindu-se de un
înscris oficial sau sub semnătură privată fals.
b) Urmarea imediată: constă în crearea unei situaţii care a produs o pa-
gubă patrimoniului public sau privat. Paguba produsă este strâns legată de peri-
colul social al faptei şi dozarea pedepsei.
c) Legătura de cauzalitate: există între acţiunea de inducere în eroare a
victimei şi prejudiciului cauzat.
Latura subiectivă: forma de vinovăţie este intenţia directă, calificată
prin scop (obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust).

102
Escrocii, sunt persoane foarte inteligente, având putere de convingere asupra naivilor folo-
sind diferite mijloace: verbale, înscrisuri, pliante, jocuri de rol etc.

174
 Prin folos material se înţelege orice profit şi/sau avantaj, care poate fi
evaluat în bani şi care atunci când este realizat duce la creşterea patrimoniu-
lui103.
Folosul injust este acel folos la care făptuitorul nu era îndreptăţit.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte
folosul pentru sine sau pentru altul.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Actele pregătitoare deşi posibile, nu se pedepsesc. Ele se au în
vedere la individualizarea pedepsei şi în stabilirea gradului de pericol social al
făptuitorului. Tentativa se pedepseşte; atât cea perfectă cât şi tentativa imperfec-
tă. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea
imediată, adică inducerea în eroare a victimei şi producerea unei pagube. Acţiu-
nea de amăgire a victimei poate îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţio-
nale continuate.
Epuizarea infracţiunii realizându-se în momentul efectuării ultimei acti-
vităţi infracţionale.
Modalităţi: Textul art. 215 C.pen. incriminează înşelăciunea într-o vari-
antă simplă, două modalităţi speciale şi două agravate.
Sancţiuni: În varianta simplă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
12 ani [alin.(1)]. În cazul primei agravate, când s-au folosit calităţi mincinoase
sau mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. Aceeaşi
pedeapsă se aplică şi în cazurile prevăzută la alin.(3) şi (4) art. 215 C.pen. (vari-
antele speciale).
Pentru agravata prevăzută în art. 215 alin.(5) C.pen. pedeapsa este închi-
soarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pentru persoana juridică – amenda de la 10.000 la 900.000 lei (art. 711
alin.(3) C.pen.).

5 - DELAPIDAREA
Este prevăzută de art. 2151 C.pen. într-o variantă simplă şi alta agrava-
tă. Delapidarea constă în: „însuşirea, folosirea sau traficarea de către un func-
ţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care
le gestionează sau administrează [alin.(1)]. Varianta agravată se realizează în
cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave – alin.(2)”.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de natură patri-
monială, a căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de protecţia bunurilor
ce aparţin sau interesează o persoană juridică publică sau privată, împotriva ac-
tivităţilor ilicite ale gestionarilor sau administratorilor de însuşire, folosire sau
traficare a acestora. Infracţiunea fiind săvârşită de un funcţionar public sau

103
Dicţionar Juridic Penal, pag.162

175
funcţionar, are ca obiect juridic secundar şi relaţiile sociale privind desfăşurarea
normală şi corectă a serviciului unităţii private sau publice.104 Aşadar, obiectul
juridic special este complex, fiind reprezentat în primul rând de relaţiile sociale
de ordin patrimonial şi relaţiile sociale privind buna desfăşurare a serviciului de
către subiectul activ.
b) Obiectul material îl reprezintă banii, bunurile sau valorile pe care
făptuitorul le gestionează sau administrează.
Pot constitui obiect material al infracţiunii numai bunurile mobile sau
cele ce pot fi desprinse de un imobil (uşi, ferestre, fructe subansamble etc.).
Prin „bani” se înţeleg biletele de bancă şi monedele metalice româneşti
sau străine care au putere circulatorie, indiferent dacă se află în numerar sau la
dispoziţia unităţii private sau publice. 105
Prin „valori” se înţeleg hârtiile de valoare şi înscrisurile de orice fel,
cum sunt obligaţiunile C.E.C., cecurile, hârtiile de virament, timbrele, titlurile
de credit, de creanţă etc., dacă încorporează drepturi a căror valorificare este
legată de deţinerea respectivelor înscrisuri. 106
Prin „alte bunuri” se înţeleg bunurile mobile corporale, altele decât ba-
nii ori valorile asimilate acestora, care au o valoare economică şi fac parte din
sfera de gestionare sau administrare a făptuitorului. 107
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ este funcţionarul public sau funcţionarul108 care gesti-
onează sau administrează bunurile unei unităţi publice sau private. Autorul in-
fracţiunii este de două ori calificat – în primul rând el are calitatea de funcţionar
public sau funcţionar, iar în al doilea rând are calitatea de gestionar sau admi-
nistrator de bunuri aparţinând unei persoane juridice.
Cele două calităţi trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele
conduce la inexistenţa infracţiunii de delapidare. Calitatea de funcţionar public
sau funcţionar, trebuie înţeleasă în conformitate cu prevederile art. 147 C.pen.
Funcţionarul sau funcţionarul public se află în serviciul uneia dintre unităţile la
care se referă art. 145 C.pen. acesta aflându-se într-un raport de muncă cu unita-
tea păgubită (salariat). Întotdeauna, funcţionarul (care nu este funcţionar public)
trebuie să se afle în raport de muncă, pe baza unui contract de muncă cu unita-
tea prejudiciată. Deci, atât funcţionarul cât şi funcţionarul public este subiect
activ al infracţiunii de delapidare.
Functionarul public – definitie (art.147 alin.1 C.penal)
- prin ,,functionar public” se intelege orice persoana care exercita per-
manent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investita, o

104
A.Boroi, op..cit., pag. 245.
105
Idem.
106
Idem..
107
Idem..
108
Vezi art. 147 Cod penal.

176
insarcinare de orice natura, retribuita sau nu, in serviciul unei unitati dintre
cele la care se refera art.145.
Functionarul – definitie (art.147 alin.2 C.penal)
- prin ,,functionar” se intelege persoana mentionata in alin.1, precum si
orice salariat care exercita o insarcinare in serviciul unei alte persoane juridi-
ce decat cele prevazute in acel alineat.
Unitate – definitie (art.145 C.penal)
- prin termenul ,,public” se intelege tot ce priveste autoritatile publice,
institutiile publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public, ad-
ministrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publica, serviciile
de interes public, precum si bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de in-
teres public.
Calitatea de gestionar o are , potrivit dispoziţiilor din art. 1 ale Legii
nr. 22 din 18 noiembrie 1969 privind angajarea gestionarilor, construirea de
garanţii şi răspunderea în legatură cu gestionarea bunurilor , acel funcţionar
care exercită ca atribuţii principale de serviciu , primirea , păstrarea si elibe-
rarea de bunuri aflate în administrarea , folosinţa sau deţinerea, chiar tempo-
rară a unei unităţi publice sau a oricărei alte persoane juridice, indiferent de
modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.
Functionarul public este persoana fizica investita cu o functie publica cu
caracter de permanenta în serviciile autoritatii centrale sau locale, ori în
institutiile publice care apartin de acestea. Ocuparea functiei de catre
functionar, în mod legal, se face prin simpla investire sau prin investirea urmata
de încheierea unui contract de munca sau prin simpla încheiere a unui contract
de munca.
Administrator, este funcţionarul în ale cărui atribuţiuni de serviciu intră
şi efectuarea de acte de dispoziţie cu privire la bunurile ce aparţin unităţii publi-
ce sau private în raport de natura şi scopul activităţii acesteia. Asemenea acte de
dispoziţie privesc planificarea, aprovizionarea, desfacerea, repartizarea plăţilor
etc., sunt îndeplinite de funcţionarii din conducerea unităţii respective (direc-
tori, contabili, inginerul şef, consilierii, managerii etc.). Infracţiunea de delapi-
dare se poate comite şi de către administratorul judiciar ori lichidatorul averii
debitorului în cazul producerii insolvenţei (art. 145 din legea nr. 85/2006).
Există o deosebire între gestionar şi administrator, în sensul că primul
vine în contact direct şi material cu bunurile datorită atribuţiunilor sale legate de
primirea, păstrarea sau eliberarea bunurilor, iar cel de-al doilea are numai un
contact virtual, juridic, cu bunurile pe care le administrează, concretizat în acte-
le de dispoziţie pe care le efectuează cu privire la acestea109
Aceastǎ infracţiune se poate sǎvârşii şi în coautorat cu condiţia ca toţi
participanţii sǎ albǎ calitatea cerutǎ de lege.

109
A.Boroi, op..cit., pag. 249.

177
 b) Subiect pasiv este instituţia publică sau orice altă persoană juridică
în care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă în acţiunea de sustragere definitivă sau
temporară a unui bun din patrimoniul persoanei juridice de către funcţionarul
care îl gestionează sau administrează. Însuşirea, folosirea sau traficarea sunt
modalităţi ale sustragerii.
Însuşirea constă în scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei per-
soane juridice şi trecerea acestuia în stăpânirea făptuitorului care poate să-l con-
sume, utilizeze ori să-l înstrăineze.
Folosirea110 constă în luarea sau scoaterea din patrimoniul unei unităţi
publice cu scopul de a-l folosi în interesul său sau pentru altul.
Traficarea este de asemenea o formă de sustragere şi constă în scoaterea
bunului din patrimoniul unităţii, apoi în actul de speculare în vederea obţinerii
unui profit. Deci traficarea presupune ca după scoaterea bunului din patrimoniul
persoanei juridice să fie dat în folosinţa altei persoane în schimbul unui profit
sau câştig. În cazul traficării scoaterea bunului este temporară ca şi la folosire
însă scopurile sunt diferite; la „traficare” se urmăreşte realizarea unui profit pe
când la „folosire” se urmăreşte satisfacerea unei nevoi personale.111 În caz de
delapidare prin folosire sau traficare paguba constă în uzura bunului, iar dacă
obiectul material este o sumă de bani – dobânda legală cuvenită pe timpul folo-
sirii sumei.
b) Urmarea imediată – constă în scoaterea bunului din sfera patrimonia-
lă a unităţii păgubite.
c) Legătura cauzală există între acţiunea de însuşire, folosire, traficare
şi rezultat – deposedarea unităţii de acel bun.
Latura subiectivă. Delapidarea se săvârşeşte cu intenţie, de cele mai
multe ori cu intenţie directă, nefiind exclusă şi intenţia indirectă. În opinia noas-
tră delapidarea se comite prin intenţie directă având în vedere modalităţile ele-
mentului material (însuşirea, folosirea, traficarea).
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa se pedepseşte conform cu art. 222 C.pen.
Infracţiunea se consumă în cazul în care elementul material constă în ac-
tivitatea de „însuşire”, în momentul în care se realizează împosedarea făptuito-
rului cu bunul respectiv. În cazul traficării se consumă odată cu folosirea sau
traficarea bunului.

110
Constituie delapidare prin folosire, scoaterea repetată a unor sume de bani din gestiune pen-
tru acoperirea unor lipsuri anterioare, sau luarea din gestiune a unor bunuri pentru a fi folosite o
perioadă mai lungă de timp.
111
A.Boroi, op..cit., pag. 251.

178
 Este posibilă şi forma infracţiunii continue mai cu seamă în cazul „folo-
sirii” sau „traficării”, ca şi în formă continuată când se realizează prin acte suc-
cesive de sustragere.
Modalităţi: Sunt trei modalităţi normative definite prin: însuşire, trafica-
re, folosire.
Consecinţele deosebit de grave se materializează în producerea unor pa-
gube mai mari de 200.000 lei sau când s-au produs perturbări deosebit de grave
a activităţii cauzate persoanelor juridice.
Sancţiuni: În cazul variantei simple pedeapsa este închisoarea de la 1 la
15 ani. Modalitatea agravată se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Potrivit art. 711 alin.(2) C.pen. persoana juridică se sancţionează cu
amendă de la 10.000 la 900.000 lei.

6 - DISTRUGEREA
Conţinutul legal:: Fapta prevăzută de art. 217 C.pen. şi constă în: „dis-
trugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun apar-
ţinând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a
unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate alin.(1). Fapta este
mai periculoasă „în cazul în care bunul are o deosebită valoare artistică, ştiin-
ţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare ori când constă în dis-
trugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei conducte
petroliere sau de gaz, a unui cablu de înaltă tensiune, echipamentelor şi insta-
laţiilor de comunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziu-
ne, a sistemelor de alimentare cu apă [alin.(2) şi (3)]. Fapta este mai gravă
dacă „distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc
dacă rezultă pericol public”.
Când distrugerea este sub o formă gravă sau foarte gravă nu interesează
dacă bunul distrus aparţine chiar făptuitorului.
Rezultatul specific al acestei infracţiuni constă în desfiinţarea bunului,
deteriorarea acestuia ori pierderea permanentă sau temporară a însuşirilor sau a
posibilităţii de întrebuinţare a bunului, cauzându-se o pagubă materială patri-
moniului persoanei căreia aceasta îi aparţine.
Condiţii preexistente
a) Obiectul juridic specific este reprezentat de relaţiile sociale prin care
se asigură integritatea materială a bunurilor şi potenţialul de utilizare normală al
acestora.
b) Obiectul material îl reprezintă orice bun aparţinând patrimoniului
privat sau public. În cazul variantei simple bunul trebuie să aparţină altuia. Bu-
nul poate fi mobil sau imobil, poate fi şi un înscris dacă în conţinutul său sunt

179
consemnate raporturi patrimoniale.112 Dacă înscrisul este oficial şi păstrat de o
instituţie de stat sau de către unităţi la care se referă art. 145 C.pen. va fi înca-
drată în art. 242 C.pen. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri).
Bunurile abandonate sau cele care nu mai pot fi utilizate cfm. destinaţiei
lor iniţiale nu pot constitui obiect material al infracţiunii de distrugere. Dacǎ
bunul are o valoare deosebitǎ, fapta va fi mai gravǎ.
Obiectul material al distrugerii îl constituie de asemenea conductele pe-
troliere, echipamente, staţii de radio-TV, cabluri de înaltă tensiune etc., caz în
care fapta va fi mai aspru sancţionată.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ în variantă simplă poate fi orice persoană, mai puţin
proprietarul bunului distrus. În cazul formelor agravate subiect activ poate fi
orice persoană chiar şi proprietarul. Participaţia penală este posibilă în toate
formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică al cărei bun a fost
distrus. Se poate întâlni şi o pluralitate de subiecţi pasivi în cazul în care bunuri-
le distruse aparţineau mai multor persoane, bunuri aflate în indiviziune.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă într-o acţiune alternativă de distrugere,
degradare, aducere în stare de neîntrebuinţare, de împiedicare a măsurilor de
conservare ori de salvare a unui bun sau de înlăturare a măsurilor, de conservare
ori salvare a bunului după ce acestea au fost luate.
Distrugerea are drept urmare lezarea substanţei bunului în aşa fel încât
acesta îşi pierde valoarea economică, devenind inutil (dărâmarea construcţiei,
incendierea autoturismului, uciderea animalului, ruperea sau arderea unui în-
scris etc.).
Degradarea – activitate prin care bunul îşi pierde unele dintre calităţile
sale, diminuându-i valoarea
Aducerea în stare de neîntrebuinţare – atingerea adusă bunului fără a fi
distrus ori degradat însă este pus în situaţia de a nu mai putea fi utilizat (sustra-
gerea sau înlocuirea unei piese de la o maşină, agregat, instalaţie etc.).
Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun –
constă în a împiedica o persoană de a întreprinde sau de a executa activităţile de
conservare şi menţinere a bunului în starea iniţială.
Înlăturarea măsurilor luate de conservare ori salvare a unui bun, pre-
supune înlăturarea măsurilor luate pentru conservare sau salvare a bunului (ne-
respectarea condiţiilor de temperatură, umiditate, luminozitate necesare conser-
vării).
În forma agravată prevăzută în alin.(4), acţiunile de distrugere, degrada-
re sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se realizează prin mijloace deosebit

112
A Boroi, op..cit., pag. 259.

180
de primejdioase (incendiere, explozie ori alt asemenea mijloc). Folosirea aces-
tor mijloace atrage agravarea faptei numai dacă prin utilizarea lor a rezultat un
pericol public punând în pericol viaţa, integritatea ori sănătatea persoanelor.
Pericolul public este pericolul care ameninţă o colectivitate de persoane
sau o mulţime de bunuri.113
Pentru existenţa infracţiunii este suficientă o singură acţiune din cele
enumerate de lege.
b) Cerinţe esenţiale – Pentru realizarea laturii obiective a formei tip,
bunul trebuie să aparţină altuia. Această cerinţă nu mai este necesară în cazul
formelor agravate.
c) Urmarea imediată constă în schimbarea în rău a existenţei bunului
sau a capacităţii de utilizare a acestuia şi producerea unei pagube persoanei că-
reia îi aparţinea bunul.
d) Legătura de cauzalitate. Există între acţiunile care definesc elemen-
tul material şi urmarea imediată.
Latura subiectivă. Infracţiunea prevăzută în art. 217 C.pen. se comite
numai cu intenţie directă sau indirectă.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa se pedepseşte conform art.222 C.pen. Consumarea se
produce în momentul în care acţiunea de distrugere a luat sfârşit şi s-a produs
urmarea imediată (distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare
etc.). Distrugerea se poate săvârşi în formă continuată, epuizarea având loc oda-
tă cu comiterea ultimului act al activităţii infracţionale.
Modalităţi: Infracţiunea prezintă mai multe modalităţi normative şi
anume: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare şi înlăturarea măsuri-
lor luate. În variantele agravate, modalităţile sunt numai distrugerea, degradarea
ori aducerea în stare de neîntrebuinţare.
Agravanta prevăzută în art. 217 alin. (2), se prezintă sub toate modalită-
ţile normative prevăzute la alin.(1), dar are în vedere anumite obiecte materiale
(conducte de petrol, gaze, instalaţii de comunicaţii, cablu de înaltă tensiune
etc.). La fel modalităţile normative prevăzute în alin.(3) şi (4) au în vedere un
anumit obiect material specific, fie mijloacele folosite în acţiunea de distrugere.
Sancţiuni: În forma simplă pedeapsa este închisoare de la o lună la 3 ani
sau amendă. Pentru variantele agravate, sancţiunea este închisoare de la 1 la 10
ani alin.(2) şi (3), iar în varianta agravată prevăzută în art. 217 alin.(4) sancţiu-
nea este închisoare de la 3 la 15 ani.

113
V.Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag.
366.

181
 CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII

1 - ULTRAJUL114
Conţinut legal: „ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de
comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii – forma sim-
plă” (art.239C.pen.).
Există şi trei modalităţi agravate:
- lovirea sau orice acte de violenţă săvârşite împotriva unui funcţionar
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat
în exerciţiul funcţiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii;
- vătămarea corporală săvârşită împotriva unui funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii;
- vătămarea corporală gravă săvârşită împotriva unui funcţionar pu-
blic care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la au-
toritatea de stat, a căror manifestare este asigurată prin apărarea prestigiului şi
siguranţei funcţionarilor. Obiect juridic special secundar, cuprinde relaţiile so-
ciale care se referă la libertatea sau integritatea corporală a persoanei investită
cu autoritate publică.
Prin funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se înţelege acea
funcţie, care conferă funcţionarului atribuţii şi competenţe de a da dispoziţii şi
de a lua măsuri necesare pentru respectarea lor.
b) Obiectul material: dacă infracţiunea este săvârşită prin ameninţare nu
are obiect material; dacă se comite prin lovire sau alte violenţe, obiectul materi-
al este corpul funcţionarului public.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posi-
bilă sub toate formele sale.
b) Subiect pasiv este în principal instituţia sau organul care exercită au-
toritatea publică; subiect pasiv secundar este funcţionarul public care îndepli-
neşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice împotriva căreia s-a să-
vârşit ameninţarea, vătămarea sau vătămarea corporală gravă. Astfel de funcţio-
nari sunt: parlamentarii, membrii guvernului, judecător, procuror, poliţişti, jan-

114
Modificat şi completat prin Legea nr. 278/2006.

182
darmi, agentul de circumscripţie financiară, brigadier silvic, inspectori ai admi-
nistraţiei publice locale, primari etc.
Conţinutul constitutiv:
a) Elementul material cuprinde acţiunile specifice care caracterizează
infracţiunile contra persoanei: ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală, vătămarea corporală gravă etc.
Pentru întregirea laturii obiective ale infracţiunii trebuie îndeplinite ur-
mătoarele cerinţe esenţiale:
- fapta să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare di-
rectă;
- să fie săvârşită împotriva unui funcţionar public aflat în exerciţiul
funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Acţiunile incriminate se săvârşesc nemijlocit în prezenţa funcţionarilor
sau în mod indirect prin telefon, scrisoare, reţele de calculator etc.
Funcţionarul se află în exerciţiul funcţiunii pe parcursul celor 8 ore de
muncă, în cadrul sau în afara instituţiei publice, chiar şi în afara serviciului când
natura funcţiei o cere (poliţist, procuror ori în misiune sau delegaţie).
c) Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru au-
toritatea cu care este investit organul din care face parte funcţionarul ultragiat,
iar ca urmare adiacentă, atingerea adusă libertăţii sau integrităţii corporale a
persoanei.
d)Legătura de cauzalitate: există între acţiunea incriminată şi urmarea
imediată.
Latura subiectivă a infracţiunii este numai intenţia care poate fi directă
sau indirectă. Este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut calitatea victimei, preci-
zând că prin faptă va aduce atingere prestigiului persoanei care deţine o funcţie
publică.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Actele pregătitoare şi tentativa nu se pedepsesc. Consumarea
faptei are loc în momentul săvârşirii acţiunii incriminate şi producerea urmării
imediate.
Modalităţi: În cazul formei simple, ultrajul se comite prin ameninţare.
În cazul formelor agravate, modalităţile de comitere sunt: ameninţarea, lovirea
sau alte acte de violenţă, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă –
fiecare din aceste acţiuni fiind incriminate în mod distinct în codul penal ca in-
fracţiuni contra persoanei. Pentru existenţa infracţiunii de ultraj aceste acţiuni
trebuie îndreptate împotriva funcţionarului aflat în exerciţiul funcţiei sau pentru
fapte îndeplinite de către acesta în exercitarea funcţiei sale.
Sancţiuni: În forma simplă, ultrajul se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani. În cazul formei agravate alin. (3) pedeapsa este închisoare de la 6
luni la 6 ani, iar dacă s-a produs o vătămare corporală gravă – închisoarea de la
3 la 12 ani.

183
 În art. 2391 au fost incriminate cazuri speciale de pedepsire în cazul in-
fracţiunii prevăzute la art. 180-182, 189 şi 193 săvârşite împotriva soţului, copi-
ilor sau părinţilor unui judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar în scop
de intimidare sau răzbunare, maximul pedepsei majorându-se cu 2 ani.

2 - UZURPAREA DE CALITĂŢI OFICIALE

Conţinutul legal: „Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită
sau urmată de îndeplinirea vreunui act legal de acea calitate” (art. 240
C.pen.).
Condiţii preexistente:
Obiectul infracţiunii:
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror dezvoltare
este condiţionată de exercitarea calităţilor oficiale numai de către persoanele
investite cu astfel de calităţi.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă, folosind fără drept
o calitate oficială. Poate fi subiect activ şi o persoană oficială, dacă foloseşte
fără drept o altă calitate oficială ori cel care a pierdut-o şi continuă să o exercite
b) Subiect pasiv poate fi autoritatea publică prejudiciată prin calitatea
oficială pe care făptuitorul o exercită fără drept.
Conţinutul constitutiv:
a) Elementul material cuprinde două activităţi distincte, cumulative ca-
re pot fi săvârşite simultan sau succesiv: folosirea fără drept a unei calităţi ofici-
ale şi îndeplinirea unui act legat de acea calitate.
„A folosi o calitate oficială” înseamnă a efectua un act, o activitate prin
care făptuitorul îşi atribuie acea calitate sau pe care nu o mai are. Calitatea ofi-
cială presupune o funcţie care implică exerciţiul autorităţii, adică puterea de a
lua dispoziţii cu caracter obligatoriu.115
„Îndeplinirea vreunui act” legat de calitatea uzurpată, implică efectuarea
unui act care intră în atribuţiile funcţiei sau însărcinării pe care o implică calita-
tea oficială.
b)Cerinţe esenţiale: Cerinţa elementului material este ca folosirea calită-
ţii oficiale să se fi făcut fără drept.
c)Urmarea imediată constă în săvârşirea acţiunii incriminate şi crearea
unei stări de pericol pentru autoritatea publică în numele căreia s-a folosit fără
drept calitatea oficială.
Latura subiectivă se prezintă sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Forme, modalităţi sancţiuni
Forme: Tentativa nu se pedepseşte, infracţiunea se consumă în momen-
tul săvârşirii celor două acţiuni incriminate şi s-a produs urmarea imediată.

115
A.Boroi, op..cit., pag. 286.

184
 Modalităţi: nu prezintă modalităţi normative, însă pot exista mai multe
modalităţi faptice în raport cu felul calităţii oficiale atribuite, mijloacele folosite
etc.
Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

CAPITOLUL IV
A. INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

Prin incriminarea acestor infracţiuni se asigură desfăşurarea ăn condiţii

normale a serviciului în unităţile publice sau în orice unitate a cărei activitate
este reglementată potrivit legii.
Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni îl reprezintă relaţiile socia-
le care privesc buna evoluţie a relaţiilor de serviciu, pretinzându-se funcţionari-
lor( persoanelor) o anumită conduită.

1 - ABUZUL ÎN SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

Conţinutul legal: „fapta funcţionarului public (sau funcţionarului, con-
form art. 258 C.pen.) care în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzea-
ză o vătămare intereselor legale ale unei persoane” (art. 246 C.pen.). Textul
incriminează abuzul funcţionarilor, numai dacă faptele de abuz nu sunt incrimi-
nate în mod distinct în Codul penal (arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă
(art. 266 C.pen.), supunerea la rele tratamente (art. 267), tortura (art. 2671
C.pen.) etc.
Prin abuz în serviciu se înţelege acea comportare sau conduită ilegală,
incorectă a unui funcţionar public sau funcţionar ce constă în încălcarea intenţi-
onată a atribuţiilor de serviciu fie prin neîndeplinirea lor, fie prin îndeplinirea
lor abuzivă , săvârşită în timpul sau cu ocazia exercitării serviciului.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special – acele relaţii sociale privitoare la asigurarea
bunului mers al unităţilor prevăzute la art. 145 C.pen., la buna desfăşurare a ac-
tivităţii de serviciu precum şi apărarea drepturilor şi intereselor oricărei persoa-
ne împotriva funcţionarilor publici abuzivi.
b) Obiectul material: de regulă, nu există obiect material. Dacă avem în
vedere expresia „vătămarea intereselor legale ale unei persoane” atunci când
aceste interese privesc un bun sau un înscris, obiectul material va fi bunul sau
înscrisul respectiv.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ este calificat fiind un funcţionar public sau funcţionar
(conform art. 258 C.pen.). Ambele noţiuni sunt definite de art. 147 C.pen. Cali-

185
tatea de funcţionar public sau funcţionar trebuie să existe în momentul comiterii
faptei, iar dacă aceasta este săvârşită în coautorat, toţi coautorii trebuie să aibă
această calitate.
Pot comite aceastǎ infracţiune în coautorat, de exemplu, membrii unei
comisii de examen pentru ocuparea unui post, într-o anumitǎ instituţie, care în
mod abuziv priveazǎ o persoanǎ de dreptul de a ocupa acel post, cu toate cǎ
din punct de vedere legal şi al cunoştinţelor îndeplinea toate condiţiile. Instiga-
rea şi complicitatea sunt posibile fǎrǎ îndeplinirea vreunei cerinţe esenţiale.
b) Subiectul pasiv: distingem un subiect pasiv principal, reprezentat de
stat, ca titular al valorii sociale ce asigură bunul mers al activităţii organelor şi
instituţiilor. Subiect pasiv principal poate fi şi o persoană juridică privată când
subiectul activ este un funcţionar, adică salariatul acesteia.
Subiect pasiv secundar fiind persoana fizică căreia i s-a adus o vătămare
intereselor legale prin fapta abuzivă a subiectului activ.

Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material este reprezentat atât de o acţiune cât şi de o inac-
ţiune. Îndeplinirea unui act în mod defectuos (acţiune); neîndeplinirea cu ştiinţă
a unui asemenea act (inacţiune)].
Termenul „act” folosit de textul art. 246 C.pen., pentru desemnarea acţi-
unii sau inacţiunii ca element material al laturii obiective, trebuie înţeles ca fi-
ind acea operaţiune care trebuie efectuată de funcţionarul public sau funcţionar
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu (cele prevăzute în fişa postului). Un „funcţi-
onar public” sau un „funcţionar” este în exerciţiul atribuţiilor de serviciu atunci
când desfăşoară activităţi legate de îndatoririle sale de serviciu precum şi când
aduce la îndeplinire anumite dispoziţii primite de la şefii ierarhici date în condi-
ţii legale. Pentru a se reţine infracţiunea sub forma acţiunii, îndeplinirea unui
„act” trebuie să se facă în mod defectuos – îndeplinirea unei operaţiuni altfel de
cum trebuia efectuată.
Prin neîndeplinirea unui act se înţelege omisiunea funcţionarului de a
efectua operaţia pe care era ţinut să o efectueze (refuzul nejustificat al funcţio-
narului public să elibereze unei persoane un act de studiu).
Prin îndeplinirea unui act în mod defectuos se înţelege efectuarea unui
act de serviciu necorespunzător sau prin depăşirea atribuţiilor de serviciu116.
b) Urmarea imediată, constă într-o vătămare a intereselor legale ale
unei persoane şi atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în
care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ. Interesele legale ale unei persoane
se regăsesc în actele normative statute sau regulamente clare în aplicarea aces-
tora.

116
V.Dongoroz, Explicaţii teoretice vol.IV, pag 82.

186
 c) Legătura de cauzalitate – Infracţiunea prevăzută în art. 246 C.pen.
este una de rezultat, impunându-se cercetarea şi stabilirea legăturii între elemen-
tul material şi urmarea imediată.
Latura subiectivă: Sub aspectul vinovăţiei, infracţiunea comisă prin in-
acţiune se săvârşeşte cu intenţie directă. Pentru cealaltă modalitate normativă
forma de vinovăţie poate fi atât intenţia directă cât şi cea indirectă. Culpa este
exclusă de termenul ’’ cu ştiinţă’’conţinut de textul de lege.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: actele pregătitoare şi tentativa nu se pedepsesc. Infracţiunea se
consumă în momentul când s-a produs urmarea prevăzută de lege (lezarea unui
drept al subiectului pasiv).
Consumarea are loc atunci când infracţiunea se realizează prin acţiune,
în momentul îndeplinirii actului în mod defectuos, iar dacă infracţiunea se reali-
zează prin inacţiune, în momentul expirării termenului stabilit pentru îndeplini-
rea actul respectiv. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor poate fi
săvârşit în formă continuată.
Modalităţi: există două modalităţi normative – neîndeplinirea cu ştiinţă
a unui act şi îndeplinirea în mod defectuos a unui act – în cadrul serviciului pe
care subiectul activ îl îndeplineşte. Varianta agravată este prevăzută de art. 248¹
C.pen.
Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 3 ani dacă subiectul activ este func-
ţionar public şi închisoare de la 6 luni la 2 ani dacă făptuitorul este funcţionar.

2 - NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU
Conţinutul legal: „Există o variantă tip şi una agravată a infracţiunii
(art. 249 C.pen.). În varianta tip infracţiunea constă în: „Încălcarea din culpă,
de către un funcţionar public sau funcţionar, a unei îndatoriri de serviciu, prin
neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tul-
burare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori a
unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului
acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane” (art.
249 alin.(1) C.pen.).
„Fapta prevăzută la alin.(1) dacă a avut consecinţe deosebit de grave”
este forma agravată a infracţiunii – art. 249 alin.(2) C.pen.
Condiţii preexistente:
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la
respectarea de către funcţionarii publici (funcţionari) a obligaţiei de a-şi înde-
plini în mod corect atribuţiile ce le revin pentru a nu vătăma interesele publice
ori interesele legale ale persoanelor fizice.
b) Obiectul material, de regulă lipseşte la infracţiunea de neglijenţă în
serviciu. Dacă acţiunea ce constituie elementul material este îndreptată asupra

187
unui lucru (neglijenţă în întrebuinţarea unor bunuri: aparate, maşini, instalaţii,
materiale etc.) există un obiect material al infracţiunii.
În cazul în care ca urmare a neglijenţei în serviciu s-a produs o vătămare
corporală a unei persoane, obiectul material îl reprezintă corpul acesteia.
Ex: fapta medicului care nu a luat toate mǎsurile pentru desfǎşurarea în
bune condiţii a unei operaţii de vaccinare, din care cauzǎ s-a produs uciderea
din culpǎ a unei persoane de cǎtre agentul sanitar. Pentru acest caz medicul va
rǎspunde pentru neglijenţǎ în serviciu, iar agentul sanitar pentru ucidere din
culpǎ.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ este funcţionarul public sau orice alt funcţionar (art. 147
C.pen.).
Fiind o infracţiune săvârşită din culpă este exclusă participaţia penală.
Totuşi, ar putea fi vorba de coautorat, atunci când îndeplinirea unei obligaţii
incumbă unui grup de persoane unei echipe care execută un control, o inventa-
riere etc.
b) Subiect pasiv este organul, instituţia de stat sau o altă unitate din cele
la care se referă art. 145 C.pen.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material este reprezentat de „încălcarea din culpă a unei
îndatoriri de serviciu” de către un funcţionar public (funcţionar) prin neîndepli-
nirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă.
Prin “îndatorire de serviciu” se înţelege acea atribuţie a funcţionarului
public sau funcţionarului, cuprinsă în fişa postului, pe baza unor acte normative,
specifică serviciului respectiv, iar prin “încălcarea unei îndatoriri de serviciu” se
înţelege nerespectarea, nesocotirea îndatoririlor de serviciu, cu caracter general
sau special.
Dispoziţia organului ierarhic superior constituie îndatorire de serviciu
pentru funcţionarul public sau alt funcţionar, dacă este dată în temeiul unei
norme juridice a cărei aplicare intră în sarcina acestuia117.
b) Cerinţe esenţiale: Pentru întregirea elementului material al infracţiu-
nii este necesar ca funcţionarul public (funcţionarul) să se afle în exerciţiul atri-
buţiunilor de serviciu.
Subiectul pasiv nu poate fi în afara organelor sau instituţiilor statului ori
a unităţilor prevăzute de art. 145 C.pen. când este vorba de o pagubă sau de o
tulburare însemnată a bunului mers al activităţii (calificat), sau poate fi orice
persoană dacă a suferit o vătămare importantă a intereselor sale legale.

117
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi pres㔪ansa”-
S.R.L., Bucureşti, 1994, p.332.

188
 c) Urmarea imediată este explicit arătată în textul de lege şi constă
„într-o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori
al altei unităţi prevăzută de art. 145 C.pen.”
d) Neglijenţa în serviciu fiind o infracţiune de rezultat este necesar a se
stabili legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi ur-
marea cerută de norma de incriminare.
Latura subiectivă: Forma de vinovăţie este culpa cu cele două forme ale
sale: neglijenţa şi uşurinţa. Dovedire culpei revine în sarcina organului judiciar.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Este incriminată numai fapta consumată. Consumarea se produ-
ce în momentul când s-a executat acţiunea incriminată ori în momentul în care a
expirat termenul în care actul trebuia executat.
Modalităţi: Există două modalităţi pentru forma tipică a infracţiunii:
„neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu” şi „îndeplinirea defectuoasă a unei
îndatoriri de serviciu de către un funcţionar public (funcţionar)”. În cazul for-
mei agravate sunt prevăzute ca elemente circumstanţiale, producerea unei pa-
gube mai mari de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă cauzate uneia
din unităţile prevăzute la art. 145 C.pen.
Sancţiuni: Pentru forma tip pedeapsa este închisoarea de la o lună la 2
ani când autorul este funcţionar public iar în cazul în care autorul este un func-
ţionar, maximul pedepsei se reduce cu 1/3.
În varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani când au-
torul este funcţionarul public, maximul reducându-se cu 1/3 când fapta este să-
vârşită de un funcţionar.
Persoanele juridice se sancţionează cu amendă între 5.000 şi 600.000 lei
1
(art. 71 alin. (2) C.pen.).

3. PURTAREA ABUZIVĂ
Conţinutul legal: Faptă prevăzută de art. 250 C.pen. şi constă în:
„(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către
un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu în-
chisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile
alin.(1)., se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar
public în condiţiile alin.(1), se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(4) Vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public în con-
diţiile alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.
(5) Vătămarea corporală gravă săvârşită de către un funcţionar public,
în condiţiile alin.(1) se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani”.
După cum se poate observa, infracţiunea este incriminată într-o modali-
tate simplă (tip) şi patru modalităţi agravate.

189
 Purtarea abuzivă este fapta funcţionarului public(funcţionarului-art.258
C.pen.), care în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu , proferează expresii
jignitoare faţă de o persoană sau săvârşeşte faţă de aceasta fapte de ameninţare,
lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă. Peri-
colul social al faptei subzistă nu numai ca urmare a săvârşirii infracţiunilor
menţionate, ci şi prin faptul că acestea sunt săvârşite de către un funcţionar pu-
blic(funcţionar) în exercitarea funcţiei sale ca reprezentant al autorităţii sau in-
stituţiei publice ori al persoanei juridice de interes public în care acesta îşi des-
făşoară activitatea.
Prin purtarea abuzivă a funcţionarului se aduce atingere şi prestigiului
autorităţii sau instituţiei publice cu care acesta se află în relaţii de serviciu.
Condiţii preexistente:
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic principal îl reprezintă relaţiile sociale care presupun
o comportare corectă şi respectuoasă a funcţionarului public (funcţionar) faţă de
orice persoană.
Obiectul juridic secundar se constituie din relaţiile sociale privind
onoarea, reputaţia, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea psihică a per-
soanelor.
b) În cazul variantelor agravate a purtării abuzive există şi un obiect ma-
terial, reprezentat de corpul persoanei asupra căruia sunt săvârşite actele de vio-
lenţă.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat: un funcţionar public (sau
funcţionar) aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
b) Subiect pasiv poate fi orice persoană căreia i s-au adresat expresiile
jignitoare sau care a suferit lovirile sau alte violenţe.
Acesta este specific infracţiunilor complexe în sensul că subiect pasiv
principal este autoritatea sau instituţia din care face parte funcţionarul public ,
iar subiect pasiv secundar este persoana fizică victimă a comportamentului
abuziv al funcţionarului.
Subiect pasiv poate fi şi o unitate dintre cele prevăzute la art. 145 C.pen.
sau orice altă persoană juridică a cărei activitate a fost perturbată prin fapta
funcţionarului public (funcţionarului).
Conţinutul constitutiv:
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă într-o acţiune – întrebuinţarea de expresii
jignitoare de natură a desconsidera persoana sau de a lovi în demnitatea sa. Ex-
presiile jignitoare utilizate de funcţionari pot îmbrăca forma scrisă, orală, ges-
turi etc.
În cazul agravantei, elementul material poate consta în mai multe acţi-
uni: lovirile sau alte violenţe, vătămarea corporală, ameninţări, vătămare corpo-
rală gravă etc.

190
 Prin „expresii jignitoare” se înţelege orice manifestare prin care se adu-
ce atingerea reputaţiei sau onoarei victimei.
b) Cerinţe esenţiale: faptele să fi fost comise de către funcţionarul pu-
blic (funcţionarul) aflat în exerciţiul funcţiunii.
c) Urmarea imediată: Comiterea oricăreia dintre acţiunile incriminate
are ca urmare o comportare ilicită a funcţionarului public şi crearea unei stări de
pericol care lezează prestigiul şi buna desfăşurare a activităţii unei instituţii pu-
blice.
Latura subiectivă: Purtarea abuzivă se săvârşeşte cu intenţie, directă,
indirectă sau chiar praeterintenţie, în cazul variantelor prev. în alin. 4 şi 5 art.
250 C.pen.
Dacă comportamentul abuziv al funcţionarului public este îndreptat asu-
pra a două sau mai multor persoane în acelaşi timp şi aceleaşi împrejurări el să-
vârşeşte tot atâtea împrejurări de purtare abuzivă aflate în concurs, întrucât plu-
ralitatea de subiecti pasivi determină întotdeauna o pluralitate de infracţiuni,
dacă legea nu dispune altfel118.
Dacă însă asupra aceleeaşi persoane făptuitorul foloseşte ameninţarea,
lovirea sau vătămarea corporală, el săvârşeşte o singură infracţiune de purtare
abuzivă care absoarbe în varianta cea mai gravă, variantele mai uşoare.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Este incriminată numai în formă consumată. Consumarea are
loc în momentul în care s-au proferat expresiile jignitoare faţă de o persoană ori
s-a recurs la ameninţare, lovire sau alte violenţe.
Modalităţi: În cazul variantei tip există o singură modalitate normativă
„întrebuinţarea de expresii jignitoare”. În cazul variantei agravate întâlnim patru
modalităţi normative: ameninţare, lovire, sau alte violenţe, vătămarea corporală
şi vătămarea corporală gravă.
Sancţiuni: Sunt prevăzute în conţinutul legal.

4 - LUAREA DE MITĂ
Conţinutul legal: „Fapta funcţionarului care direct sau indirect, pretin-
de ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiu-
nea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu în-
deplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de servi-
ciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri” (art. 254 C.pen.).
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale din sfera raportu-
rilor de serviciu, care presupune îndeplinirea corectă a îndatoririlor de serviciu
de către orice funcţionar sau funcţionar public.

118
A se vedea C.Bulai şi colectiv., op.citite, pag. 504

191
 b) Obiectul material.
Obiectul material al infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul
îl constituie însăşi obiectivarea atribuţiilor de serviciu, actele materiale ce în-
corporează atribuţiile agentului. În literatura juridică se consideră că obiectul
material îl constituie lucrul asupra căruia se îndreaptă în mod firesc sau întâm-
plător săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, operaţiunile fizice asupra
acestuia expunându-l la un pericol sau vătămându-l.
Problema existenţei sau inexistenţei obiectului material la infracţiunile
de luare şi dare de mită este controversată în doctrină.
În opinia unor autori119. se consideră că obiectul material al infracţiuni-
lor de luare şi dare de mită îl constituie " bani, valori şi alte foloase care nu i se
cuvin " date de funcţionar sau primite de el. În acest sens Tribunalul Suprem,
secţia penală, în motivarea Deciziei nr.3581/19737, arată că " foloasele repre-
zintă obiectul material al infracţiunii de luare de mită".
În opinia altor autori120, infracţiunile nu au obiect material; asupra sume-
lor de bani sau alte foloase injuste, date, oferite, promise sau pretinse nu se în-
dreaptă în nici un fel acţiunile incriminate în art. 254 C.p., nu operează fizic
asupra lor şi nu le vatămă în integritatea şi structura lor.
În cazul infracţiunilor care au obiect material punerea în pericol a relaţii-
lor sociale ocrotite prin incriminare are loc tocmai prin periclitarea în orice
mod, prin vătămarea obiectului material. Când aceste foloase constau în bunuri
corporale ele nu constituie decât bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii de
luare de mită, în sensul ar. 118, lit. d, C.pen, şi de aceea sunt supuse confiscării
în condiţiile art. 254, alin. 3.
Definind obiectul mitei, Codul penal din 1865 se referea la " daruri sau
prezenturi", iar Codul penal din 1936 la "bani, bunuri, valori, comisioane sau
orice alt folos necuvenit după lege ". În articolul 254 din Codul penal actual se
vorbeşte numai despre "bani sau alte foloase care nu i se cuvin ". În literatura
juridică s-a făcut precizarea că prin expresia " foloase care nu i se cuvin " se
înţelege orice folos material care ar constitui o îmbogăţire fără just temei, adică
o sporire a activului sau o diminuare a pasivului patrimoniului făptuitorului pe
cale ilicită a exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor sale de serviciu. Legea
enunţă semnificativ banii; aceştia reprezentând mijlocul cel mai frecvent de co-
rupere a funcţionarului în practica judiciară existentă121.

119
. O. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p.
247 şi M. Ardeleanu -"Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată",
R.R.D. nr. 12/1981, pag. 41 - 45
120
. V. Dongoroz," Explicaţii teoretice ale Codului penal român", vol. 3, Editura Academiei,
Bucureşti, 1971, p. 130
121
. Avram Filipaş - Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983

192
 În practica judiciară s-a decis că obiectul mitei poate consta în: sume de
bani, indiferent dacă au fost daţi în mod expres ca un dar sau sub forma unui
împrumut simulat, acordarea unui împrumut unui funcţionar pentru a face un
act contrar îndatoririlor sale de serviciu122, diferite daruri sub orice formă cum
ar fi vânzări simulate, schimburi avantajoase pentru funcţionari, pierdere voită
la joc de noroc în favoarea funcţionarului. Este necesar să existe o proporţie în-
tre valoarea actului şi folosul promis astfel ca acesta să apară ca o răsplată123. S-
ar putea susţine că luarea de mită implică, prin concept, cumpărarea bunăvoinţei
funcţionarului, oferirea unui folos care să echivaleze cu valoarea serviciilor care
se aşteaptă de la acesta; atât funcţionarul cât şi mituitorul au reprezentarea unei
proporţii între serviciul cerut şi suma promisă. În practică se întâlnesc chiar
funcţionari care " şi-au tarifat "serviciile, pretinzând sume fixe pentru actul so-
licitat indiferent cine e persoana mituitorului. Existenţa unei proporţii cu valoa-
rea actului pe care funcţionarul îl îndeplineşte, deşi nu este o cerinţă a legii,
există ca o realitate obiectivă implicată în structura intimă a raporturilor care se
crează între funcţionar şi mituitor124. S-ar putea desprinde concluzia că dacă se
oferă funcţionarului o sumă excesiv de mare în raport cu valoarea actului pre-
tins nu ar exista luare de mită125. În realitate "cadoul" primit de funcţionari con-
ţine atât o valoare proporţională cu serviciul prestat, dar şi o valoare suplimen-
tară reprezentând fie o plată anticipată a celorlalte servicii ilicite care vor fi ce-
rute funcţionarului, fie o donaţie făcută acestuia. În privinţa darurilor ocazionale
oferite funcţionarului dacă sunt în legătură cu un serviciu concret pe care mitui-
torul îl solicită acestuia, vor avea şi ele caracter de mită. Numai dacă se oferă
funcţionarului daruri simbolice (un buchet de flori) pentru serviciile solicitate
nu pot fi considerate foloase în sensul art. 254 C.p., aceste mici atenţii exclu-
zând ideea unei retribuţii, a unei traficări a funcţiei.
Mita reprezintă în esenţa sa o retribuţie pentru îndeplinirea, neîndeplini-
rea sau întârzierea unui act de serviciu. Dar orice retribuţie are un aspect obiec-
tiv în sensul că implică o relaţie între darul pretins, primit sau promis şi actul de
serviciu pe care funcţionarul urmează a-l efectua, a nu-l efectua sau a-l îndeplini
cu întârziere, şi un aspect subiectiv care presupune un interes personal şi voinţa
de a retribui din partea celui care dă, respectiv voinţa şi conştiinţa de a accepta
o plată din partea celui care primeşte.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ nu poate fi decât funcţionarul public sau funcţionarul
care pretinde sau primeşte bani sau alte foloase. Având în vedere art. 1 din Le-

122
. Trib. Supr. s.p. Dec. 2113/1971 în" R.R.D.", nr. 9/1971, p. 164 şi Dec. 1710/1970 în" CD",
p. 408
123
Trib. Supr. s.p. Dec. 2407/1975 în" R.R.D.", nr. 2, p. 246.
124
G. Antoniu, C. Bulai, A. Filipaş -" Practica judiciară penală", vol. 3, Editura Academiei
Române, 1992, pag. 219.
125
V. Dongoroz -" Explicaţii teoretice ale Codului penal român", vol. 4, Editura Academiei
Bucureşti, 1971, pag. 133

193
gea nr. 78/2000 modificată şi completată ulterior126 pot avea calitatea de subiect
activ şi una din următoarele persoane:
a) cel care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost
investiţii în cadrul autorităţilor publice;
b) cei care îndeplinesc temporar potrivit legii o funcţie sau însărcinare în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa în cadrul servi-
ciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale,
unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;
c) care exercită atribuţii de control potrivit legii;
d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a şi b în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;
e) care indiferent de calitatea lor controlează sau acordă asistenţă speci-
alizată în măsura în care participă la decizii;
f) care deţin o funcţie într-un partid, sindicat, asociaţie fără scop lucra-
tiv sau fundaţie;
g) alte persoane fizice în condiţiile prevăzute de lege.
Conform art, 147, alin. 2 C.p. " prin funcţionar se înţelege persoana
menţionată în aliniatul 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în
serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel aliniat".
Pentru a înţelege dispoziţiile art. 147 C.p. se cuvine să facem unele pre-
cizări legate de semnificaţia termenilor folosiţi de legiuitor.
Prin " însărcinare în cadrul unei unităţi" se înţelege un complex de atri-
buţii de orice natură, indiferent de caracterul acestora, exercitate pe o durată
permanentă, nedeterminată sau pe o perioadă temporară, delimitată127.
Prin expresia" cu orice titlu "se înţelege plasarea unei sarcini de serviciu
indiferent de gradul şi denumirea funcţiei.
Prin expresia " indiferent cum a fost investită "se înţelege existenţa per-
soanei în funcţie indiferent de modul în care a obţinut-o: a fost numită prin de-
cizie scrisă, încadrată cu contract de muncă sau a fost aleasă.
Activitatea desfăşurată de funcţionarul public conform însărcinării pri-
mite poate fi plătită sau nu. Important e ca însărcinarea să fie exercitată şi pe
deplin îndeplinită. Exercitarea însărcinării de către funcţionarii publici trebuie
să se realizeze numai în serviciul unei unităţi dintre cele prevăzute de art. 145
C.pen..
Din dispoziţiile art. 147 rezultă că noţiunea de funcţionar are înţeles mai
larg decât noţiunea de funcţionar public. In sfera acestei noţiuni, pe lângă per-
soanele arătate la alin. 1 şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul
unei alte unităţi cu personalitate juridică decât cele prevăzute în acel alineat. Se
consideră că prin expresia " orice alt salariat" se înţelege orice persoană înca-

126
Prin OUG nr. 124/2005 şi OUG nr. 50/2006.
127
CD. Bulai, C. Mitrache, A, Filipaş -" Drept penal român", Curs selectiv pentru licenţă, 1997,
Editura Press, p. 376.

194
drată cu contract de muncă în condiţiile prevăzute de Codul muncii, nu şi per-
soana care prestează un serviciu în baza unei convenţii civile128.
Deci, poate fi subiect activ al acestei infracţiuni; un militar, medic, far-
macist, executor judecătoresc, gardieni publici, notari publici etc.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă
Elementul material se poate realiza fie printr-o acţiune fie prin inacţiu-
ne; acţiune (pretinderea sau primirea de bani sau foloase ce nu i se cuvin); inac-
ţiune – nerespingerea de către făptuitor a promisiunilor.
Terminologie:
- a pretinde – a cere ceva, a formula o pretenţie – iniţiativa aparţine
făptuitorului;
- a primi – a prelua, a lua în posesie – iniţiativa aparţine celui care dă
mita;
- a pretinde şi primi un folos necuvenit, de către un funcţionar, după
îndeplinirea în parte a unei îndatoriri de serviciu dar înainte de finalizarea ei –
constituie infracţiunea de luare de mită;
- a accepta o promisiune – a-şi da acordul cu privire la promisiunea fă-
cută de cineva; acceptarea presupune întotdeauna o oferă;
- a nu respinge o promisiune – a nu-şi manifesta dezacordul cu privire
la promisiunea făcută de cineva.
b) Cerinţe esenţiale:
- oricare dintre acţiunea sau inacţiunea elementului material trebuie să
aibă ca obiect „bani sau alte foloase” –foloasele presupun orice avantaj de natu-
ră patrimonială;
- banii sau foloasele trebuie să fie necuvenite – adică făptuitorul să nu
fie îndreptăţit a le pretinde sau primi.
În acelaşi timp, banii sau foloasele trebuie să fie pretinse, primite etc., ca
urmare a îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii îndeplinirii unui act privitor
la obligaţiile sale de serviciu.
- Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să fie anterioară îndepli-
nirii sau neîndeplinirii actului.
- Actul pentru a cărui îndeplinire sau neîndeplinire funcţionarul pretin-
de sau primeşte bani să facă parte din sfera atribuţiunilor de serviciu ale acestu-
ia.
Elementul material al faptei se săvârşeşte întotdeauna înaintea efectuării
sau neefectuării actului de serviciu ori a realizării lui necorespunzătoare. Primi-
rea folosului ulterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu trebuie să fie
precedată de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni referi-

128
Mircea Grigore - Noţiunea de" funcţionar public" şi" funcţionar" definite de art. 147 C.p., în
revista" Dreptul", nr.7/1997, p. 66-67.

195
toare la acel folos dobândit de către funcţionar pentru sine sau pentru altul. In-
fracţiunea subzistă chiar dacă folosul promis sau pretins nu i se remite efectiv129
Acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al infracţiunii
de luare de mită trebuie să îndeplinească mai multe condiţii concomitente.
În primul rând, trebuie ca pretinderea, primirea, acceptarea sau neres-
pingerea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase.
În al doilea rând e necesar ca banii sau celelalte foloase pretinse sau
primite, sau a căror promisiune a fost acceptată ori nu a fost respinsă, să fie ne-
cuvenite, să nu fie legal datorate. S-a considerat că banii sau foloasele sunt ne-
cuvenite nu numai atunci când, pentru îndeplinirea unui act gratuit, se pretinde
sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste ceea ce le-
galmente este datorat sau se acceptă, ori nu se refuză, o promisiune care depă-
şeşte ceea ce se datorează130
O altă condiţie e aceea că săvârşirea oricăreia dintre faptele ce realizează
elementul material al infracţiunii să aibă loc anterior sau cel mai târziu conco-
mitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea actului privitor la îndatori-
rile de serviciu ale funcţionarului sau cu efectuarea unui act contrar acestor în-
datoriri. Această condiţie reprezintă şi un criteriu de deosebire a infracţiunii de
luare de mită de infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de arti-
colul 256 C.p.
Ultima condiţie prealabilă impune ca actul pentru a cărui îndeplinire,
neândeplinire, etc. se pretinde, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor
foloase, să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, adică
să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor
îndatoriri
c) Urmarea imediată:
Luarea de mită crează - prin comportarea lipsită de probitate a subiectu-
lui - o stare de pericol pentru activitatea organizaţiilor prevăzute de art. 145 C.p.
pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, de către funcţionar pentru buna re-
putaţie a acestuia.
În literatura noastră juridică s-a relevat, pe drept cuvânt, că atunci " când
elementul material constă în primirea de mită care a fost pretinsă în scopul în-
deplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu, urmarea imediată con-
stă şi în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânse a da mită "131

129
Tribunalul Suprem s.p., Dec. 5996, 1971," R.R.D." nr. 5, p. 163
130
V. Dongoroz şi alţii, -" Explicaţii teoretice ale Codului penal român ", vol. 4, Editura Aca-
demiei, Bucureşti, 1972, p.134
131
V. Dongoroz şi alţii -" Explicaţii teoretice ale Codului penal român ", vol. 4, Editura Acade-
miei, Bucureşti, 1972, p. 134

196
 d) Raportul de cauzalitate. În cazul luării de mită, legătura cauzală din-
tre fapta incriminată (elementul material) şi urmarea imediată derivă din mate-
rialitatea faptei.
Latura subiectivă: Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă. Pentru
existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul în momentul săvârşirii acţiunii
sau inacţiunii incriminate, să fi urmărit realizarea scopului (îndeplinirea, neîn-
deplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu).
Din formularea art. 254 C.p. se poate desprinde ideea că latura subiecti-
vă constă în voinţa funcţionarului de a efectua una din activităţile specifice latu-
rii obiective, adică de efectuare de către funcţionar a acţiunii de pretindere sau
primire a folosului necuvenit ori de acceptare sau nerespingere a promisiunii de
mită, în scopul de a-şi încălca îndatoririle de serviciu în oricare din modalităţile
prevăzute de lege, fiind conştient că, prin aceasta, crează o stare de pericol pen-
tru bunul mers al organizaţiei publice sau private.
Pentru a exista vinovăţia, indiferent de forma sau modalitatea acesteia
este necesar ca, subiectul să aibă conştiinţa deplină despre acţiunea sau inacţiu-
nea a cărei comitere o concepe, în vederea realizării unui anumit rezultat şi să-şi
reprezinte sau să-şi poată reprezenta urmările socialmente periculoase ale aces-
tei acţiuni sau inacţiuni. Deci vinovăţia, aşa cum rezultă din prezentarea ei în
art. 19 C.pen., presupune din partea subiectului, atât cunoaşterea faptei pe care
el işi propune să o săvârşească, cât şi prevederea urmărilor acesteia.
Actul de voinţă sub impulsul căruia e săvârşită fapta este precedat de un
act de conştiinţă, de o atitudine a conştiinţei faţă de fapta concepută, de urmările
ei; conştiinţa crează cauzalitate psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizi-
că a faptei132. În cazul luării de mită, făptuitorul, săvârşind cu voinţă acţiunea
sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii, ştie că foloasele
pe care le pretinde ori le primeşte sau a căror promisiune o acceptă ori nu o res-
pinge nu i se cuvin şi că mita, în înţelesul ei, are drept scop fie îndeplinirea, ne-
îndeplinirea sau întârzierea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, fie
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri; acţionând în acest fel, cu conştiin-
ţa că primeşte o retribuţie necuvenită, în legătură cu efectuarea unui act de ser-
viciu, făptuitorul are reprezentarea pericolului creat pentru activitatea organiza-
ţiilor de stat sau private. Deoarece acest rezultat este cert, inevitabil, forma de
vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea este intenţia directă. Dar făptuitorul
săvârşeşte fapta şi indirect, după cum prevede art. 254 C.pen. S-a afirmat că133
scopul urmărit nu exclude existenţa intenţiei indirecte care apare, potrivit art. 19
C.p. atunci când făptuitorul nu urmăreşte crearea stării de pericol pentru relaţiile
sociale de serviciu, ci numai acceptă posibilitatea producerii ei. într-o altă opi-

132
I.Oancea, în lucrarea colectivă " Explicaţii teoretice ale Codului penal român", Editura Aca-
demiei, Bucureşti, 1969, vol. I, p, 115
133
A. Filipaş, C. Bulai, C, Mitrache -" Drept penal român", Curs selectiv pentru licenţă,
Bucureşti, 1997, Editura Press,p. 277

197
nie se are în vedere faptul că termenul " acceptă " este folosit de lege atât în de-
finirea intenţiei directe ( art. 19, pct. 1, lit.b C.p.) cât şi în descrierea conţinutu-
lui infracţiunii de luare de mită ( art. 254, alin. 1 C.p.), dar cu toate acestea nu
se poate deduce că luarea de mită ar fi comisă şi cu intenţie indirectă134. Se ar-
gumentează că în cazul intenţiei indirecte " acceptarea " se raportează la rezul-
tatul faptei, a cărui survenire subiectul nu şi-l reprezintă ca o certitudine, ci ca o
eventualitate; în cazul luării de mită, " acceptarea "desemnează una din acţiuni-
le tipice şi se raportează la promisiunea folosului făcută funcţionarului de către
mituitor. Ori, odată ce promisiunea folosului ( conceput atât de către mituitor
cât şi de funcţionarul mituit ca o retribuţie pentru actul de serviciu ) a fost ac-
ceptată de acesta din urmă, rezultatul, constând în starea de pericol pentru valo-
rile sociale ocrotite, este în toate cazurile cert, de neevitat, iar funcţionarul nu
şi-l poate reprezenta decât ca atare.
În legătură cu scopul indicat de art. 254 C.p., pentru existenţa infracţiu-
nii este suficient ca făptuitorul să fi acţionat în vederea finalităţii respective, in-
diferent dacă acel scop s-a realizat sau nu.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Actele pregătitoare şi tentativa în cazul luării de mită nu sunt
posibile. Dacă făptuitorul este surprins în timp ce ia mită nu se poate reţine ten-
tativa întrucât, anterior acesta a pretins bani sau foloase ori a acceptat promisi-
uni având ca obiect bani sau alte foloase.
Luarea de mită se consumă în momentul pretinderii, primirii sau accep-
tării ori nerespingerii promisiunii unui astfel de folos, orice activitate ulterioară
acestui moment nu are nici o influenţă asupra existenţei infracţiunii.
În doctrină se apreciază că luarea de mită este o infracţiune instantanee,
susceptibilă de consumare anticipată, deoarece simplul act al pretinderii, accep-
tării sau nerespingerii unei promisiuni consumă infracţiunea.135
Modalităţi: Pentru oricare din variantele sale (tip sau agravată) luarea
de mită are două modalităţi: prima constă în pretinderea sau primirea de către
subiectul activ de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, cea de a doua constă în
acceptarea sau nerespingerea de către făptuitor a promisiunii unor foloase necu-
venite. În practica judiciară s-a reţinut luarea de mită chiar dacă făptuitorul re-
stituie folosul primit ori refuză să-l primească ori dacă ulterior acceptării promi-
siunii, el este înlăturat din funcţia pe care o ocupă.
În cazul variantei agravate legea cere ca fapta să fie comisă de un func-
ţionar cu atribuţii de control (funcţionarul care are în sfera atribuţiilor de servi-
ciu verificarea permanentă sau inopinată a unui domeniu oarecare cu scopul de

134
V. Dobrinoiu -" Corupţia în Dreptul penal român", Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p.
149
135
V.Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Editura Acade-
miei , Bucureşti, 1972, pag. 135.

198
a verifica modul în care este respectată legea, cum se desfăşoară activitatea în
domeniul respectiv). Art. 7 şi 9 din Legea nr. 78/2000 prevede şi alte variante
agravate (persoane cu atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor,
urmărirea sau judecarea infracţiunilor, dacă fapta este săvârşită în interesul unei
societăţi, organizaţii sau grupări criminale etc.).
Sancţiuni: Pentru varianta tip sancţiunea este închisoarea de la 3 la 12
ani – alin.(1) şi de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi în cazul alin.(2).
Potrivit art. 711 alin.(2) C.pen. persoana juridică se sancţionează cu amendă de
la 5.000 la 600.000 lei.
Potrivit art.9 din Legea nr. 78/2000, când luarea de mită este săvârşită în
interesul unei organizaţii, grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia
– maximul pedepsei se majorează cu 5 ani.

5 - DAREA DE MITĂ
Conţinutul legal: „Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte fo-
loase în modurile şi scopurile arătate în art. 254 C.pen.”. Aşadar, darea de mită
este „fapta aceluia care pentru a determina un funcţionar să îndeplinească, să
nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu, ori să facă un act contrar acestor îndatoriri, îi permite, oferă
sau dă direct sau indirect, bani sau alte foloase care nu i se cuvin.”

Infracţiunea de dare de mită este o infracţiune în legătură cu serviciul

concretizată prin acţiunea de corupere exercitată de un particular asupra unui
’’salariat sau funcţionar’’.
Articolul 255 C.pen. reglementează infracţiunea de dare de mită ca fiind
’’promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopu-
rile arătate în art. 254 C.pen’’
În cazul dării şi al luării de mită se află faţă în faţă două acţiuni corelati-
ve cărora, pe plan psihic, le corespund două poziţii subiective de asemenea con-
jugate între ele. Acţiunilor de 'oferire ' şi de' dare ' de bani sau alte foloase, de la
infracţiunea de dare de mită, le corespunde, la luare de mită, o acţiune de ' pri-
mire ', iar acţiunii de 'promitere ' a unei sume de bani ori a altui avantaj, de la
corupţia activă îi corespunde, în cazul corupţiei pasive,' acceptarea ' sau 'neres-
pingerea ' promisiunii. Sub aspect subiectiv, în timp ce mituitorul tinde să-l de-
termine pe cel mituit la o anume comportare în legătură cu îndatoririle serviciu-
lui său, acesta din urmă, primind mita, acceptă în mod deliberat să aibă compor-
tarea dorită de cel dintâi şi prin aceasta o atitudine dependentă faţă de corupător
(mituitor).
Atât infracţiunea de luare de mită, cât şi infracţiunea de dare de mită au
acelaşi obiect juridic generic, situaţie care pune în lumină caracterul interacţio-
nist al infracţiunii în domeniul criminalităţii de acest fel, cât şi în cadrul norma-
tivului juridic penal rezervat de legiuitor incriminării şi sancţionării faptelor de
corupţie.

199
 În ce priveşte obiectul juridic special, relaţiile sociale, legate de activita-
tea de stat, a organelor şi instituţiilor sale, se pot forma, desfăşura şi dezvolta
numai în condiţiile îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către funcţionari. Fă-
ră îndeplinirea acestora, funcţionarea organelor publice sau private nu ar fi po-
sibilă. În cazul infracţiunilor de serviciu, accentul cade pe relaţiile sociale con-
diţionate sub aspectul consecinţă, pe relaţiile sociale privitoare la desfăşurarea
activităţii acestor organizaţii. Cerând " funcţionarilor" şi "altor salariaţi' corecti-
tudine şi probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, legea asigură acesto-
ra o protecţie eficientă împotriva actelor de corupere la care ar putea fi expuşi.
Prin combaterea acţiunilor de corupere, încercate sau săvârşite de per-
soane particulare, se realizează o diminuare a sferei corupţiei active şi implicit a
sferei corupţiei pasive.
Deosebirea dintre luare şi dare de mită este evidenţiată de caracteristicile
subiectului activ (care poate fi orice persoana) şi elementul material. În doctri-
nă, mituirea este privită ca o faptă bilaterală, la săvârşirea căreia participă două
persoane(mituitorul-cel care dă şi mituitul - cel care primeşte) în scopul înde-
plinirii sau încălcării obligaţiilor de serviciu, cu privire la efectuarea unui act de
serviciu.
Condiţii preexistente:
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale cu privire la des-
făşurarea serviciului de către funcţionari sau funcţionari publici. Prin coruperea
funcţionarilor publici (funcţionarilor) se pune în pericol bunul mers al activităţii
persoanelor juridice private sau publice.
b) Obiectul material – darea de mită nu are obiect material, întrucât le-
gea protejează relaţia de serviciu şi legalitatea acestora.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă din
punct de vedere juridic. Darea de mită poate fi comisă şi de un funcţionar caz în
care se raportează la funcţia şi prerogativele funcţionarului mituit, ca persoană
particulară.
b) Subiectul pasiv este orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145 sau
o persoană juridică privată în al cărui serviciu îşi desfăşoară activitatea funcţio-
narul căruia i se promite mita.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material poate fi realizat prin una din următoarele acţiuni,
prevăzute alternativ în textul de lege: promisiunea, oferirea sau darea de bani
sau alte foloase unui funcţionar pentru a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia
îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru a efectua
un act contrar acestor îndatoriri.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii este
necesară îndeplinirea următoarelor cerinţe:

200
 - promisiunea, oferirea sau darea, să aibă ca obiect bani sau alte foloase;
- banii sau foloasele primite, oferite sau date să fie necuvenite;
- promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să fie făcută an-
terior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcţionarul public (funcţionar) a
actului privitor la îndatoririle sale de serviciu;
- actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc., făptuitorul promite,
oferă sau dă bani, să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţiona-
rului ori un act contrar acestor îndatoriri.
c) Urmarea imediată – constă în producerea unei stări de pericol mate-
rializată prin crearea posibilităţii unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepli-
niri a îndatoririlor de serviciu.
Între fapta săvârşită şi rezultat, şi în cazul dării de mită, trebuie să existe
o legătură de cauzalitate, în sensul că tocmai activitatea de promitere, oferire
sau dare de mită a creat stare de pericol pentru activitatea organizaţiilor publice
sau private. Dacă o asemenea stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite
prin incriminare este urmarea altor cauze (incompetenţă, superficialitate a func-
ţionarului) nu se mai poate vorbi de un raport de cauzalitate specific infracţiunii
de dare de mită, ci eventual de un raport de cauzalitate specific altor fapte pena-
le, precum neglijenţa în serviciu.
Latura subiectivă – infracţiunea se comite cu intenţie directă. Latura
subiectivă include şi cerinţa unui scop urmărit de făptuitor şi anume: îndeplini-
rea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de
serviciu ale celui asupra căruia se comite actul de corupţie.
Cauze care exclud existenţa infracţiunii. Potrivit art. 255 alin.(2) C.pen.,
darea de mită nu constituie infracţiune când mituitorul a fost constrâns prin ori-
ce mijloace de către cel care a luat mită.
Pentru a opera această cauză de exonerare se cer a fi îndeplinite urmă-
toarele cerinţe:
a) cel care a dat mita, să fi fost constrâns prin orice mijloace de către cel
care a luat mită;
b) iniţiativa dării de mită să aparţină celui care promite;
c) constrângerea să fie efectivă, puternică, de natură să suprime sau să
restrângă libertatea de acţiune a persoanei;
d) constrângerea trebuie să opereze înainte de promisiunea, oferirea sau
darea de bani ori alte foloase.
Potrivit prevederilor art. 255 alin.(3) mituitorul nu se pedepseşte dacă
denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat cu
privire la acea faptă. Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie celui care
le-a dat în cazurile arătate în alin.(2) şi (3).
Constrângerea trebuie să aibă caracter real, de natură să suprime sau să
restrângă libertatea şi capacitatea de autodeterminare a persoanei asupra căreia
e exercitată, încât să o silească la o conduită impusă sau pretinsă de mituitor.

201
 Constrângerea trebuie să fie anterioară promisiunii, ofertei sau dării fo-
loaselor; dacă ar fi posterioară acestor acţiuni, nu s-ar mai realiza această cauză
specială ce înlătură caracterul penal al faptei, pentru că infracţiunea se consumă
anterior intervenţiei constrângerii.
Între constrângerea prevăzută de art. 255, alin, 2 C.pen. şi cea prevăzută
de art. 46 C.pen., un prim element de deosebire îl constituie mijloacele de înfăp-
tuire a acesteia: în cazul prevăzut de art. 255 C.pen. constrângerea se realizează
prin orice mijloc de natură a crea în psihicul celui constrâns o presiune irezisti-
bilă determinată de un puternic sentiment de teamă, iar în cazul prevăzut de art.
46 C.pen. constrângerea constă numai în ameninţarea cu un pericol grav. Cel de
al doilea element de deosebire îl constituie valoarea periclitată prin acţiunea
făptuitorului: în cazul constrângerii din art. 46 C.pen. e periclitată numai o va-
loare legată de persoana omului (viaţa, sănătatea, integritatea corporală, liberta-
tea); în cazul constrângerii din art. 255, alin. 2 - orice altă valoare de interes de-
osebit pentru cel constrâns.
Exemple de constrângere de acest gen s-au instituit în două cauze solu-
ţionate de Parchetul de pe lângă Judecătoria din Şimleul Silvaniei.
În fapt" învinuiţii faţă de care s-a dispus urmărirea penală pentru darea
de mită, au efectuat excursii în Ungaria, ocazie cu care au îndeplinit funcţii de
conducere de grup. Organele vamale, sub pretexte diferite, refuzau ieşirea din
ţară a oricărui grup de excursionişti, sau grupurile erau ţinute o perioadă mai
mare de timp până li se permitea ieşirea din ţară. Membrii grupului au hotărât să
adune bani şi bunuri spre a le oferi vameşilor pentru a li se permite trecerea
frontierei." Inculpaţii au motivat că au înţeles din atitudinea vameşilor că nu vor
putea trece frontiera fără acordarea unor mici" atenţii". Instanţa a considerat că,
în raport cu această situaţie, a intervenit o cauză specială ce înlătură caracterul
penal al faptei - constrângerea prevăzută de alin. 2 al art. 255 C.pen. -
dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor.
Faţă de dipoziţiile art. 255, alin. 2 C.pen., precum şi ale altor tex-
te(art.194-197,318 C.pen), care folosind noţiunea de constrângere, nu se referă la
inevitabilitatea pericolului, se poate considera că, spre deosebire de constrângerea
morală prevăzută de art. 46 C.pen. în care celui constrâns nu-l rămâne nici o po-
sibilitate de opţiune, pericolul de care este ameninţat neputând fi înlăturat decât
prin săvârşirea infracţiunii la care este silit, în celelalte cazuri, între care şi cel
prevăzut de art. 255 C.pen., cel constrâns ar avea, în principiu o posibilitate de
opţiune, însă temerea care este insuflată, starea de alarmare în care se găseşte, îl
determină să opteze pentru alternativa de a ceda în faţa constrângerii.
Indiferent de aceste deosebiri, orice constrângere, atât cea prevăzută în
partea generală a Codului penal, cât şi cea specifică dării de mită, se caracteri-
zează prin provocarea unui sentiment de teamă, legat de iminenta suportare a
unui prejudiciu şi, generator la rândul său, a unei presiuni psihice de natură să
înlăture posibilitatea liberei determinări şi dirijări a voinţei.

202
 Constrângerea - cauză specială ce înlătură caracterul penal al faptei de
dare de mită, când este stabilită de organele judiciare, face ca fapta săvârşită să
nu constituie infracţiune şi, pe cale de consecinţă, să înlăture răspunderea pena-
lă a celui constrâns. Această cauză se întemeiază pe lipsa trăsăturilor esenţiale
ale infracţiunii, în special a vinovăţiei. Existenţa acestei cauze speciale produce
efecte în personam. Numai persoanele care se găsesc într-o asemenea situaţie
beneficiază de prevederile absolutorii din art. 255, alin.2 C.pen. Dacă pe par-
cursul desfăşurării procesului penal se constată că există o astfel de cauză, acţi-
unea penală nu poate fi pusă în mişcare, sau dacă deja acţiunea penală a fost
pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată. Prin urmare, organele de urmărire
penală sau instanţa de judecată, după caz, va dispune scoaterea de sub urmărire
penală sau va pronunţa achitarea.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Darea de mită este o infracţiune de consumare anticipată. Tenta-
tiva fiind asimilată faptei consumate. Oferirea şi promisiunea constituie un în-
ceput de executare a hotărârii infracţionale, fiind suficiente pentru consumarea
faptei.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită nu interesează dacă făptui-
torul dă, oferă sau promite bani şi celelalte foloase direct de către el însuşi sau
indirect prin intermediar. Întrucât între infracţiunile de luare de mită şi dare de
mită există o legătură indisolubilă, luarea de mită fiind de cele mai multe ori
consecinţa săvârşirii infracţiunii de dare de mită, este indiscutabil că sfera cazu-
rilor de aplicare a dispoziţiilor art. 255 C.p. nu poate fi mai restrânsă decât cea a
cazurilor prevăzute de art. 254 C.p. Dintre acţiunile sau inacţiunile alternative
prevăzute de art. 254 - 255 C.p, doar" primirea " şi " darea " reprezintă forme
perfecte. Celelalte forme, deşi imperfecte, sunt puse de lege pe acelaşi plan cu
formele perfecte.
Infracţiunea poate îmbrăca şi forma infracţiunii continuate dacă sunt în-
deplinite cerinţele prevăzute la art. 41 alin.(2) C.pen.
Modalităţi: Infracţiunea cuprinde următoarele modalităţi normative:
- promisiunea de bani sau foloase necuvenite unui funcţionar public
(funcţionar);
- oferirea de bani sau alte foloase necuvenite unui funcţionar public
(funcţionar);
- darea de bani sau alte foloase necuvenite unui funcţionar public (func-
ţionar).
Sancţiuni: Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi se poate aplica de către instanţă dacă
pedeapsa principală este de cel puţin 2 ani închisoare.
Conform art. 711 alin.(2) C.pen. persoana juridică se sancţionează cu
amendă de la 5000 la 600.000 lei.
Potrivit art. 255 alin.(4) C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri ofe-
rite ca mită se confiscă, chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare. Dacă

203
mita a fost primită, oferită sau dată ca urmare a constrângerii, bunurile vor fi
restituite persoanei care le-a dat.
Cauze de nepedepsire – art. 255 alin.(3) C.pen. – Mituitorul nu se pe-
depseşte dacă denunţă fapta autorităţii înainte ca organul de urmărire să fi fost
sesizat. Pentru a opera această cauză de nepedepsire trebuie îndeplinite trei
condiţii:
a) mituitorul să denunţe fapta – situaţie ce presupune ca acesta să depu-
nă un denunţ în formele cerute de lege;
b) denunţul să fie făcut unei autorităţi chiar dacă nu este competentă
material [(obligaţia autorităţii prim sesizate este de a sesiza organul de urmărire
competent (parchetul)];
c) denunţul să fie făcut înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat.
Potrivit art. 255, alin. 3 C.p. "mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă
autorităţii fapta mai Înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea
infracţiune".Impunitatea acordată autodenunţătorului este menită să înlesnească
şi să accelereze represiunea prin promta descoperire a faptelor şi identificare a
persoanelor care au primit mita. Autodenunţarea, deşi este similară cu recunoaş-
terea, are totuşi un conţinut diferit. Similitudinea rezultă din faptul că, atât în
cazul autodenunţării, cât şi al recunoaşterii, autorul dezvăluie autorităţilor pro-
pria faptă; dar în cazul autodenunţării, autorul dezvăluie fapta săvârşită de el din
proprie iniţiativă şi în mod spontan, fără a fi provocat la aceasta de către autori-
tăţi, pe când în cazul recunoaşterii, dezvăluirea este întotdeauna determinată de
intervenţia organului de urmărire penală şi, de cele mai multe ori, datorită pre-
zenţei unor probe care fac inutilă tăgăduirea. Legiuitorul şi-a manifestat fără
echivoc intenţia de a excepta de la favoarea nepedepsirii pe cei care au recunos-
cut fapta dar nu au denunţat-o, prin folosirea termenului "denuntă"136.
Denunţul poate fi făcut în orice formă: un denunţ propriu-zis sau o sim-
plă declaraţie în faţa organului de urmărire penală etc. Esenţial este ca acest de-
nunţ să fi avut loc înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu pri-
vire la fapta de mituire. Un denunţ făcut după acest moment nu exonerează de
pedeapsă. Mituitorul beneficiază de impunitate şi când autodenunţul s-a produs
în timpul când se efectuau actele premergătoare potrivit art. 224, C.p.p, sau în
perioada când se încheiau acte de constatare potrivit art. 214-215 C.p.p., atât
actele premergătoare cât şi actele de constatare fiind anterioare sesizării organe-
lor judiciare. În momentul efectuării actelor premergătoare, existenţa infracţiu-
nii sau identitatea făptuitorului nu este deplin conturată, deci autodenunţul mi-
tuitorului în acest moment ar putea contribui la stabilirea lor; pentru că legea
condiţionează impunitatea mituitorului de împrejurarea ca denunţul să se pro-
ducă anterior sesizării organelor de urmărire penală ( act procesual care precede
efectuarea actelor premergătoare ) rezultă că mituitorul a denunţat fapta în tim-

136
V.Dobrinoiu, opera citată, p. 236

204
pul efectuării actelor premergătoare, cauza de nepedepsire prevăzută de art.
255, alin. 3 C.p. nu poate opera.
În cazul în care mituitorul denunţă fapta autorităţii în termenui stabiiit
de iege, se va pronunţa în faza urmăririi penale încetarea urmăririi în baza art.
11, pct. 1, lit. c C.p.p, combinat cu art. 255, alin. 3 C.p. iar în faza judecăţii, în-
cetarea procesului penal, potrivit art. 11, pct. 2, lit. b C.p.p, combinat cu art.
255, alin. 3 C.p.
Art. 255 C.p. acordă beneficiul impunităţii numai autodenunţătorului
prin faptul că această cauză de impunitate e cuprinsă în textul art. 255, alin. 3
C.p. se poate trage concluzia că fapta vizată prin denunţ nu poate fi decât darea
de mită, deci pentru ca această cauză de impunitate să opereze, se cere să existe
o autodenunţare, nu neapărat şi denunţarea faptei corelative, de luare de mită,
deşi corelaţia dintre cele două fapte va face ca din autodenunţarea mituitorului
să rezulte şi fapta celui mituit.

6 - PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE

Conţinutul legal: „Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect
de bani, ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale
şi la care era obligat în temeiul acesteia” (art. 256 C.pen.). Prin Legea nr.
78/2001 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a
fost extinsă sfera de aplicare a infracţiunilor prevăzute de Codul penal în sensul
că prevederile art. 256 C.pen. se aplică şi managerilor, directorilor, administra-
torilor şi cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor, regiilor autonome şi
oricăror alţi agenţi economici.
Deşi se aseamănă cu infracţiunea de luare de mită, fapta nu este la fel de
gravă, întrucât în cazul acestei infracţiuni, funcţionarul primeşte foloasele după
ce a îndeplinit actul în conformitate cu atribuţiile de serviciu, fără a exercita
vreo constrângere asupra beneficiarului actului.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la ac-
tivitatea de serviciu care presupune îndeplinirea cu bună credinţă şi corectitudi-
ne, de către funcţionari a obligaţiilor de serviciu.
b) Obiectul material – deşi de regulă acesta lipseşte, infracţiunea poate
avea în unele cazuri un astfel de obiect (banii şi bunurile dobândite prin săvârşi-
rea infracţiunii (în sensul art. 118 alin.(1) C.pen. se confiscă conform art. 256
C.pen.).
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ este calificat, având calitatea de funcţionar public sau
funcţionar (funcţionari ai administraţiei publice, medici, farmacişti, profesori
etc.).
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale. În caz de coautorat
este necesar ca făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de lege (funcţionari).

205
 b) Subiectul pasiv poate fi un organ sau o instituţie de stat, o unitate din
cele prevăzute la art. 145 C.pen., precum şi orice altă persoană juridică unde-şi
desfăşoară activitatea funcţionarul public sau funcţionarul care primeşte foloa-
sele necuvenite.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material contă într-o acţiune de primire a unor bani sau
foloase de către un funcţionar, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei
sale şi a obligaţiilor de serviciu. Primirea înseamnă o acţiune de împosedare a
funcţionarului cu bani sau bunuri fie în mod direct sau indirect prin intermedi-
ari. Dacă autorul primeşte bani înainte de îndeplinirea actului fapta este luare de
mită. De asemenea fapta este luare de mită şi nu primire de foloase necuvenite,
dacă banii sau foloasele sunt primite după îndeplinirea actului în baza unei înţe-
legeri prealabile.
b) Cerinţe esenţiale: Pentru a exista infracţiunea de la art. 256 C.pen.
trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
- în primul rând, banii sau foloasele primite să fie necuvenite;
- în al doilea rând, banii, bunurile sau foloase primite de funcţionar să se
realizeze după ce acesta a îndeplinit un act conform obligaţiilor sale de servi-
ciu; fără să fi existat anterior vreo înţelegere între ei. Înţelegerea nu trebuie să
existe nici în momentul efectuării actului.
c) Urmarea periculoasă, constă într-o stare de pericol pentru unitatea de
stat, autoritatea publică sau persoana juridică cu care funcţionarul se află în re-
laţii de serviciu.
d) Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă din în-
săşi materialitatea faptei.
Latura subiectivă – Forma de vinovăţie este intenţia directă, făptuitorul
doreşte să primească banii sau foloasele după îndeplinirea actului la care era
obligat potrivit funcţiei, ştiind că acestea nu i se cuvin.
Forme: Tentativa deşi posibilă, nu se pedepseşte. Consumarea faptei are
loc în momentul în care funcţionarul primeşte banii sau foloasele necuvenite.
Sancţiuni: Primirea de foloase necuvenite se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani. Potrivit alin.(2) art. 256 C.pen., banii, bunurile sau valorile
primite se confiscă, iar dacă nu se găsesc făptuitorul este obligat la plata echiva-
lentului lor în bani.

7 - TRAFICUL DE INFLUENŢĂ
Conţinutul legal: „Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori
acceptarea de promisiuni de daruri direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că
are influenţă asuprea unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu
facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu” (art.257 C.pen.).

206
 Această infracţiune a fost inclusă în capitolul „Infracţiuni de serviciu sau
în legătură cu serviciul”, întrucât chiar dacă nu este în mod nemijlocit legată de
activitatea de serviciu, îşi răsfrânge efectele negative asupra acesteia, creând
suspiciuni cu privire la funcţionarii publici sau funcţionarii ce pot fi corupţi sau
influenţaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Traficul de influenţă reprezintă o formă indirectă a activităţii autorităţilor
sau instituţiilor statului, prin care se creează suspiciunea că funcţionarii ar putea fi
corupţi prin influenţa ce s-ar exercita asupra lor de către persoane influente.
Prin natura sa, traficul de influenţă reprezintă o negociere, o târguire, o
vânzare a influenţei pe care o are sau o lasă să se creadă că o are o persoană pe
lângă un funcţionar public prin aceea că, în schimbul folosului sau avantajului
material se asigură că se intervine în interesul terţului cu care se încheie această
înţelegere.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare
la desfăşurarea activităţii unităţilor sau instituţiilor publice .
b) Obiectul material – nu există, banii sau foloasele pretinse sau primite
de subiectul activ constituind lucruri date pentru săvârşirea infracţiunii, care vor
fi supuse confiscării speciale (produsul infracţiunii). Acceptarea de daruri este
cuprinsă în modalitatea primirii de foloase.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană care are influenţă sau lasă se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public (funcţionar) – aceste as-
pecte nefiind condiţii ale subiectului infracţiunii, ci mijloace prin care aceasta
se săvârşeşte137.
De cele mai multe ori, subiectul activ invocă influenţa pe care o are asu-
pra unui funcţionar public (funcţionar) prin rude, cunoştinţe, prieteni, colegi de
şcoală sau orice alte persoane care în unele situaţii nici măcar nu-l cunosc per-
sonal sau dacă îl cunosc nu au nici un fel de relaţii cu acesta.
În prezent, fapta cumpărătorului de influenţă este sancţionată în art. 61
din Legea nr. 78/2000: „Constituie infracţiune, promisiunea, oferirea sau darea
de bani, daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influ-
enţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l de-
termina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale. Dacă subiectul activ
după ce pretinde bani sau foloase în scopurile arătate de art. 257 C.pen., foloseşte o
altă persoană, un intermediar pentru a primi banii sau foloasele respective, inter-
mediarul are calitatea de complice la infracţiunea de trafic de influenţă.138

137
A.Boroi., op..cit., pag. 365.
138
Vezi Gh.Nistoreanu şi colab., op..cit., pag. 366.

207
 b) Subiect pasiv este în primul rând, instituţia de stat sau o unitate din
cele la care se referă art. 145 C.pen. sau orice altă persoană juridică în al cărui
serviciu se află funcţionarul.
În secundar, subiect pasiv este chiar funcţionarul a cărui imagine a fost
prejudiciată prin săvârşirea faptei.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material se realizează prin trei acţiuni de traficare a influ-
enţei distincte: primire; pretindere sau acceptare de bani, daruri în mod direct
sau indirect în vederea determinării unui funcţionar să facă ori să nu facă un act
ce intră în sfera obligaţiilor sale de serviciu.
- primirea, presupune activitatea de luare de către făptuitor a unei sume
de bani sau bunuri în mod direct sau indirect prin intermediul altei persoane;
- pretinderea, presupune formularea unei cereri în mod expres sau tacit
din partea subiectului activ, de a i se da bani sau bunuri139;
- acceptarea de promisiuni sau daruri presupune manifestarea acordului
cu privire la promisiunile făcute de cumpărătorului de influenţă. Toate cele trei
modalităţi ale elementului material se pot săvârşi în mod direct sau indirect cât şi
„pentru altul” – altul fiind chiar funcţionarul ce urmează a efectua actul de care
este interesat cumpărătorul de influenţă, soţul, copilul, o rudă sau un prieten.
Atunci când cumpărătorul de influenţă a ştiut de la început că banii vor
ajunge la funcţionar, nu mai suntem în prezenţa acestei infracţiuni – „pretinsul
cumpărător” va răspunde pentru dare de mită; „traficantul” va fi complice; iar
funcţionarul va răspunde pentru luare de mită. Iniţiativa comiterii traficului de
influenţă o poate avea atât subiectul activ cât şi cumpărătorul de influenţă.
b) Pentru întregirea laturii obiective este necesar a fi îndeplinite urmă-
toarele:
- făptuitorul să aibă o influenţă reală sau să lase să se creadă că are in-
fluenţă pe lângă un funcţionar public (funcţionar).
Faptul de a lăsa să se creadă că are influenţă pe lângă un funcţionar , pe
care făptuitorul în realitate nu o are, prezintă trăsătura de înşelăciune, care însă
se absoarbe în conţinutul infracţiunii de trafic de influenţă.
Prin a avea influenţă se înţelege a fi în anumite raporturi cu funcţionarul.
A lăsa să se creadă că are influenţă, înseamnă a crea cumpărătorului de
influenţă falsa impresie că se bucură de încrederea acelui funcţionar.
De regulă, funcţionarul nu cunoaşte activitatea traficantului referitoare
la atribuţiile sale de serviciu. În caz contrar, fapta sa va constitui complicitate la
trafic de influenţă, cu condiţia să săvârşească şi acte de ajutor, morale sau mate-
riale, a traficului de influenţă respectiv140

139
A.Boroi., op..cit., pag. 366.
140
A se vedea C. Bulai şi colectiv.., op..cit., pag. 513.

208
 Fapta există chiar dacă funcţionarul pe lângă care ar urma să se intervină
este neindividualizat de făptuitor.
Dacă funcţionarul nu are în competenţă îndeplinirea actului care îl inte-
resează pe cumpărătorul de influenţă, subiectul activ va răspunde pentru înşelă-
ciune.
- a doua cerinţă constă în „promisiunea subiectului activ de a interveni
pe lângă un funcţionar public (funcţionar)”. Pentru existenţa infracţiunii este
necesar ca instituţia din care face parte funcţionarul să aibă competenţa funcţio-
nală de a înfăptui actul solicitat;
- a treia cerinţă, constă în aceea că „acţiunea ce constituie elementul ma-
terial al traficului de influenţă să fie realizată mai înainte ca funcţionarul să fi
îndeplinit actul care îl interesează pe cumpărătorul de influenţă sau cel târziu în
timpul îndeplinirii acestuia. În caz contrar se va reţine infracţiunea de înşelăciune.
Actul pentru care se promite intervenţia trebuie să intre în sfera atribuţii-
lor de serviciu ale funcţionarului.
În cazul faptei „cumpărătorului de influenţă”, elementul material se pre-
zintă sub forma a trei acţiuni:
- promisiunea – înseamnă angajamentul unei persoane de a da în viitor
bani sau foloase traficantului de influenţă. Se poate face în mod direct (verbal)
sau indirect;
- oferirea presupune etalarea, înfăţişarea unor bunuri sau obiecte trafi-
cantului, urmând ca acesta să le primească după ce funcţionarul îndeplineşte sau
nu actul;
- darea de bani sau foloase constă în acţiunea cumpărătorului de influ-
enţă de a remite traficantului aceste valori.
Pentru întregirea laturii obiective în acest caz se cer îndeplinite următoa-
rele cerinţe esenţiale:
- promisiunea, oferirea sau darea, să aibă ca obiect bani, daruri sau alte
foloase;
- banii sau foloasele date sau primite să fie necuvenite;
- promisiunea, oferirea sau darea de bani să aibă loc mai înainte ca func-
ţionarul să îndeplinească actul.
Este irelevant dacă intervenţia promisă a avut loc sau nu.
c) Urmarea imediată constă în starea de pericol care se creează în legă-
tură cu bunul mers al unui organ, instituţie de stat sau unitate din cele la care se
referă art. 145 C.pen.
Forma de vinovăţie cu care se comite această infracţiune este intenţia
directă, calificată prin scop.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate. Infracţiunea
se consumă în momentul în care făptuitorul primeşte daruri sau alte foloase.

209
 Modalităţi: Există trei modalităţi normative ale infracţiunii: primirea ori
pretinderea de bani sau alte foloase, acceptarea de promisiuni privind banii sau
alte foloase şi acceptarea de daruri.
Sancţiuni: Traficul de influenţă se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la
10 ani. Potrivit Legii nr. 78/2000, art. 7, pct.3 dacă traficul de influenţă a fost
săvârşit de o persoană care are atribuţii de constatare a contravenţiilor, urmărire
sau judecarea infracţiunilor, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani.
Dacă fapta este săvârşită de către ’’alţi funcţionari’’şi nu de funcţionari
publici maximul pedepsei se reduce cu 1\3 potrivit art. 258 C.pen.
Banii, valorile sau orice alte bunuri s confiscă potrivit art.257 alin.2
C.pen.

B. INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI

Infracţiunile care impiedică înfăptuirea justiţiei formează o grupă dis-
tinctă, care cuprinde faptele de pericol social săvârşite pe parcursul activităţii
judiciare, prin nesocotirea unor obligaţii procesuale sau a unor instituţii proce-
suale, împiedicând astfel înfăptuirea actului de justiţie.
Infracţiunile contra justiţiei sunt infracţiuni de pericol şi nu de rezultat.
Sunt infracţiuni de pericol deoarece sunt considerate de legiuitor ca fiind
consumate când s-a creat pericolul care aduce atingere înfăptuirii justiţiei şi nu
când s-a lezat justiţia141.
În sens larg , prin justiţie se înţelege activitatea tuturor organelor care
contribuie la bunul mers al justiţiei(organele de urmărire penală, instanţele ju-
decătoreşti sau activitatea executorilor judecătoreşti).
Justiţia este o formă fundamentală de realizare a puterii de stat ce constă
în soluţionarea pricinilor civile, penale, administrative, prin aplicarea legii în
cauze concrete.
Faptele penale prin care se aduce atingere activităţii de înfăptuire a justi-
ţiei, sunt manifestări antisociale care lovesc în ordinea socială.

1 - MĂRTURIA MINCINOASĂ
Conţinutul legal (art. 260 C.pen.). „Fapta martorului care într-o cauză
penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori,
face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esen-
ţiale asupra cărora a fost întrebat. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespun-
zător şi expertului sau interpretului alin.(4)”.
Săvârşirea de către martori, experţi sau interpreţi a unor astfel de fapte
aduce atingere bunei desfăşurări a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin indu-
cerea în eroare a organelor judiciare în stabilirea adevărului.

141
A se vedea A. Filipaş, op.cit., pag. 454.

210
 Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la în-
făptuirea justiţiei care reclamă obiectivitate şi sinceritate din partea celor ascul-
taţi ca martori ori folosiţi ca experţi sau interpreţi pentru stabilirea adevărului în
cauzele penale, civile, disciplinare sau în orice altă cauză în care sunt ascultaţi
martori sau folosiţi experţi ori interpreţi. Poate exista şi un obiect juridic secun-
dar, constând în relaţiile sociale referitoare la demnitatea sau libertatea persoanei.
b) Infracţiunea de mărturie mincinoasă este lipsită de obiectul material,
deoarece acţiunea infracţională nu este îndreptată asupra unui bun sau a unei
persoane.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi persoana care are calitatea de martor, expert sau
interpret – deci este calificat. Calitatea subiectului activ este determinată de un
raport juridic procesual dintre organul judiciar şi persoana ascultată.
Explicaţia unor termeni:
Martor este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau împreju-
rare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal şi care poate
fi ascultată în acest scop de organele judiciare.142 Pentru a avea calitatea de
„martor” trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: să fie început un pro-
ces penal; persoana fizică să cunoască fapte sau împrejurări care să servească la
aflarea adevărului în procesul respectiv; să declare acest lucru în faţa organelor
judiciare.
Expert – persoana care posedă cunoştinţe temeinice de specialitate într-
un anumit domeniu şi a cărei atribuţie de serviciu constă în efectuarea experti-
zelor (medico-legale, tehnice, contabile etc.).
Interpret – persoană chemată în procesul penal pentru a servi ca traducă-
tor când vreuna din părţi sau o altă persoană ce urmează a fi ascultată nu cu-
noaşte limba română, iar organul judiciar nu are posibilitatea de a se înţelege cu
aceasta sau când înscrisurile aflate la dosarul cauzei sunt redactate într-o altă
limbă.143
În general, infracţiunea de mărturie mincinoasă, prin natura ei exclude
participaţia penală sub forma coautoratului; instigator sau complice poate fi ori-
ce persoană. În unele situaţii coautoratul este posibil când anumite expertize
sunt efectuate de mai mulţi experţi care în baza unei înţelegeri prealabile menţi-
onează date neconforme cu realitatea în raportul de expertiză.
b) Subiect pasiv: Distingem statul ca subiect pasiv principal reprezentat
de instituţiile sale specializate, iar ca subiect pasiv secundar persoana fizică sau
juridică parte în proces ale cărei interese au fost periclitate.

142
G.Antoniu şi colectiv – Dicţionar de procedură penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
143
G.Antoniu şi colectiv, op..cit., pag. 137.

211
 Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material. În formă tipică, mărturia mincinoasă se realizea-
ză sub aspectul elementului material, prin fapta martorului care într-o cauză pe-
nală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se ascultă martori, face
afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale
asupra cărora a fost întrebat.
„A face afirmaţii mincinoase” înseamnă a face afirmaţii nesincere nea-
devărate în legătură cu realitatea.
„A nu spune tot ce ştie” – înseamnă a omite, a ascunde unele aspecte pe
care le cunoaşte în legătură cu cauza în care este ascultat.
„Cauza penală” priveşte dosarul care are ca obiect săvârşirea unei in-
fracţiuni aflată în curs de urmărire penală sau de judecată.
„Cauză civilă” ţine de desfăşurarea unui proces civil în faţa unei instanţe
judecătoreşti.
b) Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă trebuie îndeplini-
te cumulativ următoarele cerinţe:
- afirmaţia mincinoasă sau omisiunea de a nu spune tot ce ştie, să pri-
vească „împrejurări esenţiale” pentru cauză;
Prin ’’împrejurări esenţiale’’ înţelegem împrejurările de care depind
fondul cauzei, aspecte care contribuie la aflarea adevărului.
Minciuna martorului trebuie să aibă legătură cu o împrejurare esenţială
asupra căreia a fost întrebat de către organul judiciar.
- martorul, expertul sau interpretul „să fi fost întrebat” asupra acelor îm-
prejurări.
c) Urmarea imediată – crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea
normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Se produce o vătămare efectivă a
justiţiei, când pe baza mărturiei mincinoase, instanţa a pronunţat o hotărâre ju-
decătorească nedreaptă.
d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea de a face afirmaţii mincinoase
sau între omisiunea de a nu spune tot ce ştie şi urmarea imediată (starea de peri-
col) există întotdeauna o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă: Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirec-
tă.Fapta se comite cu intenţie , pentru că este vorba de o depoziţie mincinoasă.
Nu se cere existenţa vreunui motiv sau scop special.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momen-
tul în care martorul, expertul sau interpretul semnează depoziţia făcută în faţa
organului judiciar. În cazul raportului de expertiză sau a traducerii scrise, in-
fracţiunea se consumă când aceste documente sunt depuse la organul care a dis-
pus efectuarea lor. Infracţiunea este continuată în cazul în care acelaşi martor îşi
menţine aceeaşi declaraţie în diferitele faze ale procesului penal.

212
 Modalităţi: Există o modalitate tipică prevăzută de alin.)1) art. 260
C.pen. şi o modalitate asimilată atunci când este săvârşită de expert sau inter-
pret – art. 260 alin.(4) C.pen.
Sancţiuni: Închisoarea de la 1 la 5 ani. Potrivit art. 711 C.pen. persoana
juridică se sancţionează cu amendă de la 5.000 la 600.000 lei.
Cauză de nepedepsire: Potrivit alin.(2) din art. 260 C.pen. fapta prevă-
zută la alin.(1) nu se pedepseşte dacă în cauzele penale mai înainte de a se pro-
duce arestarea inculpatului ori mai înainte de pronunţarea unei hotărâri judecă-
toreşti, martorul îşi retrage mărturia mincinoasă.
Reducerea pedepsei operează în situaţia prevăzută de alin.(3) dacă retra-
gerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după arestarea inculpatului sau
după ce s-a pronunţat o hotărâre sau s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei
mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa conform art. 76 C.pen.

2 - FAVORIZAREA INFRACTORULUI
Conţinutul legal: „Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită
înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura in-
fractorului folosul sau produsul infracţiunii”(art. 264 C.pen.) După cum se
poate observa, această infracţiune se poate săvârşi în toate fazele procesului pe-
nal, activitate care fără îndoială este îndreptată împotriva înfăptuirii actului de
justiţie. Favorizarea infractorului este o infracţiune autonomă, de sine stătătoa-
re, cu elemente constitutive proprii şi nu o formă a participaţiei penale, întrucât
săvârşirea ei se produce fără o înţelegere prealabilă între infractor şi cel care îi
sare în ajutor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei.
Favorizarea, are caracterul de infracţiune conexă – corelativă cu infrac-
ţiunea al cărei autor este ajutat prin fapta de favorizare.144
Ajutorul trebuie dat numai unei persoane care a comis o infracţiune.
Pentru ca fapta să fie considerată infracţiune, ea trebuie să îndeplinească condi-
ţiile prev. de art.17 C.pen.( să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovă-
ţie şi să fie prevăzută de legea penală).
Cel care profită de ajutorul favorizatorului este întotdeauna un infractor.
Infractorul favorizat poate fi autor, instigator sau complice la constituirea unei
fapte penale.
Favorizarea are caracter de incriminare generală, dar subsidiară, ajutorul
acordat infractorului, primind calificarea de favorizare numai atunci când alte
dispoziţii legale nu incriminează ipoteze speciale de favorizare (mărturia minci-
noasă, înlesnirea evadării etc.)145.

144
Vezi A.Boroi, op..cit., pag. 409.
145
N.Iliescu, op..cit., Vol. IV, pag. 214.

213
 Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special este circumscris relaţiilor sociale referitoare
la înfăptuirea justiţiei, activitate îngreunată prin ajutorul dat unui infractor pen-
tru a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.
b) În anumite situaţii, favorizarea infractorului poate avea şi un obiect
material – dacă ajutorul constă în ascunderea bunului provenit din infracţiunea
săvârşită, transformarea sau vânzarea acestuia.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană cu excepţia coautorilor sau com-
plicilor, întrucât favorizarea presupune „a ajuta pe altul”. Poate avea calitatea de
subiect activ chiar partea vătămată, apărătorul infractorului, partea civilă sau
responsabilă civilmente, în măsura în care aceste persoane dă ajutor infractoru-
lui pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea
pedepsei.
Favorizarea infractorului poate fi săvârşită sub toate formele participaţi-
ei penale.
Când mijloacele folosite de către cel care a săvârşit infracţiunea pentru a
îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei, con-
stituie prin ele însele o infracţiune, făptuitorul va răspunde pentru acea infracţi-
une (dare de mită, uz de folos, încercare de a determina mărturia mincinoa-
să)146. În cazul în care infracţiunea de furnizare este săvârşită de soţul sau rude-
le apropiate ale infractorului, acestea nu se pedepsesc. Dacă ajutorul este dat
mai multor infractori, va exista un concurs real de infracţiuni.
b) Subiectul pasiv principal – este statul reprezentat de organele sale
judiciare iar subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană ale cărei interese
au fost prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii de către subiectul activ.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material. Fiind o infracţiune comisivă se realizează sub
aspectul elementului material printr-o acţiune, care constă în ajutorul dat unui
infractor fără o înţelegere prealabilă sau în timpul săvârşirii infracţiunii, fie pen-
tru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei,
fie pentru a-i asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
b) Cerinţe esenţiale: Pentru existenţa infracţiunii, se cer a fi îndeplinite
următoarele cerinţe:
- să se dea un ajutor. Ajutorul poate fi dat prin acte comisive sau omisi-
ve, direct sau indirect prin intermediul altor persoane. Acesta poate consta în:
ascunderea corpurilor delicte, întocmirea de acte fictive (în cazul infracţiunilor
economice), inducerea în eroare a organelor de anchetă etc.;

146
N.Iliescu, op..cit., Vol. IV, pag. 215.

214
 - ajutorul trebuie acordat unui infractor care a săvârşit anterior o infrac-
ţiune. Nu prezintă interes calitatea pe care o are infractorul favorizat în raport
cu infracţiunea săvârşită (autor, instigator sau complice);
- ajutorul acordat infractorului să se fi făcut înainte sau în timpul săvâr-
şirii infracţiunii fără o înţelegere prealabilă;
- ajutorul trebuie dat în scopul de a zădărnici sau îngreuna urmărirea pe-
nală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura folosul sau produ-
sul infracţiunii.
Latura subiectivă: Această infracţiune se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă. Autorul îşi dă seama şi vrea să ajute un infractor, pentru a îngreu-
na sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru
a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii prevăzând că această faptă obstruc-
ţionează actul de justiţie, urmare pe care o doreşte sau o acceptă.
Cuvântul ’’ajută’’ înseamnă ajutarea intenţionată(intenţia este inclusă în
ajutor).
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa este posibilă, însă nu se pedepseşte. Infracţiunea se
consumă în momentul în care ajutorul este dat infractorului, moment în care se
produce starea de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Favorizarea se poate să-
vârşi şi în formă continuată, epuizându-se în momentul ultimului act de ajutor
dat infractorului (ascunderea infractorului).
Modalităţi: Din interpretarea textului, se desprind patru modalităţi de
săvârşire a faptei:
 ajutorul dat pentru îngreunarea urmăririi penale;
 ajutorul dat pentru a îngreuna judecata;
 ajutorul dat pentru a îngreuna executarea unei pedepse;
 ajutorul dat pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infrac-
ţiunii.
Sancţiuni: Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani
– pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevă-
zută de lege pentru autor. Potrivit art. 264 alin.(3) C.pen., favorizarea săvârşită
de către soţ sau o rudă apropiată nu se pedepseşte.
Exemplu:
Fapta inculpatului care, după ce un prieten al său a furat, fără ştirea sa ,
un autoturism, în scopul folosirii fără drept, a condus pe drumurile publice acel
autoturism despre a cărui provenienţă a aflat între timp, asigurând astfel autorul
furtului, care nu avea permis de conducere, folosul infracţiunii, constiuie infrac-
ţiunea de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C.pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia nr.840/1997.147.

147
Codul penal adnotat, ed. Argessis Print 1999, pag. 640.

215
 Fapta inculpatului de a se înţelege cu autorul infracţiunii de a-l ajuta să
vândă produsul infracţiunii şi de a împărţi preţul, constituie infracţiunea de tăi-
nuire şi nu de favorizare deoarece faptele respective se deosebesc prin scopul
urmărit (art.221 C.pen.)148.

3 - ARESTAREA NELEGALĂ ŞI CERCETAREA ABUZIVĂ

Conţinutul legal: constituie arestare nelegală fapta unui funcţionar pu-
blic, cu o anumită calitate, de a face una din următoarele activităţi: „reţinerea
sau arestarea nelegală ori supunerea unei persoane la executarea unei pedep-
se, măsuri de siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispo-
ziţiile legale” conform art. 266 alin.(2) C.pen., constituie cercetare abuzivă „în-
trebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată pentru obţinerea de
declaraţii” s-ar putea spune că există o a treia infracţiune care constă în: „su-
punerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale”.
În textul de incriminare a infracţiunii analizate sunt cuprinse trei infrac-
ţiuni distincte: arestarea nelegală, supunerea unei persoane la executarea unei
pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel legal şi cerceta-
rea abuzivă prin folosirea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei
persoane aflate în proces penal.
Această faptă reprezintă o variantă a abuzului în serviciu contra interese-
lor persoanei, întrucât făptuitorul este individualizat, având calitatea de funcţio-
nar public, iar urmarea periculoasă aduce atingere, în principal, bunei activităţi
desfăşurată de organele de stat, care înfăptuiesc justiţia.
Art.9 din Declaraţia universală a drepturilor omului prevede că: ’’nimeni
nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degra-
dante’’.Aceste drepturi sunt prevăzute şi de Constituţia României.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale privind înfăptui-
rea justiţiei, care implică respectarea prevederilor legale referitoare la: reţinerea,
arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului precum şi a prevederilor le-
gale privind respectarea regimului de executare a pedepsei ori a măsurilor de
siguranţă sau educative. În secundar, obiectul juridic este constituit de relaţiile
sociale privind libertatea, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor supu-
se diferitelor abuzuri din partea funcţionarului public care are o anumită calita-
te(ofiţer de poliţie, procuror, agenţi de poliţie etc.).
b) obiectul material există când activitatea abuzivă se răsfrânge în mod
direct asupra corpului unei persoane (loviri sau alte violenţe).

148
C.S.J., secţia penală, decizia nr.2332/1996.

216
 Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ al celor două infracţiuni (arestarea nelegală şi cerceta-
rea abuzivă) este calificat, fiind un funcţionar public care are ca atribuţii de ser-
viciu (competenţa materială), emiterea sau punerea în executare a actelor de
reţinere (ordonanţe, mandate de arestare preventivă) a mandatelor de executare
a unei pedepse , măsuri de siguranţă sau educative (judecător, procuror, ofiţer
de poliţie judiciară sau funcţionarul care-şi desfăşoară activitatea în locurile de
reţinere, deţinere sau de executare a măsurilor de siguranţă ori educative).
Cercetarea abuzivă se reţine întotdeauna în sarcina unei persoane care
are atribuţii strict legate de cercetarea penală, urmărirea penală sau judecată
(procuror, organ de cercetare penală sau judecător). Dacă subiectul activ nu are
această calitate, se va reţine infracţiunea de lipsire de libertate.
În varianta prev. de art. 266 alin.(1)reţinerea sau arestarea nelegală au-
torul nu poate fi decât persoana care, pe parcursul urmăririi penale sau în faza
de judecată este competentă să ia măsura reţinerii sau arestării(organele de cer-
cetare penală ale poliţiei judiciare, procuror, judecător etc.).
În cazul supunerii unei persoane la executarea pedepsei, măsuri de sigu-
ranţă sau educative-în alt mod decât cel legal-subiectul activ este numai persoa-
na care are ca obligaţii de serviciu supravegherea executării pedepsei, măsurii
de siguranţă sau educative(funcţionarii aparţinând administraţiei
penetenciarelor de la locul de deţinere)
În varianta prev. de art.266 alin (2)cercetarea abuzivă sbiectul activ este
organul de cercetare penală, procuror sau judecător, persoane abilitate de lege
să consemneze declaraţiile persoanei aflate în procesul penal.
Subiectul pasiv principal în cazul ambelor infracţiuni este statul ca titu-
lar al valorii sociale apărate de lege iar subiectul pasiv secundar este diferit, în
funcţie de calitatea procesuală a acestuia.
În ceea ce priveşte infracţiunea de arestare nelegală, subiect pasiv poate
fi învinuitul sau inculpatul, reţinut sau arestat preventiv pe nedrept (24 ore, 10
zile respectiv 30 zile) iar în varianta asimilată persoana aflată în executarea unei
pedepse, măsuri de siguranţă sau educative.
În cazul cercetării abuzive, subiectul pasiv este calificat, acesta fiind o
persoană aflată în curs de cercetare penală, urmărire penală sau judecată. Con-
form art. 266 alin.(3) C.pen. subiect pasiv al cercetării abuzive poate fi şi un
martor, expert sau interpret faţă de care se întrebuinţează ameninţări sau acte de
violenţă pentru a obţine declaraţii.
Situaţia premisă
Pentru a se reţine infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă
este necesar ca anterior săvârşirii faptei să existe următoarele situaţii:
a) Existenţa unei fapte penale în legătură cu care se efectuează cercetări
judiciare(dosar penal);
b) Existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care sa aplicat o pedeapsă
privativă de libertate , o măsură de siguranţă sau educativă;

217
 c) Cercetarea abuzivă are ca situaţie premisă preexistenţa urmăririi pe-
nale sau judecăţii.
Conţinutul constitutiv:
a) Elementul material este reprezentat de mai multe acţiuni: reţinere,
arestare sau supunere a unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de
siguranţă sau educative în mod ilegal. Conform art. 143 alin.(1) şi (2).
C.proc.pen., reţinerea poate fi luată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe probe şi indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
b) pentru acea faptă, legea să prevadă pedeapsa închisorii;
c) să existe vreunul din cazurile de la art. 148 C.proc.pen. oricare ar fi
limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
Arestarea preventivă priveşte atât pe învinuit cât şi pe inculpat şi este
dispusă de judecător în condiţiile art. 148 C.proc.pen.
 să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
 pedeapsa pentru acea faptă este detenţia pe viaţă sau închisoarea mai
mare de 4 ani;
 să existe vreunul din cazurile prevăzte de art. 148 C.proc.pen.;
 să fie necesară privarea de libertate a învinuitului în interesul desfăşu-
rării procesului penal;
 învinuitul să fie ascultat înainte de a dispune măsura.
Exemple de situaţii când se poate reţine infracţiunea de arestare nelega-
lă: când nu există indicii temeinice că lăsarea în libertate a învinuitului ar pre-
zenta pericol public; prelungirea arestării preventive s-a făcut prin încălcarea
legii; lipsa actelor sau documentelor prin care s-a dispus măsura arestării; omi-
terea punerii în libertate la expirarea termenului de arestare etc.
În cazul cercetării abuzive, elementul material se prezintă sub forma
unei acţiuni de întrebuinţare a unor promisiuni, ameninţări sau violenţe pentru
obţinerea de declaraţii.
„A face promisiuni” înseamnă a prezenta celui aflat în anchetă unele
avantaje morale sau materiale în cazul în care va da declaraţiile cerute de făptuitor.
„A întrebuinţa ameninţări” – înseamnă a desfăşura o activitate din cele
incriminate la art. 193 C.pen.
„Întrebuinţarea de violenţe” – activităţi prin care se provoacă suferinţe
persoanei vătămate în condiţiile prevăzute de art. 180 alin.(1) C.pen.
Dacă violenţele se înscriu în limitele prevăzute în art. 180 alin.(2) şi
181, 182 C.pen. va exista concurs de infracţiuni.
Nu are împortanţă dacă victima se află în stare de libertate, reţinută sau
arestată, deoarece fapta se săvârşeşte asupra unei persoane cercetate sau judecate.
b) Urmarea imediată – constă în producerea unei stări de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei. Cele două infracţiuni analizate pot avea şi o urmare materi-

218
ală, o vătămare constând în producerea unor suferinţe fizice sau morale persoa-
nei în cauză.
Latura subiectivă : forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirec-
tă. Dacă arestarea nelegală se datorează culpei funcţionarului se va putea reţine
infracţiunea de neglijenţă în serviciu (art. 249 alin.(1) C.pen.).
Pentru existenţa elementului subiectiv al infracţiunii de cercetare abuzi-
vă este necesar ca promisiunile, ameninţările sau violenţele să aibă ca scop ob-
ţinerea de declaraţii, rapoarte de expertiză sau traduceri în sensul dorit de făp-
tuitor.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: La ambele infracţiuni intenţionate sunt posibile actele pregăti-
toare şi tentativa, dar nu se pedepsesc. Arestarea nelegală se consumă în mo-
mentul în care privarea de libertate în mod ilegal a persoanei a fost efectivă.
Arestarea nelegală este o infracţiune continuă. Epuizarea se realizează în mo-
mentul punerii în libertate a persoanei.
Modalităţi: Arestarea nelegală cunoaşte două modalităţi normative:
arestarea şi reţinerea nelegală şi o modalitate asimilată (supunerea unei persoa-
ne la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod de-
cât cel prevăzut de dispoziţiile legale).
Cercetarea abuzivă prezintă trei modalităţi normative: întrebuinţarea de
violenţe, promisiuni sau ameninţări faţă de o persoană aflată în curs de cercetare
penală, anchetă sau judecată. Varianta asimilată există când violenţele, promisi-
unile sau ameninţările privesc un martor, expert sau interpret.
Sancţiuni: Închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru arestare nelegală şi
închisoarea de la 1 la 5 ani pentru cercetare abuzivă.

4. EVADAREA
Conţinutul legal: Faptă incriminată în art. 269 C.pen. şi constă în:
„evadarea din starea legală de reţinere sau deţinere”.
Incriminarea faptei are ca scop ocrotirea relaţiilor sociale de justiţie pe-
nală prin obligarea celor reţinuţi sau deţinuţi în mod legal de a nu se sustrage de
la această măsură.
Condiţii preexistente
a) Obiectul juridic special cuprinde relaţiile sociale referitoare la înfăp-
tuirea justiţiei, care reclamă starea legală de reţinere sau deţinere. În cazul agra-
vatei prevăzute la alin.(2) dacă evadarea se săvârşeşte prin violenţă, infracţiunea
are şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale referitoare la să-
nătatea şi integritatea corporală a persoanei supuse unor astfel de violenţe.
b) Obiectul material în formă simplă nu există. În varianta prevăzută la
alin. (2) obiectul material îl reprezintă corpul persoanei ori obiectele sau bunu-
rile distruse ori furate de către subiectul activ.

219
 Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ este persoana aflată în stare legală de reţinere sau de-
ţinere.
Nu se află în stare de deţinere persoanele supuse internării medicale ca
măsură de siguranţă sau ca măsură educativă149.
b) Subiectul pasiv este statul, iar subiect pasiv secundar poate fi şi unita-
tea de poliţie sau penitenciarul în care era depus deţinutul. În cazul variantei
agravate, subiect pasiv poate fi şi persoana care a suportat violenţele.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă într-o acţiune comisivă - evadarea. Eva-
darea este operaţională atât din locurile de deţinere sau arest preventiv cât şi de
la locurile de muncă unde se afla sub pază ori fuga de sub escortă. Dacă mijlo-
cul folosit pentru evadare este el însuşi o infracţiune, se aplică regulile referitoa-
re la concursul de infracţiuni (dacă cel care evadează loveşte grav pe gardian
provocându-o o vătămare corporală gravă sau îl deposedează de armamentul
din dotare, i se va reţine infracţiunea de evadare, ultraj şi deţinere ilegală de ar-
mament – toate în concurs real). Existenţa infracţiunii este condiţionată de o
situaţie premisă de legalitate a arestării preventive sau executarea în închisoare
a pedepsei. Dacă se constată că arestarea este nelegală, condiţia impusă de art.
269 C.pen. nu mai este îndeplinită.
b) Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol sau împie-
dicarea înfăptuirii justiţiei într-un anumit caz. Starea de pericol se produce oda-
tă cu realizarea acţiunii incriminată. Datorită acestui fapt nu se pune problema
legăturii de cauzalitate. Dacă infracţiunea s-a comis în formă agravată, se creea-
ză şi o stare de pericol pentru viaţa, integritatea sau sănătatea unei persoane de
regulă gardian.
Latura subiectivă. Evadarea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirec-
tă, după cum făptuitorul doreşte producerea urmării periculoase sau acceptă po-
sibilitatea producerii ei.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa este pedepsită (art. 269 alin.(4) C.pen.). Consumarea
infracţiunii se produce în momentul în care acţiunea de evadare a reuşit, făptui-
torul înlocuind starea de reţinere sau deţinere cu starea de libertate, practic când
a pătruns în zona liberă unde accesul este permis oricărei persoane. Dacă infrac-
torul se afla sub escortă, evadarea se consumă când acesta a reuşit să fugă, chiar
dacă a fost prins într-un timp scurt. Infracţiunea de evadare este continuă, mo-
mentul epuizării consumându-se în momentul prinderii şi reîncarcerării făptui-
torului (instituţia medicală în care a fost internat în stare de arest, din mijloacele
de transport etc.).

149
N.Iliescu, op..cit., Vol. IV, pag. 259.

220
 Dacă evadarea se săvârşeşte prin distrugere, mituirea personalului de
pază , atunci va exista concurs de infracţiuni, cu excepţia violenţelor care atrag
aplicarea variantei agravate(art.269 alin.2).
Modalităţi: Există o modalitate simplă şi una agravată când fapta este
săvârşită prin folosirea de violenţă, arme sau alte instrumente150 ori de către
două sau mai multe persoane împreună.
Sancţiuni: Pentru forma tipică pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
2 ani, iar în formă agravată de la 2 la 3 ani. Potrivit alin.(3) din art. 269 C.pen.
pedeapsa pentru evadare se adaugă la pedeapsă ce se execută fără a depăşi ma-
ximul general al pedepsei închisorii. Dacă făptuitorul a evadat înainte de a fi
fost condamnat definitiv, dispoziţiile alin.(3) nu sunt aplicabile, caz în care in-
fracţiunea de evadare intră în concurs cu infracţiunea pentru care a fost reţinut,
fiind aplicabile dispoziţiile art. 36 alin.(1) şi (3) C.pen. cu privire la contopirea
pedepselor.

CAPITOLUL V
INFRACŢIUNI DE FALS

I. FALSIFICAREA DE MONEDE, TIMBRE SAU ALTE VALORI

1 - FALSIFICAREA DE MONEDE SAU ALTE VALORI

Conţinutul legal: (Art.282 C.pen.) „Falsificarea de monedă metalică,
monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efec-
tuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit com-
petente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedep-
seşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi
pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor falsi-
ficate arătate în alineatul precedent, sau deţinerea lor în vederea punerii în
circulaţie. Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o
pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la
15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă
sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzice-
rea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.”
Aceste fapte prezintă un pericol social deosebit prin consecinţele pe care
le pot produce asupra sistemului financiar-bancar al statului. Funcţionarea nor-
mală a sistemului financiar-bancar necesită un control riguros asupra emisiunii
monetare , a titlurilor de credit pentru a preveni provocarea de pagube impor-
tante economiei naţionale.

150
Unelte de orice fel, dispozitive, aparate, substanţe etc.

221
 Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale care se nasc şi se
dezvoltă în legătură cu valoarea socială a încrederii publice de care se bucură
instituţiile statului şi cărora legea le atribuie însuşirea de a exprima adevărul.
Obiectul juridic al tuturor infracţiunilor de fals constă prin urmare în această
valoare socială a „încrederii publice” care trebuie să fie acordată de orice per-
soană, lucrurilor, semnelor şi înscrisurilor cu valoare probatorie expresă cum ar
fi: actele de stare civilă, înscrisurile autentice, legalizate sau sub semnătură pri-
vată, diplomele, declaraţiile oficiale, probele scrise etc., sau implicită (monede-
le, timbrele, titlurile de credit, cecurile, biletele de călătorie, documente de
transport etc.).
b) Obiectul juridic special al falsificării de monede sau de alte valori es-
te reprezentat de relaţiile sociale care se formează şi se desfăşoară în legătură cu
„încrederea publică” (fides publica) şi care priveşte în egală măsură monedele
precum şi celelalte valori care se găsesc pe piaţă în mod oficial (legal).151
c) Obiectul material, diferă în funcţie de activitatea făptuitorului şi con-
stă într-o acţiune de contrafacere sau alterare; când falsul se realizează prin
contrafacere, obiectul material îl reprezintă monedele sau titlurile de valoare
contrafăcute, precum şi materialele din care au fost confecţionate (producere
prin imitare).
În cazul infracţiunilor derivate (punerea în circulaţie şi deţinerea în ve-
derea punerii în circulaţie) obiectul material îl constituie valorile falsificare.
Dacă falsul s-a produs prin alterare, monedele sau titlurile de valoare
supuse falsificării vor constitui obiectul material al infracţiunii. Aşadar, obiect
material al infracţiunii de falsificare poate fi moneda metalică, bancnota, titluri-
le de credit, cecurile sau orice alte instrumente de plată. Nu are importanţă dacă
moneda sau titlurile de valoare falsificate sunt emise de Banca Naţională sau
bănci străine. Cât priveşte aceste titluri sau bancnote, este necesar ca acestea să
se afle în mod legal în circulaţie, să aibă putere circulatorie.

Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile răs-
punderii penale. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale. În anu-
mite situaţii, subiectul activ poate avea unele aptitudini sau calificare specială
(tipografi, graficieni, chimişti, informaticieni, specialişti în prelucrarea metale-
lor etc.).
În cazul infracţiunii derivate, de punere în circulaţie a valorilor falsifica-
te sau deţinute, subiect activ poate fi de asemenea orice persoană, cu precizarea
că la infracţiunea de deţinere de monedă sau valori falsificate nu pot fi subiecţi
activi cei care au participat în mod nemijlocit la executarea falsului, deoarece

151
A se vedea V.Dongoroz şi colab., op..cit., pag. 373.

222
aceasta din urmă în mod obiectiv este urmată în toate cazurile şi de o acţiune de
deţinere, pe care o absoarbe oricât de scurtă ar fi ca durată de timp.
b) Subiectul pasiv principal este instituţia care a emis moneda (B.N.R.)
sau titlul de valoare supus falsificării, ale cărei interese, autoritate şi încredere
publică sunt afectate.
Poate fi subiect pasiv şi persoana fizică sau juridică indusă în eroare prin
valorificarea monedei falsificate (fiind prejudiciată din punct de vedere material).
Conţinutul constitutiv:
Latura obiectivă:
a) Elementul material în cazul infracţiunii principale, se realizează
printr-o acţiune de falsificare care poate fi o operaţiune de contrafacere sau una
de alterare.
Contrafacerea este manopera prin care sunt confecţionate monede,
bancnote sau alte valori false care imită monedele, valorile sau bancnotele ade-
vărate. Această activitate se realizează diferit după cum ne referim la monedă
(turnare, matriţare, batere) sau bancnotă (copiere, tipărire, imprimare, fotografi-
ere etc.). Acţiunea de contrafacere va constitui elementul material al infracţiu-
nii, numai dacă moneda sau valoarea imitată are putere circulatorie la data fal-
sificării. Din punct de vedere juridic este important ca moneda sau valoarea
contrafăcută să aibă capacitatea de a induce încredere, să poată fi apreciată la
prima vedere drept o monedă veritabilă. Contrafacerea nu poate constitui infrac-
ţiune atunci când imitarea este grosolană, vizibilă, produsul fiind total necores-
punzător.
Alterarea – constă în modificarea conţinutului sau aspectului unei banc-
note sau unui titlu de valoare creându-se de regulă aparenţa unei valori mai ridi-
cate (bancnota de 1 sau 10 dolari SUA poate fi alterată prin adăugarea cifrei „0”
mărindu-i valoarea la 100 USD).
Cerinţele esenţiale care întregesc elementul material decurg din textul
de lege:
 moneda, bancnota sau valoarea falsificată să corespundă uneia dintre
monedele, bancnotele sau titlurile de valoare enumerate de lege;
 aceste valori să se afle în circulaţie (să aibă putere circulatorie) la da-
ta falsificării152. Această cerinţă este îndeplinită şi atunci când deşi moneda sau
bancnota a fost retrasă din circulaţie, ea încă mai poate fi preschimbată în mod
legal.
În cazul infracţiunilor derivate [alin.(2) al art. 282 C.pen.] elementul ma-
terial constă fie în acţiunea de „punerea în circulaţie” fie în acţiunea de „deţi-
nerea lor în vederea punerii în circulaţie”. Punerea în circulaţie este operaţiu-
nea prin care produsul acţiunii de falsificare, este introdus pentru o perioadă
mai lungă sau mai scurtă de timp în angrenajul circulaţiei monetare.153 Această

152
Aceeaşi cerinţă este valabilă şi în cazul în care sunt falsificate monede sau valori străine..
153
A se vedea V.Dongoroz şi colab., op..cit., pag. 380.

223
operaţiune se poate realiza prin efectuarea de plăţi, schimburi valutare, expedie-
re poştală etc.
Deoarece punerea în circulaţie se realizează de cele mai multe ori prin
acte repetate, fapta capătă caracterul unei infracţiuni continuate.
Deţinerea valorilor falsificate în vederea punerii lor în circulaţie presu-
pune primirea şi păstrarea valorilor falsificate în vederea punerii ulterioare în
circulaţie.
b) Pentru ambele acţiuni, latura obiectivă este întregită prin următoarele
cerinţe: - bancnotele, monedele sau valorile falsificate să fie dintre cele enume-
rate la alin.(1) art. 282 C.pen.; - a doua cerinţă esenţială „deţinerea să fie să-
vârşită în vederea punerii în circulaţie”.
c) Urmarea imediată a infracţiunii principale constă în crearea unei stări
de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de lege şi obţinerea unei monede sau
bancnote aparent asemănătoare cu cele adevărate, aflate în circulaţie. Urmarea
imediată a infracţiunii derivate constă în punerea în circulaţie a monedelor,
bancnotelor sau valorilor falsificate.
Latura subiectivă – forma de vinovăţie – infracţiunea se comite cu in-
tenţie directă sau indirectă. Culpa este exclusă.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Atât infracţiunea principală cât şi cea derivată, este susceptibilă
de o desfăşurare în timp, sub forma actelor pregătitoare tentativei şi a infracţiu-
nii consumate. Deşi actele pregătitoare nu sunt incriminate ca formă a infracţiu-
nii, unele activităţi de pregătire în vederea falsificării de monedă sunt pedepsite
ca infracţiune de sine stătătoare, potrivit art. 285 C.pen. (fabricarea ori deţinerea
de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau
titlurilor enumerate în art. 282 – 284 C.pen.).
Tentativa: la toate cele trei infracţiuni se pedepseşte conform art. 282
alin.(4) C.pen.
Consumarea infracţiunii intervine atunci când, după executarea acţiuni-
lor de falsificare, punere în circulaţie a valorilor falsificate sau deţinerea acestora
în vederea punerii în circulaţie – s-a produs urmarea imediată (starea de pericol).
Modalităţi: Toate cele trei infracţiuni (una principală şi două derivate)
se prezintă sub forma unei modalităţi simple şi două modalităţi agravate.
Poate exista concurs de infracţiuni între falsificarea monedelor sau altor
valori şi punerea lor în circulaţie; indiferent dacă ambele fapte sunt săvârşite de
aceeşi persoană sau de persoane diferite. Nu va exista concurs de infracţiuni
între falsificarea şi deţinerea de valori falsificate154
Sancţiuni: potrivit art. 282 alin.(1) şi (2) pedeapsa este închisoarea de la
3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă faptele ar fi putut cauza o pagubă
importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi

154
A se vedea C.Bulai şi colectiv. op..cit., pag. 568.

224
interzicerea unor drepturi, iar dacă s-a cauzat o pagubă importantă sistemului
financiar – închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor dreptul [alin.(3)].
Monedele, valorile şi bancnotele falsificate, puse în circulaţie sau deţi-
nute în vederea punerii în circulaţie se confiscă.
Persoana juridică se sancţionează cu amendă de la 10.000 la 900.000 lei
conform art. 711 alin.(3) C.pen.

II. FALSURI ÎN ÎNSCRISURI

1 - FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE

Falsul material în înscrisuri oficiale, este prevăzut de art. 288 C.pen. şi
constă în: „Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod de natură să producă consecinţe
juridice” [alin. (1)]. Falsul prevăzut în alineatul precedent, „săvârşit de un func-
ţionar public în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu” (este mai gravă şi se pe-
depseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani) – alin.(2). Sunt asimilate cu înscri-
surile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de con-
secinţe juridice [alin.(3)].
Condiţii preexistente
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror desfăşu-
rare normală este condiţionată de apărarea încrederii publice acordată înscrisuri-
lor oficiale producătoare de consecinţe juridice.
b) Obiectul material – este reprezentat de înscrisul oficial supus acţiunii
de falsificare. „Înscrisul oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din
cele la care se referă art. 145 C.pen. Înscrisurile oficiale sunt originalul, dupli-
catul sau copiile legalizate supuse falsificării. Potrivit art. 288 alin.(3) C.pen.,
sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice (bilete de spectacol, întreceri sportive, jo-
curi de noroc, bilete de loterie sau jocuri de noroc autorizate, tichete de masă la
cantine sau restaurante etc.).
Pentru a constitui elementul material al infracţiunii, acestea trebuie să
producă consecinţe juridice (să dea naştere unor raporturi juridice sau unor
drepturi şi obligaţii).
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ nemijlocit în varianta simplă [alin.(1) art. 288 C.pen.]
poate fi orice persoană. În varianta agravată [alin.(2)] subiectul activ trebuie să
aibă calitatea de funcţionar aflat „în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”.
b) Subiectul pasiv este instituţia publică, regia autonomă sau societatea
comercială cu capital de stat căreia îi atribuie în mod mincinos înscrisul oficial
falsificat. Subiect pasiv secundar poate fi şi persoana fizică sau juridică prejudi-
ciată în propriile sale interese şi faţă de care se produc consecinţele juridice în
urma folosirii înscrisului oficial falsificat.

225
 Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material presupune o acţiune de falsificare efectuată în
orice mod. Contrafacerea scrierii, presupune plăsmuirea, confecţionarea prin
imitare a unui înscris identic cu cel oficial. Contrafacerea subscrierii este întâl-
nită când se falsifică semnătura pe un înscris oficial, fiind imitată semnătura
(parafa) celui îndrituit să-l semneze.
Alterarea presupune a modifica, denatura, transforma, a schimba conţi-
nutul unui înscris oficial prin adăugiri sau ştersături aplicate pe acesta.
b) Cerinţe esenţiale: înscrisul să facă parte din categoria „înscrisuri ofi-
ciale” şi acesta „să producă consecinţe juridice”.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru va-
loarea socială ocrotită de lege (încrederea publică). Este necesar a se stabili le-
gătura de cauzalitate între acţiune şi rezultat.
Latura subiectivă: Intenţia directă sau indirectă – fapta săvârşită din
culpă nu constituie infracţiune.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa este incriminată în art. 288 alin.(4) C.pen. Consuma-
rea se produce în momentul încheierii acţiunii de falsificare şi producerii stării
de pericol pentru încrederea acordată înscrisurilor oficiale.
Modalităţi: Există modalitatea simplă şi modalitatea agravată, diferenţa
făcând-o calitatea subiectului activ.
Sancţiuni: În variantă simplă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3
ani, iar în cazul variantei agravate, închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Potrivit art.
711 alin.(2) C.pen., persoana juridică se sancţionează de la 5.000 la 600.000 lei.

2 -FALSUL INTELECTUAL
Conţinut legal: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii
acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin
omisiunea cu bună ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări” (art. 289
C.pen.).
Condiţii preexistente
a) Obiectul juridic generic este comun cu al tuturor infracţiunilor de
fals.
b) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale a căror naştere şi
dezvoltare depinde în mod nemijlocit de „încrederea publică” ce este acordată
înscrisurilor oficiale şi activităţii desfăşurate de funcţionarii publici sau de alte
categorii de funcţionari pentru întocmirea acestora.
c) Obiectul material este un înscris oficial.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat (funcţionar public sau funcţi-
onar) care săvârşeşte fapta în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

226
 a) Subiectul pasiv principal este statul, precum şi autoritatea sau institu-
ţia publică de la care emană înscrisul oficial.
b) Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică prejudiciată
în urma executării falsului intelectual.
Conţinutul constitutiv:
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial prin do-
uă modalităţi alternative: fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necores-
punzătoare adevărului, fie prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau
împrejurări.
Atestarea155 – este consemnarea efectuată cu prilejul întocmirii înscrisu-
lui oficial referitoare la fapta sau împrejurări determinate, necorespunzătoare
adevărului.
Omisiunea este o inacţiune prin care făptuitorul omite cu bună ştiinţă să
consemneze, să înregistreze date sau împrejurări veridice de care el a luat la cu-
noştinţă şi pe care avea obligaţia să le menţioneze în cuprinsul înscrisului oficial.
b) Cerinţe esenţiale: falsul intelectual se realizează cu prilejul întocmirii
înscrisului oficial; de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de servi-
ciu.
c) Urmarea imediată: crearea stării de pericol pentru „încrederea publi-
că” prin întocmirea unui înscris oficial fals (înscrisul aparent real este semnat,
ştampilat, prefectat întocmai ca un înscris autentic.
Este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate.
Latura subiectivă – Forma de vinovăţie specifică acestei infracţiuni este
intenţia directă sau indirectă. Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiu-
nea de fals intelectual.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa şi infracţiunea consumată. Falsul intelectual prin omi-
siune nu se poate săvârşi decât în formă consumată. Consumarea se produce în
momentul finalizării întocmirii înscrisului oficial fals perfectat prin semnare şi
aplicarea ştampilei sau sigiliului (infracţiune instantanee).
Modalităţi: Există două modalităţi normative după cum infracţiunea se
săvârşeşte prin „atestare” sau „omisiune”.
Sancţiuni: Pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.

3 - FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ

Conţinut: „Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul
din modurile arătate în art. 288 C.pen. dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsi-
ficat, ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii
unor consecinţe juridice” (art. 290 C.pen.).

155
Înscrierea, adeverirea, confirmarea în conţinutul înscrisului oficial a unor date, fapte sau îm-
prejurări contra realităţii..

227
 Condiţii preexistente:
a) Obiectul juridic generic este comun cu al celorlalte infracţiuni de
fals.
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formare
şi dezvoltare este condiţionată de încrederea publică acordate puterii probante a
înscrisurilor sub semnătură privată.
c) Obiectul material este „înscrisul sub semnătură privată”, înscris care
emană de la o persoană particulară şi care consemnează raporturi juridice între
persoane private, în sensul că reprezintă o manifestare de voinţă ori constatarea
unui act, fapt sau împrejurare cu semnificaţie juridică, fiind susceptibil a dovedi
existenţa, modificarea sau stingerea unui drept sau a unei obligaţii.156 Înscrisul
trebuie datat şi semnat de persoana de la care emană. În acelaşi timp, acesta tre-
buie să aibă un conţinut cu relevanţă juridică, putând servi ca dovadă scrisă.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă din punct de vedere
juridic.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciată prin folosi-
rea înscrisului sub semnătură privată falsificat.
Conţinutul constitutiv:
a) Elementul material este constituit din două acţiuni succesive: În pri-
mul rând – falsificarea înscrisului sub semnătură privată prin contrafacerea
scrierii ori subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod; în al doilea rând, folo-
sirea sau încredinţarea spre folosire a înscrisului falsificat, altei persoane. Pen-
tru existenţa elementului material cele două acţiuni succesive trebuie îndeplinite
cumulativ - altfel simpla falsificare nu este infracţiune.
b) Cerinţa esenţială – falsificarea înscrisului sub semnătură privată să se
fi făcut în vederea „producerii unei consecinţe juridice”.
c) Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru în-
crederea publică, decurgând din falsificarea unui înscris sub semnătură privată.
Se impune stabilirea unei legături de cauzalitate între acţiunile incriminate şi
rezultat.
Latura subiectivă: Forma de vinovăţie este intenţia directă condiţionată
de un scop – producerea unei consecinţe juridice.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Tentativa se pedepseşte [art. 290 alin.(2) C.pen.]. Infracţiunea
se consumă în momentul în care ambele acţiuni constitutive ale elementului ma-
terial au fost realizate şi s-a produs urmarea imediată.
Modalităţi: Modalităţile normative diferă în funcţie de activitatea in-
criminată: contrafacerea scrierii, subscrierii, alterarea şi completarea acestora,
cu încredinţarea înscrisului altei persoane pentru al folosi.

156
A se vedea A.Boroi, op..cit., pag. 513.

228
 Sancţiuni: Pedeapsa cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Per-
soana juridică se sancţionează cu amendă de la 5.000 la 600.000 lei.

4 - UZUL DE FALS
Conţinut: „Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cu-
noscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedep-
seşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial şi cu închi-
soare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură
privată” (art. 291 C.pen.).
Condiţii preexistente:
a) Obiectul juridic special diferă în funcţie de tipul înscrisului falsificat
(oficial sau sub semnătură privată) natura relaţiilor sociale fiind analizată în ca-
zul infracţiunilor tip.
b) Obiectul material este înscrisul oficial sau sub semnătură privată fal-
sificat şi care este folosit pentru a produce consecinţe juridice.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ este orice persoană care foloseşte un înscris oficial sau
sub semnătură privată, cunoscând că este fals.
b) Subiect pasiv al uzului de fals este persoana fizică sau juridică preju-
diciată prin folosirea înscrisului falsificat.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui înscris ofi-
cial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals.
b) Cerinţa esenţială – folosirea înscrisului se face „în vederea produce-
rii unei consecinţe juridice”.
c) Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru în-
crederea acordată înscrisurilor oficiale sau sub semnătură privată.
Latura subiectivă: Sub aspectul vinovăţiei, infracţiunea de uz de fals se
săvârşeşte cu intenţie directă.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Este sancţionată numai infracţiunea consumată. Consumarea se
produce după realizarea acţiunii de folosire, prezentare, depunere sau invocare a
înscrisului falsificat şi s-a produs starea de pericol.
Modalităţi: Sunt două modalităţi de săvârşire a infracţiunii: folosirea
unui înscris oficial fals şi folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat.
Sancţiuni: Când înscrisul falsificat este oficial, pedeapsa este închisoa-
rea de la 3 luni la 3 ani iar când se foloseşte un înscris sub semnătură privată
falsificat – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

5. FALSUL ÎN DECLARAŢII
Conţinut: (art. 291 C.pen.) „Declararea necorespunzătoare a adevăru-
lui, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi din cele la care

229
se referă art. 145 C.pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru
sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia
făcută serveşte pentru producerea aceleiaşi consecinţe”.
Condiţii preexistente
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formare
şi dezvoltare este condiţionată de existenţa încrederii în declaraţiile producătoa-
re de consecinţe juridice.
b) Obiectul material nu există.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă care are capacitatea
de a face declaraţii cu relevanţă juridică.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciată în dreptu-
rile sau interesele sale ca urmare a declaraţiilor false.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material constă în „acţiunea de a face declaraţii necores-
punzătoare adevărului” în faţa unei unităţi publice, competente legal să ia act de
declaraţia respectivă. Declaraţia poate fi făcută la iniţiativa autorului ori la soli-
citarea instituţiei sau unităţii competente (poate fi făcută în mod direct – oral
sau scrisă ori transmisă prin intermediar). Astfel de situaţii se întâlnesc în mod
frecvent cu ocazia unor reclamaţii sau sesizări adresate autorităţilor competente
(declaraţii pe propria răspundere cu privire la boală, credite de restituit, avere
etc.).
b) Cerinţe esenţiale: - declaraţia falsă să fi fost făcută unei autorităţi sau
unităţi publice competente potrivit legii să primească astfel de declaraţii:
- să se producă o consecinţă juridică ca urmare a declaraţiei false.
c) Urmarea imediată constă în crearea stării de pericol pentru valoarea
socială apărată de legea penală.
d) Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea incriminată şi
urmarea imediată.
Latura subiectivă: Infracţiunea se comite cu intenţiea directă şi în ve-
derea unui anumit scop-de a produce consecinţe juridice-, scop urmărit de făp-
tuitor, fără însă a fi necesar ca acesta să fie realizat efectiv. Nu are importanţă
dacă făptuitorul a urmărit acel scop pentru sine sau pentru altul.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Este o infracţiune comisivă intenţionată, dar legea nu pedepseş-
te decât infracţiunea consumată. Consumarea se produce în momentul în care
declaraţia neconformă adevărului este prezentată şi înregistrată la instituţia sau
unitatea competentă aptă să servească la producerea unor consecinţe juridice
(dreptul de a participa la alegerile parlamentare).

230
 Dacă de declaraţia neadevărată s-a luat act în cuprinsul unui act autentic,
instanţa de judecată, pronunţând condamnarea, urmează a dispune anularea ei
din conţinutul acelui act157.
Modalităţi: Există unele modalităţi normative şi numeroase modalităţi
faptice de săvârşire a infracţiunii.
Sancţiuni: Închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

CAPITOLUL VI
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALĂ

Obiectul juridic generic este comun pentru toate infracţiunile din acest
capitol şi cuprinde ansamblul relaţiilor sociale a căror formare şi dezvoltare
normală sunt condiţionate de apărarea unor reguli de convieţuire socială referi-
toare la familie, sănătate, obligaţie de ajutor.
Valoarea socială protejată prin această încriminare este familia.
Obiectul material – unele infracţiuni din acest capitol au şi un obiect ma-
terial (falsificarea de alimente, profanarea de morminte etc.).

1- ULTRAJUL CONTRA BUNELOR MORAVURI ŞI TULBU-

RAREA ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE
Conţinut: (art. 321 C.pen.) – „fapta persoanei care, în public, săvârşeş-
te acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte
manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scan-
dal public, ori se tulbură, în alt mod liniştea şi ordinea publică”. Fapta este mai
periculoasă „când tulbură grav liniştea şi ordinea publică”.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de convieţuire, a
căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de respectarea bunelor moravuri
în relaţiile interumane şi a liniştii publice.
b) Obiectul material – De regulă, infracţiunea nu are un obiect material
însă când se produc distrugeri de bunuri, ar putea exista obiect material.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ poate fi orice persoană.
b) Subiect pasiv principali este statul sau persoanele ultragiate (subiect
pasiv adiacent).

157
Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, decizia nr.640/1997.

231
 Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material al laturii obiective în varianta simplă se caracte-
rizează printr-o acţiune materializată sub formă de acte, gesturi, profanare de
injurii sau orice alte manifestări. Cerinţa esenţială prevede ca astfel de acte sau
fapte să se comită în public. O altă cerinţă a legii constă în producerea de scan-
dal public. Produce scandal public orice manifestare care provoacă indignare şi
revoltă cu caracter public.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru rela-
ţiile de convieţuire socială şi ordinea publică.
Latura subiectivă: forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Se pedepseşte numai infracţiunea consumată. Consumarea se
produce în momentul săvârşirii acţiunii şi realizarea urmării imediate.
Modalităţi: Modalităţile normative ale infracţiunii în varianta simplă
sunt reflectate prin acte, gesturi, profanarea de cuvinte sau expresii, alte mani-
festări. Alin.(2) al art. 321 C.pen. prevede o modalitate agravată a infracţiunii,
caracterizată prin rezultatul produs – o tulburare gravă a ordinii şi liniştii publice.
Sancţiuni: Pentru varianta simplă pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5
ani sau amendă, iar în varianta agravată închisoarea de la 2 la 7 ani.

2 - ASOCIEREA PENTRU SĂVÂRŞIREA DE INFRACŢIUNI

Conţinutul legal: „fapta persoanei de a se asocia sau de a iniţia consti-
tuirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele
decât cele arătate la art. 167 C.pen., ori aderarea sau sprijinirea sub orice
formă a unei astfel de asocieri” - art. 323 C.pen.
Condiţii preexistente
Obiectul infracţiunii:
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind convieţu-
irea socială, a căror existenţă este condiţionată de apărarea securităţii sociale şi
a ordinii de drept, împotriva pericolului generat de săvârşirea infracţiunilor.
b) Obiectul material – nu există, deoarece acţiunile făptuitorului nu se
răsfrâng asupra unui obiect material.
Subiecţii infracţiunii:
a) Subiectul activ al infracţiunii este nedeterminat, în cazul asocierii va
exista întotdeauna o pluralitate de subiecţi constituită.
Aspecte din practica judiciară
Infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. prev. în art.323
C.pen. şi participaţia penală reglementată prin art.23 şi următoarele din C.pen
sunt două noţiuni fundamental diferite.În cazul participaţiei, pericolul social
provine din comiterea infracţiunii; pluralitatea reprezintă un element de accen-
tuare a pericolului care, însă, nu derivă din multiplicarea făptuitorilor, ci
excusiv din săvârşirea infracţiunii.

232
 În cazul asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, pericolul social provi-
ne din însăşi constituirea şi finanţarea pluralităţii, al cărei scop este comiterea
uneia sau mai multor infracţiuni; asocierea are o existenţă independentă, cu o
durată în timp şi implică o activitate de organizare a acţiunilor infracţionale.
Pentru ca, în sarcina unei persoane, să se reţină infracţiunea prev. în art.
323 C.pen. nu este necesar ca aceasta să fi militant în cadrul asociaţiei şi nici
măcar să cunoască pe toţi membrii grupului; este suficient ca ea să-şi fi mani-
festat voinţa de a se integra în grupul constituit în vederea săvârşirii unor infrac-
ţiuni.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr.210/1996158..
b) Subiectul pasiv este statul.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă:
a) Elementul material se caracterizează prin patru modalităţi de acţiune:
asocierea, iniţierea, aderarea, sprijinirea.
Asocierea – presupune acordul mai multor persoane, a unei plurităţi
constituite de făptuitori, de a fiinţa în timp, de a pregăti, organiza şi a finaliza
una sau mai multe infracţiuni.
Iniţierea – activitatea prin care ideea de a săvârşi infracţiuni este comu-
nicată mai multor persoane organizate (asociate) de a-şi însuşi ideea de aderare
în vederea constituirii asocierii.
Aderarea – presupune existenţa asocierii mai multor persoane în scopul
săvârşirii de infracţiuni, subiectul manifestându-şi acordul de voinţă de a face
parte din acea asociaţie.
Sprijinirea – asocierii presupune activitatea unei persoane din afara gru-
pării constituite de a ajuta, finanţa sau chiar să pregătească săvârşirea infracţiu-
nilor.
Toate acţiunile menţionate mai sus pot constitui elementul material al
infracţiunii numai dacă este realizată cerinţa esenţială – asociaţia să aibă drept
scop săvârşirea de infracţiuni altele decât cele menţionate la art. 167 C.pen.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile de
convieţuire socială. Pericolul derivă din ameninţarea ca asocierea să treacă la
săvârşirea uneia dintre acţiunile incriminate.
Latura subiectivă – se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc. Consumarea in-
fracţională se produce în momentul săvârşirii uneia dintre acţiunile incriminate.
Infracţiunea poate îmbrăca atât forma continuă cât şi forma continuată.
Modalităţi – modalităţile normative sub care se realizează infracţiunea
sunt: asocierea, iniţierea, aderarea sau sprijinirea.

158
Codul penal adnotat, Ed. Argessis Print 1999, pag.714.

233
 Sancţiuni: pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 15 ani. În alin.3 art.
323 C.pen. se prevede că persoanele arătate la alin. 1 nu se pedepsesc dacă de-
nunţă autorităţilor asocierea mai înainte de a fi fost descoperită şi de a se fi în-
ceput săvârşirea infracţiunii care intră în scopul asocierii.

3 - PROXENETISMUL
Conţinutul legal: (art.329 C.pen.) „îndemnul ori înlesnirea practicării
prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către
o persoană ( alin.1).
„Recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în
acest scop” ( alin.2). Fapta este mai gravă când este săvârşită faţă de un minor
sau prezintă alt caracter grav [alin.(3)]-
Condiţii preexistente:
Obiectul infracţiunii:
a) obiectul juridic special este acelaşi ca în cazul prostituţiei, cu preci-
zarea că proxenetismul este o infracţiune mai gravă, subiectul creându-şi sau
mărindu-şi avuţia prin exploatarea sexuală a unor femei.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei determinate
sau constrânse la prostituţie sau a fost traficată în vederea practicării prostituţiei.
Subiectul infracţiunii:
a) subiect activ poate fi orice persoană indiferent de sex.
b) subiect pasiv este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana de-
terminată sau constrânsă la practicarea prostituţiei.
Conţinutul constitutiv
Latura obiectivă: „elementul material se prezintă sub forma unei plu-
rităţi de acţiuni alternative”:
Îndemnul la prostituţie, reprezintă convingerea, trezirea interesului unei
persoane pentru ca aceasta să practice prostituţia ( câştiguri, viaţă uşoară, dis-
tracţii etc.).
Constrângerea se poate realiza prin mijloace fizice sau constrângere
psihică.
Înlesnirea practicării prostituţiei reprezintă un act prin care se face mai
uşor de practicat (punerea la dispoziţie a locuinţei sau reşedinţei).
Tragerea de foloase de pe urma prostituţiei, se referă la obţinerea de
profituri, avantaje materiale de orice fel.
Recrutarea constă în atragerea persoanelor şi îndrumarea lor spre prosti-
tuţie, racolarea persoanelor naive şi determinarea lor să practice prostituţia.
Traficul de persoane în scopul practicării prostituţiei constă în activita-
tea proxenetului de a procura şi livra persoanele ce urmează a se prostitua, pro-
stituata având rolul de marfă.
b) Cerinţe esenţiale – Toate acţiunile care definesc elementul material
se săvârşesc cu scopul de a se trage foloase de pe urma practicării prostituţiei.

234
 c) Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru re-
laţiile de convieţuire socială.
d) Legătura de cauzalitate - între acţiunea făptuitorului şi urmarea
imediată există o legătură de cauzalitate.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme: Se pedepseşte tentativa şi infracţiunea consumată. Consumarea
are loc în momentul în care s-a comis acţiunea incriminată.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca persoanele care au practi-
cat prostituţia la îndemnul făptuitorului să fi fost condamnate pentru prostituţie.
Modalităţi : În varianta tip, fapta se săvârşeşte prin: îndemn, înlesnire
sau tragere de foloase; în varianta prevăzută la alin.(2) fapta se săvârşeşte prin:
recrutare, trafic de persoane şi constrângere la prostituţie. Art. 329 alin:(2) pre-
vede varianta agravată după cum faptele sunt săvârşite faţă de un minor sau mai
grav dacă proxenetul este părinte, tutore, profesor ori s-a folosit de narcotice
pentru sechestrarea persoanei.
Sancţiuni – În formă simplă pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi, iar în cazul formei agravate, închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea unor drepturi [alin.(2)]; iar pentru fapta prevăzută la alin.(3)
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
Banii, bunurile sau valorile care au servit sau au fost destinate să ser-
vească la comiterea infracţiunii cât şi cele obţinute prin săvârşirea acesteia se
confiscă.
.

235
 ANEXE

TESTE ŞI SPEŢE PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTIINŢELOR

Drept civil

1. Pentru a deveni subiecte ale raportului juridic, persoanele fizice tre-

buie să dispună de capacitate juridică. Prin capacitatea juridică a persoanelor
fizice se înţelege:
a) o anumită specializare a subiecţilor: comercianţi, militari,etc. ;
b) să aibă o pregătire juridică;
c) să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu.

2. Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice constă în aptitudinea

acestora de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă a persoanelor se
dobândeşte:
a) de la naşterea persoanei;
b) de la împlinirea vârstei de 14 ani;
c) de la împlinirea vârstei de 16 ani;
d) de la împlinirea vârstei de 18 ani.

3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, subiect al raporturilor ju-

ridice, este aptitudinea unei persoane de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juri-
dice şi e condiţionată de existenţa discernământului. Discernământul se dobân-
deşte:
a) după absolvirea şcolii;
b) după terminarea stagiului militar;
c) după împlinirea vîrstei de 18 ani;
d) după împlinirea vîrstei de 16 ani pentru fetele căsătorite.

4. Nu dispun de capacitate de exerciţiu:

a) persoanele care au împlinitvârsta de 18 ani;
b) fetele căsătorite legal, după împlinirea vârstei de 16 ani;
c) alienaţii, debilii mintali, persoanele aflate sub interdicţie, minorii sub
14 ani.

5. Elementele raportului juridic sunt:

a) subiectele;
b) sancţiunea;
c) conţinutul;
d) obiectul.

236
 6. Actul juridic şi faptul juridic sunt 2 noţiuni care desemnează prezenţa
sau absenţa intenţiei producerii raportului juridic:
a) faptul juridic e o manifestare de voinţă a subiecţilor în scopul produ-
cerii de raporturi juridice;
b) actul juridic este caracterizat prin producerea unor efecte juridice, in-
dependent de voinţa oamenilor;
c) faptul juridic poate să nu conţină manifestarea de voinţă umană, însă
ceea ce îl caracterizează este producerea unor raporturi juridice, independent de
voinţa omului;
d) actul juridic este definit ca o manifestare de voinţă a subiecţilor în
scopul naşterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice.

7. Vinovăţia constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negativă a unor

persoane faţă de interesele şi valorile sociale protejate prin norme de drept. Vi-
novăţia îmbracă forma:
a) intenţiei
b) culpei
c) nebăgării de seamă.

8. Cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt împrejurări care afec-

tează libertatea de acţiune a individului, impun voinţei sale anumite acţiuni, ca-
re, în mod normal, nu s-ar fi produs, ori sunt independente de voinţa umană.
Acestea sunt:
a) starea de necesitate, legitima apărare, constrângera fizică sau morală;
b) forţa majoră, iresponsabilitatea, beţia involuntară, eroarea de fapt,
exercitarea unui anumit drept sau obligaţii legale;
c) starea de tulburare psihică produsă prin calomnie, beţia voluntară.

9. În raport de izvorul lor, obligaţiile se clasifică în:

a. obligaţii de a da
b. obligaţii născute din îmbogăţirea fără justă cauză
c. obligaţii născute din gestiunea de afaceri
d. obligaţii născute din plata nedatorată

10. Este obligaţie determinată sau de rezultat:

a. obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de pro-
prietate asupra lucrului vândut
b. obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător contra viciilor lu-
crului vândut
c. obligaţia de a executa o lucrare
d. obligaţia debitorului de a se abţine de la o anumită acţiune

237
 11. După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:
a. obligaţii de a face
b. obligaţii de a nu face
c. obligaţii de a da
d. obligaţii obişnuite

12. Obligaţiile reale:

a. sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi au ca iz-
vor legea sau convenţia părţilor
b. sunt atât de strâns legate de posesia unui bun încât creditorul nu poate
obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să
respecte acest drept deşi nu a participat direct şi personal la naşterea raportului
obligaţional
c. reprezintă regulă, în raport de opozabilitate
d. în caz de neexecutare de către debitor executarea este asigurată printr-
o acţiune în justiţie

13. Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligaţii:

a) contractele
b) cvasicontractele
c) delictele
d) legea

a. a+d
b. a+b+c+d
c. a+c
d. a+c+d

14. După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:

a) obligaţii obişnuite
b) obligaţii opozabile şi terţilor
c) obligaţii reale
d) obligaţii civile perfecte
a. a+c+d
b. b+c
c. a+b+c
d. a+b+c+d

15. Este obligaţie de a da (aut dare):

a. îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real
b. îndatorirea de a executa o anumită lucrare
c. îndatorirea de a preda un lucru
d. îndatorirea de a presta un serviciu
238
 16. Sunt obligaţii ale gerantului:
a) să continue gestiunea începută până la momentul în care geratul sau
moştenitorii săi vor putea să o preia
b) să dea socoteală geratului pentru operaţiunile efectuate
c) să execute toate obligaţiile fată de terţi care s-au născut din actele în-
cheiate în numele său
d) în efectuarea actelor de gestiune să depună diligenta unui bun pro-
prietar

a. a+b+c
b. a+d
c. a+b+d
d. a+b

17. Sunt condiţii generale ale plătii nedatorate:

a) să existe o plată
b) plată să fie nedatorată
c) plată să fie făcută din eroare
d) accipiens să fie de buna-credinţă

a. a+d
b. a+b+c
c. b+c
d. a+b+c+d

18. Accipiensul de bună – credinţă:

a) este obligat să restituie lucrul şi fructele produse de lucru
b) este liberat de obligaţia de restituire dacă lucrul a pierit în mod fortuit
c) este obligat să restituie lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele ca
orice posesor de bună - credinţa
d) nu este niciodată liberat de obligaţia de restituire

a. a+b
b. a+b+c+d
c. b+c
d. c+d

19. Accipiensul de rea- credinţă:

a) este obligat să restituie lucrul primit şi fructele percepute
b) dacă a înstrăinat lucrul este obligat să restituie valoarea lucrului la da-
ta introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul pe care l-a primit
c) este liberat de obligaţia de restituire dacă lucrul a pierit în mod fortuit
d) este obligat să restituie lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele

239
 a. a+b
b. c+d
c. b+c
d. a+b+d

20. În materia plătii nedatorate, acţiunea în restituire:

a. este o acţiune patrimonială
b. este o acţiune personală
c. termenul de prescripţie începe să curgă de la data plătii
d. poate fi formulată numai de solvens

21. Obligaţia de restituire a plătii nedatorate nu există în următoarele ca-

zuri:
a. în cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către
debitor
b. în cazul în care plata a fost făcută unui incapabil
c. dacă plata s-a făcut în temeiul unui contract nul pentru nerespectarea
formei autentice
d. când plata a fost făcută de debitor, iar accipiens a distrus cu bună-
credinţă titlul constatator al creanţei sale

22. Termenul de prescripţie al acţiunii în restituirea plătii nedatorate:

a. curge de la momentul efectuării plătii
b. curge de la momentul când solvens a cunoscut sau trebuia să cunoas-
că împrejurarea că plata a fost nedatorată
c. este de 6 luni
d. acţiunea este imprescriptibilă dacă plata s-a făcut în baza unui con-
tract nul pentru cauză imorală

23. Îmbogăţirea fără justă cauză:

a) este un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit
pe seama patrimoniului altei persoane fără ca paentru aceasta să existe un temei
juridic
b) este reglementată de Codul civil
c) dă naştere unei acţiuni în restituire care se numeşte actio de im rem
verso
d) Codul civil nu conţine o reglementare de principiu a îmbogăţirii fără
justă cauză

a. a+b
b. b+c
c. a+b+c
d. a+c+d

240
 24. În materia îmbogăţirii fără justă cauză, acţiunea în restituire:
a) se numeşte actio de im rem verso
b) admisibilitatea presupune condiţii materiale şi condiţii juridice
c) este o acţiune imprescriptibilă
d) este o acţiune prescriptibilă extinctiv, supusă termenului general de
prescripţie de 3 ani

a. b+c
b. a+d
c. a+b+c
d. a+b+d

25. Proba gestiunii intereselor altei persoane:

a. se face diferit după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte
juridice
b. în toate cazurile poate fi dovedită prin orice mijloc de probă
c. se poate dovedi numai cu acte juridice
d. exclude proba cu martori

26. Prin efectuarea unei plăti nedatorate:

a. se naşte un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul
unei obligaţii de restituire pentru ceea ce a plătit
b. se naşte un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine debitorul
unei obligaţii de restituire
c. se naşte o obligaţie de restituire pentru accipiensul de rea - credinţa
d. întinderea obligaţiei de restituire este determinată de părţile raportului
juridic

27. Plata lucrului nedatorat dă naştere la obligaţii pentru solvens:

a. solvens este obligat să restituie accipiensului toate cheltuielile făcute
cu conservarea lucrului sau cele care au dus la sporirea valorii sale
b. solvensul este obligat să restituie accipiensului de bună sau de rea –
credinţa cheltuielile necesare şi utile
c. solvensul este obligat să restituie şi cheltuielile voluptuarii
d. sovensul este obligat să restituie cheltuielile necesare şi utile numai
dacă accipiens este de bună – credinţa

28. În materia plătii nedatorate, plata poate fi cerută de:

a. solvens sau creditorii săi chirografari pe calea acţiunii oblice
b. numai de solvens
c. accipiensul de bună - credinţa
d. Accipiens, indiferent dacă este de bună sau de rea – credinţa

241
 29. Autorul unei fapte ilicite, poate răspunde în baza art. 998 şi 999 Cod
civil, dacă a săvârşit fapta:
a. cu intenţie indirectă, din imprudentă, din neglijentă;
b. din eroare, dol sau violentă;
c. din omisiune;
d. cu intenţie directă.

30. Răspund civil pentru faptele ilicite săvârşite:

a. persoanele puse sub interdicţie judecătorească, dacă se probează că au
avut discernământul la data şi în raport cu fapta săvârşită;
b. minorii sub 16 ani numai dacă se probează că au avut discernământ;
c. numai minorii peste 16 ani;
d. femeile căsătorite anterior vârstei de 18 ani.

31. Răspunderea prevăzută de art. 1000 al.2 Cod civil se poate aplica:
a. părintelui care a recunoscut pe copilul său ce avea situaţia de copil din
afara căsătoriei sau adoptatorul;
b. persoanele fizice, altele decât părinţii sau adoptatorii, investite cu
drepturi şi îndatoriri părinteşti;
c. persoanele juridice, altele decât părinţii sau adoptatorii, investite cu
drepturi şi îndatoriri părinteşti;
d. autoritatea tutelară de la domiciliul minorului.

32. Pentru a fi declanşată răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor

minori trebuie îndeplinite şi condiţiile:
a. copilul să fie minor şi să existe un raport de cauzalitate între fapta ili-
cită şi prejudiciu;
b. copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta săvârşită la data să-
vârşirii ei;
c. copilul să aibă domiciliul sau locuinţa oriunde;
d. copilul să fi comis fapta din imprudentă.

33. Când sunt îndeplinite toate condiţiile generale şi speciale de răspun-

dere a părinţilor pentru fapta ilicită a copilului lor minor victima are următoare-
le opţiuni pentru acoperirea prejudiciului:
a. să pretindă despăgubiri de la minor;
b. să pretindă despăgubiri de la ambii părinţi, care răspund proporţional
cu culpa lor, în temeiul art. 1000 al.2 Cod civil;
c. să cheme în judecată pentru despăgubiri în solidar, pe ambii părinţi,
împreună cu minorul, în temeiul art. 1000 al.2 Cod civil, coroborat cu art.
10003 Cod civil;
d. să-l execute silit pe minor.

242
 34. Dacă mai mulţi prepuşi ai unor comitenţi diferiţi au săvârşit împreu-
nă o faptă ilicită prejudiciabilă:
a. victima poate să ceară oricăruia dintre prepuşi să acopere prejudiciul
în totalitate;
b. victima poate chema pe comitenţii prepuşilor să acopere prejudiciul,
comitenţii răspunzând, în acest caz, solidar;
c. fiecare comitent răspunde că garant fată de victimă proporţional cu
contribuţia prepusului său;
d. oricare comitent poate acoperi prejudiciul în totalitate.

35. Atrage aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale:

a. când una dintre părţile unui contract, nemulţumită că cealaltă parte
contractantă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract, o loveşte pe
aceasta cauzându-i o vătămare corporală;
b. reziliază contractul din proprie iniţiativă fără să-l înştiinţeze pe cocon-
tractant;
c. refuză să regularizeze cu partenerul obligaţiile asumate de fiecare în
parte;
d. denunţa unilateral obligaţia asumată.

36. În temeiul art. 1000 al.2 Cod civil, poate fi obligat la repararea pre-
judiciului cauzat:
a. adoptatorul pentru faptele săvârşite de adoptatul minor;
b. tutorele pentru faptele săvârşite de minorul pe care îl are în tutelă;
c. părintele pentru faptele copilului său, dar numai dacă filiaţia este din
căsătorie;
d. ambii părinţi chiar necăsătoriţi legitim.

37. În cazul în care în cursul procesului inculpatul decedează:

a. acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal încetează de
drept;
b. acţiunea civilă se judecă în continuare, introducându-se în cauză moş-
tenitorii inculpatului care au acceptat succesiunea;
c. acţiunea civilă nu mai poate continua la instanţă penală;
d. se soluţionează latura civilă din oficiu.

38. Cel care a furat un lucru:

a. este obligat să restituie valoarea lui dacă a pierdut acel lucru;
b. nu este obligat să restituie valoarea lui, dacă restituirea lucrului a de-
venit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră şi dacă dovedeşte
că lucrul respectiv ar fi pierit şi dacă se afla la proprietar;
c. este obligat să procure păgubitului un alt lucru de aceeaşi valoare;
d. este exonerat de răspundere civilă.

243
 39. În materia răspunderii civile delictuale, este supusă reparaţiunii:
a. numai prejudiciul previzibil;
b. şi prejudiciul moral;
c. şi prejudiciul eventual;
d. şi daune cominatorii.

40. În materia răspunderii civile delictuale, lipsa discernământului:

a. exclude vinovăţia numai în cazul răspunderii pentru fapta proprie;
b. se prezumă, până la proba contrară, în cazul minorilor în vârstă de pâ-
nă la 14 ani;
c. este sinonimă cu absenţa factorului volitiv;
d. înlătură răspunderea civilă.

41. În jurisprudenţa s-a admis că este esenţială existenta vinovăţiei per-

soanei pentru a cărei faptă prejudiciabilă se răspunde pe teren delictual pentru
angajarea răspunderii:
a. comitenţilor, în temeiul art. 1000 al.3 Cod civil;
b. institutorilor, în temeiul art. 1000 al.4 Cod civil;
c. părinţilor, în temeiul art. 1000 al.1 Cod civil;
d. prepuşilor în temeiul art.1000 al.2 Cod Civil.

42. Cât priveşte repararea prejudiciului în materia răspunderii civile de-

lictuale:
a. se repară atât prejudiciul previzibil cât şi cel imprevizibil;
b. se repară numai paguba efectivă, nu şi câştigul nerealizat;
c. este obligatorie recurgerea la calea procedurii juridicare;
-d. se repară numai prejudiciul cert.

43. Răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă a copilu-

lui lor:
a. revine, în cazul copilului adoptat, atât adoptatorilor, cât şi părinţilor
fireşti;
b. nu poate fi angajată dacă ulterior săvârşirii faptei prejudiciabile copi-
lul a devenit major;
c. se angajează indiferent dacă minorul a acţionat sau nu cu discernă-
mânt;
d. se poate răspunde în orice situaţie.

44. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:

a. raportul de prepuşenie trebuie să existe la data exercitării acţiunii de
despăgubire;

244
 b. dacă între fapta prepusului şi funcţiile încredinţate acestuia de către
comitent nu există nici o legătură, atunci răspunderea comitentului nu poate fi
angajată;
c. vinovăţia prepusului se prezumă;
d. dacă prepusul a acţionat sub comanda comitentului.

45. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:

a. victima nu trebuie să dovedească vinovăţia prepusului;
b. comitentul este îndreptăţit să recupereze integral de la prepusul său
despăgubirile plătite victimei;
c. regresul comitentului plătitor trebuie fundamentat pe actul juridic din
care a izvorât raportul de prepuşenie;
d. victima trebuie să dovedească prejudiciul pretins.

46. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:

a. se repară numai paguba efectivă, nu şi beneficiul nerealizat;
b. vinovăţia prepusului se prezumă;
c. raportul de prepuşenie trebuie să existe la data săvârşirii faptei ilicite;
d. raportul de prepuşenie să existe în formă autentică.

47. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului în temeiul art. 1000

al.4 Cod civil:
a. se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoa-
re de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;
b. poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar de elevul respectiv;
c. este o răspundere obiectivă;
d. este o răspundere subiectivă.

48. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului, pe temeiul art. 1000

al.4 Cod civil:
a. se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoa-
re de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;
b. poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit de institutor;
c. se angajează şi atunci când fapta afost săvârşită de un elev major;
d. poate fi angajată numai în cazul săvârşirii cu intenţie de către elev.

49. Temeiul legal al răspunderii paznicului juridic pentru prejudiciile

cauzate de animale este:
a. art. 999 C. Civ.;
b. art. 1000 alin. 1 C. Civ.;
c. art. 1000 alin. 2 C. Civ.;
d. art. 1001 C. Civ.

245
 50. Termenul de „animal” semnifică:
a) numai animalele domestice;
b) numai animalele sălbatice;
c) numai animalele semisălbatice;
d) numai animalele dresate în unităţile de circ.

a. a+b
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c

51. Paznicul juridic este persoana care:

a) exercită prerogativele de comandă, direcţie şi de supraveghere a ani-
malului;
b) stăpânul;
c) proprietarul;
d) posesorul;

a. a+b+c
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c+d

52. Paznicul material este persoana care:

a) exercită prerogativele de comandă;
b) cel care nu se poate şi folosi de animal;
c) zootehnistul;
d) îngrijitorul.

a. a+b
b. a+b+c
c. a+c+d
d. b+c+d

53. Paznicul material al animalului răspunde în temeiul:

a) art. 998 C. Civ.;
b) art. 999 C. Civ.;
c) art. 1000 alin. 1 C. Civ.;
d) art. 1000 alin. 2 C. Civ.;
a. a+b
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c

246
 54. Dacă animalul este furat şi a cauzat un prejudiciu, paznicul juridic
devine:
a. hoţul;
b. proprietarul;
c. stăpânul;
d. paznicul material.

55. Dacă animalul este pierdut şi a cauzat un prejudiciu, paznicul juridic

devine:
a. proprietarul;
b. posesorul;
c. stăpânul;
d. găsitorul.

56. Dacă animalul formează obiectul unui drept de proprietate comună

pe cote-părţi sau al unui drept de proprietate devălmaşă, paza juridică se exercită:
a) în comun;
b) separat;
c) concomitent;
d) pe rând.

a. a+b
b. b+c
c. a+c
d. a+b+d

57. În cazul prejudiciilor cauzate de animale, victima trebuie să probeze

existenta următoarelor condiţii:
a) existenţa prejudiciului;
b) existenţa faptei animalului;
c) raportul cauzal;
d) existenţa factorului de risc;

a. a+b
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c

58. Paznicul material al animalului se poate exonera de răspundere dacă

probează existenţa:
a) forţei majore;
b) cazului fortuit;
c) faptei victimei;

247
 d) faptei unei terţe persoane;

a. a+b
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c

59. Victima prejudiciului cauzat de animal, pentru a recupera paguba

astfel suferită are la dispoziţie mai multe posibilităţi:
a) să-l acţioneze în justiţie pe paznicul juridic;
b) să-l acţioneze în justiţie pe paznicul material;
c) să-l acţioneze în justiţie pe proprietar;
d) să-l acţioneze în justiţie pe stăpân.

a. a+b+c
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c+d

60. Temeiul răspunderii pentru ruina edificiului este:

a. art. 1002 C. Civ.;
b. art. 1000 alin. 1 C. Civ.;
c. art. 1000 alin. 2 C. Civ.;
d. art. 1001 C. Civ.

61. Prin „edificiu” înţelegem:

a) orice lucrare realizată d eom prin folosirea unor materiale care se în-
corporează solului;
b) un canal subteran;
c) un baraj;
d) un pod.

a. a+b+c
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c+d

62. Nu sunt „edificii”:

a) construcţiile provizorii;
b) locuinţele neterminate;
c) locuinţele nerecepţionate;
d) locuinţele permanente.

248
 a. a+b+c
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c+d

63. Prin „ruina edificiului” înţelegem:

a) căderea materialului din care edificiul a fost alcătuit sub povara pro-
priei greutăţi;
b) căderea materialului din care edificiul a fost alcătuit datorită greutăţii
oamenilor;
c) căderea materialului din care edificiul a fost alcătuit sub acţiunea for-
ţelor naturale;
d) demolarea în urma exproprierii.

a. a+b+c
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c+d

64. Proprietarul solvens al unui edificiu se poate regresa împotriva:

a) fostului proprietar;
b) constructorului;
c) proiectantului;
d) prepusului.

a. a+b+c
b. b+c
c. a+c+d
d. a+b+c+d

65. Temeiul juridic al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

în general este:
a. art. 1000 alin. 1 C. Civ.;
b. art. 1000 alin. 2 C. Civ;
c. art. 1000 alin. 3 C. Civ.;
d. art. 1000 alin. 4 C. Civ.

66. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) Răspunderea pentru lucruri nu poate fi invocata de paznicul material
al lucrului împotriva paznicului juridic pentru prejudiciile cauzate de un tert.
b) Răspunderea paznicilor juridici pentru prejudiciile cauzate în cazul
coliziunii de vehicule este, în principiu, solidară.

249
 c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri se fundamentează
pe o prezumţie relativă de culpa, care poate fi înlăturată prin proba contrară.
d) Paznicul juridic al lucrului nu poate înlătura răspunderea nici dacă
dovedeşte că prejudiciul se datorează forţei majore.

a. a+b adevărate, c+d false;

b. a+c adevărate, b+d false;
c. b+c adevărate, a+d false;
d. c+d adevărate, a+b false.

67. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) Din texetele legale în vigoare rezulta că răspunderea pentru prejudici-
ul ecologic este o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpă;
b) Pentru a vorbi de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave
este necesar ca persoanele sau bunurile cărora li s-au cauzat prejudicii să se afle
la bordul aeronavei;
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave este una obiecti-
vă, independentă de culpa explaotantului aeronavei sau a unei terţe persoane;
d) Art. 1000 alin. 1 Cod civil este inaplicabil în cazul răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de aeronave.

a. a+b adevărate, c+d false;

b. a+c adevărate, b+d false;
c. b+c adevărate, a+d false;
d. c+d adevărate, a+b false.

68. Plata poate fi făcută:

a. de orice persoană interesată;
b. de codebitor sau de fidejusor;
c. de orice persoană neinteresată;
d. de persoana obligată.

69. Plata poate fi făcută:

a. creditorului sau împuternicitului său;
b. celui ce nu are împuternicire pentru creditor;
c. oricărei persoane;
d. poate fi consemnată la CEC.

70. Principiul indivizibilităţii plătii suferă excepţii în cazul:

a. decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori chiar când obli-
gaţia este indivizibililă;
b. când instanţă acordă debitorului un termen de graţie şi dispune eşalo-
narea plătii;

250
 c. plătii efectuate de terţi sub beneficiu de discuţiune;
d. efectuării ei în totalitate.

71. Când obiectul plătii este un lucru cert şi determinat iar părţile nu au
stabilit locul la care ea trebuie efectuată plata se va face:
a. la domiciliul debitorului;
b. la domiciliul creditorului;
c. în locul unde se găsea obiectul obligaţiei la momentul încheierii con-
tractului;
d. la sediul instanţei.

72. Plata este portabilă când se face:

a. la domiciliul debitorului;
b. la domiciliul creditorului;
c. la locul unde se găsea obiectul obligaţiei la momentul încheierii con-
tractului;
d. la un loc convenit de părţi.

73. Când nu s-a arătat prin convenţie şi nu este vorba de un lucru cert şi
determinat, plata se face:
a. la domiciliul debitorului;
b. la domiciliul creditorului;
c. la locul unde se găsea obiectul obligaţiei la momentul încheierii con-
tractului;
d. la un loc convenit de părţi.

74. Cheltuielile pentru efectuarea plătii sunt în sarcina:

a. debitorului;
b. creditorului;
c. creditorului, când s-a stipulat astfel prin contract;
d. atât a debitorului cât şi a creditorului.

75. Daunele cominatorii nu se aplică:

a. obligaţiilor drept obiect sume de bani;
b. contractelor unilaterale;
c. prestaţiilor executate necorespunzător;
d. prestaţiilor neexecutate.

76. Debitorul este de drept în întârziere:

a. în cazul obligaţiilor continue;
b. când a fost notificat;
c. când nu şi-a realizat obligaţia;
d. în cazul obligaţiilor complexe.

251
 77. Punerea în întârziere a debitorului este necesară:
a. numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale;
b. pentru neexecutarea unor obligaţii extracontractuale;
c. în cazul obligaţiilor de a nu face;
d. în cazul obligaţiilor conexe.

78. Obligaţia este lichidă când:

a. poate fi îndeplinită prin executare silită;
b. este determinată;
c. are o existentă reală;
d. este determinabilă.

79. Debitorul:
a. îl poate sili pe creditor să primească o parte din datorie, dar numai în
cazul datoriei divizibile (o sumă de bani);
b. nu îl poate sili pe creditor să primească o parte din datorie;
c. poate cere restituirea plătii atunci când, din eroare, şi-a îndeplinit o
obligaţie naturală;
d. poate plăti datoria în rate lunare egale.

80. Imputaţia plătii poate fi făcută:

a. numai prin acordul părţilor;
b. numai de debitor;
c. de creditor conform dispoziţiilor legii;
d. de instanţă de judecată.

81. Dacă datoria este un lucru determinat numai prin specia sa:
a. debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea mai bună specie;
b. debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea mai rea specie;
c. debitorul nu se poate libera, dând bunuri de cea mai bună specie;
d. debitorul se poate libera dând bunuri de gen.

82. În cazul în care debitorul nu şi-a achitat plata:

a. instanţa poate acorda debitorului un termen de graţie;
b. instanţa este obligată să acorde un termen de graţie dacă debitorul ce-
re aceasta;
c. instanţa nu poate dispune eşalonarea plătii înăuntrul unui termen de
graţie;
d. instanţa poate dispune eşalonarea plătii în timp.

83. Debitorul care face o plată:

a. când are o obligaţie exigibilă şi una neexigibilă poate imputa plata
asupra obligaţiei nescadente;

252
 b. când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează suma împru-
mutată şi dobânzi, poate face imputaţia asupra capitalului dacă creditorul con-
simte la aceasta;
c. când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează şi suma îm-
prumutată plus dobânzi, face imputaţia cu prioritate asupra dobânzilor, în mod
obligatoriu, chiar dacă ar exista convenţie contrară;
d. când are o creanţă lichidă nu poate imputa plata creditorului.

84. Imputaţia plătii făcută de creditor:

a. este obligatorie pentru debitor;
b. nu este obligatorie pentru debitor;
c. poate fi contestată de către debitor dacă creditorul l-a surprins sau l-a
indus în eroare prin manoperele pe care le-a făcut;
d. poate fi contestată şi de creditorii privilegiaţi.

85. Când nici una dintre părţi nu a făcut imputaţia plată se impută astfel:
a. dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută asupra
celei pe care debitorul are mai mare interes să o stingă;
b. dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase, imputaţia
se va face asupra celei mai vechi dintre ele;
c. dacă toate datoriile au ajuns la scadentă şi au aceeaşi vechime, dar nu
sunt deopotrivă de oneroase, imputaţia se face proporţional asupra fiecăreia din-
tre ele;
d. dacă toate datoriile nu sunt scadente dar sunt oneroase se impută în
ordinea vechimii lor.

86. Debitorul se consideră absolut liberat de plată:

a. când creditorul remite debitorului titlul constatator al creanţei care es-
te un înscris sub semnătură privată;
b. când creditorul remite debitorului titlul constatator al creanţei care es-
te un înscris autentic;
c. când creditorul remite debitorului tiltul constatator al creanţei care es-
te o hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie;
d. când creditorul confirmă prin orice mijloc de probă.

87. Oferta reală de plată urmată de consemnaţiune:

a. liberează pe debitor de plată datoriei;
b. trebuie, în mod obligatoriu, să fie autorizată de instantă;
c. strămută riscurile în privinţa obiectului plătii în sarcina creditorilor;
d. trebuie să fie acceptată de creditor.

88. Oferta de plată poate fi făcută:

a. la locul ce s-a hotărât pentru plată sau creditorului personal;

253
 b. numai la domiciliul creditorului;
c. la domiciliul debitorului;
d. în prezenţa unui executor judecătoresc.

89. Oferta de plată poate fi făcută:

a. numai prin executor judecătoresc, de o persoană capabilă de a plăti
sau reprezentantului creditorului;
b. dacă termenul s-a împlinit şi nu a fost stipulat în favoarea debitorului;
c. pentru datorii incerte, neexigibile şi nelichide;
d. prin corespondentă (fax, e-mail, scrisoare poştală etc.)

90. Cheltuielile determinate de ofertele reale de plată şi ale consemnaţi-

unii sunt în sarcina:
a. debitorului;
b. creditorului;
c. statului;
d. debitorului şi creditorului în mod egal.

91. Dacă consemnaţiunea plătii nu a fost constatată printr-o hotărâre ju-

decătorească şi nu a fost „primită” de creditor:
a. debitorul poate lua înapoi suma depusă;
b. creditorii sau fidejusorii sunt liberaţi, dacă debitorul ia înapoi suma
depusă;
c. terţii pot cere consemnaţiunea plătii;
d. debitorul nu poate lua înapoi suma depusă.

92. Când o obligaţie este contractată sub condiţie suspensivă şi aceasta

s-a îndeplinit:
a. dacă obiectul s-a deteriorat fără culpa debitorului, creditorul are drep-
tul să ceară desfiinţarea obligaţiei sau să ia lucrul în starea în care se găseşte;
b. dacă obiectul s-a deteriorat din culpă debitorului, creditorul este obli-
gat să-l ia în starea în care se găseşte putând cere o scădere de preţ;
c. dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeală debitorului, debito-
rul este obligat să procure un alt obiect;
d. dacă obiectul poate fi folosit creditorul îl poate primi aşa cum este.

93. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a. obiectul unei obligaţii este indivizibil atunci când răspunderea pentru
neîndeplinirea obligaţiei este solidară;
b. când obiectul unei obligaţii este divizibil, dacă sunt mai mulţi debi-
tori, răspunderea este solidară;
c. când obiectul unei obligaţii este indivizibil, dacă debitorul a decedat,
moştenitorii săi vor răspunde solidar;

254
 d. obiectul unei obligaţii este indivizibil atunci când răspunderea este
conjunctă.

94. Obligaţiile cu subiecte multiple pot fi:

a. divizibile;
b. certe, lichide şi exigibile;
c. conjuncte, solidare şi indivizibile;
d. determinate sau determinabile.

95. Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce termenul poate

fi:
a. cert sau incert;
b. suspensiv sau extinctiv;
c. în favoarea debitorului sau a creditorului;
d. prescriptibil sau de decădere.

96. Termenul suspensiv:

a. afectează existenta obligaţiei;
b. afectează exigibilitatea obligaţiei;
c. marchează momentul stingerii obligaţiei;
d. nu afectează obligaţia.

97. Termenul de graţie:

a. este un termen legal, facultativ;
b. este un termen judiciar;
c. poate fi acordat de inastantă în favoarea debitorului sau a creditorului;
d. este un termen amiabil stabilit de părţi.

98. Dacă debitorul execută plata mai înainte de împlinirea termenului

suspensiv:
a. el face o plată nedatorată şi este îndreptăţit să ceară restituirea ei;
b. el face o plată valabilă şi obligaţia se stinge;
c. el poate cere compensarea ei;
d. poate beneficia de un bonus din partea creditorului.

99. Termenul de graţie:

a. poate fi acordat în materie comercială;
b. împiedică executarea silită pe durata să;
c. împiedică compensaţia;
d. presupune pretinderea de dobânzi de la debitor.

100. După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimen-

tului, condiţia poate fi:

255
 a. suspensivă sau rezolutorie;
b. cauzală, potestativă sau mixtă;
c. pozitvă sau negativă;
d. executorie de drept.

101. În cadrul raporturilor juridice obligaţionale cu pluralitate de subiec-

te, regulă o constituie:
a. divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor;
b. indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor;
c. solidaritatea drepturilor şi obligaţiilor;
d. imputarea obligaţiilor.

102. Constituie caracteristici ale obligaţiilor conjuncte:

a. dacă sunt mai mulţi debitori, insolvabilitatea unuia dintre ei este su-
portată de către ceilalţi debitori;
b. dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai
pentru partea sa de creanţa;
c. punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei efectu-
ată de unul dintre creditori, profită şi celorlalţi creditori;
d. dacă sunt mai mulţi debitori, obligaţia este solidară.

103. În cazul solidarităţii active:

a. unul dintre creditori poate face o remitere de datorie cu privire la în-
treaga creanţă, chiar fără a avea consimţământul celorlalţi creditori;
b. creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui codebitor executarea inte-
grală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei;
c. dacă un creditor pune în întârziere pe debitor, efectele punerii în întâr-
ziere profită şi celorlalţi creditori;
d. plata făcută de un debitor foloseşte şi celorlalţi codebitori.

104. Fidejusorul care a păţit datoria în locul debitorului garant, are drep-
tul şi la:
a) cheltuielile făcute începând cu data introducerii de către creditor a ce-
rerii de chemare în judecată a fidejusorului;
b) dobânda la suma plătită, chiar şi atunci când datoria garantată nu pro-
ducea dobânda.
c) despăgubiri, atunci când sunt întrunite condiţiile necesare;
d) daune-interese, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile.

a. a+b+d
b. a+c
c. b+c
d. b+d

256
 105. Nulitatea relativă a contractului de ipotecă operează atunci când:
a. ipoteca este consemnata într-un înscris sub semnătură privată;
b. consimţământul debitorului ipotecar este viciat;
c. nu se determina prin act suma pentru care se constituie ipoteca;
d. nu se respectă specializarea ipotecii.

106. În caz de neplata a datoriei garantate cu gaj:

a. creditorul are nevoie de autorizarea instanţei pentru a vinde gajul spre a
b. creditorul nu poate vinde gajul fără autorizarea instanţei, dar poate să
c. creditorul poate vinde gajul fără autorizarea instanţei, dar numai dacă s
d. creditorul îşi poate apropria bunul gajat sau poate dispune de el fără
autorizarea instanţei, dacă s-a stipulat astfel în contractul de gaj

107. Stingerea ipotecii se poate realiza:

a) prin anularea obligaţiei principale;
b) dacă imobilul este dobândit de un tert prin uzucapiune, cu condiţia ca
prescripţia să fie invocata în termen de 3 ani de la data dobândirii bunului;
c) prin renunţarea la ipotecă, de către creditor, efectuată în forma auten-
tică;
d) prin renunţarea debitorului la ipotecă.

a. b+c
b. a+b+c
c. b+d
d. a+c

108. Constituie garanţie personală:

a. gajul;
b. fidejusiunea;
c. dreptul de retenţie;
d. ipoteca.

109. Pot fi ipotecate:

a) imobilele aflate în circuitul civil şi accesoriile lor, mobile sau imobile;
b) uzufructul asupra bunurilor imobile;
c) creanţele sub condiţie rezolutorie;
d) bunurile viitoare ale debitorului.

a. b+d
b. a+d
c. b+c
d. a+c+d

257
 110. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poat apăra împotriva credito-
rului ipotecar în următoarele moduri:
a) poate cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile imobile ipo-
tecate, dacă au mai rămas, aflate în proprietatea debitorului;
b) poate recurge la purga făcând o ofertă creditorului de a-i plăti datorii-
le şi sarcinile ipotecare până la concurenţa valorii de preţuire a imobilului, când
l-a dobândit prin act cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
c) poate plăti el datori către creditorul urmăritor, subrogandu-se în drep-
turile acestuia;
d) poate abandona imobilul în mâna creditorului, chiar dacă este obligat
personal al plata datoriei.

a. b+d
b. a+c
c. a+b+c
d. c+d

111. Dacă debitorul are obligaţia de a aduce un fidejusor, acesta:

a) trebuie să fie o persoană solvabilă, în sensul de a avea mijloace destu-
le pentru a garanta obligaţia;
b) trebuie să fie o persoană capabilă de a contracta;
c) trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a judecătoriei unde ur-
mează a se executa obligaţia;
d) trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului în care locu-
ieşte creditorul.

a. b+d
b. a+b
c. a+b+c
d. b+c+d

112. Dacă fidejusorul a plătit datoria, el se poate regresa împotriva debi-

torului:
a) numai când a garantat cu consimţământul debitorului;
b) chiar când a garantat fără ştiinţa debitorului;
c) şi pentru cheltuielile ce le-a făcut după ce a notificat debitorului înce-
perea urmăririi de către creditor;
d) în temeiul subrogaţiei legale în dreptul creditorului plătit.

a. b+d
b. a+b+d
c. b+c+d
d. c+d

258
 113. Fidejusorul poate cere daune-interese de la debitor:
a) când este urmărit în judecată pentru a plăti;
b) când debitorul este insolvabil;
c) când debitorul s-a obligat să-l libereze de garanţie într-un termen de-
terminat şi acesta a expirat;
d) când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadentei stipulate.

a. b+d
b. a+b+d
c. a+b+c
d. a+b+c+d

114. Dreptul de retenţie:

a. se poate invoca pe cale de excepţie;
b. se poate invoca pe cale principală;
c. este un drept real perfect;
d. nu poate fi invocat pe calea unei contestaţii la executare.

115. Dreptul de ipotecă:

a. se stinge parţial, dacă a fost plătită mai mult de jumătate din datorie;
b. se stinge dacă a intervenit partajul bunului ipotecat şi imobilul respec-
tiv a trecut în lotul altui copărtaş decât cel care a constituit ipoteca;
c. are ca efect indisponibilizarea imobilului ipotecat, acesta nemaiputând
fi înstrăinat de către constituitorul ipotecii;
d. conferă creditorului dreptul de urmărire a bunului indiferent în mâini-
le cui s-ar afla imobilul, dar şi un drept de preferinţă în raport cu alţi creditori
ipotecari, în funcţie de rangul ipotecii.

116. În materia răspunderii civile delictuale, se reapară:

a. numai prejudiciul previzibil
b. şi prejudiciul moral
c. şi prejudiciul eventual
d. numai paguba efectiv suferită

117. Lipsa discernământului, în materia răspunderii civile delictuale:

a. exclude vinovăţia numai în cazul răspunderii pentru fapta proprie
b. se prezumă, până la proba contrară, în cazul minorilor în vârstă de pâ-
nă la 14 ani
c. echivalează cu absenţa factorului volitiv
d. constituie o prezumţie absolută în toate cazurile

259
 118. Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
trebuie să existe:
a) un prejudiciu
b) vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul
c) capacitatea deplină de exerciţiu
d) o faptă ilicită

a. a+b+c+d
b. a+b+d
c. a+d
d. a+b

119. În materia reparării prejudiciului:

a) se repară atât prejudiciul previzibil, cât şi prejudiciul imprevizibil
b) se repară numai paguba efectivă, nu şi câştigul nerealizat
c) este obligatorie recurgerea la calea procedurii judiciare
d) se repară atât paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat

a. a+c
b. b+c
c. a+b+c
d. a+d

120. Autorul unei fapte ilicite răspunde în baza art. 998 – 999 Cod civil,
dacă a săvârşit fapta:
a) cu intenţie directă
b) cu intenţie indirectă
c) din imprudentă
d) din neglijentă

a. a+b
b. a+c
c. a+b+c+d
d. a

121. Este angajată răspunderea civilă delictuală pentru următoarele ca-

tegorii de persoane:
a) persoanele puse sub interdicţie numai dacă victima prejudiciului va
reuşi să facă dovadă că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat
cu discernământ
b) minorii începând cu vârsta de 14 ani
c) numai minorii peste 16 ani
d) numai pentru persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină

260
 a. a+b
b. c+d
c. d
d. c

122. Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a) fapta are caracter obiectiv sau existentă materială, constând într-o
conduită ori manifestare umană exteriorizată
b) fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice
c) fapta este contrară ordinii publice
d) fapta este reprobată de societate

a. a+b
b. b+c
c. c+d
d. a+b+c+d

123. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale:

a) victima prejudiciului trebuie să facă dovadă existenţei prejudiciului, a
faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vi-
novăţiei
b) este admis orice mijloc de probă
c) nu este admisă proba testimonială
d) potrivit principiului general reglementat de art. 1169 Cod civil, sarci-
na probei condiţiilor răspunderii civile delictuale revine autorului faptei ilicite

a. a+b
b. c+d
c. a+c
d. d

124. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:

a) legitima apărare
b) starea de necesitate
c) forţă majoră
d) exercitarea unui drept

a. a+b+c+d
b. a+b+c
c. a+b+d
d. c+d

261
 138. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite urmă-
toarele condiţii:
a) existenţa unui prejudiciu
b) existenţa unei fapte licite
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
d) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în inten-
ţia cu care a acţionat

a. a+c+d
b. a+b+c+d
c. a+c
d. a+b+c

139. Repararea prejudiciului:

a. se poate realiza prin convenţia părţilor
b. se poate realiza numai prin intentarea unei acţiuni în justiţie penru
plata despăgubirilor
c. prin convenţia părţilor se poate stabili numai întinderea despăgubirilor
d. prin convenţia părţilor se poate stabili numai modalitatea de plată a
despăgubirilor

140. La repararea integrală a unui prejudiciu sunt avute în vedere urmă-

toarele aspecte:
a) este supusă reparării atât paguba efectivă, cât şi beneficiul nerealizat
b) se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil
c) la stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevantă starea materială
a victimei sau a autorului faptei ilicite
d) prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de formă sau
gradul de vinovăţie

a. a+d
b. a+c
c. a+b+c+d
d. a+c+d

141. La repararea prin echivalent a prejudiciului stabilirea despăgubiri-

lor se face în raport de următoarele elemente:
a. autorul faptei ilicite nu poate fi obligat la plata dobânzilor la suma
stabilită
b. autorul faptei ilicite poate fi obligat şi la plata dobânzilor la suma stabilită
c. dobânzile curg din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de
acordare a despăgubirilor
d. dobânzile curg din momentul săvârşirii faptei ilicite

262
 142. Prejudiciul cert:
a. este sigur sub aspectul existenţei sale
b. este sigur sub aspectul întinderii sale
c. este sigur atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii sale
d. este numai un prejudiciu actual

144. În principiu, repararea prejudiciului trebuie să se facă:

a. prin echivalent bănesc
b. în natură
c. parte în natură şi parte în echivalent bănesc
d. potrivit convenţiei părţilor

145. Pentru existenţa capacităţii delictuale se cere:

a. existenţa capacităţii depline de exerciţiu
b. existenţa discernământului
c. existenţa capacităţii de exerciţiu restrânse
d. ca autorul faptei ilicite să nu fie pus sub interdicţie

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

1. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt:

A) latura obiectivă şi latura subiectivă;
B) vinovăţia, răspunderea penală şi pedeapsa;
C) pericolul social al faptei, vinovăţia şi prevederea faptei în legea penală;
D) subiecţii şi obiectul infracţiunii.

2. Vinovăţia cuprinde:
A) numai factorul intelectiv sub forma prevederii sau a posibilităţii pre-
vederii de către subiect a urmărilor socialmente periculoase;
B) numai factorul volitiv care constă în voinţa subiectului de a săvârşi
fapta şi dorinţa de a produce în realitate urmările socialmente periculoase;
C) doi factori, respectiv factorul volitiv şi factorul intelectiv;
D) trei factori, respectiv factorul volitiv, factorul intelectiv şi factorul
sancţionator.

3. Vinovăţia există atunci:

A) când acţiunea sau inacţiunea care prezintă pericol social este săvârşi-
tă cu intenţie sau din culpă;
B) când acţiunea sau inacţiunea care prezintă pericol social este săvârşi-
tă numai cu intenţie;
C) când acţiunea sau inacţiunea care prezintă pericol social este săvârşi-
tă cu intenţie directă şi praeterintenţie;

263
 D) când acţiunea sau inacţiunea care prezintă pericol social este săvârşi-
tă numai din culpă.

4. Există intenţie directă, ca formă a vinovăţiei, atunci când:

A) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără
temei, că el nu se va produce;
B) făptuitorul, prevede rezultatul faptei sale, doreşte şi urmăreşte produ-
cerea lui, prin săvârşirea acelei fapte;
C) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, ac-
ceptă producerea lui;
D) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.

5. Există intenţie indirectă ca formă a vinovăţiei, atunci când:

A) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produce;
B) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, ac-
ceptă producerea lui;
C) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă;
D) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, doreşte şi urmăreşte produ-
cerea lui prin săvârşirea acelei fapte.

6. Există culpă cu prevedere ca formă a vinovăţiei, atunci când:

A) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte accep-
tă producerea lui;
B) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l
prevadă;
C) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmăreşte producerea lui
şi socoteşte fără temei, că acest rezultat nu se va produce;
D) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.

7. Există culpă simplă sau greşeală ca formă a vinovăţiei atunci când:

A) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă;
B) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte accep-
tă producerea lui;
C) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale şi nici nu putea să-l pre-
vadă;
D) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmăreşte producerea lui
şi socoteşte fără temei, că acest rezultat nu se va produce

264
 8. Praeterintenţia ca formă a vinovăţiei există:
A) în situaţia în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi
trebuia şi putea să-l prevadă;
B) în situaţia în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l
urmăreşte, acceptă producerea lui;
C) în situaţia în care făptuitorul doreşte şi urmăreşte ori acceptă produ-
cerea unor urmări periculoase, însă în realitate se produc, din culpă, urmări mai
grave (pe care fie că le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce
ori nu le-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să le prevadă);
D) în situaţia în care făptuitorul prevede rezultatul şi, deşi nu-l urmăreş-
te, acceptă producerea lui.

9. O infracţiune are un conţinut agravat sau calificat atunci când:

A) cuprinde numai condiţiile pentru existenţa ei în forma tipică;
B) pe lângă condiţiile necesare pentru existenţa ei în configuraţia tipică,
cuprinde şi alte circumstanţe de agravare;
C) este săvârşită de un infractor recidivist;
D) este săvârşită de un grup mai mare de persoane.

10. Codul penal român, în legătură cu regimul actelor preparatorii a

adoptat:
A) teza incriminării actelor preparatorii;
B) teza neîncriminării actelor preparatorii;
C) teza incriminării doar a unor acte preparatorii;
D) teza dezincriminării parţiale a actelor preparatorii.

11. Există tentativă perfectă:

A) atunci când făptuitorul execută în întregime elementul material al la-
turii obiective a infracţiunii şi cu toate acestea rezultatul urmărit nu se produce;
B) atunci când făptuitorul începe executarea elementului material al la-
turii obiective a infracţiunii, însă pe parcursul desfăşurării executarea este între-
ruptă şi nu poate fi dus până la capăt;
C) atunci când făptuitorul dispune de toate condiţiile necesare sub as-
pectul mijloacelor ce vor fi folosite şi al obiectului material al infracţiunii pen-
tru că infracţiunea proiectată să se consume, totuşi aceasta nu se consumă dato-
rită modului defectuos în care au fost folosite mijloacele de către făptuitor sau
altor cauze;
D) atunci când executarea faptei care constituie elementul material al in-
fracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt.

12. Există tentativă imperfectă:

A) atunci când făptuitorul execută în întregime elementul material al la-
turii obiective a infracţiunii şi cu toate acestea rezultatul urmărit nu se produce;

265
 B) atunci când făptuitorul începe executarea elementului material al la-
turii obiective a infracţiunii, însă pe parcursul desfăşurării executarea este între-
ruptă şi nu poate fi dusă până la capăt;
C) atunci când făptuitorul deşi dispune de toate condiţiile necesare sub
aspectul mijloacelor ce vor fi folosite şi al obiectului material pentru ca infrac-
ţiunea proiectată să se consume, totuşi infracţiunea nu se consumă, datorită mo-
dului defectuos în care au fost folosite mijloacele de către făptuitor sau altor
cauze;
D) atunci când făptuitorul nu execută elementul material al laturii obiec-
tive deoarece renunţă să mai comită infracţiunea.

13. Există tentativă improprie:

A) atunci când prin natura lui, mijlocul folosit este apt să producă rezul-
tatul, dar în cazul concret în raport de condiţiile existente s-a dovedit a fi insufi-
cient sau defectuos, sau în situaţia când obiectul material lipsea în mod acciden-
tal din locul unde făptuitorul credea că se află;
B) atunci când mijlocul folosit pentru săvârşirea infracţiunii, prin natura
lui, nu era apt în nici o împrejurare să producă rezultatul urmărit de făptuitor;
C) atunci când infracţiunea nu se consumă datorită caracterului inapt de
a produce rezultatul mijloacelor folosite de făptuitor, ori datorită faptului că
obiectul material lipsea din locul unde acesta credea că se află;
D) atunci când acţiunea fizică a fost executată în întregime, dar rezulta-
tul caracteristic pentru infracţiunea tip nu s-a produs.

14. Există tentativă relativ improprie:

A) atunci când prin natura lui mijlocul folosit de făptuitor pentru săvâr-
şirea infracţiunii este apt să producă rezultatul, dar în cazul concret, în raport de
condiţiile existente, s-a dovedit a fi insuficient sau defectuos, ori în situaţia când
obiectul material al infracţiunii lipsea în mod accidental din locul unde acesta
ştia că se află;
B) atunci când făptuitorul dispune de toate condiţiile necesare sub as-
pectul mijloacelor ce vor fi folosite şi al obiectului material al infracţiunii pen-
tru că acesta să se consume, şi totuşi infracţiunea nu se consumă datorită modu-
lui defectuos în care au fost folosite mijloacele de către făptuitor sau altor cauze;
C) atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată
mijlocului folosit care prin natura lui nu era apt în nici o împrejurare să producă
rezultatul urmărit de făptuitor;
D) atunci când făptuitorul a ales instrumentele adecvate pentru comite-
rea infracţiunii, dar aceasta nu s-a realizat datorită măsurilor pe care şi le-a luat
victima.

266
 15. Există tentativă absolut improprie:
A) atunci când prin natura lui, mijlocul folosit este apt să producă rezul-
tatul, dar în cazul concret, în raport de condiţiile existente, s-a dovedit a fi insu-
ficient sau defectuos, sau în situaţia când obiectul material lipsea în mod acci-
dental din locul unde făptuitorul credea că se află;
B) atunci când mijlocul folosit prin natura lui nu era apt în nici o împre-
jurare să producă rezultatul urmărit de făptuitor;
C) atunci când făptuitorul execută în întregime elementul material al la-
turii obiective a infracţiunii şi cu toate acestea rezultatul urmărit nu se produce;
D) atunci când mijlocul folosit era apt pentru producerea rezultatului do-
rit dar făptuitorul nu l-a mânuit în mod corespunzător.

16. Tentativă nu este posibilă:

A) la infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie;
B) la infracţiunile continuate;
C) la infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă;
D) la infracţiunile mai puţin grave.

17. Tentativă nu este posibilă:

A) la infracţiunile continuate;
B) la infracţiunile omisive;
C) la infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă;
D) la infracţiunile comisive.

18. Tentativă nu este posibilă:

A) la infracţiunile continuate;
B) la infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă;
C) la infracţiunile de executare promptă;
D) la infracţiunile săvârşite cu intenţie directă

19. Tentativă nu este posibilă:

A) în cazul infracţiunii deviate;
B) în cazul infracţiunii de obicei;
C) în cazul infracţiunii continuate;
D) la infracţiunile comisie

20. Sunt susceptibile de forma fapt epuizat

A) infracţiunile complexe;
B) infracţiunile deviate;
C) infracţiunile continue;
D) infracţiunile în faza tentativei.

267
 21. Sunt susceptibile de forma fapt epuizat
A) infracţiunile deviate;
B) infracţiunile continuate;
C) infracţiunile complexe;
D) infracţiunile principale.

22. Tentativă nu se pedepseşte:

A) numai atunci când făptuitorul s-a desistat de la săvârşirea faptei pusă
în executare, mai înainte ca organul de urmărire penală să o descopere;
B) atunci când făptuitorul a împiedicat mai înainte de descoperirea fap-
tei producerea rezultatului;
C) atunci când făptuitorul fie că s-a desistat fie că a împiedicat produce-
rea rezultatului mai înainte de descoperirea faptei;
D) atunci când făptuitorul se prezintă de bunăvoie la organul judiciar şi
sesizează fapta pe care intenţiona să o comită.

23. Care sunt formele unităţii naturale de infracţiune:

A) infracţiunea simplă, infracţiunea continuată şi infracţiunea deviată;
B) infracţiunea simplă, infracţiunea continuată şi infracţiunea continuă;
C) infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată;
D) infracţiunea simplă, infracţiunea complexă şi infracţiunea continuată

24. Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este:

A) o infracţiune continuă;
B) o infracţiune continuată;
C) o infracţiune colectivă;
D) o infracţiune de obicei.

25. Data săvârşirii unei infracţiuni continue este:

A) momentul când se comite acţiunea/inacţiunea care durează suficient
pentru a avea o semnificaţie penală;
B) momentul la care a încetat acţiunea/inacţiunea infracţională;
C) momentul în care s-a produs rezultatul;
D) momentul în care făptuitorul a fost reţinut sau arestat.

26. Când se epuizează o infracţiune continuă:

A) în momentul producerii rezultatului;
B) în momentul încetării acţiunii/inacţiunii infracţionale;
C) coincide cu momentul consumării infracţiunii;
D) în momentul în care cel puţin două părţi vătămate îl denunţa pe făp-
tuitor.

268
 27. Care sunt formele unităţii legale de infracţiune:
A) infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată;
B) infracţiunea complexă, infracţiunea continuă, infracţiunea progresivă
şi infracţiunea de obicei;
C) infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresi-
vă şi infracţiunea de obicei;
D) infracţiunea simplă şi infracţiunea de obicei.

28. Infracţiunea este continuată:

A) atunci când acţiunea/inacţiunea ce formează elementul material al la-
turii obiective, se prelungeşte în timp, în chip natural, chiar după momentul
consumării;
B) atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp acţiuni
sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul unei infracţiuni, înainte de
a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele;
C) atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni;
D) atunci când cuprinde în conţinutul său fie ca element constitutiv, fie
ca element circumstanţial o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi
o faptă prevăzută de legea penală.

29. În cazul infracţiunii continuate:

A) există concurs de infracţiuni;
B) există unitate naturală de infracţiune;
C) există unitate legală de infracţiune;
D) există pluralitate de infracţiuni.

30. Care este dată la care se consideră săvârşită infracţiunea continuată:

A) aceea a comiterii primei acţiuni sau inacţiuni;
B) aceea a efectuării celei de a doua acţiuni sau inacţiuni din componen-
ţa infracţiunii continuate;
C) aceea a comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni din componenţa infrac-
ţiunii continuate;
D) aceea la care partea vătămată depune plângere penală.

31. În cazul săvârşirii unei infracţiuni continuate, care este momentul ca-
re se ia în calcul pentru stabilirea stării de recidivă:
A) momentul consumării infracţiunii;
B) data săvârşirii infracţiunii;
C) data epuizării infracţiunii;
D) data condamnării infractorului.

269
 32. O infracţiune este complexă:
A) numai atunci când în conţinutul său intră ca element constitutiv o ac-
ţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea pe-
nală;
B) când în conţinutul său intră ca element constitutiv sau ca circumstan-
ţă agravantă o acţiune sau inacţiune care constituie ea însăşi o faptă prevăzută
de legea penală;
C) când elementul material al laturii obiective se repetă de mai multe ori
în aceeaşi împrejurare;
D) când latura obiectivă a infracţiunii se amplifică progresiv fără inter-
venţia făptuitorului.

33. Infracţiunea unică complexă are:

A) numai un obiect juridic principal;
B) numai un obiect juridic secundar;
C) un obiect juridic principal şi un obiect juridic secundar;
D) nu are obiect juridic.
34. Denumirea de infracţiune progresivă este dată:
A) acelei infracţiuni a cărei latură obiectivă după ce a atins momentul
consumării,.corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică fără intervenţia
făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi ur-
mări vătămătoare corespunzătoare unei infracţiuni mai grave;
B) acelei infracţiuni a cărei latură obiectivă după ce a atins momentul
consumării se prelungeşte în timp, până la intervenţia unei forţe care pune capăt
acelei activităţi infracţionale;
C) acelei infracţiuni care produce consecinţe grave şi foarte grave;
D) acelei infracţiuni care este săvârşită de făptuitor progresiv, pornind
de la acte infracţionale mai simple la acte infracţionale mai complexe.

35. Jocul de noroc, infracţiune prevăzută de art. 330 alin.2 Cp., este:
A) o infracţiune continuă;
B) o infracţiune continuată;
C) o infracţiune de obicei;
D) o infracţiune complexă.

36. Formele pluralităţii de infracţiuni sunt:

A) participaţia penală, concursul de infracţiuni şi recidiva;
B) concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară;
C) concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea naturală;
D) participaţia penală, pluralitatea intermediară şi pluralitatea naturală.

270
 37. Există concurs de infracţiuni:
A) numai atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite
printr-o unică acţiune, de aceeaşi persoană;
B) numai atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite
prin acţiuni sau inacţiuni distincte de aceeaşi persoană, înainte de a fi condam-
nată definitiv pentru vreuna din ele;
C) atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite printr-o
unică manifestare sau prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte ca autorul
acestora să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele;
D) atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de mai
multe persoane, într-o anumită perioadă de timp, printr-o acţiune sau inacţiune
unică.

38. Există concurs real de infracţiuni:

A) atunci când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană,
datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întru-
neşte elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni;
B) atunci când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană,
datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întru-
neşte elementele constitutive ale unor infracţiuni diferite;
C) atunci când mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoa-
nă înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele;
D) atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de un
grup de persoane, o parte din acestea fiind deja condamnate pentru cel puţin o
infracţiune comisia.

39. Există concurs ideal de infracţiuni:

A) atunci când mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoa-
nă, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele;
B) atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, da-
torită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs întruneşte
elementele constitutive a mai multor infracţiuni;
C) atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, da-
torită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneş-
te elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni;
D) atunci când mai multe infracţiuni au fost săvârşite de mai multe per-
soane, fiecare din acestea luând hotărâri proprii cu privire la acţiunile sau inac-
ţiunile întreprinse.

40. Cum se va aplica pedeapsa principală în caz de concurs de infracţi-

uni atunci când instanţa a stabilit numai pedepse cu închisoare:
A) se aplică pedeapsă mai grea, la care se adaugă un spor de până la 5
ani închisoare;

271
 B) se aplică pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită până la maximul
ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de
până la 5 ani închisoare;
C) se aplică pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită până la maximul
ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de
până la 7 ani închisoare;
D) se aplică pedeapsa rezultată din cumularea pedepselor pentru fiecare
infracţiune în parte.

41. Cum se aplică pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni,

atunci când instanţa a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă:
A) se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul
sau în parte;
B) se aplică pedeapsa închisorii care poate fi sporită până la maximul ei
special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga amenda în
totul sau în parte;
C) se aplică pedeapsa închisorii la care se poate adăuga amenda sporită
până la maximul general prevăzut de lege;
D) se aplică doar pedeapsa cu închisoarea, amenda contopindu-se în
aceasta.

42. În cazul când un infractor a fost condamnat definitiv la o pedeapsă

cu închisoarea mai mică de şase luni, pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţio-
nate, iar înainte de a începe executarea, comite o nouă infracţiune intenţionată
pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de un an, cum se va stabili şi
aplică pedeapsa ce urmează a o executa:
A) conform regulilor privind recidiva post condamnatorie;
B) conform regulilor, privind recidiva post executorie;
C) conform regulilor privind concursul de infracţiuni;
D) conform regulilor privind starea de recidivă.

43. Un infractor condamnat definitiv la pedeapsă închisorii mai mare de

şase luni pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, înainte de începerea
executării pedepsei, săvârşeşte din culpă o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an. La aplicarea pedepsei pentru săvârşirea
celei de a doua infracţiuni instanţa va ţine seama de:
A) regulile de la concursul de infracţiuni;
B) regulile de la recidiva post condamnatorie;
C) regulile de la recidiva post executorie;
D) legea nu distinge în mod cert.

272
 44. Contribuţia directă şi nemijlocită la săvârşirea faptei prevăzută de
legea penală este specifică:
A) instigatorului;
B) coautorilor;
C) complicelui;
D) coautorului, instigatorului şi complicelui.

45. Fapta persoanei care promite înainte de săvârşirea infracţiunii că va

tăinui bunurile provenite din aceasta, dar după săvârşirea ei, nu-şi mai ţine pro-
misiunea, constituie:
A) complicitate;
B) nu are semnificaţie penală;
C) este lipsită de pericol social;
D) coautorat.

46. Fapta persoanei care înainte de săvârşirea infracţiunii, promite făptu-

itorului că îl va favoriza constituie:
A) infracţiunea de favorizare a infractorului;
B) nu are semnificaţie penală;
C) complicitate;
D) instigare.

47. În cazul legitimei apărări prevăzute de art. 44 alin. 2 C. pen. atacul

trebuie să fie:
A) material, direct, imediat, injust şi proporţional;
B) material, direct, imediat şi injust;
C) material, direct şi injust;
D) material, direct şi proporţional.

48. În cazul legitimei apărări atacul trebuie să fie îndreptat împotriva:

A) celui care se apără sau altei persoane;
B) celui care se apără sau altei persoane, unui interes obştesc sau unui
bun important;
C) celui care se apără, altei persoane sau împotriva unui interes obştesc;
D) celui care se apără, cu condiţia să fie atacat cu obiecte contondente.

49. În cazul legitimei apărări atacul:

A) pune în pericol persoană sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc;
B) pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat ori interesul
obştesc;
C) pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat, bunurile
acestuia ori interesul obştesc;
D) pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanei.

273
 50. Este de asemenea în legitimă apărare şi:
A) acela care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală depăşind limite-
le unei apărări proporţionale;
B) cela care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi din cauza tul-
burării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale, cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul;
C) acela care din cauza provocării a săvârşit fapta prevăzută de legea
penală cu depăşirea limitelor unei apărări proporţionale;
D) acela care a săvârşit fapta întrucât a crezut că atacul îi va pune viaţa
în primejdie.

51. Legitima apărare este:

A) o cauză care înlătură răspunderea penală;
B) o cauză care înlătură executarea pedepsei;
C) o cauză care înlătură în mod direct caracterul penal al faptei;
D) o cauză care înlătură consecinţele condamnării.

52. Atunci când după dezarmarea agresorului cel atacat continuă riposta
lovind victima cu cuţitul şi cauzându-i moartea, acesta va beneficia de dispoziţi-
ile legale privitoare la:
A) legitimă apărare, în condiţiile prevăzute de art. 44 alin. 2 Cp.;
B) legitimă apărare, în condiţiile prevăzute de art. 44 alin. 3 Cp.;
C) nu va beneficia de dispoziţiile art. 44 C.pen., ci cel mult se va putea
pune în discuţie, aplicarea circumstanţei legale atenuante a provocării;
D) legitimă apărare, în condiţiile prevăzute de art. 44, alin.1 Cp.

53. Starea de necesitate

A) este o cauză care în mod direct înlătură caracterul penal al faptei;
B) este o cauză care înlătură răspunderea penală;
C) este o cauză care înlătură executarea pedepsei;
D) este o cauză care înlătură consecinţele condamnării.

54. Este în stare de necesitate:

A) acela care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva
de la pericol care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa integritatea corporală sau să-
nătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes pu-
blic;
B) acela care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva
de la un pericol iminent care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corpo-
rală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un
interes public;

274
 C) acela care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva
de la un pericol care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altuia;
D) acela care se afla în stare de legitimă apărare şi care dintr-o necesita-
te evidentă utilizează forţa faţă de agresor.

55. Pentru existenţa stării de necesitate pericolul trebuie să fie:

A) iminent, inevitabil şi să ameninţe una din valorile arătate în art. 45
alin.2 Cp.;
B) iminent, imediat şi injust;
C) direct, imediat, injust şi să ameninţe una din valorile arătate în art. 45
alin.2 Cp.;
D) imediat, direct, material şi injust.

56. Pentru a exista starea de necesitate, prin acţiunea de salvare:

A) trebuie să nu se producă urmări mai grave;
B) trebuie să nu se producă urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar
fi produs, dacă pericolul nu era înlăturat;
C) nu are importanţă valoarea urmărilor ce se produc prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală;
D) trebuie să existe indicii că se vor produce urmări grave într-un viitor
apropiat.

57. Temeiul admiterii stării de necesitate ca o cauză care înlătură carac-

terul penal al faptei constă:
A) în aceea că fapta prevăzută de legea penală săvârşită nu prezintă pe-
ricol social;
B) în aceea că fapta deşi săvârşită este asimilată cu neprevederea ei în
legea penală;
C) în aceea că fapta nu este săvârşită cu vinovăţie;
D) în aceea că fapta comisă nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.

58. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate nu

constituie infracţiune deoarece:
A) este o faptă socialmente utilă;
B) nu este săvârşită cu vinovăţie;
C) se consideră că echivalează cu neprevederea ei în legea penală;
D) starea de necesitate nu este infracţiune de sine stătătoare prevăzută de
Codul penal.

275
 59. Constrângerea morală este o cauză care înlătură:
A) caracterul penal al faptei;
B) răspunderea penală;
C) executarea pedepsei;
D) aplicarea unei sancţiuni penale.

60. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită

din cauză:
A) unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista;
B) unei constrângeri fizice fără de care făptuitorul nu a opus rezistenţă;
C) unei constrângeri fizice faţă de care făptuitorul a ripostat;
D) unei constrângeri fizice care l-a determinat pe făptuitor să comită in-
fracţiuni o perioadă lungă de timp.

61. În cazul constrângerii morale, pericolul cu care se ameninţă trebuie

să fie:
A) iminent;
B) grav;
C) imediat;
D) corespunzător.

62. Există caz fortuit, atunci când fapta prevăzută de legea penală săvâr-
şită de subiect este:
A) datorată neprevederii de către acesta a rezultatului socialmente peri-
culos;
B) consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de acesta;
C) consecinţa unei comportări imprudenţe;
D) consecinţa unei comportări dominată de neglijenţă şi uşurată.

63. Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei atunci când în

momentul săvârşirii ei:
A) făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman;
B) făptuitorul este intoxicat cronic prin alcool, stupefiante sau alte ase-
menea substanţe;
C) făptuitorul este alienat mintal;
D) făptuitorul este un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani.

64. În cazul iresponsabilităţii (cauză care înlătură caracterul penal al fap-

tei) starea de incapacitate psihică trebuie să fie datorată:
A) consumului de alcool;
B) unei boli nervoase;
C) alienaţiei mintale ori altei cauze;
D) consumului de droguri.

276
 65. Beţia, pentru a fi cauză care înlătură caracterul penal al faptei săvâr-
şite în această stare,
Trebuie să fie:
A) voluntară şi completă;
B) accidentală şi completă;
C) preliminară;
D) involuntară şi preliminară.

66. Starea de beţie completă şi accidentală este:

A) o circumstanţă atenuantă;
B) o circumstanţă agravantă;
C) o cauză care înlătură caracterul penal al faptei;
D) o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

67. Starea de beţie accidentală, incompletă, constituie:

A) o cauză care înlătură infracţiunea;
B) o circumstanţă agravantă;
C) de regulă, o circumstanţă atenuantă;
D) o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

68. Care sunt categoriile de minori care nu răspund niciodată penal pen-
tru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală:
A) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
B) minorii care nu au împlinit vârsta de 15 ani;
C) minorii care nu au împlinit vârsta de l8 ani;
D) minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani.

69. Minorii ce au depăşit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, care

săvârşesc fapte prevăzute de legea penală:
A) întotdeauna răspund penal;
B) nu răspund penal;
C) răspund penal numai dacă au săvârşit faptele cu discernământ;
D) răspund penal dacă au săvârşit mai multe fapte repetate.

70. Vinovăţia, că trăsătura esenţială a infracţiunii, presupune existenţa a

doi factori, inerenţi vieţii psihice:
A) intenţia directă sau intenţia indirectă;
B) conştiinţa şi voinţa;
C) uşurinţă sau neglijenţă;
D) praeterintentia şi culpă.

277
 71.Actele pregătitoare pot fi:
A) cunoscute şi necunoscute;
B) materiale şi morale;
C) fiziologice şi psihologice;
D) reuşite şi nereuşite.

72. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească tentativa pen-

tru a se diferenţia de actele premergătoare şi de infracţiunea consumată?
A) existenţa unei hotărâri sau rezoluţii de a săvârşi o infracţiune;
B) punerea în executare a hotărârii infracţionale;
C) săvârşirea infracţiunii în funcţie de scopul propus;
D) întreruperea executării sau neproducerea rezultatului.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

73. Care sunt infracţiunile la care tentativă nu este posibilă datorită spe-
cificului elementului material?
A) infracţiunile continue;
B) infracţiunile omisive;
C) infracţiunile de obicei;
D) infracţiunile formale.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

74. Care sunt infracţiunile la care tentativă nu este posibilă datorită ele-
mentului subiectiv?
A) infracţiunile săvârşite din culpă;
B) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită;
C) infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie;
D) infracţiunile săvârşite cu intenţie.
A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

278
 75. Care sunt principalele forme ale tentativei?
A) tentativa întreruptă (neterminată) sau imperfectă;
B) tentativa perfectă (terminată) sau fără efecte;
C) tentativa complexă sau vastă;
D) tentativa improprie.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

76. Care sunt condiţiile desistării?

A) renunţarea la comiterea infracţiunii să fie determinată de intervenţia
unei alte persoane;
B) renunţarea la comiterea infracţiunii să se bazeze pe voinţa liberă a
făptuitorului deci, din proprie iniţiativă;
C) renunţarea la săvârşirea infracţiunii să se facă în timp util;
D) renunţarea la comiterea infracţiunii să fie definitivă.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

77. Care sunt condiţiile împiedicării producerii rezultatului în cazul co-

miterii unei infracţiuni?
A) împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, să fie expresia
voinţei libere a făptuitorului;
B) împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc înainte de producerea
urmărilor periculoase;
C) împiedicare producerii rezultatului să aibă loc înainte de descoperirea
faptei;
D) împiedicare producerii rezultatului să se facă de orice persoană care
doreşte să-l ajute pe făptuitor.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

78. În actuala reglementare a Codului penal, tentativa este incriminată:

A) pentru toate infracţiunile din Codul penal;
B) doar pentru infracţiunile grave şi deosebit de grave;

279
 C) numai atunci când Codul penal prevede expres acest lucru;
D) pentru infracţiunile consumate.

79. Care sunt sistemele sancţionatorii cunoscute pentru concursul de in-

fracţiuni?
A) sistemul cumulului aritmetic;
B) sistemul absorbţiei;
C) sistemul progresiei geometrice;
D) sistemul cumulului juridic.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

80. Care este sistemul sancţionator pentru concursul de infracţiuni con-

sacrat şi admis de Codul penal roman?
A) sistemul cumulului aritmetic sau al adiţionării pedepselor;
B) sistemul absorbţiei pedepselor şi aplicarea pedepsei celei mai grave;
C) sistemul mixt al cumulului aritmetic şi al absorbţiei pedepselor;
D) sistemul cumulului juridic sau sistemul contopirii pedepselor.

81. Care sunt formele participaţiei penale propriu-zise sau perfecte?

A) autoratul sau coautoratul;
B) instigarea;
C) complicitatea;
D) tăinuirea.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

82. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea autoratu-

lui şi coautoratului, ca formă a participaţiei penale?
A) activitatea autorilor sau coautorilor trebuia să vizeze acelaşi obiect
juridic;
B) autorii sau coautorii trebuie să fie obligatoriu majori;
C) participanţii trebuie să fi săvârşit, în mod nemijlocit, împreună, fapta
prevăzută de legea penală;
D) să existe o legătură subiectivă intre coautori.

280
 A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

83. Care sunt infracţiunile ce nu pot fi săvârşite în coautorat?

A) infracţiunile omisive;
B) infracţiunile cu autor unic;
C) infracţiunile progresive;
D) infracţiunile ce presupun un subiect calificat.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

84. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa instigării

ca formă a participaţiei penale?
A) să existe cel puţin doi subiecţi ai infracţiunii (instigatorul şi instiga-
tul);
B) să existe identitate de obiect juridic intre instigare şi fapta săvârşită
de autor;
C) activitatea instigatorului să ducă la determinarea instigatului să să-
vârşească infracţiunea;
D) instigatorul să acţioneze numai cu intenţie depăşită sau din culpă.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

85. Identificaţi, în enunţurile de mai jos, principalele forme ale compli-

cităţii:
A) complicitatea materială şi complicitatea morală;
B) complicitatea anterioară şi complicitatea concomitenta;
C) complicitatea obiectivă şi complicitatea subiectivă;
D) complicitatea proprie şi complicitatea improprie.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

281
 86. Care sunt cauzele care înlătură caracterul penal al faptei?
A) legitima apărare;
B) starea de necesitate;
C) constrângerea fizică şi constrângerea morală;
D) amnistia;

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

87. Identificaţi, din enumerarea de mai jos, cauzele care înlătură caracte-
rul penal al faptei:
A) cazul fortuit;
B) iresponsabilitatea;
C) graţierea;
D) beţia accidentală (fortuită);

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

88. Din enumerarea de mai jos, identificaţi cauzele care înlătură caracte-
rul penal al faptei:
A) minoritatea făptuitorului;
B) prescripţia răspunderii penale;
C) eroarea de fapt;
D) beţia accidentală (fortuită);

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.
89. După atitudinea persoanei care a dorit sau nu să ajungă în stare de
beţie, aceasta poate fi:
A) beţia accidentală;
B) beţia involuntară;
C) beţia fortuită;
D) beţia provocată.

282
 A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

90. După gradul de intoxicaţie cu alcool ori alte substanţe, beţia poate fi:
A) beţia accidentală şi beţia voluntară;
B) beţia completa şi beţia incompletă;
C) beţia simplă şi beţia preordinata;
D) beţia involuntară şi beţia fortuită.

91. Pentru că starea de beţie să constituie o cauză care înlătura caracterul

penal al faptei, aceasta trebuie să fie:
A) beţie accidentală şi incompletă;
B) beţia voluntară şi incompletă;
C) beţie accidentală şi completă;
D) beţie voluntară şi completă.

92. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa stării de

beţie?
A) făptuitorul să fie în stare de beţie produsă prin alcool sau late sub-
stanţe, în momentul
Comiterii faptei;
B) starea de beţie în care se afla făptuitorul să fie voluntară;
C) starea de beţie să fie accidentală şi completă, adică provocată inde-
pendent de voinţă
Făptuitorului;
D) fapta săvârşită în stare de beţie să fie prevăzută de legea penală.

A) A+B+C;
B) A+B+D;
C) A+C+D;
D) B+C+D.

283
 DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ

1) Care este obiectul material al infracţiunii de omor ?

A. corpul persoanei în viaţa
B. acţiunea ucigãtoare
C. un bun mobil

2) Cum este sancţionată suprimarea vieţii unei persoane grav bolnave la

rugămintea acesteia (eutanasia)?
A) nu reprezintă infracţiune
B) reprezintă infracţiunea de omor
C) reprezintă infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii

3) Care sunt formele participaţiei penale în cazul infracţiunii de omor?

A. numai în formă instigării
B. numai în formă instigării şi complicităţii
C. în toate formele (coautorat, instigare, complicitate)

4) Ce consecinţe produce eroarea cu privire la persoana împotriva căreia

este îndreptată acţiunea ucigătoare?
A. înlãturã rãspunderea penalã a autorului
B. diminueazã rãspunderea penalã a autorului
C. nu înlătură şi nici nu diminuează răspunderea penală a autorului

5) Care este formă de vinovaţie cu care se comite infracţiunea de omor?

A. intenţia
B. praeterintenţia
C. intenţia directã calificatã prin scop

6) Cum se poate realiza elementul material al infracţiunii de omor?

A. numai prin acte comisive
B. prin acte comisive sau omisive
C. numai prin acte omisive

7). Infractorul săvârşeşte fapta cu intenţie atunci când:

A. prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că
el nu se va produce;
B. prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibili-
tatea producerii lui;
C. prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte.

284
 8) Cum influenţează realizarea mobilului existenţa omorului săvârşit din
interes material – art. 175 lit. b) C. pen.?
A. se poate reţine indiferent dacã fãptuitorul a obţinut sau nu satisface-
rea interesului urmãrit
B. se poate reţine şi când mobilul omorului a fost gelozia
C. nu se poate reţine dacã interesul material urmãrit este legitim.

9) Ce infracţiune reprezintă uciderea fratelui mamei de către copilul

acesteia?
A. omor
B. omor calificat
C. omor deosebit de grav

10) Tentativa la urmãtoarele infracţiuni se pedepseşte:

A. uciderea din culpã;
B. pruncuciderea;
C. omorul simplu;

11) Ce infracţiune reprezintă omorul săvârşit asupra fratelui soţiei?

A. omor calificat, sãvârşit asupra unei rude apropiate
B. omor simplu
C. omor deosebit de grav

12) Care sunt împrejurările în care se constituie infracţiunea de omor ca-

lificat?
A. în timpul nopţii
B. cu premeditare
C. prin cruzimi

13) Ce infracţiune reprezintă omorul comis pentru a ascunde săvârşirea

unei tâlhării?
A. omor calificat
B. omor deosebit de grav
C. concurs de infracţiuni între omor calificat şi tâlhãrie

14) Ce infracţiune reprezintă omorul comis pentru a ascunde săvârşirea

unei piraterii?
A. omor calificat
B. omor deosebit de grav
C. omor simplu

285
 15) În cazul infracţiunii de omor, vor imprima acţiunii caracter ucigãtor:
A. calitatea subiectului activ
B. mobilul şi scopul;
C. gravitatea consecinţelor provocate.

16) La infracţiunea de omor, legătura de cauzalitate:

A. trebuie doveditã;
B. nu se stabileşte în raport cu urmărea imediatã;
C rezultã ex re

17) La infracţiunea de omor, în ceea ce priveşte formele de realizare a

infracţiunii:
A. actele pregãtitoare sunt posibile şi se pedepsesc
B. actele pregãtitoare nu sunt posibile
C. tentativa este posibilã şi se pedepseşte

18) Dacă făptuitorul a ucis în aceeaşi împrejurare, cu intenţie, două per-

soane, ce infracţiune se va reţine?
A. sãvârşirea a douã infracţiuni de omor simplu, aflate în concurs
B. sãvârşirea unei infracţiuni de omor deosebit de grav
C. sãvârşirea unei infracţiuni de omor calificat

19) Câte zile de îngrijiri medicale sunt necesare pentru a exista infracţi-
unea de lovire sau alte violenţe?
A. mai mult de 20 de zile
B. cel mult 20 de zile
C. cel mult 60 de zile

20) Ce infracţiune constituie actele de violenţă comise cu intenţie şi care

au pricinuit victimei o vătămare corporală ce necesită pentru vindecare 20 de
zile de îngrijiri medicale?
A. vãtãmare corporalã – art.181 C.pen
B. lovire sau alte violenţe – art.180 alin.2 C. pen
C. lovire sau alte violenţe – art.180 alin.1 C. pen

21) Care sunt particularităţile de ordin procedural atunci când vătămarea

corporală are loc asupra unui membru de familie?
A. acţiunea penalã se pune în mişcare numai la plângerea prealabilã a
persoanei vãtãmate
B. Acţiunea penalã se pune în mişcare atât la plângerea prealabilã cât şi
din oficiu
C. Acţiunea penalã se pune în mişcare numai din oficiu

286
 22) Infracţiunea de lovire sau alte violente se consumă:
A. în momentul apariţiei efectelor dureroase sau vãtãmãtoare;
B. după ultimul act material de lovire;
C. se consumã în momentul atingerii violente a corpului victimei;

23) Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoa-

nei vãtãmate în cazul urmãtoarelor infracţiuni:
A. vãtãmarea corporalã;
B. lovirile sau vãtãmãrile cauzatoare de moarte;
C. vãtãmarea corporalã gravă

24) Atunci când vãtãmarea corporalã are loc asupra membrilor familiei:
A. acţiunea penalã se pune în mişcare numai la plângerea prealabilã a
persoanei vãtãmate;
B. Acţiunea penalã se pune în mişcare atât la plângerea prealabilã cât şi
din oficiu
C. acţiunea penalã se pune în mişcare numai din oficiu;

25) Consecinţele prevãzute de lege pentru că fapta sã constituie infracţi-

unea de vãtãmare corporalã gravã sunt:
A. vãtãmarea integritãţii corporale sau a sãnãtãţii care necesitã pentru
vindecare îngrijiri medicale cel mult de 60 de zile;
B. o infirmitate temporară fizică sau psihică;
C. vãtãmarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, care necesitã pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile

26) Lovirea intenţionatã de cãtre fãptuitor, cu aceeaşi ocazie, a douã

persoane constituie:
A. o infracţiune de lovire sau alte violenţe
B. douã infracţiuni de lovire sau alte violenţe aflate în concurs
C. o infracţiune de lovire sau alte violenţe în formã continuatã

27) Câte zile de îngrijiri medicale se cer în cazul infracţiunii de vătăma-

re corporală gravă?
A. victima necesitã pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult de 60
de zile
B. victima necesitã pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60
de zile
C. victima nu necesitã îngrijiri medicale

287
 28) Ce infracţiune reprezintă lovirea unui poliţist aflat în exerciţiul func-
ţiunii, dar care şi-a depăşit atribuţiile de serviciu?
A. ultraj
B. ultraj, în concurs cu infracţiunea de lovire sau alte violenţe
C. lovire sau alte violenţe

29) Pentru ce infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii

acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate?
A. lovirile sau vãtãmãrile cauzatoare de moarte
B. vãtãmarea corporalã gravã
C. lovirea sau alte violenţe şi vãtãmarea corporalã

30) Forma de vinovaţie în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cau-

zatoare de moarte este:
A. culpa
B. intenţia
C. praeterintenţia

31) Pentru ce infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii

tentativa se pedepseşte?
A. loviri sau vãtãmãri cauzatoare de moarte
B. vãtãmarea corporalã din culpã
C. vãtãmarea corporalã gravã, în varianta prevãzutã în art.182 alin. 3 C.
pen.

32) Pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, le-

gătura de cauzalitate:
A. rezultă din materialitatea faptei (ex re);
B. trebuie stabilită intre elementul material şi urmărea imediată;
C. se stabileşte doar în funcţie de rezultat

33) Pentru ce infracţiuni tentativa nu se pedepseşte:

A. vãtãmarea corporalã gravã, prevãzutã în art. 182 alin. (3) C. pen.;
B. loviri sau vãtãmãri cauzatoare de moarte;
C. omor calificat

34) Tentativa la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se pe-

depseşte dacã:
A. fapta este săvârşită prin rãpire
B. fapta a avut ca urmare moartea victimei;
C. fapta a avut ca urmare sinuciderea victimei

288
 35) Lipsirea de libertate în mod ilegal poate fi comisă:
A. atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni;
B. numai prin inacţiuni;
C. numai prin acţiuni.

36) Când se pedepseşte mai sever lipsirea de libertate în mod ilegal?

A. fapta s-a sãvârşit fără consimţământul victimei
B. fapta s-a sãvârşit în timpul nopţii
C. în schimbul eliberării se cere un folos material

37) Lipsirea de libertate în mod ilegal este mai gravã în cazul în care
fapta este sãvârşitã:
A. prin simulare de calitãţi mincinoase;
B. prin simulare de calitãţi oficiale;
C. în timpul nopţii;

38) Lipsirea de libertate în mod ilegal se va reţine în variantã agravatã

atunci când fapta este sãvârşitã:
A. de cãtre o persoanã mascatã, deghizatã sau travestitã;
B. în timpul unei calamitãţi;
C. în scopul de a obliga victima la practicarea prostituţiei

39) Care este obiectul material al infracţiunii de violare de domiciliu?

A. celula unui deţinut
B. o sală de clasă
C. locuinţă asupra cărora este purtată acţiunea ilicită

40) Cum se poate realiza elementul material al infracţiunii de violare de

domiciliu?
A. pentru executarea unui mandat de arestare
B. fără consimţământul persoanei care o foloseşte
C. pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţa viaţa unei persoane

41) Fapta celor trei inculpaţi care, pentru a pătrunde în casa victimei au
sărit gardul în curtea acesteia, fiind surprinşi de poliţie în momentul în care se
pregăteau să intre în casa constituie:
A) tentativă la infracţiunea de violare de domiciliu;
B) infracţiunea de violare de domiciliu în formă consumată, varianta tip;
C) infracţiunea de violare de domiciliu în formă consumată, varianta
agravată;

289
 42) Tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu :
A. nu este posibilă;
B. se pedepseşte;
C. este posibilă, dar nu se pedepseşte

43) Violarea de domiciliu va fi reţinută în variantã agravatã atunci când

este săvârşită:
a. în timpul unei calamităţi;
b. prin folosire de calităţi mincinoase;
c. prin simulare de calităţi mincinoase;

44) Pãtrunderea, fãrã drept, într-o locuinţă, constituie infracţiunea de vi-

olare de domiciliu în variantã agravatã, dacã se săvârşeşte:
a. prin simulare de calităţi oficiale;
b. în timpul nopţii;
c. prin folosire de chei mincinoase

45) Ce infracţiune absoarbe în conţinutul său şantajul ca infracţiune

complexă?
A. acţiunea de constrângere
B. ameninţare şi loviri sau alte violenţe
C. ameninţare şi violare de domiciliu
D. ameninţare şi omor simplu

46) La infracţiunea de şantaj, tentativa:

A. este posibilã, dar nu este sancţionata;
B. nu este posibilã;
C. se pedepseşte
47) La infracţiunea de şantaj, forma de vinovãţie cerutã de lege este:
A. intenţia directã sau indirectã
B. iIntenţia directã calificatã prin scop
C. praeterintenţia
48) Folosul urmărit de făptuitor, în cazul infracţiunii de şantaj:
A. trebuie să fie just;
B. poate fi pentru sine sau pentru o altă persoană;
C. trebuie să fie materializat exclusiv în bani
49) Pentru ce infracţiuni contra libertăţii persoanei împăcarea părţilor în-
lătură răspunderea penală?
A. violare de domiciliu
B. lipsire de libertate în mod ilegal
C. sclavie

290
 50) La infracţiunea de viol:
A. subiectul activ poate fi doar o persoană de sex feminin;
B. subiectul activ poate fi doar o persoană de sex masculin;
C. subiectul activ poate fi orice persoană indiferent de sex.

51) Care sunt modalităţile agravante ale infracţiunii de viol?

A. când făptuitorul profita de imposibilitatea victimei de a se apăra;
B. când s-a cauzat victimei o vătămare corporală;
C. când victima se afla în îngrijirea făptuitorului.

52) Violul poate fi definit ca fiind :

A. actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit, prin con-
strângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa;
B. actul sexual , de orice natură, cu o persoană de acelaşi sex , prin con-
strângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa;
C. actul sexual , de orice natură , cu o persoană de sex diferit sau de ace-
laşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa

53) Ce condiţii trebuie să îndeplinească constrângerea la infracţiunea de

viol?
A. sã preceadã sau sã fie concomitentã actului sexual
B. sã fie posterioarã actului sexual
C. sã nu existe

54) Participaţia la sãvârşirea infracţiunii de viol este posibilã în

urmãtoarele forme:
A. instigare şi complicitate; coautoratul nu este posibil
B. nu este posibilă;
C. coautorat, instigare,complicitate
55) Fapta tatãlui de a-şi obliga fiica în vârstã de 12 ani sã întreţină rapor-
turi sexuale cu el reprezintã infracţiunea de :
A. viol
B. act sexual cu un minor
C. viol în concurs cu infracţiunea de incest ;

56) Forma de vinovãţie cu care se sãvârşeşte infracţiunea de viol în ca-

zul în care fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei este:
A. intenţia
B. culpa
C. praeterintenţia
291
 57) Violul este mai grav dacã:
A. se sãvârşeste de douã sau mai multe persoane;
B. victima este membru al familiei;
C. se comite în timpul nopţii;

58) Consumarea infracţiunii de viol survine:

a. în momentul finalizării actului sexual;
b. în momentul constrângerii, de orice natură;
c. în momentul începerii actului sexual

59) Ce infracţiune constituie determinarea unei persoane să săvârşească

acte sexuale cu o persoană de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani?
A. corupţie sexuală – art. 202 C.pen.
B. perversiune sexuală – art. 201 C.pen.
C. instigare la infracţiunea de act sexual cu un minor – art. 198 C.pen.

60) Actul sexual cu un minor este comis cu:

A. praeterintentie;
B. atât intenţie directă, cât şi indirectă;
C. cu intenţie directă calificată prin scop

60) Subiectul pasiv al infracţiunii de act sexual cu un minor este:

A. numai minorul care nu a împlinit vârsta de 15 ani;
B. atât minorul care nu a împlinit vârsta de 15 ani, cât şi cel între 15 şi
18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor,
medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa;
C. numai minorul între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore
curator, supraveghetor,îngrijitor, medic curant, profesor sau educator,
folosindu-se de calitatea sa

62) Actul sexual cu un minor se va reţine în variantã agravatã dacã:

A. victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;
B. victima are vârsta între 15 – 18 ani, iar fapta a fost săvârşită de tutore
sau curator;
C. victima nu a împlinit vârsta de 18 ani, iar actul sexual a fost determi-
nat de oferirea de bani de cãtre fãptuitor ;

63) Infracţiunea de incest are următoarea particularitate:

A. are ca element material actul sexual de orice naturã
B. se poate realiza şi între fraţi şi surori
C. poate fi comisã numai de tatã asupra fiului având în vedere cã aceştia
sunt rude în linie directã

292
 64) Incestul este comis, din punct de vedere al laturii subiective :
A. numai cu intenţie directă;
B. numai cu intenţie indirectă;
C. atât cu intenţie, cât şi din culpă

65) Infracţiunea de corupţie sexuală este mai gravă:

A. când actele cu caracter obscen se săvârşesc în cadrul familiei;
B. când actele cu caracter obscen se săvârşesc asupra unui minor sau în
prezenţa unui minor;
C. când actele cu caracter obscen se săvârşesc asupra unei rude apropiate

66) Infracţiunea de perversiune sexuală este mai gravă dacă:

A. se săvârşeşte în public;
B. se produce vătămarea corporală a victimei;
C. este săvârşită împotriva a doua sau mai multe persoane

67) Elementul material al infracţiunii de corupţie sexuală se realizează

prin:
A. ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un
minor;
B. acte de perversiune sexuală cu un minor;
C. acte de constrângere a unui minor

68) Care este obiectul material al infracţiunii de furt?

A. un bun aflat în circuitul civil
B. un bun imobil
C. un bun mobil

69) Cine poate fi subiect activ la infracţiunea de furt?

A. proprietarul bunului
B. posesorul bunului
C. detentorul bunului

70) Ce infracţiune constituie furtul comis într-un taxi?

A. furt simplu
B. furt calificat
C. tâlhărie

71) Sunt împrejurări care constituie infracţiunea de furt calificat?

A. furtul comis prin ameninţarea victimei cu o armã
B. furtul urmat de punerea victimei în stare de inconştienţă
C. furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun

293
 72) Infracţiunea de furt se consumã în momentul:
A. deposedãrii victimei de bun
B. împosedãrii autorului cu acel bun
C. atingerii bunului de autor

73) Infracţiunea de furt poate avea ca obiect material:

A. imobilele prin destinaţie;
B. lucrurile ce nu aparţin cuiva (res nullius);
C. lucrurile abandonate de posesorul lor (res derelictae).

74) Înscrisurile pot fi obiect material al infractiunii de furt:

A. doar dacã au valoare economicã
B. doar dacã sunt acte ce dovedesc starea civilã;
C. indiferent dacã au sau nu valoare economicã;

75) Raportat la obiectul juridic, ce fel de infracţiune este tâlhăria?

A. complexã
B. progresivă
C. de obicei

76) Dacă făptuitorul ucide victima la scurt timp după ce i-a sustras banii,
fapta va constitui:
A. omor calificat ( art.175 lit. b C.pen. );
B. omor deosebit de grav ( art. 176 lit. d ) ;
C. tâlhărie în formă agravanta ( art. 211 alin. 3 )

77) Prin ce acţiuni se poate realiza elementul material al infracţiunii de

tâlhărie?
A. un bun mobil
B. acelaşi ca la infracţiunea de furt, la care se adaugã folosirea violenţei
fizice sau psihice
C. degradarea unui bun mobil prin folosirea violenţei fizice sau psihice

78) Ce infracţiune săvârşeşte persoana care aflându-se la o întrunire, tâl-

hăreşte trei persoane, într-un interval scurt de timp?
A. trei infracţiuni de furt, în concurs cu tot atâtea infracţiuni de amenin-
ţare;
B. trei infracţiuni de tâlhărie, în concurs;
C. o singură infracţiune de tâlhărie, în formă agravata.

79) A încearcă să-i smulgă geanta lui B şi acesta opunând rezistenţă, ca-
de, se loveşte la cap şi moare. Ce faptă comite A?
A) art. 20 raportat la 211 alin. ultim;

294
 B) art. 20 raportat la 211 alin.1 şi art. 183 c.p.;
C) art. 20 raportat la 211 alin 1 şi art. 184 c.p.

80) Reprezintã infracţiune de tâlhãrie:

A. furtul săvârşit prin întrebuinţare de insulte
B. furtul urmat de întrebuinţarea de ameninţări pentru pãstrarea bunului
furat
C. furtul săvârşit asupra victimei aflate în stare de inconştienţă sau nepu-
tinţă de a se apãra

81) Tâlhãria se va reţine în varianta agravatã atunci când:

A. a avut vreuna din urmãrile arãtate în art. 181 C. pen;
B. a fost săvârşită prin efracţie
C.a fost săvârşită într-un mijloc de transport

82) Ce infracţiune constituie fapta aceluia care, cumpărând un autotu-

rism, la înstrăinat, deşi prin contractul de vânzare – cumpărare se stipulase că
până la plata integrală a preţului, cumpărătorul ia în păstrare autovehiculul fără
a avea dreptul de a circula cu el?
A. abuz de încredere;
B. înşelăciune;
C. gestiune frauduloasă.

83) Care este obiectul material al infracţiunii de înşelăciune?

A. un bun mobil sau imobil
B. doar un bun mobil
C. doar un bun imobil

84) Când exista înşelăciune, în varianta prevăzută în art.215 alin.3?

A. s-a săvârşit cu prilejul executării unui contract
B. s-a săvârşit prin folosire de mijloace frauduloase
C. s-a săvârşit prin emiterea unui cec fără acoperire

85) La infracţiunea de înşelăciune, în ce constă urmărea imediată:

A. într-o stare de pericol pentru patrimoniul victimei
B. într-o pagubã produsă în patrimoniul victimei
C. în obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust

86) Care este formă de vinovăţie cu care se comite infracţiunea de înşe-

lăciune?
A. cu intenţie directã, calificată prin scop
B. cu intenţie directã sau indirectã
C. cu intenţie indirectã

295
 87) Tentativă în cazul infracţiunii de înşelăciune:
A. nu este posibilã;
B. este posibilã, însã nu este incriminatã;
C. este posibilã şi este incriminatã.

88) Latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune include scopul :

A. de a obţine, pentru altul, un folos material injust;
B. de a păgubi o persoană;
C. de a obţine, pentru altul, un folos nepatrimonial injust

89) Subiect activ al infracţiunii de delapidare poate fi:

A. orice persoană, nefiind circumstanţiat de text;
B. gestionarul sau administratorul;
C. un funcţionar cu atribuţii de control

90) Cine poate fi subiect pasiv al infracţiunii de delapidare?

A. o persoană fizică
B. o persoană juridică de drept public său privat
C. nu este circumstanţiat de text

91) Care sunt modalităţile alternative de realizare a elementului material

al infracţiunii de delapidare?
A. însuşirea, folosirea, traficarea
B. însuşirea, dispunerea pe nedrept, folosirea
C. traficarea, folosirea, dobândirea

92) Elementul material al infracţiunii de delapidare constã în:

A. însuşirea, traficarea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate
B. însuşirea, distrugerea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate
C. primirea, traficarea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate

93) Dintre infracţiunile contra patrimoniului, tentativa se pedepseşte la:

A. abuzul de încredere;
B. gestiunea frauduloasã;
C. delapidarea.

94) Infracţiunea de distrugere:

A. este o infracţiune de pericol;
B. se poate sãvârşi prin acţiune sau inacţiune;
C. nu se pedepseşte dacã rãmâne în stadiul de tentativã.

95) Urmarea imediatã a infractiunii de distrugere poate consta în:

A. crearea unei stãri de pericol

296
 B. distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun aflat în patrimoniul public ori privat
C. o vãtãmare a intereselor legale ale persoanei vãtãmate;

96) Cine poate fi subiect pasiv secundar la infracţiunea de ultraj?

A. o persoană fizică sau juridica
B. numai un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat
C. numai o persoană juridică

97) Subiect pasiv principal al infracţiunii de ultraj este:

A. statul român;
B. un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autori-
tăţii de stat;
C. orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde pe-
nal.

98) Ce infracţiune absoarbe în conţinutul sau ultrajul în formă tip, ca in-

fracţiune complexă?
A. lovire sau alte violente
B. ameninţare
C. Vătămare corporală

99) Ce infracţiune reprezintă fapta inculpatului care, cu aceeaşi ocazie, a

insultat şi ameninţat în mod succesiv trei lucrători de poliţie aflaţi în exerciţiul
funcţiunii?
A. o singură infracţiune de ultraj, în variantă agravată
B. trei infracţiuni de ultraj, în concurs cu trei infracţiuni de lovire sau al-
te violente
C. trei infracţiuni de ultraj, aflate în concurs real

100) Subiect activ al infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale poate fi:

A. orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde pe-
nal;
B. doar un funcţionar public;
C. atât funcţionarul , cât şi funcţionarul public.

101) Pentru existenţa infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, este

necesar ca:
A. făptuitorul să fi folosit fără drept o calitate oficială;
B. făptuitorul să fi folosit fără drept o calitate oficială şi să fi îndeplinit
un act legat de acea calitate;

297
 C. făptuitorul să se fi folosit de calitatea oficială şi să fi îndeplinit un act
legat de acea calitate.

102) Elementul material al infracţiunii de ultraj consta în:

A. orice acţiune de ameninţare a unui funcţionar public, indiferent dacă
se afla în exerciţiul funcţiei sau nu;
B. orice acţiune de ameninţare a unui funcţionar public, dar doar dacă
acesta se afla în exerciţiul funcţiei;
C. orice acţiune de ameninţare împotriva unui funcţionar public, chiar
dacă acesta îşi depăşeşte atribuţiile de serviciu.

103) Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de
îndeplinirea vreunui act legat de acea
calitate, constituie infracţiunea de:
A. ultraj;
B. uzurpare de calitati oficiale;
C. portul nelegal de decoratii sau de semne distinctive.

104) Elementul material al infracţiunii de luare de mită poate consta în:

A) darea de bani ori alte foloase;
B) promisiunea sau oferirea de bani;
C) acceptarea promisiunii unor foloase.

105) Infracţiunea de luare de mită poate fi comisă numai de:

A) de funcţionarul public;
B) magistraţi, poliţişti, prefecţi şi primari;
C) de funcţionari publici şi ceilalţi funcţionari.

106) La infracţiunea de denunţare calomnioasă învinuirea mincinoasă

poate fi făcută prin:
A) plângere;
B) sesizare anonimă;
C) sesizare semnată cu un pseudonim.

107) X pretinde că-l cunoaşte pe Y care este judecător, şi pretinde 1000

Euro de la Z pentru a interveni pe lângă Y în soluţionarea favorabilă a unei cau-
ze civile. Ce fapta comite X?
A) art. 254 c.p.
B) art. 257 c.p.
C) art. 256 c.p.

298
 108) X se îmbrăca în uniforma de agent de poliţie şi îl opreşte pe condu-
cătorul auto Y, după care îl amendează cu 1000 RON pentru neacordarea de
prioritate.Ce fapta comite X?
A) art.240 c.p.;
B) art.241 c.p.;
C) art. 240 c.p. şi 241 c.p. cu aplicarea art.33 lit.a

109) Cine poate fi subiect activ nemijlocit al infracţiunii de abuz în ser-

viciu contra intereselor persoanelor?
A. numai un funcţionar public
B. numai un funcţionar
C. atât un funcţionar public cât şi un funcţionar

110) Formă de vinovăţie cu care se poate săvârşi infracţiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor este:
A. cu intenţie directă
B. cu intenţie, directă sau indirectă
C. din culpă

111) Ce urmare imediată are infracţiunea de abuz în serviciu contra inte-

reselor persoanelor?
A. o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ
B. o vătămare a intereselor legale ale unei persoane
C. orice vătămare a intereselor unei persoane

112) Când exista abuz în serviciu în formă calificată?

A. fapta a cauzat o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autori-
tăţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 C. pen.,
sau o pagubă materială mai mare de 100.000 lei
B. fapta a cauzat o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autori-
tăţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 C. pen.,
sau o pagubă materială mai mare de 200.000 lei
C. fapta a cauzat o pagubă materială mai mare de 100.000 lei

113) În ce consta urmărea imediata la infracţiunea de abuz în serviciu

contra intereselor publice (art. 248 C. pen.)?
A. într-o stare de pericol
B. într-un rezultat, fiind obligatoriu ca acesta să fie concretizat într-o
pagubă
C. într-un rezultat, concretizat într-o tulburare însemnată bunului mers al
unei unităţi din cele la care se referă art.145 C. pen. sau o pagubă patri-
moniului acesteia

299
 114) Cine poate fi subiect activ nemijlocit la infracţiunea de neglijentă
în serviciu?
A. numai un funcţionar public
B. orice persoană care răspunde penal
C. atât un funcţionar public, cât şi alt funcţionar
115) Neglijenta în serviciu (art. 249 C. pen.) se săvârşeşte:
A. numai din culpă
B. numai cu intenţie
C. atât cu intenţie, cât şi din culpă
116) În ce constă urmărea imediată la infracţiunea de neglijentă în servi-
ciu (art. 249 C. pen.)?
A. o tulburare însemnată bunului mers al unei unităţi din cele la care se
referă art.145 C. pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia
B. o tulburare însemnată bunului mers al unei unităţi din cele la care se
referă art.145 C. pen., o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare
importantă intereselor legale ale unei persoane
C. o vătămare importanta intereselor legale ale unei persoane
117) Ce infracţiune constituie fapta funcţionarului public, aflat în exerci-
ţiul atribuţiilor de serviciu, de a ameninţa o persoană?
A. abuz în serviciu contra intereselor persoanelor
B. abuz în serviciu contra intereselor publice
C. purtare abuzivă
118) Întrebuinţarea de expresii jignitoare fată de o persoană, de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu reprezintă:
A. infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;
B. infracţiunea de purtare abuzivă;
C. infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.
119) Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de servi-
ciu, cu ştiinţa, nu îndeplineşte un act şi prin acesta cauzează o tulburare
însemnată unei instituţii de stat, constituie:
A. abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;
B. abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi;
C. abuz în serviciu contra intereselor publice.

120) Lovirea sau alte acte de violenta săvârşite de un funcţionar în exer-

ciţiul atribuţiilor de serviciu, constituie:
A. purtare abuzivă;
B. supunere la rele tratamente;
C. ultraj.

300
 121) Îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiului
drepturilor unui cetăţean ori crearea pentru acesta a unor situaţii de infe-
rioritate, dacă prin aceasta se cauzează o vătămare a intereselor legale
ale unei persoane, constituie:
A. abuz în serviciu contra intereselor publice;
B. abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;
C. abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.

122) Neangajarea unei persoane pe un post vacant, deşi aceasta îndepli-

neşte condiţiile prevăzute de lege, constituie:
A. abuz în serviciu contra intereselor publice;
B. abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;
C. abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi..

123) Formă de vinovăţie cu care se poate săvârşi infracţiunea de purtare

abuzivă este:
A. intenţia directă calificată prin scop
B. intenţia directă sau indirectă
C. intenţia indirectă

124) Ce infracţiune constituie fapta funcţionarului, de a pretinde şi primi

un folos necuvenit, după îndeplinirea în parte a unui act de serviciu dar înainte
de finalizarea lui?
A. primire de foloase necuvenite
B. abuz în serviciu contra intereselor persoanelor
C. luare de mită

125) La luarea de mită pot fi confiscate de la subiectul activ:

A. doar bunurile care au fost primite sau echivalentul lor în bani
B. bunurile care au fost promise
C. echivalentul bunurilor pe care le-a pretins cel mituit

126) Cine poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită în formă

calificată?
A. un funcţionar public
B. un funcţionar cu atribuţii de control
C. un funcţionar cu atribuţii de conducere

127) Cine este subiect pasiv la infracţiunea de luare de mită (art.254 C.pen.)?
A. mituitorul
B. funcţionarul mituit
C. instituţia său persoana juridică în serviciul căruia făptuitorul îşi exer-
cită atribuţiile de serviciu

301
 128) Care sunt condiţiile necesare pentru realizarea elementului material
în cazul infracţiunii de luare de mită?
A) darea de bani ori alte foloase;
B) promisiunea sau oferirea de bani;
C) acceptarea promisiunii unor foloase sau nerespingerea promisiunii
unor foloase.

129) Care sunt modalităţile alternative în care se poate realiza elementul

material al infracţiunii de luare de mită?
A. darea de bani ori alte foloase
B. promisiunea sau oferirea de bani
C. acceptarea sau nerespingerea promisiunii unor foloase

130) Când se consumă infracţiunea de luare de mită (art. 254 C. pen.)?

A. în momentul realizării acţiunii sau inacţiunii incriminate
B. în momentul în care făptuitorul intră în posesia folosului necuvenit
C. după îndeplinirea de către funcţionar a actului de serviciu

131) Cine poate fi subiect activ nemijlocit al infracţiunii de dare de mită?

A. orice persoană fizică care răspunde penal
B. numai un funcţionar
C. numai un funcţionar public

132) Ce constituie constrângerea mituitorului de către funcţionar?

A. o cauză de nepedepsire
B. o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptei
C. o cauză de reducere a pedepsei

133) Ce constituie denunţarea de către mituitor a faptei mai înainte ca

organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune?
A. o cauză specială de nepedepsire
B. o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei
C. o cauză de reducere a pedepsei

134) Confiscarea specială prevăzută de art. 255 alin. 4 C.pen. se aplică:

A. doar în situaţia în care făptuitorul este funcţionar;
B. în toate cazurile , chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare;
C. doar în situaţia în care oferta de bani sau alte foloase a fost urmată de
acceptare

135) La infracţiunea de dare de mită (art. 255 C. pen.) elementul materi-

al al faptei:
A. se săvârşeşte doar anterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu;

302
 B. se săvârşeşte doar ulterior efectuării sau neefectuării actului de servi-
ciu;
C. se poate săvârşi fie anterior, fie ulterior efectuării sau neefectuării ac-
tului de serviciu

136) Când există infracţiunea de primire de foloase necuvenite (art. 256

C.pen.)?
A. bunurile au fost primite de funcţionar, înainte de îndeplinirea unui act
la care era obligat în virtutea funcţiei sale
B. bunurile au fost primite de funcţionar, după ce a îndeplinit un act în
virtutea funcţiei sale
C. bunurile au fost primite de funcţionar, după ce a îndeplinit un act
contrar îndatoririlor sale de serviciu

137) Elementul material al infracţiunii de primire de foloase necuvenite

constă în:
A. primirea, pretinderea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea pro-
misiunii unor astfel de foloase;
B. primirea unor foloase necuvenite;
C. pretinderea unor foloase necuvenite.

138) Pentru existenţa infracţiunii de primire de foloase necuvenite:

A. foloasele pot fi primite anterior îndeplinirii actului la care funcţiona-
rul era obligat în virtutea funcţiei
B. foloasele pot fi primite doar după îndeplinirea actului la care funcţio-
narul era obligat în virtutea funcţiei
C. foloasele necuvenite pot fi primite anterior sau după îndeplinirea ac-
tului la care funcţionarul era obligat în virtutea funcţiei

139) Care sunt modalităţile prin care se poate realiza elementul material
al infracţiunii de trafic de influenţă?
A. oferirea de foloase
B. promisiunea de foloase
C. pretinderea de foloase

140) Latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţa include scopul

de a determina funcţionarul :
A. să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu;
B. să facă un act ce nu intra în atribuţiile sale serviciu;
C. să facă un act ce depăşeşte atribuţiile sale de serviciu.

141) Infracţiunea de trafic de influentă:

A. se poate comite şi printr-o inacţiune, respectiv prin nerespingerea

303
 unei promisiuni de daruri;
B. are un subiect activ nemijlocit circumstanţiat;
C. se comite numai cu intenţie directă calificată prin scop

142) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de in-

fluenţa se poate realiza prin:
A. nerespingere de daruri direct sau indirect;
B. oferire de daruri indirect;
C. acceptare de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul.

143) Ce obiect juridic are infracţiunea de mărturie mincinoasă?

A) crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei;
B) soluţionarea injustă a unei cauze;
C) condamnarea pe nedrept a unei persoane.

144) Cine poate fi subiect activ nemijlocit al infracţiunii de mărturie

mincinoasă?
A. orice persoană fizică care răspunde penal
B. numai martorul
C. numai un martor, expert sau interpret

145) Ce efecte produce retragerea mărturiei mincinoase mai înainte de a

se produce arestarea inculpatului sau de a se fi dat o soluţie în cauză?
A. o cauză de inexistentă a infracţiunii
B. o cauză de impunitate
C. o cauză de reducere a pedepsei

146) Ce constituie retragerea mărturiei mincinoase după ce s-a produs

arestarea inculpatului sau după ce s-a dat o soluţie în cauză?
A. o cauză de inexistentă a infracţiunii
B. o cauză de impunitate
C. o cauză de reducere a pedepsei

147) Ce fapta se reţine în sarcina făptuitorului dacă încercarea de a de-

termina mărturia mincinoasă s-a comis prin lovire sau alte violente?
A. doar infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă
B. infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, în con-
curs cu infracţiunea de lovire sau alte violente
C. doar infracţiunea de lovire sau alte violente

304
 148) Ce regim juridic are încercarea de a determina mărturia mincinoasă?
A. instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă
B. o infracţiune de sine stătătoare
C. un act fără relevanţă penală, fiind vorba de o instigare nereuşită

149) În cazul infracţiunii de favorizare a infractorului (art. 264 C. pen.)

ajutorul se poate acorda:
A. înainte de săvârşirea infracţiunii principale;
B. după săvârşirea faptei de bază;
C. în timpul săvârşirii faptei.

150) Ajutorul dat unui infractor după săvârşirea infracţiunii de evadare,

constituie:
A. infracţiunea de favorizare a infractorului;
B. infracţiunea de înlesnire a evadării;
C. infracţiunea de evadare, prevăzută de art. 269 alin. 1 C.pen. cu referi-
re la art. 269 alin. 2 C.pen.

151) Care este pedeapsa ce poate fi aplicată favorizatorului?

A. mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor
B. egala sau mai mică decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor
C. detenţiunea pe viaţa

152) Cine poate fi subiect pasiv special în cazul infracţiunii de cercetare

abuzivă?
A. orice persoană fizică
B. numai o persoană aflată în curs de cercetare, ancheta penala ori de
judecată
C. o persoană aflată în curs de cercetare, ancheta penala ori de judecată,
ori un martor, expert sau interpret

153) Cercetarea abuzivă este o infracţiune:

A. continuă;
B. intenţionată;
C. de obicei.

154) Infracţiunea de arestare nelegală:

A. are, de regulă, ca obiect material corpul persoanei împotriva căreia se
săvârşeşte acţiunea incriminată;
B. se poate săvârşi numai printr-o acţiune;
C. este incriminată şi în forma tentativei

305
 155) Arestarea nelegală se comite numai cu:
A. intenţie directă calificată prin scop;
B. intenţie directă sau indirectă;
C. intenţie sau culpă

156) Cine poate fi subiect activ nemijlocit la infracţiunea de evadare?

A. o persoană faţa de care s-a luat măsura de siguranţă a internării medicale
B. o persoană aflată în stare legală de reţinere sau deţinere
C. o persoană arestată nelegal

157) Ce formă are infracţiunea de evadare?

A. continuă
B. continuată
C. instantanee

158) Cine poate fi, în varianta prevăzută în art.271 alin.1 C.pen., subiect
pasiv special al infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti?
A. orice persoană fizică
B. numai persoana care are calitatea de organ de executare
C. numai persoana care a avut câştig de cauză în proces

159) Dacă un deţinut sesizează organele de urmărire penală, afirmând că

este autorul unei anumite infracţiuni pe care în realitate nu a comis-o,
pentru a zădărnici urmărirea penală a altor vinovaţi pe care îi cunoştea:
A. săvârşeşte infracţiunea de favorizarea infractorului;
B. săvârşeşte infracţiunea de nedenuntare a unor infracţiuni;
C. săvârşeşte infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare.

160) Infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori (art. 282 C.

pen.) se poate realiza:
A. doar prin contrafacere (plăsmuire);
B. doar prin alterare (prefacere);
C. fie prin contrafacere, fie prin alterare;

161) Infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori poate avea ca

obiect material:
A. monede, titluri de credit public, cecuri, titlurile de orice fel pentru
efectuarea plăţilor
B. monede antice din diverse metale
C. orice fel de monede sau bancnote, chiar ieşite din circulaţie

306
 162). Când aceeaşi persoană falsifică monede sau alte valori si apoi le
pune în circulatie, fapta sa constituie:
A. o singură infractiune de falsificare de monedă sau de alte valori
B. o singură infractiune de falsificare de monedă sau de alte valori, în
formă continuată
C. un concurs de infracţiuni, între fapta de falsificare si cea de punere în
circulatie a valorilor falsificate

163) Tentativa se pedepseşte la infractiunea de:

A. falsificare de monede sau de alte valori;
B. falsificare de timbre, mărci sau de bilete de transport;
C. deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori.

164) Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori, potrivit

opiniei majoritare, nu se poate comite decât cu:
A. intenţie directă
B. intenţie directă sau indirectă
C. intenţie indirectă

165) Elementul material al infracţiunii de fals material în înscrisuri ofi-

ciale (art.288 C.pen.) consta în:
A. falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, prin
atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate ori prin omisiunea inserării
unor date sau împrejurări;
B. falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a sub-
scrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juri-
dice;
C. folosirea unui înscris oficial în vederea producerii de consecinţe juridice.

166) Pentru existenţa obiectului material al infracţiunii de fals material

în înscrisuri oficiale, este necesar:
A. ca înscrisul oficial (falsificat) să aparţină unei unităţi din cele prevă-
zute în art.145 C.pen.
B. ca înscrisul oficial (falsificat) să aparţină exclusiv unei autorităţi pu-
blice;
C. ca înscrisul falsificat să emane de la o persoană fizică.

167) În varianta agravată, falsul material în înscrisuri oficiale nu poate fi

săvârşit decât de către:
a. un funcţionar public
b. un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu
c. un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu

307
 168) În cazul infracţiunii de fals intelectual, alterarea adevărului priveşte:
A. materialitatea înscrisului, în formă şi sursa sa;
B. conţinutul înscrisului;
C. atât forma, cât şi conţinutul actului.

169) Infracţiunea de fals intelectual se poate comite:

A. numai după redactarea înscrisului oficial;
B. numai concomitent cu redactarea înscrisului oficial;
C. atât înainte, cât şi după redactarea înscrisului oficial.

170) Obiect material al infracţiunii de uz de fals poate fi:

A. doar un înscris oficial;
B. doar un înscris sub semnătură privată;
C. un înscris oficial sau un înscris sub semnătură privată.

171) Uzul de fals se săvârşeşte, sub aspect subiectiv, cu:

A. intenţie directă sau indirectă
B. intenţie directă calificată prin scop
C. intenţie indirectă

172) Pentru existenţa infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi

tulburarea liniştii publice este necesar ca:
A. actele, gesturile, cuvintele şi expresiile proferate prin care se aduc
atingere bunelor moravuri sau să producă scandal public, ori să tulbure
grav ordinea publică, trebuie să fie făcute în public;
B. actele care aduc atingere bunelor moravuri să nu contravină obiceiu-
rilor bazate pe respectul reciproc;
C. actele să nu vizeze păstrarea demnităţii umane cu observarea decenţei
în cuvinte şi atitudini.

173) .Infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii

publice, se consumă:
A. în momentul când se săvârşesc acţiunile care aduc atingere bunelor
moravuri;
B. în momentul în care se comite acţiunea prin care se aduce atingere
bunelor moravuri se produce scandal public, ori se tulbură grav liniştea
şi ordinea publică;
C. în momentul realizării acţiunii de lovire sau distrugere

174) Subiecţii activi ai infracţiunii de „asociere pentru săvârşirea de in-

fracţiuni”, prev. de art. 323 din Codul penal, sunt:
A. subiectul activ este determinat;

308
B. subiectul activ este nedeterminat (pluralitate constituită, pluralitate
ocazională);
C. orice persoane care răspund penal în calitate de coautoR

175) Infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii

publice, se consumă:
A. în momentul când se săvârşesc acţiunile care aduc atingere bunelor
moravuri;
B. în momentul în care se comite acţiunea prin care se aduce atingere
bunelor moravuri se produce scandal public, ori se tulbură grav liniştea
şi ordinea publică;
C. în momentul realizării acţiunii de lovire sau distrugere.

176) Sub aspect subiectiv, infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri

şi tulburarea liniştii publice, se comite cu:
A. intenţie directă sau indirectă;
B. se poate săvârşi din culpă;
C. atât cu intenţie, cât şi din culpă.
177) Elementul material al laturii obiective al infracţiunii de asociere
pentru săvârşirea de infracţiunii se caracterizează prin următoarele mo-
dalităţi de acţiuni:
A. iniţiativa de a constitui o asociere în acest sens;
B. neaderarea la o asociere creată în acest scop;
C. denunţarea unei asemenea asocieri.

178) Latura subiectivă a infracţiunii de „asociere în vederea săvârşirii de

infracţiuni”, se caracterizează prin:
A. intenţie directă sau indirectă;
B. poate fi săvârşită şi din culpă;
C. numai din culpă.
179) Care din acţiunile de mai jos sunt elemente materiale ale laturii
obiective ale infracţiunii de „proxenetism”, prev. de art. 329 din Codul
penal:
A. a înlesni practicarea prostituţiei;
B. a nu trage foloase de pe urma practicării prostituţiei;
C. a denunţa activităţile care duc la practicarea proxenetismului

180) Proxenetismul este o infracţiune:

A. proprie;
B. în persona propria;
C. comisivă.

309
 181) Proxenetismul poate să constea în:
A. indemnul la fapte antisociale;
B. producerea de materiale obscene;
C. tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei

SPEŢE

1. Inculpatul, aflat în stare de beţie voluntară completă, a convins doi

minori, în vârstă de 5 şi respectiv, 15 ani, că el poate prin puteri paranormale să
învie persoanele decedate, spunându-le că poate face chiar o demonstraţie şi
dacă vor ingera o substanţă care produce rapid şi fără dureri moartea el îi va
invia. Copii l-au crezut şi au ingerat acea substanţă, decedând.

Care este încadrarea juridică a faptelor comise de X?

R: art.175 lit.d), art.179 alin (2).

2. X, bolnavă fiind, s-a decis să se sinucidă şi i-a cerut soţului ei Z o cu-

tie de medicamente. La cererea lui X, Z a rămas în cameră până când X a luat
medicametele şi a ajuns în stare de inconştienţă. Z nu a făcut nici un gest pentru
a o salva, respectând astfel cererea expresă a lui X, care a şi decedat.

Care este încadrarea juridică a faptelor comise de Z?

R: art. 179.

3. X şi-a abandonat copilul nou-născut în scara unui bloc locuit. Copilul

a fost găsit şi dus la spital de unul dintre locatarii blocului, care a fost alertat de
plânsetele neîncetate ale nou-născutului. Aici s-a constatat că victima a contac-
tat o răceală pentru vindecarea căreia a avut nevoie de 20 de zile de îngrijiri
medicale.

Pentru ce faptă penală ar trebui să răspundă X?

R: art. 180 alin.(21).

4. S-a susţinut că X a fost ademenită într-o baracă părăsită de la margi-

nea unei pieţe agglomerate. Aici Y a dezbrăcat-o cu forţa şi i-a luat hainele,
abandonând-o în acea încăpere. X a aşteptat până ce s-a făcut întuneric, după
care a plecat dezbrăcată spre casă.

Care este încadrarea juridică a faptelor comise de Y?

R: art. 189 alin.(1) şi art.211 alin.(1).

5.X mergând spre stâna sa vede la o stână vecină o persoană de sex fe-
minin, Y. X îi propune acesteia să întreţină relaţii sexuale şi întrucât Y a refuzat

310
a lovit-o de mai multe ori şi a luat-o în braţe cu scopul de a o duce în pădure
pentru a o viola. Pe drum din cauza faptului că Y s-a zbătut, X a scăpat-o, iar
aceasta a căzut cu capul într-o piatră şi a decedat mai târziu. X s-a speriat şi a
fugit fără să mai întreţină raporturi sexuale cu Y.

Ce faptă comite X?
R: tentativă la art. 197 alin.(3).

6.S-a reţinut că X s-a furişat noaptea târziu în patul soţiei fratelui său
geamăn şi a întreţinut raporturi sexuale fără ca aceasta să-şi dea seama că nu are
ca partener pe soţul ei. A doua zi când victima a realizat cele întâmplate, a de-
pus plângere penală împotriva cumnatului ei.

Ce trebuie să decidă instanţa?

R: nici o infracţiune

7.X a sustras din buzunarul lui Y un card şi după două zile, profitând de
faptul că ştia codul pin, fiind prieten cu Y, l-a folosit şi a scos de la un banco-
mat 1000 RON din contul lui Y.

Care este încadrarea juridică a faptelor comise de X?

R: art. 208 şi art.215 alin.(2).

8.X a pătruns în timpul zilei într-un apartament aflat la etajul IV, a cărui
uşă nu era încuiată. Acesta a intrat în bucătărie şi cu o cheie potrivită a desfăcut
butelia de la aragaz, a sustras-o şi a coborât pe scara de urgenţă, deoarece a au-
zit zgomote pe holul apartamentului.

Care este încadrarea juridică a faptei?

R: art. 208 alin.(1).şi art.192.

9.Trei tineri aflaţi în stare de ebrietate au scris cu vopsea pe faţada şcolii

nou construite din localitatea Voroneţ şi a mănăstirii din localitate sloganuri
fotbalistice.

Comit cei trei vreo infracţiune?

R: art. 217.

10.S-a reţinut că X a susţinut în faţa controlorilor de la poarta unui sta-

dion că este ofiţer de poliţie pentru a intra fără bilet la un meci de fotbal. Crezut
pe cuvânt, X, care nu avea acea calitate, a reuşit astfel să intre în incinta stadio-
nului vizionând meciul fără a plăti contravaloarea biletului.

311
 Ce faptă comite X?
R: tentativă la art. 215 alin.(2).

11. X, funcţionar la primărie, a pretins de la o persoană o sumă de bani,

susţinând în mod fals că această sumă reprezintă contravaloarea actelor ce tre-
buia să le elibereze secretarul primarului.

Ce faptă comite X?
R: tentativă la art. 215.

12. S-a reţinut că X a primit pe parcursul a trei ani cât a fost ospătar ,
angajat într-un restaurant de lux, bacşiş de la fiecare client pe care l-a avut.

Comite acesta vreo faptă penală?

R: tentativă la art. 256.

13. X se prezintă la Y care este funcţionar în cadrul Primăriei Galaţi

pentru eliberarea unei adeverinţe. Y refuză nejustificat eliberarea adeverinţei
care îi era necesară lui X pentru rezolvarea unor probleme personale. La insis-
tenţele lui X, Y se enervează şi proferează la adresa lui X expresii jignitoare.
Văzând aceasta X părăseşte Primăria, se duce la Parchet unde formulează o
plângere penală împotriva lui Y arătând că acesta l-a lovit fără motiv.
Procurorul îi solicită lui X un act medico-legal prin care să ateste cele
relatate de el. X se deplasează la medicul legist căruia îi povesteşte cele întâm-
plate şi ii promite suma de 100 Euro în schimbul unui act medico- legal care să
ateste că a fost lovit.
Medicul legist refuză oferta lui X.
Ulterior X este chemat la organul de poliţie pentru a susţine cele
reclemate la Parchet.
Aici X promite şi îi dă poliţistului care anchetează cazul suma de 200
Euro pentru a da o soluţie favorabilă plângerii.Acesta accepta.
Fapta lui X şi a poliţistului a fost descoperită, situaţie care a dus la ares-
tarea acestora.
Încarceraţi în arestul poliţiei, poliţistul cu complicitatea lui T care lucra
în cadrul poliţiei, reusesc să evadeze.
După evadare X şi poliţistul, merg la N care în schimbul a 3000 Euro, le
promite că are influenţă pe lângă procurorul care instrumentează cauza şi nu o
să-i mai aresteze.
Ulterior X se duce la O care, aflând de cele întâmplate, îi spune că dacă-
i da 2000 Euro, aranjează el să fie achitaţi de instanţa, motivând că o cunoaşte
la Judecatorie pe E care este grefier.

312
 Ce infracţiuni s-au comis în speţă?
R:
- Art.215 alin.1 c.pen.
- Art. 246 c.pen.
- Art. 250 alin.1 c.pen.
- Art. 259 alin.1 c.pen.
- Art. 255 alin.1 c.pen.
- Art. 255 alin.1, art.254 alin.1,2 c.pen.
- Art. 257 c.pen.
- Art. 269 alin.2, art.270 c.pen.

14. S-a reţinut că X a primit şi transportat mai multe bancnote şi monede

false de la locuinţa falsificatorului la cea a lui Z, persoana care a pus în circula-
ţie aceste falsuri, după o prealabilă înţelegere cu aceasta.

Pentru ce ar trebui să răspundă X?

R:Complicitate la infracţiuna prev. de art.282 alin.(2).

15. X a primit rest la un magazin două bancnote de 100 lei. Acasă a des-
coperit că sunt false. Pentru a nu pierde valoarea acestor bancnote a mers la un
magazin universal de unde a cumpărat un cuptor cu microunde cu banii respec-
tivi.

Pentru ce ar trebui să răspundă X?

R: art.282 alin.(2) şi art.215 alin.(2).

16. Ce faptă comite un senator ce semnează condica de prezenţă în locul

unui coleg absent?

R: art.288
17. X, student la facultatea de istorie, a copiat la un examen grilă pentru
a obţine o notă care să-i dea dreptul la o bursă de merit.

Comite acesta o faptă penală?

R: nu

18. X a îndemnat-o pe fiica sa minoră să practice prostituţia, datorită

faptului că aceasta a abandonat şcoala şi nu avea alte surse de venit. Fiica lui X
însă nu a recurs la acestă metodă de a procura bani şi s-a angajat ca dansatoare
într-un bar de noapte.

Comite X o faptă penală?

R: art.329 alin.(3)
313
 19. Ce fapta comite patronul unei firme care elibereaza o fila CEC in va-
loare de 210.000 RON, stiind ca nu are provizie sau acoperirea necesara?
a) art.214 alin.2 c.p.;
b) art.215 alin. 1,3, cp
c) art.215 alin. 1,4,5, cp.

20.Ce fapte comite A si B care inarmati cu pistoale patrund pe o nava de

pasageri ancorata in port si sub amenintarea armelor sustrag bunuri ale pasage-
rilor.
a) art. 212 alin. 1 c.p.
b) art. 211 alin. 21 lit. a si b, c.p.;
c) art. 211 alin. 2 lit. c si alin. 21 lit. a si b, c.p.

21.Ce fapta comite A care fiind in sala de asteptare a garii observa ca B

a plecat si si-a uitat valiza, profitand de aceasta situatie sustragand-o.
a) art. 216 alin. 1 c.p.;
b) nicio fapta penala, deoarece B si-a uitat valiza;
c) art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.e, c.p.

22. X, în vârstă de 25 de ani, profesoară la un liceu, i-a propus lui Y , în

vârstă se 17 ani, elev în clasa a XII a din acelaşi liceu, să întreţină raporturi se-
xuale promitându-i că după ce acesta va împlini 18 ani se vor căsători. După ce
Y a împlinit 18 ani, moment până la care avusese numeroase relaţii sexuale cu
X, căsătoria nu a mai avut loc, deoarece X se îndrăgostise între timp de un alt
elev din clasa a XI-a.

Care este încadrarea juridică a faptei?

R: art. 202 alin.(1).

23. S-a reţinut că pe parcursul a trei ani X, secretară la o primărie, şi Y,

primar, în fapt, după o prealabilă înţelegere, pretindea sume de bani pentru a
mijloci unor diferite persoane o serie de facilităţi acordate de primar.

Ce fapte penale comit cei doi?

R:Y-art. 254;X complicitate la infracţiunea prev. de art.254.

24. X i-a spus unei persone că dacă se hotărăşte să îşi omoare soţia , el
nu va spune nimănui despre aceasta. Acest lucru s-a întâmplat. X a fost trimis în
judecată pentru nedenunţarea unor infracţiuni.

Este corectă această încadrare juridică?

R:Complicitate la infracţiunea prev. de art.175 lit.a) şi c).

314
 25. X, în timp ce era cercetat pentru infracţiunea de omor ca calificat, s-
a autodenunţat pentru comiterea unei infracţiuni de furt, pentru a-l scăpa de ri-
gorile legii pe autorul real al acestei infracţiuni, Y, fratele său.

Ce faptă comite X?
R: art. 264.

315
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

C. TURIANU, “Curs de drept civil. Persoanele. Curs selectiv şi teste

grilă”, Editura UNIVERSITARĂ, Bucureşti, 2008;
C. TURIANU, “Drept civil. Partea generală. Persoanele. Culegere de
practică judiciară”, Editura CH. BECK, Bucureşti, 2008;
MACAROVSCHI LAURA “Drept civil – Drepturi reale. Note de curs”,
Editura SITECH, Craiova, 2009;
VLAD BARBU, Gheorghiu Valeria, Vasile Cătălin Daniel, “Drept civil.
Contracte speciale”, Editura CERMAPRINT, Bucureşti, 2009;
VLAD BARBU, “Instituţii de drept succesoral”, Editura
CERMAPRINT, Bucureşti, 2008;
VLAD BARBU, “Drept civil. Contracte civile”, Editura NAŢIONAL,
Bucureşti, 2004;
DALIA TOADER, “Drept penal – partea generală”, Editura BIOTER-
RA, Bucuresti, 2006;
Codul Penal al României cu modificările şi completările la zi.
ION CHIPĂILĂ, CRISTINA POPA, GHEORGHE CIOLAN-Drept pe-
nal. Partea specială, ediţia a II-a, Editura Sitech, Craiova, 2010
V.DONGOROZ şi colab. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
Partea specială, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
A.BOROI– Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti,
2006
A.FILIPAŞ-Drept penal român-partea specială, Ed. Univ.Juridic, 2008
LEGE nr.78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţio-
narea faptelor de corupţie.
Codul rutier, Codul silvic, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si com-
baterea criminalitatii organizate.
Codul Civil al României;
Codul de Procedură Penală.

316
 CUPRINS

INSTITUŢII DE DREPT CIVIL

Partea I
DREPT CIVIL – PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I
ACTUL JURIDIC CIVIL .......................................................................................................................... 7
1.1. Condiţiile actului juridic civil ............................................................................................................. 7
1.2. Capacitatea de a încheia acte juridice civile ...................................................................................... 7
1.3. Consimţământul .................................................................................................................................. 8
1.4. Obiectul actului juridic civil ............................................................................................................. 10
1.5. Cauza actului juridic civil ................................................................................................................. 12

CAPITOLUL II
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ........................................................................................... 13
2.1. Definiţia si funcţiile nulităţii ............................................................................................................. 13
2.2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil ..................................................................................... 13
2.3. Cauzele de nulitate ............................................................................................................................ 14
2.4. Regimul juridic al nulităţii ................................................................................................................ 15
2.5. Efectele nulităţilor ............................................................................................................................. 16

PARTEA A II - A
DREPTURILE REALE PRINCIPALE

CAPITOLUL I
DREPTUL DE PROPRIETATE ............................................................................................................. 19
1.1. Definiţia dreptului de proprietate .................................................................................................... 19
1.2. Atributele dreptului de proprietate.................................................................................................. 19
1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate ........................................................................... 21
1.4. Formele dreptului de proprietate ..................................................................................................... 22

CAPITOLUL II
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII ŞI A ALTOR DREPTURI REALE.
UZUCAPIUNEA (PRESCRIPŢIA ACHIZITIVĂ) ............................................................................... 22
2.1. Cadrul legal ........................................................................................................................................ 22
2.2. Noţiune şi utilitate.............................................................................................................................. 22
2.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii ................................................................................................ 23
2.4. Posesia, condiţie de fond a uzucapiunii ............................................................................................ 23
2.5. Uzucapiunea de 30 de ani .................................................................................................................. 24
2.6. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani ............................................................................................... 24
2.7. Joncţiunea posesiilor ......................................................................................................................... 26
2.8. Efectele uzucapiunii ........................................................................................................................... 27

PARTEA A III - A
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ........................................................................................... 28

1. Noţiune, trasături şi funcţii .................................................................................................................. 28
2. Răspunderea pentru fapta proprie ..................................................................................................... 29
3. Răspunderea pentru fapta altuia......................................................................................................... 30
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi lucruri în general ........................ 34

317
 PARTEA A IV - A
CONTRACTELE CIVILE

I. CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE ........................................................................... 39

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare ........................................ 39
Caractere juridice..................................................................................................................................... 39
2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare.......................................................... 40
2.1. Consimţământul ................................................................................................................................ 40
2.2. Capacitatea părţilor .......................................................................................................................... 41
2.3. Obiectul contractului ......................................................................................................................... 42
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare ..................................................................................... 45
3.1. Definirea efectelor.............................................................................................................................. 45
3.2. Obligaţiile vânzătorului .................................................................................................................... 45
3.3. Obligaţiile cumpărătorului ............................................................................................................... 49
CONTRACTUL DE DONATIE ................................................................................................................ 51
CONTRACTUL DE INTRETINERE ....................................................................................................... 52

PARTEA A V - A
SUCCESIUNI

CAPITOLUL I
DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ ŞI CONDIŢIILE DREPTULUI DE MOŞTENIRE ............... 54
1.1. Precizări privind devoluţiunea succesorală legală .......................................................................... 54
1.2. Vocaţia la moştenire .......................................................................................................................... 55
1.3. Nedemnitatea succesorală ................................................................................................................. 56

CAPITOLUL II
PRINCIPIILE GENERALE ALE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII ŞI
EXCEPŢIILE DE LA ACESTE PRINCIPII ......................................................................................... 60
2.1. Principiile devoluţiunii legale ........................................................................................................... 60
2.2. Reprezentarea succesorală ................................................................................................................ 61

CAPITOLUL III
REGULI SPECIALE APLICABILE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII ........................ 64
3.1. Clasa descendenţilor (Clasa I a descendenţilor legali) .................................................................... 64
3.2. Clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (Clasa a II-a) .................... 65
3.3. Clasa ascendenţilor ordinari (Clasa a III-a de moştenitori)........................................................... 68
3.4. Clasa colateralilor ordinari (Clasa a IV-a de moştenitori) ............................................................. 68
3.5. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului ................................................... 69
3.6. Dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, în concurs cu fiecare clasă de
moştenitori ................................................................................................................................................ 71

INSTITUŢII DE DREPT PENAL

PARTEA I
DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

1. Vinovatia in legea penala ...................................................................................................................... 75

2. Actele preparatorii ................................................................................................................................ 76
3. Regimul actelor de pregătire în dreptul penal român actual ................................................................ 77
4 Tentativa. Noţiune si conditii ................................................................................................................. 77
5. Tentativa relativ improprie .................................................................................................................... 78
6. Incriminarea şi sancţionarea tentativei în dreptul român .................................................................... 78
7. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului .............................................................................. 79
8. Infracţiunea simplă .............................................................................................................................. 80
9. Infracţiunea continuă ........................................................................................................................... 80
10. Infracţiunea deviată............................................................................................................................ 81

318
11. Infracţiunea continuată...................................................................................................................... 82
12. Tratamentul penal al infractiunii continuate. .................................................................................... 83
13. Infracţiunea complexă - Noţiune. Forme. Structura. Sanctiune ....................................................... 84
14. Legitima apărare ................................................................................................................................ .85
15. Beţia accidentală completă .................................................................................................................. 87
16. Minoritatea făptuitorului..................................................................................................................... 87
17. Autoratul. Noţiune şi condiţii ............................................................................................................. 88
18. Coautoratul. Noţiune şi condiţii. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat ................................. 89
19. Instigarea. Noţiune şi condiţii ........................................................................................................... .89
20. Felurile instigării ............................................................................................................................... .90
21. Concursul de infractiuni .................................................................................................................... .92
22. Formele concursului de infracţiuni .................................................................................................... 93
23. Tratamentul penal al concursului de infracţiuni in dreptul penal roman. Aplicarea
pedespselor principale ............................................................................................................................... 94
24. Efectele circumstanţelor atenuante .................................................................................................... .96
25. Circumstanţele agravante legale ........................................................................................................ 96
26. Circumstanţele agravante judiciare .................................................................................................... 98
27. Efectele circumstanţelor agravante ..................................................................................................... 98
28. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Noţiune si conditii de acordare ............................ .98
29. Termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei ....................................... 100
30. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale ................................................ .100
31 . Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă ....................................................................... 101
32. Executarea pedepsei într-o închisoare militară ............................................................................... .101
33. Efectele executării pedepsei într-o închisoare militară .................................................................... 102
34. Închisoarea aplicabila infractorilor minori ...................................................................................... 103
35. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi ................................................................................... 104
36.Confiscarea specială .......................................................................................................................... .105
37. Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale ............................................................................ 106
38.Graţierea ............................................................................................................................................. 108
39. Prescripţia executării pedepsei .......................................................................................................... 110
40 Întreruperea si suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei. ............................................ 111
41 Reabilitarea de drept în cazul persoanei fizice................................................................................... 112
42. Reabilitarea de drept în cazuri speciale ........................................................................................... .113
43. Reabilitarea judecătorească ............................................................................................................. .114

PARTEA a- II-a
DREPT PENAL – PARTEA SPECIALA

CAPITOLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ............................................................................................. 118
CARACTERIZARE GENERALĂ ....................................................................................................... 118
I. OMUCIDEREA .................................................................................................................................. 119
1. Omorul ............................................................................................................................................ 119
2. Omorul calificat .................................................................................................................................. 124
3. Omorul deosebit de grav .................................................................................................................... 130
II. LOVIREA ŞI VĂTĂMAREA INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII ............... 134
1. Lovirea sau alte violenţe..................................................................................................................... 135
2. Vătămarea corporală ......................................................................................................................... 137
3. Vătămarea corporală gravă .............................................................................................................. .139
4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.183 C.pen.)...................................................... 141
III. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI .............................................................. 142
1. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL ............................................................................ 142
2. VIOLAREA DE DOMICILIU .......................................................................................................... 145
3. ŞANTAJUL ......................................................................................................................................... 147
IV. INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ .............................................................. 149
1. VIOLUL ............................................................................................................................................ 149
2. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR .................................................................................................. 153

319
3. PERVERSIUNEA SEXUALĂ ........................................................................................................... 155
4.CORUPŢIA SEXUALĂ ...................................................................................................................... 158
5.. INCESTUL......................................................................................................................................... 160

CAPITOLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI .................................................................................. 161
1. FURTUL ............................................................................................................................................ 161
2. FURTUL CALIFICAT ...................................................................................................................... 164
3. TALHĂRIA ........................................................................................................................................ 169
4. ÎNŞELĂCIUNEA ............................................................................................................................... 173
5. DELAPIDAREA ................................................................................................................................. 175
6. DISTRUGEREA ................................................................................................................................. 179

CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII ......................................................................................... 182
1. ULTRAJUL ........................................................................................................................................ 182
2. UZURPAREA DE CALITĂŢI OFICIALE ..................................................................................... 184

CAPITOLUL IV
A. INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL .................................... 185
1 - ABUZUL ÎN SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL ............................................... 185
2 - NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU ......................................................................................................... 187
3. PURTAREA ABUZIVĂ..................................................................................................................... 189
4 - LUAREA DE MITĂ.......................................................................................................................... 191
5 - DAREA DE MITĂ ............................................................................................................................ 199
6 - PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE .................................................................................. 205
7 - TRAFICUL DE INFLUENŢĂ ......................................................................................................... 206
B. INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI .............................................. 210
1 - MĂRTURIA MINCINOASĂ ........................................................................................................... 210
2 - FAVORIZAREA INFRACTORULUI ............................................................................................ 213
3 - ARESTAREA NELEGALĂ ŞI CERCETAREA ABUZIVĂ ........................................................ 216

CAPITOLUL V
INFRACŢIUNI DE FALS ..................................................................................................................... 221
I. FALSIFICAREA DE MONEDE, TIMBRE SAU ALTE VALORI ................................................ 221
1 - FALSIFICAREA DE MONEDE SAU ALTE VALORI ................................................................ 221
II. FALSURI ÎN ÎNSCRISURI .............................................................................................................. 225
1 - FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE .................................................................... 225
2 -FALSUL INTELECTUAL ................................................................................................................ 226
3 - FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ ......................................................... 227
4 - UZUL DE FALS ................................................................................................................................ 229
5. FALSUL ÎN DECLARAŢII............................................................................................................... 229

CAPITOLUL VI
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALĂ................................................................................................................ 231
1- ULTRAJUL CONTRA BUNELOR MORAVURI ŞI TULBURAREA ORDINII ŞI
LINIŞTII PUBLICE ............................................................................................................................... 231
2 - ASOCIEREA PENTRU SĂVÂRŞIREA DE INFRACŢIUNI ....................................................... 232
3 – PROXENETISMUL ......................................................................................................................... 234
ANEXE .................................................................................................................................................... 236
TESTE ŞI SPEŢE PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTIINŢELOR ............................................... 236
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................................... 316

320